Cuvant Si Duh In Sfanta Treime

CUPRINS

Abrevieri…………………………………………………………………………………………..3

Introducere………………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I

Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament……………………………..6

I.1. Existența eternă și existența creată………………………………………… 6

I.2 Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament…………………………..8

I. 2.1 Texte trinitare cu caracter nedeterminat, unde apare ideea a mai multor persoane în Dumnezeu…………………………………..……..9

I.2.2 Texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane…………………………………………………………………..10

I.2.3 Texte în care sunt prezentate separat personalitatea și divinitatea fiecărei persoane a SfinteiTreimi………………………………………………………..11

CAPITOLUL II

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ȘI DUHUL LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT………………………………………………….14

II. 1 Un monotheism radical………………………………………..15

II.2 Un Dumnezeu apropiat……………………………..….……..15

II.3 Dimensiunea liturgică a monoteismului biblic……….………16

II. 4 Cuvânt și Duh în Israel……………………………….………17

II.5 Prefigurări ale Sfintei Treimi în iconografie……………..……19

CAPITOLUL III

SFÂNTUL DUH ÎN VECHIUL TESTAMENT…………………………….20

III.1 Duhul în Vechiul Testament………………………………………………..20

III.2 Descoperirea Sfântului Duh în Vechiul Testament…….… ..…..22

CONCLUZII………………………………………………………….……27

BIBLIOGRAFIE…………………………………………….………….….28

ANEXE……………………………………………………………………..30

=== Cuvant si Duh in Sfanta Treime ===

CUPRINS

Abrevieri…………………………………………………………………………………………..3

Introducere………………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I

Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament……………………………..6

I.1. Existența eternă și existența creată………………………………………… 6

I.2 Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament…………………………..8

I. 2.1 Texte trinitare cu caracter nedeterminat, unde apare ideea a mai multor persoane în Dumnezeu…………………………………..……..9

I.2.2 Texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane…………………………………………………………………..10

I.2.3 Texte în care sunt prezentate separat personalitatea și divinitatea fiecărei persoane a SfinteiTreimi………………………………………………………..11

CAPITOLUL II

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ȘI DUHUL LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT………………………………………………….14

II. 1 Un monotheism radical………………………………………..15

II.2 Un Dumnezeu apropiat……………………………..….……..15

II.3 Dimensiunea liturgică a monoteismului biblic……….………16

II. 4 Cuvânt și Duh în Israel……………………………….………17

II.5 Prefigurări ale Sfintei Treimi în iconografie……………..……19

CAPITOLUL III

SFÂNTUL DUH ÎN VECHIUL TESTAMENT…………………………….20

III.1 Duhul în Vechiul Testament………………………………………………..20

III.2 Descoperirea Sfântului Duh în Vechiul Testament…….… ..…..22

CONCLUZII………………………………………………………….……27

BIBLIOGRAFIE…………………………………………….………….….28

ANEXE……………………………………………………………………..30

ABREVIERI

Apoc.=Apocalipsă

col.=colecție

Deut.=Deuteronom

Ed. =Editura

Ep. =Epistolă(scrisoare)

fragm.=fragment(e)

Ieș.=Ieșire

In.=Ioan

Is.=Isaia

Lc.=Luca

Mc.=Marcu

Mt.=Matei

nr.=număr

Os.=Osea

p.=pagina

pp.=paginile

Ps.=Psalm

rec.=recenzie

trad.=traducere

INTRODUCERE

Dumnezeu comunică cu lumea prin Cuvânt. Prin Cuvânt sunt chemate toate la existență. Cuvântul lui Dumnezeu dezvăluie ceea ce gândește și dorește Dumnezeu. Iese din gura Lui, provine din inima Lui. Însă o dată pronunțat, pare să primească o existență proprie, aproape personificată. Citim în Isaia(9,7-8): ,,Domnul trimite un cuvânt împotriva lui Iacov, cuvânt care cade împotriva lui Israel. Tot poporul va avea cunoștință de el”. Sau în Psalmul 207, 19-20 israeliții, în strâmtoarea lor au strigat către Domnul și El i-a izbăvit de necazurile lor; a trimis cuvântul Său și i-a tămăduit”. Această evoluție atinge apogeul în prologul Sfântului Evanghelist Ioan, cel care face mărturie prin excelență despre relația dintre Theos și Logos, Dumnezeu și Cuvântul Său.

Cuvintele arată două aspecte principale: au un conținut și o forță. Cuvintele divine sunt înțelepciune și spirit.

Asemeni ,,cuvântului”, și ,,înțelepciunea divină” se prezintă în Vechiul Testament într-o formă personificată: vine de la Dumnezeu și asumă funcția de mediator între El și creaturile Sale. În Proverbe citim faimoasa alocuțiune(8, 22):,,Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, inaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, inainte de a fi pământul…” A fost răspândită asupra tuturor creaturilor(Sirah 24, 1-10): << Înțelepciunea își este laudă sieși și în mijlocul poporului se va mări. Întru adunarea Celui Preaînalt va deschide gura sa și înaintea puterii Lui se va lăuda:  "Eu din gura Celui Preaînalt am ieșit și ca negura am acoperit pământul. Eu întru cele înalte m-am sălășluit și scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta cerului și în fundul adâncurilor am umblat.  În valurile mării și în tot pământul și în tot poporul și neamul sunt stăpână. După toate acestea am căutat odihnă și am zis: Într-a cui moștenire voi sălășlui?  Atunci mi-a poruncit mie Făcătorul tuturor și Cel care m-a făcut a așezat locașul meu. Și a zis: Întru Iacov locuiește și întru Israel moștenește. Mai înainte de veac din început m-a zidit și până în veac nu mă voi sfârși. ”>>

Duhul, de la ebraicul ruah, însemna la început vânt, suflare. Există însă un mister în suflul sau, o anume forță care dezrădăcinează cedrii și distruge corăbiile de pe mare(Iezechiel 13, 13; 27, 26), dar care poartă cu sine și apa dătătoare de viață. Omul a fost creat direct prin suflarea lui Dumnezeu(Facere 2, 7). Creatorul trimite apoi Duhul Său tuturor creaturilor pentru a le însufleți. Psalmul 104, 29-30 spune: ,,Le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărâne lor; îți trimiți Tu suflarea, ele sunt zidite și înnoiești astfel fața pământului”. Deci spiritul se prezintă ca ,,respirație” a lui Dumnezeu care devine apoi ,,respirația”tuturor celor vii.Aceste texte sunt ,,umbra lucrurilor celor viitoare”(Evrei 10, 1). Revelația trinitară a Noului Testament prezintă adevăratul sens al acestor intuiții. Cuvântul și spiritul se dezvăluie ca fiind Persoane divine împreună cu Dumnezeu Tatăl.

Duhul care este activ în creație Se arată la începutul lumii ca o mamă care dă naștere copilului (Facere 1, 28; 2, 7; Ps. 103; 28-31; Iov 33,4). Care a vorbit prin prooroci, i-a inspirat pe scriitorii biblici, i-a uns pe preoți și pe regi. Același Duh Se odihnește în Fiul și este trimis în lume de Fiul (In, 15, 26; 16, 13-15).

Cuvântul Treime a fost inventat de Sfântul Grigorie de Nazianz. Unicitatea lui Dumnezeu, Care se descoperă ca Unul este evidențiată și în textele: ,,Ascultă, Israele, Domnul nostru Dumnezeu este singurul Domn”(Deut. 6, 4). ,,Întoarceți-vă la mine și veți fi mântuiți… Căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul”(Is. 45, 22).

CAPITOLUL I

DESCOPERIREA SFINTEI TREIMI

ÎN VECHIUL TESTAMENT

I.1. Existența eternă și existența creată

Strădania minții omenești, de a cunoaște cât mai mult, a făcut ca ființa umană să fie absorbită de setea spre o mai largă cunoaștere. Omul, fiind mereu nemulțumit de nivelul său de cunoaștere, a căutat prin diferite metode să cunoască tot mai mult. Știm foarte bine că, în istoria omenirii, au existat voci ca și cea a lui Socrate care au afirmat: «Știu că nu știu nimic», pentru că, prin dorința lui de a cunoaște cât mai mult, el și-a dat seama că gândirea sa, fiind de natură umană, este totuși limitată. Indiferent de eforturile sale, omul s-a ridicat prin cunoaștere și și-a pus întrebarea: De unde ar fi apărut prima existență și dacă această existență este din eternitate?. Însă a vorbi despre acea existență este foarte dificil și chiar imposibil. Pentru noi, pe de o parte, ea rămâne o taină și, în același timp, rămâne în continuare pentru gândirea umană un mister inexplicabil, iar pe de altă parte, ea explică totul.

Pornind însă pe calea pozitivă “catafatică”, observăm că pe pământul pe care trăim există o desăvârșită ordine; totul este așezat la locul său, totul se mișcă și trăiește după niște legi și rânduieli și fiecare lucru sau ființă este determinată de o cauză. În fața acestei mărețe priveliști, mintea noastră înțelege că există o persoană nesfârșit de inteligentă și atotputernică care a făcut această lume și a orânduit totul în ea așa de bine și așa de frumos. Acea persoană este înțelepciune, iubire și bunătate.

Deci, urcând din cauză în cauză și din lege în lege, ajungem la cauza și legea primă a lumii, care este o existență «de sine» și care nu depinde de nici o lege sau de o altă cauză. Ea fiind cauză și lege, de ea depinde totul.

Apoi, mergând pe calea negativă, “apofatică” de a cunoaște acea existență, negăm tot ce ea nu este. Această cale inspiră omului că acea existență în transcendența ființei sale rămâne de necunoscut și de necuprins și ea ne cheamă la tăcere; apofaticul, fiind în parte cunoscut prin catafatic, iar catafaticul fiind mai bine cunoscut prin apofatic. Prin amândouă căi cunoaștem acea existență prin Sine care este izvorul a toată existența și niciodată cunoscând-o în mod deplin, ea ne rămâne o taină și totodată ne deschide taina cunoscându-le.

Despre acea existență eternă necauzată știm doar că ea există, este de ordin spiritual, este vie și personală, și că posedă toate perfecțiunile în mod absolut. Dacă acea existență nu ar fi deplină prin sine, de sine și, dacă ar avea o lege care s-o explice, ar însemna că ea depinde de o altă lege care ar ajuta-o să se explice și ea n-ar fi independentă, ar depinde de acea lege. Dar trebuie să fie undeva o existență prin ea însăși care este legea în suprema ei calitate, care este lege și libertate de la început. Și cum ea nu a apărut într-un anumit «moment» ci ea este din eternitate și nu și-a pus amprenta timpul și evoluția asupra ei. Ea este perfectă din eternitate, nesupusă nici unei legi de evoluție și de aceea ea nu poate sfârși, în ea nu apare nimic ulterior. Ea este Persoana supremă care este însă de la Sine în sensul suprem al cuvântului. Timpul nu face parte din Ea, ci trebuie să se fi produs atunci când ar fi apărut o existență temporală deosebită de existența prin Sine. Această existență temporală nu este o emanație din existența eternă, ci ea este creată de existența eternă. Și după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae «… că ea nu poate fi decât creația existenței de sine din eternitate. Căci timpul nu s-a putut produce nici prin sine, nici ca o emanație a existenței prin sine din eternitate. El trebuie să aibă o altă cauză».

Deci, există o ființă supremă care explică lumea creată în care trăim și această lume este dependentă de acea ființă supremă. Deci, lumea nu a apărut dintr-o evoluție a ei, ci este opera creatoare din nimic a unei existențe supreme prin sine. Lumea creată își are originea în Dumnezeu, Cel necauzat și etern. Realitatea personală supremă, ca existență de Sine, nu este monopersonală, ci Ea este o comunitate personală, primește și comunică existența în interiorul Său, sunt interioare Una Alteia, nu primesc nimic din afară și nu se confundă între Ele, aflându-se într-o mișcare continuă de comunicare a ființei și a iubirii.

Adevărata eternitate este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor perfecte este plenitudinea; Ea explică de fapt totul. Ea rămâne în veci neschimbată în iubirea Sa, iar iubirea este viață, iar viața este mișcare. Numai într-o veșnică comuniune desăvârșită între Persoanele Sfintei Treimi este adevărata viață, care este izvor al tuturor celor existente. Și numai cel ce participă la o astfel de comuniune interpersonală divină primește și el adevărata viață, așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: «Și aceasta este viața veșnică ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos» (Ioan 17,3).

Omul, fiind cea mai perfectă creatură a lui Dumnezeu din lumea creată, lume ce i-a fost pusă la dispoziție ca s-o stăpânească, este «icoana lui Dumnezeu pe pământ …» (Facere 3, 9). Chiar renăscut prin duh, omul rămâne creatură, adică ființă limitată. Limita ființei e limita cunoașterii, iar obiectul conoașterii e ființa. Când e vorba să cunoaștem ființa lui Dumnezeu, ea e mai presus de ființă și deci nu poate fi cunoscută. Toată această existență rămâne pentru gândirea umană doar o simplă taină, care se descoperă, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin rațiunile lumii care-și au temeiul în rațiunile lui Dumnezeu-Cuvântul «… Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii descoperim Rațiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt».

I.2 Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament

Învățătura despre Sfânta Treime depășește puterea de înțelegere a omului și, de aceea, această învățătură a întâmpinat, încă de la început, nenumărate dificultăți. Pentru a reda acest adevăr nou de credință, scriitorii creștini s-au folosit de anumite simboluri și analogii. Însă nu întotdeauna folosirea acestei metode a avut un final pozitiv datorită faptului că simbolul și analogia nu pot înlocui realitatea. Nu întotdeauna, taina întreitei ființe divine și totuși una, a fost înțeleasă în sens creștin. Și de aceea, în diferite situații, a trebuit să se ridice Biserica și să apere adevărul de credință.

De asemeni, și Sfinții Părinți au căutat să fie cât mai expliciți în expunerile lor și de aceea au încercat să așeze într-o evoluție istorică relatarea prezenței Sfintei Treimi și să demonstreze totodată că Vechiul Testament conține urme ale dogmei Sfintei Treimi. Este bine știut că Vechiul Testament, prin învățătura sa, a pregătit de-a lungul istoriei dogma trinitară care a fost descoperită complet în Noul Testament. Iar Sfântul Apostol Pavel, în acest sens, ne spune că Vechiul Testament este «umbra celor viitoare» (Coloseni 2, 17) și «pedagog spre Hristos» (Galateni 3, 24).

Prin lumina Sfinților Părinți putem să arătăm câteva texte care conțin urme ale dogmei Sfintei Treimi, uneori vorbind de cel puțin două sau trei persoane, alteori doar de una.

Astfel, in Vechiul Testament avem:

a) texte trinitare cu caracter nedeterminat, unde apare ideea a mai multor persoane în Dumnezeu ;

b) texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane ;

c) texte în care sunt prezentate separat personalitatea și divinitatea fiecărei persoane a Sfintei Treimi.

I. 2.1 Texte trinitare cu caracter nedeterminat, unde apare ideea a mai multor persoane în Dumnezeu

1. Încă de la începutul Sfintei Scripturi, Moise – autorul primelor cărți ale Vechiului Testament – istorisind creația, o redă sub forma unui dialog. După unii Sfinți Părinți, acest dialog are loc între Dumnezeu și Cuvântul Său, pentru că totul s-a făcut prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Facere 1, 1-25).

2. Apoi, Moise, istorisește puțin diferit crearea omului față de crearea celorlalte ființe și lucruri. Modul de vorbire a Creatorului se schimbă, El nu mai zice ca până acum «Să fie …», ci folosește pluralul «Să facem …», care implică cel puțin un sfătuitor «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră» (Facere 1, 26). În aceste cuvinte ne este arătat limpede că Dumnezeu a vorbit cu cineva în momentul creerii omului, care, din punct de vedere numeric, este Altcineva decât El. După unii Sfinți Părinți, Dumnezeu a vorbit cu propriul Său Fiu, Unul Născut din Tatăl, care, în același timp, I-a descoperit și egalitatea Tatălui cu Fiul. După alții, părerile sunt împărțite. Însă este evident că, imediat după ce Dumnezeu a spus «Să facem om după chipul nostru …», adaugă: «Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său» (Facere 1, 27), de unde reiese clar că persoanele către care se adresează Dumnezeu, la crearea omului, sunt persoane divine și sunt egale.

3. Iar imediat după cădere, Dumnezeu rostește: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul…» (Facere 3, 22) și apoi, referitor la amestecarea limbilor, Domnul a rostit: «Haidem să ne pogorâm și să amestecăm limbile lor…» (Facere 11, 7). Ca și în textele de mai sus, Sfinții Părinți văd că Domnul se adresează persoanelor divine, egalilor.

Aceste texte scot în evidență folosirea pluralului «Noi» și ne duce cu gândul la o sfătuire intratrinitară, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, și nu un dialog dintre Dumnezeu și creaturile Sale, pentru că, dimpotrivă, un astfel de dialog, Sfânta Scriptură nu prezintă nicăieri. Dumnezeu se adresează oamenilor totdeauna la singular: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău …» (Ieșire 20, 2).

I.2.2 Texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane

1. Teofania de la Stejarul Mamvri Arătarea celor trei bărbați lui Avraam, cărora li se închină; le oferă ospitalitate și-i invită la masă: «Și Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam … . Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei oameni stăteau înaintea lui; și cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!» (Facere 18, 1-3).

Părerile Sfinților Părinți, referitoare la acest text, sunt împărțite. Unii consideră că lui Avraam i s-a arătat Sfânta Treime, iar alții susțin că Avraam a văzut pe Fiul lui Dumnezeu însoțit de doi îngeri. Dar este limpede că Avraam li se adresează la plural celor trei bărbați când vrea să li se aducă apă pentru spălarea picioarelor: «Îngăduiți să Vă aduc puțină apă …» (v.4), iar când le oferă ospitalitate, se adresează la singular: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta …» (Facere 18, 3). Deci, lui Avraam numai Dumnezeu i s-a putut arăta prin acest grup, pentru că numai El este în Trinitate și, în același timp, în unitate.

Aici este arătată egalitatea persoanelor dumnezeiești, pentru că nici unul din cei trei bărbați nu era mai mare, sau mai bătrân sau mai puternic. Dar despre această învățătură ne vom ocupa mai îndeaproape într-un capitol ce va urma.

2. Cântarea serafimică Capitolul al șaselea al cărții profetului Isaia ne istorisește viziunea pe care a avut-o acesta, în care Domnul Savaot i se arăta șezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui, strigând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui» (Isaia 6, 3).

Sfânta Scriptură ne spune că acești serafimi au șase aripi și zboară în jurul tronului Celui Prea Înalt, cântându-I lui Dumnezeu imn de slavă. După unii Sfinți Părinți, aici este arătată continua preocupare a serafimilor. Întreitul «Sfânt, Sfânt, Sfânt» indică un Dumnezeu întreit în persoane, iar «Domnul Savaot» desemnează unitatea ființială a lui Dumnezeu, deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul și Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. Acest imn de slavă este adus Sfintei Treimi de către cele mai pure ființe si este o profeție pentru noi, muritorii, pentru că anunță doctrina care va fi revelată complet în Noul Testament.

3. Tot în capitolul al șaselea, după atingerea cărbunelui de buze, Domnul a zis: «Pe cine voi trimite și cine se va duce pentru Noi» (Isaia 6, 8), de unde vedem destul de limpede, prin folosirea pluralului «Noi», că Domnul vorbește aici de o pluralitate de persoane în Dumnezeu care au aceeași natură cu El, și anume de Sfânta Treime.

4. Binecuvântarea levitică: «Domnul să te binecuvinteze și să te păzească! Domnul să lumineze fața Sa peste tine și să te miluiască! Domnul să întoarcă fața Sa spre tine și să-ți dea pacea!» (Numeri 6, 24-26). Este pusă în relatarea persoanelor Sfintei Treimi și se află în strânsă legătură cu binecuvântarea din Noul Testament: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți» (II Corinteni 13, 13). Deci, aceasta este întreita binecuvântare din Vechiul Testament încă din Legea lui Moise care cuprindea ideea existenței unui Dumnezeu întreit în persoane.

I.2.3 Texte în care sunt prezentate separat personalitatea și divinitatea fiecărei persoane a Sfintei Treimi

La începutul creației, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2). Acest text ne înfățișează pe Duhul Sfânt ca creator. Dacă creația este chemată la existență prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea primește darul vieții prin Duhul lui Dumnezeu.

În continuare, în cartea Facerii se arată și mai clar că viața biologică își are originea în Duhul lui Dumnezeu. Astfel, la crearea omului, Dumnezeu suflă «suflare (duh) de viață», făcându-l o «ființă vie» (Facere 2, 7). Viața creaturii nu aparține ei însăși, ci ea este un dar a lui Dumnezeu, prin Duhul Său. Duhul lui Dumnezeu este Cel ce menține creaturile în existență; dacă Dumnezeu își retrage Duhul Său, totul piere: «Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului» (Psalmul 103, 30-31). Uneori, prin venirea Duhului Sfânt, îi umple de putere pe eroii poporului ales, alteori creează altora o stare de extaz. Manifestarea Duhului Sfânt în lume apare în Vechiul Testament în relație cu persoana și lucrarea mântuitoare a lui Mesia.

Însă, locul central în această problemă îl ocupă profetul Isaia, în cartea căruia Sfinții Părinți au găsit cele mai multe locuri care se referă la una sau la mai multe persoane ale Sfintei Treimi. Prin cuvintele: «Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și celor prinși în războaie libertate să dau de știre un an de milostivire al Domnului …» (Isaia 61, 1-2) este pusă în lumină realitatea persoanelor Sfintei Treimi. Se știe că Mântuitorul a citit aceste cuvinte ale lui Isaia în sinagoga din Nazaret, apoi a adăugat imediat: «Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre» (Luca 4, 16-21). Iisus Hristos este Cel ce a primit ungerea Duhului Sfânt, care este una neobișnuită și imaterială, căci El a primit-o de la Duhul Sfânt care nu este o persoană străină sau adăugată Sfintei Treimi, ci El aparține prin natură Acesteia, așa cum ne-au spus Sfnții Părinți în scrierile lor.

Despre a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu însuși, prin gura psalmistului spune: «Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!» (Psalmul 2, 7), ne arată nașterea din veci a Fiului din Tatăl. El este primul născut al Tatălui și are un rol deosebit în crearea lumii și apoi în iconomia mântuirii omului. Despre El se știe că se va naște în Betleemul Iudeei (Miheia 5, 1), dintr-o fecioară (Isaia 7, 14), va fi lumina lumii (Isaia 9, 1), preot și rege după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul 110, 1-4), va aduce un Legământ Nou (Ieremia 31, 32) și apoi se aduce jertfă pe sine pentru izbăvirea neamului omenesc (Isaia 53, 1-12).

Caracterul de persoană divină a Duhului Sfânt este evidențiat cel mai bine în cartea necanonică a Înțelepciunii lui Solomon: «Duhul cel Sfânt, povățuitorul oamenilor, fuge de vicleșug, se depărtează de mințile fără pricepere și se dă în lături când se apropie fărădelegea. Înțelepciunea este Duh iubitor de oameni… . Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă» (Înțelepciunea lui Solomon 1, 5-7); și «… în ea (înțelepciune) se află un duh de înțelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, prea înțelept, fără de patimă, iubitor de bine …» (7, 22).

Sfinții Părinți spun că aceste texte din cartea Înțelepciunii lui Solomon reprezintă scrierea cea mai explicită din Vechiul Testament despre dumnezeirea și caracterul personal al Duhului Sfânt.

După cum s-a văzut, am arătat câteva locuri din Vechiul Testament care vorbesc de o trinitate de persoane sau de cel puțin de una dintre persoanele Sfintei Treimi, ca să ne putem da seama că dogma Sfintei Treimi a fost prezentă în cărțile Vechiului Testament, dar ea fiind prezentată destul de obscur din cauza motivelor binecuvântate ale timpului aceluia. Astfel, pe de o parte, știm că religia mozaică era monoteistă prin excelență și ideea existenței unui Dumnezeu unic a fost accentuată de la începutul și până la sfârșitul Vechiului Testament, iar pe de altă parte, profețiile mesianice erau prea slabe ca să redea învățătura despre Sfânta Treime. Apoi, mai știm și înclinația poporului ales spre politeism și idolatrie.

Revelația era progresivă: întâi li s-a descoperit evreilor credința într-un singur Dumnezeu, apoi după ce a ajuns la o maturizare a acestui monoteism, li s-a descoperit lor și lumii întregi dogma Sfintei Treimi care se revelează pe deplin în Noul Testament.

CAPITOLUL II

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ȘI DUHUL

LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT

În Vechiul Testament legătura dintre cuvânt și duh este una dintre principalele anticipări ale teologiei treimice. Dumnezeu pregătea întruparea lui Hristos prin teofanii prefigurative, ca Îngerul Domnului, Norul și prin experiențe profetice și viziuni de felul celor pe care le întâlnim la isaia și Iezechiel. Cuvântul Domnului este viu și sfințitor, pătruns de Duhul, cuvânt manta de El, imagine antropologică a legăturii dintre cele două Persoane divine. În Psalmul 32, 6 se spune: ,,Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor”. În acest verset Cuvântul creator și suflarea dătătoare de viață sunt strâns legate ca în Primele două capitole de la Facere. Proorocii, mânați de Duhul rostesc Cuvântul. Cuvântul nu epuizează ființa transcendentă a lui Dumnezeu ci trimite la ceea ce este dincolo de cuvânt, la tăcerea Tatălui, de unde izvorăște Cuvântul. Această tăcere a Tatălui este, după Sf. Ignatie al Antiohiei, calitatea Acestuia de a fi nevăzut, de unde se revelează văzutul Fiului. De asemenea Sf. Irineu afirma că Tatăl este nevăzutul Fiului, iar Fiul este văzutul Tatălui.

De asemenea în Sfânta Scriptură este câteodată greu de făcut vreo deosebire între Duhul lui Dum,nezeu și duhul omului. Crearea lumii este permanentă și este menținută într-o permanență a binelui și a ființării de către Cuvânt și de către Duh. Cuvântul dumnezeiesc este un Cuvânt lucrător, cun ne arată proorocul Isaia:

,, Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare. Așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui ”(Is. 55, 10-11).

În antropologia biblică, Cuvântul și Duhul nu sunt realități exterioare omului, extrinsece firii sale, ci fac parte din taina sa prorie, îl definesc și totodată îl orientează ca ființă personală, specifică și ireductibilă și ca ființă în comuniune. Cuvântul lui Dumnezeu vehiculează și transmite Duhul Sfânt, dar, la rândul Său, și Cuvântul este vehiculat și transmis de Duhul, Care Îl face viu și care face pe om în stare să-L primească, să-L asculte și să I se supună.

Cuvântul lui Dumnezeu este manifestarea de viață și de prezență totală a lui Dumnezeu. El vehiculează voia și dragostea Acestuia, El vestește și transmite totalitatea tainei iubirii lui Dmnezeu, în care ,,mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat”(Ps.84, 11).

II. 1 Un monotheism radical

Însăși antinomia limbajului biblic, caracterul radical al transcendenței, al arzătoarei unicități a Celui Viu este cel dintâi adevăr, adevăr întemeietor pe care Dumnezeu îl enunță cu privire la Sine.

În fața lui Dumnezeu totul este deșertăciune după cum subliniază proorocii.

II.2 Un Dumnezeu apropiat

Afirmarea unicității și a tanscendenței lui Dumnezeu duce la experierea atotputerniciei Sale.

Făptura este cuprinsă de o teamă sfântă înaintea Feței lui Dumnezeu, față pe care nu o poți vedea fără să mori și care este străjuită de serafimii și heruvimii care la rândul lor își acoperă fețele cu aripile(Is. 6, 2-3).

Însă sfințenia lui Dumnezeu este trăită în intimitatea întâlnirii. Cuvântul lui Dumnezeu îi ajunge omului direct în inimă. Dumnezeu este miluitor și milostiv ca un părinte. El este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, adică Dumnezeul Părinților.

Distanța nemăsurată dintre Dumnezeu și oameni, în loc să-i despartă, dă măsură intensității iubirii dumnezeiești,, În ce chip miluiește tatăl pe fii, așa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El”(Ps. 102, 13).

II.3 Dimensiunea liturgică a monoteismului biblic

Strădania iudaismului de a sublinia transcendența lui Dumnezeu- mergând până la a refuza să scrie și să rostească numele lui IAHWE- nu a putut niciodată să anuleze experiența liturgică a Prezenței. Liturghia a păstrat tainica proximitate a Dumnezeului Părinților. Treptat rânduielile jertfelor se decantează în ascultarea legii, laudă adusă prin psalmi, cult sinagogal, și astfel se constituie mediul viu în care atotputernicia lui Dumnezeu se desfășoară, se dăruie, se trăiește.

În vremurile de pe urmă Slava se va odihni peste popor, acesta este înțelesul proorociei lui Isaia despre Emanuel ,,Dumnezeu este cu noi”, care se va împlini în evenimentul pe care-l invocă cu vigoare Matei 1, 23 și Ioan 1, 14:,,Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi și am văzut slava Lui”.

II. 4 Cuvânt și Duh în Israel

Încă de la începuturi Dumnezeu le vorbește oamenilor. Cuvântul Său devine lege, regulă de viață, deslușire a înțelesurilor lucrurilor, revelație a istoriei. Acesta este cuvâtul adresat patriarhilor și lui Moise, cuvânt care dăinuie, care se înscrie în texte și care rămâne viu, obiect de meditație și contemplație.

Cuvântul adresat lui Moise pe Sinai(Ieș. 20; Deut. 4) întemeiază existența istorică și spirituală a lui Israel și orientează întreaga viașă a omului înaintea lui Dumnezeu.

Cuvântul este și un Cuvânt al proorocilor. Dumnezeu le vorbește proorocilor și vorbește prin ei, cuvântul Său îi copleșește, îi inundă, îi zguduie pe fiecare.

După cum vântul pote fi uragan sau adiere, tot așa și Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu pot ajunge la om în cele mei felurite chipuri, fie exterior, fie în mod tainic.

Cartea Judecătorilor îi arată pe aceștia stăpâniți de Cuvânt și de Duh de-o manieră exuberantă, neprevăzută, greu de controlat. Din contra, în perioada marilor prooroci este remarcată o mai mare interiorizare a lui ruah. În plus peste Ilie nu e mai odihnește numai acesta și ,,mâna lui Dumnezeu”, expresie care accentuează caracterul de ordine și de autoritate. Această mână a lui Dumnezeu, acest deget al lui Dumnezeu, va fi deseori, în Evangheliile sinoptice sinonim cu Duhul Sfânt. Fiul Omului dezvăluie că-și desăvârșește minunile prin degetul lui Dumnezeu atunci când este acuzat că o face prin puterea lui Belzebul. În textele paralele ,,degetul” este înlocuit cu ,,Duhul”(Mt. 12, 28).

La Isaia și Iezechiel, manifestarea lui ruah se precizează într-o teologie a Duhului. În capitolul 37 din Iezechiel, binecunoscuta vedenie a oaselor uscate unește temele Mâinii lui Dumnezeu, a Duhului și a Cuvântului; Mâna Domnului vine peste prooroc, Duhul îl așează în valea morții, Glasul lui Dumnezeu îi poruncește să proorocească, el vede venind din cele patru zări Duhul care suflă peste oasele casei lui Israel: ,, Și voi pune în voi Duhul Meu și veți învia și vă voi așeza în țara voastră și veți ști că Eu, Domnul, am zis aceasta și am făcut", zice Domnul”(Iez. 37, 14)

La capitolul 36 din Iezechiel, fiecare persoană dumnezeiască este prezentă, dar lucrarea lor comună nu ocultează lucrarea personală a Duhului.

Paralelismul dintre Duh și Cuvânt este constant. Aceste două maniestări ale tainei lui Dumnezeu sunt nedespărțite. Dacă Mesia va putea respecta cuvântul Legii date de Dumnezeu lui Moise și va putea împlini, încă de aici de pe pământ, dreptatea, aceasta este pentru că Duhul lui Dumnezeu va odihni peste El: ,,Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și celor prinși în război libertate”(Isaia 61, 1).

Proorocul poate mărturisi Cuvântul pentru că este pătruns de Duhul. Omul durerilor poate aduce neamurilor mântuirea pentru că Duhul lui Dumnezeu odihnește peste el.

În ultimele texte profetice și în mod special la Isaia(cf. 63, 9-14) și în Psalmi, Duhul Domnului îmbracă toate trăsăturile, formele și semnele unei ființe personale, alături de Domnul Dumnezeu.

Isaia scrie în legătură cu trecerea Mării Roșii: ,,Și n-a fost un trimis, nici un înger, ci fața lui i-a mântuit”(Is. 63, 9).Fața exprimă prezența, Chipul, după ce toate măștile au căzut, lasă să se întrezărească persoana. Fața Domnului ne trimite la chipul inefabil al lui Hristos, pe care tânjeau să-l vadă înțelepții și sfinții lui Israel și pe care-l contemplau deja prin semen și simboluri. Iată de ce Fața Domnului avea asemenea importanță pentru ei și semnifica prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului, îndeosebi în chivot și în temolu, Duhul este Cel care ne revelează Fața.

,, Inimă curată zidește intru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine”(Ps. 50, 11-12).

Întreaga istorie a lui Israel este o pedagogie treptată a lui Dumnezeu, în care Duhul lui Dumnezeu pătrunde proorocii, inspiră înțelepții, îi întărește pe martorii și pe sărmanii lui Iahve. Prin persoana aleșilor Săi, Duhul sfințește tot poporul. Duhul profetic și împărătesc odihnește peste sluga neprihănită(Is. 42, 1; 49, 3).

II.5 Prefigurări ale Sfintei Treimi în iconografie

Iconografii au găsit două prefigurări ale Sfintei Treimi în Vechiul Testament: Avraam care-și sacrifică propriul fiu(Geneza 22) și xenodochia, ospitalitatea lui Avraam(Geneza 18), dar și analogia lui Iosif(Geneza 39), iubit de tatăl său însă vândut de către frați în Egipt, ceea ce devine un act providențial pentru scăparea lor. Iosif este deci imaginea Fiului divin trimis în lume pentru mântuirea noastră. Părinții Bisericii se oprsc uneori și asupra textului despre crearea omului, unde se vorbește la plural: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră”(Geneza 1, 26). Unii se gândeau că IAHVE li se adresează îngerilor, alții văd un dialog intim între Persoanele Divine.

CAPITOLUL III

SFÂNTUL DUH ÎN VECHIUL

TESTAMENT

III.1 Duhul în Vechiul Testament

De la străvechiul ruach Yahweh – o putere divină misterioasă, capricioasă și semi-anonimă-imaginea Duhului s-a maturizat în percepția lui Israel până a ajuns – la profeții tradiționali – să-L denumească pe Dumnezeu Însuși: prezența lui Dumnezeu – care iubește, binecuvintează și mântuiește – printre rămășițele poporului său .

Reflecția despre natura și funcția Duhului din perioada timpurie e conținută în scrierile yahwist-elohiste din secolele IX-VIII î.Hr. Aici divinul ruach (vânt, respirație, putere) apare ca forță harismatică aleatorie, care umple persoanele alese, precum judecătorii și proorocii cuprinși de extaz, și le călăuzește sau le conduce spre îndeplinirea anumitor sarcini în istoria mântuirii lui Israel. Lucrarea înfăptuită de ruach Yahweh este fundamental dublă: revelatorie și soteriologică. Ea inspiră profeția extatică, pronunță și execută judecăți asupra lui Israel și a popoerelor și ajută direct (ca un vânt pedepsitor) sau indirect (împuternicind oamenii) la apărarea poporului lui Dumnezeu împotriva dușmanilor săi. Descris ca o entitate individuală și, în același timp, ca un fel de fluid divizibil ce poate fi distribuit sau transferat după cum vrea Dumnezeu(exemplu, de la Ilie la Elisei), ruach este un model esențial de manifestare a activității lui Dumnezeu în Israel și în mijlocul popoarelor. Nu se spune nimic despre ,,natura sa”; nu se oferă nici un indiciu despre calitățile și cracteristicile sale interne, cu excepția indicației că este fundamental impersonal, un simplu instrument în mâinile Domnului drept, care îl stăpânește după cum vrea.

O dată cu dezvoltarea profeției tradiționale, din secolul VIII și de-a lungul perioadei post-exilice, ruach devine o expresie a prezenței lui Dumnezeu Însuși în istoria lui Israel. În viziunea lui Ieremia, Duhul rămâne un agent distrugător, al mâniei dumnezeiești. Aici și în alte locuri, își păstrează funcția de apărător al poporului împotriva forțelor ostile atât din interiorul, cât și din afara granițelor lui Israel. Totuși, funcția pricipală a lui ruach în acesată perioadă este să servească drept vehicul al revelației de Sine a lui Dumnezeu. În scrielrile proorocilor exilici și în tradiția preoțească, Duhul Domnului manbifestă voința și prezența personală a lui Yahweh în mijlocul poporului, și chiar diferitele sale atitudini și capricii.

În această perioadă, Duhul capătă de asemenea o funcție eshatologică. Conform proorociei referitoare la mântuire, Ieremia 31,31-34, Dumnezeu pregătește un ,,nou legământ” pentru poporul Său, scris mai degrabă în inimă decât pe table de piatră. Iezechiel preia tema și afirmă că această promisiune de la sfârșitul veacurilor va fi împlinită prin stropirea cu apă pentru curățire, însoțită de dăruirea unei ,, noi inimi”.

Lucrarea sfințitoare a Duhului pentru transformare morală ,,la nivelul inimii” este completată de imaginea învierii câmpului cu oase uscate pe care acesta o înfăptuiește în viziunea proorocului. Aici Dumnezeu ridică rămășițele uscate pentru a reface poporul sfânt prin umplerea cu ruach, suflarea divină ce dă naștere unei noi existențe, eshatologică. Aceasta este o nouă creație însuflețită de Duhul Domnului viu și dătător de viață. Ca atare, ea evocă și împlinește creația originală din Facerea cap. 1, unde Duhul ,,plutește” deasupra cosmosului într-un gest profun matern, generator de viață și armonie din materia primară. Perioada post-davidică în istoria israelită a produs imnul întronării, Psalmul 2, și în relație foarte apropiată, cântecul regal, Psalmul 109 . Aici regele este uns de ruach Yahweh. Prin urmare, devine un purtător al Duhului, un pnevmatofor ce prefigurează pe noul David, Unsul eshatologic sau Mesia. Conform tradiției post-exilice și intertestamentare, Israel a ajuns treptat să aștepte venirea a două figuri mesianice, un preot, precum și un Mesia politic sau regal. Dar deja la încheierea perioadei exilice, la sfârșitul secolului VI și începutul secolului V î. Hr. , Deutero-Isaia (Isaia 40-55) știa despre revărsarea Duhului asupra unei alte figuri eshatologice: ebed Yahweh sau ,,omul suferinței”. Acest slujitor al lui Dumnezeu, menit să sufere în locul altora pentru păcatele poporului.

III.2 Descoperirea Sfântului Duh în Vechiul Testament

Sfântul Duh, Sfințitorul, este a treia persoană a Sfintei Treimi. "El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învățătură despre Duhul Sfânt" .

Prezența Sfântului Duh în Sfintele Scripturi este foarte discretă, întrucât ea depășea puterea de înțelegere a oamenilor. Referirile exacte la această Persoană a Sfintei Treimi ar fi zdruncinat credința și așa șovăielnică a unui popor evreu ce căuta permanent dovezi pentru a-și consolida în suflet imaginea unui Dumnezeu unic, mai presus de orice făptură. Ei și-au format conștiința despre existența unei Persoane supreme prin revelația naturală, dar mai ales prin revelația supranaturală.

Sfântul Grigorie de Nazianz pune în evidență o iconomie ascunsă în cunoașterea adevărurilor privind persoana Sfântului Duh: “Vechiul Testament a arătat în chip limpede pe Tatăl, neclar pe Fiul. Noul Testament a descoperit pe Fiul și a strecurat dumnezeirea Duhului. Astăzi Duhul trăiește printre noi și se face cunoscut mai limpede. Căci ar fi fost primejdios, când dumnezeirea Tatălui nu era recunoscută, să se predice în chip deschis Fiul și, câtă vreme dumnezeirea Fiului nu era admisă, să se impună, dacă îndrăznesc să spun așa, ca un adaos, Sfântul Duh… Se cuvenea mai degrabă ca, prin adăugiri parțiale și, cum spune David, prin suișuri din slavă în slavă, măreția Treimii să strălucească în mod progresiv…” .

Părintele Stăniloae spunea : “Revelația nu este numai comunicarea unei învățături despre Dumnezeu. Ea este manifestarea prezenței și lucrării lui Dumnezeu Însuși. Iar manifestarea aceasta are loc prin cuvânt și putere. Acestea sunt mijloacele nedespărțite ale revelării în Dumnezeu.”

Cuvântul are un rol covârșitor pentru revelație. Dar el este întotdeauna plin de o putere ce își are izvorul în Dumnezeu. Iar actul de putere a lui Dumnezeu este în același timp un act luminător, căci Dumnezeu nu lucrează întru întuneric. După învățătura ortodoxă, “persoana divină care face transparent pe Dumnezeu prin puterea și lumina mai presus de fire, pe de o parte, și prin sensibilitatea sufletului care să le sesizeze, pe de altă parte, este Duhul Sfânt… Sfântul Duh este Cel care aduce lucrarea sau puterea lui Dumnezeu la capătul ei dinspre creație, la efectul ei final creator, transformator și desăvârșitor al creației.”

Aducând puterea lui Dumnezeu atât de aproape de făptură, Duhul Îl face transparent pe Dumnezeu, și în primul rând pe Sine Însuși, făpturii create, care devine la rândul ei transparentă Duhului, capabilă de a I se face sălaș. Fără lucrarea Sfântului Duh, cuvântul revelației nu ar putea fi primit în suflete drept cuvântul lui Dumnezeu, zidindu-se astfel credința. În lipsa cuvântului, puterea nu ar fi pe deplin clară, iar fără putere cuvântul nu s-ar putea impune. Numai împreună, Cuvântul și Duhul Sfânt efectuează revelația și mântuirea.

Duhul Sfânt este de la început lucrător în prima faptă revelatoare, crearea lumii. Astfel, “Duhul plutea asupra adâncului ca o pasăre care clocește, ca din El să facă să țâșnească lumea, loc al întrupării. Prin gura profetului, întreg Vechiul Testament este Cincizecimea preliminară în vederea venirii Sfintei Fecioare și a Fiului său .” În revelația Vechiului Testament, Duhul Sfânt este cel care pregătește întruparea și opera de mântuire a Cuvântului, așa cum în Noul Testament Cuvântul întrupat va pregăti coborârea Duhului Sfânt.

Cuvântul revelației vechi-testamentare este un cuvânt adecvat nivelului omenirii de atunci, fiind mai sărac în sensuri duhovnicești. Redusa sensibilitate a oamenilor nu face decât să conducă la o percepere a puterii lui Dumnezeu manifestată în acte extraordinare drept o putere supranaturală. Iar aceasta conduce la o dezvoltare duhovnicească a tuturor, pregătind astfel sufletele pentru pogorârea Duhului Sfânt în oameni, care va avea loc după încheierea revelației.

Sf. Vasile cel Mare reliefează rolul important al Duhului în iconomia mântuirii. “Fie că privești binecuvântările patriarhilor, ajutorul dat prin așezarea de legi, tipurile, profețiile, vitejiile din războaie, semnele prin cei drepți… Toate au fost prin Duhul.” Duhul Sfânt, aducând energia divină în proximitatea ființei noastre, în intimitatea sufletului nostru, îl sensibilizează pentru a simți prezența sensibilă a lui Dumnezeu în lume, precum și lucrarea Acestuia. “Fără Duhul, suntem străini și departe de Dumnezeu. Iar prin împărtășirea de Duhul, ne unim cu dumnezeirea. Deci a fi în Dumnezeu nu e un lucru al nostru, ci al Duhului care este și rămâne în noi, până ce Îl păstrăm în noi prin mărturisire.”

Datorită acestei sensibilități este capabil Isaia să vadă slava lui Dumnezeu, pentru a exclama mai târziu: ,,Vai mie că sunt pierdut!… Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5) Tot în această stare se află și Moise când îl vede pe Dumnezeu, în rugul care ardea fără a se mistui și aude porunca de a nu se apropia încălțat (nepăsător), ca și porunca de a scoate poporul lui Israel de sub robia lui Faraon (Ieșire cap. 2).

Duhul Sfânt se mai descoperă în Vechiul Testament și ca o putere deosebită de cea naturii, pentru a se face cunoscut în sufletul care Îl vede. El se manifestă ca un vânt, ca o suflare puternică, mișcând și sufletul omului asemeni unui vânt spiritual. De aceea unul din numele date Duhului este suflare, vânt (ruah – ebr., pnevma – gr.). Astfel, printr-un vânt puternic este despărțită Marea Roșie pentru a permite trecerea poporului lui Israel (Ieșire 14, 21; 15, 10) și tot un astfel de vânt este cel care produce efecte folositoare pentru Israel și nimicitoare pentru cei ce i se opuneau (Ieșire 10, 19; 16, 13-16; Numeri 11, 31). Duhul lui Dumnezeu își mai manifestă puterea nimicitoare față de cei răi și sub alte forme (Isaia 39, 27-28). În momentul încheierii Vechiului Legământ se dezlănțuie o puternică furtună cu fulgere și cu tunete, întărind astfel în popor sentimentul fricii de a încălca Legea (Ieșire 19, 16). Ca suflare, Duhul desăvârșea întru începuturi creația (Facere 1, 2; Ps. 33, 6; Înțel. Sol. 1, 6).

Duhul Sfânt produce însă și alte efecte în suflete. El dăruiește darul profeției (Ieșire 11, 25-39; I Regi 19, 20-21), conducând la o schimbare majoră în sufletul primitorului (I Regi 10, 6). Sau poate produce și efecte exterioare asupra unor persoane (III Regi 18, 12). Astfel se întâmplă în cazul lui Iezechiel (cap. 3 și 11), unde se arată clar cum Duhul face în suflet perceptibil glasul Celui ce rostește cuvântul și puterea Lui: Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit îndărăt un glas ca de tunet. Proorocul este îndemnat și întărit pentru a fi în stare să comunice și el cuvântul cu putere, el resimțind puterea Duhului asupra sa asemeni mâinii lui Dumnezeu ce îl duce în diverse locuri (Iezechiel 3, 24-27; 8, 3; 11, 1; 31, 1). Și lui Iezechiel îi este descoperită slava lui Dumnezeu (43, 5).

Asupra altor persoane, puterea Duhului se manifestă în comunicarea darului facerii de minuni (III Regi 17, 14; IV Regi 2, 15; 6, 1). Unii îl primesc temporar, dar peste anumite persoane Duhul se coboară sub forma unor harisme permanente. Astfel de beneficiari sunt unii conducători și prooroci. El se odihnește peste Moise, primul conducător și profet al lui Israel, model pentru cei ce îi vor urma (Numeri 11, 17, 25), peste Iosua (Deuteronom 34, 9), peste David (I Regi 16, 13; II Regi 23, 2), peste Ilie (IV Regi 2, 9) și Elisei (IV Regi 2, 15).

Toate aceste persoane nu sunt doar sensibilizate pentru a-l simți pe Dumnezeu, ci și pentru a deveni responsabile față de comunitatea în mijlocul căreia Duhul i-a chemat, ajutându-i în lucrarea lor. Ele sunt în același timp și persoane înzestrate cu un deosebit dar al rugăciunii, devenind organe permanente ale Duhului și aflându-se aproape permanent în convorbire cu Dumnezeu. Ceea ce cer ei în rugăciune nu se referă însă la binele propriu; ei cer și primesc de obicei ceva pentru popor, împlinirea cererilor lor confirmând astfel calitatea lor de organe ale puterii lui Dumnezeu. Astfel au fost Moise, Samuil, David. Sensibilitatea pentru Dumnezeu, harisma rugăciunii, vibrația continuă pentru comunitate, harisma puterii formează un tot.

Proorocii sunt prin excelență purtători ai Duhului, prin aspectul dinamic al convorbirii dese cu Dumnezeu, prin grija permanentă și acuta responsabilitate față de comunitatea căreia aparțineau, prin forța învățăturii lor, prin capacitatea de a atrage aderența conaționalilor lor pentru lucrarea desfășurată în interesul lor. “Proorocul adevărat are Duhul lui Dumnezeu, prin care se află în relație intimă cu Dumnezeu, și care de aceea e un Duh al adevăratei puteri și cunoașteri, un Duh al adevărului.” Ei se deosebesc astfel de proorocii falși care posedă o falsă suflare, o excitație de caracter nervos a minții, o pretinsă suflare a Duhului, fiind incapabili să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la cele viitoare.

Adevărații prooroci sunt deplin conștienți de sălășluirea Duhului în ei: “Văzătorii se vor face de rușine și ghicitorii vor fi de ocară și toți își vor acoperi barba, căci nu vor avea nici un răspuns de la Domnul. Iar eu mulțumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate și de tărie, ca să vădesc fărădelegile lui Iacov și păcatele lui Israel.” (Miheia 3, 7-8). Și Isaia are conștiința alegerii sale de către Duhul (Isaia 48, 16), Cel care îi face gura sabie ascuțită (Isaia 59, 2). Aceeași putere, intensitate, o au și cuvintele altor prooroci (Iona 1, 2; Iezechiel 2, 1-2).

Dacă la început Duhul impresiona prin acte exterioare extraordinare, acum El se manifestă prin forța spiritual – morală dată celor drepți, forță care este dobândită și întreținută și prin efortul persoanelor de a cultiva relația cu Dumnezeu, de a împlini poruncile Lui. Se evidențiază astfel rolul cel mai propriu al Duhului, acela de sfințire a persoanelor umane.

CONCLUZII

Există însă unele antinomii greu de explicat. Dumnezeu apare a un principiu unic, transcendent, aflat deasupra creației, dar cu toate acestea dă dovadă de o relație particulară cu poporul Său, ca și cum ar fi Tatăl acestuia; îi compătimește soarta și consideră Israelul ca fiind fiul Său. Cum poate fi înțeleasă această antonomie? Dumnezeu din ceruri coboară către popoul lui Israel și cu iubirea Sa elimină abisul dintre El și oameni prin: cuvântul lui Dumnezeu, revelația Înțelepciunii Sale, trimiterea Spiritului Său.

Biserica este o revărsare a vieții trinitare în sânul timpului. Fiul iasă din Tatăl prin naștere și este egal și consubstanțial cu Acesta, apoi este trimis în mod vizibil pentru a fi Mântuitor și Cap al Bisericii (Gal. 4, 4-5; In. 3, 17; 8, 42). Duhul purcede în mod asemănător, din eternitate, fiindcă și El este Dumnezeu adevărat, egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, dar purces numai din Tatăl, și trimis vizibil – la Rusalii – pentru a fi întru noi și în Biserică (In. 14, 16-17; 14, 26; 16, 7). Dumnezeu-Fiul este A Doua Persoană ipostaziată a Sfintei Treimi, a Ființei Divine Unice. Și cu El s-au petrecut exact aceleași uimitoare și uluitoare Acte de Intimitate Ființială Divină: Ipostazierea, Odihnirile și Supra-Strălucirile Divine.

Sfânta Scriptură este o întrupare, nedeplină desigur, a Cuvântului lui Dumnezeu.

Fără Hristos Vechiul Testament este de neînțeles deoarece mintea celor care îl citesc în afara credinței lui Hristos este acoperită de un văl care se desființează doar prin Hristos (cf. 2 Cor. 14-16).

Duhul Sfânt, prin voia iubirii paterne purcede, sau iasă, din Tatăl ca dintr-un singur principiu trimis fiind și El în lume ca să pregătească venirea cu trupul a Fiului, și după Înălțarea Acestuia să împărtășească harul mântuirii în Biserică prin Sfintele Taine tuturor celor ce cred.

BIBLIOGRAFIE

I.A. Izvoare-Dicționare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Braniste, Prof. Dr. Ene, Braniste, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.

Bria, Pr. Prof. Ioan, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, traducere , intoducere și note de Pr. Prof. D.Stăniloae și Prof. Ioan Buga, în colecția <<Părinți și Scriitori Bisericești>>, nr. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

I.B. CĂRȚI , STUDII, ARTICOLE

Bel, Pr. Valer, Catehetica, Ed. Dacia, Cluj, 1999.

Bodogae, Teodor, Iisus Hristos intr-o viziune cosmică, în M.B., nr. 5-6 (1983)

Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Preasfintei Treimi, trad. De Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, București, 2005.

Bria, I. , Cuvânt despre rugăciune, în MA, an XXXI (1987), nr.5

Idem, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, București, 1999.

Chițescu, Prof. N. , Persoana Sfântului Duh, în ,,Îndrumări Misionare”, București, 1986.

Coman, I. G. , Învățătura depre mântuire în vechile religii și în teologia patristică, în ST, VII (1955), nr. 3

Fer, N. , Cunoașterea lui Dumnezeu și ideea de epectază la Sf, Grigorie de Nyssa, în Ortodoxia, an XXIII (1971), nr. 1

Pr. C. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, în GB, nr. 1- 2, 1973

Ică, Ioan I. , Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Iona,C. M. , Învățătura despre întrupare în „ Marele cuvânt catehetic” al Sf. Grigorie de Nyssa, în ST, XIX (1967)

Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Răsăritului creștin, trad. Pr. Vasile Răducă, Edit. Bonifaciu, București, 1998.

Făgărășanul, episcop-vicar Lucian, Sfântul Duh în Vechiul Testament, în «Ortodoxia», XXXVI, (1984), nr. 4

Moisescu, Iustin, În legătură cu Mărturisirea Ortodoxă, în BOR, an XVI (1948), nr. 5 – 8

Răducă ,V., Voință și libertate la Sf. Grigorie de Nyssa, în ST, 35(1983), nr. 1 – 2

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. I, II, III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

Idem „Sf. Treime sau la început a fost iubirea”, București, 1993.

ANEXE

Figura 1 TEOFANIA DE LA STEJARUL MAMVRI