Cuvant,enunt,discurs

INTRODUCERE

În viața de zi cu zi comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele , emoțiile, părerile, pentru a influența, pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a socializa. Comunicarea apare într-o situație dată, într-un anume context, care se deosebește de altul. Aceasta înseamnă că elementele constitutive ale procesului de comunicare, participanții, diferă în funcție de situații. O comunicare (informație sau mesaj) trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înțeleagă, să o poată recepționa, înregistra și accepta.

Prin lucrarea Cuvânt, enunț, discurs am dorit să evidențiem elementele componente ale unei comunicări eficiente, clare, precise și comprehensibile. Pornind de la elementul de bază, cuvântul, cu toate valențele și utilizările sale, continuând cu enunțul, a cărui definire îl poziționează ca element supraordonat pentru propoziție și frază, am concentrat atenția asupra discursului, ca modalitate complexă de exprimare a mesajului, alegând pentru analiză trei tipuri diferite : discursul politic, discursul publicitar și discursul din corespondența administrativă.

Această selecție a fost determinată de faptul că discursul poate avea loc oral sau în scris, poate fi organizat ca monolog sau dialog (cu doi sau mai mulți locutori, respectiv alocutori), iar fiecare categorie are anumite trăsături specifice (persuasiune, rigoare, absența afectivității, concizie etc.).

Dacă între discursul politic și discursul publicitar putem găsi elemente comune, și anume persuasiunea, prezența elementelor care vizează afectivitatea alocutorilor, discursul din lucrările administrative se diferențiază complet de celelalte două datorită clișeelor lingvistice și caracterului impersonal, fără urme de afectivitate.

Dintre procedeele stilistice utilizate atât în discursurile politic, cât și în cel publicitar se remarcă metafora, frecvent întâlnită și având rolul de a atrage atenția alocutorului asupra mesajului transmis. De asemenea se mai folosesc analogiile, eufemismele, repetițiile, antiteza etc. În discursul corespondenței administrative remarcăm coordonarea ca mijloc principal de realizare a conținutului ( enumerație de articole, paragrafe, puncte și subpuncte), elipsa, prezența unor clișee (formule introductive și de încheiere, formule de adresare), respectarea anumitor reguli de prezentare grafică etc. Vocabularul utilizat în discursul publicitar aparține lexicului comun, fiind accesibil tuturor alocutorilor indiferent de pregătire ; în discursul politic, în schimb, apar și elemente de jargon sau cuvinte specializate pentru ca mesajul să nu fie înțeles în totalitate, iar în corespondența administrativă există un vocabular limitat, fix, care poate fi schimbat la intervale mari de timp în funcție de schimbările la nivel social.

Aceste realizări textuale se remarcă prin tonalitatea discursivă a mesajelor transmise, stilul lingvistic fiind adaptat în funcție de situația de comunicare.

Capitolul I.Cuvântul

1.1 Definirea cuvântului. Vocabularul

Vocabularul sau lexicul unei limbi este alcătuit din totalitatea unitaților lexicale numite cuvinte (gr. lexis = cuvânt) care există sau care au existat vreodată în limba respectivă. Aceste unități sunt recunoscute în urma studiilor în diacronie realizate de lexicologi și lexicografi și care stabilesc tot ceea ce este esențial în legătură cu originea, semantica și funcționarea ca element constitutiv al acelei limbi.

Unitățile lexicale sunt reprezentate de cuvinte (simple sau compuse), locuțiuni (ex. a avea loc, a-și da seama, a băga de seamă etc.) sau construcții complexe/sintagme care nu pot fi modificate fară pierderea sensului inițial ( cum te văd și cum mă vezi, a fi de părere, a o lua din loc, fără îndoială etc.), alcătuind sursa ligvistică a comunicării orale și scrise.

Cea mai simplă definiție a cuvântului este dată de lingvistica tradițională și de statistica lexicală prin care acesta reprezintă un ”grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă), aflat între două spații tipografice (blancuri)” (DSL, 2005 : 152). Alte definiri pun în evidență ”asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliș sonor susceptibil de o întrebuințare gramaticală în procesul comunicării” (Th.Hristea 1984 :8) sau, cu alte cuvinte, ”identitatea cuvântului este constituită din mai multe elemente : o formă, un sens și o categorie gramaticală” (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu 2005 :15).

Reținem de aici faptul că un cuvânt are o structură fonică și un sens cu care se poate comunica. Structura fonică este formată din învelișul sonor, reprezentată grafic prin intermediul literelor, care poate fi modificat fără a afecta sensul lexical sau înțelesul cuvântului. Este cazul cuvintelor flexibile din categoria limbilor de acest gen ( ex. rom. bărbat- barbați; a avea – am, ai, are, avem, aveți, au etc.; negru-neagră-negri-negre etc. sau fr. j  ai, tu as, il a, nous avons , vous avez, ils ont ; femme, femmes etc. ). Aceasta înseamnă că orice cuvânt flexibil reprezintă ”o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale” (Th. Hristea, 1984:9). Cuvântul diferă de alte entități lingvistice (cum ar fi morfemele) prin aceea că secvenței sonore i se asociază un concept, o informație, căpătând astfel un anumit grad de autonomie (V. Guțu-Romalo – G.L.R., vol. I, 2005:6).

Unele cuvinte denumesc, exprimă însușiri, acțiuni, momente ale acțiunii, numere sau ordinea prin numărare, iar altele exprimă sau imită stări, sentimente, zgomote etc. (ex. of !, aoleo !, trosc!). Aceste cuvinte înregistrează fapte reale, au un înțeles obiectiv și pot fi considerate cuvinte autonome. Pe lângă acestea, există altele care nu au un înțeles de sine-stătător, dar care contribuie la realizarea legăturii dintre cuvintele autonome într-o comunicare și se numesc conectori. Privit din punct de vedere morfologic ”fiecare formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care o plasează în același grup cu celelalte forme”, iar din punct de vedere lexico-sintactic ”a unei valori care îi îngăduie să se combine în mod propriu cu formele altui cuvânt”( Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu , 2005 :15).

Autonomia cuvântului considerat unitate lingvistică poate fi limitată prin trei procedee :

Permutarea – o unitate își poate schimba locul în enunț cu condiția menținerii înțelesului global (ex. Maria cântă frumos, dar și Cântă frumos Maria) ;

Substituția – în locul unui fragment putem pune altul de același tip (ex. în locul lui cântă, putem pune dansează sau pictează), rezultatul fiind schimbarea înțelesului global al mesajului ;

Distribuția – presupune asocierea structurii analizate cu altele de același fel. În exemplele de mai sus, verbele se pot asocia numai cu nume de persoană.

Rezultatul aplicării acestor criterii conduce la definirea cuvântului ca fiind ”orice fragment care are autonomie față de enunț, prezintă o distribuție proprie, poate fi substituit cu o unitate similară și este permutabil”( Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu , 2005 :16).

Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează lexicul sau vocabularul unei limbi (Th. Hristea, 1984:7). Dicționarul de Științe ale Limbii definește vocabularul ca fiind ”termen cvasisinonim cu lexic, care desemnează fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi, fie b) ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejurări date, fie c) într-un mod nedeterminat, o listă de cuvinte” (DSL, 2005: 572).Observăm că, odată cu dezvoltarea studiilor lingvistice cercetătorii propun o diferențiere între vocabular și lexic, considerându-se că acesta din urmă ”transcende vocabularele, dar nu e accesibil decât prin ele sau că un vocabular presupune existența lexicului, pentru care el e un eșantion.” (DSL, 2005: 572). Mai mult chiar, se face distincția între lexicul comun (utilizat de toți vorbitorii unei limbi indiferent de pregătire) și lexicul specializat, folosit numai de specialiștii unui anumit domeniu. Gramaticile tradiționale propun însă o delimitare a nucleului lexical pe baza frecvența utilizării și circulația anumitor cuvinte în comunicările curente, care a căpătat de-a lungul timpului, mai multe denumiri : vocabular de bază, vocabular fundamental, vocabular esențial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte sau fond lexical uzual  (DSL, 2005: 572). În lingvistica românească termenul a fost introdus de Al. Graur (1954), dar ideea circulației cuvintelor a fost susținută de Bogdan Petriceicu-Hasdeu în studiul Limba în circulațiune, publicat în vol. III al lucrării sale Cuvente den bătrâni. Cealaltă parte a lexicului, numită masa vocabularului este la fel de importantă ca și prima, în ciuda denumirii sale.

Din prima categorie fac parte cuvintele care denumesc sau exprimă cele mai importante obiecte, relații, noțiuni, acțiuni cum ar fi numele gradelor de rudenie, nume de alimente și băuturi de primă necesitate, numele părților corpului omenesc, nume de animale și păsări, nume de arbori și fructe, numele zilelor săptămânii, numele culorilor importante (ex. mamă, tată, frate, apă, cal, mare, mic, rece, vesel, a fi, a face, a mânca, a sfârși, aici, acolo, departe, aproape etc.). Cuvintele din vocabularul fundamental se caracterizează prin frecvență mare de utilizare în vorbire și stabilitate, fiind folosite de locutori indiferent de nivelul de pregătire. De asemenea, ele se remarcă prin polisemantism și capacitatea de a intra în combinații frazeologice. Al. Graur a propus cinci criterii, simultan obligatorii, după care putem delimita cuvintele fondului principal. Acestea ar fi : a) importanța (pentru vorbitori) noțiunii exprimate prin cuvinte ; b) polisemantismul ; c) posibilitățile multiple de derivare și compunere ; d) integrarea în locuțiuni și expresii ; e) frecvența. Aplicarea cu strictețe a acestor criterii a condus la exprimarea unui număr de aprox. 1500 de cuvinte ce ar aparține fondului principal.

O altă delimitare este realizată într-o lucrare coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (1988) în care sunt formulate doar trei criterii pentru alcătuirea vocabularului reprezentativ , care nu trebuie îndeplinite simultan, ajungându-se astfel la un număr de 2581 de cuvinte. Cele trei criterii sunt :”frecvența…, puterea de derivare (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă minimum trei derivate), și bogăția semantică (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă cinci sensuri, care să nu fie regionale, dialectale, învechite)”  (Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu , 2005 :24). În acest fel au putut fi incluse în fondul principal și neologisme cum ar fi : a cerceta, știință, artist, facultate sau derivate : înflori, sărăcie, apusean etc.

În cazul limbii române, fondul principal lexical este, în majoritate de origine latină. Cercetările efectuate de către acad. Al. Graur au evidențiat faptul că vocabularul fundamental al limbii române conține cel mult 1500 de cuvinte, iar din acestea aproape 60% sunt de origine latină (Th. Hristea , 1984:15), iar studiile realizate asupra vocabularului românesc modern relevă ponderea elementului latin . Un argument important pentru susținerea ideii de latinitate a limbii române o constituie însă structura gramaticală, îndeosebi cea morfologică (a cuvintelor). Studiile comparativ-istorice au evidențiat gradul mare de stabilitate al acesteia și ”mai ales particularitatea de a se manifesta în modul de funcționare în limbă a cuvintelor de orice origini” ( M. Avram, 2005:7).

Masa vocabularului este alcătuită din câteva grupuri lexicale : arhaisme, neologisme, termeni de specialitate, regionalisme, cuvinte argotice și de jargon, grupate astfel în funcție de vechimea utilizării lor sau în funcție de locutori.

Chiar dacă arhaismele sunt cuvintele vechi, analiza acestora pune în evidență mai multe aspecte. În primul rând, arhaismele au ieșit din uz datorită faptului că obiectul definit nu mai există, dar se mai regăsesc în scrierile literare sau documentele istorice (ex. agă, comt :”frecvența…, puterea de derivare (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă minimum trei derivate), și bogăția semantică (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă cinci sensuri, care să nu fie regionale, dialectale, învechite)”  (Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu , 2005 :24). În acest fel au putut fi incluse în fondul principal și neologisme cum ar fi : a cerceta, știință, artist, facultate sau derivate : înflori, sărăcie, apusean etc.

În cazul limbii române, fondul principal lexical este, în majoritate de origine latină. Cercetările efectuate de către acad. Al. Graur au evidențiat faptul că vocabularul fundamental al limbii române conține cel mult 1500 de cuvinte, iar din acestea aproape 60% sunt de origine latină (Th. Hristea , 1984:15), iar studiile realizate asupra vocabularului românesc modern relevă ponderea elementului latin . Un argument important pentru susținerea ideii de latinitate a limbii române o constituie însă structura gramaticală, îndeosebi cea morfologică (a cuvintelor). Studiile comparativ-istorice au evidențiat gradul mare de stabilitate al acesteia și ”mai ales particularitatea de a se manifesta în modul de funcționare în limbă a cuvintelor de orice origini” ( M. Avram, 2005:7).

Masa vocabularului este alcătuită din câteva grupuri lexicale : arhaisme, neologisme, termeni de specialitate, regionalisme, cuvinte argotice și de jargon, grupate astfel în funcție de vechimea utilizării lor sau în funcție de locutori.

Chiar dacă arhaismele sunt cuvintele vechi, analiza acestora pune în evidență mai multe aspecte. În primul rând, arhaismele au ieșit din uz datorită faptului că obiectul definit nu mai există, dar se mai regăsesc în scrierile literare sau documentele istorice (ex. agă, comis, logofăt, pașă, postelnic, spătar etc.). Alte arhaisme sunt înlăturate de sinonime mai noi (ex. slobozenie din bg.sloboden cu libertate  din fr. liberté; zapis din sl. zapisŭ cu document din fr. document; a iscodi din sl.ischoditi cu a spiona din germ. spionieren ; a catadicsi din ngr. katadehome cu a considera din fr. considérer etc.). Există arhaisme păstrate în locuțiuni și expresii, fără ca vorbitorii să mai cunoască sensul original (ex. rost = cioc, gură – ”a spune pe de rost” ; ”a ști pe de rost” ;”a lua pe cineva la rost” ; buche = literă în alfabetul grec– ”a nu ști buche ”). O categorie specială o constituie cuvintele considerate arhaisme înainte de 1989, dar care acum au reapărut în vocabularul activ (ex. arendă, cadastru, gardian, jandarmerie, primar, prefect, parlament, parchet etc.). Arhaismele sunt utilizate pentru realizarea valorii stilistice a unei creații literare, pentru a evoca oameni, obiceiuri și locuri din trecutul istoric, pentru a data sau a fixa în timp acțiunea unei opere cu conținut istoric, pentru a realiza imaginea unei țări, a unui popor.

Neologismele sunt cuvintele noi apărute în vocabularul unei limbi ”indiferent dacă acesta este un împrumut sau reprezintă o creație internă a limbii respective prin derivare, compunere etc.” (Th. Hristea, 1984:50). Ele reflectă în mod nemijlocit dezvoltarea socială și spirituală a unui popor. Pentru limba română, exemplele edificatoare sunt influența franceză de la sfârșitul secolului al IX-lea și influența limbii engleze în prezent.

Neologismele din diferite limbi pătrund mai aless în stilurile științific și oficial-administrativ, dar se răspândesc cu timpul prin intermediul mass-media, devenind cuvinte uzuale. De exemplu, cuvintele curier, dispută, fantezie, mesager, nu mai sunt considerate neologisme, ele fiind cunoscute și întrebuințate în multe domenii de activitate.

Pentru stabilirea calității de neologism trebuie să ținem seama de gradul de răspândire, frecvența de utilizare și atitudinea vorbitorilor (dacă ei îl consideră ca un cuvânt nou sau nu). În prezent, prin intermediul emisiunilor tv și a presei, au pătruns în limba română cuvinte din limba engleză care au fost preluate cu ușurință de vorbitori (ex : sandwich, weekend, computer, mouse, manager, marketing etc.).

În limba română există și neologisme provenite din alte limbi : lb. italiană (basorelief, capodoperă, mandolină, solfegiu etc.), lb. germană (balonzaid, laitmotiv, crenvursti, oberliht, rucsac etc.), lb. turcă (tinichea, rindea, liman etc.)

Pătrunderea neologismelor în limbă are un dublu efect : pe de o parte înlocuirea cuvintelor vechi, ieșite din uz, iar pe de altă parte îmbogățirea lexicală și semantică ce conduce la o nuanțare a exprimării. Se formează familii lexicale unde cuvintele pot fi sinonime totale sau parțiale sau există cazuri ”când o veche serie sinonimică a fost dublată de una neologică, ajungându-se ca aceeași noțiune …ori noțiuni foarte apropiate să poată fi exprimate într-un mod extrem de precis și de nuanțat” (Th. Hristea, 1984:55). Este cazul seriei viteaz, cutezător, dârz, îndrăzneț, neînfricat alături de care au apărut brav, curajos, temerar.

Termenii de specialitate sau lexicul specializat reprezintă cuvintele/termenii corespunzători diferitelor domenii de activitate profesională: tehnic, economic, medical, juridic, militar, administrativ etc. Fiecare dintre ele deține un vocabular specific care prezintă un sistem de cuvinte monosemantice, univoce și non-ambigue ce desemnează un anumit concept. Se înțelege de aici că polisemia este improprie într-o comunicare științifică, ea trebuind să exprime claritate și exactitate. Cu toate acestea, uneori distincția între unitățile lexicale ale limbii generale și termeni este, uneori, greu de făcut datorită faptului că ambele categorii coexistă în cadrul limbii, iar partajarea lor poate părea artificială (mai ales în cazul științelor umaniste). Aceasta și pentru faptul că există trăsături specifice comune: semantismul, forma și combinațiile lexicale și gramaticale. Distincția este posibilă totuși prin specializarea lingvistică asociată unui domeniu al cunoașterii (științific, tehnic, social etc.). Pot fi considerați termeni științifici: ipotenuză, catetă, unghi, perpendiculară în matematică; clor, natriu, hidrocarburi în chimie; soldat, front, armată, inamic în domeniul militar; cord, apendice, amigdalită, poliartrită în domeniul medical etc. Datorită exploziei informaționale și a apariției domeniilor interdisciplinare termenii științifici nu mai sunt proprii doar unei singure științe, ei se por regăsi în vocabularele a două, trei sau mai multor domenii de activitate (ex. termenul alianță se regăsește în lexicul militar, cel politic sau al relațiilor internaționale).

Lexicul specializat este studiat de terminologie, „disciplină care se ocupă de comunicarea specializată, realizată fără echivoc într-un anumit domeniu științific, tehnic, profesional.” (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 65; 2007 : 19 și are în vedere studierea și structurarea sistemelor noționale ale unui domeniu specializat.

Atât limbajul general, cât și cel specializat sau limba comună nu sunt delimitate strict și nu sunt „impermeabile”. Din contra, există o mișcare continuă, în toate direcțiile, existând o permanentă înnoire și îmbogățire. Complexitatea crescândă a cunoștințelor de specialitate și a informațiilor, în general, interdisciplinaritatea domeniilor necesită o comunicare de calitate.

Regionalismele sunt cuvintele cu o distribuție geografică limitată în aria de răspândire a limbii naționale, fiind studiate și înregistrate de specialiști în hărți și atlase lingvistice. Aceste cuvinte sunt folosite în vorbirea curentă de către locutorii zonei respective sau sunt utilizate în limba literară pentru adăugarea de valori stilistice și semantice. Chiar dacă se folosesc regional, lexemele pot fi înțelese și de locuitorii altor zone geografice, ceea ce demonstrează încă o dată unitatea limbii române (ex. curechi, barabulă, păpușoi, harbuz etc. pentru Moldova; alde, bre, ciurdă, teci, dadă etc.pentru Muntenia; bai, bolund, cucuruz, pălincă, lepedeu etc. pentru Ardeal. Există și alte regionalisme, de mică circulație, regăsite îndeosebi în zonele de contact cu alte limbi.

În afară de aria de răspândire, în clasificarea regionalismelor pot fi luate în considerare și aspectele fonetice, lexicale și gramaticale. Un exemplu de regionalism fonetic este folosirea sunetului ș în loc de č, îndeosebi în Moldova: șeapă, șeară, șenușă în loc de ceapă, ceară, cenușă; a sunetului č în loc de t în Banat: frace, peșce în loc de frate, pește. Pentru regionalism gramatical (morfologic) putem exemplifica perfectul compus o fost, o adus, o mers în loc de a fost, a adus, a mers în Moldova, iar alt tip (sintactic), specific Munteniei este lipsa acordului gramatical între subiectul de pers. a III-a, plural și predicatul de pers. a III-a, singular: ”Și spițerii, nu știu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet…” (Pampon din D-ale carnavalului, I.L.Caragiale)

Regionalismele nu trebuie confundate cu elementele populare care sunt fapte lingvistice generale, de multe ori incorecte gramatical și cu o răspândire diferită de cea regională (ex. dește, ghivetă, mingie – mingii, bonlav, doctoră etc.).

Cuvintele argotice sunt lexemele caracteristice vorbitorilor unor grupuri restrânse, utilizate pentru a nu fi înțeleși. Creatorii acestor ”limbaje secrete” nu sunt numai răufăcătorii (ex. a gini, a face valuri, pe șest, pârnaie biștari etc.), ci și alte categorii, îndeosebi tinerii (elevii, studenții) care încearcă să se afirme, să fie cunoscuți epatând printr-un limbaj deosebit (proful, diriga, directrisa, bacul etc.). În această categorie putem include și limbajul scris utilizat prin intermediul telefoanelor mobile (SMS-urile) sau calculatoarelor (internetului – email-uri, facebook etc.) unde cuvintele au pierdut vocalele, iar regulile ortografice și de pundtuație sunt ignorate complet (ex. pot s te sun? ne mai auzim k vreau s t intreb care e planul pt joi în loc de pot sa te sun? Ne mai auzim pentru că vreau să te întreb care e planul pentru joi).

Cuvintele jargon reprezintă modalități de exprimare a unei categorii de vorbitori care dau dovadă de snobism, considerându-se superiori partenerilor de conversație. Acest aspect a fost valorificat cu succes în literatura secolului al XIX-lea de către V. Alecsandri unde, în comediile sale a creat personajul Chirița, reprezentantă a boierimiii moldovenești, al cărei vocabular este plin de cuvinte și expresii franțuzești, mai mult sau mai puțin corecte. Mai târziu, I.L.Caragiale crează personaje-tip ale burgheziei românești vorbitoare de limbă engleză (ex. schița Five o clock).

În ultimii ani au pătruns în limba română multe anglicisme care se folosesc în mod diferit de către vorbitorii din diverse categorii sociale și din cele mai variate medii: shoping, funny, trend, dumping, market etc.

1.2. Structura morfologică sau morfematică a cuvântului

Unitatea minimală purtătoare de sens determinat sau lexical a unui cuvânt este morfemul. ”Ca semn lingvistic minimal, morfemul a fost adoptat în numeroase descrieri gramaticale ca unitate fundamentală a limbii în locul cuvântului, promovare determinată de lipsa unei definiții satisfăcătoare, capabilă să ofere un criteriu clar pentru distincția cuvânt (compus) / grup de cuvinte” (GLR , 2005:10).

Format prin analogie cu fonemul, morfemul reprezintă o unitate minimală, dar spre deosebire de acesta, e purtătoare de sens (ex. în cuvântul descântând ,distingem fonemele des- , -cânt -, -ând, fiecare având sens lexical sau gramatical). De cele mai multe ori morfemul este reprezentat printr-un șir de forme, dar e posibil ca un morfem să coincidă formal cu un fonem (ex. e din pete este, în plan morfologic, un morfem deoarece este asociat cu semnificația de plural în opoziție cu –ă din pată, fată, șoaptă care are sens de singular).

Analogia cu fonemul constă și în faptul că morfemul trebuie înțeles ca un element abstract (la fel ca și fonemul), fiind determinate de contextele în care apar. De exemplu, morfemul de plural al substantivelor poate apărea atât ca –i silabic (în codri, miniștri), dar și ca –i nesilabic (flori, pomi, iezi), în funcție de finala radicalului.

Morfemele pot fi clasificate după te face diferite criterii, putând fi constituite clase și subclase.

După calitatea semnificației se poate face distincția între morfeme lexicale și morfeme gramaticale. Morfemele lexicale sunt acele segmente purtătoare de sens lexical prin care cuvintele unei limbi aparțin vocabularului, ca entități de sine stătătoare (ex. acolo, oră, cocor, cenușă) sau, ca parte componentă a cuvintelor analizabile utilizată pentru crearea unor semne lexicale noi : prefixe (îmbuna, neplăcut) sau sufixe (copilaș, folositor).

Morfemele gramaticale sunt elemente cu semnificație gramaticală marcînd valorile prin care se manifestă diferitele categorii gramaticale în flexiunea cuvântului (genul, numărul, cazul – în flexiunea nominală ; modul, timpul, persoana și numărul în flexiunea verbală). Morfemele gramaticale sunt morfeme dependente, iar morfemele lexicale pot fi independente ”atunci când reprezintă unități semnificative care se situează la nivelul cuvântului (neanalizabil : când, iar, gata etc.) sau când reprezintă forma gramaticală a unui cuvânt flexibil marcată prin morfeme gramaticale realizate negativ (cf. timp-Ø față de timp-uri, cânt-Ø, față de cânt-ă, cânt-ând etc.).

Morfemele gramaticale pot fi grupate în funcție de aspectul formal în două clase distincte : morfeme segmentale, cuprinzând majoritatea morfemelor și morfeme suprasegmentale, reprezentate prin accent și intonație, ce pot contribui la exprimarea unor valori gramaticale deosebite.

1.3.a. Structura lexico-semantică a cuvântului

Totalitatea sensurilor unei unități lexicale formează structura lexico-semantică a cuvântului. Sensul lexical reprezintă înțelesul pe care locutorii îl atribuie unui cuvânt (ex. cuvântului avion i se atribuie sensul de ”vehicul aerian mai greu decât aerul care se menține în aer cu ajutorul unor aripi și se deplasează cu ajutorul unei elici și a reactoarelor”).

Cuvintele autonome (care denumesc obiecte, acțiuni, însușiri etc.) au sens lexical. Conectorii sau instrumentele gramaticale care ajută la realizarea unor relații ce se stabilesc în cadrul enunțurilor nu au sens lexical.

Prin sens înțelegem modul în care cuvântul semnifică, adică realizează semnificația în context unic. Unii autori fac distincția între sens care depinde de contexte și de situațiile de comunicare concrete și semnificație care are valoare stabilă în limbă. Pentru Emanuel Vasiliu, care șterge diferența dintre un concept și altul, semnificația reprezintă ”corelația care se stabilește în mod convențional, stabil și explicit între o secvență de sunete și un fapt sau o situație reală poate servi ca o definiție aproximativă, provizorie și ne-formală pentru ceea ce în mod curent numim sens sau semnificație”. O altă opinie face însă distincția dintre semnificație și sens precizând că aceasta ”se bazează pe interpretarea celei dintâi ca o imagine generelizatoare, care exclude caracteristicile diferenșiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în și prin contexte situaționale sau verbale pur și simplu” (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005:18). Ambele coincid cu latura semnificat a semnului și exprimă atât o valoare lexicală, cât și una gramaticală.

În planul conținutului semnificativ, în căutarea unităților elementare semantice, componente ale semnificației cuvântului sunt semele. Un ansamblu de seme elementare definește un semem, adică semnificatul unui cuvânt. Analiza componențială este cea care operează până la detaliu cu seme diferențiatoare pentru eliminarea oricăror ambiguități.

Studiile privind raportul semnificat – semnificant și denotativ – conotativ pun în evidență idei și concepții diverse. Pentru denotație problemele sunt diverse, deoarece ea desemnează valoarea conceptual, non-subiectivă, asigurând echilibrul semantic al cuvântului. Conotația se referă la valori secundare, care se pot delimita în moduri diferite. ”Denotația și conotația sunt valor ale semnului, bazate fiecare pe alt raport : denotația pe raportul dintre semn și obiect în genere, conotația pe raportul dintre semn și unele însușiri ale obiectului, înțelese ca atribute ale acestuia” (I. Coteanu, 1973 : 35 ). Limita dintre denotație și conotație este, uneori, greu de trasat, existând tendința unei mișcări bilaterale, în funcție de experiența lingvistică a vorbitorilor.

1.3.b Monosemie și polisemie

Monosemia este calitatea cuvântului de a avea un singur sens și un singur referent, în opoziție cu cele care au mai multe sensuri ( sunt polisemice). Aceasta este specifică termenilor specializați (tehnico-științifici) care trebuie să desemneze un referent unic pentru a nu produce dificultăți în înțelegerea conceptelor (ex. poliartrită, axiomă, electron, calciu, solfegiu, maree etc.).

Polisemia este principala categorie semasiologică sau semantică a unei limbi, cuvintele polisemantice reprezintând 80% din lexicul activ al unei limbi. Într-o definiție succintă polisemia este starea unui singur cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe aspecte ale aceluiași referent, fie chiar doi sau mai mulți referenți diferiți.O constatăm în dicționare prin înregistrarea sensurilor cu ajutorul cifrelor sau semnelor grafice diferite, dar în limitele aceluiași articol de dicționar.

Lexemul coadă, de exemplu denumește:

1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede, păsări, pești, reptile;

2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de pe coada păsărilor;

3. Părul de pe cap (mai ales la femei) lăsat să crească (lung) și adesea împletit;

4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de cireșe);

5. Partea dinapoi care atârnă la unele veșminte (coada fracului);

6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada lingurii);

7. Capătul, extremitatea unui lucru (pian cu coadă);

8. Poziția cea din urmă ocupată de cineva, deținută de o persoană sau un grup;

9. Rândul, șirul (a sta la coadă).

Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea fi formulată astfel: „prelungire sau parte extremă a unui obiect în opoziție cu ceea ce se consideră parte inițială: poziție de sfârșit, de încheiere a unui șir, a unei ierarhii”.

Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice (în limba română sunt multe), au un conținut pe care-l putem compara cu o rețea de sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în situații descrise la sinonime cu un cuvânt deosebit. Această rețea formează un câmp mai întins sau mai restrâns.

Principala sursă a polisemiei o constituie deplasările de sens ale unui cuvânt în anumite contexte. Este o noțiune sincronică, dar care se explică istoric sau diacronic, deoarece cuvintele se pot îmbogăți cu sensuri noi fără a pierde sendul lor inițial. Alături de sensul de bază, sensul și sensul propriu apar sensurile derivate, sensuri secundare și sensuri figurate care lărgesc sfera semantică a cuvântului.

Cu alte cuvinte, putem spune că o altă sursă a polisemiei o constituie figurile de stil sau tropii, întâlnite în operele literare. De exemplu, cuvântul cap are ca indici semantici: a) parte a corpului unei ființe (capul omului); b)minte, inteligență (Este un om cu cap);c) conducător, șef (Este capul unui grup); d) extremitate proeminentă a unui obiect (capul șurubului); e) o situație sau o stare materială sau spirituală (Era cap de serie).

O distincție importantă privind sensurile unui cuvânt o reprezintă denotația , care asigură echilibrul cuvântului polisemantic, și conotația, care sunt diverse și eterogene. ”Denotația este partea reprezentativă a laturii semnificat a cuvântului…și trimite la clasa de obiecte pentru care există un concept”( A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 48). Conotația reprezintă ”o serie de valori secundare și eterogene ale semnificatului unui cuvânt, care se definește în mai multe feluri” sau, într-o accepție mai largă, conotația reprezintă sensul emotiv, afectiv al unui cuvânt (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 49).

Datorită relațiilor descrise mai sus, polisemia se desface în sinonimie. Această desfacere nu reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care trimiterea la referent este concludentă.

Hiponimia reprezintă relația dintre un termen mai restrâns, mai precis numit hiponim cu unul mai general numit hiperonim, fiind ”o relație semantică de incluziune unilaterală a sensurilor unităților lexicale considerate”( A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 90). În enunțul: În port sunt multe ambarcațiuni , cuvântul ambarcațiuni poate fi substituit cu bărci, vapoare, șalupe, gondole etc. ,având rolul de hiperonim, pe când acestea din urmă nu-l pot substitui, reprezentând astfel categoria hiponimelor.

Hiperonimul este într-o relație de implicație unilaterală deoarece numai hiponimele sunt incluse în hiperonim. Problema hiponimiei a preocupat pe lingviști deoarece poate demonstra caracterul ordonat al lexicului care apare ca un ansamblu ordonat de obiecte, cu o ierarhie bine stabilită și cu caracteristici proprii. Studierea hiponimiei, a relației dintre hiponimie și hiperonimie stă la baza definirilor lexicografice prin evidențierea genului proxim și a diferențelor specifice.

Distanța semantică dintre hiperonim și hiponim, ”exprimată în termenii numărului de contexte comune și, respectiv, diferențiatoare, dă seama de gradul de apropiere a sinonimelor” (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 91). Chiar dacă relația de sinonimie se poate confunda cu cea de hiponimie, un studiu atent poate demonstra că cele două nu se ”acoperă” decât parțial.

Limba recurge frecvent la sinonime din nevoia de a nuanța și de a preciza ideea, fiind acceptată în general, de către vorbitori evidența unor suprapuneri de cuvinte, pentru aceeași noțiune, dacă se neglijează nuanțele mici de diferențiere stilistică, afectivă, regională, familiară.

Scriitorii recurg frecvent la sinonime pentru a imprima stilului lor bogăție, varietate și pitoresc, demonstrând astfel bogăția reală a limbii, expresivitatea ei.

Limba curentă recurge și ea frecvent la echivalențe de tipul: oră-ceas, abundență-belșug, clar-limpede etc.

Lazăr Șăineanu și Sextil Pușcariu recomandă următorul principiu legat de sinonime: Cel care vorbește – și mai ales cel ce scrie – are să aleagă între doi sau mai mulți termeni care-i stau la dispoziție pe cel mai potrivit cu situația în care se găsește vorbitorul.

Se impune selecția atentă a celui mai potrivit termen în context după diferențe de ordin stilistic, regional, familiar, posibile în sfera de sens a fiecărui cuvânt.

”Sinonimia este un tip de relație semantică (o legătură de sens) ce se stabilește între cuvinte care au semnificații atât de apropiate, încât le considerăm identice” (L.Șăineanu, S.Pușcariu, 1940 : 60). Sinonimia lexicală (cea abordată aici) se realizează între unități de același tip sau aceeași categorie gramaticală.

Sinonimele sunt elemente active în limbă, măresc potențialul ei expresiv, capacitatea de precizare și exactitatea sensului; sinonimele au ca funcție principală diferențierea, precizarea uneia sau alteia dintre variantele și variațiile aceluiași sens. Diferențierea se poate referi la diverse laturi ale fenomenului: la modul de semnificare, la adaosul ori suprimarea de semne conotative, la aria lingvistică de răspândire a fiecăruia dintre sinonime, la corelația dintre cuvânt și locuțiunea sinonimică ce corespunde.

Împreună cu polisemia, sinonimia contribuie în mare măsură la îmbogățirea limbii române prin precizarea și nuanțarea exprimării, având bogate valori stilistice, afective și expresive. Foarte importante sunt seriile sinonimice care se pot forma pe criterii semantice sau stilistice diferite în corelare cu funcțiile denotative sau conotative ale cuvintelor. Astfel de serii sinonimice se găsesc în Dicționarul de sinonime al lingviștilor Luiza și Mircea Seche.

Exemple:

– mândru, îngâmfat, fudul, arogant, încrezut;

– fermecat, încântat, vrăjit, captivat;

– acord, concordanță, coincidență, congruență;

– josnicie, ticăloșie, mârșăvie, nemernicie, infamie, mișelie;

– a stabili:

1. a fixa, a hotărî, a decide, a preciza, a determina;

2. a dovedi, a arăta, a demonstra;

3. a înfăptui, a realiza, a înființa, a institui, a întemeia;

4. a se statornici, a se instala, (fig.) a se aciua, a se

adăposti, a se obloji, a se infiltra, a aranja, a parveni.

Pe lângă sinonimia lexicală mai există sinonimia lexico-frazeologică, când relația de echivalență semantică se stabilește între grupuri de cuvinte cu statutul de unități frazeologice (expresii, locuțiuni): a spăla putina – a o lua la sănătoasa; piață de desfacere – debușeu.

Sinonimia are totuși nivele diferite. Mulți lingviști susțin că nu există sinonimie perfectă. Totuși, în stilul științific, tehnic, oficial, administrativ se găsesc termeni cu sinonimie perfectă.

Exemple:

natriu – sodiu cord – inimă hotărâre – dispoziție

sulf – pucioasă plămân – pulmon decret – decizie

aramă – cupru lexic – vocabular lift – ascensor

De obicei, asemenea termeni sinonimici sunt apropiați sau identici în analiza izolată, fără nicio legătură cu vreun context, dar se poate identifica fie o preferință asupra unui sinonim neologic și renunțarea treptată a cuvântului inițial (considerat învechit), fie o ușoară nuanțare semantică și o preferință pentru utilizare.

Atunci când apar în context, apar și sensuri și nuanțe semantice diferite, care determină sinonimia să nu fie perfectă, fiind influențată de diferite valori stilistice și artistice.

Cuvintele se diferențiază prin nuanțe semantice (susur-șoaptă, freamăt-murmur), prin nuanțe de întrebuințare (a făuri, a realiza, a înfăptui, a creea, a plăsmui), prin răspândirea lor teritorială (noroi, glod, tină), prin gradul de expresivitate (față, obraz, chip, figură, mutră, moacă) putând fi numite cvasisinonime ( A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 97).

Termenii sinonimiei sunt în raport de variație liberă în unele contexte (se substituie reciproc fătă modificări în plan semantic).

Exemple:

S-a făcut timp frumos – vreme frumoasă.

Am închis pasărea în colivie – în cușcă.

M-am gândit – am reflectat – am meditat mult la cele spuse.

Uneori, termenii sinonimiei sunt în raport de distribuție complementară în alte contexte (nu pot apărea în acel context).

Exemple:

Timp frumos – vreme frumoasă, dar spunem timpul verbului și nu vremurile verbului.

Cușca sufleorului, nu colivia sufleorului sau colivia câinelui.

Pentru a putea înțelege fenomenul sinonimiei lingviștii au apelat la aplicarea unor principii riguroase și la unele analize care să pună în evidență aspectele interesante ale utilizării seriilor de cuvinte cu același referent. În acest sens, analiza componențială identifică sememle unităților lexicale și urmărește în ce măsură sunt comune tuturor termenilor din serie și care sunt semele diferențiatoare.

Exemple: agresiv, impulsiv și bătăios au semele importante comune („adjectiv”, „referitor la”, „reactivitatea psihică”, „apreciere în plus”), dar primele două au semul „nemotivat”, pe când al treilea conține semul ”motivat”; inteligent și ager au pe lângă semele comune („adjectiv”, „inteligență”, „apreciere în plus”) și semele graduale diferențiatoare: „grad nedeterminat”, respectiv „grad mic”.

Existența unui număr mare de cuvinte cu sens identic sau foarte asemănător ar putea părea un factor de entropie (dezordine) și încărcare inutilă a lexicului, opus altor factori (între care polisemia) care acționează în virtutea tendinței limbii spre economie.

Această afirmație conține o notă de adevăr dacă judecăm lucrurile strict statistic. În dinamica evaluativă și funcțională a limbii, sinonimia se dovedește necesară pentru înnoirea și rafinarea permanentă a limbii, contribuind la exprimarea cu precizie și economie de mijloace (prin evitarea perifrazelor) a unor nuanțe indispensabile comunicării. În legătură cu această discuție edificatoare este analiza provenienței și tipologiei funcționale a sinonimelor.

● Sunt sinonime cuvintele care, deși diferite în planul expresiei, au același sau aproximativ înțeles, adică semnifică același denotat. De aceea, ce este denotat printr-un cuvânt poate fi exprimat și prin altul, cuvintele respective intră în serie sinonimică. Deci, sinonimia este o opoziție totală în planul expresiei.

● Identitatea semantică totală nu este o normă rigidă a sinonimiei, semnificatele porumb, cucuruz, păpușoi au același semnificat, dar în alte cazuri situația nu este aceeași: pom semnifică un copac care face fructe comestibile, arbore și copac sunt și ele identice ca sens, dar au întrebuințări diferite: arbore este termenul științific în timp ce copac aparține uzului comun. Din punct de vedere al abstractizării, există diferențe între cele două cuvinte: arbore pare mai abstract, mai general decât copac, la fel se prezintă și seria: sclav, șerb, rob.

● Sinonimia este strâns legată de modul și de mijloacele de exprimare a sensului. De aceea, definiția obișnuită pe care o găsim în gramatică și care afirmă că sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar identice prin conținut ni se pare nesatisfăcătoare pentru că neglijează esențialul în sinonimie, faptul că sinonimele exprimă diferite nuanțe ale aceluiași sens. În cazul cuvintelor aeroplan și avion proveniența lor este diferită și din diferite perioade, dar nu sunt dublete pasive-spunem avion cu reacție și nu aeroplan cu reacție.

Cazuri de sinonimie totală se întâlnesc rar și constituie caracteristici, diferențieri regionale ale vocabularului; porumb este muntenesc, cucuruz este ardelenesc, iar păpușoi este moldovenesc. La sinonimele absolute, sensurile cuvintelor coincid total, deci coincid denotatele respective, dar, în unele cazuri, apar diferențe dependente de câmpul semantic sau extralingvistic (un cuvânt este literar, altul nu), de situația istorică, geografică, socială a folosirii sinonimelor: unul poate fi arhaic, învechit, altul modern, unul poate fi cuvânt uzual, altul vulgar, unul se folosește într-o regiune, altul în alta.

● Sinonimia dă loc la o anumită concurență în lexicul uzual și cel de bază. Alexandru Graur (1968:17) arată că această luptă duce la progresul vocabularului, înving acele cuvinte care sunt mai potrivite pentru a exprima noțiunea în cauză ,dar, până la victoria parțială totală a unuia dintre sinonime sau până la diferențierea lor atât de radicală, încât să ajungă a nu-și mai face concurență, ele își împart zona de circulație, și anume coeficientul de frecvență a întrebuințării, numărul derivatelor și frecvența acestora. Unul dintre sinonime devenind dominant, pătrunde în lexicul de bază, pe când celelalte din serie rămân în afara lui. Lucrurile se pot întâmpla și altfel, adică nici unul să nu pătrundă în lexicul de bază: latinul nudus (gol) a fost părăsit în română, dar a fost înlocuit cu sinonimul gol; latinul sanctus s-a păstrat în românește sub forma sânt (se folosește și astăzi în Sân Petru, Sântana, Sânicolaul Mare), dar în lexicul de bază sânt a fost concurat și înlocuit cu sinonimul sfânt. Până în secolul al XVIII, în lexicul de bază existau cuvintele cocon și prunc apoi a apărut cuvântul copil și le-a înlocuit pe celelalte două care în prezent, sunt întrebuințate ca regionalisme în Maramureș și în Crișana.

Aceasta este situația sinonimelor mai mult sau mai puțin identice ca sens, dar contradicțiile dintre sinonime se rezolvă mai ales prin funcția de diferențiere pe care o au, așa că pot rămâne amândouă în lexicul de bază -a cugeta (latin) și a gândi (derivat de la o rădăcină maghiară).

● Un alt aspect al diferențierii este funcțional, legat de expresivitatea vorbirii sau de apartenență la un anumit stil, și în acest caz poate fi numită stilistică seria obraz, față, chip; cuvântul chip aparține limbajului poetic, stilului artistic, iar față și obraz aparțin mai mult limbajului comun. Uneori, față de anumite cuvinte sunt sinonime locuțiuni, îmbinări frazeologice sau idiotisme și funcția lor de diferențiere este evidentă. Încărcătura conotativă a locuțiunilor verbale, adjectivale, substantivale, adverbiale poate dezvolta valori stilistice.

● Se întâmplă ca două cuvinte care au același sens propriu să devină sinonime și prin sensul lor figurat, prin așa-numita derivație sinonimică. În vorbirea comună se spune m-am ars = am făcut o greșeală mare, am pățit ceva, deoarece a arde în sens propriu este aproximativ sinonim cu a frige, a pârli, sinonimia se extinde și asupra sensului figurativ se spune m-am fript. Uneori, se repetă sinonimele pentru a realiza o gradație care devine sursa conotației: sârguincios-silitor, zgârcit-cărpănos. Folosirea greșită a sinonimelor constituie o situație pleonastică (comoară-tezaur). Există anumite expresii și dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi și altul mai nou, care sunt folosite în vorbirea comună și nu sunt pleonastice: praf și pulbere, foc și pară, mici-fărâme, întuneric-beznă, alăturarea având rolul de a oferi intensitate maximă.

Antonimia este o relație binară (între două sensuri) în care indicii semantici ai cuvintelor sunt opuși (ex. cald ≠ rece; bucurie ≠ necaz; a veni ≠ a pleca etc.). Aceată opoziție exprimă relații contrare în același plan semantic: lumină ≠ întuneric; alb ≠negru; departe ≠aproape; relații cu orientare diferită: a urca ≠a coborî; a intra ≠ a ieși; relații complementare: adevărat ≠ fals; inclus ≠ exclus; relații de conversiune: a da ≠ a primi; a cere ≠ a restitui etc.

Din exemplele discutate, este evident că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noțiuni contrare (în baza unei obiectivări extralingvistice), cât și pe acelea puse de vorbitori în opoziție antonimică prin comparare și diferențiere sub un anumit aspect. Cu alte cuvinte, antonimia în limbă este altceva decât opoziția din sfera extralingvisticului. Ea poate cuprinde această opoziție, dar nu se reduce la ea, ceea ce face din antonimie una dintre cele mai interesante relații semantice, al cărei specific lingvistic trebuie pus în evidență.

Pentru unul și același cuvânt putem menționa mai multe antonime, care nu sunt echivalente între ele. De exemplu, Dicționarul de antonime al limbii române (autori Marin Bucă și Onufrie Vințeler) citează pentru adjectivul drept următoarele antonime, pe care le susține cu exemple excerptate din texte:

drept

1. strâmb (A tras o linie strâmbă);

2. cotit, sinuos, șerpuit (Va trebui să vie pe drum cotit sau drept);

3. eronat, greșit (Viața are trei drumuri: unul drept, altul greșit și ultimul, pe care ajungi);

4. inexact, neadevărat, greșit (Soluțiile științei, drepte sau false …);

5. nedrept, inechitabil (drepte sau nedrepte, așa erau orânduielile vieții);

6. ocolit (Drumul cel mai scurt între două puncte e linia dreaptă și cel mai sigur, cea ocolită);

7. stâng (Ce face mâna dreaptă să nu știe mâna stângă).

”Exemplul de mai sus este ilustrativ, pe de o parte, pentru relația unui cuvânt polisemantic cu referenții săi și, pe de altă parte, pentru relația dintre termenul inițial și antonimele sale, citate pentru fiecare sens în parte. După cum se vede, fiecare sens poate avea antonime mai apropiate sau mai îndepărtate, în funcție de gradul de precizie cu care este identificat referentul și în funcție de compatibilitățile lor contextuale. Faptul că unul și același cuvânt poate intra în două sau mai multe serii antonimice se explică prin aceea că în fiecare serie el realizează un alt sens”( A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 123). Înțelegem de aici că antonimia se stabilește la nivelul unui singur sens, nu la cel al unității lexicale înțelese global.

Datorită complexității problemei, studiile consacrate antonimiei realizează distincții între diferite tipuri de antonime, iar interpretările sunt diferite de la un autor la altul. Un studiu aprofundat asupra antonimelor și care a relevat importanța semelor comune și a celor incompatibile contrare în analiza antonimelor este R. Sîrbu . Mai mult chiar, el precizează că fără semele comune incompatibilitatea logică nu are nici o importanță. Numărul semelor comune nu este relevant, dat fiind că numărătoarea însăși poate fi discutabilă. O soluție a acestei probleme este oferită de analiza componențială: existența în conținutul semantic al antonimelor a unui sem incompatibil contrar (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 124). De exemplu, cuvintele cald și rece se află în antonimie pe baza semelor incompatibile contrare „apreciere în plus” și, respectiv, „apreciere în minus” a temperaturii (în raport cu un etalon față de care se face aprecierea).

Condițiile stabilirii unei relații de antonime între două cuvinte ar fi deci:

a. existența unui număr oarecare de seme comune (numărul lor variind în funcție de gradul de complexitate a sensului și de relațiile cuvântului cu alți termeni din aceeași paradigmă);

b. opoziția pe baza semelor incompatibile contrare, aceasta fiind, de preferință, singura opoziție dintre membrii perechi (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005: 124).

În limba română există un număr considerabil de antonime, dar nu se poate vorbi de o repartizare egală a acestora în diferite zone ale vocabularului. Nu au antonime substantivele care denumesc obiecte concrete ca stilou, pahar, fereastră etc., exprimă o trăsătură cum ar fi genul natural: tată- mamă, soră – frate, capră- țap sau sunt nume proprii.

Cele mai multe relații de antonimie sunt întâlnite lacuvintele care exprimă calități, valori, însușiri, aprecieri calitative (deștept – prost), cantitative (mult-puțin), opoziții spațiale (aici – acolo, aproape – departe) sau temporale (noapte – zi, devreme – târziu), raporturi cronologice (bătrân – tânăr, înainte – după).

Din punct de vedere morfologic cele mai multe antonime se înregistrează la categoria adjectivelor. Acestea cuprind și multe perechi de termeni antonimi derivați de la alte părți de vorbire (îndepărtat – apropiat, crescător – descrescător).

Substantivele antonime prezintă o mare diversitate tematică și formală. În comparație cu adjectivele, ponderea antonimelor primare la substantive (adică cele cu rădăcini diferite) este mai mică (pace – război, curaj – frică).

În cazul verbelor numărul antonimelor primare, adică cele cu rădăcini diferite, ca a slăbi – a se îngrășa, a câștiga – a pierde, a pleca – a veni (pe care unii cercetători le consideră singurele antonime autentice), este mai mic decât cel al termenilor obținuți prin prefixare (a îmbrăca – a dezbrăca, a încălța – a descălța).

Punctele de vedere în ce privește clasificarea antonimelor sunt divergente, întrucât criteriile pe care le au în vedere diferiți autori sunt și ele diferite. Ele pot privi structura morfologică a termenilor opuși, criteriul lexico-gramatical, criteriul tematic sau criteriul semantic.

Aplicând criteriul semantic, R. Sîrbu propune următoarea distincție între antonime:

● antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia și aceleiași însușiri (cald – rece, ieftin- scump, aproape – departe);

● opoziții negraduale – (căsătorit – celibatar);

● opoziții direcționale („vectoriale”) – care vizează acțiuni, însușiri etc., orientate în direcții diametral opuse și care au referenți diferiți (a intra – a ieși, a veni – a pleca);

● opoziții de tip conversiv – în care este vizat unul și același referent din punctele de vedere ale unor participanți la o acțiune, situați pe poziții diametral opuse (R. Sîrbu, 1977: 144).

Dintre tipurile descrise mai sus, se remarcă antonimele graduale, care reprezintă tipul cel mai răspândit și se întâlnesc în cele mai diferite zone ale vocabularului.

Alți autori clasifică antonimele după modelul sinonimelor în antonime absolute și antonime parțiale. Dacă termenii sunt în raport de excluziune, avem a face cu antonimie absolută (mort – viu, prezent – absent – după modelul: dacă cineva nu este mort, el nu poate fi decât viu etc.). Uneori, în opoziție nu intră decât o parte a semnificației cuvântului. În acest caz, avem a face cu antonime parțiale.

Ținând seama de condițiile de antonimie prezentate mai sus, alți lingviști propun două tipuri de antonime care nu au în vedere semantica termenilor care intră în opoziție, ci îndeplinirea sau nu a condițiilor care fac din antonimie un fenomen foarte rigid: antonimie în sens restrâns (pentru perechile care respectă condițiile binarismului și ale simetriei: înalt – scund, bun – rău) și antonimie în sens larg (pentru cele în care condiția simetriei este încălcată: călduț – rece, slab – plinuț) (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005 : 130).

Omonimia constă în asemănarea formală (fonetică) a unor cuvinte care au, însă, sensuri diferite sau ”identitate perfectă în planul expresiei (adică al formei sonore) și diferență totală în planul conșinutului semantic” (Th. Hristea, 1984: 21). În acest caz contextul este cel care dezvăluie sensul cuvântului, fără a crea, în mod obligatoriu, efecte stilistice.

În funcție de situația de comunicare (scrisă sau orală) omonimele pot fi grupate în două subgrupe: omografele și omofonele.Omografele sau echivocurile grafice sunt cuvinte a căror formă coincide numai în scris, dar care se pronunță diferit (accentul fiind acela care contribuie la clasificarea după valoarea gramaticală) și au sensuri diferite (ex. acéle și ácele, véselă și veseĺă, háină și haínă, zóri și zorí, cópii și copíi etc.). Omofonele sunt forme ale unor cuvinte diferite sau grupuri de cuvinte care coincid fonetic, adesea și grafic (ex. vie = podgorie, substantiv, vie= în viață, adjectiv, să vie = verb a veni, conjunctiv, pers. a III-a; sare = clorură de sodiu, substantiv, sare = verb a sări, pers. a III-a, prezent; bineînțeles = desigur, adverb, bine înțeles = adverb + substantiv).

În ceea ce privește omonimia lexicală clasificarea omonimelor se face în funcție de criteriul morfologic sau sintactic.

Omonimia morfologică analizează formele identic, dar care apar în zone diferite ale aceleiași paradigme, cu valori și funcții diferite (ex. el aleargă = ei aleargă, eu spun = ei spun, eu continui = tu continui, formele de genitiv/dativ ale substantivului – al profesorului, spun profesorului; formele de nominativ, genitiv, dativ, acuzativ ale substantivului cu articol nehotărât: un student, al unui student, dau unui student, despre un student).

Omonimia sintactică se referă la structurile sintactice care au o organizare și o componență identice, dar care pot avea o interpretare semantică diferită.

Exemple: Ți-am cumpărat cartea = am cumpărat o carte pentru tine sau am cumpărat cartea scrisă de tine;

Și-a spălat mașina = a spălat mașina singur sau a spălat mașina la o spălătorie .

Deoarece omonimia trimite la doi referenți diferiți, în condițiile în care unele cuvinte sunt atât omofone cât și omografe, dar altele sunt doar omofone, sau doar omografe, punctele de vedere ale lingviștilor care au studiat această problemă conduc spre ideea că omonimia este caracterizată de ambiguitate, cu consecințe în practica limbii și în stabilirea diferenței față de polisemie. Pentru rezolvarea acestei dileme se apelează la criteriul etimologic, dar , în acest caz, ”omonimelor li se refuză acest statut în unele dicționare”. De aceea în unele lucrări de semantică s-a introdus termenul de omonimie artificială prin care sunt identificate ”fiecare dintre sensurile cuvântului polisemantic desfăcute artificial, în urma operației de dezambiguizare, operație preliminară analizei semantice propriu-zise, efectuată cu scopul de a evita ambiguitatea presupusă de polisemie” (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 2005 : 63).

O altă categorie de omonime înregistrează cuvinte cu forme diferite printr-un detaliu gramatical cum ar fi:

desinențe diferite de plural, la același gen (ex. blană – blăni (scândură), blănuri (piele de animal cu părul pe ea); dulap – dulapi (scândură groasă), dulapuri (obiect de mobilier; bandă – bande (ceată, grup de persoane asociate în scopuri ilegale), benzi (fâșie, panglică având diverse întrebuințări etc);

desinențe de plural care determină schimbarea genului: bob – boabe (semințe de plante), boburi (sanie cu cârmă); colț – colți, colțuri; râs – râși, râsete;

diateze diferite la verb: a uita ≠ a se uita, a face ≠ a se face, a preface ≠ a se preface;

diferențerea prin sufix a unor verbe: a acorda – acord ≠acordez sau a maifesta – manifest≠manifestez.

Una din sursele omonimiei o constituie convergența fonetică a două cuvinte diferite ca formă și ca sens (ex. a semăna˂ lat. Seminare, ”a arunca sămânța în pământ” și a semăna˂ similare ”a avea caracteristici comune cu cineva sau ceva”). Această convergență fonetică poate fi observată și între cuvinte autohtone sau latine și altele împrumutate ulterior din alte limbi (ex. somn˂lat. somnus ”stare fiziologică în care organismul se relaxează” și somn˂sl. somŭ ”pește răpitor”) sau între cuvinte care provin din aceeași limbă, dar au etimoane diferite (ex. a chiti ˂scr. kititi ” a socoti, a pune la cale, a plănui” și a chiti˂scr. hititi ”a ținti, a ochi”). Omonimele cele mai clare, asupra cărora toți lingviștii își exprimă acordul, sunt cele provenite din limbi diferite, având aceeași formă prin coincidență (este cazul cuvântului toc˂magh.,scr. tok ”cutie în care se păstrează obiecte ca ochelari, arme etc.” și toc˂ bg. tok ”partea posterioară a încălțămintei”).

Derivarea poate constitui o altă sursă a omonimiei (ex. păcurar = cioban, moștenit din latină și păcurar = numele vânzătorului de păcură , sufix de agent +ar sau strungar=cioban din strungă + ar și strungar = muncitor calificat în prelucrarea pieselor la strung, din strung+ar).

Calcul semantic poate fi o sursă de omonimie, chiar dacă există și unele controverse legate de faptul că adăugarea unui sens nou provenit dintr-o limbă străină la un cuvânt existent deja în limbă ar duce la dezvoltarea polisemiei. Cu toate acestea, exemplul cuvântului țap ”pahar de bere” calchiat după o sursă germană sau motiv folosit în muzică, după italianul motivo sunt considerate omonime.

Chiar dacă studiile privind omonimia analizează din unghiuri diferite această problemă, fenomenul lingvistic este tolerat deoarece contextul dezambiguizează semantic și clasează tematic cuvintele în cauză. Numărul omonimelor într-o limbă nu poate fi prea mare, iar ele se situează de obicei în zona periferică a vocabularului.

Paronimia reprezintă studiul cuvintelor foarte asemănătoare sau ”aproape identice formal”, dar care au un conținut semantic diferit. Paronimele sunt cvasiomonime, diferența dintre ele fiind doar de unu sau două foneme (ex. enerva-inerva, eminent – iminent, orar – oral, temporar – temporal etc.). Din punct de vedere lingvistic, interesul pentru paronime constă în depistarea erorilor datorate necunoașterii sensurilor de către vorbitorii necultivați și semnalarea acestor posibile confuzii. De aceea nu sunt considerate paronime cuvintele specializate, care fac parte din terminologiile științifice, deoarece ele sunt folosite doar de către cunoscători, iar posibilitatea de a fi confundate este rară.

De regulă, cuvintele paronime fac parte din aceeași categorie gramaticală, dar pot aparține și unor clase morfologice diferite ( ex. anual – care are loc o dată pe an, adj. și anuar – publicație periodică anuală,subst.

Atracția paronimică este fenomenul lingvistic care conduce la utilizarea greșită a cuvintelor, un cuvânt familiar înlocuind unul neologic, adică o achiziție lexicală recentă (ex. șasiu cu sașiu, duză cu doză sau apropia cu apropria) (Th. Hristea, 1984 : 26). Există situații când necunoașterea sensurilor conduce la situații de antonimie (ex. emigrant – imigrant, absorbi – adsorbi).

Th. Hristea (1984 : 28-30) atenționează asupra diferenței dintre atracția paronimică și etimologia populară în care cuvântul este rezultatul deformării justificate de o falsă apropiere semantică (ex. remunerație – renumerație, de la număr; reclamație – lăcrămație, de la lacrimi).

Efectele stilistice ale utilizării paronimelor în creațiile literare sunt, de cele mei multe ori, de ridiculizare a personajelor, de satirizare și de creare a comicului de limbaj ( ”scrofulos (pentru scrupulos) la datorie” – I.L. Caragiale, ”Sigur că numeral și zilnic – I.Băieșu).

1.4.Dinamica vocabularului

Mult folosit în ultimele decenii, chiar în titlul unor lucrări de specialitate, substantivul dinamică referitor la fapte de limbă este mai curând „ o figură de stil și nu un termen propriu-zis lingvistic” , ceea ce explică și absența lui din cele mai multe dicționare de terminologie in cauză.

De altfel, la fel ca în alte „perioade din istoria limbii române”, și cea pe care o trăim e „ marcată de dinamică” și mai ales că, „chiar dacă are manifestări nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu poate fi strânsă în chingile unor reglementări de ordin legislativ- administrativ”, ci trebuie să „ constituie o temă generoasă și fascinantă, pentru numeroase cercetări, permițând surprinderea pe viu a modului de funcționare a limbii”( M. Avram, 2003:15-23).

Definită ca „ variație a unei limbi atât în diacronie, deci în evoluția ei de la o etapa istorică la alta, cât și în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate” (DSL, 2001:180) dinamica limbii este un concept supraordonat celor de evoluție/ schimbare și varietate/ diversitate. Pentru diacronie este specifică mișcarea pe verticală, schimbarea de la o etapă/ fază la alta determinată de evoluția internă a sistemului lingvistic sau de factori externi (istorici, culturali). Pentru sincronie dinamica se manifestă în plan orizontal, în varietate, dar dacă se consideră sincronie situația limbii dintr-o perioadă, mai mică sau mai mare, mergând până la un secol, sunt inerente manifestările dinamicii în plan vertical, evolutiv.

Pentru studierea dinamicii limbii sunt fundamentale două distincții: a) dintre uz și normă și b) dintre individual și colectiv; fundamentală este și regula unității stilistice, adică urmărirea faptelor de limbă din același registru/ nivel.

În ceea ce privește distincția între uz și normă, se știe că uzul este mult mai dinamic (mobil și variat) decât norma, care se schimbă lent, în timp și admite mai puține variante.

Dinamica normei se studiază prin examinarea indicațiilor explicite din diverse lucrări normative (gramatici, dicționare, îndreptare ortografice și ortoepice), iar norma gramaticală este cea care are un rol deosebit de important în acțiunea de cultivare a limbii.

Dinamica uzului individual poate fi urmărită pe orizontală în variantele ocurente în idiolectul unui vorbitor/scriitor, iar pe verticală în transformarea în timp a unui idiolect, reflectată, de exemplu, în edițiile diferite ale unei scrieri.

Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului

Vocabularul unei limbi se modifică, se îmbogățește și se perfecționează permanent atât prin intermediul mijloacelor interne (derivarea cu sufixe și prefixe, compunerea, abrevierea, conversiunea), cât și prin cele externe (împrumuturile, calcul lingvistic).

Cultivarea limbii înțeleasă ca acțiune de îndrumare a direcției de dezvoltare a limbii este interesată de formarea cuvintelor ca mijloc de îmbogățire a ei.

Derivarea se face prin prefixare (cu prefixe: des-coase, co-operare, …. și pseudoprefixe: stră-moș, inter-național, contra-indicat) și sufixare (cu sufixe lexicale: acru, ameți, cheltui + eală; ars, apucat, candidat + ură).

Prefixele și sufixele au importanță diferită din punctul de vedere al limbii române actuale deoarece unele și-au pierdut parțial capacitatea de derivare, iar altele sunt foarte productive (ex. con- din conlocuitor, conviețui; re- din reface, reamenaja, repurta; – ar din portar, oțelar, bucătar; -iza din privatiza, stabiliza, igieniza etc.).

Cunoașterea sensurilor unor prefixe și sufixe neologice și, mai ales, a unor elemente de compunere savantă ajută la procesul de asimilare a termenilor științifici (neologici) întâlniți în textele specializate și permite decodarea corectă a mesajului textual.

Necunoașterea sau neglijarea sensului unor afixe și elemente de compunere poate duce la două categorii de greșeli în îmbinarea derivatelor sau compuselor cu alte cuvinte, ceea ce poate duce pe de o parte, la pleonasm în cazurile construirii cu determinante inutile care repetă sensul afixului sau al unui element de compunere, iar, pe de alta, la o „ contradicție în adaos în cazul determinatelor incompatibile cu afixul sau cu un element al compusului (exemplu: coexistă împreună, preexistent anterior, l-a revăzut din nou, aragaz electric, bicicletă cu trei roți, întrajutorare reciprocă).

În afară de derivarea propriu-zisă, există și o derivare regresivă sau inversă concretizată în suprimarea unor afixe pentru a forma cuvinte noi (ex. substantivul blestem din verbul a blestema sau tremur din a tremura etc.).

Compunerea este un mijloc important de îmbogățire a vocabularului, realizându-se prin contopirea sau alăturarea unor cuvinte, modalitate prin care se obține un cuvânt nou (ex. douăzeci și trei, nemaivăzut, untdelemn, floarea-soarelui, du-te-vino, Delta Dunării etc.). În stilurile administrativ și științific se folosesc multe cuvinte compuse cu elemente savante (ex. cardiologie, geologie, democrație, cronologie agro-tehnică etc.).

Abrevierea este asemănătoare compunerii și se realizează prin formarea unui lexem din izolarea primelor litere sau primelor componente ale unui cuvânt compus și alăturarea lor. Aceste substantive proprii se scriu cu majusculă, urmată sau nu de punct după fiecare inițială: NATO, UE, C.F.R., M.Ap.N., M.I. etc. Separarea prin puncte nu se realizează în cazul substantivelor formate din fragmente (ASIROM, TAROM, Plafar Rompres etc.). Uneori, în urma abrevierii se pot forma cuvinte noi prin derivare cu sufixe (ex. ceferist, orelist etc.).

Conversiunea numită și schimbarea valorii gramaticale reprezintă o sursă importantă de îmbogățire a vocabularului și constă în trecerea unor cuvinte dintr-o clasă morfologică în alta (cer albastru – albastrul cerului, ard de soare – miroase a ars). Trecând dintr-o clasă gramaticală în alta, cuvântul își schimbă sensul și funcția.

b) Mijloacele externe de îmbogățire a vocabularului

Împrumuturile lexicale în limba română sunt inovații de proveniență externă care constau în cuvinte și expresii luate din diferite limbi străine și adăugate fondului lexical existent. Ele au pătruns în limbă datorită factorilor extralingvistici (istorici, economici, sociali, politici, culturali etc.) odată cu evoluția societății. Denumirea de ”împrumut” nu este cea mai potrivită, deoarece acesta se face ”fără știrbirea limbii donatoare și fără restituire din partea limbii influențate sau receptoare” (Th. Hristea 1984:40).

De-a lungul timpului limba română a fost ”îmbogățită” cu elemente de origine slavă (ex. apostol, călugăr, a citi, nădejde, bolnav, groaznic, a iubi, a privi etc.), turcească (chiftea, halva, iaurt, rahat, dușumea, cherestea, etc.), maghiară (bai, bolând, belșug, chin, meșter, raită etc.), grecească (icoană, mitropolie, caligrafie, tipografie, lefter etc.).

Numite neologisme, cuvintele noi au legătură cu împrumutul, dar nu trebuie confundate cu acesta. ”Neologism este orice cuvânt nou, împrumutat sau creat prin mijloace interne; în sens restrâns , neologism nu este numai cuvântul străin împrumutat la o dată nu prea îndepărtată” (I. Iordan , 1978 : 57 ). Pătrunderea neologismelor de origine latino-romanică (îndeosebi din franceză) începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul procesului de modernizare a lexicului românesc. Aceste cuvinte au înlocuit altele mai vechi, îndeosebi turcisme, grecisme sau cuvinte de alte origini și au contribuit la dezvoltarea sinonimiei. Pe lângă neologismele din latina savantă (contribuție datorată reprezentanților Școlii Ardelene – ex. adagiu, ambigen, literă, premiu, tezaur etc.), au pătruns în limba română neologisme de origine italiană ( ex. acont, agenție, capodoperă, stagiune, stindard etc.), germană (ex. bliț, boiler, gater, șaibă, rucsac etc.) și franceză, de altfel, cu cea mai puternică influență.

Și în prezent limba română se îmbogățește cu lexeme noi, fiind evident afluxul de cuvinte din limba engleză, fapt datorat, în principa, utilizării calculatorului în foartea multe domenii de activitate. Influența engleză are o vechime de peste un secol și jumătate, timp în care s-a exercitat la început mai puțin direct și mai mult prin intermediul altor limbi, în special franceza.

Influența engleză nu este un fenomen în sine negativ, nu are de ce să fie considerată mai periculoasă decât alte influențe străine care s-au exercitat și se exercită încă asupra limbii noastre Este drept că spre deosebire de franceză și de italiană, dar nu și de greacă sau de limbile slave- limba engleză aparține altei familii de limbi decât româna și, de aceea, împrumuturile pot pune mai multe probleme de acceptare și de adaptare. Una dintre porțile de intrare ale anglicismelor în limba română este mass-media, care reprezintă un important factor de informare cu valențe cultural- educative. Prin larga sa audiență, prin autoritatea cuvântului tipărit sau rostit la microfon, mass-media poate contribui pe de o parte la „educarea lingvistică” a publicului, iar pe de altă parte la îmbogățirea, diversificarea și internaționalizarea lexicului limbii literare. Datorită utilizării în mod curent a unor cuvinte și expresii englezești, primind afixele flexionare pentru număr și caz, ele au fost acceptate de specialiștii lingviști ca făcând parte din lexicul limbii române și au fost incluse în dicționare (ex. weekend, mouse, sandvici, shop, lieder etc.).

Calcul lingvistic constituie, și el, un mijloc de îmbogățire a vocabularului constând în copierea, imitarea sau împrumutarea așa-zisei structuri sau forme interne a unui cuvânt străin.Elementele componente ale cuvântului străin sunt traduse integral sau numai parțial (ex. fr. entrevoir, format din entre+voir a fost redat în limba română prin a întrevedea; démarcher a ajuns în limba română demers din de+mers) . Adeseori sunt calchiate și unități frazeologice (combinații lexicale cu caracter constant) reprezentând echivalente reale sau numai potențiale ale unor cuvinte (ex. a lua cuvântul provine din fr. prendre la parole; farfurie zburătoare, din engl. flying saucer).

Toate mijloacele de îmbogățire a vocabularului limbii române contribuie la diversificarea și nuanțarea comunicării, fiind imaginea edificatoare a nivelului de dezvoltare spirituală la un moment dat.

1.5. Concluzii

Capitolul face o trecere în revistă a problematicii legate de cuvânt, ca element de bază al enunțului. Din definirile formulate în lucrările de ligvistică reținem faptul că un cuvânt are o structură fonică și un sens cu care se poate comunica. Structura fonică este formată din învelișul sonor, reprezentată grafic prin intermediul literelor, care poate fi modificat fără a afecta sensul lexical sau înțelesul cuvântului. Cuvintele pot fi clasificate și analizate din punctul de vedere al apariției în vocabularul unei limbi (neologisme, arhaisme), al posibilităților sale de combinare (expresii sintagmatice, locuțiuni), al capacităților sale de a oferi variante (sinonime, antonime, paronime, hiponime) și de a îmbogăți limba.

Factorii care contribuie la o dinamică a vocabularului pot fi grupați în mijloace interne (prefixare, sufixare, compunere) și mijloace externe (împrumuturi, calc lingvistic). Cultivarea limbii înțeleasă ca acțiune de îndrumare a direcției de dezvoltare a limbii este interesată de formarea cuvintelor noi ca mijloc de îmbogățire a ei.

NOTE

BIBLIOGRAFIE

1. AVRAM Mioara (2003), Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală, vol. Aspecte ale limbii române actuale, II, București, Editura Universității;

2. AVRAM Mioara (1997) – Vocabularul actual al limbii române actuale, în LLR, vol.3;

3. BIDU-VRĂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa (1986) – Structura vocabularului limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

4. BIDU-VRĂNCEANU, Angela; FORĂSCU, Narcisa (1988) – Cuvinte și sensuri, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

5. BIDU-VRÂNCEANU, Angela (1997) – Dinamica sensurilor în româna actuală, în LL, vol.3-4;

6. BIDU-VRĂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa (2005) – Limba română contemporană. Lexicul, București, Editura All.

7. BULGĂR, Gheorghe (1971)- Sinonimia lexicală în limba română în vol. „Studii de stilistică și limba română”, București;

8. COTEANU, Ion (1973) Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei

9. COTEANU, Ion, BIDU-VRĂNCEANU, Angela (1975) – Limba română contemporană, vol. II, București, Editura Didactică și Pedagogică;

10. DIMITRESCU, Florica (1997) Dicționar de cuvinte recente -editia a doua, București, Editura Logos;

11. GRAUR, Alexandru (1973)- Gramatica azi, București, Editura Academiei;

12. GUȚU ROMALO, Valeria (1973) -Sintaxa limbii române, Probleme și interpretări, București, ;

13. GUȚU ROMALO,Valeria (2000) – Corectitudine și greșeală, Limba româna de azi, versiune nouă, București, Editura Humanitas Educational;

14. HRISTEA, Theodor (coord.), (1984) – Sinteze de limba română, ediția a treia, București, Editura Albatros;

15. IORDAN, Iorgu, ROBU, Vladimir (1978) – Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică;

16. PUȘCARIU, Sextil (1959)- Limba română I. Privire de lingvistică generală, vol.I, București, Editura Academiei;

17. ȘEINEANU, Lazăr; PUȘCARIU, Sextil (1940) – Limba română, vol. I, București,

18. SÂRBU, Richard (1977) – Antonimia lexicală în limba română, Timișoara, Editura Facla.

19. STOICHIȚOIU ICHIM, Adriana (2001) – Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, Influențe, Creativitate, București, Editura All Educational;

20. ȘERBAN, Vasile, EVSEEV, Ivan (1978) – Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla;

22. ZAFIU, Rodica (2003) – Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității.

ABREVIERI

DEX- Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975;

DSL – Dicționarul de științe ale limbii, Editura Nemira, 2005

GLR – Gramatica limbii române, vol. I – Cuvântul, vol.II – Enunțul,Editura Academiei, București, 2005

SURSE INTERNET

http://elibrarie.ro/carti/rodicazafiu.pdf

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/IV_1_hoartacarausu.pdf

http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin17/20_enunt_si_enuntare.pdf

www.litere.usv.ro/anale/anale%202008/lingvistica/…/9_Simona.doc

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/39.pdf

http://limbaromana.md/index.php

http://asm-md.academia.edu/AlexCosmescu/Papers/387984/Abordari_actuale_in_analiza_discursului

http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/filologie/marcean_nora_sabina_ro.pdf

http://www.cnaa.md/files/theses/2011/20911/tatiana_verdes_abstract.pdf