CUVANT ÎNAINTE……… pag. 3 [306073]

CUPRINS

CUVANT ÎNAINTE…………………………………………………………………………..……. pag. 3

TEMA DE PROIECTARE……………………………………………………………………..…. pag. 4

DEFINIREA ȘI ISTORICUL MUZEULUI……………………………………………………..… pag. 8

ETIMOLOGIE……………………………………………………………………………………… pag. 8

MUZEOLOGIE SAU MUZEOGRAFIE?…….………………………………………………….. pag. 9

SCURT ISTORIC A MUZEOLOGIEI GENERALE..………….……………………………….. pag. 10

MUZEE ȘI CENTRE CULTURALE ASTĂZI………..……………..……………………………pag. 15

[anonimizat] – NORME PREVAZUTE…………………. pag. 18

NORME DE PROIECTARE A CAILOR FERATE………………………………………….……. pag. 28

DATE SCHEMĂ FUNCTIONALA…………………………………………………………………. pag. 52

COMPARAȚII CONSTRUCTIVE………………………………………………………………….. pag. 60

PROCESUL DE CONCEPT……………………………………………………………………….. pag. 65

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………… pag. 67

CUVANT DE SFÂRȘIT…………………………………………………………………………….. pag. 68

[anonimizat] ”Disertație pentru lucrarea de licență a studiilor superioare cu specializare în arhitectură” [anonimizat], [anonimizat], și comparații ce denotă observații cu caracter constructiv în același scop.

Întreaga lucrare teoretică abordează mai multe ipostaze de analiză precum:

[anonimizat].

[anonimizat]-o comparație pro și contra a cel puțin două lucrări ce au marcat puternic funcțiunea de muzeu.

[anonimizat].

Lucrarea are ca și scop prezentarea informațiilor necesare pentru a oferii relevanță întregului proces de soluționare a temei de proiectare într-o manieră fluida și logică.

[anonimizat] ([anonimizat], senzoriale) ce reies din datele de context ( [anonimizat] ș.a.).

[anonimizat], [anonimizat]:

– Mijloace de exprimare proprii dobândite în perioada efectuării studiilor superioare de specialitate;

– Documentația fermă și amănunțită atât a contextului în care se dezvoltă obiectul arhitectural cât și a motivelor ce denotă folosirea unui sau a mai multor limbaje de exprimare arhitecturale;

– Utilizarea formelor sau modelarea obiectului propus în așa fel încât spațiul urban să nu fie devalorizat prin îngrămădirea sau “aglomerarea” amprentelor la sol existente construite cu cele nou propuse fără argumentație sau în lipsă de funcționalitate.

– Respectarea prevederilor legislative în vigoare pentru proiectarea clădirilor publice și anume: [anonimizat]. 528 din 23.07.2003.

– Inițializarea și finalizarea unui concept teoretic și practic (piese scrise și piese desenate) ce stă la baza proiectării obiectului arhitectural și a amenajării urbane în permanență corelat cu indicii documentari ce prezintă soluții și reguli pentru obținerea unei funcționalități viabile și fluide. (ex. Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, UT PRESS Cluj Napoca 2008)

– Și nu în cele din urmă:

o. ¹să fie inspirat de natură și să fie durabil, sănătos, conservant și divers.

o. ²să se "desfășoare", ca un organism, dinspre esență în exterior.

o. ³să existe în "prezentul continuu" și să înceapă "mereu și mereu".

_________________________________________________________________________

¹´²´³ Teoreticianul arhitecturii David Pearson a propus un set de reguli, cunoscute sub numele de Gaia Charter, care se pot considera ca reprezentând esența filozofiei arhitecturii organice.

David Pearson este un arhitect de origine londoneză, ce a fost implicat activ în dezvoltarea funcțiunilor de locuințe. Cu licență de la University of London and the University of California, Berkeley, el este fondatorul Ecological Design Associates și co-fondator al Gaia International, un grup inovativ de arhitecți-eco din 12 țări.

Orașul Arad este localizat în extremitatea vestică a țării, la aprox. 50 km de graniță, în câmpia aluvionară a Aradului, parte a Câmpiei de Vest. Este unul din orașele importante din România, la intrarea dinspre Europa Centrală, fiind situat pe malul Râului Mureș, în apropierea ieșirii acestuia din culoarul Deva-Lipova.

Orasul se află la o altitudine de 108,5 m și se întinde pe o suprafață de 5830 ha, fiind amplasat la intersecția unor importante rețele de comunicații rutiere, respectiv Coridorul european rutier IV cu traseul șoșelei rapide ce va lega Ucraina cu Serbia. Se desfășoară ca municipiu la intersecția drumurilor europene E 68/60 la 594 km de București (E) si 275 km de Budapesta (V), precum și E 671 la 50 km de Timișoara (S) și 117 km de Oradea (N).

Municipiul Arad este în principiu, poartă de intrare în România, cel mai important nod rutier și feroviar din vestul țării. Astfel, Aradul se află situat la 17 km de Curtici, cel mai mare punct vamal pe căi ferate din vestul țării. De asemenea, Aradul beneficiază de un acces extrem de facil în ceea ce privește punctele de frontieră pe cale rutieră, cât și pe cale ferată și aeriană. Cele mai apropiate puncte de frontieră sunt pe cale rutieră, respectiv: localitatea Turnu la o distanță de 20,3 km de orașul Arad, orașul Nădlac la o distanță de 54 km de orașul Arad, precum și Vărsand la o distanță de 68 km.

Situl propus pentru acest proiect se desfășoară pe o suprafață cu caracteristici specifici unei forme primordiale planare și anume o formă neregulată “trapeizodală” ce se află alipită cu latura Vestica de o porțiune carosabilă, ce pentru proiectul propus devine un reper important sub denumirea de ”DRUM DE ACCES”. Această latură având să capete valoare în limbajul arhitectural drept front stradal raportat la situl studiat.

Drumul de acces, în acest caz sau prezent în situația existentă, este considerat conform analizelor urbanistice drept o arteră cu un grad mediu de degajare a fluxurilor de circulație automobilă. Ea este funcțională și în ziua de azi, cu o lățime de aproximativ 10 m și poartă numele Calea Vânătorii.

Artera deține un potential punct de reper, ce îl propunem ca fiind un punct de reper propriu pentru ghidajul rutier și pietonal, clădirea de comerț și servicii Shopping Mall Atrium Hall.

Shopping Mall Atrium Hall fiind printre cele mai înalte clădiri a frontului stradal ce se desfășoară coliniar pe latura Estică a porțiunei carosabile propuse drept drum de acces pe situl studiat.

Artera de circulații ce încheie Calea Vanatorii, dacă preluăm punctul de reper propriu menționat ca fiind locația la care dorim să ajungem din-afara orașului, este Calea Aurel Vlaicu.

Calea Aurel Vlaicu reprezintă o porțiune carosabilă importantă atât prin porțiunea urbanistică centrală și semicentrală a orașului pe care o ocupă cât și gabaritul major de preluare a fluxului și mișcării autovehiculelor ( 6 benzi de circulație cu câte 3 pe un sens și două linii de tramvai cu câte un sens fiecare, aprox. 30 m.)

Situl propus deține o arie de 10 700.00 mp și deține acces din stradă direct prin latura din EST.

Datorită formei neregulate, înțelegem că situl propus deține mai mult de trei și chiar patru laturi ce alcătuiesc conturul de studiu.

Din planșele de analiză urbană, observăm pe partea de Vest a sitului trei laturi disproporționate iar pe partea de Est, două laturi în aceași manieră. Pentru a descrie cu acuratețe aceste laturi le vom diviza pe categorii numerotate și denumiri atribuite în funcție de punctele cardinale folosite în Romania (N,E,S,V). Astfel avem următorii indici cu lungimi specifice. Această numerotare începe în ordinea citibilă a unui text/cuvânt în limba română (de la stânga la dreapta).

Latura de Sud, ce cuprinde două porțiuni: Latura S1 și Latura S2;

S1 = 50.33 ml.

S2 = 51.50 ml.

Latura de Est, ce cuprinde trei porțiuni: Latura E1, Latura E2 și Latura E3;

E1 = 26.66 ml.

E2 = 57.84 ml.

E3 = 113.08 ml.

Latura Nord;

N = 17.45 ml.

Latura Vest;

V = 215.71 ml.

Având în vedere reglementările urbanistice elaborate de Șeful de Proiect Arhitectul George Ciuhandu și piesele desenate de Ing. Bogdan Mara-Ramada, extragem noțiunile importante de implantare a clădirilor pe situl propus și anume:

– Regimul de înălțime mixt cu valori S+P+4E, în spatele zonei S+P+15E cu ieșire către Calea Vanatorii.

– Retragerea minimă de 5 m, a zonei de implantare a clădirii/clădirilor, față de laturile perimetrale ale sitului.

– Continuarea frontului verde, cu vegetație joasă și mijlocie, pe ambele laturi ce au legatură directă cu porțiunea pietonală/carosabilă.

Având în vedere reglementările urbanistice elaborate de Șeful de Proiect Balogh Doriana și piesele desenate de dânsa, extragem noțiunile importante de amenajare urbanistică și anume:

– elaborarea subzonelor în incinta sitului studiat, clasate ca subdiviziuni funcționale a obiectului arhitectural (de referință complex.)

– aceste subzone să dețina individual un P.O.T. între 40 și 60 % și un C.U.T. între 1.2 și 2.5

– alei pietonale între 2 % și 5 %

– zone verzi amenajate între 20 % și 45 %.

Se va ține cont în proiectarea obiectului arhitectural de faptul că situl propus se află într-o porțiune urbanistică convertită dintr-o zonă industrială (conform PUG-ului vechi al Municipiului Arad) într-una de comerț/servicii.

Astfel în emanciparea ¹eului creator sau a viziunii singulare de ansamblu și detaliu, se va avea în vedere prezența noțiunii de “spirit al locului”, acțiune ce duce la o justificare mai pronunțată o conceptului propus.

Imagine

¹ n. Filoz. individualitate care are conștiință despre existența sa.

Imagine 1 – Randare fotorealistă a conceptului propus.

DEFINIREA SI ISTORICUL MUZEULUI

În ziua de azi, muzeul deține o definiție clară și cunoscută la nivel general.

Muzeul este o instituție permanentă, aflată în serviciul societății, deschisă publicului, care se ocupă cu strângerea, păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menținerea, conservarea și expunerea de diverse obiecte sau artefacte ce prezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic ș.a.m.d., în scopul studierii, educării, relaxării vizitatorilor, și documentării oamenilor de știință.

Prin această definiție, se poate ușor substrage ideea unei clădiri cu o funcționalitate complexă, menită a fi mereu expusă atât din exterior cât și din interior unui public larg și în permanență schimbare.

Conform ¹ICOM, muzeul este o instituție cultural-științifică care are drept obiectiv colectarea și conservarea bunurilor culturale și valorificarea lor prioritar prin expunere, în scop de instruire, educare și agrement a celui mai larg public.

Termenul de „muzeu” desemnează, de asemenea, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, artefacte și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană.

ETIMOLOGIE

Cuvântul „muzeu” provine din latinescul museum (la plural musea), care la rândul său a fost preluat din greaca veche, mouseion, semnificând un loc sau un templu dedicat muzelor, divinități patronatoare a artelor și literelor în Grecia Antică. Ca atare, mouseion era, pentru grecii antici, o clădire special dedicată studiului și creației. Spre exemplu, unul din primele muzee create în istorie a fost un institut pentru filosofie și cercetare de pe lângă Biblioteca din Alexandria biblioteca din Alexandria, fondat de Ptolomeu I Soter în jurul anului 280 î.Hr.

Muzeul Oscar Niemeyer din Curitiba, Brazilia

În timp ce muzeele din alte epoci și aveau tendința de a fi universale, muzeele moderne se concentrează pe un subiect particular sau chiar aparțin uneia sau mai multor categorii, precum artă, artă modernă, arte vizuale, arte aplicate, arheologie, antropologie și etnologie, etnologie și folclor, filatelie, istorie, istorie culturală, istorie militară, istorie naturală, numismatică, tehnologie, știință. În cadrul acestor subiecte de interes, muzeele se pot specializa și mai departe, devenind muzee de agricultură, geologie, istorie locală, de istoria aviației, pedologie sau petrografie.

¹ International Council of Museums. Icom Incorporated, radio equipment manufacturer. Industrial Common Ownership Movement (ICOM), a co-operative federation that now forms part of Co-operatives UK..

² Biblioteca din Alexandria, fondat de Ptolomeu I Soter în jurul anului 280 î.Hr.

Imagine 2

Orice muzeu are o colecție de fond de obiecte și/sau artefacte din domeniul specific de reprezentare. Toate piesele muzeelor sunt catalogate, înterținute și inventariate, având o evidență a achiziționării și provenienței lor. Sunt de asemenea periodic supuse analizei stării lor de conservare și trecute regulat printr-un proces de menținere și restaurare în spații special amenajate în acest sens. Colecțiile tematice au fiecare cel puțin câte o persoană responsabilă de menținerea, păstrarea, conservarea și expunerea artefactelor, numărul persoanelor fiind direct proporțional cu volumul obiectelor.

MUZEOLOGIE SAU MUZEOGRAFIE?

Această controversă apare în perioada interbelică. În general s-a ajuns la concluzia că muzeologia este ansamblul ordonat, sistematizat rațional al cunoștințelor noastre despre muzeu, iar muzeografia este mai ales descrierea istorică a muzeelor (parte a muzeologiei).

British Museum

Fondat în 1753, British Museum (Muzeul Britanic) este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane.

British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Încă de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”, promovând muzeul ca un spațiu educațional deschis publicului.

¹ Imagine – Muzeul Oscar Niemeyer din Curitiba, Brazilia

Imagine 3

Originile muzeului le găsim în testamentul unui medic, naturalist și colecționar, ¹Sir Hans Sloane . De-a lungul vieții sale acesta a colecționat peste 71.000 de obiecte ce trebuiau să fie păstrate intacte și după moartea sa. Așa că întreaga colecție a fost lăsată moștenire regelui George al II-lea în schimbul sumei de 20.000 de lire sterline ce urma să fie acordată moștenitorilor lui Sir Hans Sloane. Regele a acceptat această donație și pe 7 iunie 1753 un Act al Parlamentului Britanic a stabilit înființarea British Museum.

British Museum s-a deschis publicului la 15 ianuarie 1759. Colecția de început conținea manuscrisuri, cărți, obiecte uscate din natură, câteva antichități.

În prezent British Museum are expuse numeroase obiecte de o valoare inestimabilă, multe din acestea cunoscute publicului precum: Piatra Rosetta, Craniul de cristal, Sfinxul din Taharqo, un fragment din Columna lui Traian, Bustul lui Julius Caesar etc. Obiectele sunt cuprinse în galeriile tematice ale muzeului: Africa, Asia, America, Egiptul Antic, Roma și Grecia antică, Europa, Colecția de ceasuri, Orientul Mijlociu, etc. British Museum oferă vizitatorilor și expoziții temporare tematice ce nu trebuie ocolite, care sunt însă contra cost. Numărul de vizitatori ai British Museum a crescut de la 5000 pe an în secolul al XVIII-lea, pânǎ la aproximativ 6.000.000 pe an în prezent.

¹ Sir Hans Sloane 1st Baronet PRS FRS (16 April 1660 – 11 January 1753)

² Imagine – Muzeul Oscar Niemeyer din Curitiba, Brazili

SCURT ISTORIC A MUZEOLOGIEI GENERALE

Constituirea de colecții de obiecte diferite, cu semnificații la fel de diferite, este consemnată încă din antichitate. Templele, sanctuarele, alte locuri sacre, găzduiau statui, reliefuri, obiecte aduse ca ofrandă, arme, daruri dintre cele mai diferite, menite a mulțumi sau a obține protecția unor divinități sau binecuvântarea acestora. Acestea se aflau, de regulă, în grija unor persoane care administrau locurile respective, uneori templele dispuneau chiar de încăperi speciale unde erau depozitate toate aceste ofrande, personalul apartinand deobicei religiei specifice. Tot din această perioadă, unele informații documentare semnalează și existența unor colecții particulare, constituite îndeosebi din minerale rare, podoabe din zone exotice, artefacte arheologice frumos ornamentate sau chiar unele rarități sau ciudățenii zoologice, caputurate si pastrate in stadiu de conservare.

În epoca ¹elenistică (323 î.Hr. – 30 î.Hr., adică, de la moartea lui Alexandru Macedon și până la cucerirea Egiptului de către romani), epocă ce se referă la aria de cultură și civilizație a Greciei, a Orientului Apropiat și Mijlociu, în câteva dintre importantele centre din acest larg perimetru se semnalează inițiative în ceea ce privește constituirea de colecții de valori. Este de amintit celebrul Museion din Alexandria (Museion = lăcaș al muzelor), de fapt, o veritabilă instituție academică a timpului, cu numeroase colecții de cărți și opere de artă (ceva mai târziu, în vremea Renașterii florentine, Lorenzo Magnificul va da acest nume colecției sale de artă, încetățenind astfel numele de Muzeu, pentru colecțiile de valori).Tot din perioada elenistică există informații că în celebra cetate Pergam (locul unde s-a inventat și fabricat, pentru prima oară pergamentul), regele Athalos a pus bazele unei valoroase colecții de opere de artă, iar urmașul său a dispus executarea de copii după acele lucrări valoroase ale timpului.

Din această epocă elenistică, obiceiul colecționării de opere de artă, precum și de alte obiecte care pot stârni interesul și curiozitatea, a fost preluat de către romani. Este vorba, îndeosebi, de realizări ale artei grecești – în parte lucrări originale, dar mai ales, copii – care au început să se realizeze în ateliere specializate în acest scop. La Roma, Agrippa va afirma că operele de artă sunt un bun public, idee nouă care va deschide drumul, ceva mai târziu însă, colecțiilor publice de artă.

Perioada istorică imediat următoare – Evul mediu – nu a fost atât de interesată de colecționarea de opere de artă, considerate, prin prisma noilor orientări religioase, ca aparținând idolatriei sau lumii păcatului. Cu toate acestea, Evul mediu a contribuit la constituirea unor colecții de un alt profil tematic, nu mai puțin valoroase și anume colecțiile de obiecte de cult, cu semnificație sacrală, destinate ritualurilor religioase. Este vorba de relicvarii, broderii și țesături liturgice, obiecte rituale din metale prețioase, înnobilate cu pietre scumpe, manuscrise miniate, icoane, obiecte sculptate ș.a.m.d. Cele mai importante colecții de acest gen se vor afla pe lângă mânăstirile, catedralele și bisericile mai importante, precum și în unele reședințe nobiliare (spre exemplu, cele de la Aix – la-Chapelle, de la Monza, colecția Ducelui de Berry din Burgundia și altele). _________________________________________________________________________ ¹323 î.Hr. – 30 î.Hr., adică, de la moartea lui Alexandru Macedon și până la cucerirea Egiptului de către romani.

Trebuie menționată, în acest context, importanta contribuție pe care o va aduce Bizanțul, alături de cultura Occidentului medieval, la realizarea unor creații care încorporează, în egală măsură, semnificații sacrale, precum și excepționale valențe artistice. Constantinopolul și, mai apoi, Ravenna, se vor constitui nu numai ca centre de prim rang ale ideologiei creștine răsăritene, ci și producătoarele (alături de alte importante centre) și tezaurizatoarele unor veritabile comori de artă creștină strânse și găzduite în somptuoasele lor palate. Tot de aici vor pleca spre Orientul creștin și cele mai multe din modelele ce vor sta la baza artei religioase din acest areal cultural, modele care se vor regăsi și în arta religioasă din țările române. După căderea Constantinopolului (1453), atelierele din răsăritul creștin ortodox, vor fi continuatoarele și păstrătoarele acestor valoroase tradiții care se vor constitui, peste timp, ca o importantă contribuție la tezaurul artistic european și universal.

Se poate spune că începuturile muzeografiei moderne se situează în vremea Renașterii. Strălucita perioadă de cultură umanistă va atrage după sine nu numai interesul pentru crearea de valori materiale și spirituale, ci și pentru colecționarea acelora care erau considerate ca fiind de excepție. În Italia, în primul rând, dar și în Franța, în Țările de Jos, în Spania și în Europa Centrală, unele familii regale, princiare sau nobiliare se preocupă de achiziționarea unor valori culturale și de artă care se constituie în colecții deosebit de importante. La Florența, Cosimo di Medici pune bazele celebrei Galerii Uffizi și, tot la Florența, rivalul familiei Medici, nobilul Lucca Pitti, va concentra în palatul omonim o altă celebră colecție de artă italiană și europeană. Trebuie să amintim că, tot aici, la Florența, prin scrierile sale despre artă, Giorgio Vassari va marca începuturile disciplinei, numită mai târziu, istoria artelor. Multe colecții, devenite renumite și foarte valoroase, sunt constituite acum de către importante case regale sau nobiliare. Cardinalul Alessandro Farnese (în palatul cu același nume), familiile Sforza, Barberini sau Borgheze, regele Francisc I al Franței, casa de Habsburg și, nu mai puțin importante, renumitele colecții ale Vaticanului, sunt până astăzi (alături de multe altele) printre cele mai importante deținătoare de valori din lume. Dar, până către sfârșitul secolului al XIX-lea, când va începe reorganizarea științifică a acestora, modul de expunere a lucrărilor urmărea, mai ales, un aspect estetic- decorativ.

În secolele ce vor urma, mai toate familiile regale vor achiziționa opere de artă dintre cele mai diverse în funcție de gustul fiecareia, pe care le vor găzdui în săli, în galerii sau în spații special construite, ele având statutul de colecție privată, inaccesibilă publicului. Abia în secolul al XVIII-lea, odată cu marea mișcare intelectuală a Iluminismului, cu apariția noii clase a burgheziei, cu Revoluția franceză de la 1789 se pune cu insistență problema ca aceste tezaure de valori private să devină publice. Astfel, în anul 1737 colecția Medici este donată Florenței, devenind publică. Același lucru se petrece la Roma cu Muzeul Capitolin (1734) și mai apoi, la Londra cu Britisch Museum (1753-1757), la Paris, cu renumitul Muzeu Louvre (1793), la Berlin, unde colecția familiei prusace va deveni publică (1797) ș.a.m.d. Deschiderea muzeelor pentru public a însemnat democratizarea acestora și dobândirea unor valențe pe care, până atunci, nu le avusese. Muzeele devin, din acest moment, importante spații de cultură, informație și educație, atribute pe care perioadele următoare le vor amplifica și cărora, secolul al XIX-lea le va adăuga calitatea de izvoare de cercetare științifică.

Făcând un scurt istoric al muzeelor din țara noastră, aflăm că încă din secolele XVI-XVII se semnalează prezența unor picturi de șevalet. În anul 1562 este menționat un portret în ulei al soției lui Despot Vodă, realizat în manieră italiană (venețiană). Doisprezece ani mai târziu, adică în anul 1574, o mărturie ne lasă să înțelegem că, Maria Vallerga, cumnata lui Alexandru al II-lea (care trăia la o mănăstire din Murano), ar fi intermediat, pentru acesta, realizarea unor tablouri de către Veronese. O serie de mărturii despre anumite realități artistice din țările române din secolele următoare le avem prin intermediul însemnărilor făcute de unii călători străini care au ajuns pe aceste meleaguri. Astfel, celebrul călător erudit, Martin Strygovski, afirma cum că a văzut un portret al lui Ștefan cel Mare în iatacul domnesc al lui Alexandru. Se știe, de asemenea, că Vasile Lupu i-a trimis principelui Gheorghe Rakoczi al Transilvanei un portret al frumoasei sale fiice, Ruxandra, cu prilejul viitoarei căsătorii cu fiul acestuia, Sigismund. În colecția Muzeului Național de Artă al României se află un foarte cunoscut portret în ulei al domnitorului Constantin Brâncoveanu, realizat în anul 1696. Iluminatul domn, o veritabilă figură renascentistă, a adus meșteri din Italia pentru a-i împodobi palatele pe care le-a înălțat la Mogoșoaia și Potlogi. În anul 1781, Franz Sulzer consemna că la Mogoșoaia a văzut o galerie de portrete ale voievozilor români, precum și o frumoasă pictură în frescă ce transpunea călătoria domnului la Constantinopol. Se știe că, tot Brâncoveanu, a trimis un grup de tineri boieri să studieze la Veneția, deci contactul cu aceste importante centre de cultură îi erau familiare. Pe lângă celebra sa bibliotecă, Constantin Mavrocordat, voievod al Țării Românești, avea și o colecție de curiozități (fel de fel de mecanisme ciudate aduse din Germania), o veritabilă modă a epocii.

Îi revine lui Constantin Ipsilanti să fie citat, în anul 1798, ca unul din primii colecționari din țările române, el cumpărând de la negustorul de tablouri, Florenville, o foarte valoroasă colecție, pe care, însă, o va pierde, nereușind să o plătească. În anul l790 se constituie colecția baronului Brukenthal, primul muzeu din țara noastră, deschis publicului în anul l817. De altfel, secolul al XIX-lea va marca apariția – atât în Țara Românească, precum și în Moldova, a mai multor colecții ce găzduiau un patrimoniul foarte divers. ¹Carol Vallenstein va organiza, în anul 1833, o expoziție cu lucrările elevilor săi, iar în anul 1837 va deschide primul muzeu ce conținea desene, pictură, păsări împăiate, mulaje și altele. În anul 1864, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ia ființă Pinacoteca Statului, cu opere de artă românească și copii după clasici europeni. În Moldova, din inițiativa pictorului Panaiteanu Bardassare și a lui Mihail Kogălniceanu se înființează, în anul 1860, o Pinacotecă ce avea la bază donația colecționarului Vărnav.

_________________________________________________________________________ ¹ primul profesor de desen – la Liceul Sf. Sava din București.

Deși au adăpostit și continuă să adăpostească un patrimoniu foarte valoros cu lucrări care se includ, în cea mai mare parte în categoria de clasare tezaur, muzeele sau colecțiile de artă religioasă nu s- au bucurat, o bună perioadă de timp, de o binemeritată cercetare și popularizare. Nu sunt încă foarte bine cunoscute istoricul apariției acestora, patrimoniile pe care le-au avut de-a lungul timpului, contribuția pe care aceste importante depozitare de valori au adus-o la mai buna cunoaștere a tradițiilor artistice, istorice, culturale sau în legătură cu faptul de a fi avut un rol important în însușirea diverselor meșteșuguri sau tehnici artistice. Avem informații că, pe lângă centrele mănăstirești, care adăposteau în clisiarnițe și în încăperi special amenajate, diferite odoare de preț, au funcționat și ateliere de lucru în care se realizau chiar o bună parte din aceste odoare, ieșite din mâna cu har a unor talentați călugări sau călugărițe. Astfel că asemenea lăcașuri serveau nu numai ceremonialurilor de cult, ci au fost, în egală măsură, producătoarele și depozitarele unor valoroase opere de artă.

În spiritul tradiției bizantine, multe din vechile centre mănăstirești dețineau broderii, manuscrise, argintării, icoane ș.a., primite ca importante danii făcute de boierii sau de domnii țărilor române, pentru pomenirea lor și a membrilor lor de familie. Se cunosc câteva astfel de locuri păstrătoare a unor importante valori atât din Moldova cât și din Țara Românească. Parte dintre acestea există și astăzi constituite în colecții sau muzee de artă religioasă. Se cunosc mai vechile colecții care au fost găzduite de mănăstirile Bistrița-Vâlcea, Tismana, Curtea de Argeș, Dealu, Căldărușani etc, din Țara Românească, precum și cele de la Putna, Neamț, Secu, Sucevița, Moldovița, Dragomirna, Trei Ierahi-Iași, din Moldova sau cele de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului sau (se presupune) de la Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.

Trebuie să amintim aici și foarte valoroasa colecție-tezaur găzduită de Institutul Batthyaneum din Alba Iulia, colecție care a fost înființată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din inițiativa episcopului Batthyani, ea fiind una dintre cele mai vechi colecții ecleziale din România. Aici se află – pe lângă celebra sa bibliotecă – și o valoroasă colecție de statui romane, de artefacte arheologice, de numismatică și de mineralogie.

Zidurile lăcașelor de cult au ocrotit și salvat o însemnată parte din bogatul fond de valori care a fost găzduit în acele locuri. Dintre numeroasele bunuri care existau în veacurile trecute (despre care numeroși călători străini se minunau admirându-le frumusețea), s-a păstrat doar o mică parte, și aceea salvată mai ales de tainițele și ascunzișurile protectoare din incinta lăcașelor de cult. Pentru a le ocroti și a le feri de risipire, Alexandru Odobescu le-a strâns, în anul 1860 (îndeosebi pe cele de la mănăstirile din Țara Românească) constituind fondul patrimonial al Muzeului Național de Antichități, înființat în anul 1864 cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest fond a stat, mai târziu, la baza actualei secții de artă veche românească a Muzeului Național de Artă din București, constituindu-se ca cel mai valoros fond științific pentru istoria artei din acea perioadă.

Din păcate, muzeologia românească este lacunară încă la capitolul istoricul colecțiilor și muzeelor de artă religioasă din România. Revine ca o obligație – în egală măsură științifică și morală – actualei generații de muzeografi din unitățile de cult deținătoare de patrimoniu cultural național, să efectueze cercetări istorico-documentare pentru a întocmi și publica studii monografice referitoare la istoricul colecțiilor pe care le administrează, odată cu publicarea repertoriilor sau a cataloagelor științifice de patrimoniu. Trebuie să recunoaștem că, la acest capitol suntem mult în urma realizărilor din centrele ecleziale occidentale care își fac o mândrie din a arăta – atât celor interesați de informațiile științifice (istorici, istorici ai artei studenți ș.a.m.d.) cât și vizitatorilor ocazionali, autohtoni sau străini – frumusețea și valoarea patrimoniului pe care îl dețin și îl conservă de multe generații.

Revenind la studiul istoric legat de apariția muzeelor și colecțiilor este necesar să consemnăm că apariția acestor noi tipuri de instituții culturale va genera și preocuparea pentru crearea de spații propice pentru depozitarea patrimoniului, precum și desemnarea unor persoane care să gestioneze și să răspundă de patrimoniul muzeului. La început aceste activități s-au desfășurat, evident, după principii și metode empirice, dar treptat – treptat s-au instituit norme, reguli și metode din ce în ce mai științific elaborate. S- a format, în timp, o categorie de specialiști-cercetători ale căror preocupări s-au îndreptat către studierea sistematică și științifică a patrimoniului, către publicarea rezultatelor în lucrări de specialitate și, nu în ultimul rând, către valorificarea patrimoniului respectiv prin metode și modalități specifice. S-au pus, astfel, bazele acelor științe care, în zilele noastre, se vor numi muzeologie și muzeografie.

Cum între acești doi termeni se creează, adesea, o confuzie, este necesară o explicare a lor.

Muzeologia este o disciplină aplicativă care studiază funcțiile muzeului, definind scopul, atribuțiile, principiile de activitate, modalitățile științifice prin care patrimoniul unui muzeu este pus în valoare pentru a-și putea îndeplini funcțiile pentru care, un muzeu sau o colecție, există. Cu alte cuvinte, muzeologia este știința care arată cum trebuie să fie organizat și să funcționeze un muzeu pentru ca atribuțiile sale principale (constituirea, ocrotirea, studierea și valorificare complexă a patrimoniului) să fie îndeplinite la cei mai înalți parametri științifici. Astăzi, muzeologia a devenit o disciplină obligatorie pentru toți cei care lucrează într-o instituție de acest profil și, în acest sens, în toate țările unde există importante colecții muzeale se organizează cursuri de formare și de pregătire a întregului personal de specialitate. Este deci o disciplină cu un pronunțat caracter aplicativ, practic.

Muzeografia este o disciplină conexă muzeologiei. Ea studiază istoria, evoluția, descrierea marilor colecții muzeale din lume, evoluția raporturilor dintre instituția muzeală și societatea – trecută, prezentă sau viitoare. Este deci o disciplină cu un pronunțat caracter istoric. Confuzia care a existat (și mai există încă), poate fi ușor înlăturată dacă reținem că muzeologia răspunde la întrebarea cum trebuie să fi organizat un muzeu, iar muzeografia dă răspunsuri la întrebarea ce a fost și ce este un muzeu.

Ce este un muzeu ? Cum se definește această instituție care gestionează tezaure de valori materiale și culturale, în cea mai mare parte, unicate ?

Definiția care astăzi este unanim acceptată de către toate instituțiile muzeale din lume a fost elaborată și aprobată prin consens de către toți specialiștii, fiind oficializată de Comisia Internațională a Muzeelor – I.C.O.M.- una din comisiile specializate ale UNESCO. I.C.O.M. coordonează principial și metodologic, activitatea muzeelor din țările afiliate (printre care figurează și România), prin comisiile pe domenii de specialitate și prin hotărârile luate în cadrul congreselor sale. Congresele se organizează din 4 în 4 ani în diverse mari centre culturale din lume, prilej pentru a se face o evaluare a situației muzeelor, asupra obiectivelor prioritare raportate la perspectivele de evoluție a societății. Se decide, prin consens, asupra modalităților prin care muzeele trebuie să răspundă imperativelor dinamice ale timpului. Legea muzeelor și colecțiilor publice nr. 311/2003, completată de Legea Nr. 12 / 11 ianuarie 2006, definesc muzeul astfel – „muzeul este o instituție de cultură de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societății și al dezvoltării sale, care colectează, conservă, cercetează, restaurează, comunică și expune rezultatele cercetărilor, în scopul cunoașterii, educației și al recreerii, mărturii materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților umane, precum și ale mediului înconjurător ambient.”

În întreaga lume, muzeele funcționează pe baza unor legi specifice, beneficiind de un statut și un regim juridic potrivit cu scopul acestora.

Din definiția de mai sus, deducem că muzeelor le revin o serie de atribuții importante în ceea ce privește ocrotirea patrimoniului deținut, studierea acestuia și punerea în valoare prin mijloace specifice și, nu în ultimul rând, în ceea ce privește educația publicului în formarea gustului, cunoașterea și respectarea valorilor naționale și universale.

MUZEE SI CENTRE CULTURALE ASTĂZI

Un reportaj de Monica Sebestyen cu note personale a redactantului acestei lucrări scrise.

”Tendința actuală este ca muzeele să devină centre culturale, ceea ce impune ca, pe lângă zona de expunere, să existe funcțiuni complementare, atât de natură culturală (biblioteci, săli de concerte) și educativă (ateliere pentru copii), cât și non-culturale, de divertisment (cafenele, baruri, restaurante, magazine). Astfel, ele ajung să se adreseze unui public mai larg, aducând oameni cu interese diferite într-un sigur loc. În același timp, ansamblul are o utilizare continuă în decursul unei zile, anumite zone putând funcționa independent, în momentele în care partea de expunere este închisă.

Datorită acestei deschideri către „mase”, diverși critici au asemănat muzeul contemporan cu un stadion, mall sau chiar Disneyland, sugerând prin aceasta vulgarizarea culturii transformată într-un „spectacol al seducției”, într-un apel la consum.”

Nota: În aceași idee pronunțată ca fiind critică, trebuie ținut cont de fenomenul de urbanizare și integrare a noilor obiecte arhitecturale ce ”răsar” în contextul urban ca fiind evaluate drept suprafată utilă menită pentru un public larg. In aceasta idee exista o tendință umană spre a folosii o suprafață construită spre mai multe servicii, datorită factorilor economici (preț realizare, vânzare pe viitor, flux de clienți, etc.) și urbanistici (infrastructură, rețele existente de transport în comun, etc).

”O schimbare radicală a relației dintre muzeu și oraș precum și a concepției legate de muzee s-a produs odată cu deschiderea Centrului Pompidou din Paris, în anul 1977. Echipa câștigătoare a proiectului, formată din Renzo Piano și Richard Rogers, a optat pentru construirea acestuia doar pe jumătate din terenul propus. Spațiul public liber este conceput astfel încât să se continue în interior, devenind un spațiu comun de loisir, de plimbare și întâlnire, care este în continuare asumat și folosit. Muzeul este transformat din loc privilegiat destinat conservării și expunerii, în mediu de comunicare socială.”

Imagine 4

Nota: În opinia mea personală, nimic nu poate fi mai frumos decât o relație între obiect-context-natură și vizitator, astfel idea revoluționară, datorită faptului că a fost implementată, aduce toate aceste elemente împreună prin suprinderea vizitatorului cu un cadru (semi-contextual) natural, urmat de ce a ce oferă acestuia un reper semnificativ și anume obiectul arhitectural în sine.

_________________________________________________________________________ ¹ primul profesor de desen – la Liceul Sf. Sava din București.

”În paralel cu această schimbare ce necesită noi spații, muzeele își măresc în permanență colecțiile prin noi achiziții și donații. De asemenea, devine din ce în ce mai răspândit schimbul intercultural prin expozițiile temporare, care, fiind prezentate în mai multe locuri, au avantajul de a face posibil accesul mai multor vizitatori. În același timp, au și un al doilea rol, acela de a transforma muzeul într-o instituție dinamică, în schimbare, ce suscită un interes constant, determinând publicul să revină de mai multe ori.

Toate acestea au dus la obligativitatea extinderii marilor muzee „clasice” (precum Muzeul Reina Sofia, Prado, Palais des Beaux Arts din Lille, British Museum, Luvru etc.) pentru a putea răspunde nevoilor contemporane. În acest scop, sunt adăugate noi funcțiuni și diversificate spațiile de expunere ca dimensiune, formă și iluminare, pentru a oferi posibilități cât mai variate de interrelaționare între operele de artă și arhitectură.”

Nota: Consider necesară o viziune de viitor atribuită, nu în mod deosebit doar în arhitectură cât și în tot ce a ce elaborează mintea și aptitudinea umană, motivele fiind lesne de înțeles, unde specia umană este una procreativă și evolutivă în raport direct cu acest fapt. Indiferent de funcțiunea publică a obiectului arhitectural creat, atributul sau de sustenabilitate financiară nu poate fi lipsit, deoarece el devine chiar și pentru un scurt timp, căminul sub care ne aflăm pe timpul vizitei.

”Noile centre culturale integrează o varietate de funcțiuni într-o singură clădire. Un asemenea proiect ce urmează să fie inaugurat în curând este Centrul Pompidou Metz. El are scopul de a crea un nou punct strategic aproape de granița cu Germania, Belgia și Luxembourg, susținut și de dezvoltarea infrastructurii printr-o nouă linie TGV ce unește Parisul cu estul Europei. Precum Centrul Pompidou din Paris, care în momentul deschiderii sale a adus o nouă abordare a muzeelor, tot așa Pompidou Metz se dorește a fi un experiment cu o arhitectură unică, ce se poate modifica în funcție de condițiile climatice. Shigeru Ban a conceput proiectul pornind de la o mare structură inspirată de pălăriile tradiționale de bambus din China. Sub aceasta se găsesc cele trei tuburi neutre pentru muzeu, foyerul pentru expozițiile temporare și restul funcțiunilor (cinematograf, ateliere, sală multifuncțională, cafenea, restaurant etc.). În Kansas City, Stephen Holl propune o extindere a Muzeului de Artă Nelson-Atkins, într-un contrast puternic și definitiv cu existentul neo-clasic: un volum simplu din materiale ușoare, translucide, care noaptea este complet luminat, asemenea unui lampion.”

Nota: Prezența unui atribut de natură organică este sesizat în acest paragraf.

”În prezent, expozițiile muzeelor nu mai sunt dedicate în exclusivitate operelor de artă, tematica lor diversificându-se foarte mult (muzee ale științei, tehnologiei, automobilelor, televiziunii etc.). Acest lucru se datorează pe de-o parte reconsiderării, lărgirii conceptului de patrimoniu, în care pot fi incluse industria, tehnica, tradițiile țărănești etc., iar pe de altă parte din dorința de a păstra tot ceea ce societatea contemporană a început să transfere și să înmagazineze în memoria colectivă. În același timp, muzee precum Mercedes din Stuttgart sau BMW din München au și un rol publicitar.

Vorbind despre varietatea tematicilor muzeelor, o categorie aparte o reprezintă centrele științei, în care exponatele nu au valoare ca obiecte în sine ci exprimă o idee sau un principiu. Dacă în expozițiile obișnuite contactul direct cu obiectele este interzis, în cazul acestor centre experimentarea și interacțiunea este încurajată. Sunt, de fapt, locuri educaționale, de popularizare a științei, care, prin abordare detașată, se găsesc în opoziție cu rigoarea școlară.”

Nota: Lărgirea noțiunii de patrimoniu este un factor foarte important în dezvoltarea muzeelor din întreaga lume, deoarece această conștiință de patrimoniu capătă rădăcini în toate comunitățiile cunoscute Da, chiar și la popoarele băștinașe din insule izolate, iar necesitatea de satisfacție spirituală și culturală la nivel de individ propune crearea unui astfel de obiect arhitectural cu acest rol. Drept adăugare la mențiunea despre implicarea vizitatorului într-o manieră senzorială menită să-l provoace spre a descoperii lumea prin obiectele puse la dispoziție, preluăm ideea de influență a percepției vizuale și senzoriale ce poate fi realizată de materialele folosite în conceperea obiectului arhitectural, rezolvarea spațiala a acestuia și la cea conceptuală, povestea proprie a construcției ce dorește a fi descoperită oferindu-i personalitate.

”Aceste locuri devin cu atât mai atractive cu cât ele au și o componentă importantă ce contribuie la spațiul public al orașului. Spre exemplu, Science Center NEMO din Amsterdam, situat pe malul apei, a cărui formă de vapor a fost inspirată din vecinătatea imediată, are acoperișul circulabil. Terasa structurată în trepte este prelungită în mod natural până la nivelul solului. De asemenea, la Phaeno Science Center din Wolfsburg, Zaha Hadid creează un spațiu public generos la parterul liber peste care stă „suspendat” muzeul. În alte situații, muzeele sunt articulate cu noi parcuri, cum este Centrul Artei și Științei din Valencia.

Imagine 5

_________________________________________________________________________ Imagine 5 – Science Center NEMO din Amsterdam

În exemplele ce urmează, muzeul, prin arhitectura sa purtătoare de simboluri, transmite sentimente și senzații, fiind o experiență spațială în sine, un fel de monument dedicat unui anumit eveniment. Acesta este cazul Muzeului Evreilor din Berlin, care inițial era prevăzut să rămână fără exponate. Muzeului i s-a adăugat recent o curte de sticlă pentru evenimente și pentru a rezolva problema funcțională legată de accesul numărului crescut de vizitatori. Aceluiași arhitect, Daniel Libeskind, renumit deja pentru arhitectura sa cu valoare comemorativă, îi aparține și concepția Muzeului Evreilor din Copenhaga, precum și Imperial War Museum North din Manchester. Un alt muzeu al martirilor Holocaustului este cel din Ierusalim a cărui structură este săpată în roca muntelui. El face parte din ansamblul Yad Fashem, ce măsoară 800 000 mp și conține, pe lângă muzeu, memoriale, galerii de artă, arhive, o sinagogă, un centru educațional și grădinile exterioare comemorative.

Exemplele ar putea continua, însă intenția a fost de a arăta câteva din noile tendințe în proiectarea muzeelor și centrelor culturale, urmărind permanent raportul pe care acestea îl au cu orașul.”

SPATIUL MUZEEAL – ORGANIZAREA IN MUZEU – NORME PREVAZUTE

In realizarea acestui proiect: Muzeul de Automobile Feroviare Arad, au fost luate la cunostiinta normele prevazute pentru organizarea generala si indetaliata a unui muzeu.

Prin urmare, au fost extrase câteva norme de bază și explicate în relevanță cu conceptul, în cele ce urmează:

În construirea unui muzeu de azi trebuie să se țină seama de urmatoarele deziderate esențiale, și anume:

amplasarea edificiului;

Nota: Situl studiat fiind propus în relevanță cu tema muzeului și capacitatea acestuia de a primii obiectele exponate fără construcții sau obiecte adiționale majore (existența de căi feroviere cu acces la o rețea internaționalăt.)

mobilitatea și funcționalitatea spațiului interior în raport cu colecția existentă și cu tema principală a muzeului.

Nota: Mobilitatea spațiului interior este reflectată în obiectul propus prin holurile și spațiile destinate fluxurilor specifice pentru fiecare vizitator sau întreținator: holuri de primire, holuri de serviciu, foaiere, trasee marcate, spații de expunere cu suprafețe circulabile. Funcționalitatea spațiului interior este asigurat prin faptul că în fiecare încapere serviciile desemnate pentru realizare în perimetrul lor vor avea caracter autonom în raport cu restul încaperilor dar și complementar.

Data fiind poluarea aerului în marile centre urbane, la care se adaugă trepidațiile și zgomotul, produse de mijloacele moderne de circulație, cea dintâi dificultate care apare în fața constructorilor este problema alegerii spațiului destinat unui muzeu. În afară de climat, la alegerea locului pentru construirea unui muzeu se vor lua în considerație și alși factori esenșiali, pentru buna funcșionare și perspectivele lui de dezvoltare, și anume:

Posibilitatea de extindere a muzeului prin noi construcții, în momentul cand nucleul inițial ar deveni neîncăpător. Aceasta este condiția de bază, când mijloacele materiale de începere a unei muzeu sunt limitate, putând fi eșalonate în timp, iar colecțiile și sfera de preocupări a muzeului are perspective de dezvoltare rapidă.

Nota: Din punctual meu de vedere, dezvoltarea organică este necesară în această temă, prin urmare o posibilă extindere a construcției este cuprinsă în elaborarea proiectului. Extinderea se referă la partea din Est a sitului, undese află vechi construcții de apartenență la întreținerea vagoanelor, locomotivelor ș.a. astfel de tehnologii ar putea intra într-o restaurare iar unirea funcțională și mobilă a celor doua elemente, vechi și nou restituit, poate fi făcută în aceași manieră de limbaj arhitectural prin care este propusă și în momentul de față, noua clădire.

Existența unui vast spațiu înconjurător, folosit ca loc de expunere a lucrărilor, care în unele cazuri, prin natura lor, în funcție de climat, pot suporta atmosfera exterioară (sculpturi și fragmente de arhitectură în piatră). Formula ideală a unui muzeu etnografic este amplasarea lui într-un vast teren, pe care se poate îmbina expunerea pavilionară cu aceea a construcțiilor țărănești prezentate în aer liber. în unele muzee de artă contemporană din Franța, Statele Unite, R. F. Germania, sculptura este prezentată liber, ca o completare a expunerii din cadrul muzeului.

Nota: Datorită suprafeței sitului studiat a fost optată pentru o variantă unde exponatele să fie exclusiv protejate în aria suprafețelor închise, deșii majoritatea din acestea pot parcuge un traseu exterior fără să sufere stări de alterare. Spațiul de expunere exterior în proiectul propus, exista sub forma unei suprafețe cu gabarit restrâns (mai exact, linia de cale ferată ce patrunde pe sit și partea pietonală de lângă aceasta) și este folosită doar în cazurile excepționale unde exponatele ar depășii capacitatea muzeului de primire. Motivul pentru toate acestea ar fi în mod deosebit faptul că posibilitatea unui zgomot accentuat ar perturba buna-stare a vizitatorului.

Îmbinarea muzeului pavilionar cu un șantier arheologic, pe care s-au conservat în sit o serie de monumente. În acest caz, muzeul constituie un complement absolut necesar șantierului, sub raportul cercetării și valorificării materialelor în scop didactic și stiințific.

Nota: Această normă nu afectează muzeul propus, deoarece este unul tehnologic-contemporan. Obiectele expuse găsindu-se în funcțiune și azi și nicidecum îngropate sau prin peșteri.

Separarea într-o altă clădire a instalației termice și de electricitate, ca și a depozitelor de carburanți, anexe care în principiu pot constitui un permanent pericol de incendiu pentru un muzeu.

Nota: Norma de protecție este regăsită ca fiind aplicată prin amenajarea funcțională interioară a obiectului arhitectural.

Crearea unui spațiu special de parcaje, mai izolat de muzeu, pentru a evita atât zgomotul, cât și încărcarea aerului cu gaze și praf. Când este vorba de un muzeu adăpostit într-un monument istoric, locul de parcare este bine sa fie ales ceva mai îndepărtat de clădire, atât pentru motive de conservare, cât și pentru considerații estetice. Se va evita astfel prezența în prim plan a spațiului de parcare, acoperind uneori parțial sau total intrarea principala sau fațada edificiului.

Nota: Parcajul propus în ansamblul de proiect arhitectural se găsește ca fiind parcaj subteran, astfel respectând norma nr. 5 și parcaj supra-teran ce se regăsește sufficient de distanțat față de obiectul arhitectural, în partea de Nord a sitului studiat, ambele având accese/ieșiri directe spre drumul de acces.

Expoziția

Cele două activități esențiale ale muzeului: conservarea și cercetarea, condiționează modul de organizare a colecțiilor sub forma expozițiilor permanente și temporare, ca și a depozitelor de studiu.

Noțiunea de expoziție, legată de aceea de muzeu, în concepția actuală, înseamnă prezentarea obiectelor, urmărind o anumită temă, organizată după un șir de idei conducătoare.

Tematica muzeului sau a expoziției reprezintă organizarea teoretică a materialului după o anumită idee, care va fi ilustrată sau demonstrată prin obiectele special alese și grupate într-un sistem.

Nota: Expoziția în cadrul obiectului arhitectural propus se va realiza sub forma celor două metode de expunere: permanente și temporare. În cadrul proiectului, expoziția permanentă dar și punctul de atracție ce oferă originalitate acestuia va fi marcat de către un exponat specific încăperii unde această acțiune va avea loc, el fiind suspendat în aer si prins intr-un cadru metalic bine încatstrat în structura propusă.

Tematica expunerii

Ideea sistematizării obiectelor urmărind o temă s-a nascut în secolul al XIX-lea, legată mai ales de apariția și dezvoltarea muzeelor de istorie. Este vremea în care mai toate popoarele, îndeosebi acelea mici, care luptau pentru independență și libertate, întemeiază un muzeu istoric, urmărind originea și evoluția fiecărei națiuni. Astfel s-au creat muzeele naționale, întrunind în clădiri impunătoare colecții cu caracter istoric, artistic și etnografic, pentru a prezenta în ansamblu tot ceea ce un popor are particular față de altul, tot ceea ce constituie aspirația sa socială, națională și spirituală de-a lungul secolelor. În țara noastră, inițiativa unui astfel de muzeu a avut-o Al. Odobescu, care a organizat Muzeul național de antichități din București, reluată spre sfarșitul secolului trecut de Al. Tzigara-Samurcas, care a urmărit realizarea unui mare muzeu național, îmbrățișând istoria și cultura romanească în ansamblu (arheologie, istorie, artă medievală, etnografie și artă populară etc.), idee implinită prin inființarea Muzeului de istorie al României, deschis pentru public in 1972.

Nota: Tematica muzeului propus, este extrasă din tipologia de muzeu în care acesta se încadrează și anume unul tehnologic. Drept urmare, muzeul tehnologic propus promovează un cadru istoric, contemporan și futuristic a evoluției tehnologiei implementate, efectelor acesteia, și percepția vizuală și senzorială pe care o ofera și azi.

Realizarea tematicii în raport cu spațiul și exponatele

Pentru a ajunge la definitivarea tematicii muzeograful trebuie să parcurgă în mod obligatoriu urmatoarele etape:

Culegerea întregului material informativ privind tema pe care dorește să o ilustreze in expoziție, începând cu obiectele existente în patrimoniul muzeului sau în alte colecții și terminând cu informațiile oferite de documentele din arhive, publicații etc.

2) Gruparea într-un sistem de gândire a tuturor acestor materiale, după anumite criterii sau idei, subordonate temei centrale, care vor fi accentuate sau estompate în expunere.

3) Selecționarea obiectelor și a celorlalte materiale documentare în funcție de ideile pe care le urmarește expoziția, realizându-se astfel schema generală și planul de expunere.

4) Adaptarea la spațiul existent a planului ideal întocmit anterior, acțiune care impune uneori o nouă selecționare și revizuire a obiectelor.

5) Întocmirea planului definitiv de expunere, în cele mai mici detalii, realizând machete cu fotografiile tuturor exponatelor.

6) Stabilirea exactă a tuturor elementelor ajutătoare și complementare care sunt necesare expunerii (fotografii, diapozitive, hărti, desene, texte etc.); amplasarea lor exactă, dimensionarea lor în raport cu obiectele etc.

În ultimă analiză, organizarea, unei expoziții permanente sau temporare, bazată pe o tematică judicios gândită și un plan precis de expunere, apare ca ordonarea în spațiu a unui număr de obiecte care ilustrează una sau mai multe idei.

În organizarea unei expoziții, indiferent de caracterul exponatelor și de proporțiile ei, trebuie să se țină seama de câteva principii, între care cel mai important este cel de ordin vizual, care deosebește cartea de o expoziție.

Impresia generală de ordin vizual produsă în primul rând de obiecte este unul dintre principiile de bază ale unei expoziții, condiționată de modul cum se îmbină exponatele.

Astfel, ca să poată vorbi și impresiona de la sine, ajutate subtil prin metode tehnice de expunere (texte, panouri colorate, lumină etc.), obiectele trebuie să alcătuiască un ansamblu coerent și unitar, legat într-un sistem care să rezulte în mod spontan pentru vizitator, fiind însă bine gândit și cântărit de organizatorul expozitiei.

Nota: Proiectarea de către arhitect a unui muzeu, îl pune în situația inevitabilă de a căpăta noțiuni a unei profesii diferite, în acest caz a unui muzeograf. Fără aceste cunoștiințe, arhitectul nu ar fi potent de a înțelege cu adevărat organizarea spațială de care este nevoie pentru ca muzeul să poată fi funcțional. Rezolvarea spațială este implicată direct în conturarea tematicii pe baza căreia se va elabora mai departe în caz concret ideea de expoziție fie permanentă sau temporară.

Expoziția permanentă sau temporară este rodul unor aprofundate cunoștințe de specialitate și al unor studii îndreptate precis asupra temei propuse. O expoziție nu se poate „improviza”, chiar dacă este de proporții reduse și aparent mai puțin semnificativă și ușor de realizat. Caracterul superficial al unei expoziții, tendința de încărcare inutilă, uneori cu obiecte secundare în detrimentul celor importante, abundența elementelor auxiliare (fotografii, diapoziti­ve, grafice) pentru a suplinii sărăcia de exponate sunt deficiențe ale unor expoziții, care se fac resimțite de publicul larg. Folosirea unor efecte de ordin estetic, fără a respecta însă firul conducător al tematicii propuse, constituie, de asemenea, defectul multor expoziții care nu au reușit să realizeze un fir logic al expunerii. Orice obiect, fie el chiar frumos sau interesant, dar fără legătură cu tema urmărită, introdus pentru ,,decor”, „ca să facă bine” sau „ca să pară expunerea mai bogată”, știrbește din unitatea expoziției, în detrimentul ideii pe care dorim s-o demonstrăm.

Modul în care este expus obiectul arheologic trebuie să ofere clar vizitatorului funcția lui inițială, nu eticheta explicativă.

Nota: În favoarea acestei remarci, proiectul de arhitectură de ansamblu suprinde prin exponatele sale de proporții mari (locomotive, vagoane) ideea clară și concisă a temei. În rezolvarea spațială, sau de funcționalitate, încărcarea inutilă este diminuată dorindu-se un accent puternic pe exponatele cu caracter informativ amplu și concis.

O altă preocupare în expunerea obiectelor este legată direct de conservarea lor. Mijloacele de suspendare, prindere și fixare a obiectului cu ajutorul suporturilor de metal, plexiglas sau din alte materiale rezistente trebuie să fie astfel realizate, încât piesa să fie în primul rând sigur așezată, ca să nu cadă, apoi, să nu fie deteriorată, suferind o îndoire, prindere forțată etc. De aceea se va proiecta cu arhitectul un sistem, de suporturi, cleme, console etc. pentru fiecare piesă în parte, mai ales cand este vorba de sculpturi, obiecte de arta decorativă cu forme mai curioase (vase de ceramică, metale prețioase etc.) și de textile (veșminte, broderii, țesături de mătase, tapiserii, scoarțe, covoare etc.). În expunerea anumitor textile, așa cum sunt broderiile cu fir, este necesar să fie studiat modul cum se repartizează sau se concentrează greutatea obiectului; repartiția punctelor de susținere; poziția față de lumina artificială din vitrină sau de lumina solară etc.

De asemenea, trebuie să se acorde mare atenție modului de prezentare a obiectelor grele din piatră, lemn, metal (fragmente arhitectonice, sculpturale, lespezi funerare) și a statuetelor de piatră, fildeș sau porțelan, astfel încât să li se asigure perfecta securitate. În general, pentru astfel de exponate se folosesc suporturi și schelete metalice, mobile sau fixate parțial în pereții sălii. Imobilizarea obiectelor de acest gen prin cimentarea lor în sală, așa cum se proceda în veacurile trecute, a fost cu totul abandonată. O atenție deosebită trebuie să se acorde și modului de suspendare a tablourilor grele de mari dimensiuni, cu materiale foarte rezistente, de o bară metalică care este solid fixată în pereții sălii, cât și garantării securității lor.

Nota: În proiectarea obiectului arhitectural, exponatelor le-au fost asigurate normele de protecție, indiferent de proporția lor majoră în comparație cu un om. Un exemplu concret, il constituie normele respectate pentru proiectarea liniilor fereate pe care acestea sunt poziționate iar un altul îl reprezintă supra-structura clădiri ce deține capacitatea de a întreține exponatul singular expus și întreaga clădire totodata fără absolut nici o dificultate.

Armonizarea obiectelor între ele sub raportul formei, coloritului și stilului, mai ales când este vorba de reconstituirea interioarelor și prezentarea mobilierului, precum și folosirea fondurilor colorate, care pot da unitate expunerii sau accentua importanța unor piese, sunt preocupări esentiale, care se vor subordona tematicii. În expunerea actuală, culoarea sub diferite forme joacă un rol foarte important. La expozițiile de pictură se zugrăvesc pereții în acord cu cromatica tablourilor; la cele de grafică, de artă decorativă, expoziții documentare, istorice etc. se utilizeaza panouri acoperite cu materiale textile, naturale sau imitații din fibră de plastic sau hârtie, de diferite culori. În acest caz, muzeografului i se cer noțiuni de pictură, un simț deosebit al proporției și al culorilor.

Nota: Cromatica predominantă a spațiului expozițional propus, este alb sau RAL 9010, deoarece tema necesită o atenție sporită exponatelor, ele fiind îndetaliate puternic și realizând un contrast sesizabil cu ambientul.

O altă latură dificilă și în același timp absolut necesară unei expoziții este crearea ambianței ți legarea obiectelor prin materialul complementar de caracter documentar: cópii, facsimile, diapozitive, desene, texte explicative, hărți, diorame etc. Ca regulă generală, mai ales când este vorba de muzee de artă, se recomandă a folosii aceste materiale cât mai puțin și cât mai discret. Și în acest domeniu trebuie să facem deosebirea între expoziția permanentă și aceea temporară. Materialele auxiliare sunt utilizate azi din plin în toată lumea, mai ales în expozițiile temporare în două moduri diferite:

a) gruparea izolată într-o sală sau o boxă, constituind partea introductivă a expoziției;

b) intercalarea lor în expunere alături de obiectele originale, care le poate constitui un fel de fundal. Cópiile și facsimilele sunt folosite mai ales în muzeele de istorie. În mod curent, aici se înlocuiesc documentele foarte prețioase cu fascimile, pentru a evita deteriorarea lor prin expunere îndelungată. Obiectele de metale prețioase (aur, platină cu pietre și perle), dacă nu au condiții de securitate perfectă, se prezintă tot în cópii. Fotografiile și diapozitivele colorate, mărite, realizate cu mare artă, pot da caracter dramatic unei expoziții, creând atmosfera, de aceea se folosesc mult îndeosebi în expozițiile și muzeele etnografice, ale științelor naturii etc. Dioramele, reconstituind mediul natural, folosite în muzeele de științele naturii, apar deseori și în muzeele cu conținut istoric, pentru reconstituirea aspectelor de orașe, cetăți, construcții interioare, meșteșuguri, bătălii etc. Încă din secolul trecut, machetele și reconstituirile; uneori la scară redusă, alteori chiar la scara 1/1; ocupă un loc important în muzeele de istorie și etnografie.

Întocmai ca și folosirea culorilor, integrarea materialului auxiliar, de caracter documentar, într-o expozitie este o problemă de măsură, bun gust și știință. Echilibrarea materialului auxiliar de caracter documentar și legarea lui organică cu exponatele originale sunt uneori greu de realizat. Există pericolul de a înăbuși sau a umbri exponatele originale, în raport cu materialele auxiliare, mai ales în muzeele istorice, din cauza dorinței de a explica amanunțit unele evenimente sau fapte. Această abundență de elemente documentare obosește pe vizitator, care nu mai cuprinde ansamblul din cauza excesului de detalii. Uneori, acest sistem este rezultatul unei comodități a organizatorilor, cărora le este mai ușor sa copieze din albume și cărți o serie de fotografii foarte cunoscute și să înjghebeze o tematică, decât să facă o cercetare temeinică, descoperind piese originale, noi, cu care să ilustreze ideile pe care trebuie să le ilustreze.

Nota: Exponatele din proiectul propus, sunt ordonate într-un spațiu deschis, fara un amalgam de detalii inutile.

Hărțile sunt frecvent folosite azi în toate expozițiile. Ele pot avea, totodată, și un rol decorativ, ocupând un loc important, de obicei la intrarea în expoziție sau în prima sala. Maniera și tehnica hărților vor fi acordate cu restul expoziției ca proporție, colorit și concepție grafică.

Nota: Hărti ale traseelor pe care exponatele le-au parcus în perioada activă, vor fi expuse cu rame de culoare neutră, vitrate și păstrate în norme de siguranță.

În expozițiile tematice, textele explicative sub diferite forme joacă un rol de seamă. În funcție de importanța, întinderea și de conținutul lor, textele pot fi de mai multe feluri, începând de la cele mai simple, și anume:

1. Textul al cărui conținut exprima ideea fundamentală a expoziției.

2. Textul referitor la o anumită etapă, stil, monument, eveniment sau personalitate istorică etc.

3. Textul explicativ pentru o anumită grupă de obiecte similare, care în unele muzee înlocuiește etichetele individuale.

4. Eticheta, care lamurește un singur obiect.

Repartiția și dispoziția textelor în expunere, ca și proporția, modul cum sunt scrise, materialul și culoarea pe care sunt executate vor fi de la început discutate cu arhitectul și cu graficianul și raportate permanent la obiectele expuse și la ansamblul expoziției.

Nota: Fiecare exponat va dispune de un stativ cu descriere informativă pentru public, acesta fiind realizat într-o tonalitate de gri fiind prevăzut la partea superioară cu o folie de sticlă protectoare cu rame realizate într-o non-culoare. Înălțimea stativului va fi standardizată pentru o recunoaștere rapidă pentru vizitator și va avea înălțimea de 110 cm.

Pentru a face cunoscută o expoziție temporară, este obligatoriu afișul. Imaginea, culoarea și textul care compun afișul urmaresc sa atragă atenția vizitatorului, încă din stradă, de la mare distanță. De aceea se folosesc unul sau mai multe panouri de dimensiuni mari, placate cu afișele expoziției, purtând și textul scris cu litere colorate, contrastând puternic față de fond. În acest text se indică titlul, durata și programul de vizitare a expoziției.

Nota: În proiectarea obiectului propus sunt alocate suprafețe verticale plane speciale pentru implementarea afișelor ce denotă informații pentru expoziția temporară. Aceste suprafețe reprezintă un factor important pentru organizarea spațială și relaționarea cu vizitatorul deoarece, clientela localnică urmeaza un proces de familiarizare cu poziția acestuia, fiind mereu pregatită să observe locul, urmărindu-și interesul pentru o viitoare vizită.

Sub raport tehnic și muzeal, una dintre problemele cele mai dificile și în același timp cele mai importante ale expozitiilor contemporane este lumina.

Exista mai multe sisteme de iluminare:

a) iluminare generală, așezată în plafon, folosită în sălile de expoziții temporare, mai ales de artă modernă;

b) iluminarea limitată la fiecare vitrină prin tuburi fluorescente dispuse în paralel de sus sau de jos, alteori chiar pe verticală, în părțile laterale, întotdeauna camuflată cu scafe sau acoperitoare de material plastic;

c) iluminarea individuală a obiectului sau a unei vitrine cu un reflector mic, spot; fasciculul de lumină este dirijat de sus asupra unei vitrine sau a unui singur exponat (sculptură, pictură etc.);

d) iluminarea individuală a unei piese prin reflectoare – spoturi dispuse într-un unghi a salii, în partea de sus, sau pe paviment, fasciculul fiind concentrat pe obiect, astfel încât să nu supere pe vizitator;

e) banda de lumină continuă, folosită pentru pictură, tapiserii etc., formată din tuburi fluorescente care sunt ascunse de o scafă metalică prinsă cu brațe de plafon, perete sau panou. Tot pentru pictură se folosește sistemul scafei continue care dirijează lumina în jos; de asemenea se utilizeaza plafoanele duble, care au, de fapt valoarea scafei și dau o placută iluminare generală;

f) iluminarea plafoanelor și picturilor murale de pe bolți, cupole, prin lampadare pe picior, care răspândesc lumina în sus sau prin reflectoare dispuse în diferite puncte ale edificiului.

Nota: În proiectarea de arhitectură a obiectul propus, situația iluminatului este delimitată de cateva reguli ce vin drept o consecință a tipologiei de exponate și dorința de a oferii un interior primitor pentru vizitator. Astfel, iluminatul de orice natură nu afectează exponatele ce au un grad ridicat de rezistență iar primirea vizitatorilor se realizeaz într-o manieră de crescendo prin poziționarea iluminatului artificial redus dinspre accese spre interiorul salilor de expunere, iluminatul având să culmineze în centrul acestora prin cel mai puternic iluminat și cel mai „cald” și anume cel natural degajat prin vitraliile aflate pe învelitoare.

Norme de conservarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural

Expunerea bunurilor cultural-artistice

A. Valorificarea expozițională temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural istoric, științific, tehnic, memorialistic se face numai în spații corespunzatoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se va admite plasarea chiar pentru perioade foarte scurte a unor bunuri cultural-artistice de valoare națională în spații care nu raspund condițiilor prescrise de prezentele norme.

A1. Se considera corespunzător spațiul care îndeplinește urmatoarele condiții:

A2. Este salubru;

A3. Are stabilitate microclimatică (umiditatea relativă de 50% – 65%). Calitatea mediului, din punctul de vedere al stabilității microclimatice, trebuie determinată pe baza unei cercetări suficient de lungi (cel puțin un an) pentru ca rezultatele să fie concludente;

A4. Dacă a fost nou constituit, renovat, restaurat etc., sa fi trecut cel puțin trei – șase luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

A5. Instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și functionează în mod corespunzator;

A6. Instalația de iluminat a fost dimensionată potrivit sarcinilor pe care le impune o expoziție;

A7. Este asigurată securitatea bunurilor expuse;

A8. Indeplinește totalitatea conditiilor impuse de reglementarile în vigoare privind prevenirea și combaterea incendiilor.

Nota: Prin definiția cuvântului salubru, înțelege un spațiu/mediu benefic artefactelor, iar acesta este propus prin controlul total al factorilor ce îl alcătuiesc, astfel stabilitatea microclimatică este generata de sisteme de ventilație specifice în acest sens, prevăzute în proiect. Securitatea produselor este asigurată prin personalul calificat ce își intreprinde activitatea in încăperi special amenajate confrom proiectului.

B. Expunerea bunurilor de patrimoniu este condiționată de starea lor de conservare. Se interzice expunerea bunurilor care:

B1. Nu sunt în perfectă stare de funcționare;

B2. Nu au fost dezinfectate și dezinsectizate;

B3. Au o avansată stare de fragilitate.

C. Folosirea bunurilor cultural-artistice în activitatea expozițională trebuie să se facă cu stricta respectare a cerințelor de conservare. Pentru aceasta, organizatorii expozițiilor trebuie să respecte urmatoarele prevederi:

C1. Proiectarea prealabila a oricărei expoziții, indiferent de înălțimea sau locul unde se montează. Proiectul trebuie să indice locul obiectelor în sala de expoziție, poziția și tehnica concretă în care acestea vor fi etalate. Pentru rezolvarea corespunzătoare a tuturor cerințelor unei expoziții, elaborarea proiectului trebuie să fie facută în echipă cu structura multidisciplinară, stabilită în funcție de necesități.

C2. Asigurarea cerințelor valorificării expoziționale și a celor de ordin estetic trebuie facută în forme care nu vor afecta imediat sau în timp starea obiectelor.

C3. Stabilitatea obiectelor la solicitările seismice.

C4. La alegerea soluțiilor de etalare se interzic:

C5. tensionarea obiectelor; pe cât posibil, acestea trebuie așezate în poziții de repaus;

C6. faldarea, împăturirea, agățarea punctiformă, baterea în cuie, folosirea benzilor adezive, lipirea documentelor și a lucrarilor de grafică artistică;

C7. plasarea obiectelor în imediata apropiere a surselor de iluminat, încălzit, deasupra elemenților de calorifer.

D. Atribuțiile conservatorului general din oficiile pentru patrimoniul cultural național

D1. Asigură aplicarea prevederilor legislației în vigoare referitoare la ocrotirea, conservarea și restaurarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național de către toți deținătorii bunurilor din județul (municipiul) de care răspunde oficiul de patrimoniu în care lucrează.

D2. Verifică periodic starea de sănătate a obiectelor clasate și analizeaza condițiile de păstrare, folosire și securitate. Determină cu aparate adecvate calitatea mediului ambiant în care bunurile sunt plasate și propune măsuri de corectare a anomaliilor microclimatice constatate, de salubrizare a spațiilor, de asigurare a condițiilor de conservare științifică. Constatările controlului efectuat, măsurile de îmbunătățire a condițiilor se consemnează și în registrul unic de control existent la fiecare deținător.

NORME DE PROIECTARE A CAILOR FERATE

SUPRASTRUCTURA CĂII FERATE

Alcătuirea suprastructurii căii ferate este bazată pe principiul tehnic al succesiunii unor elemente din ce în ce mai puțin rezistente (șine, traverse, prisma căii), suportând aproximativ aceleași sarcini (din materialul rulant), repartizate pe suprafețe din ce în ce mai mari, astfel încât presiunile reduse corespunzător să nu depășească rezistențele admise de materialele din elementele suprastructurii.

În ansamblul său, suprastructura căii ferate preia și repartizează pe suprafețe mai mari sarcinile de la materialul rulant pe care le predă infrastructurii, în limita capacității portante a acesteia. De asemenea, suprastructura căii ferate preia și amortizează șocurile și vibrațiile ce se produc în timpul circulației.

Notă: Șocurile și vibrațiile produse în interiorul clădirii vor fi amortizate de un sistem portant special creat în acest sens. Vizibil in planșele tehnice, mai exact, în secțiune.

A Elementele suprastructurii căii ferate

Suprastructura căii ferate este alcătuită în principiu din șine, traverse, material mărunt de cale și prisma căii (imagine 2).

Imagine

De asemenea, în cadrul suprastructurii căii ferate sunt incluse aparatele de cale (schimbătoare, bretele, traversări etc.).

A1. Șina de cale ferată

Șinele constituie elementele principale ale suprastructurii căii ferate. Ele sunt bare lungi, laminate din oțeluri speciale, având un profil adecvat scopului pe care trebuie să-l servească. Șinele susțin și ghidează roțile materialului rulant, ele preluând sarcini mari transmise de vehicule aproape concentrat pe care le repartizează corespunzător pentru a fi preluate de traverse.

Imagine 3 – Alcătuirea suprastructurii căii ferate.

Șina de cale ferată este solicitată static și dinamic de forțe verticale și orizontale (transversale și longitudinale) și este supusă permanent acțiunii factorilor climaterici. Forma și dimensiunile șinei de cale ferată trebuie să asigure rezistență și stabilitate față de toate solicitările, să fie economice și să prezinte o repartizare rațională a materialului. Forma profilului transversal al șinei de cale ferată a evoluat în timp (formă de U, de cornier, de U întors etc.), ajungând la forma de dublu T, considerată în prezent cea mai avantajoasă din punct de vedere al rezistenței, stabilității, ghidării materialului rulant, frecărilor care apar între șină și bandajul roților și al utilizării raționale a materialului.

Forma de dublu T, care rezistă foarte bine la încovoiere din sarcini verticale, are talpa superioară astfel realizată încât să poată servi pentru ghidarea circulației materialului rulant iar talpa inferioară să poată fi ușor fixată de traverse. Acest tip de șină "cu talpă" este cunoscut sub denumirea de șină tip Vignole și este adoptată și de căile ferate române.

Notă: Acest tip de șină este prezent si pe situl studiat, urmând a fi recondiționate spre folosință și adaugate.

Șina tip Vignole este formată din trei părți (imagine 3):

Imagine

– o parte superioară, numită ciupercă, care conține cca 45 % din materialul șinei;

– o parte inferioară, numită talpă, care conține cca 35 % din materialul șinei;

– o parte intermediară, numită

inima șinei, cu cca 20 % din material.

Ciuperca șinei este delimitată de suprafața de rulare, fețele laterale ale ciupercii și umerii ciupercii șinei (fețele inferioare ale ciupercii, fig. 4.2).

Imagine 3 – Șina tip Vignole.

Suprafața de rulare este curbată pentru ca între bandajul roților și șină să existe un contact optim, astfel încât frecările materializate la acest nivel să fie minime și să se elimine inconvenientele care pot apare din cauza diferențelor de conicitate a bandajelor, din cauza uzurii șinei și bandajelor, din cauza diferenței de înclinare a

șinei din montaj etc.

Fețele laterale ale ciupercii pot fi verticale la șinele mai ușoare (de exemplu: la șinele tip 34,5; 40 sau 45) sau înclinate la tipurile de șină mai grele.

Umerii ciupercii șinei servesc, împreună cu fețele superioare ale tălpii șinei, ca suprafață de rezemare pentru eclise. Eclisele se folosesc pentru legarea capetelor a două șine consecutive pentru a asigura continuitatea acestora (perechea de legături realizate din eclise și buloane pe ambele fire de șină pentru asigurarea continuității șinelor consecutive se numește joantă).

Inima șinei este cuprinsă între linia de intersecție a umerilor ciupercii șinei și linia de intersecție a fețelor superioare ale tălpii șinei. În condițiile unor solicitări alternative, ea este supusă la eforturi unitare importante de întindere și compresiune, precum și de încovoiere și de forfecare. Racordările inimii cu ciuperca și cu talpa șinei sunt, de regulă, simetrice (aceeași rază sau aceleași succesiuni de raze).

La calea cu joante, la capetele șinei, inima se găurește în apropierea axei neutre pentru prinderea ecliselor de șinele consecutive cu ajutorul buloanelor.

Talpa șinei asigură transmiterea sarcinilor asupra traverselor pe suprafeșe suficient de mari pentru a putea fi preluate de traverse, permite realizarea prinderii șinei de traversă cu ajutorul materialului mărunt de cale și asigură stabilitatea șinei la răsucire. Rezultă că, talpa șinei trebuie să fie suficient de lată, iar fața inferioară a tălpii este necesar să fie plană.

Pentru caracterizarea șinelor de cale ferată se folosesc mai multe elemente, dintre care aici se rețin ca semnificative tipul și lungimea șinei.

Tipul șinei reprezintă masa unui metru din șina respectivă (de exemplu: șina tip 49 cântărește 49 kg/m). În țara noastră, pe rețeaua SNCFR, se folosesc următoarele tipuri de șine:

– șine de tip ușor (tip 40 și 45);

– șine de tip mediu (tip 49 și 54);

– șine de tip greu (tip 60 și 65).

Lungimea șinei pentru calea ferată cu joante se livrează de regulă pentru temperatura de 20 oC. Lungimile normale ale șinelor de cale ferată au următoarele valori: 15,00; 22,50; 25,00 și 30,00 m. Pe firul interior în curbe se folosesc șine de lungimi mai mici, denumite șine cu lungime scurtă (de exemplu, pentru o lungime normală de 15,00 m se folosesc șine scurte cu lungimea de 14,93 m, respectiv de 14,97 m).

În afara lungimilor normale, se mai livrează șine de lungimi subnormale și șine de

lungimi speciale, care intră în construcția aparatelor de cale.

În cazul căii fără joante, prin sudură, lungimile pot ajunge la valori mari, uneori la mai mulți kilometri (distanțe între stații, între lucrări de artă importante etc.).

4.1.2. Traversele de cale ferată

Traversele de cale ferată sunt elemente care intră în alcătuirea suprastructurii căii ferate și au rolul principal de a prelua sarcinile primite de la șine și de a le transmite, micșorate corespunzător, prismei căii. Traversele mai asigură, prin intermediul elementelor de prindere, ecartamentul căii, legând șinele între ele și formând cu acestea cadrul șină – traversă. De asemenea, traversele asigură, prin rezemarea și încastrarea lor elastică în prisma căii, stabilitatea căii în plan vertical și în plan orizontal.

Ecartamentul este lărgimea reglementată a căii ferate în aliniament, reprezentând distanța între fețele laterale interioare ale celor două șine măsurată la 14 mm sub planul tangent comun la suprafața de rulare. Ecartamentul normal este de 1 435 mm (acesta este adoptat și de căile ferate române).

Traversele de cale ferată pot fi executate din lemn, din beton armat sau din metal.

Traversele din lemn pot fi executate din lemn de esență moale (pin, brad, molid, plop, salcâm, ulm etc.), din lemn de esență tare (stejar, fag, gorun, gârniță, cer etc.) sau din lemn de esență specială (gabonul, folosit în Franța, larices, folosit în Australia).

Traversele din lemn se folosesc pe rețeaua SNCFR obligatoriu în curbele cu raze mai mici de 500 m, la calea pe poduri metalice și la aparatele de cale.

După locul de întrebuințare, traversele din lemn pot fi:

– traversele normale, utilizate pentru linii cu ecartament normal. Traversele normale din lemn se livrează în două categorii: categoria I (cu lungimea de 250 cm sau 260 cm) și categoria a II-a (cu lungimea de 240 cm). Lățimea acestor traverse este de 21…26 cm și înălțimea de 14…16 cm. După forma și modul de prelucrare a secțiunii transversale, traversele din fiecare categorie se pot livra în patru tipuri, și anume (fig. 4.3):

• tip A1, care au secțiunea dreptunghiulară și sunt prelucrate pe patru fețe;

• tip A2, care au muchiile superioare teșite la 45 o și sunt prelucrate pe patru

fețe; lemnului;

• tip B, care sunt prelucrate pe trei fețe, iar a patra față are curbura naturală a

• tip C, care sunt prelucrate pe două fețe, iar a celelalte două fețe au curbura naturală a lemnului;

Imagine

– traverse pentru căi ferate cu ecartament îngust;

– traverse pentru poduri, indiferent de ecartament (traverse de tip A1 cu diferite dimensiuni standardizate);

– traverse speciale, utilizate la aparatele de cale (schimbătoare, traversări, bretele). Aceatea sunt traverse de tip A1 cu lungimea de 280…560 cm, lățimea de 26 cm și înălțimea de 16 cm.

Pentru prelungirea duratei de exploatare, traversele din lemn se impregnează, de regulă, cu substanțe antiseptice care împiedică dezvoltarea ciupercilor și microorganismelor și deci putrezirea lemnului. Cel mai bun este creozotul de huilă care este un lichid uleios, vâscos, de culoare portocaliu închis, cu un miros caracteristic, insolubil în apă, obținut prin distilarea gudroanelor de cărbune (huilă) la temperaturi înalte.

Traversele din beton armat utilizate în țara noastră sunt monobloc cu secțiune variabilă. În alte țări (de exemplu: Franța) se mai utilizează traverse bibloc, care sunt alcătuite din două blocuri, numite blocheți, solidarizate între ele printr-un profil metalic sau prin grinzișoare din beton armat, numite impropriu antretoaze.

Traversele din beton armat (imagine 5) utilizate în prezent sunt realizate cu armătură pretensionată (beton precomprimat). Forma lor a rezultat din condiții constructive și de rezistență.

Pentru șinele tip 40; 45; 49 și 54, la care plăcile metalice au o înclinare de 1:20, fețele superioare ale blocheților traverselor din beton sunt sunt orizontale, iar pentru șinele tip 60 și 65, la care plăcile metalice sunt cu grosime constantă, fețele superioare ale blocheților au înclinarea de 1:20 (imagine 5).

Imagine 4 – Tipuri de traverse din lemn.

Imagine

Traversele din beton se confecționează din betoane de clasă superioară, iar armătura este alcătuită din 10…12 toroane care sunt formate din 3 corzi cu diametrul de 3 mm răsucite între ele. Pentru prinderea plăcii metalice de traversă, cele patru tirfoane se introduc în dibluri de lemn sau din material plastic, care sunt înglobate în beton.

Pe rețeaua SNCFR se folosesc traverse din beton de tipul T 13; TS 13; T 16 și T 17, iar pe liniile industriale se folosesc traversele tip Ti și Tsi.

Traversele din beton armat nu pot fi folosite în curbele cu supralărgire, pe cuprinsul aparatelor de cale, la trecerile de nivel și în cazul terasamentelor susceptibile de tasări după darea liniei în exploatare.

Traversele metalice nu se folosesc decât foarte rar și, eventual, atunci când se urmărește recuperarea lor.

A3. Materialul mărunt de cale

Material mărunt de cale cuprinde toate elementele destinate legării șinelor între ele și prinderii șinelor de traverse, precum și unele dispozitive specifice căii ferate (contra deripării căii și contra fugirii șinelor).

Imagine 5 – Traversă din beton precomprimat..

Materialul mărunt metalic de cale poate fi clasificat astfel:

– material mărunt laminat (eclise, plăci metalice, clești);

– material mărunt filetat (buloane verticale și orizontale, buloane la aparatele de cale);

– material mărunt trefilat (tirfoane);

– alte materiale mărunte (inele resort, crampoane, dispozitive contra fugirii șinelor);

Având în vedere marea varietate de tipuri de șine, traverse, prinderi etc. rezultă și o mare diversitate a materialului mărunt de cale care nu va putea fi prezentată detaliat. În aceste condiții, pentru exempificare, în imaginea 6 este prezentată prinderea indirectă (specifică tipurilor de șină 49; 54; 60 și 65), cu materialul de cale necesar.

Imagine

_______________________________________________________________________________________

Imagine 6 – Exemplu de prindere indirectă.

În acest sistem de prindere, după ce șinele sunt așezate pe placă, se introduc șuruburile, apoi cleștii, inelele resort și piulițele, iar apoi placa este prinsă de traversă prin intermediul tirfoanelor.

Buloanele sunt piese metalice formate din șuruburi și piulițe. Acestea servesc la legarea șinelor cap la cap prin joante (buloane orizontale) și pentru prinderea șinei de placa suport la prinderea indirectă (buloane verticale). De asemenea, buloanele mai servesc la asamblarea unor piese în cadrul aparatelor de cale.

Inelele resort servesc la împiedicarea deșurubării piulițelor de pe buloane sub influența acțiunii sarcinilor variabile produse de circulația materialului rulant. Se utilizează la realizarea joantelor și la prinderea șinelor de traverse, asigurând o bună elasticitate ansamblului șină – traversă – prisma căii.

Plăcile sunt piese metalice care se așază între talpa șinei și traversă, îndeplinind următoarele roluri:

– repartizarea presiunilor date de șină pe o suprafață mai mare;

– asigurarea înclinării tălpii șinei cu 1:20 corespunzătoare înclinării bandajului materialului rulant, la traversele care au fețele superioare ale blocheților orizontale;

– asigurarea unei mai bune solidarizări a șinei de traversă, determinând acționarea solidară a tuturor pieselor de prindere la solicitările transversale.

Plăcile pot fi cu grosime constantă sau cu înclinare de 1:20. Plăcile metalice folosite la joante se sprijină pe două traverse alăturate, au aceeași secțiune cu placa simplă, dar sunt mai lungi.

Cleștii servesc la prinderea șinei de traversă cu ajutorul tirfonului sau a bulonului vertical la prinderile indirecte. La aparatele de cale se folosesc clești de formă specială. Cleștii trebuie să rezeme cu toată lungimea lor pe placă sau pe șină.

Tirfoanele sunt șuruburi speciale fabricate din oțel moale care servesc la prinderea șinelor de traverse. Tirfonul este alcătuit din două părți: capul și tija tirfonului. Capul trebuie să nu fie deformat pentru ca titfonul să poată fi strâns și destrâns în condiții bune, iar corpul tirfonului trebuie să fie filetat complet.

Plăcuțele intermediare sunt piese din lemn, cauciuc sau material plastic care se introduc între talpa șinei și placa metalică la prinderile indirecte cu următoarele scopuri:

– așezarea mai bine a șinei pe placă, micșorându-se efectele lipsei de planeitate dintre talpa șinei și fața plăcii;

– sporirea elasticității ansamblului șină – traversă – prisma căii, în special la traversele din beton;

– sporirea rezistenței la alunecare a șinei pe placa metalică;

– amortizarea parțială a zgomotului produs de circulația materialului rulant.

Sunt preferabile plăcuțele de cauciuc care au o elasticitate mai bună, sporesc mai bine rezistența la deplasare a șinei pe placă și au o durată de exploatare mai îndelungată.

Plăcile izolatoare sunt piese confecționate din cauciuc sau material plastic pentru a se interpune între placa metalică și traversa din beton Plăcile izolatoare au următoarele scopuri:

– îmbunătățirea izolării electrice între cele două fire de șină;

– așezarea mai bine a plăcii metalice pe traversa din beton;

– îmbunătățirea elasticității suprastructurii.

Plăcile izolatoare au dimensiuni cu 10 mm mai mari pe contur decât plăcile metalice, iar pe suprafața lor au șănțulețe paralele pentru sporirea elasticității și prevenirea uzurii.

Imagine

Fig. 4.6. Dispozitiv contra fugirii șinelor.

– prinderi rigide, care sunt următoarele:

Tot în cadrul materialului mărunt de cale se încadrează și dispozitivele contra fugirii șinelor, care sunt piese metalice de formă specială ce asigură legătura dintre șină și traversă cu scopul de a împiedica deplasarea uneia față de cealaltă. Aceste piese se montează pe talpa șinei și se sprijină pe traversă (fig. 4.6).

Tipurile de prinderi folosite la căile ferate sunt în general următoarele:

• prinderea directă, caz în care cramponul sau tirfonul prind direct talpa șinei de traverse (se folosește la șinele tip 40);

• prinderea mixtă, caz în care pe partea interioară (spre axa căii) șina este prinsă direct prin intermediul tirfonului sau clestelui, în timp ce pe partea opusă șina este prinsă într-o grifă a plăcii metalice de tip special iar placa este prinsă de traversă prin tirfon (se folosește la șinele tip 45);

_______________________________________________________________________________________

Imagine 7 – Dispozitiv contra fugirii șinelor.

• prinderea indirectă, caz în care prinderea șinei de placa metalică se face separat și apoi separat se prinde placa de traversă;

– prinderi elastice, caz în care prinderea se bazează pe deformarea elastică inițială a elementelor prinderii. Elementele prinderii sunt parțial diferite de cele menționate la prinderea rigidă.

Pe de altă parte, realizarea joantelor necesită folosirea și a altor componente ale materialului mărunt de cale, cum sunt eclisele. Pentru o prindere indirectă, cu șinele pe traverse din lemn, modul de realizare a joantei este prezentat în fig. 4.7 (secțiune prin joantă și vedere laterală).

Eclisele sunt piese metalice care servesc la solidarizarea șinelor care se așază una în continuarea celeilalte cu scopul de a realiza continuitatea firelor de șină. Funcție de tipul șinei, eclisele pot fi de mai multe tipuri. Eclisele trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să asigure continuitatea fără praguri a fețelor active ale ciupercii șinei;

– să sprijine pe toată suprafața pe fața inferioară a ciupercii șinei și pe partea superioară a tălpii șinei;

– fața interioară a eclisei să nu ajungă la inima șinei, sprijinirea realizându-se numai pe umerii eclisei;

– să suporte sarcini egale cu cele ale șinei;

– găurile eclisei să corespundă ca poziție și ca diametru cu găurile din șină, astfel încât să se asigure rostul de dilatație prevăzut și să se evite solicitarea la încovoiere a bulonului.

În acest caz, capetele de șină se reazemă la joantă pe plăci pod cu înclinare.

Dacă joantele rămân definitive, deci nu se intenționează sudarea șinelor, atunci fiecare capăt de șină reazemă pe o traversă de lemn (fig. 4.7.b), iar înainte și după aceste traverse joantive se mai amplasează căte o traversă din lemn numită ajutătoare.

Un alt procedeu de realizare a continuității șinelor de cale ferată este prin sudare cap la cap, obținându-se așa-numita cale fără joante. Sudare se execută cu instalații speciale prin procedeul electric cu topire intermediară și presiune. Firul de șină obținut prin sudarea șinelor între ele se numește tronson, iar tronsoanele sunt separate între ele prin rosturi de dialtație. Un tronon de cale ferată fără joante este alcătuit dintr-o zonă centrală care nu suportă deplasări din variații de temperatură și două zone laterale, denumite zone de respirație, care suferă deplasări din variații de temperatură.

Imagine

A4. Prisma căii

La calea ferată clasică traversele sunt înglobate într-un strat de piatră spartă (mai rar pietriș ciuruit) numit prisma căii.

Principalele roluri ale prismei căii sunt următoarele:

– susținerea traverselor, preluarea sarcinilor de la acestea și transmiterea lor, prin intermediul stratului de repartiție, terasamentelor, reduse corespunzător și cât mai uniform;

– asigurarea stabilității căii în plan transversal și longitudinal;

– amortizarea șocurilor, a vibrațiilor și a tuturor eforturilor dinamice transmise de materialul rulant, înainte de a fi predate platformei căii;

– drenarea căii și platformei căii prin asigurarea scurgerii rapide a apelor de suprafață;

_______________________________________________________________________________________

Imagine 8 – Exemplu de joantă pentru prindere indirectă (a – secțiune, b – vedere laterală).

– micșorarea posibilităților de îngheț a platformei căii;

– asigurarea acumulării deformațiilor căii într-un ritm mai lent.

La liniile curente, duble, cu sau fără joante, având distanța între axe de max. 4,20 m, prisma căii este unică, iar în caz contrar se prevăd prisme ale căii separate.

Grosimea prismei căii sub talpa traversei, în dreptul șinei, la linii cu ecartament normal, este de 0,20…0,25 m pentru traverse din lemn și de 0,25…0,30 m pentru traverse din beton, funcție de trafic și de destinația liniei. Pentru linii înguste grosimea prismei căii sub talpa traversei din lemn este de 0,10 m.

A5. Aparate de cale

În general, un aparat de cale reprezintă o instalație fixă a căii construită pentru ramificarea și încrucișarea la nivel a liniilor de cale ferată. Principalele categorii de aparate de cale sunt traversările (fig. 4.8), bretelele (fig. 4.9) și schimbătoarele de cale (fig. 4.10).

Traversarea este o instalație care servește la traversarea a două linii ce se încrucișează la același nivel și permite trecerea de pe o linie pe altă linie în ambele sensuri.

Breteaua este o instalație care realizează legătura între două linii paralele, asigurând legătura în toate

Imagine

Imagine

_______________________________________________________________________________________

Imagine 9 – Traversare.

Imagine 10 – Bretea.

Schimbătorul de cale este alcătuit din:

– macazul sau schimbătorul propriu-zis; sensurile.

Cel mai simplu aparat de cale, care asigură continuitatea firelor de șină și permite trecerea liberă a buzei bandajului roții în punctul de intersecție a șinelor, este schimbătorul de cale (fig. 4.10). Această instalație este cea mai răspândită în domeniul căilor ferate (de exemplu, la SNCFR, peste 90 % din totalul aparatelor de cale sunt de tipul schimbătoarelor de cale).

– inima de încrucișare, șinele și contrașinele;

– șinele de legătură între macaz și inima de încrucișare.

Începutul schimbătorului se află în dreptul joantelor care leagă contraacele de șinele liniei care duce spre schimbător și se numește vârful schimbătorului. Sfârșitul schimbătorului este în dreptul în dreptul joantelor care leagă piesele inimii de încrucișare de șinele liniilor care se ramifică din schimbător (linia directă și linia abătută).

Macazul este alcătuit din ace, contraace, traverse speciale și elemente de asamblare. Acele sunt șine mobile, ascuțite rabotare la vârf, prin care se realizează devierea materialului rulant de pe o linie pe alta. Ele pot fi drepte sau curbe, cu articulație sau flexibile. Capătul acului dinspre șinele de legătură se numește călcâiul acului.

Imagine

Contraacele sunt șine de tipul celor din linie curentă, cu profil normal sau parțial rabotat, de care se lipesc acele. Aceste piese sunt rezemate pe niște plăci metalice denumite alunecători, care asigură mișcarea acelor.

_______________________________________________________________________________________

Imagine 11 – Schimbător de cale simplu.

Șinele de legătură sunt șine normale de tipul celor din cale curentă care leagă macazul de inima de încrucișare.

Inima de încrucișare este alcătuită din șinele de rulare, contrașinele, aripile, vârful inimii, traverse speciale și elemente de asamblare. Cele două aripi împreună cu vârful inimii alcătuiesc inima propriu-zisă a schimbătorului, denumită inimă simplă.

A6. Stații și triaje de cale ferată

O cale ferată este alcătuită din linii curente și stații. Linia curentă este porțiunea de linie situată între vârfurile ramificațiilor extreme ale două stații învecinate.

Stațiile sunt părți ale rețelei de cale ferată, prevăzute cu construcții speciale, destinate satisfacerii cerințelor de trafic de mărfuri și călători, sau necesităților exploatării. Acestre construcții sunt dispuse în lungul liniilor de cale ferată cu scopul de a crea puncte de legătură cu celelalte sisteme de transport (rutier, naval, aerian, prin conducte) din cadrul sistemului național de transport.

Stațiile de cale ferată se pot clasifica după mai multe criterii, și anume:

a. după scopul pe care îl servesc:

– stații de călători, de mărfuri sau mixte, care servesc nevoile de trafic;

– stații de exploatare, care servesc nevoile de întreținere (triaje, depouri, remize);

b. după importanța lor:

– stații tehnice (între două stații tehnice este cuprinsă o porțiune de linie numită secție de circulație pe lungimea căreia sunt amplasate mai multe stații intermediare sau halte);

– stații intermediare;

– halte;

– triaje.

În cadrul stațiilor de călători, de mărfuri sau mixte se amenajează diferite linii cu anumite scopuri, funcție de necesitățile pe care le servesc.

Cea mai simplă stație de cale ferată este formată dintr-o linie directă și o linie abătută (Imagine 12).

Imagine

Lungimea liniei între primele joante ale aparatelor de cale de unde începe ramificarea liniei se numește lungime constructivă, iar lungimea liniei între ultimile joante ale aparatelor de cale din care se ramifică linia respectivă poartă denumirea de lungime reală (imagine 12).

Lungimea utilă a unei linii este porțiunea din linia respectivă pe care pot staționa trenurile fără a stânjeni circulația pe celelalte linii. Pe liniile prevăzute cu semnal de ieșire, lungimea utilă este cuprinsă între semnalul de ieșire și marca de siguranță, iar pe liniile fără semnal de ieșire, lungimea utilă este dată de distanța măsurată între mărcile de siguranță (marca de siguranță este o bornă specială care se așază între linii, acolo unde distanța dintre axele liniilor convergente este de minimum 3,50 m).

În general, o stație de cale ferată intermediară se compune din următoarele tipuri de linii (imagine 13):

– linii de primire – expediere a trenurilor de călători (liniile I și II);

– linii directe (liniile III și IV);

– linii de primire – expediere a trenurilor de marfă (liniile V și VI);

– linii de încărcare – descărcare mărfuri (linia VII);

– linii de evitare (liniile VIII și IX).

Prin convenție, la toate stațiile capătul dinspre București este considerat capătul de intrare ăn stație (capătul A), iar celălalt capătul de ieșire din stație (capătul B). Aparatele de cale din capătul A sunt numeraotate cu numere impare, iar cele din capătul B cu numere pare.

_______________________________________________________________________________________

Imagine 12 – Stație de cale fereată de mică importanță.

Distanța dintre liniile din stații la care sunt prevăzute peroane este de 6,00 m în stațiile cu trafic redus de călători și de 9,00 m în stațiile cu trafic mare de călători. Între celelalte linii din stații, distanța este de 5,00 m. În cazul amenajării peroanelor pentru călători, diferența de nivel dintre peron și partea superioară a ciupercii șinei trebuie să fie de 150 mm, iar la peroanele de descărcare a mărfurilor această diferenșă de nivel trebuie să fie de 1 100 mm.

Imagine

În cadrul stațiilor de exploatare se amenajează triaje, în care se execută compunerea și descompunerea trenurilor de marfă, depouri, care cuprind complexe de linii, clădiri și instalații necesare pentru menținerea în bună stare de funcționare a locomotivelor (control, reparații, întreținere, alimentare etc.) și remize, care sunt complexe de linii, clădiri și instalații, de mai mică importanță decât depourile, amenajate în scopul garării, întreținerii și reparării locomotivelor.

De exemplu, un triaj este alcătuit din patru grupe de linii (grupele A; B; C și D), o cocoașă de triere și o cocoașă de retriere (fig. 4.13).

Imagine

_______________________________________________________________________________________

Imagine 13 – Stație de cale fereată intermediară.

Imagine 14 – Triaj de cale fereată.

Trenurile se primesc în grupa A de linii, care se numește grupă de primire, după care vagoanele sunt împinse spre cocoașa de triere și sunt repartizate după cerințe și direcții pe liniile grupei B, numită grupă de triere a vagoanelor. Vagoanele de pe o anumită linie sunt trecute apoi peste cocoașa de retriere și trimise spre grupa de linii C (grupă de retriere), unde vagoanele sunt aranjate în ordinea stațiilor de destinație în sensul de mers al trenului. Vagoanele se leagă apoi în ordinea stațiilor de destinație și se formează o garnitură de tren ce se deplasează pe o linie a grupei D (grupă de expediere a renurilor).

B Tehnologii de construcție și de întreținere

Pentru construcția suprastructurii căii ferate se aplică în mod curent două procedee, și anume: tehnologia cu panouri realizate în baze specializate sau tehnologia de realizare a panourilor direct în cale. Modernizarea suprastructurii căilor ferate existente se poate realiza numai în cadrul lucrărilor de reparații capitale.

B1. Executarea suprastructurii din panouri prefabricate

În principiu, tehnologia de realizare a suprastructurii căii ferate din panouri prefabricate constă în executarea panourilor într-o bază, de unde acestea sunt transportate la locul de punere în operă cu ajutorul unor boghiuri de construcție specială. Panourile se lansează în cale cu macarale – portal mobile, cu caracteristici corespunzătoare acestei operații. După lansarea panourilor se execută ansamblul de lucrări pentru așezarea liniei la nivel și în plan, precum și pentru consolidarea ei în vederea desfășurării circulației cu viteza proiectată.

Baza de montare a panourilor (imagine 15) se compune din linia I în aliniament care servește pentru descărcarea șinelor, materialului mărunt de cale, traverselor din lemn și pentru montarea panourilor. Linia II servește pentru descărcarea traverselor din beton.

Imagine

Pe lângă linia de montaj, coaxial, se construiește o linie cu ecartament de 3 180 mm, care constituie calea de rulare a macaralelor – portal mobile pentru transportul în lungul liniei I de montare, a șinelor, panourilor executate și eventual a traverselor.

_______________________________________________________________________________________

Imagine 15 – Bază pentru montarea panourilor.

Lungimea utilă a liniei de montare trebuie să fie egală cu jumătate din lungimea panourilor prevăzute a se monta maxim într-o zi, cu un spor de 5,00 m pentru fiecare panou, sau cu lungimea rezultată din depozitarea traverselor necesare pentru producție timp de 30 de zile. Distanța dintre liniile I și II se stabilește funcție de caracteristicile macaralelor folosite pentru manipularea materialelor, iar în cazul folosirii automacaralelor această distanță trebuie să fie de minimum 16,50 m.

Procesul tehnologic de asamblare a panourilor cuprinde lucrări pregătitoare și lucrări de asamblare propriu-zise.

Lucrările pregătitoare constau în:

– finisarea găurilor de eclisare și însemnarea diagramei traverselor pe inima șinei;

– pregătirea ecliselor prin curățarea ruginei de pe umeri și asamblarea lor în perechi cu toate buloanele și inelele – resort necesare. Șuruburile și piulițele se curăță în prealabil de rugină și se ung cu ulei mineral;

– asamblarea cleștilor cu bulonul vertical care se trece prin clește, cu inelul – resort introdus și cu piulița înșurubată parțial.

Lucrările de asamblare propriu-zisă a panourilor constau în:

– manipularea traverselor din beton din stivă în lungul liniei de montare cu ajutorul unei automacarale pe pneuri sau pe șenile;

– lărgirea găurii diblului din lemn, urmată de introducerea dopului de polietilenă cu aripioare în gaura diblului;

– transportarea plăcilor metalice, tirfoanelor și inelelor – resort la capătul traverselor și fixarea plăcilor metalice de traverse;

– alinierea traverselor astfel încât plăcile metalice să fie pe aceeași linie;

– aducerea șinelor din stivă pe linia de montare cu ajutorul unor macarale sau al unui plan înclinat. Transportarea șinelor în lungul liniei de montare cu macarale – portal mobile și așezarea lor pe plăci;

– strângerea buloanelor verticale definitiv la fiecare a șasea traversă, iar restul se strâng ușor pentru a se permite o înscriere mai ușoară a trenului cu boghiuri pentru transport;

– verificarea ecartamentului panoului și a alcătuirii lui;

– încărcarea panoului pe boghiuri pentru expediere.

Panourile se încarcă pe boghiuri special construite, în ordinea lansării lor în cale. Pe un ansamblu de trei boghiuri se pot încărca cel mult patru rânduri de panouri alcătuite cu traverse din lemn, fără a se depăși capacitatea boghiului.

Trenul cu boghiuri speciale se compune din: locomotivă, un vagon special amenajat în acest scop și din boghiuri speciale. Pe vagonul special amenajat se pot încărca și macaralele

– portal mobile, vagonul fiind numit și vagon port-macara.

Lucrările de lansare a panourilor în cale constau în principal din:

– materializarea direcției liniei și a nivelului ciupercii șinei cu ajutorul unor țăruși conform proiectului;

– montarea căii de rulare pentru macaralele – portal pe lungimea pe care s-a prevăzut lansarea panourilor în ziua respectivă;

– aducerea trenului cu boghiuri speciale până la punctul unde începe lansarea panourilor, urmată de descărcarea macaralelor – portal pe calea de rulare. Pentru un panou de 22,50 m cu traverse din beton sunt necesare trei macarale, iar pentru lungimi mai mari sunt necesare patru macarale, capacitatea de ridicare a unei macarale fiind de 65 kN;

– ridicarea și deplasarea panourilor de pe trenul special cu ajutorul macaralelor portal și lansarea lor în cale;

– legarea panoului lansat de panoul precedent cu eclise și cu cel puțin două buloane. În același timp panoul se ripează cu ajutorul vinciurilor la poziția stabilită prin proiect. Durata unui ciclu de lansare este de 4…8 minute.

Pe măsura avansării trenului cu boghiuri se completează buloanele la joante, se rectifică poza traverselor și se strâng prinderile, cu asigurarea ecartamentului prescris.

După retragerea trenului special se descarcă piatra spartă pentru executarea prismei căii la capetele traverselor și între traverse, se ridică linia la nivelul definitiv și se realizează prisma căii la dimensiunile proiectate. După retragerea trenului din care s-a descărcat piatra spartă, urmează ridicarea liniei la cota definitivă, nivelarea, burarea și riparea liniei cu ajutorul unui utilaj special. În continuare se procedează la verificarea prismei căii cu mașina de profilat pentru eventualele redistribuiri și completări de piatră spartă, apoi se execută un nou buraj și o nouă ripare cu mașina de burat și ripat calea.

Se efectuează o recepție a liniei, după care linia poate fi deschisă circulației trenurilor cu o viteză de 30 km/h. După 10…15 zile se execută un nou buraj și o nouă ripare a liniei, după care se sporește viteza de circulație la 50 km/h. Viteza se poate ridica treptat la 70; 100; 120; 140 km/h pe măsura stabilizării liniei. Înaintea fiecărei ameliorări de viteză se execută un buraj și o ripare, cu eventuale completări de ale prismei căii.

B2. Executarea suprastructurii prin montarea căii in situ

Materialele pentru alcătuirea panourilor (șine, traverse și material mărunt de cale) se descarcă direct pe șantier, iar panourile se asamblează pe loc.

Traversele în prealabil placate sunt transportate cu vagoane pe linia existentă și se descarcă pe stratul de piatră spartă al prismei căii ce se construiește. Șinele și materialul mărunt de cale se descarcă pe banchetă, după care șinele se așază cap la cap, câte două, iar pe inima lor se înseamnă diagrama traverselor și se șanfronează găurile de eclisare. Eclisele și cleștii se asamblează încă din baza de materiale.

Pentru alcătuirea panourilor se procedează astfel:

– se ripează și se aliniază lateral traversele în lungul liniei conform diagramei, folosind o lată de lungimea șinei pe care este marcată diagrama traverselor;

– se așază plăcuțele și apoi șinele pe plăci, folosind macarale care circulă pe lângă platformă;

– se eclisează șinele, se verifică poziția traverselor, se introduc cleștii și se strâng buloanele verticale, materialul fiind transportat și depozitat pe capătul traverselor. Prinderea se face definitiv;

– se ripează panourile la axa proiectată prin măsurarea distanțelor de la țărușii de reper pe banchetă;

Restul operațiilor sunt identice cu cele ale metodei panourilor prefabricate.

Această tehnologie se aplică în special atunci când este posibilă descărcarea materialelor de pe o linie existentă (dublări de linie, sporirea numărului de linii în stații).

B3. Refacția căii ferate

Prin refacția căii ferate se înțelege un ansamblu de lucrări care cuprinde următoarele

operații:

– înlocuirea integrală a șinelor, traverselor și materialului mărunt de cale, precum și

curățarea pietrei sparte și completarea acesteia cu material nou pentru a se realiza o prismă a căii corespunzătoare condițiilor de circulație de perspectivă;

– îmbunătățirea profilului longitudinal și așezarea liniei în plan în axa teoretică, precum și îmbunătățirea condițiilor de circulație prin micșorarea declivităților, sporirea lungimii curbelor progresive și a razei racordărilor, în limita terasamentelor existente;

– înlocuirea aparatelor de cale corespunzător tipului de șină și îmbunătățirea caracteristicilor acestora.

De regulă, prin refacție șinele și materialul mărunt de cale se înlocuiesc cu altele noi și foarte frecvent de tip superior, iar traversele din lemn se înlocuiesc cu traverse din beton, cu excepția sectoarelor unde este necesară păstrarea lor.

Lucrările de refacție au un caracter de renovare și de modernizare și fac parte din lucrările de reparații capitale ale liniei.

Refacția liniei de cale ferată se execută atunci când:

– uzura șinelor a ajuns la limita admisă sau tipul șinelor nu mai corespunde noilor condiții de circulație;

– oțelul din șină a ajuns la limita de oboseală admisă, ceea ce se manifestă printr-un număr mare de șine degradate și cu defecțiuni, condițiile de securitate a circulației trenurilor fiind afectate.

Refacțiile se execută prin metoda panourilor prefabricate. Panourile se amplasează într-o bază de producție și se transportă la locul de montare cu boghiuri speciale.

Panourile vechi se scot din cale cu ajutorul macaralelor – portal mobile, care circulă pe calea de rulare cu ecartament de 3 180 mm. Panourile vechi se încarcă pe boghiuri speciale cu care se transportă în baza pentru demontarea panourilor.

Refacțiile, spre deosebire de construcțiile de linii noi, se execută pe linii în circulație, într-un interval de câteva ore când circulația se întrerupe (linia este închisă). Ritmul de lucru al unui șantier de refacție este de cca 60…70 km/an, în perioada când prisma căii nu îngheață (15 martie…30 noiembrie).

Baza pentru montarea panourilor la refacția liniei este similară cu cea pentru construcții de linii noi, însă adaptată unui ritm de asamblare sporit, pentru 400…900 m de linie pe zi.

Lungimea utilă a liniilor trebuie să fie corespunzătoare pentru depozitarea a 40 % din traversele din beton necesare pentru un an. Asamblarea panourilor se execută pe liniile I și III (imagine 16), nefiind stânjenită de descărcarea traverselor din beton, care se efectuează pe linia

II. Distanța dintre linii se stabilește funcție de macaralele folosite pentru manipularea traverselor din beton.

Imagine

Fig. 4.15. Bază pentru montarea panourilor la refacția liniei.

Desfășurarea lucrărilor de asamblare este similară cu cea descrisă la punctul 4.2.1. Procesul tehnologic se simplifică în mare măsură atunci când traversele din beton primite sunt deja placate și au o bună izolare electrică din fabrică.

Refacția în linie curentă necesită următoarele categorii de lucrări:

– lucrări pregătitoare, care se execută înainte de închiderea liniei;

– lucrări ce se execută la închiderea liniei (lucrări de refacție propriu-zisă);

– lucrări care trebuie executate imediat după deschiderea liniei, în aceeași zi;

– lucrări de consolidare și de finisare a liniei.

Șantierele de refacții de linii sunt dotate cu următoarele mașini și utilaje:

– mașina de ciuruit, cu ajutorul căreia se scoate piatra spartă din prisma căii și se curăță prin ciuruire, apoi piatra spartă curată este repusă în linie, iar piatra măruntă și impuritățile sunt evacuate în afara liniei;

– ciocane electrice de burat;

– mașina de ridicat linia;

– macarale – portal mobile;

– mașina de nivelat, burat și ripat linia;

– mașina de profilat;

_______________________________________________________________________________________

Imagine 16 – Bază pentru montarea panourilor.

– plăci vibratoare;

– boghiuri speciale pentru transportul panourilor noi și vechi scoase din cale;

– mașini de strâns tirfoane, buloane orizontale și verticale. Lucrările pregătitoare constau în:

– materializarea prin țăruși a profilului longitudinal și a poziției liniei în plan pe baza retrasării curbelor;

– descărcarea pietrei sparte noi în cantități suficiente, stabilite pe baza unor probe de ciuruire și pe baza necesităților de ridicare a niveletei căii;

– împrăștierea pietrei sparte la capetele traverselor, după ciuruirea ei, în vederea montării căii de rulare pentru macaralele – portal mobile;

– demontarea, transportul și montarea căii de rulare pentru macaralele – portal. În timpul închiderii liniei se execută următoarele lucrări (fig. 4.16):

Imagine

Fig. 4.16. Procesul tehnologic de refacție a liniei de cale ferată.

– ridicarea liniei cu mașina de ridicat;

– ciuruirea pietrei sparte cu mașina de ciuruit și repartizarea pietrei sparte curate cât mai uniform pe lățimea liniei (lungimea Lc din imaginea 17). Materialul necorespunzător este evacuat și folosit la completarea terasamentelor;

– ridicarea și nivelarea liniei cu mașina de ridicat, urmată_de burarea pietrei sparte sub traverse cu ciocane electrice;

_______________________________________________________________________________________

Imagine 17 – Procesul tehnologic de refacție a liniei de cale ferată.

– schimbarea panourilor pe porțiunea Lr. Linia înainte de sosirea trenurilor se prezintă ca în imaginea 18. În sensul de înaintare a lucrărilor utilajele sosesc în următoarea ordine: trenul cu boghiuri neîncărcate și macaralele – portal mobile, trenul cu boghiuri încărcate cu panouri noi și celelalte mașini corespunzătoare planului de lucru (fig. 4.16);

Imagine

Fig. 4.17. Linia înainte de refacția propriu-zisă.

– descărcarea macaralelor – portal mobile pe calea de rulare, după care se deplasează la primul panou care se ridică și se încarcă pe primul grup de boghiuri. Pe măsura ridicării panourilor, piatra spartă existentă se nivelează;

– compactarea stratului de piatră spartă cu plăci vibratoare;

– lansarea panourilor noi cu ajutorul macaralelor – portal ca la construcții noi;

– verificarea stării liniei, iar după retragerea utilajelor se redeschide circulația cu viteza de 30 km/h.

Lucrările care se execută imediat după redeschiderea liniei au ca scop asigurarea unei stări a liniei care să permită circulația trenurilor până la executarea burajului I, ele fiind următoarele:

– completarea și strângerea buloanelor de eclisare și strângerea definitivă a celor verticale, cu verificarea ecartamentului;

– riparea liniei cu vinciuri, în limita toleranțelor admise la exploatare;

– introducerea pietrei sparte în cale astfel încât umărul prismei căii să fie cel puțin de 20 cm, iar între traverse cel puțin pe jumătate din înălțimea lor;

– aplanarea banchetei și curățarea șanțurilor din profilul transversal;

– remedierea deformațiilor apărute după primele treceri ale trenurilor.

_______________________________________________________________________________________

Imagine 18 – Linia înainte de refacția propriu-zisă.

Lucrările de consolidare și finisare se execută pentru a aduce linia în starea de a asigura circulația cu viteza prevăzută în proiect (lungimea Lcf din fig. 4.16). Lucrările de consolidare încep cu burajul și riparea I, care se execută cel mai târziu a doua zi, cu mașina de ridicat, nivelat, burat și ripat. Concomitent cu burarea și riparea se execută și ridicarea liniei la nivelul definitiv. Viteza de circulație se sporește la 70 km/h.

Se completează prisma căii cu piatră spartă prin introducerea ei în cale cu mașina de profilat, după care se trece la burajul al II-lea și la riparea a II-a ale liniei.

După burajul al II-lea, viteza de circulație se sporește la cea normală. După alte două zile, se execută burajul al III-lea. Acesta este obligatoriu în curbe, iar în aliniament se efectuează acolo unde este necesar.

Lucrările de finisare se execută în intervalul dintre burajul I și burajul al II-lea și constau în: plantarea reperilor definitivi, completarea și revopsirea indicatoarelor de cale. După burajul al III-lea se execută profilarea prismei căii.

În final, se descarcă piatră spartă din vagoane dozatoare și se introduce în cale pentru aducerea prismei căii la dimensiunile prescrise, după care se execută profilarea prismei căii.

De asemenea, în cadrul lucrărilor de refacție sunt incluse și unele lucrări de finisare cum sunt: reararea trecerilor de nivel, completarea și revopsirea indicatoarelor de cale, montarea dispozitivelor contra fugirii șinelor etc.

Zilnic întreaga porțiune de linie pe care se circulă cu restricție de viteză de 30 km/h se va măsura cu tiparul sau căruciorul de măsurat calea, iar toate defecțiunile apărute, care nu se încadrează în toleranțele admise, vor fi eliminate prin lucrări de remediere corespunzătoare.

Lucrările de refacție se execută numai de unități specializate din cadrul SNCFR și numai în perioade când prisma căii nu este înghețată.

DATE SCHEMA FUNCTIONALA

SCHEMA FUNCȚIONALĂ (după Neufert. protejarea și dezvoltarea patrimoniului muzeal. documentarea. Punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoașterii. educării și recreerii. ORDINUL ministrului culturii și cultelor nr. ORDINUL ministrului culturii nr. HOTĂRÂREA nr. HOTĂRÂREA DE GUVERN nr.LEGISLAȚIE SPECIFICĂ LEGEA nr. FUNCȚIILE COLECȚIILOR PUBLICE: Constituirea. case memoriale. documentarea. evidența. 311 din 8 iulie 2003 a muzeelor și a colecțiilor publice. administrarea. 2185/2007 pentru aprobarea Normelor de clasificare a muzeelor și a colecțiilor private. conservarea și restaurarea patrimoniului muzeal. Punerea în valoare a patrimoniului propriu. 311/2003. ORDIN nr. protejarea și dezvoltarea patrimoniului propriu. evidența. LEGEA nr.1546/2003 pentru aprobarea Normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile clasate. conservarea și restaurarea patrimoniului propriu. Blackwell Science. Ernst and Peter – “Architects’ Data”.2297/2006 pentru aprobarea Criteriilor de acordare a avizului în vederea înființării muzeelor și colecților publice. Cercetarea. 5.216/2004 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea laboratoarelor și atelierelor de conservare și restaurare.DESCRIERE FUNCȚIILE MUZEULUI: Constituirea științifică. 12 din 11 ianuarie 2006 pentru modificarea și completarea Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr.4. Cercetarea științifică. colecții publice. 3rd edition) . 2035/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidența. centre de cultură și alte unități de profil. administrarea. gestiunea și inventarierea bunurilor culturale deținute de muzee.

Imagine

Nota: Recepția în propiectul propus va fi marcată prin volumetrie și va deține o particularitate având acces prevazut pentru exponate (automobile feroviare).

Zona pentru restaurare și înregistrare va fi în strânsă legătură datorită circulației exponatelor liniare.

Magazia este prevazută pentru mai multe tipuri de exponate, însă acestea la rândul lor pot fi împărțite în două mari categorii și anume: exponate înmagazinate cu caracter temporar scurt și exponate înamagazinate cu caracter temporar moderat și/sau îndelungat.

Sălile de studio și cele de conferințe sunt puternic unificate printr-un culoar în care accesul este plasat în vecinătatea conducerii pentru evidență și control.

Galeriile comunică accentuat cu zonele de control poziținate în apropierea acceselor pentru public.

_________________________________________________________________________

Imagine 19 – Neufert, Manualul arhitectului editia 37.

Imagine

Nota: Este sesizată o suprafață minimă pentru intrarea vizitatorilor și anume 100 mp.

Aprovizionarea pentru magazine și restaurant prezintă o zonă complet separată de restul funcțiuniilor muzeului.

_________________________________________________________________________

Imagine 20 – Neufert, Manualul arhitectului editia 37.

Imagine

Zonele principale:

1 – Colecții, aprovizionare, magazine, manuale, birou.

O zonă ce cuprinde partea de servicii ce deservesc drept suportul clădirii din punct de vedere funcțional.

2 – Birou/bibliotecă, arhivă, cataloage, tipar, copiere.

O zonă ce presupune gestiunea și studiul exponatelor și mijloace ajutătoare pentru prezentarea acestora.

3 – Întreținere, conservare, atelier.

O zonă cu specificație în întreținerea exponatelor unde se regăsesc instrumente și subzone special amenajate pentru conservarea obiectelor.

4 – Magazia principală, serviciu de pază, acces pentru public.

Serviciul de pază este integrat în corespondență cu accesul pentru public pentru efectuarea unui flux controlat.

5 – Administrația, transportul și circulația, paza.

Fluiditatea activităților și a mobilității în interiorul clădrii sunt raportate la această zonă.

_________________________________________________________________________

Imagine 21 – Neufert, Manualul arhitectului editia

6 – Învățământ, garderoba, laborator, prezentare.

O zonă specifică pentru realizarea de studii cu subiect în tema muzeului, servicii adiționale acestei funcțiuni și laboratoare pentru studiu științific.

7 – Intrare vizitatori, magazine, restaurant, bar, spații publice.

O zonă adresată în mod deosebit publicului unde spațiul este controlat iar serviciile de comerț și alimentație publică sunt prezente într-o manieră echilibrată cu funcțiuniile de spații pentru odihnă.

8 – Tehnic, climatizare, control/pază.

Spațiul tehnic servește un rol deosebit de important în activitățile ce au loc în interiorul obiectului propus, el fiind în permanență monitorizat de persoane de specialitate în acest sens și corelat pentru evenimentele ce au loc.

Tipologii de circuite a fluxului de viztiatori pentru expoziții:

Imagine

Nota: Pentru proiectul propus, a fost aleasă metoda prezentată în al doilea exemplu și anume circuitul liber, date fiind suprafețele largi de expunere, proporția exponatelor de dimensiuni mari (dorința de a nu înghesui vizitatorul între pereții unei încăperi mici și exponatele mari) și rezolvarea funcțională de ansamblu a proiectului.

_________________________________________________________________________

Imagine 22 – Neufert, Manualul arhitectului editia

Imagine

Clasificarea muzeului în funcție de caracterul exponatului:

Muzee de artă plastică: pictură, sculptură, acuarelă, desen, etc.

Muzee de artă aplicată (decorativă): lemn, metal, ceramică, fildeș, cristale, etc.

Muzee ale științei: fizică, chimie, electricitate, geologie, zoologie, botanică, etc.

Muzee tehnice: construcții, industriale, transporturi, agricultură, comerț, etc.

Muzee cu caracter social: etnografie, artă populară, etc.

Muzee istorice: arheologie, istoria civilizației, militare, ale revoluțiilo, teatrului etc.

Muzee comemorative: case memoriale și cele dedicate unor ev. importante, etc.

Muzee mixte: asociază diverse tipuri de exponate.

Nota: Proiectul propus, este definit ca fiind prin această clasificare, unul de natură tehnică (tehnologica).

Imagine

Nota: Tipologia de muzeu în care se încadrează lucrarea propusă este una închisă deoarece accesul este controlat în perimetrul interior a clădirii, exponatele sunt depozitate în aria utilă a obiectului iar activitățiile au loc în încăperi special amenajate.

_________________________________________________________________________

Imagine 23 – Gheorghe VAIS, Programe de arhitectură

Imagine 24 – Gheorghe VAIS, Programe de arhitectură

Imagine

Nota: Schema de bază după care a fost elaborat întregul fir funcțional al proiectului propus este reprezentată în imagine 25.

Înțelegem ușor, că accesul principal deservește pentru public, astfel este într-o strânsă relație cu paza și culoarul sau holul principal ce are direct legatură cu încăperile de expoziție specifică.

Încăperile ce deservesc drept servicii de întreținere sunt poziționate la polul opus de cele publice.

_________________________________________________________________________

Imagine 25 – Gheorghe VAIS, Programe de arhitectură

NORME DE PROIECTARE

Imagine

Calculele pentru iluminarea muzeelor sunt foarte teoretice, calitatea iluminării fiind decisivă. Experimentele americane sunt în acest sens mai edificatoare.

În ultimul timp se preferă din ce în ce mai des lumina artificială în locul celei naturale, chiar și în cazul luminatoarelor orientate către nord. Suprafața optimă de expunere este între 30° si 60° la o înălțime a încăperii de 6,70 m și o înălțime de parapet de 3,04 si 3,65 m în cazul picturilor.

Amenajarea generală: se evită circuitele nesfârșite, se preferă aripi care radiaza de la intrare. Lateral se prevăd încăperi pentru împachetare, expediere, administrație, atelier foto, ateliere pentru renovare, săli de curs.

Condițiile standard de temperatură și umiditate pentru muzee prevăd o temperatură de 18°C la o umiditate relativă de 55%, dar adeseori sunt necesare condiții variabile. În timp ce se va menține o umiditate optimă de 55 -66% pentru lemn, de 50-55% pentru pânză, respectiv de 45-50% pentru hârtie, în cazul muzeelor ar trebui să se respecte o umiditate mai redusă, de la 4% la maxim 40%. Foarte importantă este evitarea variațiilor bruște de umiditate, mai mult de 2,5% într-o oră sau mai mult de 5% într-o zi. Variațiile sezoniere nu trebuie să depășească plus 5% vara și minus 5% iarna. Fluxul variabil de vizitatori creează o permanentă schimbare a condițiilor climatice.

_________________________________________________________________________

Imagine 25 – Gheorghe VAIS, Programe de arhitectură

COMPARAȚII CONSTRUCTIVE

EXMPLUL 1: CHINA MUSEUM OF DESIGN BAUHAUS COLLECTION

Imagine Imagine

Arhitecti: Carlos Castanheira, Alvaro Siza

Locatie: Hangzhou, Zhejiang, China

Categorie: Muzeu

Arhitectura: Liu Ke, Zhao Yaunpeng, Jiang Weihua

Arie: 16 000.00 mp.

An proiect: 2019

Descriere: Academia Chineză de Artă în Hangzhou deține două campuse. Unul se află în centrul orașului, aproape de West Lake, și un campus nou mai mare la periferie. Prezența arhitectului Wang Shu este regăsită pe noul campus: mare parte din clădirile acestuia au fost proiectate de el. Când începuse la lucrările sale, încă nu primise premiul Pritzker 2012. Ajutorul pe care l-au oferit atât el cât și soția sa încă de la stagiile inițiale ale proiectului au reprezentat un sprijin fundamental.

Colecția uriașă a muzeului împreună cu o achiziție recentă de obiecte originale ale școlii Bauhaus au pormulgat ideea unui museu pentru expoziție permanentă împreună cu alte lucrări și expoziții temporare. Campusul era în mare parte deja ocupat cu o suprafață de sit rămasă liberă ce avea o formă triunghiulară, la intersecția a două drumuri principale. Din punct de vedere al rezolvării perimetrale, situl era constrâns de regulile urbanistice și de context, definiind în mare parte amprenta la sol a clădirii propuse. _________________________________________________________________________

Imagine 27,28 – Sursa: www.archdaily.com

Desfășurarea interioară urmărește să faciliteze o tranziție ușoară a fluxului de vizitatori și a unei utilizări felixibile de spațiu. Fiind o academie de artă, scopul său principal va fi să afișeze rezultatele diferitelor activități, limbi, și tehnici realizate de student și profesori și totodată să fie percepute de invitați. Subsolul este plănuit să adăpostească zonele tehnice, arhivele, zonele de serviciu, și o cafenea conectată în mod direct cu o curte de interior triunghiulară a clădirii. Deasupra, la planul parter regăsim intrarea, zonele de odihnă și zonele publice, distribuții, culoare de expoziții temporare, și auditoriumul. Un nivel mezanin permite circulația împreună cu o rampă de acces pe acoperișul de tip terasă verde deasupra volumului cu orientare spre est.

Ultimul etaj al acestui volum este pentru expoziția permanentă a colecției Bauhaus. Zonele de administrație, workshopuri pentru tinerii artiști. Materialul care definește volumul și “coaja” de exterior a acestuia va fi Red Agra din India. Unele dintre suprafețele plane, în mod deosebit pe interior, vor fi acoperite în marmură albă. Ramele vor fi din aluminiu și lemn. Un corp liber perpendicular acoperit în beton alb, propus în partea de sus va fi folosit drept acces pentru public.

EXMPLUL 2: TACOMA ART MUSEUM BENAROYA WING

Imagine Imagine

Arhitecti: Olson Kundig

Locatie: Tacoma, Washingtoon, Statele Unite

Categorie: Museu

Arie: 6 595.00 mp.

An proiect: 2019

_________________________________________________________________________

Imagine 29,30 – Sursa: www.archdaily.com

Cea mai nouă adiție la Muzeul de Arta Tacoma, aripa Benaroya este o expansiune de 6595 mp. Pentru a găzdui colecția Benaroya, o moștenire donată muzeului de Rebecca și Jack Benaroya. Arhitectura aripei Beanroya balansează opacitatea cu transparență pentru a oferii condiții optime de vizualizare a 350 de obiecte de artă din sticlă, pictură și sculptură. Adaosul deasemenea întărește vizual conexiunea dintre Muzeu și oraș activând partea de capăt din Nord a muzeului și oferind o platform de observație vizitatorilor ce pot să vizualizeze contextul urban din galerii.

Adiția include 4800 de mp. de galerii noi, ce vor conține lucrări din colecția Benaroya și totodată expoziții temporare. Datorită elementelor din colecție ce sunt în mare parte din sticlă, cheia arhitecturii se concentrează asupra sensibiliăații scării, luminii și protecțiilor operelor de artă. Limbajul arhitectural rezultat se reflectă într-o abordare de scară civică către public. Galeriile includ expuneri flexibile, și pereți temporari mobili astfel expunerea se poate realiza în mai multe feluri.

MOTIVE PENTRU CARE CELE DOUA EXEMPLE SUNT RELEVANTE

Situl fiecăruia se află într-o zonă puternic urbanizată.

Suprafața pe care clădirea se poate dasfășura este restrânsă în ambele cazuri, astfel denotând o rezolvare planimetrica optimă pentru zone cu arii mici.

Rezolvarea planimetrică este realizată în normele și regulile impuse de urbanismul specific unui oraș.

Planimetria se desfășoară cu o retragere semnificativă de la drumul de acces.

Ambele exemple rezolvă o conectivitate între obiectul propus și contextual urban, în mod deosebit pe o latură ce cuprinde o zona carosabilă puternic accentuată prin suprafața și fluxul de circulații.

Volumele se identifică puternic cu funcțiunea pe care o adăpostesc și viceversa, pentru ambele obiecte arhitecturale.

Fațadele sunt rezolvate într-o manieră asemănătoare, unde sunt folosite cel mult trei culori (sau materiale cu tonuri de culoare specifică). Dintre aceste trei culori doar două predomină iar a treia intervine drept reper pentru detaliile de construcție.

ANALIZA PLANIMETRICA

Imagine Imagine

FRONTURI STRADALE

PARTAJAREA PE SIT A PARCAJELOR

Imagine

_________________________________________________________________________

Imagine 31,32,33 – Sursa: www.archdaily.com

CONCLUZII ANALIZA PLANIMETRIE

Sunt rezolvate fronturile stradale cu o planimetrie liniară și paralelă cu acestea.

Parcajele supraterane sunt dispuse separat de zona de expoziție.

Sunt observate culoare ce se formează în urma retragerii suprafeței de construcție a obiectului față de limitele sitului.

ANALIZA VOLUMETRICA

Imagine Imagine

Imagine

______________________________________________________________________

Imagine 34,35, – Sursa: www.archdaily.com

Imagine 36 – Imagini din proiectul propus.

CONCLUZII ANALIZA VOLUMETRICA

Volumetria de ansamblu este subdivizată în volume separate prin reduceri de înălțimi.

Liniile de contur a volumetriei sunt puternic accentuate într-un contrast de zig-zag pentru a oferii clădirii dinamică și o percepție de ascensiune privitorului.

Volumele apar suspendate pentru a oferii o percepție de ascensiune, măiestrie și pentru crearea spațiilor necesare pentru sugestia de primire a vizitatorilor.

PROCESUL DE CONCEPT

Imagine

Urmarind forma neregulată trapeizoidală a sitului implementăm 4 volume cu astfel de conotații geometrice, având rolul de a indentifica funcițiuni majore și distincte ca și puncte de repere.

Desaturarea înălțimilor volumetrice pentru diminuarea percepției de ”autoritate” și conferirea uneia de ”gazdă” pentru vizitatori.

_________________________________________________________________________

Imagine 37 – Imagini din proiectul propus.

Unificarea volumelor pentru crearea fluxurilor de circulație în zone acoperite și complementare funcțiuniilor.

În ideea în care, un muzeu tehnologic dorește să promoveze o anumită tehnologie a trecutului, atât în prezent cât și în viitor, dovedește că această clădire necesită o ”personalitate” ce să promoveze conceptul de ascensiune spre un viitor bogat și trainic pentru întreaga cultură tehnologică. Pe acest principiu se bazează și metoda de construcție a întregului volum, unde volumele inițiale sunt, individual, tăiate sau transfigurate cu un plan înclinat pe axa diagonală a porținii superioare.

Astfel, ajungem într-un punct unde forma întregului ansamblu devine sugestivă la nivel de percepție vizuală, sugerând linii de forță a unui obiect ce poate fi regăsit în interiorul clădirii propuse.

Discrepanța majoră între liniile de forță rezultate, a porțiunii conturului de fațade de sus și a celui de jos este rezolvat prin adăugarea unui element natural în general, o apă stătătoare deobicei. În acest caz, implementarea unui astfel de obiect nu ar avea relevanță prin urmare discrepanța este soluționată cu o ”oglindire reala” a porțiunii superioare a volumelor rezultate, în aceași metodă de sculptare.

Rezultatul este unul cel puțin satisfăcător dacă nu deosebit de bun, iar percepția vizuală este una echilibrată și suprinzatoare.

Perspectivele rămân impresionante indiferent de alegerea acestora.

Nota de libertate realizată prin amenajarea sitului în jurul obiectului îl pune în valoare ca și volum întreg, exact ca și o opera de artă expusă în interiorul său.

BIBLIOGRAFIE

Curs general pentru formarea personalului din muzee si colecțiile ecleziale.

Editura Bazilica a Patriarhirei Române București 2011

Neufert, Manualul Arhitectului ediția 37.

Gheorghe Vais, Programe de arhitectură.

Codul Muncii.

Legea României privind normele de proiectare a căilor ferate.

Norme de desfasurare a activitatilor într-un muzeu.

SURSE

https://www.scribd.com

https://ro.wikipedia.org

Homepage-Igloo

http://www.preferatele.com

https://livrosdeamor.com.br

CUVANT DE SFÂRȘIT

Prin toate aceste documnetații, norme și note explicative, obiectul arhitectural este explicat atât în general cât și în detaliu.

Respectând tema de proiectare, este soluționată situația propusă în ultimă istanță, cu un obiect arhitectural ce oferă un atribut cel puțin satisfăcător sau deosebit de bun pentru toate fenomenele (percepții vizuale, spațiale, senzoriale) ce reies din datele de context ( situație existentă, dezvoltare urbană ș.a.).

Obiectul arhitectural în contextul Municipiului Arad, nu numai că este desăvârșit în funcțiunea și conceptul său însa prin toate acestea el reușește să îmbunătățească nivelul spațiului urban, turistic, contextual socio-cultural și economic.