Curti Contemporane, Radacini Stravechi5 [306771]

Abstract

Experiența curții ca scenă introvertită pentru viața de zi cu zi este o caracteristică arhitecturală care apare recurent în diferite culturi și cu diferite interpretări. [anonimizat]. Dacă în diverse timpuri și locuri au existat idei foarte diferite cu privire la modul în care este organizată o curte, [anonimizat].

[anonimizat].

[anonimizat] o prezentare istorică a acestei forme de locuire care și-a [anonimizat].

Continuând, analizează în detaliu perioada modernă pentru a stabili în ce măsură tradițiile sunt preluate și adaptate. Schimbarea majoră produsă în această perioadă aduce cu sine noi soluții de locuire. [anonimizat], aduce reinterpretări mai mult sau mai puțin inspirate din arhetipurile curții.

[anonimizat] „rădăcinile străvechi” [anonimizat], [anonimizat] a arăta că tipologia curților interioare este un important instrument prin care arhitectul are posibilitatea de a conecta prezentul cu istoria într-o continuitate neîntreruptă.

1.[anonimizat]. [anonimizat], datând din 6500 î.Hr. [anonimizat], în diferite climate și diferite civilizații.

[anonimizat]-[anonimizat] o mică deschidere în acoperiș pentru evacuarea fumului. [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] a diminua diferența între spațiul interior și cel exterior. Acest lucru a [anonimizat], spații care sunt expuse și care protejează în același timp.

[anonimizat], [anonimizat], făcând ca această tipologie să persiste până astăzi.

1.1. [anonimizat], pătrat și cerc. Aceste forme au fost adaptate pentru a [anonimizat], topografia și orientarea clădirii ceea ce a condus la producerea de forme noi (formă U, L, T, V, H sau Y). Datorită acestor variații, se poate afirma că curtea interioară poate fi complet închisă sau semi-închisă sau definită doar de doi pereți.

Prin natura ei, curtea interioară este un spațiu de tranziție. Termenul spațiu de tranziție acoperă o gamă largă de spații, de la pasaj sau coridor, la balcon sau portic. Zonele de tranziție sunt spații intermediare, în care climatul interior și cel exterior sunt moderate; în aceste spații, ocupantul poate experimenta într-o anumită măsură efectele dinamice ale schimbărilor climatice din exterior. Spațiile de tranziție pot fi împărțite în trei tipuri principale. Tipul 1 se referă la curți interioare. Cel de-al doilea tip cuprinde spații deschise atașate clădirii, cum ar fi balconul, veranda, strada acoperită, porticul sau sera. În cel de-al treilea tip, clădirea este complet înconjurată de spațiul exterior, cum ar fi situațiile pergolelor sau pavilioanele.

Diferite tipuri de spații de tranziție

Opusul locuinței cu curte interioară este pavilionul, care privește spre exterior mai mult decât spre interior. Cel mai bun astfel de exemplu este locuința detașată. Lipsită de un spațiu exterior larg, așa cum este în mod frecvent cazul locuinței urbane, aceasta nu beneficiază de intimitate și este expusă la zgomotul străzii.

Aceste condiții conduc locuitorii să-și dorească tot mai mult teren, doar pentru a se distanța de vecinii lor, în timp ce o curte mică poate fi suficientă pentru activitățile exterioare ale familiei. Locuința detașată are nevoie de vederi largi asupra peisajului, în timp ce curtea poate fi un microcosmos al întregii naturi. Prima reprezintă omul dominând natura, iar a doua îl sugerează contemplând și conservând natura.

Orientarea, închiderea și elementele naturale sunt elementele esențiale ale curții datorită rolului semnificativ pe care le-au jucat aceste elemente în ceea ce privește aspectul climatic și social care caracterizează mediul clădirii.

Orientare

Schema generală a clădirii joacă un rol important în orientarea curții, elementele de care se ține cont fiind: amplasarea soarelui, umbrirea, câștigul solar și direcția vântului. Toate acestea au efect asupra microclimatului. Orientarea corectă a curții contribuie la dezvoltarea confortului termic; mai mult decât atât, unghiul radiației solare și direcția vântului pot provoca disconfort termic dacă orientarea nu este adecvată.

Închidere

Designul curții are forme diferite în funcție de regiune, depinzând de dimensiunile și forma pereților de închidere. În plus, variază și datorită impactului cultural, economic, social și al mediului. În multe cazuri însă, aspectul curții variază foarte puțin. Termenul de "închidere" se referă la elemente care au rol important în crearea microclimatului cum ar fi pereți, ferestre și uși. În timpul etapei de proiectare, arhitectul poate manipula aceste elemente pentru ca impactul curții să fie unul pozitiv.

Închiderile au rol în crearea ventilației în interiorul curții. Eficacitatea ventilației este dată de raportul între peretele opac și ferestre și precum și de alegerea tipului de ferestre.

În cele din urmă, culoarea, materialele, umbrirea și materialul peretelui de închidere sunt alte elemente care influențează microclimatul curții.

Pentru a fi simțită ca un spațiu interior, ca o cameră fără acoperiș, curtea interioară trebuie să fie limitată ca suprafață. În cazul curții, conceptul de incintă este mult mai complex datorită dualității interiorului și exteriorului. O curte este atât spațiu interior, în sensul că este închisă de pereți, cât și spațiu exterior, în sensul că este neacoperită.

Elemente naturale

Aceleași elemente ale curții interioare au fost alese de-a lungul timpului, găsindu-se atât în cele antice, cât și în cele contemporane, pentru a realiza un spațiu plăcut și pentru a crea o microclimatul confortabil în fiecare caz.

Apa este o componentă foarte importantă: corpurile de apă și orice elemente care conțin apă au fost alese pentru efectul de răcire prin evaporare. Rezervoarele de stocare a apei (apa de ploaie) contribuie și ele la efectul de răcire prin utilizarea masei termice a apei care contribuie la reglarea temperaturii.

Deși speciile de arbori nu sunt specificate, aceștia sunt poziționați în funcție de caracteristicile lor de mărime și frunziș (de exemplu, sezoniere sau veșnic verzi) pentru a contribui la umbra sezonieră. Arbuștii completează vegetația în cazul locuințelor colective, servind ca bariere vizuale pentru spațiile private în aer liber.

Însă, utilizarea apei și a vegetației ca moderatori termici este restrânsă în proiectarea contemporană datorită suprafețelor mici ale spațiilor private în aer liber.

1.2. Funcții ale curții

Schoenauer susține că patru tipuri de factori au contribuit la acceptarea rapidă a tipologiei locuinței cu curte interioară în așezările istorice de-a lungul a mii de ani, și anume: psihosocial (intimitate/proprietate), economic (densitate/valoare teren), climatic (protecție solară/eoliană) și religios (paradis intern/deschiderea spre cer).

El consideră că, în primul rând, a existat o considerație psihosocială: locuința orientată spre interior a asigurat intimitatea față de vecini în activitățile casnice, cât și siguranță pentru bunurile materiale.

În al doilea rând, a existat un factor economic: fortificațiile din jurul orașelor vechi au limitat foarte mult suprafața de teren disponibilă pentru locuințe, iar casa cu curte interioară a permis cea mai mare densitate, dezvoltarea pe înălțime nu era posibilă din punct de vedere tehnologic la acel moment.

În al treilea rând, condițiile climatice au favorizat casa cu curte interioară în favoarea locuinței detașate expusă pe patru laturi, casa cu curte interioară fiind alipită altor locuințe și astfel protejată pe toate laturile în afară de îngusta alee de acces. Mai mult, curtea interioară, prin utilizarea apei și a vegetației a putut să îmbunătățească microclimatul casei.

Cel de-al patrulea factor a privit religia: grădina deschisă a curții interioare a avut o afinitate cu imaginea omului despre paradis; cele două dimensiuni laterale erau limitate, însă a treia dimensiune, înălțimea era infinită.

2.Valori și potențial ale curților istorice

2.1. Egiptul Antic

Machetele și picturile depuse în morminte ca ofrande prezintă locuințe cu unul, două și trei niveluri cu curți interioare, camere și spații de lucru. Aceste informații se corelează cu dovezile din Amarna și împreună cu acestea dau o imagine mai completă a caselor și grădinilor egiptene.

Curțile neacoperite erau adesea pe părțile de nord ale caselor, pentru umbră, iar curțile mici aveau spațiu doar pentru gătit și pentru luat masa. Animalele erau ținute în curți pe timpul nopții, iar pe timpul zilei meșteșugarii foloseau curțile ca spațiu de lucru. Familiile bogate aveau mai multe curți, piscine și spații pentru diferite plantații. A fost adusă apa în grădini pentru uz horticol. La Amarna, multe case aveau puțuri circulare în curțile lor.

Utilizare: Curțile mici, domestice, funcționau ca parte a locuinței, meritând descrierea de „camere exterioare”. Piscinele din grădină aveau pește și serveau ca sursă de aprovizionare cu apă. Plantele agățătoare și copacii erau necesare pentru umbră.

Formă: Pereții casei și ai curții erau făcuți din cărămizi din lut. Scările în aer liber conduceau la acoperișuri plate, cu parasolare. Spațiul de pe acoperiș putea fi utilizat pentru gătit, mâncat și dormit. Deoarece locuințele se aflau pe terenuri mai înalte pentru a evita inundațiile, apa trebuia să fie transportată sau extrasă din puțuri.

2.2.Grecia și Imperiul Roman

Grecia antică

Se cunosc mai puține despre grădinile grecești din perioada clasică decât despre grădinile egiptene făcute cu o mie de ani mai devreme. Acest lucru se datorează în parte faptului că orașele grecești au fost reconstruite în mod constant și, în parte, faptului că atât de puține picturi grecești au supraviețuit. Dovezile arheologice ale sculpturii folosite în grădinile grecești sunt practic inexistente. Homer însă, descrie trei categorii de spații amenajate în aer liber: curți, grădini și plantații. Se crede că poemele sale au fost scrise în circa 800 î.en.

Perioada elenistică

În timp ce case cu curte interioară au fost descoperite la Knossos și Gournia pe insula Creta (2000 î.Hr.), de abia în perioada elenistică (900 î.Hr. – 400 î.Hr.), curțile au devenit des întâlnite în orașele grecești. Casele de la începutul acestei perioade constau într-o singură cameră și ocazional, cu un portic atașat. Activitățile casnice aveau loc în interiorul acestei camere sau în spațiile exterioare adiacente. La mijlocul secolului al VIII-lea, acestea au început să se întoarcă spre interior, cu adăugarea a două sau trei camere în jurul unui spațiu exterior în aer liber, care nu era încă complet închis. De-a lungul timpului, cel mai important oraș-stat grecesc, Atena, a fost sursa ideilor noi. Cu toate acestea, în timp ce clădirile sale publice erau splendide, locuințele erau construite dezordonat, urmărind liniile topografice și umplând golurile provocate de război. Nu se știe când coloanele detașate au fost introduse în arhitectura greacă ca modalitate de a oferi o zonă acoperită în jurul curților. Peristilul, "o serie de coloane care înconjoară o clădire sau ocurte neacoperită", apare în săpăturile unor casele din Atena care datează din secolul V-IV î.Hr. Cu amestecul celor două culturi, grecești și romane – care a fost posibilă datorită coloniilor grecești în sud-vestul Italiei – se poate specula că peristilul a fost fie o dezvoltare a atrium-ului roman, facilitând construcția unor curți interioare mai mari, fie o îmbunătățire a curții grecești.

Imperiul Roman

Gloria Greciei se găsea în gândirea originală, grandoarea Romei în vasta aplicare a noilor idei și înființarea unei societăți civile în cadrul statului de drept. Cele două culturi au fost legate, mai întâi de așezările grecești din Italia, mai târziu prin anexarea romană a imperiului elenistic.

Pompei, cel mai relevant exemplu, atunci când a fost acoperit de cenușa Vezuviului în 79 d.Hr., avea o populație estimată între 25 000 și 30 000 de locuitori în interiorul zidului dublu al orașului. Excavațiile arată dovezi clare ale unei amenajări stradale planificate cu magazine (taberna) și unele cu spații de locuit la etaj. Distribuția de locuințe arată un amestec de case mici și mari în aceiași zonă, reprezentând absența unor zone predeterminate pentru proprietarii bogați. Numai casele mai mari aveau fie o grădină în spate (hortus), fie o curte interioară cu peristil; totuși, toate casele, chiar și cele mai mici, aveau un atrium.

Cuvântul latin "atrium" însemna inițial un "loc făcut negru de fum", dar a devenit utilizat pentru a desemna o mică sală sau o curte neacoperită, "uneori cu colonade, patru sau mai multe care susțin acoperișul, și camere care se deschid spre galeria de coloane. În unele exemple romane există un iaz central sau un bazin pentru colectarea apei de ploaie". Spațiul său central este o evoluție a locuințelor etrusce aflate în zone deluroase unde, în afară de funcțiile sale ca spațiu pentru gătit, focul era esențial pentru încălzirea interiorului. Vatra era plasată într-un adăpost tipic circular, fără vreun orificiu în acoperișul conic; fumul era reținut în interior, creând un nor cald negru. Înălțimea ușii de la intrare era ușor mai mare decât înălțimea unui om și era în general împărțită vertical în două părți, permițând astfel excesul de fum să-și găsească drumul când partea superioară a ușii era deschisă. Când ușa de la intrare era închisă, excesul de fum era evacuat prin găurile din acoperiș. În timp, planul locuinței a devenit rectiliniar, cu spațiul central lărgindu-se către o deschidere în acoperiș, care conferirea lumină și ventilație camerelor mici (cubicula) plasate în lateral. Vatra a fost mutată într-una din aceste camere, bucătăria (culina). Direct sub deschiderea din acoperiș (compluvium), o piscină (impluvium) ocupa centrul atriumului, colectând apa de ploaie și a furnizând confortul vizual și termic al casei.

O dată cu acceptarea crescândă a acestui tip de casă (domus) în contextul urban, atrium-ul a dobândit un rol social, evoluând într-o zonă de recepție (uneori cu fresce pe pereți și decorații generoase).

În momentul în care Vitruvius a scris De architectura în primul secol d.Hr., clasificarea și definirea atriumului și a peristilului din măsuri arhetipale ideale erau fost deja încorporate în casa romană. Multe dintre curțile interioare erau înconjurate de coloane (peristil) care formau coridoare ventilate între camere și curți. Vitruvius specifică proporțiile corecte pentru astfel de colonade după cum urmează:

Peristilul ar trebui să fie o treime mai lung decât adâncimea, iar coloanele lui la fel de înalte ca lungimea. Dimensiunea dintre coloanele peristilului trebuie să fie de cel puțin trei ori și nu mai mult de patru ori cât grosimea coloanelor. Dacă coloanele peristilului sunt făcute în stilul doric, luați modulele pe care le-am dat în a patra carte, despre ordinul doric, și aranjați coloanele cu referință la aceste module și la schema triglifelor.

În cadrul schemei de proporții descrise cu o atât de multă precizie, curțile interioare erau bogate în culoare, plantate și intens utilizate. Atrium-ul era un spațiu familial în care partea centrală a acoperișului era neacoperită. Locuințele mai mari aveau o incintă pavată înconjurată de un rând de coloane, cunoscut sub numele de peristil. Curtea interioară cu peristil a fost folosită pentru activități în aer liber și pentru socializare. Chiar și casele mai mari aveau un spațiu dreptunghiular în spate, cunoscut ca hortus sau xystus, folosit pentru cultivarea legumelor și a florilor.

În aspectul clasic al domus-ului roman, atrium-ul era locul cel mai important al planului locuinței. Fiind cameră principală în partea publică a casei (pars urbana), atrium-ul era centrul vieții sociale și politice a casei. Capul familiei (paterfamilias) își primea clienții în zilele de lucru în atrium, caz în care funcționa ca o sală de așteptare pentru întâlniri de afaceri. Având în vedere că atrium-ul era un spațiu în care invitații și clienții trebuiau să aștepte deci să petreacă destul de mult timp, era, de asemenea, spațiul în care proprietarul casei își îndrepta cel mai mult atenția pentru a decorațiuni.

Tipuri de atrium

Atriumul putea avea o serie de configurații posibile, așa cum este detaliat de Vitruvius (De architectura 6.3). Printre acestea, principalele tipologii au fost atrium-ul toscan (atrium tuscanicum), atrium-ul tetrastil (atrium tetrastylum) și atrium-ul corintic (atrium corinthium). Forma toscană nu avea coloane, ceea ce impunea ca grinzile să preia greutatea tavanului. Atât tipurile tetrastil, cât și cele corintice aveau coloane în centru; atrium-ul corintic avea, în general, mai multe coloane care de asemenea erau mai înalte.

Planuri: stânga-atrium toscan, dreapta-atrium corintic

Toate cele trei tipologii aveau o deschidere centrală în acoperiș (compluvium) și o piscină corespunzătoare (impluvium). Compluvium-ul permitea luminii, aerului proaspăt și ploii să intre în atrium; în timp ce impluvium-ul era necesar pentru colectarea apei pluviale și canalizarea acesteia către o cisternă subterană. Apa putea fi apoi utilizată în scopuri casnice. Dincolo de atrium și tablinum se află partea mai privată a casei (pars rustica), care era adesea în jurul unei curți neacoperite, cunoscută sub numele de peristil (nr.11 în diagrama de mai sus). La pars rustica nu aveau acces clienții de afaceri și servea ca punct central al vieții de familie. Porțiunea centrală a peristilului era neacoperită și putea fi ocupată de o grădină decorativă, o fântână, lucrări de artă sau putea avea rol funcțional pentru bucătărie. De asemenea, putea fi o combinație a acestor elemente. Dimensiunea și aranjamentul peristilului variază destul de puțin, în funcție de dimensiunea casei înseși.

Utilizare: spațiul privat în aer liber din interiorul orașelor fortificate era valoros: împărații aveau palate cu grădini în aer liber; nobilii bogați aveau case cu curți interioare; familiile sărace trăiau în câte o cameră, fără ferestre, cu ușile deschizându-se spre străzi înguste. În Grecia, curțile interioare erau camere de zi neacoperite. În Italia romană, curțile erau de asemenea folosite pentru a găzdui altare, pentru a crește plante și pentru a expune statui și fântâni. În orașe, curțile erau închise de ziduri înalte pentru securitate și intimitate.

Formă: Romanii realizau trei tipuri de curți:

• o curte (atrium) aflată în centrul locuinței, care permite accesul la alte încăperi și la stradă. Atrium-ul servea ca sursă de lumină și spațiu de ventilație. Era pavat și ușor înclinat pentru a colecta apa de ploaie, care era depozitată într-o cisternă;

• o curte înconjurată de un șir de coloane (peristil), ornamentată și folosită precum cameră de zi și loc de luat masa în aer liber. Colonada, acoperită pe tot perimetrul, funcționa ca un coridor care permitea accesul la dormitoare și alte spații ale locuinței. Curtea închisă avea piscine, fântâni, arbuști, flori, statui și un mic altar. Plantele care rămâneau verzi pe tot parcursul anului erau favorizate: dafin, mirt, oleandru, rozmarin și iederă, iar dintre flori: trandafir, iris, crin, violetă, margaretă, mac și crizantemă;

• un spațiu horticol (xystus) era folosit pentru flori și legume și putea fi decorat cu statui, un pavilion sau un element cu apă.

2.3. Asia de Vest și lumea islamică

Mesopotamia

Când s-au stabilit aici pentru prima dată, în unele părți din Mesopotamia erau mlaștini, cu vegetație luxuriantă, iar alte zone, lipsite de apă. Irigarea terenului uscat și curățarea terenului mlăștinos au generat condiții excelente pentru agricultură și pentru așezările omenești. Mlaștinile luxuriante furnizau alimente, iar vânătoarea, anterior o necesitate, a devenit sportul regal. Consemnările arheologice ale orașelor vechi arată că locuințele erau aranjate în jurul curților interioare. Casele mici aveau curți mici, iar palatele aveau curți de dimensiuni mai extinse.

Persia

Spre deosebire de Mesopotamia, Persia era formată predominant din munți și nu avea râuri. Prin urmare, clădirile erau făcute din piatră, iar apa era foarte apreciată și considerată ca sursă a vieții, simbolizând forța vieții în arta persană. Canalele de irigație și canalele subterane au făcut posibilă cultivarea în regiunile deșertice. Canalele de suprafață au fost utilizate pentru irigare. Grădina cvadripartită, reprezentativă pentru această cultură, era un spațiu închis împărțit de canalele de apă. Originea sa este neclară.

Regularitatea a fost caracteristica specifică a grădinilor persane antice și a grădinilor islamice ulterioare. Geometria a fost îmbinată cu o pasiune pentru elementele naturale: copaci, apă și flori – în special a trandafirilor, care rămân importanți în Iran până în prezent.

Utilizare: Cuvântul antic persan pairidaeza a fost ulterior folosit pentru a descrie curți interioare după tipul prezentat în diagramă. Ordinea era principala lor caracteristică. În afara orașelor, grădinile paradisului puteau fi grădini mari cu pavilioane. În interiorul orașelor, curțile erau izolate, separate de zgomotul și praful din exterior. Apa, în diverse forme: canale, bazine, fântâni sau cascade, era o componentă esențială a grădinii paradisului. Grădinile paradisului erau folosite pentru relaxare, distracție, dormit și admirarea mirosurilor, sunetelor, fructelor, florilor și a statuilor decorative.

Forma: Forma clasică a grădinii-paradis este rectangulară și împărțită de canale de apă. Planul a evoluat încet, sub influența persanilor din secolul al VI-lea î.Hr., arabilor din secolul al VIII-lea d.Hr. și a mongolilor din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea. Coranul descrie paradisul ca o grădină a eternității, cu patru râuri: apă, lapte, vin și miere. Acest concept se află în spatele evoluției curții-paradis, cele patru părți fiind separate de canalele de apă și simbolizând cele patru elemente: pământ, apă, foc și aer. Când erau construite pe teren înclinat, grădinile-paradis erau terasate.

Civilizația arabă

Importanța motivului spiritual în realizarea spațiului exterior închis în Egipt, Grecia și Roma a fost discutată anterior. Iudaismul, creștinismul și islamul provin din zona cunoscută ca "Orientul Mijlociu". Dintre acestea, religia cel mai mult asociată cu curțile interioare a fost islamul.

„De fapt, datorită naturii sale închise, curtea este o formă urbană fezabilă, adesea mică și nepretențioasă, este potrivită unei densități ridicate. Grădina islamică și curtea împărtășesc multe caracteristici și se echilibrează reciproc. Ambele reflectă un sentiment profund al locului. Grădina exprimă conceptul paradisului și este deseori simbolic împărțită în patru părți. Curțile sunt, de obicei, pătrate, sau aproape pătrate, și simbolizează stabilitatea.”

În timp ce similitudinea climatică a tuturor teritoriilor din cadrul imperiului arab a dat naștere la utilizarea omniprezentă a curții, diferențele în planurile locuințelor au rezultat din tradiția religioasă, localizarea geografică și densitatea urbană. Casa urbană islamică moștenită de la Mesopotamia și Parthia, de exemplu, a văzut zone separate pentru femei și bărbați. În casele mici parterul curții era pentru femei și copii, iar etajul era pentru bărbați.

2.4.Asia de Est

India

Invadatorii islamici au adus în India conceptul de curte simetrică ca expresie a paradisului pământesc, echilibrat, introducând utilizarea elementelor de apă și controlul luminii și a umbrei. Distribuția camerelor permitea schimbarea funcțiunilor pe parcursul zilei, în funcție de temperatură.

Locuințele cu curte interioară arabe și indiene urmăreau același scop, de a crea intimitate, prin folosirea pereților-ecran la intrare și separarea spațiul public de cel privat. O diferență a locuinței indiene a fost dorința de exprimare a statutului social, care s-a manifestat în decorația exterioară. Cu toate acestea, casa tradițională indiană în sine nu era atât de importantă; ci curtea, în care familia își petrecea cea mai mare parte a timpului – a fost extrem de semnificativă. Camerele casei serveau mai mult ca depozitare și ca adăpost de vremea nefavorabilă. Cultura indiană s-a răspândit până în Java și Bali între secolele al XIII-lea și al XVI-lea. În aceste zone, regulile de construcție ale locuinței sunt:

"Casa, un lucru viu, trebuie să fie armonioasă cu corpul patriarhului familiei … Înainte ca arhitectul tradițional balinez să conceapă locuința, el ia diferite măsurători ale corpului (în primul rând degetele) proprietarului. Cele mai importante măsurători sunt cele care reglementează construcția stâlpilor, deoarece dimensiunile lor vor controla dimensiunea clădirii" .

Elementele primare ale unei gospodării mici au în centru o curte dreptunghiulară încadrată de patru pavilioane, toate înconjurate de un perete cu înălțimea deasupra nivelului ochiului, care îi asigură intimitatea. Acestea sunt elementele cheie și ale curții chineze.

China

Așa cum existau reguli care să definească cele mai bune amplasări ale locuinței, au existat și reguli care reglementau structura locuinței în sine. În consecință, s-a crezut că forma de dorit a unei locuințe era forma unui corp cu brațele întinse sau îmbrățișând. De asemenea, se credea că:

"Curtea este inima casei orientale urbane și nici un cuvânt din altă limbă nu poate egala poezia numelui său chinezesc (tianjing) care, tradus, este "fântâna raiului"; această fântână care oferă casei lumină, aer și apă de ploaie".

Japonia

Peninsula coreeană a fost un loc prin care s-a realizat introducerea culturii chineze în Japonia. În secolul al IX-lea, călugării budiști au adus curțile din China în Japonia și au construit temple folosind structuri care includeau curți interioare; acestea rămân astăzi ca exemple ale arhitecturii budiste din secolul al IX-lea.

2.5. Civilizații precolumbiene

În America de Sud, este posibil ca cunoașterea curții folosită de civilizația veche Mochica din Peru, să fi fost transmisă de călători japonezi și taiwanezi înainte de sosirea cuceritorilor spanioli. Expunerea la aceste civilizații care aveau deja o tradiție a curților poate fi motivul pentru care civilizațiile pre-columbiene inca au fost remarcate pentru curțile lor interioare de diferite dimensiuni.

Casele cu curte interioară spaniole erau construite de familii bogate; ocupau suprafețe mari și erau de obicei de formă patrulateră. Au fost construite atât în mediul urban cât și în cel rural, deși cu adaptări care să corespundă nevoilor climatice diferite.

2.6. Teritoriul românesc

Condițiile climatice din România sunt foarte aspre: iernile- foarte reci, iar verile- foarte calde, cu o diferență de temperatură de aproximativ 75 ÷ 80o C. Prin urmare, arhitectura tradițională are caracteristici speciale care sunt o consecință a condițiilor climatice, dar nu numai. În acest climat există câteva caracteristici care se regăsesc în arhitectura tradițională, vernaculară și care rezultă din necesitatea de a asigura un mediu de interior confortabil atât în timpul iernii, cât și în timpul verii. Scopul este de a asigura atât izolarea termică în timpul iernii, cât și protecția solară în timpul verii. Cu unele variații, trăsăturile pot fi văzute în casele tradiționale din toate provinciile românești.

Influențe în arhitectura tradițională

Începând în secolele XIV-XVI și continuând în secolele XIX și XX, arhitectura românească a fost puternic influențată de Roma și apoi de Bizanț. Influența stilului bizantin a fost mai puternică în Țara Românească și mai vagă în Transilvania și Moldova, unde pot fi simțite interferențe cu trăsăturile arhitecturii occidentale și nordice.

Peristilul care s-a găsit la greci, romani și bizantini se regăsește și în arhitectura tradițională românească, datorită influenței imperiului, precum și a condițiilor geografice locale.

Planul unei locuințe vernaculare norvegiene

Locuințe vernaculare: a)norvegiană, b)românească

Caracterul deosebit al arhitecturii românești este dat de faptul că, într-o poziție geografică care implică diferențe climatice atât de importante, arhitectura tradițională combină tradiția nord-europeană (pereți groși, acoperișuri înclinate, streșini mari-pentru de protecție termică) cu trăsăturile sudice, arhitectura mediteraneană: protecția solară realizată printr-un pridvor deschis (și datorită streșinilor, pentru umbrire). Influențele din toate culturile adiacente (Orient și Occident) se topesc într-un stil unic, autentic.

Porticul

Ideea porticului se găsește în curtea antică grecească cu peristil, în arhitectura romană, atrium-ul, precum și în stilul de locuințe tradițional din Orientul Mijlociu. În aceste cazuri peristilul înconjoară o curte interioară, spre care sunt orientate camerele și activitățile familiei.

Spre deosebire de ele, pridvorul românesc al casei tradiționale se află de-a lungul unei singure laturi (de preferință orientate spre sud) sau a două laturi, cu fața spre exterior, constituind un spațiu intermediar, privat și public. Adâncimea pridvorului este dictată de nevoia de a adăposti câteva activități cum ar fi lucru împreună, relaxare, socializare (în unele părți este numit și "locul pentru privit"), precum și de necesitatea de a permite pe timpul iernii ca razele soarelui să penetreze ferestrele și să încălzească încăperile și să reflecte razele soarelui în timpul verii, pentru a evita supraîncălzirea.

Curtea interioară în locuința românească

La noi în țară, locuința s-a dezvoltat la sat, așa că zona de locuit nu poate fi comparată cu locuințele urbane ale marilor imperii. Deși zona de locuit este restrânsă și nu dispune de destule camere pentru a se compune în jurul unei curți interioare, la locuința românească se adaugă și anexele necesare activităților agricole împreună cu care gospodăria se poate compune în jurul uneia sau a două curți interioare. Compoziția generală a planului unei gospodării depinde de tipul de sat din care face parte.

Dacă în satul de tip împrăștiat, gospodăria nu are o curte propriu-zisă, agregarea în jurul curților interioare este nelipsită în satele răsfirate și adunate. În funcție de regiune, există două tipologii: în unele zone șura este dispusă spre uliță și casa de locuit și grădina de flori în spate; în alte zone (în Țara Românească și Moldova) casa de locuit și grădina sunt cele dispuse spre uliță, iar anexele se află în spate.

Aceste două componente importante ale gospodăriei- casa și șura, au determinat formarea a două curți: una pentru vite, înconjurată de grajduri (numită ocol) și una pentru oameni, înconjurată de casă și grădină (numită curte). Această despărțire în două curți datează din perioada prefeudală.

În satul de tip geometric, prezent în special în Transilvania, fâșiile înguste de teren impun o altă configurare: spre uliță se află curtea, iar în spate grădina și livada. Cele două curți sunt delimitate de corpul șurii, dispus paralel cu strada.

Un alt tip de agregare a gospodăriei, numit de Grigore Ionescu „unul dintre cele mai interesante ansambluri din arhitectura populară ce se găsesc pe teritoriul țării noastre” , este gospodăria tip ocolnic. Aceasta este destul de rar întâlnită, doar în câteva regiuni din Transilvania, dar formele pe care le ia sunt variate. Există două categorii:

Casa-ocolnic Gheorghe Andraș din satul Moeciu de sus-Făgăraș

Casa-ocolnic Hamz Ion Tănase din satul Câmpu-lui-Neag, regiunea Hunedoara

Poarta românească

De menționat, având semnificații profunde legate de curtea locuinței românești, este poarta tradițională, descrisă de Ernst Bernea în Civilizația română sătească astfel:

Poarta marchează deosebirea între curte și uliță, făcând totodată legătura între ele, adică pragul lor. Poarta este un hotar între un loc curat și unul care poate fi necurat. Ulița este a tuturor și a nimănui, este supusă necunoscutului și deci unor spirite nu întotdeauna binefăcătoare. Pragul porții nu înseamnă numai un lemn de legătură între stâlpi, ci și semnul precis a două spații de calitate deosebită. Ograda omului este îngrijită și supravegheată îndeaproape în așa fel, încât tot ceea ce-i aparține să nu fie atacat și să rodească bine; om, animal, pasăre, plantă și orice înfăptuire sunt în curte ca într-un loc ferit. […] Poarta, așa cum apare ea la țăranul român, împlinește rosturi de o rară varietate și bogăție, atingând diferite planuri ale vieții, de la cel practic, trecând prin cel social și artistic, până la cel spiritual. Numai în acest fel poarta își găsește sensul deplin și, credem, explicația formelor.

2.7. Evoluții ulterioare până la modernism

Evul mediu

Curte interioară din Evul Mediu, oricât de simplă în concepție și formă, a existat ca un loc cultivat și îngrijit, un locus amoenus sau loc

plăcut. Hortus conclusus, sau grădina închisă, grădina de relaxare și claustrul mănăstirii, sunt toate forme caracteristice ale grădinilor medievale. Claustrul este asemănător cu peristilul locuinței romane – o galerie de coloane care înconjoară o curte tipic pătrată, cu un bazin sau o fântână în centru.

Utilizare: Curțile mănăstirilor, folosite pentru citit și pentru lucru, se aflau în inima comunităților monahale. Dădeau acces la clădirile adiacente: sala de mese, dormitorul și pivnița, unde erau depozitate alimentele.

Forma: Claustrul tipic al mănăstirii este o curte pătrată, înconjurată de o galerie acoperită, asemănătoare în plan cu peristilul curților grecești și romane din care provin. Claustrele timpurii e posibil să fi conținut plante și arbuști, dar nu există înregistrări medievale despre faptul că acestea au avut vegetație în afară de iarba gazon.

Renaștere

Italia a fost locul transformărilor de la gândirea medievală la expansivitatea reprezentativă a gândirii secolului al XV-lea. Mulți factori au contribuit la această schimbare culturală. Din punct de vedere geografic, peninsula italiană a beneficiat de conexiuni atât cu Estul, cât și cu Occidentul. Noi idei și bunuri au intrat în Italia ca urmare a cruciadelor. Pe măsură ce economia s-a schimbat, proprietățile feudale s-au dizolvat, ceea ce a permis dreptul de proprietate asupra locuinței a clasei mijlocii.

Florența a fost centrul gândirii umaniste, leagănul activității timpurii a Renașterii. Umanismul a susținut încrederea în intelectul uman, în abilitățile creative și capacitățile raționale ale ființelor umane. Scopul căutărilor nu a fost atât de mult pe lumea de dincolo, credința în Dumnezeu sau în rai, ci pe contextul actual al vieții pământești și pe relațiile sociale și politice ale lumii reale. Perspectiva oamenilor asupra naturii s-a schimbat, în consecință. Umaniștii credeau că divinul putea fi perceput în ordinea naturii. Grădinile erau compuse pentru a exprima această ordine, iar peisajele erau apreciate pentru valoarea lor pitorească.

Interesul pentru curți interioare s-a mutat în exterior. Afișarea unei colecții de statui antice a devenit o utilizare importantă a grădinii – o modalitate de a crea o legătură cu istoria, artele frumoase și peisajul.

Din acest moment, interesul pentru exterior a continuat, oamenii fiind tot mai mult preocupați de grădina în care este amplasată locuința. Locuințele au devenit ornamente în compoziții exterioare complexe.

3. Influențe istorice în concepția curților în perioada modernă

3.1. Casa patio în Statele Unite

Casa-patio a fost introdusă pentru prima oară în America de Nord de către spanioli. Aproximativ în anul 1895, după ce Statele Unite au luat în posesie California, noii coloniști au început să preia stilul arhitectural al coloniilor spaniole, incluzând în locuințele lor curți interioare denumite patio. Începând cu 1903, unii arhitecți au început să utilizeze planul casei-patio independent de aceste influențe. Acest lucru a condus, de-a lungul timpului, la următoarele tipologii noi în utilizarea curții interioare: casa multi-patio, casa binucleară și casa liniară terasată.

Aici, spaniolii și, mai târziu mexicanii, au construit case simple joase din cărămidă sau chirpici. Cele mai mari au preluat tradiția de patio, iar cele mai mici erau adesea grupate în jurul unei piețe, denumită local placita, pentru motive de apărare. Arhitectura a variat de la zonă la zonă.

În timp ce în vest noii coloniști au reînviat stilul colonial spaniol, introducând casa-patio în arhitectura Statelor Unite, în altă parte a țării, mișcarea Prairie și mișcarea Craftsman au fost inspirate de a dorința de a crea o arhitectură americană indigenă, care să înlocuiască stilurile istorice importate din Europa. Arhitectura medievală și cea renascentistă păreau complet nepotrivite în peisajul din Southwest. Puținele locuințe coloniale spaniole rămase au început să fie considerate ca aparținând cu adevărat Statelor Unite, iar arhitecții au început să migreze din Est pentru a proiecta în acest stil. Originară din zona mediteraneană, arhitectura colonială spaniolă este bine adaptată climatului din California de Sud. Pereții groși din chirpici și ferestrele mici păstrează interiorul rece, suprafețele extinse permit ventilația, iar verandele umbrite și curțile facilitează raportul cu exteriorul.

Exemplele cele mai pure ale reînvierii arhitecturii coloniale spaniole sunt locuințele simple, cu un singur nivel. Cu masele lor cubice, pereți albi nedecorați și planuri asimetrice, ele au fost văzute ca fiind apropiate clădirilor de la începutul mișcării moderne în Europa.

Casa Robert este un exemplu de reînviere a casei spaniole coloniale în stilul Santa Fe. Revista The Craftsman a concluzionat că din toate stilurile de care dispune arhitectul, "nu există aproape nici un stil susceptibil la o variație mai mare decât această arhitectură colonială modernizată".

Robert House, William Templeton Johnson, Colorado, 1917

Unii arhitecți au început să dezvolte un stil propriu, mai modern, dar au continuat să folosească unele elemente ale arhitecturii coloniale spaniole, inclusiv curtea- patio. Principalii pionierii au fost frații Greene, Irving Gill și Rudolf Schindler.

Charles și Henry Greene s-au mutat de pe Coasta de Est la Pasadena în 1894 și au început activitatea de proiectare adoptând diferite stiluri istorice, inclusiv cel colonial spaniol. Mai târziu, au dezvoltat o arhitectură mult mai originală. Prima lor casă-patio a fost proiectată în 1903 pentru un californian nativ, Arturo Bandini, care a cerut un design în stilul arhitectural al strămoșilor săi. Planul casei Bandini a fost colonial spaniol, fiind în formă de U cu o verandă în jurul unui patio rectangular și o pergolă care completa a patra latură.

Charles and Henry Greene Bandini House în Pasadena, California, 1903

Irving Gill a fost și el unul dintre cei care au migrat de pe Coasta de Est. El a preluat stilul colonial spaniol și a continuat să îl dezvolte în ceva mai original. Clădirile sale albe, nedecorate, cu forme cubice, erau asemănătoare cu cele ale modernului timpuriu din Europa, dar erau mult mai potrivite scenei californiene. "Misiunile", a scris el în revista The Craftsman, “ne-au învățat frumusețea și utilitatea a curții … în California am împrumutat deliberat acest tip de plan”. Gill a împrumutat planul casei patio în 1910 pentru Fulford House în San Diego.

Această casă cu un singur etaj închide o curte pătrată. Leagăne și hamace, unele așezate în colț, altele sub arcade, sunt adesea folosite pentru odihnă pe timp de noapte, precum și pentru siesta de după-amiază. A fost destul de comun în Statele Unite să se protejeze curțile interioare cu pânze sau cu acoperișuri de sticlă. Timkin House (1911) a avut, de asemenea, un patio acoperit cu o pânză și o a doua curte pentru copii.

Activitatea lui Rudolf Schindler din California arată o influență mai europeană decât cea a lui Gill. A studiat la Viena, a emigrat în America în 1914 și s-a stabilit în sudul Californiei în 1920. El a vizitat Southwest în 1915, și a fost foarte impresionat de casele din chirpici. Proiectul său pentru Casa de Vară Martin din Taos, New Mexico a fost o versiune secesionistă a stilului Santa Fe, cu ziduri de sprijin, acoperișuri plate și două curți interioare. Rezidența Schindler din Hollywood (I92I) avea aceleași elemente, dar acestea au fost folosite pentru a obține o nouă complexitate spațială. Aceasta avea cinci dormitoare, o bucătărie și trei băi care au fost liber grupate pentru a forma trei curți, parțial închise de vegetația luxuriantă din California. Aspectul zidurilor a fost dat de plăci subțiri de beton. Schindler a mai proiectat cel puțin cinci case cu curți interioare între 1922 și 1926.

Rudolf Schindler, Schindler House la Hollywood, California, 1921

Utilizarea curții-patio de către Greenes, Gill și Schindler, i-au dat o valoare independentă de reînvierea colonială spaniolă. A fost folosită chiar de către cei care au disprețuit stilul, cum ar fi Frank Lloyd Wright. Casa Barnsdall de la Hollywood (1917-20) a avut o curte principală și un patio pentru aripa dormitoarelor. Casa fiului său, Sowden House (1926), și casa lui Frank Lloyd Wright (1928) aveau, de asemenea, curți. Câteva dintre casele usoniene ale lui Wright, de la sfârșitul anilor 1930, au fost case în formă de L cu "grădini interioare" ca cele dezvoltate în Germania, la începutul deceniului, dar desigur, detaliile erau mult mai sofisticate (fig.5). Relația dintre intrare, bucătărie, baie și dormitoare a fost mai bună decât cea a planurilor germane.

Frank Lloyd Wright, Herbert Jacobs House în Westmorland, Wisconsin, 1937

Casele descrise până acum au fost organizate în jurul unei curți principale. Câteva aveau de asemenea curți secundare, cum ar fi curtea pentru copii în casa Timkin proiectată de Irving Gill și terasa dormitorului din Casa Barnsdall. Arhitecții au început să proiecteze și case cu mai multe curți pentru că moda era "dormitul sub cerul deschis". Acest lucru s-a întâmplat în sudul Californiei în primele decenii ale anului secolul al XX-lea. Dormitul în exterior a fost rezolvat în diferite moduri. În casa Schindler, spații pentru dormit au fost amenajate pe acoperiș, și în Casa Irwin a lui Greenes, exista o galerie la parter cu dormitoare în jurul unei curți.

Harwell Harris a fost primul arhitect care a dat fiecărui dormitor propria curte privată pentru dormit în aer liber. Casa lui Lowe, proiectată de el, avea de asemenea o curte de intrare și o curte închisă de plante spre camera de zi. Ideea de a da fiecărei zone a casei, propriul spațiu pentru activități în aer liber a fost clar exprimată de Frank Lloyd Wright la Wingspread (1937), unde patru aripi radiază în formă de zvastică de la holul principal.

Cele mai multe case-patio menționate până acum erau mari și personalizate pentru clienții înstăriți. Este mai ușor a închide un patio într-o casă de mari dimensiuni, și o suprafață mare este necesară în cazul în care se formează mai multe curți. Atunci când planul multi-patio este utilizat pentru o casă medie, este foarte probabil să se genereze curți care sunt prea înguste, în special pentru un climat nordic. Casele mai mici produse în masă în stilul colonial spaniol rareori aveau curți.

Câteva case mici cu patio pot fi găsite, totuși, în bungalow-uri. Acestea erau clustere de locuințe mici pentru închiriat, grupate într-un cul-de-sac sau o curte. Aceste curți de bungalouri datează cel puțin din 1908 și au fost construite pentru turiștii de iarnă, dar mai târziu au fost folosite drept case permanente.

H.H.Harris, Lowe House, Altadena, California, 1934

William Purcell a proiectat câteva bungalow-uri cu mici curți-patio. Este cunoscut mai ales pentru arhitectura lui timpurie în stilul preerie, realizată în parteneriat cu Elmslie în Chicago. Mutându-se în California în 1920, Purcell a devenit interesat de locuințe la costuri reduse. Probabil a fost stimulat de evoluțiile europene contemporane cu care a păstrat contactul. A văzut bungalow-urile, cu locuințele strâns organizate pe un singur nivel, ca alternativă la blocul de locuințe.

Purcell a lucrat la îmbunătățirea planului general al bungalow-rilor. Un schemă din 1921, de exemplu, avea o curte-garaj în fața sitului, cu trasee printr-o curte comună celor zece case mici. Fiecare casă era compusă dintr-un dormitor și o cameră de zi în formă de L care închidea un mic patio privat. Această ierarhie a spațiilor oferea o trecere gradată de la domeniile publice la cele private. Un proiect similar, de opt bungalow-uri, a fost construit de Purcell într-o manieră asemănătoare locuințelor tradiționale.

William Purcell, Bungalow în California de Sud, 1921

Casa-patio era rareori găsită în afara zonei Southwest înainte de depresiune. Arhitecții de pe East Coast erau bine informați despre dezvoltarea din California, dar în reviste era subliniată clima neobișnuită a Californiei și patrimoniul ei istoric. Casele-patio erau considerate exotice și nu se potriveau pentru alte părți ale țării. Gustav Stickley a susținut casa-patio, afirmând în revista The Craftsman: "o casă de vară potrivită oricărei părți a Statelor Unite".

În anii 1940, arhitecții din afara zonei Southwest au devenit din ce în ce mai predispuși la influențe din Europa, precum și din California. O mare parte din lucrul la casele-patio, începând de la război a fost făcut în Cambridge, Massachusetts. Conceptul multi-patio a fost întărit prin exemple din diferite părți ale Americii Latine, unde tradiția spaniolă a supraviețuit.

Imigranții de dinainte de război din Europa au adus cu ei ideea casei-atrium, iar articularea funcțională a planului a fost baza casei binucleare. De asemenea, din Europa vine stilul lui Mies de casă cu curte, adus pentru prima dată de Philip Johnson și mai târziu de Mies van der Rohe, dar au avut o influență mică asupra casei-patio americane.

Casa binucleară cu patio a fost formată prin împărțirea casei în două părți, pentru a închide o curte între ele. Primul exemplu construit a fost Casa Fairchild proiectată de Hamby și Nelson (1940), însă termenul binuclear nu a fost inventat până în 1943. Marcel Breuer, care fusese în Cambridge din 1937, a folosit termenul de binuclear pentru a descrie o casă cu zona de zi și zona de noapte separate în două blocuri, cu intrarea fiind zona de legătură între cele două. Casele binucleare ale lui Breuer erau orientate spre exterior, dar termenul este folosit aici și pentru case introvertite.

Chiar și casa binucleară ar putea avea originea în California, cu toate acestea, așa cum a sugerat Alice Austin într-o mică publicație în Los Angeles în 1935. Dar probabil tratarea ideii de casă binucleară a lui Breuer este cea care a făcut-o populară.

William Hamby și George Nelson, Fairchild House, New York, 1940

Philip Johnson, Rockefeller House, New York, 1950

Ideea de locuință binucleară a fost în curând preluată în California în case precum Casa Mayhew proiectată de Clarence Mayhew și Serge Chermayeff (1947) și, mai recent, Cavalier Residence proiectată de Donald Olsen (1966).

O altă casă din New York cu un aranjament ce amintește de principiul binuclear a fost Rockefeller Guest House, proiectată Philip Johnson (1950). Curtea, de mici dimensiuni, era inundată pentru a da un sentiment mai mare de separare între camera de zi și dormitor. Aceasta înseamnă că terasa în sine nu poate fi folosită și în dormitor se poate ajunge numai prin exterior, pășind pe pietrele așezate de-a lungul piscinei, fapt care pare incomod, mai ales pe timpul iernii. Casa Hodgson a lui Philip Johnson (1951) a arătat mai mult afinitate cu planurile în formă de H a lui Breuer.

Cel mai clasic exemplu de locuință binucleară a fost casa proiectată de Chester Nagel în 1953. Cele două părți ale casei au fost cuprinse între doi pereți paraleli, închid curtea complet. La fel ca la Rockefeller Guest House, arhitectul nu a vrut să marcheze clar separarea celor două pavilioane și a folosit doar o alee acoperită între ele. Casa lui Josef Luis Sert în Cambridge (1958) a fost o altă casă binucleară, a cărei curte centrală sugerează de asemenea ideea de atrium.

Chestner Nagel, Nagel House, Five Fields, Massachusetts, 1953

Joseph Lluis Sert, Casa Sert, Cambridge, 1958

În versiunea lui Nagel a planului binuclear, casa a devenit o fâșie în care alternează diferite planuri și curți. Morse Payne a dus acest model cu un pas mai departe în 1956, prin divizarea casei trei părți în loc de două, și aranjarea lor de-a lungul unui sit îngust. O problemă a acestei case liniare cu curți este circulația extinsă. Payne pune pasajele de circulație fie pe o parte, fie pe mijloc, conectând curțile. Printre virtuțile acestui tip de casă se numără fascinante priveliști lungi de-a lungul casei și efectele variate de lumină naturală. Casele lui Payne urmau să fie complet din sticlă, permițând priveliști dintr-un pavilion la următorul. El a sugerat de asemenea varierea nivelurilor diferitelor pavilioane și rampe care să conecteze pasajele așa cum erau în Fairchild House. Acest lucru sugerează modul în care casa liniară patio ar putea fi folosită pe un sit înclinat.

Morse Payne, Case cu preț scăzut pentru suburbia de mâine, 1956

Serge Chermayeff și studenții săi de la Harvard, pornind de la planul casei liniare cu patio, l-au preluat și l-au dezvoltat. Au crescut nivelul de intimitate în casă, făcând ca fiecare curte să relaționeze cu o anumită parte a locuinței. Cu alte cuvinte, au aplicat principiile casei multi-patio la casă liniară cu curte interioară. Chermayeff, care a predat la Harvard din 1953 până în 1961, a fost în special preocupat de combaterea zgomotului electronic și mecanic care invadase locuința modernă. El credea că "spațiul frumos, deschis, al casei este depășit din nici un alt motiv decât pentru că a fost invadat de zgomot" și că era acum necesar să se separe diferitele părți ale casei.

Cinci planuri de Chermayeff împreună cu alți colaboratori au fost publicate în 1957 și încă patru în 1963 în cartea Community and Privacy. Trei din primul set au fost mai mult sau mai puțin binucleare, dar au avut o cameră între cele două nuclee care au făcut ca planul să fie în formă de U. Planul 4, cu toate acestea, avea dormitoarele copiilor și al părinților în capetele opuse ale curții centrale, cu zona de luat masa ca punct de întâlnire. Numai în planul 5 au fost create curți private pentru diferite părți ale locuinței, ca în casa multi-patio. Fiecare din cele șase curți se afla în legătură directă cu o anumită funcțiune din interior.

Serge Chermayeff și studenții de la Harvard, Stânga: plan 2 ; dreapta: plan 5

Planurile caselor lui Chermayeff publicate în Community and Privacy sunt o reducere la absurd a principiului de separare a funcțiilor. De exemplu, pentru a trece prin planul 17, care îndeplinea toate criteriile stabilite în carte, beneficiarul ar trebui să deschidă și să închidă nu mai puțin de unsprezece uși. Această compartimentare extremă a fost evitată, totuși, în casele liniare cu curți interioare care au fost construite.

Propria casă a lui Chermayeff, casa din New Haven (1962), a fost versiunea simplificată a Planului 17, cu trei pavilioane conectate printr-un coridor pe o parte. Acest tip de plan a fost utilizat în primul proiect de scară mare construit în Statele Unite (cincizeci și opt de case). Partea țării unde casa liniară cu curți interioare s-a dovedit a fi acceptabilă este, desigur, California.

O versiune simplificată a Planului 14 a fost construit în Marea Britanie. Casa lui Peter Phippen de la Hatfield (1963) este lată cât două camere și are curți alternând când pe o latură, când pe cealaltă a casei. Compartimentarea este mai puțin strictă, astfel încât se deschid vederi interesante de-a lungul casei. Deși suprafețele sunt cu zece procente mai mari decât este normal pentru Marea Britanie, curțile interioare sunt destul de mici, de trei pe cinci metri. Autoritatea locală a respins schema pentru că nu respecta standardele.

În Europa nu era timpul potrivit pentru a construi o casă liniară cu curți interioare la un nivel satisfăcător, dar costurile ridicate nu erau un obstacol în Statele Unite. Unii consilieri californieni recomandau casa cu curte interioară comercianților constructori ca "ceva extraordinar … care atrage mai mulți bani de la consumatori". Dar cea mai mare parte din piața imobiliară din afara Californiei rămâne foarte conservatoare și nu se construiesc multe case-patio în Statele Unite.

3.2. Casa atrium din nordul Europei

La fel cum era casa-patio, casa-atrium face referire la un precedent istoric, dar spre deosebire de casa-patio, aceasta nu a suferit modificări de bază. A apărut pur și simplu, destul de rar, începând cu 1900 în diferite părți ale Europei de Nord. În loc să sublinieze o evoluție istorică, acest capitol descrie pur și simplu diferitele forme în care această tipologie de locuință a apărut.

Casa-atrium a secolului al XX-lea diferă în mai multe aspecte față de modelul roman. Este de obicei detașată și pătrată; atriumul este de asemenea pătrat, și este deschis și plantat. O piscină este adesea plasată în centru, și o arcadă o poate înconjura. Intrarea în casa-atrium se află de obicei pe o axă centrală, iar acoperișul se înclină spre interior. Casa-atrium modernă are o imagine simplă, simetrică, care probabil explică de ce arhitecții au apelat atât la această soluție.

Este dificil a face casa mică modernă să se potrivească acestui tip de plan. Fie suprafața este prea mică pentru a ocupa toate cele patru laturi ale curții, fie curtea devine prea mică. După cum familia modernă din climatele nordice nu este dispusă să circule prin exterior, casa devine cu ușurință un labirint de coridoare. Această problemă a fost rezolvată în unele cazuri prin acoperirea atrium-ului, astfel încât acesta să poată servi drept spațiu de circulație.

Casele-atrium cu adevărat clasice ale acestei perioade au fost bungalow-ul Everdene (1906) a lui Baillie Scott, și bungalow-ul Voysey de la Frinton-on-Sea (1908). Ambele au fost locuințe cu un singur etaj construite în jurul unor curți mari pătrate cu piscine în centru. Forma casei lui Voysey a fost creată ca răspuns la un sit foarte expus și cu priveliști reduse.

Charles F. A. Voysey, Bungalow propus la Frinton on Sea, 1908

Unele case-atrium scandinave au arătat influența mișcării Arts and Crafts, în special casa lui Povl Baumann la Hellerup din Danemarca (1916). Câteva dintre vilele lui Eliel Saarinen la Munkkiniemi, Helsinki (1915) au avut curți, iar hotelul lui Kay Fisker de pe plaja Solred (1918) avea caracteristicile tipice ale casei-atrium, doar că la o scară mai mare. Alte case-atrium de pe continent erau mai apropiate de modelul roman. Una dintre casele lui Tony Garnier din Cite Industrielle (1901-4) avea ceea ce Vitruvius ar fi numit un atrium toscan, fără coloane care să susțină streașina largă. Vila lui Garnier de la Lyon (1920) avea o curte atașată cu un caracter formal specific atrium-ului.

Povl Baumann, Casă în Hellerup, Danemarca, 1916

Tony Garnier, Casă cu 7 dormitoare, 1901

Forma atrium-ului poate fi percepută la casa experimentală am Horn, proiectată pentru expoziția Bauhaus din anul 1923 de către artistul Georg Muche în colaborare cu Walter Gropius. Aici spațiul central a fost acoperit și luminat de lucarne, pentru a servi ca living room.

Georg Muche, Casă în Horn, Weimar, 1923

Similară ca schemă a fost casa-atrium Oivala proiectată de Oiva Kallio la Helsinki (1925). Această casă de lemn construită într-un stil clasic a fost publicată pe scară largă. Der Baumeister a apreciat adăpostire și intimitatea atrium-ului "primar". Acesta a fost unul dintre cele mai plăcute exemple ale tipologiei de casă-atrium. Trebuie remarcat faptul că numărul normal de camere ale casei sunt completate de un studio, studiu și un pridvor mare, care permite casei să se extindă complet în jurul curții. Prin păstrarea zonei de locuit pe o parte a curții, circulația era destul de compactă.

Oiva Kallio, Casa-atrium în Helsinki, 1925

O încercare interesantă de a rezolva problema circulației inerentă casei-atrium a fost făcută de germanul Gebhard Apprich în 1931. El a înconjurat atriumul cu un coridor, dar având acoperișul și pereții din sticlă, nu priva camerele de curte. O integrare și mai strânsă a casei și a atrium-ului a fost realizat mult mai târziu într-un design de către Swede Bengt Warne, pentru o casă destinată producției în masă (1959). Atrium-ul era acoperit cu un acoperiș de sticlă înclinat spre exterior care putea fi deschis pe vreme bună.

Casa de vară a lui Alvar Aalto de la Muuratsalo (1952-3) a fost o combinație interesantă a atrium-ului și a planului de casă în formă de L. Curtea era perfect pătrată și bine definită de pereții înconjurători. În centrul se afla un șemineu. Formalitatea atrium-ului a fost atinsă fără nici o distorsionare a interiorului. Este posibil ca planul cu atrium să funcționeze bine dacă arhitectul are la dispoziție o suprafață destul de mare.

Ideea atrium-ului poate fi văzută apărând în opera unor diferiți arhitecți. Magelvang și Jorn Utzon au câștigat o competiție în 1953 cu o casă care se extindea până la marginea sitului și închidea în final un atrium. Acest proiect a fost precursorul faimoaselor locuințe cu curți interioare ale lui Utzon de la Helsingfors și Fredensborg (1956), cu acoperișurile lor acoperite cu pietre romane înclinate spre curți.

Alvar Aalto, Casă de vară în Muratsalo, 1952

La rândul lor, acestea au influențat probabil casele lui Michael Neylan de la Harlow. Mai mulți arhitecți care a perceput dificultatea de a întinde o casă mică în jurul unui atrium, au a recurs la combinarea a patru case în formă de L pentru a crea un atrium. Exemple de acest tip ar include proiectul lui Uli Seeck de paisprezece case la Münich (1932), care a stat la baza unui proiect al lui Svend Andersen (1949), și, de asemenea, șaptezeci și două de case proiectate de Newcastle City Architect's Department (1967). Din acest aranjament rezultă curți interioare din care lipsește intimitatea acustică și cel puțin două case cu orientare nefavorabilă.

Mogelvand și Jorn Utson, Casă pentru Skane, 1953

3.3. Casa cu curte interioară din Republica Weimar

A treia linie de dezvoltare, aceea a locuirii în masă dezvoltată după tipologia cu curți interioare, a început în circumstanțe destul de diferite față de casele-patio și casele-atrium. După cum s-a arătat, acestea intenționau inițial să recreeze stilurile istorice. Erau de obicei personalizate pentru clienți bogați.

În schimb, locuințele europene cu curte interioară erau complet moderne. Au fost dezvoltate prin mișcarea Garden City ca un nou tip de locuire în masă pentru grupuri cu venituri mici. Au fost create noi forme de curte, nu pentru a evoca o atmosferă mediteraneană, ci mai degrabă pentru a se adapta cât mai mult la un climat nordic, pentru a asigura intimitatea și pentru a facilita modul de locuire.

Chiar dacă astăzi există experiență în ceea ce privește locuirea în masă, la începutul secolului trecut, aceasta era o problemă nouă. Cu marile schimbări care au avut loc în urma Primului Război Mondial mulți arhitecți și-au îndreptat atenția către locuirea în masă pentru prima dată.

În Marea Britanie filantropii au fost interesați să furnizeze locuințe mai igienice pentru clasele muncitoare. Abordarea lor a fost de a îmbunătăți tipurile existente de locuințe în masă, locuințe pentru închiriat și locuințe individuale. Mișcarea The Garden City era în mod special preocupată să furnizeze locuințe cu grădini pentru săraci. O altă abordare a fost scalarea la dimensiuni mai mici a planurilor locuințelor clasei mijlocii, dar, după cum a subliniat Raymond Unwin, acest lucru poate duce la prea multe spații subdimensionate.

Pe continent, abordarea locuințelor în masă după primul război mondial a fost mai radicală. Arhitecții și oficialii orașului au căutat să înlocuiască cartierele vechi de locuințe cu noi tipologii. Așa cum Ludwig Hilberseimer a scris în 1929, baza planificării locuințelor s-a schimbat complet printr-un sentiment accentuat al responsabilității sociale, prin cerințele igienice și dorințele locuitorilor. Blocurile înalte din apartamente, amplasate într-un spațiu verde amplu, au fost dezvoltate și promovate în această perioadă. Locuirea în masă cu regim redus de înălțime a primit de asemenea o mare atenție pe continent, dar această nu este la fel de bine cunoscută astăzi. A fost, însă, abordată cu tot atâta originalitate ca blocurile de locuințe. "Să nu fim mulțumiți cu o vilă la scară redusă", Hugo Haring și-a îndemnat colegii arhitecți, "ci să punem bazele unei noi forme de casă". Noua formă de casă care a fost dezvoltată a fost casa cu un singur nivel și curte interioară.

Locuințele de joasă înălțime tipice proiectate după primul războiul mondial erau terasate, cu unul sau două niveluri, așa cum ar fi locuințele de la Troyes ale lui Le Corbusier (1919) sau cele ale lui Gropius la Dessau Torten (1927). Unele dintre acestea aveau portice sau anexe care ofereau intimitate față de vecini, dar în esență nu au fost locuințe cu curte interioară. Deși aveau acoperiș plat, și uneori erau construite prin metode industrializate, aceste locuințe nu erau în esență diferite de cele construite la Letchworth și Welwyn. Lucrând cu acest model, însă, Hugo Haring a dezvoltat ceva ce aduce noutate. Primul lui pas a fost de a distinge cele trei funcții ale ferestrei – lumină, ventilație și vederi. A stabilit că doar livingul are nevoie de vedere, prin urmare toate celelalte puteau fi luminate și ventilate prin acoperiș în locuințele cu un singur nivel. Așa-numita sa locuință, Casa fără ferestre, proiectată în 1924, avea ferestre pe o singură fațadă. Ceilalți trei pereți exteriori erau pereți de cuplare cu alte locuințe. Aranjamentul terasat compact spate-în-spate înseamnă că locuințele stăteau față în față, iar grădinile nu aveau intimitate.

Haring a corectat acest defect în casa în formă de L (1928). A detașat fiecare locuință și a plasat-o perpendicular pe șosea. Fiecare casă se deschidea către sud și către peretele fără ferestre al casei următoare. Un perete înalt separa strada de curte, așa că aceasta a devenit complet privată. Aceasta a fost prima locuință cu ferestre pe o singură fațadă care să aibă curte. A fost numită casa în formă de L, pentru că cele două acoperișuri unite dădeau casei această formă. Din acest tip de casă s-a dezvoltat casa în formă de L cu curte interioară.

Locuințele cu ferestre pe o singură latură și cu curte interioară au devenit populare printre arhitecții germani și scandinavi, dar puțin a fost construit. Un alt arhitect din Berlin, Peter Friedrich, a îmbunătățit planul lui Haring, venind cu un plan elegant și flexibil pentru o mică locuință destinată producerii în masă (1931).

Hugo Haring, Casă în formă de L. 1928

Peter Friedrich, Case de dimensiuni reduse pentru producerea în masă, 1931

Walter Segal a primit comandă să realizeze o locuință cu două niveluri și ferestre pe o singură fațadă pentru un concurs din 1931 în care se căutau soluții pentru locuințe detașate ieftine. Segal este cel care introduce mai târziu locuința cu curte interioară în Marea Britanie. Arhitecta finlandeză, Oiva Kallio, a cărei casă-atrium a fost deja descrisă, a contribuit cu o altă locuință cu două niveluri și ferestre pe o singură latură la un concurs din München pentru locuințe ieftine din 1932. Hilding Ekelund, un alt arhitect finlandez, a proiectat locuințe cu unul și două niveluri pentru expoziția țărilor nordice din 1932. Înclinând rândurile adiacente de locuințe, a evitat vederile de la cel de-al doilea etaj asupra curții. Însă, nici unul din aceste proiecte nu a fost construit.

Hugo Haring a avut însă șansa de a avea construite câteva din locuințele proiectate de el. Oportunitatea lui a venit în 1932 când a fost invitat să ia parte la proiectarea caselor pentru Werkbundsiedlung Lainz în Viena, echivalentul austriac a ceea ce a fost în 1927 Weissenhofsiedlung în Stuttgart. Haring construiește cinci case foarte similare cu casele în formă de L, cu băi și bucătării luminate de sus și poziționate pe partea de nord a casei, iar livingul și dormitoarele orientate spre sud.

Alături de cele cinci case cu ferestre pe o singură fațadă din Viena stau două case în formă de L și cu curte interioară, proiectate de austriacul Anton Brenner. Brenner predase înainte la departamentul de arhitectură de la Bauhaus, în timp ce Hannes Meyer era director și Ludwig Hilberseimer era instructor la departamentul de locuințe și urbanism. Acești doi arhitecți sunt cei care au creat casa în formă de L cu curte.

Anton Brenner, Casă în Viena, 1932

Walter Gropius l-a adus pe Meyer la Bauhaus în aprilie 1927 pentru a porni departamentul de arhitectură. Un an mai târziu, Meyer l-a succedat pe Gropius în calitate de director al școlii și, la rândul lui l-a adus pe Hilberseimer la departamentul de arhitectură. În cei trei ani petrecuți la Bauhaus, Meyer a realizat două proiecte care au inclus locuințe regim de înălțime redus: German Trade Unions School și proiectul de locuințe Dessau Torten.

Proiectul lui Meyer pentru casele profesorilor de la German Trade Unions School a apărut în două variante. Prima a fost intrarea într-un concurs din 1927. Aceasta avea case cu două niveluri și ferestre pe o singură fațadă amplasate perpendicular pe stradă, așa cum erau și casele în formă de L ale lui Haring. În locul porticului care se afla între o casă și următoarea, a Meyer a proiectat o aripă scurtă de un nivel, cu o terasă pe acoperiș.

Hannes Meyer, Prima variantă pentru German Trade Unions School în Bernau, 1928

După ce a câștigat competiția în 1928, Meyer a perfecționat designul în studioul de arhitectură de la Bauhaus. Casele profesorilor care au fost construite diferă în trei aspecte față de proiectul din 1928. În primul rând, casele au fost amplasate într-o zonă înclinată, astfel încât ușa de la intrare era la primul nivel. Toate camerele principale erau la acest nivel, iar parterul era mai mult ca un subsol cu o zonă de studiu, hobby și spații tehnice. În al doilea rând, ceea ce a fost în primul design terasă pe acoperiș, a devenit o cameră cu suprafață și înălțime mai mari, probabil pentru a fi folosit ca un studio. Acest lucru a făcut ca etajul principal să aibă planul în formă de L. În unghiul format de acest L, se creează o mare terasă care este ca o curte, fiind închisă pe trei laturi. A treia inovație a fost înclinarea locuințelor, șirul de case având aspect de zigzag.

Hannes Meyer, A doua variantă pentru German Trade Unions School în Bernau, 1928

Hannes Meyer, Dessau Torten, Locuințe tip D și tip B, 1928-1929

În cursul său de arhitectură la Bauhaus, Meyer a subliniat că proiectele ar trebui să rezulte din luarea în considerare în mod conștient a factorilor fizici și sociali. A scris că "a învățat studenții legătura dintre clădire și societate". Pentru a ajuta învățarea, el a creat mai multe desene schematice pentru a ilustra modul în care trebuiau îndeplinite anumite cerințe specifice. Un astfel de desen a fost o schemă a unei case cu ferestre pe o singură latură, care erau din nou precum casele în formă de L ale lui Haring, însă, în loc să le amplaseze perpendicular pe stradă, erau înclinate la patruzeci și cinci de ani grade, astfel încât să aibă un aspect zigzag care amintește de casele profesorilor de la Bernau.

Această schemă a fost destinată să ilustreze modul în care casele ar trebui să se raporteze una la cealaltă, la strada de acces și la orientarea cardinală.

Această terasă zigzag a unor case cu ferestre pe o singură fațadă a reapărut în planul de la Dessau Torten ca locuință tip B. Hannes Meyer a primit comandă în 1928 pentru a completa cartierul care a fost început de Gropius. Aici camerele de zi erau orientate sud-vest, iar dormitoarele aveau o orientare sud-est către curtea din spate. Intimitatea obținută fără utilizarea pereților înalți a fost remarcabilă. Din nefericire nici una dintre schemele lui Meyer nu a fost construită, iar această idee a terasei zigzag nu a mai fost folosită.

Munca depusă de Meyer la locuințele de la Bernau, casele de tip B cu aspect de zigzag, și întreaga abordare sistematică a designului îl face o figură cheie în crearea locuinței moderne cu curte interioară.

Cele două case în formă de L cu curte interioară ale lui Anton Brenner din Viena a fost printre primele care au fost construite. El a grupat baia, holul de intrare și bucătăria în unghiul format de L, astfel încât living-ul și dormitoarele să se poată deschide către curte. Intenția lui Brenner a fost de a folosi curtea pentru "recreerea în aer liber, protejat de vederile necunoscuților, pentru exerciții fizice și ieșirea la soare" și a scris că a fost "mobilat cu flori, pergolă și o piscină … și reprezintă un living separat în aer liber". Se poate vedea din această descriere a casei-pergolă, așa cum era cunoscută, că arhitectul nu a avut casele mediteraneene în minte. Chiar și reporterul Bauwelt care considera că curtea era "aproape pompeiană" a trebuit să admită că acesta a fost un tip nou: "casă ieftină pe un singur nivel, cu terasă și curte privată".

În timp ce Meyer ar trebui să fie creditat pentru dezvoltarea casei în formă de L pornind de la casa cu ferestre pe o singură latură, Hilberseimer a fost cel care a creat casa în forma de L care s-a construit în toată Europa de Nord-Vest. El a îmbunătățit designul interior și așezarea pe sit. El a lucrat la densitățile la care locuințele cu curte interioară trebuie să fie construite. Prin lecțiile sale de la Bauhaus și numeroasele sale articole, el a asigurat supraviețuirea și răspândirea ideii casei cu curte interioară.

Primul pas al lui Hilberseimer în îmbunătățirea interiorului casei în formă de L a fost realizat în 1930 la Growing House (numită și tipul G).

Ludwig Hilberseimer, Growing House (tip G), 1930-1931

Aceasta nu era o locuință cu curte interioară adevărată deoarece camerele erau orientate către exterior, iar spațiul exterior nu era privat. Planul a fost remarcabil în două privințe. Primul, activitățile de zi și de noapte trebuiau să aibă loc în două aripi separate ale casei. Cu intrarea ca punct de legătură, circulația a fost mult mai compactă decât în planurile anterioare. Această separare a permis, de asemenea, ca fiecărei aripi să i se acorde orientarea cardinală potrivită, cu dormitoarele primind soarele dimineața și în camera de zi seara. Casele binucleare ale lui Marcel Breuer din anii 1940 nu se deosebeau foarte mult. În al doilea rând, Hilberseimer a arătat că acest tip de casă cu un singur nivel putea fi construit ușor prin repetare. Prin dispunerea băii, a bucătăriei și a foaierului de intrare într-o singură aripă, cealaltă aripă putea fi construită mai târziu.

În casa de tip E, care a fost publicată anul următor, Hilberseimer a aplicat același principiu binuclear și concept de extindere într-o locuință adevărată cu curte interioară. Acesta este modelul clasic al casei în formă de L cu curte interioară, care nu a mai fost îmbunătățit de atunci. Din nou dormitoarele erau toate într-o singură aripă și camera de zi era în cealaltă, cu orientări spre sud și vest. Bucătăria, baia și foaierul de intrare erau în colțul L-ului.

Ludwig Hilberseimer, Casa în formă de L tip E, 1931

Locuința era, mai mult sau mai puțin, o locuință cu ferestre pe o singură fațadă și curte interioară, care "poate fi mărită puțin câte puțin în funcție de nevoile de spațiu ale familiei, și putea fi construită din piese standardizate". Defectele acestui design au fost suprafața mare dedicată circulației și suprafața mare a pereților expuși. Baia și bucătăria au fost grupate împreună pentru economie de instalații sanitare, dar aceasta a însemnat o separare a băii de dormitoare. Puține proiecte au îmbunătățit totuși această primă locuință binucleară în formă de L cu curte interioară.

A existat un interes răspândit în locuințele care ofereau posibilitatea de extindere cu costuri reduse la începutul anilor treizeci datorită condițiilor economice ale Depresiunii. Unii pledează pentru a oferi șomerilor și oamenilor fără adăpost un adăpost minim cu serviciile de bază, casă pe care să o poată extinde atunci când își permit.

Deși mulți arhitecți au susținut casa cu posibilitate de extindere, familiile preferau să se mute într-o casă mai mare decât să o mărească pe cea pe care o dețineau deja. Dar calitățile care fac casa cu curte interioară ușor de extins, permit, de asemenea, producția unor de case de dimensiuni diferite realizate din piese standard.

Italienii, Diotallevi, Marescotti și Pagano, au demonstrat acest lucru în 1940, cu secțiunea lor printr-un oraș orizontal pentru 7-8000 de oameni. Locuințele lor de cinci dimensiuni diferite, aveau toate același nucleu format din bucătărie, baie și hol de intrare. Un alt italian, Adalbetto Libera, a folosit această idee în prima schemă de mari dimensiuni formată din locuințe cu curte interioară care să fie construită în Europa. Aceasta a constat în 126 de case construite în 1952 la Tuscalano în Roma. Cele trei dimensiuni ale casei folosite de Libera sunt aceleași cu excepția faptului că aripa dormitorului are unul, două sau trei dormitoare. Prin inversarea poziției băii și a holului de intrare, accesul putea fi prin curte.

Diotallevi, Marescotti și Pagano, Locuințe pentru un oraș orizontal, 1940

Adalberto Libera, Locuințe în Tuscolano, Roma, 1952

Hilberseimer a proiectat patru variante de bază ale casei în formă de L cu curte interioară. Casa lui din 1929, refăcută ca tip C, și tipul clasic E au fost descrise mai sus. În casa pentru persoane (1931) și cea de tip D (1932), dormitoarele nu se deschid spre curte. Tipul D a fost interesant pentru faptul că în colțul exterior al L-ului, a creat o mică curte de intrare.

Ca majoritatea administrațiilor europene ale acestei perioade, și cea din Germania a fost preocupată de problema cartierelor neigienice și a fost convinsă că ar trebui să fie înlocuite cu locuințe colective de joasă înălțime. Câțiva arhitecți proeminenți s-au opus acestui punct de vedere, și au militat pentru locuințe colective cu regim de înălțime ridicat. Cum Gropius a descris situația: "opiniile cu privire la tipul ideal de locuire se ciocnesc în conflictul vehement al unuia față de celălalt".

În 1929, o directivă a guvernului german cu privire la construirea locuințelor a declarat că obiectivul ar trebui să fie locuințe cu un singur nivel și cu grădini. De asemenea, a stabilit că nici un bloc de apartamente nu ar trebui să fie mai înalt de patru niveluri. Opoziția față de această declarație oficială a găsit platformă de exprimare la Congres International d'Architecture Moderne (ClAM). La congresul din 1930 de la Bruxelles, Sigfried Giedon a contestat că "din cauza mișcării engleze Garden City, autoritățile consideră locuințele de joasă înălțime ca un loc de unde pornesc bolile orașului".

Walter Gropius a fost principalul susținător al locuințelor dezvoltate pe înălțime. La congresele din 1929 și 1930, în nu mai puțin de șase articole, el a criticat locuințele dezvoltate pe orizontală pe motive dintre care unele erau zgomotul sau igiena. El a susținut că apartamentul de înălțime era mai potrivit pentru familia urbană modernă: "Muncitorii industriali moderni provin de la lucrul cu pământul, aducând stilurile lor de viață primitive cu ei, în loc să se adapteze la noua lor viață".

Gropius susținea că locuirea într-un regim de înălțime ridicat poate schimba stilul de viață al locuitorilor săi și contribuie la spiritul public. Potrivit lui Hilberseimer, apărătorii locuirii în regim de înălțime ridicat credeau că modul de viață al locuirii pe "pământ" era prea primitiv. Gropius a susținut că locuințele joase nu pot fi lăsate să se construiască, și că masei mare de muncitori mobili i se potrivea mai bine apartamentul închiriat. El acuză "apărătorii unilaterali ai locuințelor cu nivel redus", pretinzând că "instinctul natural al omului îl leagă de pământ".

Criticile mai obiective ale lui Gropius au fost legate densitate, costuri de construcție și întreținere. Presupunând că locuințele joase ar putea fi construite la densități scăzute, el a avertizat că "ar însemna dizolvarea și negarea orașului". Ca mulți alții după el, a citat Los Angeles ca exemplu al unui oraș unde oamenii trebuiau să petreacă o mare parte a zilei călătorind. Densitățile scăzute ar însemnat că cetățeanul "își pierde timpul liber în transportul public supraaglomerat, alături de pericolul de infectare, copiii trebuie să meargă mai departe la școală, și îi este mai dificil să meargă la magazin".

Gropius a presupus, de asemenea, că ar costa mai mult: "a da maselor locuințe de joasă înălțime, ar necesita o utopie economică". Congresul din 1930 a acceptat aceste opinii într-o majoritate copleșitoare.

Hilberseimer a răspuns la aceste critici în cursul a cinci articole publicate în anii 1929-32. El a luat o poziție mai moderată decât Gropius. Despre controversă, în general, a scris: "este greșit să vă întrebați acest lucru. Scopul trebuie să fie să-i dăm fiecăruia alegerea pentru casa pe care și-o dorește". Toate proiectele sale au inclus un amestec de locuințe înalte și joase, pentru că a susținut că "locuințele cu regim scăzut de înălțime, cu curți sunt cel mai potrivit tip pentru familiile cu copii, în timp ce pentru cupluri fără copii și persoane singure locuințele cu regim înalt, acolo unde este posibil, este cel mai bun tip de locuință". De atunci aceasta a fost și preferința oamenilor. Hilberseimer de asemenea, a recomandat dezvoltarea mixtă pentru motive estetice.

Hilberseimer a lucrat cu Hugo Haring la State Research Institute cu privire la costurile casei cu un singur etaj. El a afirmat că a găsit că acest tip de locuință ar putea fi la fel de ieftin ca oricare alt tip dacă beciurile ar fi omise și construcția a fost simplificată:

"Ceea ce a făcut Ford cu fabricarea mașinilor se poate face, de asemenea pentru construcția de locuințe, în special pentru cele cu un singur nivel, care este un obiect deosebit de potrivit pentru producția industrializată."

Valabilitatea acestei idei a fost dovedită de prefabricatele produse în Marea Britanie după al doilea război mondial și de "casele mobile" americane care au constituit o treime din locuințele noi din Statele Unite terminate în 1971.

O anumită experiență legată de costurile locuințelor cu curte interioară a fost câștigată în această perioadă. Uli Seeck a construit 16 case în formă de L în München în 1932 și a susținut că costurile de construcție nu au fost, în general, mai mari decât cele pentru casele cu mai mult de un nivel. Despre intrarea în concurs care a fost câștigătoare la Viena, Der Baumeister a comentat că "chiar dacă locuințele cu un singur nivel nu au costurile de construcție mai mari, costurile de încălzire vor fi extrem de ridicate". Această predicție s-a fost dovedit întemeiată în proiecte recente.

Hilberseimer a sugerat, de asemenea, despre costurile totale că ar putea fi reduse dacă în schemele locuinței cu curte interioară se reduce penetrarea creată de alei. În schema din 1929 a dispus locuințele de-a lungul străzii ca la locuințele-terasă. Dar, începând cu 1930, el a proiectat casele cu curți interioare cu alei de acces, un model care a devenit, de atunci, o practică standard a tipologiei locuințelor cu curte. Folosind acest tip de dispunere, Hilberseimer a demonstrat că locuințele cu curte interioară pot fi construite la densități destul de mari. Dispunând casele de tip E într-un sistem terasat, cu alei de acces, a ajuns la o densitate de 324 de persoane pe hectar sau 131 de persoane pe acru. Aceasta este strict o cifră netă, pentru că schema nu includea niciun spațiu public deschis, parcare sau garaje. Acest aspect însemna construirea a peste cincizeci la sută din teren.

Hilberseimer a comparat această schemă cu o schemă a unor blocuri de apartamente de 10 etaje situate în rânduri paralele. Ca și Gropius, el a folosit un unghi de umbrire standard pentru a determina spațierea blocurilor și a locuințelor cu curte. El a arătat că amândoi aveau aceeași densitate dacă foloseau același unghi de umbrire. Acest lucru este diferit de descoperirile lui Gropius, care a comparativ blocurile de apartamente cu locuințe terasate pe două nivele. De fapt, schemele de locuințe construite după război au fost la construite cu o densitate de 100-150 persoane pe hectar. Ele au fost văzute ca fiind cu adevărat urbane și deloc cauza "dizolvării orașului".

Acest capitol despre evoluțiile din republica Weimar nu poate fi încheiat fără a-l menționa pe Ludwig Mies van der Rohe. Pentru că lucrările sale au fost atât de mult publicate, locuințele lui cu curte interioară au fost cunoscute mai bine decât cele ale Haring, Meyer și Hilberseimer. Din acest motiv mulți scriitori îi atribuie lui Mies, în mod greșit, dezvoltarea locuinței moderne de curte interioară. Chiar dacă nu a dezvoltat o tipologie originală a locuinței cu curte interioară, prin proiectele sale se aduc perfecționări la această tipologie. Contribuția lui a fost de a deschide casa cu curte și de a face ca fluxul de interior și cel exterior să se îmbine. El a dat curții mai multă închidere și a legat casa și curtea mai mult decât în alte modele germane. Mies a făcut tipul de casă cu curte interioară elegant și suficient de spațios pentru a atrage pe cei bogați.

Strict vorbind, foarte puține dintre lucrările lui Mies au fost locuințe cu curte interioară, ci mai degrabă pavilioane. Majoritatea au provenit de la Brick Country House (1923), un pavilion de sticlă cu pereți care se extind spre exterior către peisajul deschis. Pavilionul din Barcelona (1929) și locuința de la Expoziția de Clădiri de la Berlin (1934) a avut curți mici, dar au fost orientate în predominant spre exterior. Alte locuințe ale acestei perioade pot fi descrise ca pavilioane create în interiorul unor pereți. Acestea ar include Casa cu trei curți, Casa cu un garaj (ambele 1934), și Grupul de Case cu curți interioare (1938).

Row House a fost prima casă cu curte interioară adevărată a lui Mies. El a proiectat-o în 1931, al doilea an de când era director la Bauhaus, unde trebuie să fi văzut casele cu curți interioare ale lui Hilberseimer și ale studenților lui. În Row House, Mies a preluat planul locuinței binucleare în formă de L a lui Hilberseimer, a eliminat aproape toate pereții interiori și îi dublează suprafața. Ca în toate casele menționate, nevoia de intimitate internă a fost eliminată prin proiectarea pentru un cuplu fără copii. În anul următor Mies a construit locuința în formă de L, Lemke House, în Berlin. Este similar ca schemă cu imagine oglindită de la Row House, și are, de asemenea, aceeași scară a spațiului. Nu mai există același efect de spațiu fluid, datorită compartimentării interioare și a ferestrelor mai mici.

Ludwig Mies van der Rohe, Row House, 1931

Ludwig Mies van der Rohe,Lemke House, 1932

Printre studenții de la Bauhaus a căror lucrare reflectă influența stilului lui Mies se numără și Eduard Ludwig, a cărui casă simplă cu un singur nivel si cu o curte interioară (1932-3), este o versiune a lui Mies a casei cu ferestre pe o singură fațadă, plasată perpendicular pe stradă.

Eduard Ludwig, Casă pe un singur nivel cu curte interioară, 1932-1933

Philip Johnson este posibil să fi văzut acest design în timp ce a vizitat Bauhaus, pentru că locuința a construit-o pentru el însuși în Cambridge, Massachusetts în 1942-3 a fost remarcabil de asemănătoare. Mies a construit mai târziu trei case în formă de L cu curte interioară pentru Expoziția Interbau 1957 din Berlin și o casă cu ferestre pe o singură fațadă pentru expoziția mondială de la Bruxelles din 1958.

Philip Johnson, Johnson House, Cambridge, Massachusetts, 1942-1943

Începând cu 1938 Mies și Hilberseimer au predat la Institutul de Tehnologie din Illinois (IIT) din Chicago, unde studenții au continuat să producă locuințe cu curte interioară în stilul lui Mies până la sfârșitul anilor 1960. Un absolvent de la IIT, Yan Chun Wong, a construit opt case în stilul lui Mies în 1961. Acesta a fost un caz rar în care curtea interioară a fost utilizată parțial din motive de securitate, deoarece se aflau într-un ghetou nesigur în Chicago.

Mies și Hilberseimer au considerat includerea curții pentru locuințele din Parcul Lafayette din Detroit. Planurile locuințelor au fost la fel ca înainte, dar gruparea diferitelor tipuri de case în clustere repetabile a fost nou la acel moment. Însă, Mies a influențat puțin locuințele cu nivel redus de înălțime în Europa sau în Statele Unite. Tipologia de locuință cu curte interioară care este construită cel mai mult în nordul Europei este casa mică în formă de L, dezvoltată de Haring, Meyer și Hilberseimer în anii 1928-1931.

Ludwig Mies van der Rohe și Ludwig Hilberseimer,

Locuințe cu curte interioară pentru Detroit, Michigan, 1957

3.4. Casa cu curte interioară în Marea Britanie, după război

După război, locuințele cu curte interioară s-au răspândit în toată Europa de nord-vest, în special în Germania și Scandinavia, unde au fost dezvoltate înainte de război, dar și în Marea Britanie. O mare parte din activitatea de după război a fost doar o realizare a schemelor de dinainte de război, dar la aceasta se adaugă și crearea de noi modele, și câștigarea de experiență în ceea ce privește costurile de construcție și satisfacerea nevoilor proprietarului. Au fost câteva proiecte interesante dezvoltate pe un nivel și jumătate și două niveluri de locuințe cu curte interioară și, de asemenea și complexe dezvoltate pe mai multe niveluri. Acest capitolul se va ocupa preponderent de locuințele cu curte interioară din Marea Britanie, care au fost destul de tipice față de alte părți din Europa. Construcțiile au început mai târziu în Marea Britanie, iar sectorul privat a fost mai puțin implicat decât pe continent.

În afară de câteva case-atrium realizate sub influența mișcării Arts and Crafts menționate anterior, foarte puține case cu curte interioară au fost proiectate sau construite înainte de război. Firma Tecton, care a fost unul dintre pionierii mișcării moderne în Marea Britanie, a construit două case asemănătoare cu casele în formă de L cu curte interioară din Germania. Berthold Lubetkin, fondatorul Tecton, a proiectat un bungalow pentru el însuși la Whipsnade cu un plan în formă de L (1935). În același an, un alt membru din Tecton, Antony Chitty, construit o casă în formă de U cu curte pentru David Lloyd George. Aceasta avea câteva caracteristici ale tipului de casă-atrium, cum ar fi zona pavată pătrată, cu o piscină în centru, și sugestia unei arcade. O altă casă în formă de U cu curte a fost expusă la Woman's Fair în 1938 în Londra, proiectată de Clive Entwistle în colaborare cu Le Corbusier.

Antony Chitty și Tecton, Casă pentru David George la Churt, în Surrey, 1935

Clive Entwistle, Le Corbusier, Casă de Weekend expusă la Woman’s Fair, Londra, 1938

Mult mai influente decât aceste trei exemple au fost publicațiile lui Walter Segal. Acestea au transferat efectiv majoritatea conceptelor de locuințe din Germania de dinainte de război în Marea Britanie de după, inclusiv casa cu ferestre pe o singură latură și casa în formă de L cu curte interioară. Segal fusese activ în Germania în anii 1930. Comenzile lui din acea perioadă au inclus o casă binucleară în formă de L cu curte interioară și studio în Berlin (1931) și alta pentru un client german în Majorca (1934). (Aceasta din urmă poate explica de ce Segal a folosit cuvântul "patio" în publicațiile sale britanice.)

Puține proiecte britanice de mai târziu, au urmat exemplele lui Segal îndeaproape, dar tratarea tipului de locuință cu curte interioară era atât de complet, și cartea scrisă de el Home and Environment, era citită pe scară atât de largă, încât el a stimulat cu siguranță interesul pentru locuințele cu curte interioară în Marea Britanie. Densitatea a reprezentat o preocupare majoră a cărții și a proiectelor ulterioare cu un nivel și jumătate sau două niveluri. Curtea, împărțită de diferența de nivel, cu alei de acces, realizată de Chamberlin, Powell și Bon (1952) a fost o soluție elegantă care oferea o densitate mare. Dar curtea era umbrită de aripa dormitoarelor, înaltă de un nivel și jumătate.

Walter Segal, Bungalow în formă de L, 1947 Walter Segal, Casă-patio, tip 17a, 1943

Chamberlin, Powell și Bon au repetat un cluster format din case cu curte interioară de un nivel sau două niveluri în proiectul lor Living Suburb, din 1958. În același an Mies van der Rohe și Hilberseimer includeau compuneri similare de clustere în schema lor pentru Detroit.

Una dintre primele scheme de locuințe cu curte interioară care au fost construite în Marea Britanie a inclus locuințe împărțite de diferența de nivel. Acestea au fost proiectate de Frank Perry în 1956 pentru concurs pentru locuințe la Leith Fort din Edinburgh. El a grupat diferite tipuri de case în clustere care, prin repetare, dădeau schemei un aspect interesant care de obicei lipsește în grupările de locuințe cu curte interioară.

Chamberlin, Powell și Bon, locuințe pentru densitate ridicată, 1952

Densități mai mari și forme mai interesante au fost realizate prin construirea de case cu curte interioară pe mai multe nivele. Michael Neylan a construit în Bishopsfield din Harlow (1960) blocuri cu patru niveluri, alcătuite din case mici în formă de U la ultimul nivel, case pe două nivele și cu ferestre pe o singură latură la nivelele de la mijloc și locuințe cu un singur nivel, la nivelul solului. O schemă de 230 de case din Rotherham (1967) includea case în formă de L într-un aranjament escalier, care beneficiau în același timp de priveliști și de intimitate.

Michael Neylan, Locuințe la Bishopfield în Harlow, 1960

Unele idei americane au găsit expresie în Europa. Egon Eiermann a construit o casă multi-patio în Berlin Grunewald în 1939. Planul binuclear al lui Breuer poate fi văzut în locuințele de la Heligoland ale lui Hans Scharoun (1952), și într-o casă de vacanță proiectată de Stirling și Gowan pe Insula Wight (1958). Ideea casei liniare cu curte interioară a fost utilizată de Peter Phippen la Hatfield (1963) și Crawley (1967).

Majoritatea locuințelor cu curte interioară construite în Marea Britanie, totuși, au fost în formă de L. Multe proiecte au fost inferioare celor dezvoltate în republica Weimar. Se găsesc în mod obișnuit case cu curte având o orientare spre nord, chiar și la birouri reputate precum Agenția Națională pentru Clădiri și Cumbernauld Development Corporation. Acest lucru arată o lipsă de înțelegere a tipologiei preluate. În case de dimensiuni mai mari coridoarele adesea ocupă prea mult spațiu. O altă eroare comună este folosirea curții pentru case mici, rezultând curți mici, umbrite și o atmosferă claustrofobă.

S-a spus că locuințele cu curte interioară nu ar trebui construite niciodată pe suprafețe foarte mari din cauza monotoniei care rezultă. Acesta a fost un defectul celor 152 de case din Harlow. Arhitecții acestei scheme au crezut că este necesară o claritate strictă a organizării pentru a evita degenerarea într-un labirint. Dar ar trebui să fie posibil să se obțină claritate fără monotonie și complexitate fără confuzie. Un sit înclinat și câteva clădiri mai înalte ajută la oferirea unui sentiment de orientare, ca în schema lui Neylan. Albertslund din Danemarca (1963), probabil cel mai mare proiect construit până în prezent, cu 986 de unități în formă de L, este inteligibil și interesant în același timp. Acesta avea un sistem bine articulat de drumuri de acces, alei și spațiile publice deschise. Locuințele proiectate de Utzon la Helsingfors și Fredensborg formau un perete ondulat între stradă și spațiul comun deschis.

Deoarece casa cu curte interioară are o suprafață mare expusă exteriorului pentru volumul său, pierderile de căldură tind să fie mai mari decât la o casă mai joasă, compactă. Acesta a fost unul dintre multele puncte aduse în discuție de studiile asupra ocupanților a două scheme din Scoția, la Prestonpans și Dundee. Acestea au fost realizate de personalul Universității din Edinburgh, de la departamentul Architectural Research Unit (ARU).

Rapoartele privind studiul ocupanților acestor două scheme au ajutat la umplerea unui gol care exista în cunoașterea locuințelor cu curte interioară și au răspuns la întrebările ridicate pentru prima dată în anii 1930, în ceea ce privește potrivirea acesteia pentru familia modernă. Următoarele puncte nu reprezintă un rezumat complet al rapoartelor, ci o selecție a celor mai importante constatări. Chiriașii veneau din locuințe convenționale, de unul sau două niveluri, dar, în mod surprinzător, au făcut puține comentarii cu privire la noile lor case. Acest lucru indică faptul că le-a fost ușor să se adapteze la acest nou tip de casă. Cei care au venit de la case cu două niveluri, prima dată au apreciat locuirea pe un singur nivel. Dar, după un an, intimitatea este cea pe care o apreciau cel mai mult. Ei doreau acces direct la curți din exterior, și au constatat că diferitele utilizări ale curții erau în conflict, cum ar fi uscarea hainelor și jocul copiilor. Acest lucru sugerează că a doua curte ar fi utilă.

Chiriașilor din Dundee le-a plăcut structura schemei, deoarece copiii erau în siguranță față de vehicule, dar nu le-au plăcut aleile, pe care le-au numit labirintul. Unii proprietari de la Prestonpans ar fi dorit să fie capabili să își privească mașinile din casă. Ei preferau aleile acoperite față de cele neacoperite; și nu le plăcea aspectul schemei, dar acest lucru a avut un efect redus asupra nivelului lor general de satisfacție.

Cea mai notabilă constatare a acestor studii a fost că locuitorilor forțați să își petreacă tot timpul în casă nu le plăceau să locuiască în case cu curte interioară. Ei se simțeau singuri și deconectați de lumea din afară. Prin urmare, acest tip de casă ar trebui să fie privit ca fiind nepotrivit pentru bătrâni și cei bolnavi, care nu pot ieși atunci când doresc. Toate casele cu curte interioară ar trebui să aibă și vederi exterioare. Aceste lucruri au fost confirmate de un alt sondaj, realizat de John și Janet Madge asupra ocupanților din locuințele cu curte interioară din Aldershot.

Cu toate acestea, cum ritmul vieții moderne devine tot mai agitat, liniștea și izolarea oferite de locuința cu curte interioară va recomanda, fără îndoială, acest tip de locuință tot mai mult.

Universității din Edinburgh, Architectural Research Unit, Locuințe la Prestopans în East Lothian, 1961

3.5. Curtea în clădirile de locuințe colective dezvoltate pe înălțime

În cadrul acestei cercetări, se investighează tema spațiilor exterioare din clădirile de locuințe colective dezvoltate pe înălțime. Casa cu curte interioară are o tradiție lungă ca tip de locuire urbană. Prin intermediul curții, casei i se rezervă un fragment de spațiu exterior, ca parte inseparabilă a activităților interne. Conceptul de curte interioară este reinterpretat în cazul locuințelor dezvoltate pe înălțime.

Le Corbusier, invenția unui nou tip

Când, în 1922, Le Corbusier prezintă Immeuble Villa ca propunere de locuință teoretică, inaugurează o tipologie: curtea pe înălțime. Ca răspuns la căutarea spațiului de existență minimal pe care îl susținea funcționalismul epocii, Le Corbusier propune ideea de "existenz-maxim". Cu acest proiect Le Corbusier fondează un nou tip de locuință, pornind de la considerarea locuinței cu curte ca o tipologie adaptabilă pentru configurarea pe înălțime. Desemnarea unei locuințe aflată într-o clădire dezvoltată pe înălțime ca fiind o locuință cu curte interioară constituie o operațiune metaforică. Valoarea sa constă în conceptualizarea unei probleme și oferirea răspunsului prin transferul unui concept cunoscut într-un nou context, generând astfel o reformulare a problemei.

Le Corbusier, Immeuble Villa, 1922

Le Corbusier, Immeuble Villa, 1922

Locuința cu curte interioară pentru densități ridicate era o morfologie urbană dezvoltată pe orizontală, în general pentru locuințe alipite, nu pentru locuințe colective care sunt dezvoltate pe înălțime. Gândită din punct de vedere rațional, nu și economic, această idee pare forțată la început, un proiect contradictoriu și marginal. Cu toate acestea, reprezintă o alternativă la viziunea locuințelor înalte, o descoperire, un arhetip de dorit.

Această propunere capătă caracterul invenției, al ideii autentice, iar Le Corbusier, ca fondator, îi dă un nume și începe un studiu asupra spațiului din interiorul locuinței. Unitățile se repetă prin atașare și stivuire, și pornind de la repetarea celulei, creează un fel de "zid poros" realizat din locuințe cu curte.

Aceasta este o noțiune-cheie pentru acest studiu. La fel de important ca ideea de curte, este conceptul de repetare, de agregare: atașarea și stivuirea celulelor pentru a se crea blocul. Căci, așa cum se va vedea mai târziu, gândirea locuințelor pe înălțime presupune examinarea problemei la nivel global, fără a limita problema la organizarea internă a unei tipologii sau simpla legătură cu exteriorul. Problemele legate de ventilație, iluminat, intimitate, acces și aspectul exterior sunt inseparabile de spațialitatea realizată pentru celulă.

Pentru Le Corbusier, forma urbană a blocului apare ca un rezultat direct al repetării celulelor. Fațada clădirii nu îi ascunde constituția, formată prin elemente agregate, ci o evidențiază. Imaginea caracteristică a blocului modern, cu fațadă omogenă și anonimă, unde primează colectivul asupra individualului, volumul asupra celulei; este înlocuită în cazul clădirii generate prin însumarea "caselor" care, deși sunt egale între ele, sunt individualizate volumetric.

Un alt proiect al lui Corbusier în care acesta își reia ideile despre locuirea pe înălțime este Unité d'habitation, din Marsilia. Spațiul intern al fiecărui apartament duplex se concentrează asupra unei camere cu o înălțime de două niveluri. Balconul de la nivelul al doilea peste acest spațiu, este la fel ca în Immeuble Villa, dar diferența este că acum camera este legată de exterior printr-o loggie deschisă, de asemenea de înălțime dublă, dar de adâncime redusă.

Le Corbusier, Unité d'habitation, 1952

Printre numeroasele reprezentări grafice care ilustrează proiectul de la Marsilia, cea care exprimă cel mai bine spațiul interior și relația sa cu exteriorul este secțiunea transversală care evidențiază îmbinarea celor două apartamente.

Le Corbusier, Unité d'habitation, 1952

Le Corbusier, Unité d'habitation, 1952

Ideea de bază a acestui proiect este că cele două unități sunt conectate printr-un coridor de acces. Grație acestei soluții ingenioase, coridorul apare alternând la fiecare trei nivele și astfel locuințele duplex au o deschidere mai mare spre exterior.

Unitățile de locuit sunt gândite ca elemente independente și separabile de structură, astfel încât unitatea devine ca o piesă care se potrivește oriunde. Imobilul este astfel alcătuit dintr-o structură neutră care este umplută cu unități de locuit.

Dacă în proiectului Immeuble Villa, curtea a fost imaginată ca un spațiu lăsat liber și gândit pe un singur nivel, acum curtea este concepută în secțiune, de aici și inovația proiectului de la Marsilia.

Alte proiecte continuă această investigație centrată pe spațiul interior și relația cu blocul.

Le Corbusier explorează altă variantă a curții pe înălțime în proiectul pentru cartierul Fruges, din Bordeaux, realizat în anul 1925. La fel ca Immeubles Villa, nu este un proiect construit, ci publicat în "Vers une architecture".

Spațiul lăsat liber pentru curte la proiectul de la Fruges este definit de Le Corbusier ca "alveolă": Bloc de locuințe de 50m2; grădină de 50m2 (această grădină și această casă sunt situate la parter sau la înălțimea de 6 m sau la înălțimea de 12 de metri față de sol, în grupări numite "alveole".

Logia este transformată acum într-un gol prin toată lățimea blocului. Propunerea este mai radicală decât Immeubles Villa, deoarece volumul de spațiu interior este echivalent cu golurile exterioare. Logica agregării este ca fiecare "casă" să fie exprimată într-un mod absolut inconfundabil spre exterior.

Le Corbusier, Proiect pentru cartierul Fruges, 1925

Curți tradiționale pe verticală

Charles Correa, deși cu o clară influență de la Le Corbusier, găsește o soluție nouă în apartamentele din Kanchanjunga, Mumbai, India. Curtea este situată în colțuri, și nu mai există ideea de loggie, ca la Unité d’Habitation. Abordarea acestui spațiu pornește de la considerațiile climatice prin reinterpretarea spațiilor exterioare ale locuințelor tradiționale din India.

În Mumbai, o clădire trebuie să fie orientată est-vest pentru a prinde brizele dominante ale mării și pentru a se deschide spre cele mai bune vederi ale orașului. Din păcate, acestea sunt și direcțiile soarelui puternic și a ploilor musonice. Vechile bungalow-uri au rezolvat aceste probleme prin crearea verandelor în jurul zonelor principale de locuit.

Blocul de apartamente a fost realizat prin interconectarea a patru tipuri de apartamente diferite, variind de la 3 la 6 dormitoare fiecare. Deplasările mici ale nivelului au fost esențiale în această lucrare.

Charles Correa, Apartamente în Kanchanjunga, 1983

În mod evident, un astfel de aranjament a avut precedentul în Unité d'habitation a lui Le Corbusier, construit în Marsilia în 1952, deși în acest caz, în Mumbai, variațiile pe verticală au fost mult mai subtile.

Dacă urmărim succesiunea diferitelor desene în secțiune (de la schițele conceptuale, trecând la secțiunea completă care arată cele patru tipuri diferite, pentru a termina cu secțiunea a două apartamente suprapuse care beneficiază de înălțimi pe două niveluri la capete), acestea ne dezvăluie legătura cu proiectul lui Le Corbusier.

În timp ce în Marsilia, secțiunea cu înălțime dublă a unităților se manifestă ca fiind un spațiu transformabil care se desfășoară în interior sau în exterior, în apartamentele lui Correa sunt definite ca un exterior deschis care protejează interiorul de condițiile climatice. Construcția prezintă o asemănare puternică cu clădirile moderne din vest, probabil datorită educației occidentale a lui Correa, însă terasele-grădină ale apartamentelor Kanchanjunga de fapt o interpretare modernă a unei caracteristici a bungalow-ului tradițional indian: veranda.

George Candilis și Shadrac Woods realizează un proiect în care curtea interioară musulmană este reinterpretată pentru locuințe dezvoltate pe înălțime. Ei au făcut parte din ATBAT (Atelier des Bâtisseurs ) -Afrique care a produs o multitudine de clădiri rezidențiale în Africa de Nord (în coloniile franceze de atunci din Maroc și Argel, unde au pus în practică tipologii rezidențiale cu un anumit caracter experimental. Una dintre ele este numită Nid d'abeille (fagure de miere), unde celula casei musulmane cu curte a fost adaptată pentru a putea forma un bloc pe înălțime.

În tipul Semiramis, probabil cel mai radical dintre experimente, culoarele de acces sunt amplasate pe partea exterioară a fațadelor, spațiile închise sunt organizate în volume- turn de mase similare, o configurare care amintește foarte mult de kasbah-ul din Africa de Nord. Având culoarele în exterior și încăperile adânc în interiorul blocului, această clădire inversează pur și simplu, secțiunea de la Unité d'habitation.

George Candilis și Shadrac Woods, Nid d'abeille, 1952

Georges Candilis și Shadrach Woods s-au întâlnit în 1948, în Paris, când ambii lucrau pentru Atelier Le Corbusier la proiectul Unite d'Habitation din Marseille. În 1951, au mers în Africa pentru a conduce filiala Atelier des Batisseurs (ATBAT), pe care însuși Le Corbusier a fondat-o în 1947.

În 1952, independent de Corbusier, Candilis și Woods activează în Maroc, în Casablanca, unde proiectează și construiesc un complex de locuințe pentru populația musulmană în care își dezvoltă propriul experiment tipologic asupra curții pe înălțime.

Complexul este alcătuit din trei clădiri, fiecare având un tip diferit. Cel mai important pentru acest studiu este tipul numit fagure de miere. Aici curțile sunt situate ca volume atașate la fațada principală, orientate spre sud. Balcoanele se mișcă alternativ la niveluri pare și impare, astfel încât fiecare beneficiază de un sector de spațiu exterior de înălțime dublă, deși sunt locuințe cu un singur nivel.

George Candilis și Shadrac Woods, Nid d'abeille,1952

4. Curți contemporane, rădăcini străvechi

4.1. Locuințe individuale

4.1.1. Casa OchoQuebradas, ELEMENTAL, 2014 (curtea primitivă)

Designul echipei Elemental pentru Casa OchoQuebradas se bazează pe peisajul accidentat al sitului, o stâncă pe coasta din Chile, pentru a crea o casă de weekend robustă, chiar primitivă din volume de beton. Ideea de la care au pornit a fost că "o casă de weekend este în cele din urmă o retragere în care oamenii își permit să renunțe la convențiile de viață și să se întoarcă la o viață mai esențială". Echipa de arhitecți adaugă:

"Să fim sinceri, am încercat în ultimul timp să fim cât se poate de primitivi; în era în care goana după noutate amenință arhitectura să devină depășită imediat, căutăm atemporalul. În acest caz, situl și programul au permis o mișcare naturală către arhaic."

Clădirea este formată din trei volume: unul vertical, care găzduiește dormitoarele și băile; unul orizontal care include zona principală de living, cu un foc deschis; conectarea celor două este un volum înclinat care acționează precum un horn pentru foc.

Arhitecții au văzut focul ca element central în designul lor, încorporând spiritul dorit al primitivității. Ei nu au vrut să "un coș de fum (care este deja ceva civilizat), ci un foc (care este una dintre cele mai revoluționare și vechi realizări ale omului)."

Casa este în cea mai mare parte beton turnat, cu suprafața terasei acoperiș finisată cu același lemn folosit pentru cofraje. "Ne așteptăm ca aceste piese să îmbătrânească ca o piatră, să dobândească o parte din brutalitatea locului, dar totuși să fie delicate pentru ca oamenii să se poată bucura de natură și de viață în general", spun arhitecții.

Curtea interioară, cu deschiderea în acoperiș mai mică decât suprafața delimitată de pereții care o definesc, amintește de atriumul roman, însă nu preia nimic mai mult decât semnificația inițială a acestui cuvânt: ”loc făcut negru de fum”. În toate regiunile, este binecunoscut faptul că omul, înainte de perioada în care a început să își construiască o locuință stabilă, folosea cortul ca adăpost. În interiorul acestuia realiza și focul pentru a-l putea menține cât mai mult, ferit de vânt. Datorită faptului că acesta avea un gol care permitea evacuarea fumului, se consideră că aceasta a fost curtea interioară primordială de la care, pe măsură ce omul a devenit sedentar, s-a dezvoltat casa cu curte interioară.

Dorind să realizeze o locuință primitivă, Elemental reușește să includă în limbaj contemporan cel mai vechi concept legat de locuire.

spațiul central al casei, dedicat focului

4.1.2. Casa celor șapte curți, Peter Zumthor, Doha-Quatar, 2009 (curtea islamică)

Casa pentru Sheikh Saud Al Thani și familia lui este construită ca un mic oraș. Oferă multe surprize, alei intime, locuri umbrite și colțuri ascunse. Este construită în jurul a șapte curți interioare, fiecare cu grădină. Clădirea întoarce spatele complet lumii exterioare și își creează propria lume plină de liniște.

Conține camerele private ale Sheikh-ului și zona rezervată pentru Sheikha, camere unde femeile își petrec timpul, altele unde bărbații se întâlnesc, o cameră în care familia primește vizite oficiale, o mică galerie de artă, spații pentru birouri, și camerele de locuit pentru angajați- femei și bărbați. Pentru a păstra tradiția, toate aceste zone sunt separate și distincte.

Pentru a îndeplini aceste cerințe, casa este împărțită în șapte secțiuni, fiecare cu propria sa curte interioară: curtea cu palmieri, curtea cu sculpturi, curtea cu plante în ghiveci, curtea cu apă, curtea deșertului, curtea paradisului și curtea cu umbră. Materiale reci, balustrade din lemn negru, textile ușoare, copaci, arbuști, flori, iarbă, miresme, sunetul apei curgând și al pașilor pe podea, și o mie una de gradații de lumină și umbră: toate acestea definesc atmosfera casei. Sentimentul per total este de eleganță. Am visat să creăm un joc interesant între greutate și lipsa ei.

Aleile din interiorul casei conduc de la o curte la alta și se intersectează acolo unde este nevoie. Rezultatul este în principal un design ritmic și dinamic orientat către curțile din interior. Din exterior, casa este închisă, așa cum este tradiția.

Casa celor șapte curți

Cea mai mare dintre cele șapte curți este curtea deșertului. Cuprinde părți ale unei dumbrave existente de palmieri și este destul de extinsă pentru a conține tradiționalul cort al Sheikh-ului. În lunile de iarnă cortul este amplasat în mijlocul curții și este destinat primirii prietenilor. O locuință mai veche flanchează curtea; aceasta este locuința unchiului, pe care Sheikh-ul o prețuiește și dorește să o păstreze. O altă secțiune a delimitării curții este formată de un nou cort: o cameră construită din piatră și sticlă pentru lunile de vară, când cortul tradițional se încălzește prea mult.

4.1.3. Horizon House, RCR, 2007 (curtea medievală)

Cele mai multe dintre clădirile lor de lângă Olot au o dimensiune redusă, unde atenția la detalii se datorează intenției de a crea o atmosferă sugestivă și unică. Atât la scară mai mare, scară la care clădirea relaționează cu peisajul, cât și la scară mai mică, unde detaliile ajung în contact cu locuitorii, arhitectura lor se caracterizează prin forme geometrice simple și prin utilizarea expresivă și îndrăzneață a materialelor.

Unul dintre obiectivele principale ale arhitecților în timpul procesului de planificare a fost să respecte și să păstreze cât mai mult posibil din frumusețea naturală a sitului. Decât să amplaseze casa în centrul terenului, RCR a profitat de o diferență de nivel, încorporând o porțiune a casei sub nivelul de intrare și deschizând-o spre peisaj în zona opusă.

Configurația rezultată nu doar ascunde volumul clădirii din cele mai multe puncte de observație, ci creează și o relație hibridă între ocupant și pământ. Fațada de nord iese din pământ, volumele plutind deasupra solului și direcționând vederea spre satul istoric. Fațada de sud este îndreptată spre peisaj, plasându-l la nivelul ochilor. O serie de spații exterioare reconciliază diferența de înălțime, uneori cu o piscină, alteori cu ziduri, pentru a crea o curte retrasă. Masa este în continuare împărțită prin divizarea casei în mai multe volume programatice. Șanțurile naturale din teren, unele cauzate de apele subterane, altele prin caracteristici geologice, oferă cadrul pentru diviziuni și sunt articulate în detaliile arhitecturale, cu modificări de nivel și fante pentru pătrunderea luminii naturale.

Construită aproape în întregime din oțel corten și sticlă, casa are aspectul mai mult a unei așezări istorice decât a unei clădiri noi. Efectul de volum fragmentat este amplificat în interior, unde spațiile de circulație întunecate se deschid spre săli mari, cu înălțimi duble, fiecare având o vedere unică asupra exteriorului. Fiecărui spațiu de locuit îi corespunde un spațiu exterior, delimitat de ziduri, însă nu într-o manieră introvertită, ci permițând priveliști largi către peisaj. Se creează astfel o serie de curți care, deși nu riguros delimitate, beneficiază de intimitate prin însăși izolarea locuinței.

Deși echipa de arhitecți nu face referire la sursele de inspirație pentru acest proiect, se pot face câteva presupuneri. Una dintre ele ar fi că cele două curți deschise ale diningului și livingului au fost influențate de curtea interioară de la Mănăstirea Pedralbes pe care arhitecții cu siguranță au vizitat-o. În curtea care extinde dining-ul, arhitecții au creat o grădină plantată, care prin împărțirea plantațiilor creează o imagine foarte asemănătoare cu cea a claustrului medieval. În curtea care extinde living-ul, crearea unui ”spațiu de contemplație” trimite direct cu gândul la curțile interioare ale mănăstirilor medievale. O tratare complet diferită o au curțile interioare care extind dormitoarele. Acestea sunt mult mai bine delimitate, închise pe toată înălțimea și neoferind priveliști spre peisaj. Faptul că fiecărui spațiu al locuinței îi corespunde propria sa curte împreună cu dezvoltarea liniară ar putea duce cu gândul la casele multi-patio realizate în America cu un secol mai devreme. Însă înșiruirea spațiilor și dispunerea curților sunt foarte diferite, astfel încât este greu de emis o ipoteză în acest sens. Designul rezultat, conform arhitecților, "caută un echilibru între natură și independența locuitorilor săi".

Spațiul de contemplație- contemporan/ medieval

Curtea cultivată- contemporan/ medieval

Curți inspirate de claustrul Mănăstririi Pedralbes

Curți după același concept dezvoltat în casa-patio din Statele Unite în perioada modernistă: fiecărui dormitor îi corespunde o curte interioară

4.1.4. Guerrero House, Alberto Campo Baeza, 2005 (curtea modernistă)

Când a decis să construiască această casă, intenția lui Baeza a fost de a crea o casă echilibrată, plină de lumină și umbră.

Pentru a umple acest spațiu central cu umbră, l-au deschis în față și în spate, creând portice care protejează aceste deschideri de soare, temperând lumina. Pe fiecare parte laterală se află dormitoare și băi.

În curtea din față, la intrarea în casă, patru portocali marchează centrul și axa principală, flancați de ziduri joase care ascund zonele de serviciu. În curtea din spate, alți patru portocali sunt aliniați în mod similar. Iar în spate, sculptat în pământ, un iaz se întinde dintr-o parte în alta.

Deși echipa de arhitecți nu face nicio referire la sursa de inspirație, asemănarea cu Casa Sert este evidentă.

Acest lucru se poate vedea în primul rând în organizarea generală a casei, ca un corp care are pe laterale curți delimitate de un perete. Ea preia separarea în două zone distincte de la casa binucleară, însă o concepe altfel. Dacă în casa binucleară modernistă, zonei de zi și zonei de noapte li se conferă aceeași atenție, fiind două părți egale despărțite de curte, în Guerrero House, zona de zi este cea în jurul căreia gravitează zona de noapte, împărțită în două zone egale, de o parte și de alta a zonei de zi.

Curtea interioară a Casei Sert s-a transformat în living în Guerrero House. Păstrarea formei de pătrat în plan, iar în secțiune ridicarea plafonului care permite privirii să urce mai sus decât în spațiile adiacente sugerează că acest spațiu este o reinterpretare a curții interioare din Casa Sert.

În ambele locuințe, caracteristică comună caselor binucleare, primul contact după intrare este cel cu curtea interioară, acesta fiind spațiul de distribuție. Dacă în Guerrero House, curtea interioară este transformată în living, intrarea este schimbată pe una din curțile laterale, tot cu formă de pătrat. Prin această schimbare, planul general este mult simplificat față de Casa Sert, eliminându-se spațiile dedicate strict circulației. O simplificare este evidentă și în alegerea materialelor și a elementelor naturale.

Casa Sert este o casă cu curte interioară în adevăratul sens al cuvântului datorită curții centrale. Curțile laterale, create prin simpla împrejmuire, dau casei aspect de pavilion în interiorul unei curți, așa cum era în casele inițiale ale lui Mies. Această idee, studiată pentru prima dată la Barcelona Pavilion își are originile în interesul pentru arhitectura japoneză de unde Mies a preluat în principal un nou mod de relaționare cu natura, mult mai fluid între interior și exterior. Casa Sert, influențată la rândul ei de ideile vremii, aduce în Guerrero House cele mai importante idei ale modernismului.

Plan și secțiune Guerrero House

Plan Casa Sert

Curtea de intrare

Curtea din spate

4.1.5. O casă la țară, Mihai Ene, Adela Ene, 2016 (curtea românească)

Casa Mihai Ene este situată la 40 de km nord de București, într-un cadru cu priveliști către râul Ialomița și către pădure. Este casă de vacanță sau de weekend pentru o familie care locuiește în capitală.

Fiind o casă de vacanță, arhitecții au pus accent pe crearea unui spațiu care să adune toată familia. Soluția a fost plasarea livingului în centrul locuinței și, pentru a obține un plus de luminare, au creat o deschidere către cer. Arhitecții susțin că locuința este o ”reinterpretare a unei tipologii arhetipale”, și anume ”locuința primitivă”.

Se pot observa asemănări cu locuințe precedente, atât de la noi din țară, cât și din Europa de Nord, însă aceste asemănări sunt doar răspunsul la condițiile climatice similare. Din România, asemănarea constă în dispunerea în jurul curții și prezența porticului; exemplul care sugerează cel mai bine acest lucru fiind casa-ocolnic Gheorghe Andraș din satul Moeciu de sus, Făgăraș. Transformarea curții în living poate fi văzută și în Europa de Nord în casa din Horn, proiectată de Georg Muche în 1923.

Plan Casa Ene

Plan casa-ocolnic Gheorghe Andraș

Plan casa din Horn, Georg Muche, 1923

4.1.6. House N, Sou Fujimoto, 2008 (curtea casei viitorului)

Locuința este alcătuită din trei coji de mărime progresivă cuprinse una în cealaltă. Coaja exterioară acoperă întreaga locuință, creând o curte acoperită, aflată atât în interior cât și în exterior. A doua coajă închide un spațiu limitat. A treia coajă creează un mic spațiu interior. Locuitorii își construiesc viața în interiorul acestei gradări.

”Întotdeauna am avut dubii despre străzi și case separate de un singur perete; și m-am întrebat dacă o gradare a terenului care oferă o bogăție de senzații despre distanțe diferite între stradă și casă ar putea fi o posibilitate, cum ar fi: un loc în interiorul casei care este destul de aproape de stradă; un loc care este puțin mai depărtat de stradă și un loc foarte depărtat de stradă, aflat într-o intimitate sigură.”

Prin această locuință, Sou Fujimoto vrea să inventeze un nou mod de locuire, numind-o Casa viitorului. El are o abordare pavilionară, natura fiind cea care înconjoară locuința, la fel ca în tradiția japoneză. Elementul de noutate este faptul că această abordare, care s-a făcut până acum doar în plan, este folosită și în secțiune. Astfel, secțiunea preia elemente din plan și, în același timp, planul preia elemente din secțiune; ferestrele și golurile în acoperiș ajungând să fie tratate la fel.

Curtea interioară, creată de a treia coajă, este mai puțin deschisă către cer, și deschisă mai mult pe laterală. Aceasta este folosită și pentru a separa în mod gradat spațiul de locuit de stradă. Spațiul de locuit este mutat în interior, locurile curții și al casei propriu-zise fiind inversate

.

Secțiune House N

Plan house N

4.2. Locuințe colective

4.2.1. Apartamentele Gifu Kitagata, Kazuyo Sejima, 2000 (curtea după modelul Fruges)

Designul lui Kazuyo Sejima face parte dintr-un complex de locuințe, care cuprinde alte trei clădiri și un spațiu public. Situl este situat între o zonă urbană de clădiri rezidențiale de înălțime mică și o zonă industrială. Clădirea de zece niveluri a lui Kazuyo împreună cu celelalte trei proiecte ale clădirilor din complex aduc o altă tipologie în cartier prin noua înălțime în contextul urban.

Potrivit lui Kazuyo Sejima, modul de abordare a introducerii acestei tipologii noi de înălțime și bloc perimetral este de a întrerupe masa clădirii prin punctuarea fațadei și, prin urmare, permițând vederea dintr-o parte în alta. De asemenea, aceste punctuări devin terasele fiecărei unități, ceea ce permite acordarea de spațiu exterior privat fiecărei unități de locuit. Acest lucru este posibil datorită faptului că adâncimea clădirii permite fiecărei unități să aibă o expunere dublă.

Combinația acestor patru clădiri de înălțime medie este reușită și prin introducerea unui al cincilea element, care este curtea interioară. Această curte, spațiu urban comun a fost proiectat de arhitectul Martha Schwartz. Acest spațiu deschis este important deoarece conectează cele patru clădiri și permite activitățile comunități.

4.2.2. Imobil de locuințe Tipografiei, Bogdan Babici, Eliodor Streza, România, 2010 (curtea după modelul Fruges)

În clădirile de locuințe colective, curtea comună este cea care oferă spațiu pentru activitățile de grup și pentru socializare. Datorită cadrului mult mai complex în care sunt amplasate locuințele colective, curtea este reinterpretată în moduri foarte variate.

Fiind necesară o amprentă la sol mică și ocuparea parterului cu alte funcțiuni, curtea comună își găsește loc la ultimul nivel. Originalitatea acestei soluții constă în faptul că ea intră în structura blocului și pătrunde pe toată lățimea, la fel cum era inițial rezolvată curtea individuală în proiectul Fruges a lui Le Corbusier.

Terasa este amenajată cu pergolă, fiind un spațiu care poate fi adaptat la multe tipuri de activități. Nu s-a dorit crearea unei anumite ambianțe și astfel, elementele vegetale și naturale lipsesc. Însă, prin crearea acestui spațiu exterior protejat, împreună cu perspectivele largi pe care le oferă datorită înălțimii, terasa este un loc folosit adesea de colectivitate. Această soluție funcționează în acest caz deoarece turnul nu este dezvoltat foarte mult pe verticală și distanțele până la spațiul comun nu sunt foarte mari.

4.2.3. Turnul Vijayawada, Penda Studio, 2015 (curtea după modelul Unité d'habitation)

Studioul de arhitectură Penda a proiectat un sistem modular de fațadă pentru un bloc înalt de locuințe în Vijayawada, India, care va permite locuitorilor să personalizeze aspectul clădirii cu grădini suspendate și diferite detalii de balcon.

Rezidenții vor putea să-și personalizeze locuința prin selectarea variantelor, pornind de la tipurile de pardoseală până la detaliile fațadelor și speciile de plante.

"Rețeaua structurală și infrastructura sunt singurele elemente constante ale clădirii", a declarat co-fondatorul studioului Chris Precht." Acest cadru pentru turn poate fi umplut cu module prefabricate, pe care proprietarul le poate alege dintr-un catalog."

Plantarea abundentă va oferi fiecărei locuințe o grădină proprie, creând în același timp un ecran față de proprietățile învecinate.

4.2.4. Curți Colective, More Architecture, China, 2017 (curtea tradițională)

În mod tradițional, locuințele din China sunt puternic înrădăcinate în noțiunea de colectiv. De la locuințele înșiruite chinezești specifice orașului Beijing, numite hutong, cele din Fuji numite tulou și cele din Shanghai ulong, spațiul colectiv de întâlnire și de interacțiune este o parte intrinsecă a clădirii rezidențiale. Acest element a fost trecut cu vederea în perioada contemporană, unde spațiile colective sunt cele rămase neocupate de alte funcțiuni.

Proiectul dorește să găsească noi modalități de viață contemporană în China, care promovează experiența colectivă. Curțile colective conectează spațiile colective la stilul de viață contemporan.

4.2.5. Locuințe colective, Sevilla (curtea- prismă de lumină)

Locuințele colective sunt construite prin reconversia unei foste fabrici de textile din Sevilla. Adaptarea la noua funcțiune se face prin introducerea curților interioare.

Cutiile de sticlă structurează spațiul în care se găsesc prin faptul că aduc lumină. Una dintre premise a fost ca structura să fie vizibilă doar prin sticlă, să nu pătrundă în spațiul interior. Luminarea prin orice suprafață, cum ar fi prin acoperiș sau prin cutiile de sticlă este o constantă a întregii lucrări.

Introducerea curților interioare în reconversie reprezintă o operație volumetrică care nu vine cu intervenții mari asupra clădirii și nu modifică aspectul exterior, fapt care o face aplicabilă și în cazul clădirilor cu valoare istorică. Curțile interioare îmbunătățesc luminarea naturală și ventilația pasivă în centrul clădirii și permit modelarea spațiului pentru o funcțiune nouă.

Curtea interioară, un volum extras din volumul principal, transformă interiorul în exterior și astfel schimbă complet spațiul inițial. Mai mult decât posibilitățile pe care le deschide în organizarea funcțională, curtea devine o prismă de lumină care oferă un caracter specific spațiului interior.

4.2.6. The SIX, Brooks & Scarpa, Los Angeles (curtea – factor social, climatic, economic)

SIX este un proiect de locuințe de 52 de unități, care oferă locuință, servicii de asistență și reabilitare pentru veterani cu handicap. Acesta este situat în zona parcului MacArthur din Los Angeles, una dintre zonele cu cele mai mari densități din SUA.

Organizarea spațiului are rolul de a transforma modul în care oamenii trăiesc – departe de a avea un aspect separat, izolant, este un spațiu interactiv, orientat spre comunitate. Parterul conține spații de utilizare publică, în timp ce al doilea nivel are o mare curte publică.

Înconjurată de patru niveluri de unități de locuit, curtea are deschideri mari care conectează vizual spațiul interior cu strada, aflată cu un nivel mai jos. Acest lucru permite chiriașilor să se bucure de un spațiu liber sigur, în timp ce încă se conectează restul comunității.

SIX se deosebește de cele mai multe proiecte dezvoltate în mod convențional prin faptul că include măsuri eficiente energetic care depășesc practicile standard, optimizează performanța clădirilor și asigură o utilizare redusă a energiei în toate fazele de construcție și de ocupare.

Planificarea și designul au reieșit din studierea și utilizarea strategiilor pasive de proiectare. Aceste strategii includ: localizarea și orientarea clădirii pentru a controla încărcările de răcire solară; modelarea și orientarea clădirii pentru expunerea la vânturile predominante; modelarea clădirii pentru a induce flotabilitatea pentru ventilația naturală; proiectarea ferestrelor pentru a maximiza iluminarea pe timpul zilei; umbrirea ferestrelor orientate spre sud și minimalizarea ferestrelor orientate spre vest; proiectarea ferestrelor pentru a maximiza ventilația naturală; utilizarea dispozitivelor de scurgere și gestionare a apei pluviale; modelarea și planificarea interiorului pentru a îmbunătăți distribuția fluxului natural de aer și lumină naturală.

Aceste strategii pasive fac ca această clădire să fie cu 50% mai eficientă decât o structură proiectată convențional.

Astfel, prin faptul că locuințele au un preț scăzut și costurile de întreținere sunt reduse, se dă șansa reintegrării sociale a veteranilor.

4.2.7. Courtscraper, BIG, 2016 (curtea – nou model de zgârie-nori)

BIG-Bjarke Ingels Group printr-un proiect rezidențial în New York, introduce o nouă tipologie: Courtscraper. Proiectul combină densitatea zgârie-norilor americani cu spațiul comun european al curții, oferind 709 unități rezidențiale cu o grădină luxuriantă în inima clădirii cu vederi spre Hudson River Park și malul mării. La începutul anului 2016, Council on Tall Buildings and Urban Habitat (CTBUH) i-a acordat premiul pentru cel mai bun proiect de clădire înaltă în America.

Courtscraper este un hibrid între blocul perimetral european și blocul tradițional american dezvoltat pe înălțime.

Clădirea se ridică în colțul de nord-est, maximizând astfel numărul de apartamente și păstrând în mod grațios priveliștile pe care le are Turnul Helena asupra râului. Volumul se modifică în funcție de punctul din care este privit. Din vest, este un paraboloid hiperbolic sau o piramidă deformată; din est, Courtscaper pare a fi un turn subțire.

Spațiul verde comun din centrul blocului este derivat de la "oaza urbană" clasică din Copenhaga. Curtea are aceleași proporții ca parcul lui Olmsted, fiind de 13.000 de ori mai mic decât Central Park.

"În ultimele decenii, unele dintre cele mai interesante evoluții urbane au apărut sub forma naturii și a spațiului public, proiecte care își găsesc locul în spațiile libere postindustriale eliberând spații din oraș, cum ar fi pietonalizarea Broadway & Times Square, pistele pentru biciclete, High Line și spațiile industriale transformate în parcuri. Situat în partea nordică a Parcului Hudson River, proiectul continuă acest proces de ecologizare, permițând spațiului liber să pătrundă în structura urbană din Manhattan. Într-o fuziune improbabilă a ceea ce par a fi două tipologii care se exclud reciproc – curtea și zgârie-norii, Courtscraper este cea mai recentă completare la silueta Manhattan-ului".

Curtea deschide vederi spre râul Hudson și permite soarelui de vest să pătrundă adânc în interior. În timp ce curtea este un spațiu privat și un sanctuar pentru rezidenți, poate fi văzută din exterior, creând o conexiune vizuală cu verdele parcului Hudson River.

Clădirea este o unitate rezidențială cu apartamente de dimensiuni diferite, cu programe culturale și comerciale la nivelul străzii și la al doilea etaj. Nivelurile inferioare au o relație puternică cu curtea. Lobby-ul este conectat direct cu curtea printr-o scară mare care invită locuitorii în spațiul curții. Apartamentele de la etajele superioare sunt orientate în așa fel încât să beneficieze de priveliști spre râu.

Conceptul pentru designul interior al proiectului este "scandimerican", un alt strat al hibridității europene-americane. El îmbină sensibilitatea scandinavă pentru materiale, cu materialele locale din New York.

Concluzii

În cazul adoptării locuinței cu curte interioară, este necesar să se adreseze întrebarea dacă adoptarea tipologiei reprezintă o dorință nostalgică pentru trecut sau un răspuns adecvat la factori precum climatul și societatea contemporană. A discuta locuința cu curte interioară în termenii polarității dintre "tradițional" și "modern" este inutil. Modelul curții necesită luarea în considerare a acesteia într-un cadru teoretic mai larg care recunoaște rolul studiului tipologiilor tradiționale în procesul de proiectare.

Curtea individuală

Curtea interioară și-a îndeplinit funcțiile în timpurile trecute, însă relevanța ei astăzi este dată de alte condiții. Factorii cheie care au permis permanența locuinței cu curte interioară sunt discutați în continuare în context contemporan.

Cel mai intangibil și subiectiv este factorul religios; care se referă la concepte de paradis intern și accesul spiritual la cer. Acesta este un factor foarte personal și, în mare măsură depinde de concepte individuale despre spiritualitate. Unii oameni, de exemplu, ar prefera o vedere largă a orașului dintr-un apartament. Acest lucru ar putea fi inaccesibil deoarece vederile favorabile (peste mare, fluviu sau oraș) reprezintă, în general, o creștere semnificativă a valorii economice a unei locuințe. O curte privată sau semiprivată concepută corespunzător pentru a reprezenta conceptul de paradis interior este cu siguranță o alternativă mai puțin costisitoare. Cu toate acestea, având în vedere numărul mare de concepte religioase / spirituale în diferite contexte urbane, valoarea spirituală a curții este destul de greu de estimat în zilele noastre.

Factorul economic trebuie luat în considerare aici în ceea ce privește densitatea / valoarea terenului. Densitatea netă a locuințelor colective cu curte interioară poate fi foarte competitivă față de dezvoltarea pe o înălțime medie, deși acest lucru depinde de cerințele de densitate stabilite de reglementările urbanistice, precum și utilizarea terenurilor în raport cu valoarea acestuia. Deși nu sunt cuprinse în această lucrare, studii economice care iau în considerare aceste variabile ar putea fi un subiect pentru cercetări ulterioare. Cu toate acestea, a doua considerație ar fi beneficiile (tangibile și intangibile) cu care curtea ar putea contribui la ridicarea nivelului de trai.

Factorul psihosocial (intimitate/proprietate) este încă foarte relevant, deoarece curțile pot oferi un spațiu deschis privat/semi-privat. Proprietatea unui astfel de spațiu este aprobată când este accesibilă vizual din încăperile alăturate, și oriunde utilitatea spațiului curții adaugă valoare proprietății în comparație cu spațiul echivalent al altor tipologii actuale. De remarcat este că există o mare diferență între intimitatea oferită de o curte privată și intimitatea oferită de o curte comună. Aceasta din urmă necesită identificarea distanțelor adecvate față de ferestre/uși și furnizarea de bariere fizice, cum ar fi împrejmuirea și folosirea vegetației.

Astăzi, caracteristicile care se află pe locul doi în ordinea importanței (după factorul de intimitate) sunt avantajele luminii naturale și controlul fluxului de aer (protecție la soare/ protecție la vânt), care sunt încorporate în factorul climatic. Acest factor este extrem de relevant deoarece influențează prețurile de încălzire/răcire la nivel mondial.

O curte este un volum, care, pe lângă obiectele pe care le conține, poate fi gândit ca un volum de aer datorită deschiderii din partea de sus. Mișcarea aerului în interiorul acestui spațiu tridimensional îi conferă calitățile climatice, devenind "puț de ventilație". Acestea contribuie la ventilația naturală și facilitează microclimatul în interiorul clădirilor. Cu toate acestea, eficiența lor depinde de gradul de ventilație încrucișată pe care clădirea poate să le aibă sau nu.

Prin urmare, utilitatea curții ca loc, mai mult decât simplu spațiu de ventilație, necesită dimensiuni și elemente care sunt determinate de tipul activităților planificate și de natura spațiului verde dorit. Mecanismele confortului termic și lumina adecvată ar trebui, de asemenea, să fie atent luate în considerare pentru a produce un microclimat sănătos care să reflecte vechiul concept chinezesc de "fântână a raiului" sau pe cel islamic de "paradis pământesc".

Curtea comună

Departe de trafic, curțile comune sunt spații sigure pentru copii, ceea ce reprezintă un mare beneficiu pentru dezvoltarea lor socială. Relațiile vizuale dintre locuință și curte dau posibilitatea părinților să își supravegheze copiii din interior. În urma unui studiu, majoritatea subiecților intervievați au susținut că activitatea copiilor din curte contribuie la o atmosferă favorabilă pentru toți locuitorii. Acest studiu a arătat și faptul că în familiile care beneficiază de o curte comună, copiii petrec mai mult timp în exterior.

Curțile creează un sentiment de comunitate și încurajează interacțiunea între vecini. Însă, împărțirea curții comune a fost întotdeauna o provocare pentru locuitorii cu un stil de viață diferit sau care provin din diferite clase sociale. A împărtăși un spațiu comun implică învățarea de a accepta diferențele dar, în același timp, și respectarea unor norme de conduită din partea tuturor. În cele mai multe cazuri, zgomotul este cel care creează probleme.

În ansamblurile rezidențiale unde curtea comună este singurul spațiu exterior al locuinței, unii locuitori simt de asemenea nevoia de a avea un spațiu exterior privat. De aici concluzia că, pentru ca locuințele colective să răspundă în aceeași măsură nevoilor de locuire precum locuința individuală cu curte interioară, apartamentele trebuie să beneficieze atât de o curte comună, cât și de una privată

De-a lungul timpului, curtea interioară a fost elementul cheie prin care diferite culturi și-au exprimat specificitatea, modul diferit oglindind concepțiile fiecăreia despre relația dintre om și natură.

Arhitecți contemporani au dovedit că curtea interioară poate prelua concepte din trecut și în același timp să răspundă limbajului și condițiilor de viață contemporane. Factorii care i-au oferit persistența sunt în cea mai mare parte valabili și astăzi. Arhitecții pot apela la arhetipuri, atât pentru a crea o anumită atmosferă, cât și pentru că arhetipurile, dovedindu-și valoarea în timp, sunt o modalitate de asigurare a calității. Circulația informațiilor fiind mult mai facilă decât oricând și existând o mare libertate de exprimare, utilizarea experienței trecutului este un instrument la îndemâna arhitectului, iar una dintre cele mai persistente și bogate în semnificații este experiența curții interioare.

.

Bibliografie:

Werner Blaser, Atrium: Five Thousand Years of Open Courtyards, Wepf & Co, 1985

Mohammad Taleghani, Dwelling on Courtyards, , Delft University of Technology, Faculty of Architecture and the Built Environment

Nobert Schoenauer și S.Seeman, The Court Garden House, Montreal McGill University Press, 1962

Donia Zhang, Courtyard Housing and Cultural Sustainability: Theory, Practice and Product, Ashgate Publishing Limited, 2013

Brian Edwards, Courtyard Housing: Past, Present and Future, Taylor and Francis Group, 2006

Hinrichs Craig, The Courtyard Housing Form as Traditional Dwelling, University of California, Berkeley, 1989

Kanaan, Serene S., Traditional influence on the contemporary single family courtyard house, Illions School of Technology, 2010.

Raul Antonio Dias de Carvalho, Courtyard housing as a subtropical urban design model, Queensland University of Technology, 2015

Tom Turner, Garden History. Philosophy and design 2000 BC-2000 AD ,

Lehrman, Earthly paradise : garden and courtyard in Islam, 1980

Eiseman Jr, Bali, sekala and niskala, 1990

Gunnar Bugge; Christian Norberg-Schulz, Early wooden architecture in Norway, 1969

R. Paul Rogers An Analysis of Climatic Influences on Courtyard Design for Cold Climates, 1999

Ana-Maria Dabija, Tradition and innovation in contemporary Romanian architecture, Ion Mincu University of Architecture and Urbanism, Bucharest

Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești,

Ernst Bernea, Civilizația română sătească

The Modern Courtyard House, Duncan Macintosh, Lund Humphries Publishers, 1973, Department of Architectural Engineering + Technology, 2014

Donia Zhang, Courtyard Housing for Health and Happiness, Architectural Multiculturalism in North America, Oxfordshire, UK: Ashgate/Routledge, 2015

Elizabeth Boults și Chip Sullivan, Illustrated History of Landscape Design, ELIZABETH BOULTS and CHIP SULLIVAN, John Wiley & Sons, Inc, 2010

Amos Rapoport The Nature of the Courtyard House: A Conceptual Analysis, , 2007

Charles Correa, The blessing of the sky, 1996

Robert Nelson, The courtyard inside and out: a brief history of an architectural ambiguity, 2014

Alejandro Folga, Patios en altura, 2013

Nancy Yu, The urban courtyard housing form as a response to human needs, culture and environment, , University of Guelph, Faculty of Graduate Studies, 1999

Elizabeth B. Kassler, Modern Gardens and the landscape, , The Museum of Modern Art, New York, 1984

Peter Zumthor, Peter Zumthor: Buildings and Projects, 1985-2013, Scheidegger and Spiess, 2014

Building Resilience, Parctical Guidelines for the Sustainable Rehabilitation of Buildings in Canada, Federal Provincial Territorial Ministers of Culture and Heritage in Canada, 2016

Broto, Carles. Rehabilitated Buildings. Editor Carles Broto. Barcelona: LINKS International, 1997.

Igloo, Locuințe colective din România, 2011

Web:

https://www.archdaily.com/524606/elemental-s-ochoquebradas-the-spirit-of-the-primitive

https://www.archdaily.com/635710/rural-house-rcr-arquitectes

https://www.archdaily.com/167127/guerrero-house-alberto-campo-baeza

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/90/

https://www.archdaily.com/7484/house-n-sou-fujimoto

http://www.msaudcolumbia.org/summer/?p=3140

https://www.archdaily.com/772181/penda-to-build-modular-customizable-housing-tower-in-india

Collective Courtyards

https://www.archdaily.com/877376/the-six-affordable-housing-brooks-plus-scarpa-architects

https://www.archdaily.com/794950/via-57-west-big