. Curtea Penala Internationala de la Haga

Cuprins

Capitolul I

Considerații preliminare

1. Răspunderea internațională penală a PF

Dreptul internaționale penal este expresia schimbării tezei conform căreia subiectul răspunderii internaționale statul, dar treptat a apărut și s-a impus o teză conform căreia și Persoane Fizice răspund pentru săvârșirea unor acte contrare dreptului internațional.

Răspunderea PF în dreptul internațional penal se bazează pe 2 principii:

Principiul conform căruia răspunderea internațională a statului nu absolvă de răspundere persoana fizică, care a săvârșit efectiv infracțiunea internațională, fie în calitate de organ de stat, fie ca persoană particulară.

Principiul conform căruia PF răspunde în mod individual pentru infracțiunea internațională săvârșită de ea.

Grigore Geamănu în lucrarea sa intitulată „Drept Internațional Public și infracțiunile internaționale”, afirmă că „Răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice și nu al unei colectivități”.

Răspunderea PF a fost consacrată în numeroase acte internaționale.

Tratatul de pace de la Verssailes

Tratatul cuprinde principii importante pentru stabilirea răspunderii internaționale a PF.

Principiul referitor la răspunderea internațională a PF pentru comiterea infracțiunilor internaționale

Principiul instituirii unor instanțe de judecată internaționale sociale

Tratatul de pace cu Austria de la Saint German din anul 1919.

Tratatul privind interzicerea distrugerii navelor de către submarine, de la Washington din anul 1922.

Acordul de la Londra privind judecarea marilor criminali de război din 8 august 1945

Adunarea Generală a ONU a adoptat „Principiile de drept internațional consacrată în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg și în sentința acestui tribunal prin Rezoluția 85/1 din 11 noiembrie 1946. Rezoluția Adunării Generale a ONU precizează că orice persoană, autor a unui act care constituie o crimă de drept internațional este răspunzătoare de această faptă și pasibilă de pedeapsă.”

Persoanele Fizice pot săvârși nu numai crime internaționale, ci și alte infracțiuni internaționale.

În literatura de specialitate s-a încercat absolvirea P.F. de răspunderea internațională de drept penal. Astfel în acest scop s-a invocat teoria „Actului de stat” sau „ordinul superior ierarhic”.

Teoria actului de stat susține că P.F. dacă a acționat în numele statului său la ordinul acestuia sau cu aprobarea lui, nu răspunde pentru violarea Dreptului Internațional.

Ordinul superiorului ierarhic admis în Dreptul Internațional printre clauzele de neculpabilitate, nu este o cauză de neresponsabilitate a P.F. care a comis o infracțiune internațională. Curs Drept Internațional Public Marțian I. Niciu.

În statutul tribunalului Militar – Internațional de la Nürnberg se recunoștea dreptul tribunalului de a judeca înalți demnitari, șefi de stat sau înalți funcționari, estimând că fapta de a fi acționat conform instrucțiunilor propriului guvern sau a unui superior ierarhic nu fi putut fi considerată exoneratoare de răspundere, ci numai un motiv de diminuare a pedepsei (pag. 411, V. Duculescu, Dreptul integrării Europene).

De asemenea răspunderea P.F. pentru săvârșirea de infracțiuni internaționale crimelor împotriva umanității s-a regăsit și în statutul Tribunalului Militar de la Tokio, tribunal care a stabilit pedeapsa cu moartea pentru șapte persoane, închisoare pe viață pentru 11 persoane și închisoare pe diverse termene pentru șapte persoane. Pag. 412 V.D.

Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, în statutul său se prevede că acesta este competent de a judeca persoanele care se fac vinovate de infracțiunea de genocid, de crime contra umanității sau de nesocotiri grave ale Convențiilor de la Geneva.

Dintre persoanele care au fost arestate și trimise în judecată se regăsesc Slaliodan, Miloșevic, Milan Milutinavic, Micala Sainovic, Dragoljub, Ojdanic și Vlajho Slozibociv acuzați de deportarea unui număr de 740000 de albanezi 8 din Kosovo și de uciderea a peste 340 persoane albaneze.

Fostul președinte Iugoslav Slobodan Miloșeivici a fost arestat și pentru alte fapte decât cele menționate mai sus, cum ar fi deținere de arme și malversațiuni financiare, iar în final a fost trimis spre a fi judecat Curtea Penală Internațională de la Haga.

O problemă importantă se ridică în cazul în care infracțiunile internaționale au fost săvârșite de șefi de state din Europa și dacă ar trebui sau să nu fie inculpați. Astfel în această privință Statutul Curții penale Internaționale de justiție în art. 7 al. 1 prevede că acest statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor fără vreo distincție bazată pe calitatea oficială. Pag 417 V.C.

2. Infracțiunile Internaționale

În ceea ce privește noțiunea de infracțiune internațională nu există în prezent o definiție convențională a acesteia, astfel Dicționarul de Drept Internațional Public Definește informația internațională ca acea faptă contrară principiilor și normelor Drept Internațional Public săvârșite de către state (organe centrale sau locale), organizații internaționale sau persoane particulare și care atrag răspunderea internațională a celui vinovat (pag. 280 Drept Internațional Public Stelian Scăunaș).

În opinia profesorului Grigore Geamănu, infracțiunea internațională este un act constând dintr-o acțiunea sau omisiune contrară D.; iar elementul esențial al infracțiunii internaționale este periculozitatea manifestată pentru pace „securitate internațională și celelalte valori supreme ale umanității, ceea ce atrage în mod obligatoriu sancțiunea penală”.

Ștefan Glasor definește infracțiunea internațională ca o „faptă licită, caracterizată prin încălcarea unei reguli de drept internațional, care atrage după sine aplicarea unei sancțiuni penale” (pag 130 Drept Internațional Public M. I. Niciu).

Clasificarea infracțiunii internaționale

Cel mai important criteriu de clasificare a infracțiunilor internaționale este cel al valorilor ocrotite, respectiv norma de drept și obligația corespunzătoare acesteia care au fost încălcate. Astfel infracțiunile internaționale pot fi clasificate în:

Crime internaționale

Delicte internaționale (delicta puris gentium)

Crimele Internaționale

Sunt acele fapte internaționale prin care se încalcă o obligație internațională esențială pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunității internaționale. De exemplu: pacea, securitatea internațională, libertatea și progresul țărilor, apărarea mediului înconjurător.

Clasificarea crimelor internaționale:

Crima contra păcii

Crimele de război

Crimele împotriva umanității

Crima de apartheid

Crima contra păcii

Crima contra păcii a fost definită de Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg ca fiind: plănuirea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor sau acordurilor internaționale.

O crimă împotriva păcii este și propagandă de război, fiind un act reparatoriu al dezlănțuirii războiului.

Crimele de război

Crimele de război sunt încălcări grave ale legilor și obiceiurilor de purtare a războiului, așa cum au fost ele precizate și codificate prin Conferința de la Haga (1899 și 1907), ca și prin celelalte acte internaționale posterioare, Convențiile de la Geneva 1949, completate cu cele două Protocoale de la Geneva din 1977.

Crimele împotriva umanității

Crimele împotriva umanității sunt acele crime care pot fi comise atât în timp de pace cât și în timp de război. Statutul Tribunalului Național de la Nürnberg prevede următoarele acte ca fiind crime împotriva umanității:

asasinatul

exterminarea

supunerea la sclavie

depărtarea și orice alt act inuman comis împotriva oricăror populații civile

crima de genocid

Crima de apartheid

Crima de apartheid se manifestă prin negarea drepturilor fundamentale ale membrilor unui grup rasial prin aplicarea de măsuri de segregație rasială, de natura unor represiuni sângeroase sau a altor acte inumane.

Apartheidul este o crimă împotriva omenirii

Delictele internaționale

Sunt acele fapte internaționale licite care au un caracter mai puțin grav și nu sunt calificate de Drept Internațional Public ca fiind crime internaționale

Clasificarea delictelor internaționale

Terorismul

Traficul ilicit de stupefiante

Traficul cu ființe umane

Falsificarea de monedă

Pirateria maritimă

Distrugerea de cabluri submarine

Difuzarea de publicații pornografice

Infracțiunea de luare de ostatici

Deturnarea ilicită a aeronavelor de la cursa lor normală

Terorismul internațional

La fel ca și agresiunea, terorismul nu este definit pe cale convențională.

O încercare de definire juridică a terorismului se găsește în proiectul de cod al crimelor împotriva păcii și securității omenirii care prevede că „orice individ care în calitate de agent sau de reprezentant aș unui stat, comite sau ordonă să fie comise oricare dintre următoarele acte: să întreprindă, să organizeze, să ajute, să finanțeze, să încurajeze sau să tolereze împotriva altui stat, vizând persoane sau bunuri de natură să provoace teroare printre conducători, grupuri de persoane sau în rândul populației, va fi, odată recunoscut culpabil pentru astfel de acte, condamnat.”…art. 24.

Traficul ilicit de stupefiante

Traficul de cod al crimelor împotriva păcii și securității omenirii prevede: oricare individ care comite sau ordonă să se comită oricare dintre actele următoare: întreprinderea, organizarea, facilitarea, finanțarea sau încurajarea traficului ilicit cu stupefiante, pe o scară largă în cadrul unui stat sau într-un cadru trans-frontier va fi condamnat.

Traficul cu ființe umane

Conferința de la Paris din anul 1910, incrimina fapta de a recruta, antrena sau influența femei sau fete minore spre prostituție, chiar cu consimțământul lor.

Falsificarea de monedă

Infracțiunea de falsificare a monedei constă în contrafacerea acestora sau în alterarea în alterarea în orice mod a semnelor monetare cu putere de circulație în mod fructuos.

Pirateria maritimă

Este infracțiunea internațională concretizată prin actele ilicite săvârșite pe mare de particulari sau de nave de stat, cu scopul de a jefui alte nave, inclusiv de a le scufunda.

Distrugerea de cabluri submarine

Este calificată ca infracțiune internațională de Convenția asupra mării libere adoptată la Geneva în 1958.

Difuzarea de publicații pornografice

Este calificată ca infracțiune în „Convenția specială pentru reprimarea difuzării publicațiilor pornografice” din 1910 precum și în „Convenția Internațională cu privire la reprimarea punerii în circulație și a traficului cu publicații pornografice” din anul 1923.

Infracțiunea de luare de ostatici

Este o formă a terorismului când aceasta are loc în timp de pace.

Infracțiunea de luare de ostici din rândul populației civile, în timp de război este interzisă și calificată drept crimă de război.

Deturnarea ilicită a aeronavelor de la cursa lor normală

Infracțiunea constă nu numai în capturarea ilicită a unei aeronave de la cursa ei normală ci și de aruncare a ei în aer.

3. Imprescriptilitatea crimelor internaționale

Crime contra păcii

Crime contra umanității

Adunarea generală a ONU, în cadrul sesiunii din anul 1968, a adopta „Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității”.

Regula de bază a convenției este că „oricare ar fi data la care au fost comise crimele următoare, ele sunt imprescriptibile”:

Crimele de război

Crimelor împotriva umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace. Art.1

Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității din 1968, în art. 2 prevede de asemenea că sunt imprescriptibile crimele internaționale prevăzute la art. 1 de reprezentanții de stat de sau de persoane particulare care participă la comiterea lor, ca autori sau complici, care participă la o înțelegere în vederea comiterii lor, precum și reprezentanții autorităților de stat care tolerează comiterea aăților de stat care tolerează comiterea acestor crime.

Statele participante la Convenția din 26 noiembrie 1968, a Adunării Generale a ONU le revin următoarele obligații:

Să adopte toate măsurile interne legislative sau de alt ordin, care sunt necesare conform Drept Internațional Public a persoanelor precizează în art. II al Convenției.

Să adopte în conformitate cu procedurile lor constituționale orice măsură legislativă sau de alt ordin care sunt necesare pentru a asigura imprescribilitatea crimelor internaționale prevăzute de Convenție, atât în ceea ce privește urmărirea, cât și pedepsirea celor acuzați de aceste crime.

Convenția cere de asemenea statelor să înlăture actele lor, care prevăd o prescripție în această materie, art. IV.

În anul 1970 Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care se referă la cooperarea internațională în vederea depistării, arestării și extrădării, precum și la pedepsirea persoanelor invocate de crimele de război și crime împotriva omenirii (Rezoluția 13074 XXVII), Rezoluția cere anchetarea crimelor de război și a crimelor împotriva omenirii, independent de locul și momentul comiterii lor, iar persoanele bănuite de asemenea infracțiuni să fie căutate, aduse în fața justiției și pedepsite.

Rezoluția mai prevede dreptul statelor de a-și judeca resartizanții săi pentru crimele de război și crimele împotriva omenirii.

O altă regulă prevăzută în Rezoluție este aceea că persoanele acuzate de astfel de crime să fie pedepsite în țare în care au fost comise.

4. Genocidul

În toate perioadele istorice ale umanității și pe tot globul sau săvârșit și din păcate, încă se mai săvârșesc, acte inumane de distrugere a unor grupuri umane din motivații etnice, lingvistice, culturale, politice, naționale, calificate ca genocid.

În decursul anilor au fost supuși genocidului, în situații concrete, de la câteva zeci sau sute de persoane la mii și milioane.

Potrivit Dreptului Internațional, genocidul este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal și constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri etnice umane concepute ca entități naționale, etnice, rasiale, sau religioase.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul genocid, este format din genos care înseamnă rasă sau trib în limba greacă și sufixul cide, care înseamnă a ucide, în limba latină. Încă din denumire se poate concluziona că genocidul face parte din categoria crimelor îndreptate împotriva umanității.

Genocidul neagă existența unor colectivități și nu numai a unor indivizi determinanți.

1933 este anul în care Raphael Lemkin, unul dintre promotorii genocidului, în cadrul conferinței pentru unificarea dreptului internațional penal, a solicitat incriminarea faptelor care vizau distrugerea unei națiuni sau a unui grup etnic. El și-a formulat concepția proprie asupra genocidului astfel „în general, genocidul nu înseamnă în mod necesar, distrugerea imediată a unei națiuni, ci înseamnă mai degrabă un plan coordonat al unor acțiuni diferite, care tind să distrugă bazele vieții grupurilor naționale, în scopul de a distruge aceste grupuri. Obiectivul unei asemenea plan ar fi dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, a culturii, a limbii, a sentimentelor naționale, religiei și existenței economice a grupurilor naționale, distrugerea securității personale, a libertății, a sănătății, demnității și chiar a vieții indivizilor care aparțin acestor grupuri.

Genocidul este îndreptat contra grupului național ca entitate, iar acțiunile cere le însoțesc sunt îndreptate împotriva nu în calitatea lor individuală, ci ca membri ai grupului național.

Pentru prima dată în fracțiunea de Genocid a fost incriminată în statutul Tribunalului Militar de al Nürnberg. Astfel noțiunea de genocid a fost folosită în actul de achitare din data de 8 octombrie 1945 împotriva principalilor criminali de război germani.

În acel moment acuzarea a susținut că: „inculpații au recurs la genocid deliberat și sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale și naționale din cadrul populației civile aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase de populații și de grupuri naționale rasiale sau religioase”, referindu-se, în mod concret, la actele de exterminare a poporului evreu și a țiganilor, dar și la alte forme de represiune de natură genocidală ordonate de inculpați și săvârșite în Alsacia și Lorena, în Țările de Jos, în Norvegia și în alte zone ale Europei.

Adunarea Generală a ONU a adoptat la data de 9 septembrie 1948 textul „Convenției privind Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid”.

Art. 1 al Convenției prevede că „Părțile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional, pe care ele se angajează să o prevină și să o pedepsească.

Genocidul este definit și de Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga.

Potrivit art. 2 al Convenției din 1948 și al art. 6 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că infracțiunea de genocid este definită astfel: orice act comis cu intenția de a distruge în totalitate sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios prin: uciderea membrilor grupului, atingerea gravă a integrării fizice și psihice a membrilor grupului, supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care să conducă la distrugerea sa fizică totală sau parțială, măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului, transferul forțat de copii de la un grup la altul. Pag. 226, V. – Ponta.

Conținutul constituției acestei crime – Internaționale.

Astfel genocidul este caracterizat, în primul rând, prin Intenția de a distruge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează în raport cu celelalte crime (Internaționale) împotriva umanității care pot fi îndreptate împotriva uneia sau a mai multor persoane în virtutea convingerilor politice sau al apartenenței la un grup național, rasial, religios, etc.

Genocidul apare, astfel, ca un caz agravant, calificat, de crimă împotriva umanității.

Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este aceea de a distruge fie în totalitate, fie parțial un anumit grup uman.

Cu ocazia elaborării Convenției s-apus întrebarea dacă uciderea unui singur om se poate încadra în noțiunea de distrugere parțială a unui grup sau constituie doar un omor simplu calificat, după împrejurări. În practică, o asemenea situație ar putea să apară extrem de rar, date fiind proporțiile vizate, în general, prin crima de genocid, Convenția având drept scop prevenirea și sancționarea actelor de distrugere îndreptate împotriva unui număr mare de persoane.

Esențială este deci pentru existența crimei de genocid, intenția calificată a autorilor de a sancționa în sensul distrugerii în totalitate sau în parte, indiferent de proporțiile concrete ale distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte din grupul respectiv.

Convenția din anul1948 privind prevenirea și sancționarea crimei de genocid enumeră ca grupări de persoane protejate împotriva actelor de genocid, grupurile:

naționale;

rasiale;

etnice;

religioase.

În cadrul Convenției nu se dă o definiție a noțiunilor amintite mai sus, ceea ce a stârnit unele controverse asupra conținutului acestora.

S-a apreciat că noțiunile în cauză sunt îndelung folosite în instrumentele juridice internaționale și în literatura juridică de specialitate, iar fiecare din grupările respective se distinge ușor prin anumite trăsături proprii și că nu este necesară o definiție a lor prin Convenție, un asemenea procedeu putând complicat și mai mult lucrurile.

Se consideră, în general, că națiunea este „o comunitate marcată de legături sau trăsături specifice de natură istorică și culturală”, rasa semnifică „aceea categorie de persoane care se distinge prin trăsături comune și constante și tocmai de aceea ereditare”, iar conceptul de etnie are un sens mai larg, definind „o comunitate de persoane legate de aceleași obiceiuri, aceeași limbă și aceeași rasă”, iar conceptul de grup religios fiind suficient de clar pentru a mai fi definit.

În cadrul Convenției din anul 1948 nu au fost introdusă în cele patru grupări de persoane grupările politice.

Practica aplicării incriminării genocidului este destul de redusă, literatura juridică semnalând, în afara originalei noastre aplicări după evenimentele din anul 1989, printre altele, două situații când unele persoane au fost judecate și condamnate pentru crime de genocid.

O primă situație a fost cea din Bangladesh, după secesiunea din 1971și cea din Cambogia din 1979.

Realitatea Vieții a consemnat din anul 1948 și până astăzi, numeroase situații de distrugere în masă a unor populații, pentru motive ce țin de originea etnică sau națională, rasă sau religie, sau pentru un complex de motivații în care nu au lipsit nici cele de această natură.

Convenția privind Prevenirea și Reprimarea crimei de genocid a fost ratificată de majoritatea statelor lumii, inclusiv de către statul român, între care nu figurează însă și S.U.A.

Capitolul II

Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg

1. Înființare

După Cel de-al Doilea Război Mondial, problema justiției penale s-a pus din nou în legătură cu pedepsirea criminalilor de război care comiseseră crime grave în timpul războiului.

Astfel din primul război au fost încheiate mai multe documente printre care amintim:

Declarația de la Palatul Saint James din anul 1942

Declarația de la Moscova (1942)

Acordurile de la Zalta (1945)

Acordurile de la Pastdam (1945)

Acte în care se regăseau principiul urmăririi și sancționării criminalilor de război.

Dar cel care a dat naștere unui tribunal Militar Internațional a fost Acordul de la Londra din 8 august 1945, acord care a fost semnat de către Franța, Marea Britanie, SUA și URSS și care a înființat Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg (pag 411 V.D).

Activitatea tribunalului de la Nürnberg se desfășoară relativ pe o perioadă scurtă, 20 noiembrie 1945 10 decembrie 1946.

În art. 6 din Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg erau stipulate trei categorii de acțiuni supuse jurisdicției tribunalului.

Crime de război

Crime contra umanității

Crime contra păcii

Ședința de constituire a Tribunalului s-a desfășurat în 18 octombrie 1945 la Berlin. În cadrul acesteia s-a decis ca Lord Justice Laurence din Marea Britanie să prezideze procesul de la Nürnberg și tot atunci s-a hotărât că în acea seară Actul de Acuzare să fie publicat simultan la Moscova, Londra, Paris și Washington.

În timpul procesului referindu-se la faptul că statutul nu definea noțiunea de război de agresiune, procurorul general R.M. Jackșan pe deplin formate și legiferate.

În această problemă unul dintre principiile dreptului internațional public de cea mai mare autoritate este Convenția pentru definirea agresiunii, convenție semnată la Londra, la 3 iulie 1933 de România, Estonia, Letonia, Polonia, Turcia, Uniunea Sovietică, Persia și Afganistan.

La rândul său procurorul general R.A. Rudențo (URSS) reamintea că principiul răspunderii penale pentru agresiunea criminală, principiu care și-a aflat formularea juridică în Statutul Tribunalului Militar Internațional a fost proclamat încă din 1929, la Congresul de la București al Asociației Internaționale de drept penal, Rezoluția Congresului de la București, având în vedere că războiul a fost pus în afara legii prin Pactul de la Paris din 1928 „Pactul Briand – Kellqoo”, considerând că este necesar să se asigure ordinea internațională prin aplicarea unor sancțiuni eficace, sublinia că este necesară și stabilirea unei jurisdicții internaționale și stabilirea răspunderii penale a statelor și persoanelor fizice pentru agresiune.

Acuzații în primul proces internațional intentat unor criminali de război erau dați în judecată atât individual, cât și ca membrii ai guvernului Reichului, ai corpului de conducători politici, ai Partidului Nazist, ai SS – ului și SA – ului sau statutul major general și ai Înaltului comandament al forțelor armate germane.

2. Compunerea

Potrivit Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg instanța era constituită din 4 judecători, fiecare fiind asistat de către un supleant, desemnat de către patru puteri ale Acordului de la Londra (pag. 4111 V.D).

3. Componența

Acordul de la Londra stipula că Tribunalul Militar Internațional este competent să judece criminali de război a căror crime sunt fără localizare geografică precisă art. 1, dar a căror efecte distrugătoare erau cuprinse pe teritoriul mai multor state. Acordul mai prevedea obligația părților contractante de a preda tribunalului pe principalii criminali de război potrivit art. 3 (DIP M. J. Micu)Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg recunoștea dreptul tribunalului de a judeca înalți demnitari șefi de state sau înalți funcționari, estimând că fapta de a acționa conform instrucțiunilor propriului guvern sau a unui superior ierarhic nu ar fi putut fi considerată exoneratoare de răspundere.

Prin urmare tribunalul a fost competent să judece și să pedepsească toate persoanele care acționând în contul țărilor europene ale Axei au comis individual sau ca titlu de membru de organizații crime prevăzute în Statut (pag 295 Scăunaș).

4. Garanții Procedurale

Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg stabilea o serie de garanții procesuale care:

D. de apărare

D. de a folosi limba pe care acuzatul o cunoaște

D. de a aduce probe

D. de a pune între bara martorilor (pag 411 V.D.)

5. Hotărârile tribunalului și executarea lor

Hotărârile tribunalului erau definitive și nesuccesibile de a fi revizuite.

Se putea pronunța pedeapsa cu moartea sau orice pedeapsă considerată justă, ca și confiscarea bunurilor sustrase de inculpați sau pe acelea pe care aceștia le-ar fi trecut ilegal în posesia lor.

Așa cum am mai amintit activitatea Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg s-a desfășurat pe o scurtă perioadă 20 noiembrie 1945 10 octombrie 1946, timp în care prin sentințele finale au fost achitate 3 persoane Hans Fritzsche, Franz van Papen și Hjalmar Schacht, iar 19 au fost condamnate dintre care 12 cu pedeapsa capitală și anume Hermann Garing, Joachim van Ribbentrop, Ernst Kaltenbrunner, Alfred Rosenberg, Hans Frank, Julius Streicher, Wilthem Frich, Wilhem Keitel, Fritz Sauchel, Alfred Jadl, Arthur Seyss – Inguart și Martin Barman, 3 persoane la muncă pe viață, iar 4 persoane la închisoare între 16 și 20 de ani.

Gestapo – ul SS – ul și Conducerea Partidului nazist german au fost declarate organizații Criminale (pag. 411 V:D, pag. 296 Scăunaș).

Capitolul III

Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie

1. Înființarea și compunerea

Conflictul din Iugoslavia de la începutul anilor 90 a intrat în atenția ONU, mai ales din perspectiva respectării drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar, parvinând de la premisa că soluționarea globală a conflictului este preferabilă din punct de vedere al menținerii păcii și securității internaționale. Astfel au existat mai multe rezoluții ale Consiliului de securitate ONU din perioada 1992-1993 care vizau obligațiile părților de a respecta dreptul internațional umanitar și care condamnau încălcările grave ale drepturilor omului.

Dintre rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU amintim:

rezoluția nr. 764/13.07.1992, privind obligația părților aflate în conflict de a respecta Convențiile umanitare de la Geneva din 22.08.1949;

rezoluția nr. 771/13.08.1992, privind violarea dreptului umanitar și definind purificarea etnică;

rezoluția nr. 780/06.10.1992, prin care fost împuternicit Secretarul General al ONU să stabilească o comisie de experți pentru examinarea informațiilor primite din exteriorul Iugoslaviei.

Cu toate acestea, comportamentul autorităților combatanților a devenit intolerabil, născându-se astfel ideea creării unei instanțe penale internaționale pentru sancționarea autorilor de crime de război și crime contra umanității.

Astfel consiliul de securitate al ONU la 22 februarie 1993 a adoptat Rezoluția nr. 808, iar la 25 mai rezoluția nr. 827 din 1993, rezoluții prin care s-a creat „Tribunalul Internațional pentru reprimarea crimelor de drept umanitar din fosta Iugoslavie”.

Tribunalul de la Haga pentru fosta Iugoslavie are un caracter ad-hoc , și a fost constituit ca un organ subsidiar al Consiliului de Securitate al ONU, în temeiul art. 29 al Cartei ONU, și pe baza funcției Consiliului de menținere a păcii și securității internaționale.

În concepția Consiliului de Securitate al ONU reprimarea penală internațională a crimelor internaționale constituie la descrierea persoanelor de a săvârși astfel de infracțiuni și determină statele să nu acopere persoanele vinovate.

Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie care este o creație a Consiliului de Securitate al ONU nu trebuie confundat cu Curtea Internațională de Justiție care este creată printr-un tratat multilateral, cu toate că ambele au sediul al Haga.

Crearea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie a dat naștere unor critici din partea unor juriști și oameni politici care au considerat că nu este firesc ca o instanță jurisdicțională să fie creată printr-o simplă rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, iar nu printr-un tratat elaborat și adoptat de state în baza unei hotărâri a Adunării Generale a ONU. Argumentele menționate au determinat pe unii specialiști să considere această instanță ca fiind mai mult un organ politic decât un organism jurisdicțional.

Astfel în lucrarea „Sistemul puterii judecătorești” a lui Gavril Iosif C. , autorul susține pe baza unei analize minuțioase a Cartei ONU, că prevederile art. 29, care conferă Consiliului de securitate dreptul să înființeze organe subsidiare nu au aplicabilitate în cazul respectiv, jurisdicțiile neputând fi în nici incluse în categoria organelor subsidiare. Autorul mai susține, de asemenea faptul că este inacceptabil soluția finanțării din surse private a activității Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie.

Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie este alcătuit din 11 judecători aleși de Adunarea Generală a ONU, pentru un mandat de 4 ani; ei sunt repartizați în 2 camere de primă instanță, formate din câte 3 judecători și o cameră de apel formată din 5 judecători.

Responsabilitatea acuzării și a strângerii probelor revine biroului procurorului, procuror numit de Consiliul de Securitate al ONU, pe un mandat de 4 ani.

Procurorul poate fi sesizat de organele ONU, de state și OIG sau OI neguvernamentale. De asemenea sunt admise și plângeri individuale din partea victimelor.

În prezent actualul procuror șef este doamna Carla del Ponte.

2. Competența

Rațione personal, Tribunalul est competent să judece și să pedepsească persoanele fizice care au comis, au instigat, au planificat, ordonat sau încurajat comiterea crimelor incluse în competența sa materială.

Rațione material, Tribunalul este competent să judece infracțiunile grave comise împotriva convențiilor de la Geneva, încălcările legilor și obiceiurilor războiului, genocidul și crimele împotriva umanității.

Rațione loci, competența Tribunalului acoperă teritoriul ex-Iugoslaviei.

Rațione temporis, vizează perioada care începe cu 1 ianuarie 1991, fără a se preciza o dată limită.

3. Funcționarea

Procesul se desfășoară public, iar acuzatului i sunt asigurate toate garanțiile judiciare prevăzute în „Pactul Internațional al drepturilor Civile și politice ale omului”, din anul 1976.

Tribunalul aplică numai pedepse cu închisoarea, care se execută într-un stat desemnat de către tribunal.

Hotărârile date de camerele de primă instanță sunt supuse recursului la Camera de Apel a Tribunalului, ca urmare a sesizării ei de către procurorul Tribunalului, sau de persoane condamnate, numai în caz de eroare de drept sau de fapt.

Camerele de Apel pot confirma, casa sau revizui hotărârile camerelor de primă instanță.

Statele membre ale ONU au îndatorirea de a coopera cu tribunalul, în special să ii acorde asistență juridică pentru identificarea și căutarea persoanelor vinovate precum și în domeniul procedurii de dovezi și pentru arestarea și aducerea în fața tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare și aducere.

În statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie este soluționată problema competenței concurente dintre acest tribunal și jurisdicția penală națională a statelor, în favoarea Tribunalului Internațional care are precădere.

De asemenea o persoană judecată de Tribunalul Internațional nu mai poate fi judecată de o instanță penală națională a unui stat pentru aceeași faptă (nan bis in idem). În schimb, persoanele condamnate de o instanță națională a unui stat, pentru infracțiuni de drept comun pot fi aduse și judecate de către Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie.

Până în prezent Tribunalul a lua în discuție acuzațiile aduse împotriva a 94 de persoane dintre care 10 au fost inculpate de genocid. S-au pronunțat 14 condamnări și 2 achitări. Dintre 45 de persoane care au deținute până în prezent, 27 erau de naționalitate sârbă, 14 de croați, 3 musulmani bosniaci și un macedonean.

În prezent, 37 de persoane suspecte se află în custodia Tribunalului a cărui închisoare se găsește lângă Haga.

Așa cu am arătat în cadrul Răspunderii Internaționale Penale a PF, dintre persoanele care au fost arestate și trimise în judecată se regăsesc Slobodan Miloșevic, Milan Milutinovic, Nicala Sainovic, Dragoljub Ojdanic și Vlajko Stojiljkaic. Judecătorul David Hunt care a confirmat mandatul solicitat de Procuror, a estimat că există elemente credibile pentru a se dispune tragerea la răspundere a acuzaților considerați culpabili de deportarea unui număr de 740000 albanezi din Kosovo, de uciderea a peste 340 de persoane albaneze identificate în aceeași regiune a Iugoslaviei.

Punerea în aplicare a mandatelor de arestare suscita însă dificultăți, deoarece potrivit legislației Iugoslaviei nu este posibilă remiterea unor cetățeni proprii spre a fi judecați de tribunale străine.

De aceea, mai multe demersuri au fost făcute de Procurorul Șef al Tribunalului Internațional Penal pentru Fosta Iugoslavie, Carla del Ponte, pe lângă autoritățile legislative, autorități care susțineau că nu pot da curs unei asemenea solicitări atâta vreme cât constituția și legislația internă nu permitea o asemenea remitere.

În schimb, fostul președinte iugoslav, Slobodan Miloșevic a fost arestat pentru alte fapte, inclusiv deținere de arme și malversațiuni financiare care în final a fost remis Tribunalului Internațional

Capitolul IV

Curtea Penală Internațională de la Haga

Considerații preliminare

Eforturile Comunității internaționale prin organizația ei cea mai reprezentativă ONU pentru crearea unei instanțe internaționale permanente și a unui cod universal al crimelor-internaționale, au fost încununate cu succes la ,,Conferința diplomatică a plenipotențialilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți criminale și internaționale”, ce s-a desfășurat la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie.

A fost momentul final al unui demers istoric – prezentarea anterioară e sugestivă – început acum peste 50 de ani și revitalizat după ce omenirea era confruntată după anul 1989 cu o istorie similară constând în noi și sângeroase conflicte pe plan regional, conflictul din fosta Iugoslavie fiind cel mai elocvent exemplu.

Execuțiile în masă săvârșite, exterminările, purificările etnice, toate acestea antrenau și responsabilități, mau ales penale.

În aceste împrejurări se reiau în forme noi vechile preocupări ale ONU, privind crearea unei instanțe internaționale penale permanente și prin rezoluția 47/33 din 25 noiembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a mandatat organismul său abilitat, Comisia de drept internațional, pentru elaborarea unui proiect de Statut privind crearea unei Curți penale internaționale.

Cum elaborarea și adoptarea unui asemenea proiect necesita timp, pentru ca reacția comunității să fie promptă ca răspuns la atrocitățile comise, paralel cu Consiliul de Securitate a decis crearea ad-hoc a Tribunalului Internațional Penal pentru Iugoslavia.

Experiența în înființarea cadrului procedural de judecare a persoanelor responsabile de încălcarea dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii și-n definirea crimelor de competența acestui Tribunal ad-hoc a servit pentru instituirea Curții Internaționale cu caracter permanent ce făcea obiectul Proiectului de Statut ce se elabora de Comisia de drept internațional a ONU.

Acest proiect odată întocmit a fost prezentat Adunării Generale a ONU, care în anul 1995, prin Rezoluția numărul 50/46 a creat un Comitet Premergător care să stabilească textul unei convenții larg acceptate, pentru crearea acestei instanțe internaționale penale, Curtea Penală Internațională. Comitetul Premergător timp de trei ani, din anul 1995 și până în 1998, a reușit să stabilească textul unei asemenea convenții. Acest text urma să fie supus spre examinare conferinței diplomatice a Plenipotențialilor Națiunilor Unite.

Potrivit rezoluției Adunării Generale a ONU numărul 52/160 din 15 decembrie 1997, sarcina Conferinței era să finalizeze și să adopte această convenție pentru înființarea unei Curți Penale Internaționale.

Tot prin această rezoluție Adunarea Generală a ONU, a acceptat oferta generoasă a guvernului Italiei, de a fi gazda conferinței diplomatice a Plenipotențialilor ONU și a decis să țină conferința la Roma, în perioada 15 iunie – 7 iulie 1998.

Deschiderea lucrărilor Conferinței la 15 iunie la Roma a avut loc în prezența președintelui Italiei, Luigi Scalfaro, și a secretarului general al ONU, Kofi Annan.

Președintele Italiei a menționat în alocuțiunea sa că ,,prin crearea Curții Internaționale orice stat trebuie să știe că există un judecător exterior suprem, care veghează”, subliniind astfel menirea Curții de a apăra și garanta respectarea legalității internaționale.

La rândul său, secretarul general a menționat că această conferință este prima de acest gen din istorie, subliniind că prin ,,crearea unei curți criminale internaționale” se va garanta ,,că reacția umanității este rapidă și justă”.

Au luat cuvântul și șefii delegațiilor naționale participante, după care s-a trecut la discutarea în Comitetul Plenar a fiecărui articol și a variantelor acestora.

Cum Statutul Curții Penale Internaționale are 128 de articole, și cum fiecare stat își susținea propriile sale politici și interese, au trebuit 32 de zile pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Astfel, la 17 iulie plenara Conferinței a redactat un act final ce consfințește adoptarea ,,Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale”.

Din 148 de state prezente la vot pentru adoptarea statutului au votat 120, inclusiv România, împotrivă votând 7, iar alte 21 abținându-se. Din păcate reprezentanții unor state mari cum sunt SUA, China, India, nu s-au aflat printre cei care au votat în favoarea Curții.

În ceea ce privește Europa, de menționat este faptul că toate statele europene au votat acest Statut mai puțin Turcia, care n-a votat împotrivă, dar s-a abținut.

Secretarul general al ONU, Kofi Annan, a numit semnarea tratatului de la Roma „dar al speranței pentru generațiile viitoare și un enorm progres în calea universalizării drepturilor omului și al sistemului de drept”.

Posibilitatea pe care a avut-o cândva umanitatea de a termina cu „cultura nepedepsirii, a devenit mai reală, nu avem dreptul să ne folosim de ea”.

Înființarea Curții Penale Internaționale semnifică implicarea aspirațiilor mai multor generații de politicieni, diplomați și juriști de drept internațional, printre care și marele penalist român Vespasian V. Pella, care în forme specifice militaseră pentru edificarea unui sistem instituțional Internațional care să facă posibilă într-o mai mare măsură sancționarea autorilor celor mai grave crime comise împotriva intereselor întregii omeniri.

Statutul de la Roma, actul de naștere al Curții Penale Internaționale este o operă complexă și profundă cuprinsă în 128 de articole.

Este un Cod Penal și Cod de Procedură Penală la scară mondială.

Instituțiile fundamentale ale dreptului penal intern al statelor se regăsesc în nuanța și forma sa specifică ce aparține dreptului internațional, mai exact a dreptului internațional penal.

De altfel, în Preambulul Statutului se subliniază ideea că această Curte penală Internațională va completa competențele penale naționale, dreptului penal intern al statelor revenindu-i prioritar misiunea și rolul de sancționare a crimelor internaționale comise de un cetățean al său, sau pe teritoriul său.

Sediul Curții Penale Internaționale s-a stabilit a fi în Olanda, la Haga, potrivit articolului 3 alineatul 1 din Statutul Curții Penale Internaționale.

Fiind înființată în baza unui tratat internațional multilateral la care sunt invitate să participe toate statele lumii, Curtea Penală Internațională este în principiu un organism judiciar independent. Legăturile ei cu ONU, sub egida căruia s-au dus tratativele de constituire și ale cărei organisme au pregătit propunerile de reglementare, nu sunt de subordonare, ci de cooperare.

Curtea Penală Internațională, nu este o instituție specializată a ONU, și nici organul său judiciar, așa cum este Curtea Internațională de Justiție, și nici un organism subsidiar al Consiliului de Securitate, ca în cazul tribunalelor internaționale pentru fosta Iugoslavie și pentru Ruwanda.

2. Compunerea

Organele Curții Penale Internaționale:

Președenția Curții

Secțiile de Apel, de Primă Instanță și Preliminară

Biroul Procurorului

Grefa

Procedura de alegere a judecătorilor Curții Penale

Curtea Penală Internațională este compusă din 18 judecători aleși pentru maximum 9 ani, de către Adunarea Statelor Părți la Statutul Curții în conformitate cu articolul 36.

Judecătorii Curții aleg președintele ei și doi vicepreședinți pe timp de 3 ani.

Art. 36 al. 3, litera a din Statutul Curții prevede că judecătorii vor fi aleși dintre persoanele cu înalt caracter moral, imparțialitate și integritate, care au calificările cerute de statele lor pentru numirea la alegeri în cadrul Curții.

Art. 36 al. 3, litera b prevede că fiecare candidat la alegeri în cadrul Curții:

I. va avea competență în drept și procedură penală și experiența necesară, ca judecător, procuror sau avocat sau altă funcție similară în procedura penală;

II va avea competență în domenii de drept internațional în materie, cum ar fi: drept internațional, umanitar și drepturile omului și experiență vastă într-o funcție juridică ce este relevantă pentru activitatea juridică a Curții.

Art. 35 al. 3, litera c prevede că fiecare candidat de la Curte va trebui să cunoască foarte bine și să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curții.

Numirile candidaților pentru alegerile la Curte pot fi făcute de orice stat parte, fie prin procedura de numire a candidaților pentru funcții juridice foarte înalte în statul respectiv, fie prin procedura prevăzută pentru numirea candidaților pentru Curtea Internațională de Justiție în Statutul acelei curți.

Numirile vor fi însoțite de o declarație detaliată, specificând modul în care candidatul trebuie să îndeplinească cerințele paragrafului 3.

Fiecare Stat Parte poate propune un candidat pentru orice alegere care nu trebuie să fie neapărat cetățean al unui Stat Parte.

Adunarea Statelor Părți poate decide, dacă este cazul, crearea unui Comitet Consultativ pentru numiri. În acel caz, structura Comitetului și mandatul vor fi stabilite de către Adunarea Statelor Părți.

Art. 36 al. 6, litera a prevede că judecătorii vor fi aleși prin vot secret la o reuniune a Adunării Statelor Părți. În cazul în care nu este ales un număr de judecători din primul scrutin, atunci vor avea loc alte scrutinuri.

Președenția Curții

Președintele, primul și al doilea vice-președinte vor fi aleși cu o majoritate absolută a judecătorilor. Fiecare dintre ei va funcționa pe o perioadă de 3 ani sau până la sfârșitul perioadei în care funcționează ca judecători, care expiră mai devreme. Ei vor putea fi realeși o dată.

Primul vice-președinte va acționa în locul președintelui Curții în cazul în care Președintele nu este disponibil sau este descalificat.

Cel de al doilea vice-președinte va acționa în locul Președintelui în cazul în care Președintele cât și vice-președintele sunt indisponibili sau descalificați.

Președintele împreună cu primul și al doilea vice-președinte vor alcătui Președenția care va răspunde de:

buna administrare a Curții, cu excepția Cabinetului Procurorului

celelalte funcții conferite în conformitate cu acest Statut

Secțiile de Apel, de Primă Instanță și Preliminară

Secția de Apel va fi compusă din Președinte și alți patru judecători, Secția de Judecată compusă din nu mai puțin de șase judecători, iar Secția constituită înaintea judecării, cu nu mai puțin de șase judecători.

Numirea judecătorilor la secții se va baza pe natura funcțiilor ce trebuie exercitate de fiecare secție și de calificările și de experiența judecătorilor aleși la Curte, astfel încât fiecare secție va conține o combinație corespunzătoare de experiență în dreptul penal și procedură penală și în drept internațional.

Secțiile de judecată și cele constituite înaintea judecării vor fi alcătuite în mod predominant din judecători cu experiență în domeniul procesului penal.

Funcțiile judecătorești ale Curții vor fi îndeplinite în fiecare secție de către Camere:

Camera de Apel va fi alcătuită din toți judecătorii Secției de Apel.

Funcțiile Camerei de judecată vor fi îndeplinite de trei judecători de la Secția de Judecată.

Funcțiile Camerei Reunite înaintea procesului vor fi îndeplinite fie de trei judecători ai Secției Constituite înaintea judecății sau de un singur judecător al acelei secții în conformitate cu Statutul Curții și Regulile de Procedură și probe.

Art. 40 al. 1 din Statutul Curții prevede că judecătorii vor fi independenți în exercitarea funcțiilor lor.

Judecătorii nu se pot angaja în nici o activitate care poate interveni în exercitarea funcțiilor lor juridice sau afecta încrederea în independența lor.

Al. 3 al aceluiași articol prevede de asemenea că judecătorii solicitați să funcționeze permanent la sediul Curții nu se vor angaja într-o altă activitate de natură profesională.

Președenția poate, la cererea unui judecător, să excludă acel judecător de la exercitarea unei funcții conform acestui Statut, în conformitate cu Regulile de procedură și probe.

Art. 41, al. 2 litera a prevede că un judecător nu va participa la orice caz în care imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială pe orice bază. Același articol mai prevede că un judecător va fi descalificat, dacă acel judecător a mai fost implicat în acel caz penal la nivel național implicând persoana care este cercetată sau urmărită. Descalificarea unui judecător va fi hotărâtă de o majoritate absolută a judecătorilor.

Biroul Procurorului

Biroul Procurorului sau Departamentul Acuzării este un organ separat al Curții, care funcționează independent. El va răspunde de primirea referatelor și a oricăror informații privind crimele de competența Curții, pentru a le analiza și pentru a conduce cercetările și urmărirea în fața Curții.

Biroul Procurorului va fi condus de procuror. Procurorul are autoritate deplină asupra conducerii și administrării departamentului, inclusiv personalul, clădirile și alte resurse.

Procurorul va fi ajutat de unul sau mai mulți procurori adjuncți care vor efectua actele cerute de procuror conform Statutului Curții Penale Internaționale.

Procurorul și procurorii adjuncți vor fi de diferite naționalități. Ei vor funcționa permanent potrivit art. 42 din Statutul Curții.

Art. 42 al. 3 al Statutului Curții Penale Internaționale prevede că Procurorul și procurorii adjuncți vor fi persoane cu înalt caracter moral, foarte competenți și cu o experiență practică deosebită în cercetarea și judecarea cauzelor penale. Aceștia trebuie să cunoască și să vorbească cel puțin una din limbile de lucru ale Curții.

Procurorul va fi ales prin vot secret cu o majoritate absolută a membrilor Adunării Statelor Părți, în ceea ce îi privește pe procurorii adjuncți, aceștia vor fi aleși în același mod de pe o listă de candidați furnizată de procuror.

Procurorul va numi trei candidați pentru fiecare funcție de procuror adjunct. În afară de cazul în care este hotărât un termen mai scurt la data alegerii lor, procurorul și procurorii adjuncți vor funcționa pe o perioadă de 9 ani și nu vor putea fi realeși.

Statutul Curții Penale Internaționale, în art. 42 al. 5, prevede că nici procurorul și nici un procuror adjunct nu se va angaja în vreo activitate care poate dăuna funcțiilor lor sau poate afecta încrederea în independența lor. De asemenea același articol mai prevede că ei nu se vor angaja în vreo altă activitate de natură profesională.

Președenția poate exclude pe procuror sau pe unul din procurorii adjuncți, la cererea sa, dintr-un caz anume.

Art. 42 al. 7 prevede că, nici procurorul și nici unul din procurorii adjuncți nu vor participa în vreo acțiune care ar putea pune la îndoială imparțialitatea lor. Ei vor fi descalificați dintr-o cauză în conformitate cu acest paragraf: ei au mai fost implicați în acel caz penal la nivel național implicând persoana care este cercetată sau urmărită.

Orice problemă legată de descalificarea procurorului sau a procurorilor adjuncți va fi hotărâtă de Camera de Apel.

Procurorul va numi consilieri cu experiență juridică pe probleme specifice, inclusiv dar nu restrictiv, de violență sexuală și violență împotriva copiilor în conformitate cu art. 42 al. ultim al Statutului Curții Penale Internaționale.

Grefa

Registratura va răspunde de aspectele non-judiciare ale administrării li funcționării Curții.

Registratura va fi condusă de grefier, care va fi principalul funcționar administrativ al Curții, își va exercita funcțiile sub autoritatea Președintelui Curții.

Art. 43 al. 3 din Statutul Curții prevede că grefierul și grefierul adjunct vor fi persoane cu înalt caracter moral, foarte competente și care trebuie să cunoască și să vorbească foarte bine una din limbile de lucru ale Curții.

Grefierul va fi ales de judecător, printr-o majoritate absolută, prin vot de drept.

Grefierul va funcționa pe termen de 5 ani, va putea fi reales o dată și va funcționa permanent, iar grefierul adjunct va funcționa pe o perioadă de 5 ani sau mai puțin, așa cum se hotărăște de o majoritate absolută a judecătorilor și poate fi reales pe baza faptului că grefierul adjunct va fi solicitat să funcționeze.

Grefierul va crea o Secție pentru victime și martori în cadrul registraturii. Această secție va furniza consultându-se cu Departamentul Procurorului, măsuri de protecție și acorduri de securitate, asistență și consultanță pentru martorii și victimele care se prezintă în fața Curții și alte persoane care nu sunt supuse riscului datorită mărturiei declarate de asemenea martori.

Personalul Curții Penale Internaționale mai cuprinde și alte persoane în afară celor prezentați mai sus, astfel Procurorul și Grefierul vor numi un astfel de personal calificat conform cerințelor funcțiilor lor. În cazul Procurorului, acesta va include numirea anchetatorilor.

Curtea poate, în cazuri excepționale să folosească experiența personalului neremunerat oferit de Statele Părți, organizații interguvernamentale sau neguvernamentale care să sprijine activitatea Curții.

Înainte de a-și îndeplini obligațiile conform Statutului Curții, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți, grefierul și grefierul adjunct își vor lua un angajament solemn în fața Curții de a-și exercita funcțiile respective în mod imparțial și conștiincios în conformitate cu art. 45 din Statut.

Un judecător, procuror, procuror adjunct, grefier sau grefier adjunct va fi eliberat din funcție dacă este dată o decizie în acest sens, astfel acea persoană poate fi eliberată din funcție dacă:

acea persoană a comis o faptă gravă sau o încălcare gravă a obligațiilor sale conform acestui Statut, sau

aceea persoană nu poate să-și exercite funcțiile cerute de acest Statut.

În ceea ce privește privilegiile și imunitățile, art. 40 al. 1 din Statut prevede că Curtea se va bucura pe teritoriul fiecărui Stat Parte de privilegii și imunități necesare realizării scopurilor sale.

Judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți și grefierul se vor bucura, atunci când sunt angajați în activitatea Curții de aceleași privilegii și imunități ce sunt acordate șefilor misiunilor diplomatice și după expirarea perioadei de funcționare, se vor bucura în continuare de imunitate la orice proces juridic legat de tot ceea ce declară sau scrie, de toate acțiunile lor în funcția oficială pe care o au.

Grefierul adjunct, personalul Departamentului Procurorului și personalul de la Registratură se vor bucura de privilegiile, imunitățile, de facilitățile necesare exercitării funcțiilor lor în conformitate cu acordul privind privilegiile și imunitățile Curții.

Avocatul, experții, martorii sau oricare altă persoană solicitată a fi prezentă la sediul Curții se vor bucura de un asemenea tratament necesar bunei funcționări a Curții.

Privilegiile și imunitățile:

unui judecător sau ale procurorului pot fi ridicate de o majoritate absolută a judecătorilor;

ale grefierului pot fi ridicate de Președinție;

ale procurorilor adjuncți și personalul Departamentului procurorului pot fi ridicate de procuror;

ale grefierului adjunct și personalului registraturii pot fi ridicate de grefier.

Judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți grefierul și grefierul adjunct vor primi salarii, indemnizații și onorarii, conform deciziei Adunării Statelor Părți.

Art. 50 al. 1 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că limbile oficiale ale Curții vor fi araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola, iar al. 2 al aceluiași art. prevede că limbile de lucru ale Curții vor fi engleza și franceza.

3. Competența

Competența Curții Penale Internaționale este concepută a se exercita în strânsă legătură cu jurisdicțiile naționale, Statutul Curții Internaționale realizând o balansare între rolul instituțiilor naționale și cel al Curții. Curtea trebuie să funcționeze mai întâi ca un stimulator și un complement al jurisdicției naționale, art. 1 al statutului acesteia precizând că exercitarea jurisdicției ei „trebuie să fie complementară jurisdicțiilor penale naționale”.

Curtea își poate exercita jurisdicția numai dacă statele pe teritoriul cărora s-a comis infracțiunea sau ai căror cetățeni au fost autorii , sunt părți la Statut ori au recunoscut jurisdicția Curții în ce privește fapta, care a fost comisă și care urmează să fie judecată și sancționată.

Potrivit principiului Complementarității, sistemele juridice ale statelor trebuie să fie primele care să-și asume responsabilitatea pentru cercetarea și pedepsirea crimelor ce interesează în cea mai mare măsură comunitatea internațională, Curtea însăși investindu-se u judecarea unor asemenea fapte numai dacă statele cedează direct o asemenea competență ori dacă statele se dovedesc inactive în urmărirea autorilor faptelor respective, dacă acestea nu sunt capabile să asigure un proces imparțial și echitabil, respectarea garanțiilor prevăzute de competențele internaționale și cu asigurarea independenței judecătorești judiciare de sancționare, încercând să se sustragă răspunderii anumite persoane sau prelungind în mod nejustificat un proces în același scop. În acest fel satele rămân responsabile să-i judece și nu se pot eschiva de la o asemenea obligație, atât pe proprii cetățeni, cât și pe cetățenii altor state dacă respectivii au săvârșit crime internaționale pe teritoriul lor.

De astfel potrivit Statutului, Curtea poate fi solicitată în primul rând de către statele membre, iar în unele de Consiliul de Securitate al ONU, dar ea se poate și autosesiza, procurorul Curții având dreptul să pornească cercetările din proprie inițiativă atunci când deține informații despre săvârșirea sau nerespectarea unor infracțiuni internaționale grave.

De menționat că, î cazul procurorului, acesta nu va fi îndreptățit să acționeze decât după ce a primit autorizația camerei preliminare. În cazul în care cererea ar fi inițiată de către Consiliul de Securitate, procurorul ar putea să-și exercite puterea discreționară și să decidă să nu declanșeze urmărirea penală. Procurorul trebuie să-și justifice hotărârea în fața Camerei preliminare.

Biroul procurorului acționează în mod independent, ca organ distinct în cadrul Curții, condus de către procuror. El mai are în compunere unul sau mai mulți procurori adjuncți.

Statutul prevede posibilitatea revizuirii deciziei procurorului de către Camera preliminară.

4. Principiile aplicabile

Nullum crimen sine lege

Nulla poema sine lege

Lipsa retroactivității rațione personal

Răspunderea penală individuală

Excluderea competenței asupra persoanelor minore

Irelevanța capacității oficiale

Răspunderea comandanților și a altor superiori

Inaplicabilitatea statutului restricțiilor

Elementul psihic

Motivele excluderii răspunderii penale

Eroarea de fapt sau eroarea de drept

Ordinele superiorilor și prescripția

Nullum crimen sine lege art. 22.

Acest principiu prevede faptul că o persoană nu va fi răspunzătoare penal conform acestui Statut, în afară de cazul în care comportamentul în cauză constituie în momentul în care are loc, o infracțiune de competența Curții potrivit art. 22 al. 1 din Statutul Curții Penale Internaționale.

Nulla poema sine lege.

Principiu care prevede că o persoană condamnată de Curte poate fi pedepsită în conformitate cu acest Statut potrivit art. 23

Lipsa retroactivității rațione persone.

Art. 24 al. 1 din Statutul Curții penale Internaționale, prevede că nici o persoană nu va fi responsabilă penal conform acestui Statut pentru un comportament anterior intrării în vigoare a Statutului, iar al. 2 al aceluiași articol prevede că în cazul unei schimbări în legea aplicabilă la un anumit caz anterior unei hotărâri definite se va aplica legea mai favorabilă persoanei care este anchetată, acuzată sau condamnată.

Răspunderea penală individuală

Art. 25 al.1 din Statutul Curții penale prevede că, Curtea va avea competența asupra persoanelor fizice conform acestui statut, iar al.2 susține că o persoană care comite o infracțiune ce este de competența Curții va fi individual răspunzătoare și supusă pedepsei în conformitate cu acest Statut.

Excluderea competenței asupra persoanelor minore.

Acest principiu prevede în art. 26 al Statutului Curții că, Curtea nu va avea competență asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 18 ani la data presupusei săvârșiri a unei crime.

Irelevanța capacității oficiale.

Principiul este prevăzut la art. 27 al Statutului Curții penale Internaționale care prevede că acest Statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor fără a avea distincție bazată pe capacitatea oficială .

Îndeosebi, capacitatea oficială în calitate de șef al Statului sau guvernului , un membru al unei guvern sau al unui Parlament, un reprezentant ales sau un funcționar al guvernului de răspunderea penală conform acestui Statut, și nu va constitui un motiv de reducere a sentinței.

Imunitățile sau regulile precoce durale speciale care pot să fie atribuite capacității oficiale a unei persoane, conform dreptului intern sau internațional nu va împiedica Curtea să-și exercite competența asupra unei astfel de persoane art. 27 al. 2.

Răspunderea comandanților și a altor superiori.

Art. 28 al. 1

Un comandant militar sau o persoană ce acționează efectiv în calitate de comandant militar va fi răspunzător penal pentru crime de competența Curții, săvârșite de forțele aflate sub comanda sau controlul sau efectiv, sau autoritatea și controlul efectiv după cum este cazul „ca rezultat al nereușitei exercitării controlului asupra unor asemenea forțe”, atunci când:

acel comandant militar sau persoană care știa sau datorită împrejurărilor de atunci, ar trebui să știe că forțele au fost săvârșite sau au fost pe cale să fie săvârșească asemenea crime;

acel comandant militar sau persoană nu a reușit să ia toate măsurile necesare și rezonabile ce îi stau în putere pentru a preveni sau reprima săvârșirea lor sau pentru a incita cazul autorităților competente pentru cercetare și urmărire.

Art. 28 al. 2

Referitor la relațiile superioare și subordonate care nu sunt precizate la paragraful 1, un superior va fi răspunzător penal pentru crime de competența Curții, săvârșite de subordonați, conform autorității și controlul său efectiv, ca rezultat al nereușitei sale de a-și exercita controlul asupra unor asemenea subordonați, atunci când:

superiorul a știut sau nu a luat în considerare în mod conștient informațiile care au indicat clar că subordonații au săvârșit asemenea crime;

crimele privind activități care țineau de răspunderea superiorului;

superiorul nu a reușit să ia toate măsurile necesare și rezonabile ce-i stau în putere pentru a preveni sau reprima săvârșirea lor sau pentru a incita cazul subordonaților competente pentru cercetare și urmărire.

Inaplicabilitatea statutului restricțiilor

Principiul este prevăzut la art. 29, articol care prevede că, crimele de competența Curții nu vor fi supuse nici unui Statut de restricții

Elementul psihic.

Art. 30 al. 1 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că în afară de cazul în care astfel prevăzut, o persoană va fi răspunzătoare din punct de vedere penal și posibilă de pedeapsa pentru o crimă de competența Curții numai dacă elementele esențiale sunt comise cu intenție și cunoaștere.

Art. 30 al. 2 prevede că o persoană are intenția în cazul în care:

în legătură cu fapta acea persoană se angajează în această faptă;

în legătură cu o consecință, acea persoană provoacă acea consecință sau știe că ea se va produce în cursul normal al evenimentelor.

Art. 30 al. 3 prevede că în sensul acestui articol cunoaștere „înseamnă că știe de existența circumstanței sau că o consecință va apărea în cursul normal al evenimentelor”.

Motivele excluderii răspunderii penale.

Potrivit art. 31. al. 1 din Statutul Curții, se precizează că o persoană nu va răspunde penal dacă în momentul faptei:

persoana suferă de o boală psihică sau deficiență care distruge capacitatea acelei persoane de a aprecia, legalitatea sau natura faptei sale, sau capacitatea de a-și controla comportamentul conform rigorilor legii;

persoana se află într-o stare de intoxicare care distinge capacitatea acelei persoane de a aprecia, legalitatea sau natura faptei sale sau capacitatea de a-și controla comportamentul conform cerințelor legale, în afară de cazul în care aceea persoană se s-a intoxicat de bunăvoie;

persoana acționează rezonabil pentru a se apăra pe ea sau pe altcineva;

când infracțiunea este cauzată prin constrângere și anume :

prin amenințare cu moartea;

prin amenințare cu vătămare corporală gravă.

Eroare de fapt sau eroare de drept.

Art. 32 al. 1 prevede că o eroare de fapt va fi un motiv pe excluderea răspunderii penale numai dacă ea neagă elementul psihic al crimei, iar al. 2 prevede că o eroare de drept nu va fi un motiv pentru excluderea răspunderii penale. O eroare de drept poate fi totuși un motiv de excluderea răspunderii penale dacă ea neagă elementul psihic al unei asemenea crime.

Ordinele superiorilor și prescripția.

Art. 33 al. 1 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga prevede faptul că o crimă de competența Curții a fost săvârșită de o persoană conform unui ordin al unui guvern sau al unui superior militar sau civil, nu va elibera acea persoană de răspundere penală doar dacă:

era obligația legală a persoanei de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului respectiv;

persoana nu a știut că ordinul era ilegal;

ordinul nu a fost în mod clar ilegal.

Art. 33 al. 2 prevede că în sensul acestui articol, ordinele de a comite genocid sau crime împotriva umanității sunt în mod clar ilegale.

5. Desfășurarea Procesului

Drepturile suspecților sau acuzaților sunt rezumate în dispoziții detaliate pentru fiecare fază a procesului, respectiv de la anchetă la proces. Aceste dispoziții sunt inspirate din instrumente internaționale care reglementează drepturile omului. În anumite cazuri, garanțiile prevăzute sunt superioare celor înscrise în instrumentele internaționale.

De exemplu, atât suspectul în faza de anchetă, cât și cea acuzatul în cea de proces au dreptul de a păstra tăcerea, fără ca aceasta să fie luată în considerație pentru a determina culpabilitatea sau inocența acestuia (p. 179 Curtea Penală Internațională, Academia de Poliție).

Procesul se desfășoară la sediul Curții și este public, în afară de cazul în care s-a hotărât altfel.

Art. 63. paragraful 1 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga prevede că acuzatul va fi prezent în timpul procesului.

Paragraful 2 al aceluiași art. prevede că daca acuzatul, fiind prezent în fața Curții, continuă să întrerupă procesul, camera de judecată poate să-l dea afară din sală și să redacteze o dispoziție conform căreia acesta trebuie să respecte procesul și îi comunică avocatului aflat în afara sălii de ședințe cu ajutorul tehnologiei de comunicații, dacă este cazul.

Asemenea măsuri vor fi luate numai în cazuri excepționale, după ce alte alternative rezonabile s-au dovedit inadecvate și numai pentru perioada strict solicitată.

Funcțiile și puterile Camerei de Judecată.

Camera de Judecată va asigura rapiditatea și corectitudinea unui proces și desfășurarea sa cu respectarea deplină a drepturilor persoanei acuzate, precum și protejarea victimelor și martorilor.

Paragraful 3 al art. 64 din Statutul Curții prevede că la repartizarea unui caz pentru proces în conformitate cu acest Statut, Camera de Judecată desemnată să judece cazul:

va adopta asemenea proceduri ce sunt necesare facilitării conducerii prompte și corecte a procedurilor;

va hotărî limba sau limbile folosite la proces;

se va supune oricăreia din dispozițiile relevante ale acestui Statut, va permite divulgarea informațiilor sau actelor ce nu au fost divulgate anterior, cu suficient timp înaintea începerii Procesului pentru o mai bună pregătire a acestuia.

Paragraful 6 al aceluiași art. Prevede că în exercitarea funcțiilor sale anterior procesului sau în cursul unui proces, Camera de Judecată poate, dacă este necesar:

să exercite oricare din funcțiile camerei constituite înaintea judecății cum este stipulat în art. 51 paragraful 11;

să ceară participarea și depozițiile martorilor și redactarea documentelor și altor probe obținând, dacă este necesar, sprijinul Statelor, așa cum prevede acest Statut;

să ofere protecția informațiilor confidențiale;

să dispună adăugarea altor dovezi la cele deja strânse înaintea procesului sau prezentate în timpul procesului de către părți;

să asigure protecția persoanelor acuzate, a martorilor și a victimelor;

să decidă asupra oricărei probleme.

La începerea procesului, Camera de Judecată va da citire acuzațiilor aduse învinuitului, confirmate anterior camera constituită înaintea judecății.

Camera de Judecată se va convinge că acuzatul înțelege natura acuzațiilor și îi va oferi acestuia posibilitatea de a-și recunoaște vinovăția în conformitate cu art. 65, sau de a pleda nevinovat.

La proces judecătorul care prezidează poate da indicații pentru desfășurarea procedurilor, inclusiv să asigure modul corect și imparțial de desfășurare a procesului.

În conformitate cu art. 64 paragraful 9, Camera de Judecată va avea, inter alia, puterea, la cererea uneia dintre părți sau din proprie inițiativă.

să decidă asupra admiterii sau importanței probelor;

să ia toate măsurile necesare pentru a păstra ordinea în cursul unei audieri.

Procedurile privind recunoașterea vinovăției.

Art. 65 paragraful 1 prevede că dacă acuzatul își recunoaște vina conform art. 64 paragraful 8, Camera de Judecată va decide dacă:

acuzatul înțelege natura și consecințele recunoașterii vinovăției;

recunoașterea este făcută de bunăvoie de acuzat după o consultare cu avocatul apărării;

recunoașterea vinovăției este susținută de fapte ce sunt conținute în:

acuzațiile aduse de procuror și recunoscute de acuzat

orice materiale prezentate de procuror care întregesc acuzațiile și pe care acuzatul le acceptă

orice alte probe, cum ar fi depozițiile martorilor prezentate de procuror și acuzat.

Când Camera de Judecată este convinsă că problemele precizate la art. 65 paragraful 1 sunt stabilite, ea va considera vinovăția recunoscută împreună cu orice probe suplimentare prezentate, stabilind toate faptele esențiale ce sunt solicitate pentru a dovedi o crimă la care se referă recunoașterea vinovăției și poate condamna acuzatul pentru săvârșirea ei.

Statutul Curții Penale Internaționale prevede că oricine va fi presupus nevinovat până i se va dovedi vinovăția înaintea Curții în concordanță cu legile în vigoare.

Sarcina procurorului este aceea de a stabili vinovăția acuzatului, astfel pentru a condamna pe acuzat Curtea trebuie să fie convinsă de vinovăția acestuia.

Drepturile persoanei acuzate

Art. 67 paragraful 1 din Statutul Curții prevede că învinuitul va avea dreptul la o audiere publică, la un proces echitabil și imparțial și la următoarele garanții minime, în deplină egalitate:

să fie informat prompt și în detaliu despre natura, cauza și conținutul acuzației, într-o limbă pe care acuzatul o înțelege și o vorbește foarte bine;

să aibă suficient timp și condiții pentru pregătirea apărării și comunicare liberă cu avocatul ales de el;

să fie judecat fără întârziere nejustificată;

conform art. 63 paragraful 2, să fie prezent la proces, să-și susțină apărarea singur sau prin avocatul ales de el;

să asculte pe martorii care declară împotriva sa și să obțină participarea și depunerea mărturiei de către martorii săi în aceleași condiții ca și în cazul martorilor care declară împotriva lui;

să aibă gratuit asistența din partea unui interpret competent și traducerile necesare care să fie corecte, dacă procedurile sau documentele prezentate Curții nu sunt redactate într-o limbă pe care acuzatul o înțelege și o vorbește foarte bine;

să nu fie constrâns să depună mărturie sau să-și mărturisească vinovăția și să tacă fără ca această tăcere să fie luată în considerare în determinarea vinovăției sau nevinovăției;

să facă o declarație scrisă sau verbală fără prestare de jurământ, în apărarea sa;

să nu-i fie impusă o schimbare completă omnis probandi sau orice obligație de răsturnare a probelor.

Art. 67 paragraful 2 prevede că procurorul va divulga apărării, de îndată, probele aflate în posesia sau sub controlul procurorului care în opinia sa se arată sau tinde să arate nevinovăția acuzatului sau să diminueze vinovăția acuzatului.

Protecția victimelor și martorilor și participarea lor la proceduri

Statutul Curții Penale Internaționale în art. 68 paragraful 1 prevede că Curtea va lua măsurile necesare pentru a proteja siguranța, bunăstarea fizică și psihologică, demnitatea și intimitatea victimelor și martorilor.

Curtea va ține cont de toți factorii importanți, inclusiv vârsta, sex, sănătate, natura crimei, îndeosebi, dar nu restrictiv în cazul în care crima implică violență sexuală sau violență împotriva copiilor, procurorul va lua măsurile necesare în timpul anchetei și urmăririi unor astfel de crime. Aceste măsuri nu vor prejudicia drepturile acuzatului, imparțialitatea și echitabilitatea procesului.

Probele

Părțile pot înainte probe relevante în conformitate cu art. 64.

Curtea va avea competența să ceară înaintarea probelor pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului.

Curtea poate decide asupra relevanței sau admiterii probelor, luând în considerare, inter alia, valoarea doveditoare a probelor și orice prejudiciu pe care-l pot cauza asemenea probe unui proces echitabil sau evaluării corecte a depoziției unui martor în concordanță cu Regulile de procedură și probe.

Probele obținute prin nerespectarea acestui Statut sau a drepturilor omului necunoscute pe plan internațional nu vor fi admise dacă:

nerespectarea provoacă îndoieli considerabile asupra temeiniciei probelor;

admiterea probelor ar contrar și ar aduce prejudiciu integrității procedurilor.

Interacțiuni împotriva administrării Justiției

Art. 70 al. 1 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că Curtea va avea competența asupra următoarelor infracțiuni împotriva administrării Justiției atunci când sunt săvârșite cu intenție :

depunerea mărturie false când potrivit unei obligații conform art. 69 paragraful 1 trebuie să spună adevărul;

prezentarea probelor pe care le cunoaște ca fiind false sau falsificate;

influența unui martor, obstrucționarea participării sau depunerii mărturiei de către un martor, răzbunarea împotriva unui martor pentru depunerea mărturiei sau distrugerea sau împiedicarea strângerii de probe;

intimidarea sau influența în mod corupt a unui funcționar al Curții în scopul obligației sau convingerii funcționarului de a nu-și exercita sau de a-și exercita în mod incorect obligațiile;

răzbunarea împotriva unui funcționar al Curții pentru obligațiile exercitate de acesta sau de un altul;

solicitarea sau acceptarea mitei în calitate de funcționar al Curții în legătură cu îndatoririle sale oficiale.

Sancțiuni pentru comportarea greșită în fața Curții

Curtea Penală Internațională de la Haga, poate sancționa persoanele prezente în fața ei care se comportă greșit inclusiv întrerup procedurile sale sau refuză să coopereze cu conducerile lor, cu măsură administrative, altele în afară de închisoare, cum ar fi retragerea temporară sau permanentă din sala de ședințe, o amendă sau alte măsuri similare menționate în Regulile de Procedură și probe

Protecția informațiilor de securitate națională

Art. 72 din Statutul Curții menționează că acest art. se aplică în orice caz în care divulgarea informațiilor sau documentelor unui Stat ar prejudicia în opinia acelui Stat interesele securității sale naționale.

Acest art. se va aplica și atunci când o persoană căreia i s-a cerut să dea informații sau probe , a refuzat să o facă sau a înaintat cazul Statului pe motiv că acea divulgare ar prejudicia interesele securității naționale a unui Stat și Statutul respectiv confirmă că este de părere că divulgarea ar prejudicia intereselor securității naționale.

Art.72 paragraful 4 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că dacă un Stat află că informațiile sau documentele Statului sunt dezvăluite în orice fază a procedurilor și este de părere că divulgarea ar prejudicia interesele securității sale naționale, Statul va avea dreptul să intervină pentru a obține rezolvarea problemei în conformitate cu art. 72 din Statutul Curții.

Cerințele unei decizii

Toți judecătorii de la Camera de judecată vor fi prezenți la fiecare etapă a procesului și la deliberări. Președintele poate să desemneze ca disponibili, unul sau mai mulți judecători pentru a fi prezenți la fiecare etapă a procesului și să înlocuiască un membru al Camerei de Judecători dacă acel membru nu poate participa în continuare.

Decizia Camerei de judecată se va baza pe evaluarea sa cu privire la probe și la toate procedurile. Decizia nu va depăși faptele și circumstanțele descrise în acuzațiile și amendamentele la acuzații.

Curtea poate să-și bazeze decizia numai pe probe prezente și discutate în fața ei, la proces.

Art. 74 paragraful 3 din Statutul Curții prevede că Judecătorii vor încerca să fie unanimi în decizia lor, decizia fiind luată de o majoritate a judecătorilor, iar paragraful 4 al aceluiași art. prevede că deliberările Camerei de Judecată vor rămâne secrete.

Decizia va fi scrisă și va conține o declarație completă și justificată a constatărilor Camerei de Judecată privind probele și concluziile.

Camera de judecată va delibera o decizie, atunci cândva exista unanimitate, decizia Camerei de Judecată va conține opiniile majorității și minorității.

Decizia sau un rezumat va fi prezentată în ședință deschisă.

Despăgubiri pentru victime

În ceea ce privesc despăgubirile pentru victime, Curtea va stabili principii referitoare la reparații pentru victime, inclusiv restituirea, despăgubirea și reabilitarea.

Pe această bază, în decizia sa, Curtea, poate, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, în cazuri excepționale, să determine scopul și limita oricărei daune, pierderi sau lezări la adresa victimelor și va prezenta principiile pe baza cărora acționează.

Art. 75 paragraful 2 din Statutul Curții prevede că Curtea poate da o hotărâre direct împotriva unei persoane condamnate, specificând reparațiile față de victime, inclusiv restituirea, despăgubirea și reabilitarea.

Când este cazul, Curtea va dispune ca reparațiile să fie făcute printr-un fond de încredere stipulat la art. 79.

Paragraful 3 al aceluiași art. prevede că înainte de a dispune conform acestui art., Curtea poate, după ce o persoană a fost condamnată pentru o crimă de competența Curții, să decidă dacă, pentru ca o hotărâre să aibă efect este necesar să se ia măsuri conform art. 93 paragraful 1.

Paragraful 4 stipulează că un Stat Parte va da efect unei decizii conform acestui art., ca și cum dispozițiile art. 109 ar fi aplicabile la acest art.

Condamnarea

În cazul unei condamnări, Camera de Judecată va examina sentința corespunzătoare ce va fi impusă și va ține cont de probele prezentate în cursul procesului, ce sunt relevante pentru sentință.

Exceptând cazurile în care se aplică art. 65 și înaintea finalizării procesului, Camera de Judecată poate din proprie inițiativă și, la cererea procurorului sau acuzatului, va ține o altă audiere pentru prezentarea unor probe suplimentare relevante pentru sentință în conformitate cu Regulile de procedură și probe.

În cazul în care se aplică paragraful 2 al art. 76 din Statutul Curții, oricare reprezentări conform art. 75 vor fi audiate în timpul altei audieri la care se face referire în paragraful 2 și dacă este necesar, în timpul oricărei audieri suplimentare.

Sentința va fi pronunțată în public și dacă este posibil în prezența acuzatului.

Pedepse aplicabile

Art. 110 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga, prevede că se pot aplica următoarele pedepse asupra unei persoane condamnate pentru o crimă conform art. 5 din Statut:

închisoarea pentru un număr specificat de ani, care nu poate depăși maximum 30 ani; sau

închisoarea pe viață atunci când se justifică printr-o extremă gravitate a crimei și circumstanțele individuale ale persoanei condamnate.

Curtea Penală, pe lângă pedeapsa cu închisoarea poate dispune:

o amendă conform criteriilor stipulate în Regulile de procedură și probe;

o confiscare a produselor infracțiunii, a proprietății și bunurilor obținute direct sau indirect de pe urma acelei infracțiuni, fără a leza drepturile terțelor părți.

Determinarea Sentinței

În ceea ce privește determinarea sentinței, Curtea va ține cont în conformitate cu Regulile de procedură și probe, de factori cum ar fi gravitatea crimei și circumstanțele individuale ale persoanei condamnate.

Art. 78 al. 2 din Statutul Curții Penale prevede că în impunerea unei sentințe de detenție, Curtea va deduce dacă există, perioada de detenție anterioară, în conformitate cu o decizie a Curții. Curtea poate deduce orice perioadă de detenție legată de crimă.

Atunci când o persoană a fost condamnată pentru mai multe crime, Curtea va pronunța o sentință pentru fiecare crimă și o sentință comună care să specifice întreaga perioadă de detenție.

Această perioadă nu va fi mai mică decât cea mai mare sentință individuală pronunțată și nu va depăși 30 de ani de închisoare sau o sentință de închisoare pe viață în conformitate cu art. 77 paragraful 1 lit. b

6. Căile de atac

Apelul împotriva hotărârii de achitare sau condamnare sau împotriva sentinței

Art. 81 paragraful 1 prevede că o hotărâre conform art. 74 poate fi atacată cu apel în concordanță cu Regulile de procedură și probe după cum urmează.

Art. 81 paragraful 1 lit. a prevede că procurorul poate să declare apel bazându-se pe:

eroare de procedură;

eroare de fapt;

eroare de drept.

Litera b din același articol prevede că persoana condamnată sau procurorul în numele acelei persoane poate să declare apel bazându-se pe:

eroare procedurală;

eroare de fapt;

eroare de drept.

orice alt motiv care afectează corectitudinea procedurilor sau a deciziei.

Art. 82 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga în paragraful 1 prevede că oricare dintre părți poate declara apel împotriva următoarelor hotărâri în conformitate cu Regulile de procedură și probe:

o hotărâre cu privire la competență sau admitere

o hotărâre care garantează sau refuză eliberarea persoanei cercetate sau urmărite

o hotărâre a Camerei constituite înaintea judecății de a acționa din proprie inițiativă conform art. 56 paragraful 3

o hotărâre care implică o problemă ce ar putea afecta considerabil desfășurarea echitabilă și eficientă a procedurilor sau finalizarea procesului pentru care în opinia Camerei de Judecată, o rezoluție imediată a Camerei de Apel poate continua procedurile în mod concret.

Paragraful 2 al art. 82 din Statut prevede că o hotărâre a Camerei Constituite înaintea judecății conform art. 57 paragraful 3 lit. d poate fi atacată cu apel declarat de statul respectiv sau de procuror cu acordul Camerei Constituite înaintea judecății. Apelul va fi anchetat de urgență.

Un apel nu va avea un efect de suspendare în afară de cazul în care Camera de Apel dispune astfel la cerere, în conformitate cu Regulile de procedură și probe.

Paragraful 4 al aceluiași articol dispune că un reprezentant legal al victimelor, persoana condamnată sau un proprietar afectat de o hotărâre conform art. 73 poate declara apel împotriva hotărârii pentru despăgubiri așa cum se prevede în Regulile de procedură și probe.

Procedura referitoare la apel

Art. 81 prevede că Camera de Apel va avea toate puterile Camerei de Judecată.

Dacă Camera de Apel constată că procedurile apelate au fost inechitabile într-un mod care a afectat temeinicia hotărârii sau sentinței sau că hotărârea sau sentința apelate au fost practic afectată de eroare de fapt sau de drept sau procedurală, ea poate:

să modifice hotărârea sau sentința; sau

să dispună un nou proces în fața unei alte Camere de Judecată.

Dacă într-un apel împotriva sentinței camera de Apel constată că sentința nu este conformă cu crima ea poate modifica sentința în conformitate cu Partea a VII – a.

Paragraful 4 al art. 83 prevede că hotărârea Camerei de Apel va fi luată de o majoritate a judecătorilor și va fi pronunțată în ședința deschisă. Hotărârea va preciza motivele pe care se bazează. Atunci când nu există unanimitate, hotărârea Camerei de Apel va conține opiniile majorității și ale minorității însă un judecător poate pronunța o opinie separată cu privire la o posibilă problemă de drept.

Camera de Apel poate pronunța hotărârea sa în absența persoanei achitate sau condamnate.

7. Pedepsele și executarea lor

Art. 103 paragraful 1 prevede că o sentință cu închisoarea va fi executată într-un Stat desemnat de Curte dintr-o listă de State care au indicat Curții dorința lor de a accepta persoanele condamnate.

În momentul declarării dorinței sale de a accepta persoane condamnate, un Stat poate pune condiții la acceptarea sa convenită la Curte.

Al. 3 al aceluiași art. Prevede că un Stat desemnat într-un caz deosebit va informa prompt Curtea dacă acceptă demersul Curții.

Paragraful 3 al art. 103 din Statutul Curții prevede că pentru a desemna conform paragrafului 1 Curtea va ține cont de următoarele:

principiul conform căruia Statele Părți ar trebui sa-și împartă responsabilitatea pentru executarea sentințelor de condamnare, în conformitate cu principiile distribuirii echitabile, cum se stipulează în Regulile de procedură și probe;

aplicarea standardelor tratatului Internațional acceptat care reglementează tratamentul deținuților;

opiniile persoanei condamnate; și

cetățenia persoanei condamnate;

alți factori privind circumstanțele crimei sau persoanei condamnate sau aplicarea eficientă a sentinței, corespunzător desemnării Statului de executare.

Paragraful 4 prevede că dacă nici un Stat nu este desemnat conform paragrafului 1, sentința cu închisoarea va fi executată într-o închisoare disponibilă a Statului gazdă.

Curtea poate să decidă transferul unei persoane într-o închisoare din alt stat, iar persoana condamnată poate , în orice moment să solicite Curții transferul său din statul de executare potrivit art. 104 din Statutul Curții Penale Internaționale.

Executarea unei sentințe cu închisoarea va fi supusă supravegherii Curții și va fi în concordanță cu standardele tratatului internațional acceptat care reglementează tratamentul deținuților.

Condițiile de încarcerare vor fi reglementate de legea Statului de executare și vor fi în conformitate cu standardele tratatului internațional acceptat care reglementează tratamentul deținuților.

Art. 106 paragraful 3 din Statut prevede că comunicările dintre o persoană condamnată și Curte nu vor fi oprite și vor fi confidențiale.

Statul de executare nu va elibera persoana înainte de expirarea sentinței pronunțate de Curte. Curtea va avea dreptul să decidă asupra sentinței și va reglementa problema după ce audiază persoana.

Art. 110 paragraful 3 din Statut prevede că atunci când o persoană a executat 2/3 din pedeapsă, sau 25 de ani în cazul detenției pe viață, Curtea va revizui sentința pentru a decide dacă aceasta art. trebui redusă.

Paragraful 4 al aceluiași art. Prevede că Curtea poate reduce sentința dacă consideră că există unul sau mai mulți din factorii următori:

dorința continuă a persoanei de a coopera cu Curtea în cursul cercetării și urmăririi;

asistența benevolă a persoanei în executarea hotărârii și ordinelor Curții în alte cazuri și îndeosebi acordarea asistenței în localizarea bunurilor supuse ordinelor de amendă, confiscare sau despăgubire care poate fi folosită în beneficiul victimelor; sau

alți factori care stabilesc o schimbare semnificativă a circumstanțelor suficiente pentru a justifica reducerea sentinței cum se prevede în regulile de procedură și probe.

În cazul în care o persoană condamnată fuge din arest în Statul de executare, acel Stat poate după ce a consultat Curtea să ceară predarea persoanei din Statul n care este localizată persoana conform acordurilor bilaterale sau multilaterale existente sau poate cere Curții să solicite predarea persoanei. Ea se poate ocupa de predarea persoanei în Statul în care își execută pedeapsa sau în alt stat desemnat de Curte.

8. Cooperarea între State și asistența judiciară

Art. 86 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Haga prevede că Statele Părți vor coopera în conformitate cu dispozițiile acestui Statut , cu Curtea în anchetarea și urmărirea crimelor ce țin de competența Curții.

Paragraful 1 din art. 87 prevede că Curtea va avea autoritatea să adreseze cerere Statelor Părți pentru cooperare. Cererile vor fi transmise pe cale diplomatică și orice altă cale corespunzătoare desemnată de fiecare Stat Parte la ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

Cererile pot fi transmise prin Interpol sau prin altă organizație regională, cum ar fi de exemplu Europol care este o instituție de Poliție a uniunii Europene.

Cererile de cooperare și orice documente suplimentare cererii vor fi însoțite de o traducere într-o limbă a Statului solicitat sau într-una din limbile de lucru ale Curții.

Statul solicitat va păstra confidențialitatea unice de cooperare și a oricăror alte documente suplimentare cererii, exceptând măsura în care divulgarea este necesară pentru executarea cererii.

Statele Părți se vor asigura că există proceduri disponibile conform legilor interne pentru toate formele de cooperare.

Art. 89 paragraful 1 prevede că Curtea poate transmite o cerere pentru arestarea și predarea unei persoane împreună cu materialul care susține cererea oricărui stat pe teritoriul căruia se poate afla persoana și a solicita cooperarea acelui stat pentru arestarea și predarea unei asemenea persoane.

Un Stat care primește o cerere din partea Curții pentru predarea unei persoane conform art. 98 din Statut, va înștiința, dacă primește și o cerere de la alt stat pentru extrădarea aceleiași persoane pentru aceleași fapte care constituie baza crimei pentru care Curtea solicită predarea persoanei, Curtea și Statutul solicitant despre acest lucru.

În cazuri urgente Curtea poate cere arestul provizoriu al persoanei solicitate, urmând a prezenta cererea de predare și documentele care susțin cererea.

Art. 93 din Statutul Curții Penale Internaționale în paragraful 1 prevede că statele Părți vor fi de acord în conformitate cu dispozițiile acestei părți și procedurile legii interne, cu cererile Curții de acordare a următoarelor asistențe în legătură cu anchete și urmăriri:

identificarea și localizarea obiectelor;

strângerea probelor, inclusiv mărturia sub prestarea de jurământ și efectuarea probelor, inclusiv opinii și rapoarte necesare curții;

interogarea persoanei cercetate sau urmărite;

transmiterea documentelor inclusiv documente judiciare;

facilitarea prezentării de bunăvoie a persoanelor ca martori sau experți în fața instanței;

executarea perchezițiilor și confiscărilor.

Cooperarea referitoare la renunțarea la imunitate și consimțământ la predare

Art.98 paragraful 1 prevede că curtea nu poate rezolva cererea de predare sau asistență care ar cere statului solicitat să acționeze în neconcordanță cu obligațiile sale conform dreptului internațional referitor la Statul sau imunitatea diplomatică a unei persoane sau proprietăți a unui terț Stat, în afară de cazul în care curtea poate obține mai întâi cooperarea acelui terț Stat pentru renunțarea la imunitate.

Paragraful 2 prevede că Curtea nu poate rezolva cererea de predare care ar cere statului solicitat să acționeze în neconcordanță cu obligațiile sale conform acordurilor internaționale potrivit cărora consimțământul unui stat transmițător este necesar pentru a preda o persoană acelui stat Curții, în afară d cazul în care Curtea poate obține cooperarea statului trimițător pentru a-și da consimțământul la predare.

Concluzii

Preocuparea pentru instituirea unor instanțe de judecată internaționale, în domeniul penal, a apărut în secolul al XIX – lea. De-a lungul mai multor ani s-a încercat crearea unei instanțe de judecată penală la care si-au adus contribuția numeroși oameni politici, juriști și diplomați

Eforturile acestora s-a concretizat prin crearea unei Instanțe de Judecată cu caracter permanent și anume crearea „Curții Penale Internaționae de la Haga”.

Dintre cele 148 de state prezente la Roma în vederea votării Statului Curții Penale internaționale, au votat 120, inclusiv România, împotrivă votând 7, iar alte 21 abținându-se.

De remarcat este faptul că toate statele europene au votat acest Statut, mai puțin Turcia, care n-a votat împotriva, dar s-a abținut.

Alte state cum sunt S.U.A., China, India, nu s-au aflat printre cei care au votat în favoarea Curții.

Bibliografie

Marțian I. Niciu, „Drept internațional public”, Editura Servosat, Arad, 2001

Dumitru Diaconu, „Curtea Penală Internațională”, Editura All Beck, București 1999

Stelian Scăunaș, „Drept Internațional Public”

Victor Duculescu, „Dreptul Integrării europene”

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, „ Drept Internațional Public”

Lector Universitar Dr. Nicolae Pudră, „ Curtea penală Internațională”

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept Internațional Public”

Victor Ponta, Daniela Coman, „ Curtea Penală Internațională”