Cuvântul apicultură este compus din două noțiunii împerecheate, apis- care în limba latină înseamnă albină și cultură care înseamnă îngrijire. [305814]

INTRODUCERE

Cuvântul “ apicultură” [anonimizat]- care în limba latină înseamnă albină și cultură care înseamnă îngrijire.

“Apicultura este o disciplină cuprinsă în vasta știință a zootehniei, care la rândul ei ne învață modul de creștere a animalelor domestice deci și a albinelor. Apicultura este o [anonimizat], cu ameliorarea și exploatarea rațională și rentabilă a albinelor”.

[anonimizat].[anonimizat]. [anonimizat], specia Apis mellifica L. având o metamorfoză completă cu larve care diferă foarte mult de adulți. Bondarii și albinele de stup sunt cunoscute ca insecte sociale.[anonimizat], în stupi construiți de oameni. [anonimizat], [anonimizat], o singură regină și cațiva trântori masculi.

[anonimizat], au intrat în atenția omului încă din vremuri îndepărtate. În urmă cu aproximativ 6000 [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. Probabil acest lucru a constituit unul dintre începuturile stupăritului pastoral.

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], terapeutică și ca produs conservant. Ramura apiculturii a fost foarte dezvoltată și în Palestina. [anonimizat], din această cauză acestei țări i se spunea și “ pământul unde curge miere și lapte”. [anonimizat], purtând numele de “licoare de viață veșnica”. ( ro.wikipedia.org)

[anonimizat] a fi opera albinei melifere și care provine de la sfârșitul terțiarului și începutul cuaternarului. [anonimizat]. [anonimizat], a fost descoperit și în județul Buzău fiind păstrat la secția din comuna Colți, a Muzeului județean Buzău.

[anonimizat], [anonimizat], în urmă cu 100-150 milioane de ani. [anonimizat] 25-50 milioane de ani. [anonimizat] 10-20 [anonimizat] a [anonimizat]ne de ani în urmă.(date menționate de Eva Crane în lucrarea “Mierea”, Editura Apimondia, 1979).

În epoca apariției omului, aveau deja o organizare foarte bine stabilită. Procesul evoluției a realizat la albina meliferă un șir de caractere morfologice și biologice, care o fac insecta cea mai aptă pentru polenizare, albinele având nevoie de flori ca să trăiască, iar florile, de albine ca să rodească. Acestea reprezintă preistoria, iar primele dovezi ale omului pe pământ, reprezintă istoria apiculturii.

Mierea este un produs apicol obținut prin prelucrarea și transformarea nectarului sau manei de către albine și depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii reprezintă principalul scop al apiculturii din prezent și din trecut. Calitatea mierii și a produselor apicole certificate în agricultura ecologică este în strânsă legătură cu tratamentele aplicate stupilor și calitatea mediului și într-o egală măsură cu condițiile de extracție, prelucrare și depozitare a produselor apicole.

Datorită particularităților pe care le prezintă, creșterea albinelor are un important rol social, fiind o îndeletnicire care pe lângă realizarea unor venituri materiale, asigură posibilitatea ca cei care îndrăgesc albinele să petreacă timpul liber în natură, într-un mod plăcut și reconfortant, condiții pe care alte, foarte puține preocupări le pot oferi. Dacă privim din punct de vedere material și mai îndeaproape lucrurile, rezultă că apicultura este o meserie exactă și pentru exercitarea căreia cei ce o practică trebuie să aibă calități fizice și morale deosebite, precum și o pregătire profesională corespunzătoare.

Mierea de albine a intrat în alimentația omului din timpuri străvechi, având o valoare nutritivă superioară. Îndeosebi conținutul său mare în zaharuri invertite (fructoză și glucoză) ușor asimilabile de organism, face să fie foarte apreciată în hrana zilnică a copiilor, vârstnicilor și a sportivilor. În același timp mierea posedă o valoare calorică mare, deoarece 1 kg de miere produce aproximativ 3200 calorii, fiind egal din punct de vedere caloric cu fiecare din alimentele și cantitățile menționate în continuare:

Pe lângă puterea sa calorică excepțională, datorită compoziției sale chimice, mierea naturală conține o serie de substanțe antibiotice, fermenți și vitamine. Aceste componente îi conferă o mare valoare terapeutică ceea ce contribuie la vindecarea rănilor, arsurilor și a mai multor boli. În special se pot trata cu miere bolile tubului digestiv, bolile de inimă, de nervi și multe altele.

Hotărâtor pentru calitatea mierii și în special în ceea ce privește conținutul în fermenți al mierii din comerț este modul de tratare în timpul extracției și al conservării. Uneori sorturi de miere cu un conținut ridicat în fermenți datorită unei acțiuni necorespunzătoare a luminii sau a temperaturii (încălzite peste 40C-45C) se degradează, pierzând substanțial din valoarea lor alimentară și terapeutică.

Din datele și observațiile mai recente rezultă că mierea din zona montană și în special mierea de mană de la conifere (mierea de brad) prezintă un conținut mai mare de fermenți și de substanțe antibiotice.

CAPITOLUL I

DESCRIEREA STUPINEI DIN MĂRGINENI

Scopul cercetării a fost studiul familiilor de albine, noțiuni legate de apicultură, produsele ecologic, mierea de albine și metodele de analiză privind calitatea și importanța ei. Cercetările s-au desfășurat în stupina proprie din satul Mărgineni, în apropiere de municipiul Făgăraș, fiind alcătuită dintr-un număr de 50 de familii de albine. Forma de stupărit este de tip staționar, unde totalitatea famililor de albine sunt beneficiare de aceleași condiții de microclimat și îngrijire. Familiile de albine sunt întreținute în sistemul de stup de tip orizontal.

Stupina este de aproximativ 35 de ani, înființată în anul 1980, fiind amplasată la altitudinea de N 45.7254 °, longitudinea de E 25.0470 ° și altitudinea de 599 m.

Mierea produsă este polifloră datorită zonei în care este amplasată stupina, această nefiind una foarte avantajoasă și datorită faptului că numărul de stupi nu este foarte mare, stuparul combină tipurile de polen recoltate de albine, rezultând acest tip de miere. Pe lângă acest tip de miere, apilcultorul mai produce și miere de tei, salcâm, precum și de mană, însă cea mai dominată și în cantități mai mari este mierea polifloră.

Mierea polifloră este rezultatul diverselor plante din poienile și fânețele din imprejurimile satului și are în compoziția sa diverse minerale, vitamine și principii active pe care planta le transmite albinelor, iar prin miere, omului. Acest tip de miere este bogată în nutrienții necesari omului și se cristalizează datorită faptului că este naturală, nu pentru că ar conține adaos de zahăr în compoziție, deoarece zahărul adăugat artificial nu mai cristalizează. Mierea polifloră este un aliment complet natural deoarece conține fructoză, zaharuri simple, glucoză, vitamine din complexul B, vitamina C, enzime și minerale. Mierea polifloră stimulează pofta de mâncare, îmbunătățește digestia, crește procentul de hemoglobină în sânge și ajută la funcțiile ficatului.

Stupina este amplasată într-o zonă nepoluată, aceasta fiind zona de munte. Albinele depun materialul polenizat în găurile de pe ramă, după care le căpăcește. Pentru a recolta mierea, stuparul ia rama din stup, o introduce în centrifugă, de unde se obține mierea propriu-zisă.

Matca este procurată din stupii bătrâni, dintr-o familie bună. Lucrările de creștere a mătcilor nu se fac la începutul sezonului de primăvară și nici spre sfârșitul toamnei, fiind recomandat timpul între două principale culesuri, atunci când primul cules este spre sfârșit, dar mai dă posibilitatea unui mic cules de întreținere, iar următorul este gata să înceapă. În timpul culesului, coloniile sunt copleșite de instinctul de acumulare a hranei, colonia strică chiar și botcile pentru ca o parte din doici să participe la cules. Între culesuri, dar în mod special după ce culesul de vară de la floarea-soarelui începe să scadă în intensitate, este momentul cel mai potrivit să se facă creșterea de mătci. Atunci pot fi introduse în colonii alte mătci tinere, abia împerecheate, care depun ouă la începutul lui august, din care se va forma contigentul de iarnă, rezistent la frig și care va porni tumultuos în primăvara următoare. Ca acest lucru să se realizeze este nevoie de două elemente principale: colonia de selecție care produce larvele, denumită și colonie de prăsilă și colonia crescătoare.

Mătcile se înmulțesc prin roire artificială iar aproape anual stupul primește puiet sau albină matură deoarece ele au tendința să roiască și uneori părăsesc stupul.

Roirea artificială prin divizare reprezintă cea mai simplă metodă de înmulțire artificială a albinelor având rezultate foarte bune. Prin această metodă se obține dublarea efectivului și este efectuată în prima jumătate a lunii mai. În acest fel familiile formate participă la culesurile ce urmează și își asigură o dezvoltare corespunzătoare.

Divizarea familiilor este executată în zilele călduroase, atunci când albinele execută zboruri intense. Pentru ca familia nouă să fie formată, lângă familia ce urmează sa fie divizată este adus un stup gol în care se trec jumătate din fagurii cu albine, puiet și mierea familiei de baza. Cu această ocazie a divizării familiei, matca este căutată pentru a se stabili în care dintre stupi a ramăs. Dupa această operație cei doi stupi sunt așezați depărtați între ei, de o parte și de alta a locului în care a fost urdinișul familiei din care s-a format familia noua. Albinele culegătoare se împart aproximativ egal în cei doi stupi.

În cazul în care unul dintre stupi este mai populat decât celălalt, acesta se poate îndepărta puțin pentru ca repartizarea albinelor să se facă în mod egal. Seara, este introdusă în familia orfană o matcă împerecheată sau neîmperecheată. În cazul în care trec 24 de ore, iar dacă mătcile de rezervă lipsesc, în diviziunea rămasă orfană este introdusă o botcă matură. După împerecherea mătcii și începerea depunerii ouălelor, familia nouă se dezvoltă după tehnica obișnuită în vederea valorificării culesurilor. Cu acest procedeu de înmulțire a albinelor se realizează un spor efectiv de 100%.

Până la intrarea în iarnă toate familiile nou formate trebuie să aibă cel puțin 0,8-1kg albine și în faguri rezerve de miere de 10-12 kg, de aceea stuparul trebuie să respecte următoarele măsuri:

– administrarea de apă în faguri la formarea de roiuri cu albine tinere( unde lipsesc culegătoarele)

– urmărirea roiurilor formate cu mătci neîmperecheate sau botci ca acestea să aibă într-un timp foarte scurt mătci împerecheate

– roiurile care se depopulează dar care au o matcă valoroasă sunt ajutate periodic cu puiet căpăcit

– asigurarea mătcilor unor faguri necesari pentru depunerea ouălelor.

Albinele se hrănesc cu propria miere, însă pe timpul iernii stuparul trebuie să le asigure un supliment pentru a le ajuta să treacă mai ușor de anotimpul rece. În sezonul rece albinele sunt hrănite cu propria miere, șerbet și miere zaharisită.

Pe timpul perioadei de iarnă albinele nu părăsesc stupina, ele polenizând doar în anotimpurile calde, anotimpuri în care există floare. Albinele trăiesc singure în stup, fiind conduse de o singură matcă. Ele folosesc trântorul pentru fecundare după care îl omoară sau îl alungă din stup.

Pentru ca albinele să treacă cu bine peste iarnă, stuparul a îndeplinit următoarele condiții: apărarea de vânt prin adăpostirea stupinei sub protecția unui lanț de copaci plantați des pe cel puțin zece rânduri și asigurarea liniștei depline a coloniilor.

Apicultorul nu merge cu albinele în pastoral deoarece condițiile nu îi permit acest lucru, costurile fiind ridicate, neputând permițându-și acest lux. Mierea produsă este vândută la diferite cunoștințe, iar prețurile diferă în funcție de borcan (400g, 500g, 1 kg).

Extragerea mierii este realizată în gospodăria proprie, iar uneori chiar la fața locului. Apicultorul descăpăcește ramele, după care le introduce în centrifugă desfăcute, pe trei rame. Stupii sunt făcuți chiar în curtea casei, de Ioan Neagoe deorece acesta este pasionat să meșterească în lemn cam tot ce se poate. Acest lucru este benefic, pentru că lăzile (stupii) sunt gata la timp, iar economiile sunt semnificative. Un stup nou, gata făcut, ar costa cam 200 de lei. Cu banii economisiți poate cumpăra, spre exemplu, un roi de albine.

Fig 1. Aspecte din cadrul stupineidin Mărgineni, județul Brașov (foto. orig.)

1.1. MIEREA ECOLOGICA DE ALBINE

Mierea de albine este un produs natural complex rezultat din nectarul de floral al plantelor, îmbogățit de albine cu substanțe proprii. Albinele produc frecvent și miere de mană.

Mierea naturală de albine reprezintă cel mai dulce și miraculos produs al naturii care rezultă din prelucrarea de către albinele melifere a nectarului florilor sau al altor substanțe dulci găsite de ele, tot în natură (mană de origine vegetală sau animală, sucuri de fructe), prin transformarea lor, sub acțiunea enzimatică a salivei și a sucului gastric al albinelor. În timpul depozitării nectarului în celule, apa care este în plus va fi îndepărtată prin ventilare. După această operațiune mierea este gata pentru a fi consumată (pentru a putea fi consumată mierea va conține numai 20% apă) (www.albine.com).

Pentru a obține un litru de miere sunt necesare 5 kilograme de nectar. Pentru un kilogram de nectar este nevoie de 20.000 până la 100.000 de zboruri. Un roi de albine (30.000-60.000 de membri) poate fabrica un kilogram de miere pe zi. Puțini știu poate, că aroma, gustul și însăși cantitatea de miere produsă de o familie de albine sunt determinate în foarte mare măsură de vreme. De evoluția vremii depinde direct sau indirect, atât secreția de nectar a plantelor melifere, cât și recoltarea acestuia de către albine (ANDRIȚOIU V., 1995).

Nectarul este un suc dulce colectat de albine din flori, conținând apă în cantitate mare (75- 90% ) și alte substanțe în cantități mici, printre care fructoză, glucoză, dextrină, zaharoză, substanțe tanate, substanțe naturale de aromă.

Mana este, de asemenea, un suc dulce cules de albine de pe alte părți ale plantei în afară de flori.

Datorită conținutului bogat în zaharuri, vitamine și substanțe aromate, mierea constituie un aliment foarte valoros. În același timp, prin compoziția sa chimică mierea poate fi considerată și un medicament, fiind indicată în tratamentul prin alimentație a unor boli ( nervoase, cardiace, respiratorii) (ANTONESCU C., 1979).

Pe lângă consumul direct, mierea este folosită la obținerea bomboanelor, a hidromelului (băutură slab alcoolizată), a unor produse de patiserie ( turtă dulce, biscuiți, ș.a).

1.2 COMPOZIȚIA ȘI CLASIFICAREA MIERII

Analiza mierii a relevat un conținut complex de substanțe, marea majoritate cu valoare nutritivă și energetică. În miere se găsesc următoarele componente principale:

Apa se găsește într-un procent variabil în intervalul 17- 20 %. Un conținut mai mare de apă favorizază apariția proceselor de fermentare și deprecierea mierii.

Zahăr invertit- un amestec în părți egale de glucoză și fructoză.

Zaharoză în proporție de 1- 5%

Dextrină până la 2,8%

Substanțe minerale 0,35 – 0,8 %, mierea fiind produsul natural cel mai bogat în macro și microelemente: Na, K, Ca, Mn, Fe, P, Cl, S, Si, ș.a. Mierea mai închisă la culoare are un conținut mai mare de minerale decât mierea de culoare deschisă.

Urme de proteine

Acizi organici

Vitamine: B1, B2, B6, C, K, PP, iar în cantități mai mici vitaminele A, E, B12.

Pigmenți

Substanțe aromate

Enzime: amilază, invertază

Polen

Substanțe organice antimicrobiene

În cadrul clasificării mierii, cel mai important criteriu este proveniența acesteia; la acest criteriu se mai adaugă și modalitățile de prelucrare, rezultând următoarea clasificare:

După proveniență:

Miere de flori

Miere de mană

Mierea de mană, care provine în întregime sau în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părți ale plantelor în afară de flori, este inferioară nutritiv mierii de flori.

Mierea de flori, la rândul ei, poate fi: După tipul de flori de unde s-a recoltat:

Mierea monofloră care provine în întregime sau cu preponderență din nectarul unei specii de plante (miere de tei, de floarea soarelui, de salcâm)

Miere polifloră care provine dintr-un amestec natural de nectar recoltat de la flori de diferite specii

După modul de prelucrare:

Miere de fagure

Miere obținută prin scurgere liberă

Miere obținută prin centrifugare

1.3 CONDIȚII DE CALITATE ALE MIERII

Indicii calitativi care prezintă importanță în aprecierea mierii sunt: aspectul, culoarea, mirosul, gustul, consistența și cantitatea de zahăr invertit. În tabelul următor sunt prezentate principalele caracteristici de calitate a acestui produs.

Tabelul 1

1.4 DEFECTELE MIERII

Există situații în care mierea poate prezenta anumite defecte care micșorează calitatea sau

chiar conduc la deprecierea produsului. Principalele defecte ale mierii sunt considerate a fi următoarele:

Mierea cu impurități – conține corpuri străine, resturi de ceară, fragmente de corpuri de albine. Defectul se remediază prin decantare sau filtrare.

Miere de consistență apoasă – se datorează recoltarii premature a mierii. Acest tip de miere trebuie consumat cât mai repede. În caz contrar se inițiază procesul de fermentare. Defectul se poate remedia prin amestecarea mierii apoase cu o alta de consistență mai mare, până se ajunge la consistența dorită.

Mierea caramelizată – apare la mierea supusă accidental unei temperaturi prea ridicate. Produsul este degradat și nu mai poate fi recuperat deoarece caracteristicile organoleptice o fac improprii consumului, iar conținutul chimic este modificat. Astfel, enzimele, substanțele antimicrobiene și o parte din vitamine sunt distruse (BEȘLIU M., 1999).

1.4.1. Falsificarea mierii

Este o operatie care urmărește ascunderea unor defecte ale produsului sau chiar înlocuirea lui.

Falsificarea se poate realiza direct sau indirect.

Falsificarea directă presupune adăugarea în miere a unor substanțe pentru corectarea gustului (zahăr), a consistenței (gelatină, amidon, clei), a culorii, pentru conservare.

Falsificarea indirectă se realizează prin hrănirea albinelor cu sirop de zahăr chiar și în anotimpurile în care acestea ar trebui să colecteze nectarul florilor.

Deoarece, cu rare excepții, caracteristicile organoleptice ale mierii falsificate sunt asemănătoare cu cele ale mierii naturale, descoperirea falsificărilor se face doar prin analize de laborator.

1.4.2. Mierea artificială

Mierea artificială se obține prin invertirea zaharozei cu diferiți acizi organici ( acid lactic, acid malic, acid citric) urmată de adăugarea de diferite substanțe în vederea obținerii unui produs cât mai asemănător cu mierea naturală.

Mierea artificială nu are în conținutul ei vitamine, enzime, substanțe antimicrobiene, arome, ș.a.

Mierea naturală, ca și cea artificială trebuie păstrată în încăperi răcoroase, curate, uscate, fără mirosuri străine. Temperatura optimă de păstrare este cuprinsă între 5 și 12 °C. Fiind un produs higroscopic, mierea nu trebuie să se afle în vecinătatea unor produse ce emană mirosuri puternice; umiditatea influențează calitatea mierii, respectiv o vaolare prea ridicată conduce la creșterea conținutului de apă din compoziția mierii.

În condițiile unei depozitări corespunzătoare, termenul de garanție a mierii naturale este de 12 luni.

În cazul mierii artificiale, condițiile de depozitare sunt identice cu cele precizate pentru produsul natural. Etichetele recipientelor în care se ambalează mierea artificială trebuie să precizeze clar acest lucru, precum și care sunt substanțele de adaos folosite (CATRINA N., 2000).

1.5. UTILIZĂRILE MIERII DE ALBINE

Mierea se asimilează foarte ușor de către organism și ne oferă energie și substanțe bioactive și nutritive. Conținutul de microelemente al mierii este similar cu cel al sângelui uman. Vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compuși aromatici, fitohormoni, acizi organici – lactic, citric, malic, oxalic, dextrina, compusi ai azotului – în total 435 de substanțe. Aceasta asigură mierii un loc aparte în reglarea funcțiilor organismului uman.

Administrată pe cale orală, mierea s-a dovedit eficientă în unele afecțiuni ale stomacului (în această situație fiind recomandată mierea zaharisită), printre care ulcerul gastric, a cărei evoluție a fost încetinită și în unele cazuri chiar oprită. Acțiunea binefăcătoare a mierii se extinde, asupra întregului tub digestiv, pe care îl stimulează și îl protejează (în 75% gastro-duodenal, colite, etc.). Folosită nediluată mierea acționează ca unguent dens, vâscos, care protejează tubul digestiv de solicitările mecanice și agenți chimici (BEȘLIU M., 1999).

Printre alimentele energetice care furnizează organismului combustibilul necesar funcționării sale, mierea merită fără îndoială primul loc, fiind asimilabilă imediat, aproape fără efort. Studiind comparativ valoarea hidraților de carbon în alimentația copiilor, s-a observat că dintre toate zaharurile experimentate, cu excepția glucozei, mierea a fost absorbită cel mai repede, adică în primele 15 minute și nu a invadat circuitul sanguin cu exces de zahăr. Spre deosebire de toate celelalte alimente care conțin hidrați de carbon (pâine, făinoase, zahăr, marmeladă etc.) în care zaharurile se găsesc în forme complexe (fapt ce necesită o muncă de digestie din partea organismului nostru care nu poate asimila decât zaharurile simple), mierea conține zaharuri sub forma simplă care sunt absorbite integral și imediat, fără nici o transformare prealabilă. Dextroza este utilizată imediat, în timp ce levuloza este de regulă depozitată în ficat sub formă de glicogen urmând a fi pusă în libertate, treptat, atunci când este necesar. O lingură de miere aduce organismului 60 de kcal care pot fi transformate în energie într-un timp mult mai scurt decât cel necesar în cazul oricărui aliment. Un proces similar se mai întâlnește numai în cazul sucurilor de fructe. De exemplu, se cunoaște faptul că sucul proaspăt de struguri elimină rapid oboseala, chiar luat în cantități mici. Acțiunea rapidă a acestui suc se datorează faptului că zaharurile pe care le conține intră imediat în circulație, fără a fi supuse nici unui proces digestiv ( CATRINA N., 2000).

În cursul transformării nectarului în miere, albinele efectuează această scindarea moleculelor de zaharuri superioare, scutind astfel de această muncă aparatul digestiv al omului. De aceea, mierea este alimentul ideal în toate cazurile în care este necesar să furnizăm organismului un aport energetic mare fără a obosi aparatul digestiv. Mierea exercită totodată o binefăcătoare acțiune tonică și stimulatoare ce ușurează asimilarea altor alimente. Zaharurile din miere, asimilate în organism, sunt arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon și apă eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec (1g zahăr eliberează 4 kcal). Esențial este însă faptul că această cantitate de energie este pusă în totalitate și imediat la dispoziția organismului. Teoretic, și zahărul comercial (zahărul de sfeclă) eliberează aceeași cantitate de energie, dar o bună parte din aceasta este folosită pentru însăși digestia și asimilarea lui. Astfel, zaharoza (zahărul rafinat din sfeclă sau trestie de zahăr) nu poate fi folosit decât după ce a fost transformată în glucoză și fructoză la nivelul tubului digestiv, lucru realizat cu consum semnificativ de energie. Pe de altă parte, zaharurile complexe din alimente, inclusiv zahărul comercial, sunt transformate în tubul digestiv cu ajutorul enzimelor secretate de glandele anexe lui. În acest fel orice tulburare a funcționării organelor și glandelor digestive duce la nefolosirea (uneori integrală) acestor zaharuri, deci o bună parte din ele se elimină din organism chiar în forma în care au fost ingerate. Așa cum se știe, mierea este alcătuită din minim 75% zaharuri, aportul său nutritiv în organism fiind în primul rând energetic. În plus, s-a demonstrat existența printre oligoelementele din miere substanțe (glicutil) capabile să asigure o mai bună folosire a zaharurilor de către celulele musculare și care face ca mierea să potențeze efortul muscular și să-l susțină în timp (JARVIS D.C., 1981).

Mierea se dovedește astfel alimentul energetic ideal, capabil să mărească potențialul fizic și rezistența fizică. Marii atleți au utilizat și utilizează în mare măsură mierea, atât în timpul antrenamentelor cât și în perioadele de concurs. După proteine, zaharurile constituie partea cea mai însemnată din materia vie și sursă principală a energiei vitale. Ele alcătuiesc principalul carburant al vieții. Așa numita lăcomie de dulciuri pe care o manifestă aproape toți copii nu arată altceva decât faptul că organismul lor are mare nevoie de alimente energetice. Valoarea calorică a mierii este ridicată: aproximativ 330 kcal/100g provenind mai ales din glucoză și fructoză( pe care le conține în cantitate mare – cca 40% din totalul pentru fiecare). Acești hidrați de carbon sunt monozaharide simple, asimilate direct de aparatul digestiv, neproducând complicații precum zaharoza sau alte zaharuri care necesită o anumită descompunere în tubul digestiv. Prin bogăția ei calorică, mierea prezintă avantajul că permite administrarea unui număr mai mare de calorii într-un volum mai mic de alimente, lucru foarte important pentru copiii lipsiți de poftă de mâncare (TEODORESCU I., VĂDINEANU A., 1999 ). În cazul prematurilor sănătoși s-au dovedit că fiind hrăniți cu un supliment de miere, curba greutății la 70 de zile după naștere, atât în cazul adăugării lapte de mamă, cât și în cazul adăugării la un lapte maternizat artificial. Adăugarea mierii în lapte maternizat artificial nu numai că se recomandă, dar este chiar absolut necesar sugarilor, mai ales celor debili, datorită bogăției ei calorice, în anemiile hipocrome și în caz de icter la noi-născuți.

În altă ordine de idei, pentru atleți sau persoane care cheltuiesc multă energie, mierea constituie o sursă de refacere rapidă a forțelor după efort. Senzația de oboseală fizică sau intelectuală dispare repede dacă bem un pahar cu lapte cald sau suc de fructe în care am dizolvat câteva linguri de miere. Nici un alt aliment natural sau artificial nu este capabil să furnizeze cu atâta rapiditate organismului combustibilul necesar funcționării sale optime. De aceea, mierea poate servi rezerva de carburant și este utilizabil în toate cazurile în care organismul are nevoie de un aport energetic imediat. La toate persoanele care muncesc, intelectual sau fizic se produc adesea în orele dinaintea prânzului, crize de randament scăzut datorate așa-numitei foame ascunse, adică sărăcirii sângelui în combustibil. Una-două lingurițe de miere care pot fi și diluate într-un ceai de plante în momentul în care se manifestă criza, duc la eliminarea ei imediată și la menținerea constantă a randamentului în cursul întregii perioade de lucru. De altfel, începând cu Hippocrate și Avicenna, se recomandă mierea în tratamentul bolilor de rinichi. De asemenea, cura de fructe, sucuri de fructe sau legume poate fi însoțită de consumul de miere sau polen.

Mierea este singurul supliment alimentar dulce care este calmant chiar și pentru cei predispuși la nervozitate și hipersensibilitate și, în plus, nu este niciodată dăunătoare pentru organismul uman. Chiar și cele mai rebele migrene sunt ameliorate și înlăturate prin folosirea constantă a mierii. Medicina tradițională populară consideră că cel mai bun remediu pentru producere somnului este mierea. Dacă adormim greu noaptea sau dacă după ce am adormit ne trezim ușor și adormim greu trebuie să folosim mierea. Dacă luăm o lingură de miere după fiecare cină vom constata că începem să așteptăm cu plăcere timpul de culcare și uneori ne vine chiar greu să alungăm senzația de somn atunci când, din anumite motive, suntem obligați să ne culcăm mai târziu decât de obicei ( PĂDUREAN H., 1967).

S-a demonstrat experimental, contaminând mierea cu germeni ai unor din cele mai periculoase boli că acestea sunt distruși într-un timp foarte scurt, grație importantelor proprietăți bactericide ale mierii. De asemenea, este important să reținem, că datorită acelorași proprietăți bactericide, mierea este un excelent mediu de conservare ale fructelor. Inima este motorul mașinii umane. Când lucrează normal, inima este capabilă să pompeze în fortă la fiecare bătaie cca. 170 ml sânge. Mușchii corpului inclusiv mușchiul inimii, au nevoie de zahăr. Urmărind efectul mediului înconjurător, al hranei și al variațiilor regimului alimentar asupra animalelor și oamenilor, s-a putut constata că inimii nu-i este deloc indiferent dacă primește zahăr natural, sub formă de miere, sau zahăr rafinat. Mierea este pentru inimă un aliment de mare valoare, constituind o sursă importantă de energie. În total, în sânge există cam o linguriță de zaharuri. Această cantitate este foarte importantă: dacă ar scădea la jumătate, ne-am pierde cunoștința iar dacă ar spori câtuși de puțin, și-ar face apariția diabetul. Este limpede că trebuie să fim foarte atenți la ceea ce oferim organismului nostru ca hrană, pentru a asigura constanța acestei cantități de zaharuri din sânge.

Organismul nostru este alcătuit în așa fel încât avem nevoie de zahăr nu numai pentru uzul imediat al inimii, ci și pentru ca o anumită cantitate, mică, să traverseze pereții intestinali. În miere există în principal două zaharuri: glucoza, reprezentând 40% din miere și fructoza în jur de 34%. Glucoza trece cu repeziciune în sânge, iar fructoza, fiind absorbită mai încet, este cea care menține concentrația de zahăr la un nivel constant. Datorită ei, mierea nu ridică nivelul de zahăr din sânge peste cel care poate fi folosit de către organism.

Mierea este un excepțional aliment pentru toți copii. Ea este suportată foarte bine de mulți dintre copii: pe lângă faptul că este un bun îndulcitor, ea furnizează mineralele de care ei au nevoie pentru dezvoltarea corpului, adăugându-le celor ce se găsesc în lapte (obișnuit în alimentația lor) și, în plus, are o acțiune ușor laxativă și antiseptică. Knott și alții au arătat că administrarea de miere îmbunătățește asimilarea calciului și a magneziului, elemente absolut necesare pentru formarea scheletului (LOUVEAUX J., 1987). Numeroși autori au semnalat o acțiune antianemică excepțională a mierii de culoare închisă și o creștere considerabilă a hemoglobinei în sânge.

Orice tip de miere are proprietăți specifice: mierea de levănțică lecuiește tusea și durerile de gât, mierea de tei ușurează stările febrile și durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic și remediu în pneumonii, astm bronșic, stări nervoase, tuberculoză; mierea de brad este utilă în bolile căilor respiratorii, cea de salcîm este un bun calmant și tonic, mierea de castan sălbatic crește tensiunea arterială, mierea de castan comestibil are acțiune antimicrobiană, mai ales în bolile de stomac, intestinale și renale; mierea de izma este bună ca leac împotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui – utilă în bronșite și boli de stomac.

Mierea de flori de cîmp are o puternică acțiune antimicrobiană, cea de livadă (de pomi fructiferi) vindecă afecțiunile renale, pulmonare și intestinale. Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne și ale pielii – un excelent tonic pentru copii, convalescenți, pentru întărirea sistemului imunitar și pentru gravide. Luând în mod regulat miere – cîte o linguriță dimineața, cu o oră înaintea micului dejun, o linguriță la 2 ore după masa de prânz și o linguriță după cină – se normalizează tensiunea arterială și digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. În cazul colitelor și gastritelor, mierea se asimilează mai bine, dizolvată în puțină apă caldă (MĂRGĂRITAȘ L., 2005).

CAPITOLUL II
CARACTERISTICILE FIZICO-CHIMICE ALE MIERII

Principalele componente ale mierii de albine sunt zaharurile. Mierea conține cantități reduse de substanțe azotoase reprezentate în principal de enzime care alcătuiesc un echipament bogat și complex. Substanțele minerale sunt moderat reprezentate în mierea de flori și relativ abundente în cea de mană. Ea conține o gamă largă de acizi organici, pigmenți, uleiuri eterice, substanțe inhibitoar , vitamine și alte componente insuficient cunoscute (www.bioterapi.ro).

Inițial în miere se găsește o cantitate foarte redusă de hidroximetilfurfurol, de ordinul a 0,1-0,2 mg la 100g. Prin păstrare îndelungată, valoarea acestuia crește treptat, putând ajunge la 1 mg/100g sau chiar mai mult.

2.1.UMIDITATEA

Conținutul maxim de apă reglementat de normele oficiale din țara noastră pentru toate sorturile de miere este de 20%. Această condiție are la bază faptul că în momentul încheierii procesului de prelucrare de către albine (căpăcirea celulelor), umiditatea mierii se situează în domeniul 17-19%.

Când conținutul de apă este mai mare de 20% poate fi vorba de una din următoarele situații:

extragerea din faguri necăpăciți, când procesul de prelucrare a mierii de către albine nu este încheiat;

păstrarea în spații umede și în recipiente defectuos închise;

falsificarea directă prin adaos de apă sau indirectă prin substituenți cu umiditate proprie mare.

Conținutul depășit de apă reduce proporțional valoarea nutritivă a mierii și o predispune la fermentație (MIHĂILESCU N., 1977).

2.2.ZAHARURILE

Zaharurile din miere sunt alcătuite din zahărul invertit și din zaharoză. Conținutul minim de zahăr invertit (glucoză și fructoză) în mierea de flori trebuie să fie de 70%, iar în cea de mană de 60%. Conținutul maxim de zaharoză trebuie să fie de 5% în mierea de flori și de 10% în cea de mană. Valorile menționate se referă la mierea cu 20% apă. În cazul în care umiditatea este mai mică aceste valori trebuie recalculate (www. sanatate.bzi.ro). Abaterile de la valorile arătate sunt posibile în următoarele situații:

-mierea a fost recoltată din faguri necăpăciți;

-miere fermentată;

-miere falsificată.

2.3. SUBSTANȚELE AZOTOASE

Cantitativ substanțele azotoase, exprimate în echivalent proteină, se găsesc în proporție foarte redusă și anume sub 1%. Conținutul cel mai redus se întâlnește în mierea de salcâm și în cea de izmă (în medie 0,25%), iar cel mai mare în mierea de mană (0,5-0,6%).

În cazul în care conținutul de proteine este mai mare de 1% mierea trebuie suspectată de falsificare, cum ar fi adaosul de gelatină, de făină de cereale sau chiar de melasă.

2.4.ENZIMELE

Mierea de albine are un conținut foarte bogat și variat de enzime. În mierea de flori ele au o dublă origine: vegetală (din nectar) și animală (din saliva albinelor). Cantitativ, acestea din urmă dețin ponderea. Echipamentul enzimatic al mierii de mană este mult mai bogat decât cel al mierii de flori și au o origine mult mai complexă (MORARU P., 2006).

Enzimele din miere sunt substanțe valoroase deoarece ele catalizează toate reacțiile chimice care au loc în procesul de elaborare al mierii( de ex. transformarea zaharurilor complexe în zaharuri simple). Însușirile mierii, compoziția chimică și calitatea ei nutritivă sunt în mare măsură condiționate de conținutul în enzime. Prezența lor face dovada autenticității și calității mierii.

Enzimele sunt substanțe labile, în special sub acțiunea temperaturii ridicate care produce slăbirea sau inactivarea ireversibilă a lor.

Timpul de înjumătățire a amilazei și invertazei din miere, în funcție de temperatura de păstrare este prezentat Tabelul 2:

Tabelul 2

TIMPUL DE ÎNJUMĂTĂȚIRE A AMILAZEI ȘI INVERTAZEI DIN MIERE

2.5.SUBSTANȚE MINERALE

Mierea de flori are un conținut foarte redus de substanțe minerale. Deși normele oficiale din țara noastră admit un conținut de max. 0,5%, în realitate acesta se situează în preajma valorii de 0,1%. În schimb mierea de mană are un conținut mult mai bogat care se poate apropia de limita maximă de 1% acceptată pentru acest sort ( http://proapicultura.ro).

Tabelul 3

SUBSTANȚE MINERALE DIN MIERE

Depășirea limitelor maximale de substanțe minerale se poate întâlni în următoarele situații:

când extracția și /sau păstrarea mierii s-au făcut în condiții neglijente, principala formă de impurificare minerală fiind cea cu praf;

în cazul falsificării mierii cu sirop de zahăr invertit artificial (acidul folosit la invertire trebuie neutralizat cu substanțe alcaline sodice);

în cazul contactului prelungit al mierii cu suprafețe metalice neacceptate, sărurile acestor metale pot trece în miere mărind valoarea substanțelor minerale.

2.6.HIDROXIMETILFURFUROLUL (HMF)

Prezența acestui produs în miere își are originea fie în descompunerea parțială a fructozei din compoziția ei sub influența unor factori vitregi, fie de origine exogenă în cazul unor substituiri (falsificări).

În mediul acid și la cald, fructoza se descompune cu formarea de produși furfurolici, cel mai semnificativ din aceștia fiind HMF. Mierea are un conținut foarte mare de fructoză (cel puțin jumătate din zahărul invertit). De asemenea, reacția chimică a ei este pronunțat acidă (pH 3,5-4,5). Deci are asigurate condițiile ca în funcție de temperatură și de timpul de păstrare să se formeze o oarecare cantitate de HMF. Dacă mierea este păstrată la temperatură mai mică de 20șC cantitatea de fructoză care se descompune este extrem de mică. În primele luni de la extracția din faguri conținutul de HFM se situează în domeniul 0,1-0,2 mg la 100g, dar după 1-2 ani de păstrare la temperatura camerei la temperatură moderată poate atinge valoarea de 1-1,5 mg la 100g ( NEACȘU C., 2002).

Atunci când consumatorii sau apicultorii lichefiază mierea în mod empiric prin încălzire prelungită pe baie de apă la fierbere sau pe foc direct , conținutul de HFM crește foarte mult, către 10 mg la 100 g. Prin invertirea pe cale chimică a siropului de zahăr în scopul falsificării mierii o fracțiune importantă din fructoză se descompune cu formarea unei cantități considerabile de HFM, de ordinul a 100mg la 100g sirop sau chiar mai mult (http://www.miereanaturala.ro).

2.7. ACIDITATEA MIERII

Reacția chimică a mierii este acidă datorită conținutului bogat în acizi organici. Valorile normale ale pH-ului mierii se situează în domeniul 3,5-4,5, rezultând faptul că mierea are caracterul chimic pronunțat acid.

2.8.DENSITATEA

Densitatea mierii este puternic influențată de conținutul ei de apă. Mierea cu umiditate de 20% are densitatea 1,471 asta înseamnă că un litru de miere (1dm3) la temperatura de 20șC cântărește 1,471 kg.

2.9. CONDIȚII TEHNICE DE CALITATE LA PRELUCRARE DE LA PRODUCĂTORI

Prezentul standard se referă la condiții tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească mierea de albine la preluarea ei de la producători ( din sectorul de stat și privat).

Standardul se referă la produsul natural obținut de albine în excluvitate din nectarul florilor sau din sucurilor dulci de pe alte părți ale plantelor, pe care acestea le recoltează, le îmbogățesc cu substanțe proprii, le prelucrează în mod specific și le depozitează în celulele fagurilor din stup sub formă de miere (PĂDUREAN H., 1967).

Condițiile tehnice de calitate specificate în prezentul Standard de Firmă sunt obligatorii și ele se vor reflecta și la stabilirea prețurilor de achiziție. Nerespectarea unuia sau mai multor parametri atrage modificări ale prețurilor de achiziție, care se vor negocia.

Prezentul Standard de Firmă a fos elaborat în baza prevederilor STAS 784/ 1 – 1989, a normelor F.A.O./ O.M.S. și a Directivei C.E. 96/23.

Acest Standard de Firmă a intrat în vigoare la data de 1.06.2001.

Clasificare

Mierea de albine se clasifică în sorturi.

După proveniență, mierea de albine se clasifică în :

Miere florală (miere de nectar);

Miere extraflorală (miere de mană sau de pădure).

Mierea florală poate fi monofloră și polifloră.

Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii de plante, cum ar fi: salcâm, tei, floarea soarelui, mentă, zmeură, etc.

Mierea polifloră provine din nectarul mai multor specii de plante, fără ca una dintre ele să fie predominantă.

Mierea de mană provine din sucurile dulci de pe alte părți ale plantelor decât florile, putând conține și o cantitate redusă de nectar din flora spontană de pădure.

Mierea monofloră de salcâm și mierea de mană se încadrează în trei clase de calitate:

Calitate superioară;

Calitatea I;

Calitatea a II-a .

Celelalte sorturi se încadrează în două clase de calitate:

Calitatea I;

Calitatea a II-a.

Tabelul 4

CAPITOLUL III

MATERIAL SI METODA DE CERCETARE PRIVIND CALITATEA MIERII ECOLOGICE

3.1. EXAMENUL ORGANOLEPTIC

Culoarea se apreciază prin examinarea vizuală, la lumina zilei, pe un fond alb, a unei probe de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, cu diametrul interior de 10 mm.

Mirosul și gustul se apreciază prin mirosirea și prin degustarea probei de miere.

Se indică, în cazul mierii monoflore, denumirea speciei florare predominante.

De asemenea, se indică eventualele particularități gustative (acrișor, amărui, astringent, spirtos, etc. ).

Consistența se apreciază după modul de curgere a mierii de pe o lopățică de lemn.

La mierea cristalizată, se indică și structura înainte de fluidizare (untoasă, cristalizată fin, cristalizată nisipos, cruistalizată grosolan).

Aspectul se apreciază după gradul de transparență pe care îl prezintă o probă de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră și examinată la lumina directă a zilei. În cazul mierii care se livrează pentru desfacere, se face și o filtrare, în scopul verificării prezentei corpurilor străine care nu se vad cu ochiul liber (POPESCU N., Popa G., Stănescu V., 1986).

Observatie – culoarea, consistența și aspectul mierii cristalizate se examinează după topirea ei prin încălzire la aproximativ 45°C.

3.2.ANALIZA FIZICĂ ȘI CHIMICĂ A MIERII ECOLOGICE

Pregătirea probei pentru analiză

Înainte de a începe analiza mierii, este obligatoriu ca proba să se omogenizeze.

Aceasta se face agitand-o cu o baghetă de sticlă sau o linguriță, până se omogenizează. Miera cristalizată se fluidifică în prealabil prin încălzire la aproximativ 45°C și apoi se amestecă.

Fig. 2 Pregătirea probelor de miere pentru analiză (foto. orig.)

3.3.DETERMINAREA CONȚINUTULUI DE APĂ

Conținutul de apă se poate determina prin două metode:

Cu refractometrul

Prin uscare la etuvă

3.3.1. REFRACTOMETRUL

Pe prisma inferioară a refractometrului se aplică o picătură de miere din probă, după care se închide imediat camera.

Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicul de lumină prin prismă, deplasându-se cremaliera până în momentul în care partea întunecată a câmpului vizual ajunge în centru unde se intersectează liniile vizuale. După care se citește indicele de refracție de pe scară.

La unele refractometre, pe lângă indicele de refracție de pe scară, se exprimă în procente conținutul de substanță uscată sau de apă. La refractometrele la care se determină numai indicele de refracție, procentul de substanță uscată, respectiv conținutul de apă, se găsește cu ajutorul tabelelor care însoțesc refractometrul.

În cazul în care analiza se determină la o temperatură diferită de 20°C, se face corecția conținutului de apă obținut, prin scăderea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură peste 20°C și prin adăugarea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură sub 20°C.

Tabe lul 5

Rezultatul analizei:

Conținutul în H2O este mai ˂ de 20%, ceea ce constată faptul că mierea nu este falsificată.

Fig.3 Determinarea conținutului de apă cu ajutorul refractometrului (foto. orig.)

Fig.4 Examinarea conținutului de apă din miere prin intermediul refractometrului (foto. orig.).

3.4.DETERMINAREA INDICELUI DE ACIDITATE

Principiul metodei

Proba de miere diluată cu apă se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența fenolftaleinei, iar aciditatea se calculează și se exprimă în ml hidroxid de sodium soluție 1 n la 100 g miere.

Fig.5 Rezultatul analizei după titrarea cu NaOH soluție 1 n la 100 g miere (foto. orig.)

Reactivi :

Hidroxid de sodium soluție 0,1 n

Fenolftaleina, soluție alcoolică 1%

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se diluează cu circa 50 ml apă și se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența a 2 sau 3 picături de soluție de fenolftaleină până la culoarea roz persistent timp de 30 s.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Aciditatea se calculează cu formula: Aciditate =

În care V-volumul soluției de hidroxid de sodium folosit la titrare, în ml 0,1 – normalitatea soluției de hidroxid de sodium folosită la titrare. (ml NaOH soluție 1 n la 100 g miere).

Valori normale: mierea de flori 4 grade, mierea de padure 5 grade.

Fig.6 Pregătirea probelor (foto. orig.)

Fig.7 Rezultatul indicelui de aciditate după efectuarea analizei (foto. orig.)

Tabelul 6

DETREMINAREA ACIDITĂȚII

Fig.8 Rezultatul final al analizei (foto. orig.)

3.5. DETERMINAREA INDICELE DIASTAZIC PRIN METODA GOTHE

În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45oC și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

Proprietățile fizice principale ale mierii de calitate sunt conținutul de apă și vâscozitate. În mod natural, când mierea conține sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând în felul acesta semnalul că produsul este finit și poate fi extras. Determinarea conținutului în apă este foarte puțin importantă atât pentru aflarea ulterioară a scăzământului mierii, cât și datorită faptului că mierea cu un conținut mare de apă (peste 18%) fermentează.. În funcție de temperatură și umiditatea mediului înconjurător, mierea poate să piardă sau să-și ridice conținutul în apă. Condițiile optime de păstrare a mierii se realizează la temperatura de 10-12C și la o umiditate de circa 60% (TEODORESCU I., VĂDINEANU A., 1999).

Higroscopicitatea mierii reiese și din datele care atestă faptul că menținerea ei timp de 3 luni în condiții naturale de umezeală (100%), duce la creșterea conținutului în apă de la 17 la 52%.

Aroma mierii este determinată de uleiurile eterice prezente în nectarul floral. Acestea sunt specificate speciei de plante melifere din care provine nectarul și, datorită proprietăților lor volatile și termolabile, cu timpul sau prin încălzire se pierd.

Gustul mierii este în general dulce cu nuanțe diferențiale perceptibile de la un sort de miere la altul. Mierea este foarte higroscopică (absoarbe apa), motiv pentru care trebuie luate măsuri în timpul conservării și condiționării ei. Într-un mediu cu umiditate mare, procentul de apă din miere crește și poate dăuna sub raport calitativ. Greutatea ei specifică este mai mare ca a apei și variază în funcție de conținutul în apă. În prezent sunt o serie de metode fizice, ca metoda luminii polarizate, a indicelui de refracție etc.,care dau indicații asupra naturii zaharurilor și asupra procentului de apă din miere.

Condiții de calitate fizico-chimice și microscopice (spectru polinic) reglementate de STAS 784/2-1989 pentru mierea de albine din țara noastră. Normele europene pentru miere sunt ceva mai îngăduitoare cu privire la condițiile fizico-chimice de calitate , așa cum se constată din același tabel.

CERINȚE FIZICE ȘI CHIMICE

Tabelul 7

Fig.9 Pregătirea probelor pentru determinarea indicelui diastazic (foto. orig.)

Fig.10 Pregătirea eprupetelor și a soluților pentru analiză (foto. orig.)

Principiul metodei

Indicele diastazic se definește ca numărul de mililitri dint-o soluție de amidon de 1% care a fost transformat în dextrine în timp de 1 h, la temperatura de 45°C, în prezența activatorului enzimatic specific ( ionul CL- din clorura de sodiu) și pH optim, de către amilaza conținută de 1 g miere.

Aparatura

Ultratermostat tip Höppler sau similar.

Reactivi

Acid acetic, soluție de 0,02n

Amidon, soluție 1% proaspăt preparată (în ziua în care se execută analiza) : într-un pahar cilindric se cântărește 1g amidon, se adaugă circa 75 ml apă și se încălzește pe sita de azbest, sub omogenizare continuă cu ajutorul baghetei de sticlă, până la fierbere și clarificare. Se trece soluția în balon cotat de 100 ml și după răcire se completează cu apă la semn, apoi se omogenizează.

Fig.11 Pipetarea soluțiilor în eprubete (foto. orig.)

Fig.12 Introducerea eprubetelor în baia de apă la temperature de 45°C (foto. orig.)

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se dizolvă, cu circa 50 ml apă, se neutralizează cu carbonat de sodiu în prezența hârtiei indicator și se aduce în balon cotat la volumul de 100 ml cu apă ( 1 ml soluție conține 0,1 g miere).

Din soluția de miere bine omogenizată se introduc în eprubete ( numerotate de la 1 la 10) cantități descrescânde, conform tabelului 3. Se pipetează în fiecare eprubetă câte 0,5 ml soluție de acid acetic și câte 0,5 ml soluție de clorură de sodiu. În continuare se completează cu apă conținutul fiecărei eprubete la volumul de 11 ml, conform tabelului 3 și se omogenizează.

Se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml amidon soluție 1%, se omogenizează din nou conținutul acestora prin răsturnări repetate și apoi eprubetele se introduc imediat, într-un stativ adecvat, în ultratermostatul reglat la temperatura de 45°C. Apa din ultratermostat trebuie să depășeasca cu 1 cm sau 2 cm nivelul lichidului din eprubetă. Din acest moment se cronometrează timp de 1h.

După epuizarea timpului menționat, se răcesc imediat eprubetele în apă cu gheață pentru stoparea activității amilazei, se aranjează în ordine crescândă în stativ, se adaugă în fiecare eprubetă câte o picătură soluție de iod și se omogenizează prin răsturnare.

În eprubetele cu conținutul cel mai mic de miere, în care amidonul nu a fost hidrolizat întregime, apare culoarea albastră. În eprubetele în care amidonul a fost complet hidrolizat, apare o gamă de nuanțe: incolor, gălbui, portocaliu, roșie tic, violaceu, violet.

Fig.13 Mierea de salcâm (foto. orig.)

Fig.14 Mierea de mană(foto orig.)

Fig.15 Mierea de tei (foto orig.)

Fig.16 Mierea de coriandru (foto orig.)

Fig.17 Mierea polifloră (foto orig.)

Fig.18 Rezultatul indicelui diastazic la mierea polifloră (foto orig.)

Rezultat : indice diastazic   ≤ 5

In urma analizei am putut constata faptul ca mierea poliflora a fost cristalizata, iar pentru lichifierea sa, s-a supus unui tratament termic necontrolat (respectarea  temperaturii de max 45 oC.).

Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

3.5.1. CALCULUL ȘI EXPRIMAREA REZULTATULUI

Limita activității amilazei este dată de prima eprubetă în care apare culoarea albastră. Pentru calcul se consideră eprubeta dinaintea acesteia ( cu conținut de miere imediat superior) care de obicei este colorată în violet închis.

Valoarea indicelui diastazic se preia din tabelul următorul tabel, sau se calculează cu formula:

Indicelui diastazic=

În care: 5- numărul de ml soluție amidon 1%

V- volumul soluției de miere din eprubetă respectivă, în ml

Pentru a determina indicele diastazic am cântărit aproximativ 5-7 g de miere din cele cinci sortimente supuse analizai. Cântărirea probelor s-a făcut la balanța analitică cu 4 zecimale:

Mană – 4,8621 g

Coriandru – 6,6512g

Salcâm – 5,0301g

Tei – 5,2434g

Polifloră – 6,3518g

Fig.19. Cântărirea probelor de miere la Balanța analitică (foto. orig.)

Tabelul 8

3.5.2.REZULTATUL ANALIZEI INDICELUI DISTAZIC PENTRU CELE 5 SORTIMENTE DE MIERE SUPUSE ANALIZAI

Compoziția chimică a mierii variază în funcție de plantele melifere, de intensitatea culesului, starea timpului etc. În medie, 83% din conținutul mierii îl formează substanța uscată și 17% apa. Mierea cu un conținut mai mare de apă, păstrată la o temperatură mai ridicată, va avea o vâscozitate cu valori micșorate. Vâscozitatea sau rezistența la scurgere depinde de conținutul în apă, de temperatură și de compoziția chimică a mierii. Conținutul în coloizi, dextrine, săruri minerale influențează asupra gradului de vâscozitate al mierii; așa se explică faptul că în aceleași condiții de temperatură și umiditate mierea de salcâm se prezintă fluidă, iar cea de floarea-soarelui sau de tei mai vâscoasă (www.stavrofores.ro). Procentul de apă variază în condițiile tării noastre în limite destul de largi de la 13,3-22,4%. Conținutul în apă a mierii crește de la șes spre munte, acest lucru fiind determinat și de abundența precipitațiilor. Din substanța uscată a mierii, 80% o formează zaharurile din care, circa 70% îl ocupă glucoza și fructoza. Aceste zaharuri se formează prin invertirea enzimatică a zaharozei. Nectarul conține zaharoză care în urma procesului amintit se invertește aproape în totalitate. Zaharoza este admisă în miere până la 5% și în mierea de mană până la 10%. Natural, cercetările care s-au făcut cu privire la compoziția chimică a mierii au identificat prezența și a altor sorturi de zaharuri în cantități mici și, în special, a unor polizaharide. Substanțele minerale din miere sunt: potasiu, fosfor, calciu, clor, sulf, magneziu, fier și altele, în cantități foarte reduse. În mierea de mană se găsesc săruri minerale în cantități mai mari. Este necesar să subliniem că dacă acestea depășesc un anumit prag limită, din utile se transformă în nocive. Acest aspect se produce și în cazul mierii florale, unde sărurile minerale prezentate în cantități mici sunt indisponibile, în timp ce prezența lor în mierea de mană peste limita fiziologică admisă este dăunătoare. Mierea de albine conține și o serie de vitamine din complexul B, vitamina C, precum și o serie de factori de creștere. Vitaminele se găsesc în cantități foarte mici în miere, suficiente însă pentru a-i spori valoarea alimentară, dietetică și terapeutică (www.mieresabadus.ro). Dintre enzimele prezente în miere amintim: invertaza și diastaza. Primul ferment transformă zaharoza în glucoză și fructoză, iar al doilea scindează polizaharidele în zaharuri simple.

În concluzie mierea are în compoziția sa următoarele substanțe:

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Cercetările s-au desfășurat în stupina proprie din satul Mărgineni, în apropiere de municipiul Făgăraș, fiind alcătuită dintr-un număr de 50 de familii de albine. Forma de stupărit este de tip staționar, unde totalitatea famililor de albine sunt beneficiare de aceleași condiții de microclimat și îngrijire. Familiile de albine sunt întreținute în sistemul de stup de tip orizontal.

Cei 3 factori esențiali care fac posibilă activitatea în cadrul stuăpinei din Mărgineni pentru obținerea unor bune rezultate în practica și producția apicolă sunt:

Deținerea unei stupine bine organizate care funcționează de peste 30 de ani

Existența unei bune baze melifere în zonele învecinate locului de amplasare al stupinei

Condiții pedo-climatice optime din localitatea Mărgineni, județul Brașov.

Calitatea hranei este hotărâtoare pentru buna iernare a famiilor de albine și pentru buna funcționare a stupinei.

Datorită faptului că mătcile din familiile stupinei depun foarte multe ouă trebuie schimbate în fiecare an, în anul urmator ne mai fiind viabile.

Albinele din familiile studiate s-au dovedit mai puternice și mai active în perioada culesului principal de la salcâm.

Prin prezenta lucrare ne-am propus să scoatem în evidență calitățile naturale ale celor 5 sortimente de miere supuse analizei (coriandru, polifloră, mană, salcâm, tei), adică, faptul că acestea au fost produse de albine fără intervenția artificială a apicultorului. Se știe faptul că unii crescători de albine dau acestora un fel de sirop de zahăr care e prelucrat într-o miere de proastă calitate. Din analizele efectuate putem concluziona, faptul că albinele au cules singure nectarul din flori și apoi au transformat zaharoza din nectar în glucoză și fructoză. Tot din analize am constata că sortimentele de miere studiate au fost naturale, chiar ecologice, pentru că au avut un conținut sub 20% apă. Acest lucru s-a datorat faptului că albinele au "căpăcit" celulele fagurilor și au pus mierea la păstrat doar după ce apa s-a evaporat până la această proporție.

Un alt criteriu al recunoașterii mierii naturale este "zaharisirea" fapt determinat de mine în timp.

Procesul de zaharisire sau cristalizare este cât se poate de firesc și nu reprezintă o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se zaharisește. Este doar o chestiune de gusturi, alegerea între mierea fluidă și cea cristalizată: unele națiuni nordice preferă chiar să consume numai miere cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasa si este sigur naturală. Pe de altă parte, mierea zaharisita poate fi "dezlegata", adica adusa din nou la starea fluidă prin fierberea borcanului într-o cratiță cu apă. Dar, din pacate, mierea astfel de-cristalizata își pierde unele din proprietăți.

Există mai multe feluri de miere, de aceea în prezentul studiu noi am supus analizei cinci sortimente. Aceste sortimente depind din ce fel de flori, albinele au cules nectarul (ele culeg și nectar și polen dar mierea rezultă doar din prelucrarea nectarului).

Cea mai cunoscuta miere e cea de salcâm, de aceea ne-am gândit să fie una dintre sortimentele de miere supuse analizei care a fost obținută pe la sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, 2014 în cadrul stupinei de la Mărgineni, județul Brașov. Aceasta miere are culoarea albicioasă și aroma specifică de salcâm.

Un alt sortiment de miere analizat a fost cel de tei, culesul s-a realizat prin iunie 2014, cunoscut fiind faptul că condițiile de mediu ale anului trecut au fost nevaforabile, producția la acest sortiment de miere a fost destul de scăzută. Totul a depins de vreme și de temperatura de afară, de perioada de înflorire a teilor din localitate.

Mierea polifloră a fost un alt sortiment de miere analizat, culeasă de către albinele din stupină în vara anului 2014, din fânețele de la marginea localității Mărgineni și după examenul organoleptic putem spune că este cea mai bună la gust.

Mierea de mană care a provenit de la arbori precum: bradul, molidul, stejarul, fagul, dar și de la excrementele dulci ale afidelor. Aceasta este singura miere de culoare închisă, un brun întunecat, foarte dulce și aromată datorită varietății mari de sucuri dulci culese de albine.

Ca o excepție a sortimentelor de miere analizată cea mai deosebită a fot mierea de coriandru, provenită de la specia de plante cu același nume, care are un gust foarte puternic aromatizat.

Toate cele cinci sortimente analizate au fost naturale, putem spune că se încadrează în categoria mierii ecologice. Zonele și plantele de unde s-a produs culesul nefiind afectate de poluarea atmosferei, apei și solului.

Ca și conținut în apă, mierea de coriandru are cel mai scăzut procent (16%), urmată de cea de mană (17,8%), salcâm (18%) iar cea polifloră (18,2%) iar conținutul cel mai ridicat în apă la avut mierea de tei (18,4%).

Conținutu în substanță uscată a fot cel mai mare la mierea de mană (83,1%), urmat de coriandru (82,2%), tei (82,1%), polifloră (81%) și salcâmul cel mai scăzut conținut în substanță uscată (80,2%).

Aciditatea analizată poate fi interpretată astfel: mierea de salcâm 1,51, coriandru 1,89, polifloră, 2,8, tei, 2,9 și cea de mană cel mai mare indice de aciditate 3,27, asta reprezentând ml de NaOH obținuți la titrare în prezență de fenolftaleină.

Pentru a verifica prospețimea merii supusă analizei am folosit ca metodă indicele diastazic, iar rezultatele au fost următoarele: salcâm și tei 10,9, polifloră 13,9, mană 17,9 și coriandru cel mai mare indice 23,8.

Ca o concluzie, mierea de coriandru a fost cea mai veche, proba supusă analizei a fost din lotul de miere al anului 2013.

BIBLIOGRAFIE

ANDRIȚOIU VASILE, 1995, A.B.C.-ul Apiterapiei

ANTONESCU C., 1979, Albinele și noi, editura ACA

BARBU C. H., 2009, Ecotoxicologie – note de curs, Editura Alma Mater, Sibiu;

BARBU C. H., 2010, Chimie generală, Editura Universitatii Lucian Blaga, Sibiu;

BEȘLIU MIHAI, 1999, Indrumător apicultură, Editura Chișinău

CATRINA NICOLAE., 2000, Din tainele alimentației lacto vegetariene, Editura Deceneu

JARVIS D.C., 1981, Mierea și alte produse naturale, Editura Apimondia

LOUVEAUX JEAN, 1987, Albinele și creșterea lor, Editura Apimondia

MĂRGĂRITAȘ LIVIA ALEXANDRU, 2005, Albinele și produsele lor, Editura Ceres

MIHĂILESCU NICOLAE N., 1977, Mierea și sănătatea, Editura Ceres

MOISE C.; 2009, Zootehnie ecologică, note de curs

MORARU PETRU, 2006, Nutriția și alimentația albinelor, Coral Sanivet

NEACȘU CONSTANTIN., 2002, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnică

PĂDUREAN HRISTEA, 1967, ABC apicol, Editura Agrosilvică

POPESCU NICOLAE., Popa GAVRILĂ., Stănescu V., 1986, Determinări fizico-chimice de laborator pentru produsele alimentare de origine animală, Editura Ceres

TĂNASE M., Agricultură ecologică, note de curs

TEODORESCU I., VĂDINEANU A., 1999, Controlul populațiilor de insecte, Editura Universității București

www.bioterapi.ro

www.mieresabadus.ro).

www. sanatate.bzi.ro

http://proapicultura.ro

www.albine.com

www.stavrofores.ro

http://www.miereanaturala.ro

www.apicultura.freesoul.ro

www.ecomagazin.ro

www.jurnalagricol10.blogspot.com

www.dailymail.co.uk

www.alexanderwild.com

www.stuparitul.3xforum.ro

ro.wikipedia.org