Curtea Internatională de Justitie

CUPRINS

I. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ………………………….pag 4

II. ISTORICUL CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE ..pag 8

III. STATUTUL ȘI REGULILE CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE ………………………………………………………………………….. pag 20

IV. JURISDICȚIA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE.pag23

4. 1. Înțelegeri speciale …………………………………………… pag 23

4. 2 . Tratate și convenții …………………………………………. pag 25

4. 3 . State care recunosc jurisdicția obligatorie a Curții (cu sau fără rezerve) iulie 1996 ………………………………………..pag 33

V. PĂRȚILE CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE ….. pag 35

5. 1. Statele ……………………………………………………………pag 35

5. 2 . Agenții, consilierii juridici și avocații ………………..pag 38

VI. PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII INTERNAȚIONALE DE

JUSTIȚIE ……………………………………………………………….pag 40

1. Procedura scrisă ………………………………………………..pag 45

2. Procedura orală …………………………………………………pag 48

obiecțiunile preliminare

absența părților

măsurile asiguratorii

conexarea procedurilor

intervenția terțelor state

VII. COMPUNEREA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE ………………………………………………………………..pag 63

7. 1. Judecătorii ……………………………………………………..pag 63

7. 2. Grefa ……………………………………………………………..pag 69

7. 3. Judecătorii ad-hoc ………………………………………….pag 72

7. 4. Consilierii juridici …………………………………………..pag 75

7. 5. Camerele …………………………………………………………pag 76

VIII. HOTĂRÂRILE CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE ………………………………………………………………..pag 78

8. 1. Deliberările ………………………………………………………pag 84

8. 2. Pronunțarea hotărârii …………………………………………pag 87

8. 3. Opiniile separate sau discordante ………………………..pag 90

8. 4.Forța obligatorie a hotărârii Curții Internaționale de Justiție ……………………………………………………………pag 93

8. 5. Efectele hotărârilor Curții Internaționale de Justiție.pag 95

8. 6.Interpretarea și revizuirea hotărârilor ……………………pag 97

IX. AVIZELE CONSULTATIVE ……………………………………….pag 97

9. 1. Avizele consultative date organizațiilor publice internaționale ………………………………………………….pag 98

9. 2. Cererea pentru avize consultative ………………………pag 101

3. Procedurile : faza scrisă și faza orală …………………pag 101

4. Statele și organizațiile care au prezentat rapoarte orale sau in scris în legătură cu procedura avizelor consultative în fața Curții Internaționale de Justiție (1946-1996) …………..pag 103

5. Compunerea Curții Internaționale de Justiție ……..pag 105

9. 6. Pronunțarea avizului consultativ ………………………..pag 107

7. Caracteristicile avizelor consultative …………………pag 110

X. DREPTUL APLICABIL ÎN FAȚA CURȚII INTERNAȚIONALE DE

JUSTIȚIE ………………………………………………………………pag 111

XI. CONFLICTUL ROMÂNIA – UCRAINA ………………….pag 113

11. 1. Începuturi ……………………………………………………..pag 113

11. 2. Prima fază …………………………………………………….pag 113

11. 3. A doua fază …………………………………………………..pag 114

XII. CONCLUZII …………………………………………………………..pag 117

CAPITOLUL I

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

Expresia ”Națiunile Unite” formulată de președintele american Franklin D Roosevelt a fost pentru prima dată folosită în ”Declarația Națiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942, atunci când reprezentanții a 26 de state au angajat guvernele lor în a continua lupta împotriva Puterilor Axei, în cel de-al doilea război mondial.

Carta Națiunilor Unite a fost trasată de reprezentanții a 50 de țări în cadrul Conferinței Națiunilor Unite care s-a desfășurat în San Francisco între 25 aprilie și 26 iunie 1945. Aceste delegații au deliberat pe baza propunerilor făcute de reprezentanții Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Statelor Unite la Dumbarton Oaks între august și octombrie 1944. Carta a fost semnată pe 26 iunie 1945 de reprezentanții celor 50 de state. Polonia, care nu a fost reprezentată la Conferință, a semnat mai târziu și a devenit astfel una din primele 51 de state membre.

Organizația Națiunilor Unite a fost înființată oficial pe 24 octombrie 1945, atunci când Carta a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite și de majoritatea celorlalți semnatari. Ziua Națiunilor Unite se sărbătorește pe 24 octombrie în fiecare an.

Carta Națiunilor Unite este instrumentul constitutiv al Organizației, care stabilește drepturile și obligațiile statelor membre și pune bazele organismelor care țin de Națiunile Unite și ale procedurilor. Ca tratat internațional, Carta îndeplinește operația de codificare a celor mai importante principii ale relațiilor internaționale – de la suveranitatea și egalitatea statelor până la interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale.

Carta se deschide cu un Preambul și cuprinde capitole despre scopurile și principiile Națiunilor Unite, statutul de membru, organisme, rezolvarea pe cale pașnică a disputelor, acțiunile referitoare la amenințarea păcii, încălcarea păcii și actele de agresiune, cooperarea economică internațională.

Preambulul Cartei exprimă idealurile și scopurile comune ale tuturor popoarelor ale căror guverne s-au unit pentru a forma Națiunile Unite.

Scopurile Națiunilor Unite, așa cum sunt ele reprezentate în Cartă, sunt următoarele:

menținerea păcii și securității internaționale;

dezvoltarea relațiilor de prietenie dintre națiuni bazate pe respectul pentru principiul egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor;

cooperarea pentru dezvoltarea problemelor internaționale economice, sociale, culturale și umanitare și promovarea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale;

să fie un centru pentru amortizarea acțiunilor națiunilor în atingerea acestor scopuri comune.

Națiunile Unite acționează în concordanță cu următoarele principii:

1) se bazează pe egalitatea suveranitatea tuturor membrilor săi;

2) toți membrii trebuie să îndeplinească cu bună-credință obligațiile Cartei;

3) ei trebuie să rezolve disputele internaționale prin mijloacele pașnice, fără a pune în pericol pacea și securitatea internațională sau justiția;

4) trebuie să se abțină de la a amenința sau a folosi forța împotriva oricărui alt stat;

5) trebuie să acorde Națiunilor Unite toată asistența necesară pentru oricare acțiune luată în acord cu Carta și să nu acorde asistență statelor împotriva cărora sunt îndreptate acțiunile Națiunilor Unite, preventiv sau nu ;

6) nimic din ceea ce se regăsește în Cartă nu autorizează Națiunile Unite să intervină în chestiuni care țin esențial de jurisdicția internă a oricărui stat.

Statutul de membru al Națiunilor Unite este deschis tuturor statelor care iubesc pacea și acceptă obligațiile Cartei și, în opinia Organizației, sunt doritoare și pot să îndeplinească aceste obligații.

Statele, membre noi ale Organizației Națiunilor Unite sunt acceptate de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. Carta prevede măsurile suspendării și expulzării unui membru pentru violarea principiilor Cartei, deși acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

Conform Cartei, limbile oficiale ale Națiunilor Unite sunt: chineza, engleza, rusa, franceza și spaniola. Araba a fost adăugată ca limbă oficială a Adunării Generale, Consiliului de Securitate și Consiliului Economic și Social.

Carta a stabilit șase principale organisme ale Națiunilor Unite care sunt următoarele : Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. Familia Națiunilor Unite, totuși, este mult mai largă, compunându-se din 15 agenții și mai multe programe sau organisme.

Curtea Internațională de Justiție din Haga (Olanda) este principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite. Rezolvă disputele de natură legală dintre state și oferă avize consultative Națiunilor Unite și agențiilor specializate. Statutul său face parte în totalitate din Carta Națiunilor Unite.

Curtea este deschisă tuturor statelor semnatare ale Statutului, ceea ce include astfel automat statele membre ale Națiunilor Unite. Statul care nu este membru al Națiunilor Unite poate deveni parte semnatară a Statutului, așa cum este Elveția sau Nauru. Curtea nu este deschisă pentru persoanele fizice.

Toate țările – părți semnatare ale Statutului Curții – pot fi părți în litigiile rezolvate de Curte. Alte state pot să se prezinte în astfel de litigii doar în condițiile descrise de Consiliul de Securitate.

Atât Adunarea Generală cât și Consiliul de Securitate pot să ceară Curții avize consultative în orice problemă de natură legală; alte organisme ale Națiunilor Unite și agențiile specializate, atunci când sunt autorizate de Adunare, pot cere avize consultative în legătură cu probleme legale, în limitele scopului activităților pe care sunt autorizate să le desfășoare.

Jurisdicția Curții acoperă toate problemele ridicate de state, toate subiectele atinse în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele sau în convențiile aflate în vigoare. Statele mai pot să se oblige să accepte jurisdicția Curții anterior apariției vreunui litigiu, fie prin semnarea unui tratat sau a unei convenții care fac referire la Curte, fie printr-o declarație cu același efect. Astfel de declarații care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții pot să excludă anumite categorii de litigii.

În conformitate cu Statutul, Curtea decide prin referire la:

convenții internaționale care stabilesc reguli recunoscute expres de statele contestatare;

obiceiul internațional ca dovadă a practicii general acceptate ca drept;

principiile generale de drept recunoscute de state;

deciziile judecătorești și doctrina celor mai calificați oameni care lucrează în domeniu, de diferite naționalități.

Curtea este alcătuită din 15 judecători aleși de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, care votează independent.

Ei sunt aleși pe baza calificării fiecăruia și în funcție de naționalitate, ținându-se seama ca principalele sisteme juridice din lume să fie reprezentate. Nu pot fi doi judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii funcționează pe un mandat de 9 ani și pot fi realeși. Ei nu pot avea nici o altă ocupație pe durata mandatului.

Curtea, în mod obișnuit, judecă în plen dar poate să alcătuiască și unități mai mici numite camere, dacă părțile cer acest lucru. Deciziile pronunțate de camere sunt considerate ca și când ar fi fost pronunțate de plenul Curții. Curtea mai are o Cameră pentru Probleme de Mediu și alcătuiește în fiecare an o Cameră pentru Procedură Sumară.

CAPITOLUL II

Istoricul Curții Internaționale de Justiție

Crearea Curții a reprezentat punctul culminant al unui lung drum în care s-a urmărit dezvoltarea metodelor folosite pentru a se ajunge la înțelegeri pașnice în dispute internaționale, metode care își au originea chiar în timpurile clasice.

Art. 33 al Cartei Națiunilor Unite enumeră următoarele metode pentru a se ajunge la înțelegeri pașnite sunt acceptate de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. Carta prevede măsurile suspendării și expulzării unui membru pentru violarea principiilor Cartei, deși acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

Conform Cartei, limbile oficiale ale Națiunilor Unite sunt: chineza, engleza, rusa, franceza și spaniola. Araba a fost adăugată ca limbă oficială a Adunării Generale, Consiliului de Securitate și Consiliului Economic și Social.

Carta a stabilit șase principale organisme ale Națiunilor Unite care sunt următoarele : Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. Familia Națiunilor Unite, totuși, este mult mai largă, compunându-se din 15 agenții și mai multe programe sau organisme.

Curtea Internațională de Justiție din Haga (Olanda) este principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite. Rezolvă disputele de natură legală dintre state și oferă avize consultative Națiunilor Unite și agențiilor specializate. Statutul său face parte în totalitate din Carta Națiunilor Unite.

Curtea este deschisă tuturor statelor semnatare ale Statutului, ceea ce include astfel automat statele membre ale Națiunilor Unite. Statul care nu este membru al Națiunilor Unite poate deveni parte semnatară a Statutului, așa cum este Elveția sau Nauru. Curtea nu este deschisă pentru persoanele fizice.

Toate țările – părți semnatare ale Statutului Curții – pot fi părți în litigiile rezolvate de Curte. Alte state pot să se prezinte în astfel de litigii doar în condițiile descrise de Consiliul de Securitate.

Atât Adunarea Generală cât și Consiliul de Securitate pot să ceară Curții avize consultative în orice problemă de natură legală; alte organisme ale Națiunilor Unite și agențiile specializate, atunci când sunt autorizate de Adunare, pot cere avize consultative în legătură cu probleme legale, în limitele scopului activităților pe care sunt autorizate să le desfășoare.

Jurisdicția Curții acoperă toate problemele ridicate de state, toate subiectele atinse în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele sau în convențiile aflate în vigoare. Statele mai pot să se oblige să accepte jurisdicția Curții anterior apariției vreunui litigiu, fie prin semnarea unui tratat sau a unei convenții care fac referire la Curte, fie printr-o declarație cu același efect. Astfel de declarații care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții pot să excludă anumite categorii de litigii.

În conformitate cu Statutul, Curtea decide prin referire la:

convenții internaționale care stabilesc reguli recunoscute expres de statele contestatare;

obiceiul internațional ca dovadă a practicii general acceptate ca drept;

principiile generale de drept recunoscute de state;

deciziile judecătorești și doctrina celor mai calificați oameni care lucrează în domeniu, de diferite naționalități.

Curtea este alcătuită din 15 judecători aleși de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, care votează independent.

Ei sunt aleși pe baza calificării fiecăruia și în funcție de naționalitate, ținându-se seama ca principalele sisteme juridice din lume să fie reprezentate. Nu pot fi doi judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii funcționează pe un mandat de 9 ani și pot fi realeși. Ei nu pot avea nici o altă ocupație pe durata mandatului.

Curtea, în mod obișnuit, judecă în plen dar poate să alcătuiască și unități mai mici numite camere, dacă părțile cer acest lucru. Deciziile pronunțate de camere sunt considerate ca și când ar fi fost pronunțate de plenul Curții. Curtea mai are o Cameră pentru Probleme de Mediu și alcătuiește în fiecare an o Cameră pentru Procedură Sumară.

CAPITOLUL II

Istoricul Curții Internaționale de Justiție

Crearea Curții a reprezentat punctul culminant al unui lung drum în care s-a urmărit dezvoltarea metodelor folosite pentru a se ajunge la înțelegeri pașnice în dispute internaționale, metode care își au originea chiar în timpurile clasice.

Art. 33 al Cartei Națiunilor Unite enumeră următoarele metode pentru a se ajunge la înțelegeri pașnice în disputele între state: negocierile, cercetările, medierea, concilierea, arbitrajul, înțelegerea pe cale judecătorească etc. În cadrul acestor metode, un rol important îl are uneori o terță parte. De exemplu medierea plasează părțile unei dispute în poziția în care ele însele rezolvă disputa, grație influenței unei părți terțe. Arbitrajul merge mai departe, în sensul că disputa este, de fapt, supusă deciziei unui terț imparțial, astfel încât să se ajungă la o înțelegere care obligă părțile. Acest lucru este valabil și în cazul hotărârii judecătorești, cu excepția faptului că o instanță este supusă unor reguli mai stricte decât un tribunal de arbitraj, de exemplu în legătură cu probleme de procedură.

Din punct de vedere istoric, medierea și arbitrajul au precedat înțelegerea pe cale judiciară. Primele au fost cunoscute în India antică și lumea islamică în timp ce ultima își regăsește multe exemple în Grecia antică, în triburile arabe, China, lumea islamică timpurie, în dreptul maritim bazat pe obiceiul locului, în Europa medievală și practica Papală.

Istoria modernă a arbitrajului internațional datează, așa cum este general admis, de la Tratatul din 1974 dintre SUA și Marea Britanie. Acest Tratat de Prietenie, Comerț și Navigație a pus bazele creării a 3 comisii mixte, formate în mod egal din persoane de naționalitate americană și britanică, ce aveau sarcina să fixeze și să răspundă la un număr de întrebări mai importante pe care cele două țări nu putuseră să le rezolve pe calea negocierilor. Este adevărat că cele două comisii nu erau în adevăratul sens al cuvântului organisme terțe care să ia parte la dezbateri, dar se doreau a funcționa întru-un sens larg ca tribunale.

Ele au retrezit interesul pentru arbitraj. Pe perioada sec. al XIX-lea, SUA și Marea Britanie au recurs la această modalitate, precum și alte state din Europa și cele 2 Americi.

Arbitrajul în legătură cu pretențiile contradictorii din 1872 ale SUA și Marii Britanii, a marcat începutul celei de-a doua faze și mai importante. Conform Tratatului de la Washington din 1871, SUA și Marea Britanie au fost de acord să supună arbitrajului problema pretențiilor în legătură cu pretinsa încălcare a neutralității de către cea din urmă, pe timpul Războiului Civil american. Decizia tribunalului de arbitraj a ordonat Marii Britanii să plătească despăgubiri, ceea ce s-a și întâmplat. Procedurile au fost un exemplu care a demonstrat eficacitatea arbitrajului pentru a se ajunge la o înțelegere, într-o dispută majoră. În ultimii ani ai sec. al XIX- lea, s-a ajuns astfel la a se consemna dezvoltarea în diferite direcții ca :

– o creștere a practicii de inserare în tratate a clauzelor care arată că se va recurge la arbitraj în eventualitatea apariției unei dispute între părți;

– concluzia majorității tratatelor de arbitraj de a se ajunge la o înțelegere în disputele din interiorul unui stat;

– eforturile de a elabora un drept general al arbitrajului pentru ca țările care doresc să recurgă la această modalitate, dorind a ajunge la o înțelegere, să nu fie obligate de fiecare dată să decidă în legătură cu procedura care va fi adoptată, compunerea tribunalului, regulile care vor fi urmate și factorii care vor fi luați în considerare pentru stabilirea despăgubirilor;

– propuneri pentru crearea unui tribunal internațional permanent de arbitraj pentru a nu mai fi necesară înființarea uni tribunal special ad-hoc de fiecare dată, pentru fiecare dispută.

Conferința de Pace de la Haga din 1899 a marcat începutul celei de-a 3-a faze a istoriei moderne a arbitrajului internațional. Obiectivele principale ale Conferinței la care, ca un remarcabil lucru nou, au participat și statele mai mici din Europa, unele state din Asia și Mexic-ul, s-au purtat discuții despre pace și dezarmare. S-a sfârșit prin adoptarea Convenției care trata nu numai problema arbitrajului, dar se referea și la alte metode pentru ajungerea la înțelegeri în mod pașnic, cum ar fi bunele oficii și medierea.

În legătură cu arbitrajul, Convenția din 1899 a pus bazele pentru crearea unui mecanism permanent care să ajute tribunalele de arbitraj să fie înființate după cum se dorește și care să le faciliteze munca. Această instituie cunoscută drept Curtea Permanentă de Arbitraj consta, în esență, în juriști desemnați de toate țările semnatare ale Convenției – fiecare țară putând semna până la 4 – dintre care să fie desemnați apoi membrii fiecărui tribunal de arbitraj. Convenția a creat în continuare un Birou permanent, cu sediul la Haga, cu funcție asemănătoare grefei sau unui secretariat și a mai emis un set de reguli de procedură care să guverneze conducerea arbitrajului.

Se va vedea că numele de ”Curtea Permanentă de Arbitraj” nu este în întregime exact pentru a descrie mecanismul înființat prin Convenție și care a reprezentat mai mult o metodă sau un mijloc care să faciliteze înființarea tribunalelor de arbitraj ca și când era necesar. Totuși , sistemul astfel înființat a fost unul permanent, iar Convenția a ”instituționalizat” dreptul și practica arbitrajului, punând-o pe un loc mai bine definit și general acceptat.

Înființată în 1900, Curtea Permanentă de Arbitraj a început să funcționeze în 1902, În 1907 o a-2-a Conferință de Pace de la Haga, la care au fost de asemenea invitate și state din America de Sud și Centrală, a revizuit Convenția și a îmbunătățit regulile care guvernează procedura arbitrajului. Anumiți ar fi dorit ca modificarea sistemului instituit în 1899 să nu aibă loc.

Secretarul de stat al SUA, E. Root, a instruit delegația SUA ca să acționeze în sensul creării unui tribunal permanent compus din judecători care să fi deținut posturi juridice și nimic mai mult, care să nu aibă nici o altă ocupație, care să fie în întregime devotați judecății și care să poată să ajungă la o decizie în spețele internaționale prin metode juridice. ”Acești judecători”, scria Secretarul Root, ”ar trebui selectați din diferite țări așa încât diferitele sisteme de drept și procedură și principalele limbi vorbite să fie corect reprezentate”. SUA, Marea Britanie și Germania s-au alăturat în a înainta propunerea pentru înființarea unei instanțe permanente, dar Conferința nu a putut ajunge la o decizie finală pe această temă. Cea mai mare dificultate, după cum a apărut ea în timpul discuțiilor, a fost să se găsească o cale acceptabilă de a alege judecătorii, nici una dintre propuneri nebucurându-se de o susținere generală.

Instanța de arbitraj ” compusă din judecători care să reprezinte diferitele sisteme juridice din lume și capabilă să asigure continuitatea jurisprudenței arbitrajului” trebuia să și aibă sediul la Haga și să judece cazurile care cădeau în jurisdicția sa conform unui tratat general sau unei înțelegeri speciale. O procedură sumară trebuia să aibă loc in fața unei delegații de 3 judecători aleși anual, iar prevederile Convenției urmau să fie completate cu reguli ce aveau să fie determinate de Curtea însăși.

Fără a ține seama de destinul acestor propuneri, Curtea Permanentă de Arbitraj (C.P.A.), care în 1913 și-a stabilit sediul în Palatul Păcii, construit în acest scop, mulțumită unei contribuții a lui Andrew Carnegie, și-a adus contribuția pozitivă la dezvoltare dreptului internațional. Există în continuare, independent de toate celelalte organizații internaționale, iar părțile participante numără acum 82.

Între cazurile rezolvate pe calea arbitrajului de această instanță putem aminti speța legată de confiscarea navelor în cazul Carthage și Manouba (1913), speța în legătură cu frontierele Timorului (1914) sau suveranitatea Insulei Palmas (1928). În timp ce tribunalele de arbitraj demonstrau că pot să decidă în cazul unor dispute dintre state, pe baza dreptului și justiției și impuneau respect pentru imparțialitatea de care dădeau dovadă, neajunsurile Curții Permanente de Arbitraj păreau mai nesemnificative.

Tribunalelor compuse în moduri diferite li se putea cu greu cere să dezvolte serios o metodă stabilă în dreptul internațional, în aceeași măsură cu puterea de a realiza acest lucru de către un tribunal constituit permanent. De altfel, mai era vorba și de caracterul în întregime voluntar al întregului mecanism. Faptul că statele erau părți semnatare ale Convențiilor din 1899 și 1907 nu le obliga cu nimic să supună disputele lor arbitrajului și nici să recurgă special la C.P.A. sau să se supună regulilor de procedură cuprinse în Convenții. C.P.A. a căutat să diversifice serviciile pe care putea să le ofere, pe lângă cele cuprinse în Convenții, de exemplu, să ofere asistență tehnică tribunalelor de arbitraj înființate independent de ea. De asemenea, în 1903 a adoptat ”Regulile C.P.A. pentru disputele supuse arbitrajului, dintre 2 părți, din care una este un stat”.

Lucrările celor 2 Conferințe de Pace de la Haga și idile pe care ele le-au născut în conștiința oamenilor de stat și a juriștilor au avut influență asupra creării Curții de Justiție a Americii Centrale care a funcționat între 1908 și 1918, precum și asupra variantelor de planuri propuneri înaintate între 1911 și 1919 de organisme naționale și internaționale și de guverne pentru înființarea unui tribunal internațional și care au culminat prin înființarea Curții Permanente de Justiție Internațională(C.P.J.I.) în cadrul noului sistem internațional stabilit după cel de-al 2-lea război mondial.

C.P.J.I.(1922-1946) a fost creată de Liga Națiunilor. Art. 14 al Acordului Ligii Națiunilor acorda Consiliului Ligii responsabilitatea de a formula planurile pentru înființarea C.P.J.I., o astfel de instanță trebuind să fie competentă nu numai să audieze și să decidă în disputa cu caracter internațional adusă în fața sa de părțile implicate, dar și să ofere avize cu caracter facultativ în legătură cu această dispută sau să răspundă întrebărilor puse de Consiliu sau de Adunare.

Rămânerea în sarcina Consiliului Ligii să acționeze după cum era necesar pentru ca art. 14 să producă efecte. La o a 2-a sesiune în 1920, Consiliul a numit un nou Comitet Consultativ de Juriști să întocmească un raport în legătură cu înființarea C.P.J.I. Comitetul se afla la Haga condus de Baron Deschamps din Belgia.

În august 1920, un raport conținând o schemă sumară a fost prezentat Consiliului care, după ce l-a examinat și l-a amendat corespunzător, l-a prezentat Primei Adunări a Ligii Națiunilor deschise în Geneva în noiembrie, același an. Adunarea a instruit un al 3-lea comitet pentru a examina problemele constituirii Curții. În decembrie 1920, după studierea aceleiași probleme și de către un subcomitet, comitetul a înaintat proiectul de lege, adoptat în unanimitate. Acesta a fost statutul C.P.J.I. Adunarea a hotărât că un singur vot nu este suficient pentru înființarea C.P.J.I., iar fiecare stat reprezentat în Adunare va trebui, formal, să ratifice Statutul.

Într-o Rezoluție din 13 septembrie 1920 se hotăra faptul că protocolul care adopta Statutul trebuia înaintat tuturor membrilor Ligii Națiunilor de către Consiliu, trebuind să se decidă dacă Statutul va produce efecte de îndată ce protocolul era ratificat de majoritatea statelor membre sau nu. Protocolul era deschis semnării pe 16 decembrie. Până la următoarea întâlnire a Adunării în septembrie 1921, majoritatea membrilor Ligii semnaseră și ratificaseră protocolul. Astfel, Statutul a intrat în vigoare. A fost revizuit numai o dată în 1929, iar versiunea revizuită a intrat în vigoare în 1936.

Printre alte lucruri, noul Statut a rezolvat problema anterioară, insurmontabilă, a alegerii membrilor tribunalului permanent internațional, susținând ca judecătorii să fie aleși în același timp, dar independent, de Consiliul și Adunarea Ligii, luându-se în considerare ca cei aleși ”să reprezinte principalele forme de civilizație și principalele sisteme de drept din lume”. Oricât de simplă ar părea astăzi această soluție, în 1920 a fost considerată o mare realizare atunci când s-a ajuns la ea.

C.P.J.I. a devenit astfel o realitate concretă. Marele avantaj pe care l-a reprezentat în istoria procedurilor legale internaționale poate fi înțeles luând în considerare și următoarele:

spre deosebire de tribunalele de arbitraj, C.P.J.I. a fost un organism constituit permanent, guvernat de propriul său Statut și Reguli de procedură, fix și la îndemână și cu putere asupra părților care au recurs al el;

avea o grefă permanentă care, inter alia, a servit ca un canal de comunicație cu guvernele și organismele internaționale;

procedurile erau publice și exista cerința ca pledoariile să fie publicate, precum și toate probele cu titlu de document sau înregistrarea desfășurării ședinței de judecată;

tribunalul permanent înființat astfel, putea de să pună bazele și să dezvolte treptat o constantă practică și să mențină o anumită continuitate în deciziile sale, prin aceasta aducând o și mai mare contribuție la dezvoltarea dreptului internațional;

în principiu, C.P.J.I. era accesibilă tuturor statelor pentru a ajunge la o înțelegere pe cale judiciară în disputele internaționale, ele putând declara că în legătură cu o anumită categorie de dispute legale, jurisdicția Curții este recunoscută și obligatorie dacă implică alte state care acceptaseră în prealabil același lucru. Sistemul acceptării facultative a jurisdicției Curții era maximul posibil obținut pe atunci;

C.P.J.I. avea puterea de a emite avize cu caracter facultativ în legătură cu o dispută sau chestiune la care făcea referire Consiliul sau Adunarea Ligii Națiunilor;

Statutul Curții enumera în mod special sursele de drept care urmau să fie aplicate pentru a se ajunge la formularea deciziilor sau a opiniilor cu caracter facultativ, fără a se prejudicia puterea Curții de a decide într-o speță ex aequo et bono, dacă părțile erau de acord în acest sens.

Era mai reprezentativă pentru comunitatea internațională și pentru sistemele de drept importante ale lumii decât fusese oricare alt tribunal internațional, vreodată.

Deși C.P.J.I. fusese înființată prin și de Liga Națiunilor, totuși, nu făcea parte din Ligă. Există o legătură între cele 2 organisme mai ales prin faptul că Adunarea și Consiliul Ligii alegeau periodic membrii Curții și prin faptul că atât Adunarea, cât și Consiliul puteau să ceară sfatul Curții în diferite chestiuni, totuși, cea din urmă nu a fost niciodată parte integrantă a Ligii, așa cum Statutul său nu a făcut parte din Acordul formal. În particular, un stat membru al Ligii Națiunilor nu era automat parte semnatară a Statutului Curții.

Între 1922 și 1940, C.P.J.I. a tratat 29 de cazuri între state și a emis 27 de avize consultative. În același timp, mai multe sute de tratate, convenții și declarații îi confereau jurisdicție în legătură cu anumite categorii de dispute. Orice neîncredere care ar fi putut exista în legătură cu întrebarea dacă un tribunal internațional ar putea funcționa practic și efectiv, era astfel spulberată.

Valoarea Curții pentru comunitatea internațională a fost demonstrată în mai multe feluri diferite, în primul rând prin dezvoltarea unei tehnici judiciare adevărate. Acest lucru și-a găsit exprimarea în Regulile Curții, pe care instanța le-a trasat prima oară în 1922 și le-a revizuit ulterior în 1926, 1931 și 1936, mai există și Rezoluția C.P.J.I. PRIVIND Practica Judecătorească a Curții adoptată în 1931 și revizuită în 1936 și care descria procedura internă care trebuie aplicată în cazul deliberărilor Curții, în fiecare speță. În completare, în timp ce ajutau la rezolvarea unor serioase dispute internaționale, majoritatea consecințe ale primului război mondial, deciziile C.P.J.I. în egală măsură, de obicei clarificau părți anterior neclare din dreptul internațional și contribuiau la dezvoltarea dreptului internațional.

Izbucnirea războiului în septembrie 1939 a avut inevitabil serioase consecințe pentru C.P.J.I. care deja în ultimii ani cunoscuse o perioadă de activitate redusă.

După ultima ședință publică, pe 4 decembrie 1939, C.P.J.I. nu s-a mai confruntat cu nici o chestiune juridică și nici alte alegeri pentru desemnarea judecătorilor nu au mai fost ținute. În 1940, Curtea s-a mutat la Geneva, un singur judecător rămânând în Haga, împreună cu o parte a personalului grefei, de naționalitate olandeză. Nu se putea ca și pe timpul războiului să nu fie cineva preocupat de viitorul Curții ca și de crearea unei noi ordini politice internaționale.

În 1942, Secretarii de Stat ai S.U.A. și Marii Britanii s-au declarat în favoarea înființării sau reînființării unei curți internaționale după război, iar Comitetul Juridic Inter-American a recomandat extinderea jurisdicției C.P.J.I. La începutul anului 1943, guvernul Marii Britanii a preluat inițiativa de a invita un număr de experți la Londra pentru a constitui un Comitet al Aliaților neformal pentru a examina problema. Acest Comitet, sub conducerea lui Sir William Malkin (Marea Britanie) s-a reunit de 19 ori, când au participat juriști din 11 țări. În raportul său, publicat pe 10 februarie 1944, se recomanda ca :

Statutul oricărei noi instanțe internaționale să se bazeze pe acela al C.P.J.I.;

o competență consultativă să fie reținută în cazul noii Curți;

acceptarea jurisdicției noii instanțe să nu fie obligatorie;

instanța să nu aibă competență să trateze probleme politice esențiale.

În același timp, pe 30 octombrie 1943, ca urmare a unei conferințe între China, U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. a fost emisă o declarație comună care recunoștea necesitatea ”înființării în cel mai scurt timp posibil a unei organizații generale internaționale, bazate pe principiul egalității suverane a tuturor statelor care iubesc pacea și deschise tuturor statelor care doresc să devină membre, mici sau mari, pentru menținerea păcii și securității internaționale”.

Această declarație a dus la schimburi între cele Patru Puteri la Dumbarton Oaks și a determinat publicarea în 9 octombrie 1944 a propunerilor pentru înființarea unei organizații generale internaționale care să includă o curte de justiție internațională. Următorul pas a fost fixarea unei întâlniri în Washington în aprilie 1945 a unui comitet de juriști reprezentând 44 de state. Acest Comitet, sub conducerea lui G.H. Hackworth (S.U.A.) a fost desemnat să pregătească un proiect de Statut pentru viitoarea curte de justiție internațională pentru a fi reprezentat la Conferința din San Francisco, ce trebuia, între aprilie și iunie 1945, să redacteze Carta Națiunilor Unite. Comitetul, totuși, s-a simțit constrâns să lase fără răspuns un număr de întrebări în legătură cu care să se decidă la Conferință ca : ar trebui să fie creată o nouă curte? în ce formulă ar trebui misiunea curții ca principal organ judecătoresc al Națiunilor Unite să înceapă? ar trebui ca și competența curții să fie obligatorie, iar dacă da, până la ce limite? cum ar trebui aleși judecătorii?

Decizia finală în legătură cu aceste puncte și în legătură cu forma definitivă a Statutului a fost luată la Conferința din San Francisco, la care au participat 50 de state. Conferința s-a pronunțat împotriva competenței obligatorii și pentru crearea unei curți complet noi, care să devină principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, de o importanță egală cu Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Secretariatul și care să aibă Statutul anexat și, în același timp, parte integrantă a Cartei. Motivele principalele care au determinat Conferința să creeze o nouă curte au fost următoarele:

cum curtea urma să fie principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, era nepotrivit ca acest rol să fie ocupat de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, care fusese până în acel moment legată de Liga Națiunilor, aflată pe punctul de a se dizolva;

crearea unei noi curți era mult mai consistentă în condiția formulată în Cartă ți anume ca toate statele membre ale Națiunilor Unite să fie părți ipso facto ale Statutului Curții;

mai multe state fuseseră părți semnatare ale Statutului C.P.J.I. și nu erau reprezentate la Conferința de la San Francisco sau vice-versa;

exista impresia în anumite grupări că deja C.P.J.I. făcea parte dintr-o ordine veche mondială, în care statele din Europa dominaseră afacerile politice și legale ale comunității internaționale, iar crearea unei noi curți va ajuta statele din afara Europei să joace un rol mai important, acest lucru s-a întâmplat în realitate atunci când statele membre ale Națiunilor Unite s-au înmulțit de la 51 în 1945 la 185 în 1996.

Conferința de la San Francisco a arătat totuși că nu orice legătură cu trecutul trebuie ruptă, după cum însuși Statutul C.P.J.I. a fost trasat pe bazele puse prin experiența trecutului și s-a crezut că este mai bine să nu se schimbe ceea ce părea că funcționase bine. Astfel, Carta statua pe deplin că Statutul C.I.J. se bazează pe acela al C.P.J.I. În același timp, pașii necesari au fost efectuați pentru a transfera jurisdicția C.P.J.I. , în măsura în care era posibil, către C.I.J. În orice caz, decizia de a crea o nouă curte însemna în mod necesar dizolvarea precedentei.

C.P.J.I. s-a întrunit pentru ultima oară în octombrie 1945 atunci când s-a decis să fie luate toate măsurile care se credea că sunt potrivite pentru a se asigura transferul arhivelor sale și a efectelor către noua C.I.J. care, ca și predecesoarea sa, urma să-și stabilească sediul în Palatul Păcii. Judecătorii C.P.J.I. au demisionat cu toții în 31 ianuarie 1946, iar alegerile pentru primii membri ai C.I.J. au avut loc pe 5 februarie 1946, în timpul primei sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite. În aprilie 1946, C.P.J.I. a fost oficial dizolvată și C.I.J. s-a întrunit pentru prima dată, a ales drept președinte pe judecătorul Guerrero, ultimul președinte al C.P.J.I., a numit noii membri (majoritatea dintre foștii angajați ai C.P.J.I.) și a inaugurat o ședință publică pe data de 18, aceeași lună.

CAPITOLUL III

Statutul și Regulile Curții Internaționale de Justiție

Felul în care statele își manifestă consimțământul pentru ca în disputele lor de natură legală să decidă C.I.J. este definit de art. 36 din Statut Statutul C.I.J. a elaborat anumite principii generale care se regăsesc în Capitolul XIV al Cartei. Deși nu formează o parte integrantă a Cartei, nu este încorporat în aceasta, ci pur și simplu anexat. Acest lucru a avut scopul de a nu strica echilibrul celor 111 articole ale Cartei prin adăugarea celor 70 ale Statutului și de a facilita accesul la Curte pentru statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite. Articolele din Statut sunt împărțite în 5 capitole: ”Organizarea Curții” (art. 2-33), ”Competența Curții” (art.34-38), ”Procedura” (art. 39-64), ”Avize consultative” (art. 65-68), ”Amendament” (art. 69-70). Putea fi amendat în același mod ca și Carta, adică prin votul a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea a 2/3 din numărul statelor, incluzând membrii permanenți în Consiliul de Securitate. Singura diferență a fost aceea că statele – părți semnatare ale Statutului, dar fără a fi membre ale Națiunilor Unite, aveau dreptul de a participa la votul efectuat în Adunarea Generală. Dacă C.I.J. considera necesar ca Statutul să fie amendat, trebuia să supună propunerea făcută în acest sens Adunării Generale prin intermediul comunicării în scris adresate Secretarului General. Totuși , nu a existat vreun amendament adus Statutului C.I.J.

Conform puterilor conferite de Statut, C.I.J. a trasat propriile sale Reguli. Aceste reguli au scopul de a suplini regulile generale înfățișate de Statut și de a face să descrie detaliat etapele care trebuie parcurse pentru respectarea lor. Din moment ce Regulile au fost trasate conform Statutului, nu pot să conțină prevederi în contradicție cu Statutul sau care să confere Curții puteri mai mari decât cele specificate în Statut. Regulile Curții amplifică astfel prevederile din Statut care privesc procedura Curții sau lucrările Curții sau ale Registraturii, așa încât în anumite privințe este necesar să fie consultate amândouă documentele. C.I.J. este competentă să amendeze Regulile Curții, putând astfel să includă în ele prevederi la care s-a ajuns prin practica sa, ala cum a evoluat aceasta. Pe 5 mai 1946 s-au adoptat Reguli care se bazau pe larg pe ultima versiune a Regulilor Curții(C.P.J.I.) și care datau din 1936.

În 1967, în lumina experienței acumulate și a nevoii de a adapta Regulile la schimbările care avuseseră loc în lume, s-a decis revizuirea Regulilor și s-a înființat un comitet care să îndeplinească această misiune. Pe 10 mai 1972 s-au adoptat anumite amendamente care au intrat în vigoare pe 1 septembrie, același an. Pe 14 aprilie 1978, Curtea a adoptat un set revizuit de Reguli care au intrat în vigoare pe 1 iulie 1978. obiectivul schimbărilor a fost – la momentul la care activitatea Curții scăzuse incontestabil – de a mări flexibilitatea procedurilor, făcându-le atât de simple și rapide încât era posibil și de a ajuta reducerea costurilor părților, atât cât acest lucru depindea de Curte.

Din 1946 până în 1966, Curtea s-a confruntat cu 47 de cazuri între state și a emis 61 de hotărâri. De asemenea, a emis 23 de avize facultative. După o perioadă inițială de incertitudine care a dus la o rezoluție a Adunării Generale din 1947 privind nevoia de a se folosi mai mult serviciile Curții, lucrările Curții au cunoscut un tempo comparabil cu acela al C.P.J.I. Apoi , începând cu 1962, toate semnele indicau faptul că statele care creaseră C.I.J. ezitau să supună disputele lor hotărârii Curții. Numărul cazurilor aduse în fața Curții a scăzut în fiecare an, de la 2-3 în medie în anul 1950 până la nici unul în 1960; din iulie 1962 până în ianuarie 1967 nici un caz nou n-a fost prezentat și aceeași situație a fost cunoscută între februarie 1967 până în august 1971.

În vara lui 1970, în timpul în care nivelul activității Curții se afla în continuu declin, Secretarul General, în introducerea făcută în raportul său anual, a simțit nevoia de a reaminti importanța rezolvării conflictelor pe cale judiciară și 12 state au sugerat ” ca un studiu să fie întocmit… al obstacolelor din calea funcționării satisfăcătoare a Curții Internaționale de Justiție, și al căilor și metodelor pentru a înlătura aceste obstacole” incluzându-se ” posibilități adiționale pentru folosirea Curții așa cum nu fuseseră suficient explorate până atunci”. Adunarea Generală a notat pe agenda sa examinarea rolului Curții și, după mai multe runde de discuții și observații făcute în scris, pe 12 noiembrie 1974 s-a adoptat rezoluție în ce privește C.I.J.

Din 1972, numărul noilor cazuri aduse în fața Curții a crescut, iar între 1972 și 1985 cazurile noi erau în medie de 1 până la 3 în fiecare an. Din 1986, Curtea a cunoscut o creștere semnificativă a numărului cazurilor pe care trebuia să le rezolve. Pe o perioadă de aproximativ 10 ani, i s-au cerut să rezolve 19 cazuri și să dea 4 avize consultative. La sfârșitul lui iulie 1996, 9 cazuri se aflau pe rolul instanței. În rezoluția 44/23 din 17 noiembrie 1989, Adunarea Generală a declarat perioada 1990-1999 ca Decada Națiunilor Unite a Dreptului Internațional și a considerat că ar trebui ca principal obiectiv în această perioadă ” să se promoveze căi și metode pentru înțelegeri pașnice în cazul disputelor dintre state, incluzându-se modalitatea de a se apela la seviciile oferite de Curtea Internațională de Justiție și să i se dea acesteia tot respectul cuvenit”.

CAPITOLUL IV

Jurisdicția Curții Internaționale de Justiție

4. 1. Înțelegeri speciale

Paragraful 1 susține astfel : ”jurisdicția Curții se referă la toate cazurile aduse în fața sa de către părți și la toate chestiunile special menționate în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele sau convențiile în vigoare”.

Prima posibilitate descrisă aici este aceea în care părțile de comun acord înțeleg să supună conflictul existent deja între ele C.I.J. și astfel recunosc jurisdicția acesteia asupra unui caz particular. O astfel de înțelegere specială care conferă jurisdicție Curții este des întâlnită sub numele de compromis (nume provenit din franceză). O dată ce înțelegerea specială a ajuns la Curte, aceasta poate să dezbată cazul. 11 conflicte au făcut referire la C.P.J.I. și 13 conflicte au fost aduse în fața C.I.J. în acest mod.

O altă posibilitate este aceea ca un conflict să fie adus în fața Curții în timp ce la data inițierii procedurilor doar unul din statele aflate în conflict recunoscuse valabil jurisdicția Curții în legătură cu cazul respectiv, iar celălalt stat nu procedase astfel printr-o manifestare expresă a voinței sale, ci în mod implicit. Aceasta este o situație destul de rar întâlnită și cunoscută de forum proregatum.

S-a întâmplat, de asemenea, de 10 ori ca un stat să inițieze procedurile în fața C.I.J., deși recunoștea că partea opusă nu a recunoscut jurisdicția Curții, parte pe care o invita în acest mod să recurgă la recunoașterea jurisdicției Curții.

În toate aceste cazuri, răspunsul care s-a dat a fost unul negativ.

4. 2. Tratate și Convenții

Cea de-a doua posibilitate descrisă în art. 36, paragraful 1 din Statut pune întrebarea dacă tratatele sau convențiile în vigoare conferă jurisdicție Curții. A devenit o practică internațională generală includerea în înțelegerile internaționale – atât bilaterale cât și multilaterale – a prevederilor, cunoscute sub numele de clauze jurisdicționale, ca disputele dintr-o anumită categorie să fie în viitor sau să poată fi uneia sau mai multor metode de a găsi o rezolvare pe cale pașnică a conflictului. Numeroase clauze de acest tip au prevăzut și mai prevăd încă recurgerea la metode cum ar fi reconcilierea, medierea sau arbitrajul. Altele prevăd recurgerea la metoda rezolvării de către Curte, fie imediat, fie după ce au eșuat celelalte metode prin care să se ajungă la o înțelegere pe cale pașnică.

În acord cu acestea, statele semnatare ale acestor înțelegeri pot, dacă un conflict de tipul celui descris în clauza juridicțională din tratat apare între ele, fie să inițieze procedurile împotriva celeilalte părți sau celorlalte părți prin completarea unei cereri unilaterale, fie să încheie o înțelegere specială cu cealaltă parte sau celelalte părți prevăzând ca problema să fie adusă în fața C.I.J.

Felul în care clauza jurisdicțională este alcătuită variază de la un tratat la altul. Clauze jurisdicționale tip au fost întocmite de Institutul de Drept Internațional (1956).

Clauzele jurisdicționale se găsesc în tratate sau convenții:

având ca obiect înțelegerea pe cale pașnică în disputele dintre 2 sau mai multe state, care prevăd în particular faptul că se va cere luarea unei decizii pe cale judiciară, în anumite categorii de conflicte care pot să apară între statele respective, de obicei cu anumite excepții;

având ca obiect altceva decât înțelegerea pe cale pașnică a disputelor care s-ar putea naște între statele respective, caz în care clauza juridicțională a tratatului sau convenției în cauză se va referi numai la disputele care privesc interpretarea sau aplicarea tratatului sau convenției. Astfel de clauze pot fi incluse în chiar textul propriu-zis al tratatului sau într-un protocol anexat acestuia. Ele pot fi obligatorii sau facultative și pot suporta anumite excepții sau nu.

Astăzi, astfel de clauze jurisdicționale conferă jurisdicție C.I.J. Cele întocmite înaintea creării Națiunilor Unite confereau jurisdicție C.P.J.I. Pentru a preveni situația în care ele își pierd eficiența, Statutul prezent prevede despre C.I.J. să fie substitutul pentru C.P.J.I.

Dacă înțelegerea la care se face referire este încă în vigoare, iar statele implicate sunt părți semnatare ale Statutului, orice dispută care se naște poate fi supusă pentru rezolvare C.I.J. în același mod încare se proceda în trecut cu C.P.J.I. Cele câteva sute de tratate sau convenții care conferă jurisdicție Curții în acest mod au fost în mod normal înregistrate la Secretariatul Ligii sau la Națiunile Unite și o să apară în colecțiile tratatelor publicate de cele 2 organizații.

În completare, C.P.J.I. și C.I.J. au publicat liste ale acestor tratate și convenții și extracte din ele. Nu este întotdeauna ușor de determinat care dintre ele mai sunt în vigoare. Probabil că numără aproximativ 400, iar din cauză că unele sunt bilaterale, implică aproximativ 60 de state, iar altele fiind multilaterale, implică un număr și mai mare de state.

Exemple de tratate sau convenții care conferă jurisdicție C.I.J. :

O a treia modalitate de a consimți asupra jurisdicției Curții este descrisă în paragrafele 2 și 3 ale art. 36 din Statut:

(2) Statele, părți semnatare ale prezentului Statut, pot oricând să declare că recunosc drept obligatorie ipso facto și fără o înțelegere specială, în legătură cu oricare alt stat care acceptă același lucru, jurisdicția Curții asupra tuturor disputelor de natură legală privind:

interpretarea unui tratat;

orice problemă de drept internațional;

existența oricărui fapt care, dacă se stabilește că există, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;

natura sau mărimea cuantumului despăgubirilor care trebuie plătite pentru încălcarea unei obligații internaționale.

(3) Declarațiile la care se face referire mai sus pot fi făcute necondiționat sau sub condiționarea reciprocității din partea mai multor state sau a unui stat anume, sau pentru o perioadă de timp anume.

Acest sistem așa-zis al ”clauzei facultative” a dus la crearea unui grup de state care se situează față de Curte pe aceleași poziții pe care se situează și locuitorii unei țări față de instanțele de drept comun din acea țară. Fiecare stat care aparține acestui grup are în principiu dreptul de a chema orice alt stat sau chiar mai multe care fac parte, de asemenea, din acest grup, în fața Curții prin completarea unei cereri care inițiază procedurile desfășurate în fața Curții și ,invers, s-a obligat să apară înaintea Curții, dacă procedurile împotriva sa au fost inițiate de un alt stat sau de altele mai multe. Acesta este motivul pentru care astfel de declarații sunt cunoscute ca ”declarațiile care acceptă obligativitatea jurisdicției Curții”.

Aceste declarații, care îmbracă forma unui act unilateral al statului implicat sunt depuse la Secretarul General al Națiunilor Unite și sunt, în mod general, semnate de ministrul de externe al statului respectiv sau de reprezentantul acestui stat la Națiunile Unite. Ele sunt publicate în ”Seriile Tratatelor” ale Națiunilor Unite și în Anuarul C.I.J.

În ciuda apelurilor solemne ale Adunării Generale a Națiunilor Unite, ale Secretarului General al Națiunilor Unite(în introducerea sa făcută în ” Raportul asupra Lucrărilor Organizației” în 1970 și 1974) și ale Institutului de Drept Internațional (1959), ele sunt mai puține la număr decât se sperase.

În iulie 1996 erau doar 59, din următoarele zone geografice : Africa 17 (11 din ele din 1966), America Latină 9, Aia 5, Europa și alte state 28. trebuie adăugat că alte 12 state care la un moment dat recunoscuseră jurisdicția obligatorie a C.I.J. și-au retras declarația, 7 dintre ele după ce au avut calitatea de pârât în fața Curții. În ce privește tratatele și convențiile, Statutul a prevăzut că declarațiile care se referă la C.P.J.I. vor fi tratate ca și când s-ar referi de fapt la C.I.J. Șapte dintre acestea erau încă în vigoare în 1996, dar 11 țări care inițial recunoscuseră obligativitatea jurisdicției C.P.J.I., nu au mai recunoscut-o pe aceea a C.I.J. Tabelul de mai jos arată creșterea relativă a declarațiilor de-a lungul anilor:

Problemele se complică prin faptul că acceptarea jurisdicției obligatorii se face cu anumite rezerve ceea ce limitează scopul inițial. Aceste rezerve se găsesc în majoritatea declarațiilor oficiale (41 din cele 59 în vigoare în iulie 1995). De obicei se reiau prevederile paragrafelor 2 și 3 ale art. 36, inclusiv punctele (a), (b), (c) și (d) (în 15 declarații oficiale). Declarațiile oficiale sunt valabile pe o perioadă anume, de obicei pentru 5 ani cu posibilitatea unei reînnoiri tacite – ca regulă – și de obicei se mai prevede ca declarațiile oficiale să se încheie printr-o simplă notă, care să producă efecte după un timp anume sau imediat.

Prevederile de acest tip, cel mai des folosite, se referă la conflicte:

pentru care alte căi de a se ajunge la o înțelegere în mod pașnic sunt, de asemenea, prevăzute;

care apăruseră înainte de o anume dată sau care se referă la situații sau fapte anterioare acelei dăți, în general data la care statul printr-o declarație oficială a acceptat pentru prima dată jurisdicția obligatorie a Curții;

care se referă la chestiuni care țin de jurisdicția instanțelor statului care a făcut declarația oficială, conform dreptului internațional sau dreptului statului însuși;

care apar pe timpul sau în afara ostilităților;

cu anumite state, ca de exemplu : între statele membre ale Commonwealth- ului sau cu alte state cu care statul care face declarația oficială nu întreține relații diplomatice;

privind anumite tratate multilaterale;

privind anumite aspecte ce privesc probleme pentru care se aplică reglementările din dreptul mărilor.

Cele mai importantante două prevederi, cea în legătură cu alte căi pentru a se ajunge în mod pașnic la o înțelegere și cea în legătură cu jurisdicția internă a unui stat (prima regăsindu-se în 33 de declarații oficiale, iar cea de-a doua în 23 de declarații) corespund art. 95 și art. 2(7) al Cartei Națiunilor Unite. Acestea prevăd ca nimic din Cartă:

”să nu împiedice statele membre ale Națiunilor Unite de a încredința soluționarea diferendelor, existente între ele, altor tribunale, în virtutea înțelegerilor deja existente sau care pot fi încheiate în viitor”;

”să nu autorizeze Națiunile Unite să intervină în chestiuni esențiale care țin de jurisdicția internă a unui stat”.

În legătură cu ultima problemă, este incontestabil faptul că orice stat suveran deține, conform dreptului internațional, ceea ce este cunoscut ca teritoriul în legătură cu care doar el poate decide și ar fi de neimaginat în cazul în care C.I.J. ar putea să ia hotărâri privind problemele ce țin de acesta. Totuși, așa cum C.P.J.I. a clarificat în una din primele sale decizii, ”Problema dacă o anume chestiune cade sau nu în jurisdicția internă a unui stat este în mod esențial o problemă relativă; depinde de dezvoltarea relațiilor internaționale”.

Acesta este fără îndoială, unul din motivele pentru care anumite state au refuzat să recunoască jurisdicția obligatorie a C.I.J. în ce privește chestiunile care cădeau esențial în limitele jurisdicției interne. O astfel de rezervă acționează automat : este suficient pentru un guvern care se bazează pe o astfel de rezervă, să declare că o problemă în legătură cu carte urmează să fie inițiate procedurile în C.I.J. ține de fapt de jurisdicția internă, în scopul de a limita jurisdicția C.I.J. asupra cazului respectiv. Zece țări au adoptat inițial o astfel de formulă în declarațiile lor prin care acceptau jurisdicția obligatorie a C.I.J. Rezerva a fost invocată în cazurile cunoscute sub numele de ”Anumite împrumuturi norvegiene” sau ”Interhandel”.

C.I.J. a reținut obiecția bazată pe această rezervă în primul caz, dar nu a luat-o în considerare în ce privește cel de-al doilea caz, din moment ce obiecția se baza pe motive diferite. Unii membri ai Curții și-au exprimat opinia în sensul că o astfel de rezervă ar fi contrară Statutului, astfel încât, conform unor judecători, o astfel de rezervă era nulă și fără să poată produce efecte, dar în opinia altora, întreaga declarație care acceptă jurisdicția obligatorie era nulă și fără efecte (1957, 1959). Din această cauză, Institutul de Dreopt Internațional (1959) și mai mulți oameni de stat și juriști au luat legătura cu guvernele care incluseseră o astfel de rezervă în declarațiile lor oficiale, pentru a o retrage. Anumite state au procedat în consecință. În 1996, doar 5 declarații oficiale mai includeau o astfel de clauză.

Importanța unei astfel de rezerve este mai mare prin condiția reciprocității, care expres sau implicit se atașează tuturor declarațiilor oficiale care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții. Aceasta înseamnă că atunci când o dispută se naște între 2 sau mai multe state care făcuseră această declarație, rezerva făcută de oricare dintre ele poate să devină punctul pe care să se bazeze și care poate fi invocat de toate celelalte state. Cu alte cuvinte, jurisdicția Curții în legătură cu un caz este limitată la acele categorii de dispute care nu au fost excluse de nici unul din statele implicate. Dacă , de exemplu, sunt 2 state dintre care unul a acceptat jurisdicția obligatorie a C.I.J. numai în ce privește disputele care se nasc după data acceptării jurisdicției obligatorii, acea dată fiind 1 feb. 1924 și celălalt stat a exclus disputele legate de situațiile anterioare datei de 21 aug. 1928, atunci C.I.J. ar fi competentă în acest caz să analizeze numai cazurile care se nasc după această ultimă dată (21 aug. 1928).

În consecință, ținând cont de faptul că numărul statelor care au acceptat jurisdicția obligatorie a C.I.J. este limitat, se poate vedea că această jurisdicție este generală pentru un număr și mai mic de state din acest număr deja limitat și este vorba de o jurisdicție limitată pentru restul statelor.

4. 3. State care recunosc jurisdicția obligatorie a Curții (cu sau fără rezerve) iulie 1996

Australia

Austria

Barbados

Belgia

Botswana

Bulgaria

Cambodgia

Camerun

Canada

Columbia

Costa Rica

Cipru

Danemarca

Rep. Dominicană

Egipt

Estonia

Finlanda

Gambia

Georgia

Grecia

Guinea-Bissau

Haiti

Honduras

Ungaria

India

Japonia

Kenia

Liberia

Liechtenstein

Luxembourg

Madagascar

Malawi

Malta

Mauritius

Mexic

Nauru

Noua Zeelandă

Olanda

Nicaragua

Nigeria

Norvegia

Pakistan

Panama

Filipine

Polonia

Portugalia

Senegal

Somalia

Spania

Sudan

Suriname

Swazilan

Suedia

Elveția

Togo

Marea Britanie

Uganda

Uruguay

Zair

Un număr de 60 de state au fost părți în cazuri înfățișate C.I.J.

Din moment ce jurisdicția Curții se bazează pe consimțământul dat de state, voința lor este cea care determină întinderea jurisdicției și cât de des se va recurge la decizia pronunțată de C.I.J., 60 de state au fost părți în procedurile de contencios, distribuite în mod următor: Africa 15, Americă Latină 7, Asia 10, Europa și alte state 28. Ele au supus C.I.J. un total de 74 de cazuri, aproximativ o treime printr-o înțelegere specială, o treime pe baza unei declarații oficiale care acceptă jurisdicția obligatorie a C.I.J., iar restul, conform unei clauze jurisdicționale dintr-un tratat.

Înainte de a analiza dacă au fost folosite suficient atât C.P.J.I. cât și C.I.J., merită să amintim că cele două Curți nu au fost create în scopul de a rezolve toate conflictele internaționale, ci numai anumite dispute de natură legală. Nici Carta din San Francisco (art. 33 și 95) și nici Declarația asupra Principiilor de Drept Internațional în ce privește Relațiile de Prietenie și Cooperare între State nu au exclus alte mijloace de a rezolva diferendele internaționale.

C.P.J.I. însăși a subliniat faptul că înțelegerea pe cale judiciară ”este pur și simplu o alternativă pentru rezolvarea pe cale directă și pe cale prietenească a disputelor între părți”. Trebuie să se recurgă mai ales la ultima metodă pentru a se rezolva conflictele, fără a se ajunge în fața Curții neapărat, dar ținându-se seama de deciziile Curții în cazurile similare. Ceea ce este esențial este ca scopul final – rezolvarea conflictelor pe cale pașnică– să fie atins.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a luat în calcul aceste principii atunci când a dezbătut rolul C.I.J. între anii 1970 și 1974. Concluzionând că ar fi fost de preferat dacă ar fi fost mai bine folosit tot ceea ce putea Curtea să ofere, s-a reluat în rezoluțiile 3232, 3283 și 3710 (Declarația de la Manila în legătură cu Înțelegerile Pașnice în Disputele Internaționale din 1982) ceea ce Institutul de Drept Internațional afirmase deja într-o rezoluție din 1959 și anume că actul prin care se recurge la o rezolvare pe cale judiciară a unei dispute nu trebuie să fie considerat ca unul prietenesc.

În 1989, Secretarul General al Națiunilor Unite a înființat un Fond pentru Asistarea Statelor pentru Rezolvarea Disputelor în fața Curții. Scopul acestui Fond a fost acela de a furniza, în conformitate cu termenii și condițiile specificate în documentul intitulat Termenii Competenței, Directive și Reguli, asistență financiară statelor pentru cheltuielile care apar în legătură cu o dispută înfățișată Curții printr-o înțelegere specială, cu executarea unei hotărâri judecătorești a Curții rezultată în urma unei înțelegeri speciale.

CAPITOLUL V

Părțile Curții Internaționale de Justiție

5. 1. Statele

Numai statele pot să fie părți în litigiile din fața Curții. Una din funcțiile C.I.J. este să decidă conform dreptului internațional în disputele de natură legală care îi sunt înfățișate de către state. Procedând astfel, se atinge cu ajutorul său unul dintre principalele obiective ale Națiunilor Unite, care, conform Cartei, este să obțină o înțelegere în disputele internaționale, prin mijloace pacifiste și în acord cu principiile justiției și dreptului intenațional.

O dispută internațională de natură legală este, după formularea C.P.J.I. ”o neînțelegere într-o problemă de drept sau de fapt, un conflict, un dezacord al punctelor de vedere legale sau al intereselor”. O astfel de dispută între părți aflate pe poziții antagonice poate în cele din urmă să conducă la proceduri contencioase în fața unui tribunal internațional. Teoretic, astfel de proceduri pot să aibă loc între un stat pe de o parte și o organizație internațională pe de cealaltă parte sau o colectivitate sau chiar un individ. În limitele jurisdicției lor, instituții precum Curtea de Justiție a Comunității Europene din Luxembourg sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg ar fi îndreptățite să audieze astfel de dispute.

Acesta nu este însă cazul C.I.J., în fața căreia nici un caz nu poate fi înfățișat, dacă ambele părți nu sunt state. În ciuda a numeroase propuneri și chiar în pofida existenței unui tratat care susține posibilitatea desfășurării procedurilor în fața Curții, între o agenție internațională și un stat, nici Națiunile Unite și nici o agenție specializată a sa nu pot să fie părți în procedurile desfășurate în fața C.I.J.

În ce privește interesele private, acestea nu pot face obiectul unor proceduri în fața Curții Internaționale de Justiție, decât atunci când un stat, bazându-se pe dreptul internațional, preia cazul unuia dintre conaționalii săi și invovă împotriva altui stat răul pe care acea persoană pretinde că l-a suferit. Astfel, disputa devine una între state. Ca și oricare altă instanță, C.I.J. poate să opereze doar în limitele trasate în acest scop. Rar trece o zi fără să se primească o cerere în scris sau oral din partea unei persoane particulare. Oricât de bine întemeiate ar fi aceste cereri, C.I.J. nu este capabilă să le rezolve, iar răspunsul standard este întotdeauna același: ”Conform art. 34 din Statut, numai statele pot să fie părți în cazurile din fața Curții”

Astăzi Curtea este practic deschisă pentru oricare stat din lume:

statele membre ale Națiunilor Unite, care, prin semnarea Cartei, acceptă obligațiile prevăzute și, în același timp, devin părți semnatare ale Statutului C.I.J., care formează parte integrantă a Cartei;

acele state (Nauru și Elveția) care au devenit părți semnatare ale Statutului C.I.J. fără a semna Carta sau au devenit membre ale Națiunilor Unite; aceste state au trebuit să satisfacă anumite condiții fixate da Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate: acceptarea prevederilor Statutului, obligația de a respecta deciziile C.I.J. și obligația de a aduce o contribuție la costurile Curții;

oricare alt stat care, deși nu este membru al Națiunilor Unite și nici parte semnatară a Statutului C.I.J., a depus al Registratura C.I.J. o declarație care întrunește cerințele stabilite de Consiliul de Securitate prin care acceptă jurisdicția C.I.J. în legătură cu toate sau cu o categorie aparte sau categorii aparte de dispute. Multe state s-au găsit în această situație înainte de a deveni membre ale Națiunilor Unite, încheind tratate care recunoșteau jurisdicția C.I.J., au depus la Registratură declarația necesară pentru a putea să apară în fața Curții. Atunci când au fost părți într-un caz, li s-a cerut să contribuie la acoperirea costurilor respective.

Jurisdicția Curții în ce privește părțile care au dreptul să apară în fața sa – jurisdicția ratione personae – acoperă acele state enumerate mai sus. Cu alte cuvinte, pentru ca o dispută să fie înfățișată Curții în mod valabil este necesar ca ea să aibă loc între 2 sau mai multe state.

Un caz nu poate fi înfățișat Curții decât dacă statele implicate consimt. Jurisdicția ratione personae nu este însă prin ea însăși suficientă. Un principiu fundamental care guvernează materia rezolvării disputelor internaționale este acela că jurisdicția unui tribunal internațional depinde în ultim stadiu de consimțământul statelor implicate.

În concordanță cu aceasta, nici un stat suveran nu poate fi parte în procedurile desfășurate în fața Curții dacă nu consimțise anterior la aceasta în vreun fel. Trebuie să fi consimțit ca disputa sau categoria disputelor din care face parte și cazul respectiv să poată să fie judecate de Curte. Această declarație de consimțire este cea care determină jurisdicția Curții în ce privește disputa în cauză – jurisdicția Curții ratione materiae.

Este la fel de adevărat că art. 36 al Cartei susține în ce privește Consiliul de Securitate, că poate în orice etapă a disputei să recomande proceduri sau metode potrivite pentru a o rezolva, ca acesta să ”ia în considerare faptul că disputelele legale, ca o regulă generală, trebuie să fie aduse de părți în fața Curții Internaționale de Justiție”.

În cazul Canalului din Corfu, totuși, C.I.J. nu a luat în considerare recomandarea Consiliului de Securitate, în aceste circumstanțe era suficientă pentru a conferi jurisdicția necesară Curții, independent de dorințele părților implicate în conflict.

5.2. Agenții, consilierii juridici și avocații

Statele nu au reprezentanți permanenți acreditați pe lângă C.I.J. Ele comunică în mod obișnuit cu Grefa prin intermediul ministrului de externe sau ambasadorului acreditat în Olanda. Atunci când sunt părți într-un litigiu, sunt reprezentate de un agent.

Statul care completează o înțelegere specială trebuie să anunțe Curtea în legătură cu cine îl va reprezenta ca agent, după cum și celălalt stat trebuie să îndeplinească aceeași formalitate în momentul în care primește înțelegerea sau cererea cât mai curând posibil. În practică, agentul unui guvern este de obicei ambasadorul în Haga sau un civil cu funcție de consilier pe probleme juridice pe lângă ministrul de externe. Atunci când agentul nu este ambasador, semnătura sa trebuie să fie autentificată oficial.

O adresă în scopul contactării permanente în Haga trebuie, de asemenea, să fie stabilită. Părțile care au un interes comun pot să angajeze agenți diferiți sau un agent comun. Un agent joacă același rol și are aceleași drepturi și obligații ca un avocat în fața unei instanțe de drept comun. Dar în acest caz este vorba de relații internaționale, iar agentul joacă rolul șefului unei misiuni diplomatice, cu puterea de a obliga un stat suveran prin actele sale. El va primi la adresa sa comunicările necesare din partea Grefei în legătură cu litigiul și va adresa Grefei toată corespondența sau sau cererilew semnate sau autentificate. În cadrul audierilor publice, el deschide discuțiile purtate în contradictoriu în numele guvernului pe care îl reprezintă și poate el însuși să conducă o parte importantă a cestora, deși nu este obligat să facă asta. Atunci când sosește momentul potrivit, depune prezentările făcute special, conform normelor de procedură după care funcționează instanța. În general, ori de câte ori trebuie îndeplinit un act formal de către guvernul pe care-l reprezintă, el este cel care îl execută.

Agentul este uneori asistat de un co-agent, de un reprezentant-agent, un agent asistent sau un agent auxiliar și are în apropiere întotdeauna un consilier juridic sau un avocat, a cărui muncă o coordonează, acesta din urmă asistându-l când pregătește pledoariile sale sau când prezintă oral motivele poziției sale. Curtea trebuie să fie informată în legătură cu numele tuturor acestor persoane, ceea ce poate fi făcut în orice moment, pe parcursul desfășurării procedurilor.

Din moment ce nu există un Barou al C.I.J., nu există condiții pe care consilierii juridici sau avocații trebuie să le îndeplinească în scopul de a se putea bucura de dreptul de a pleda în fața Curții, cu excepția faptului că ei toți trebuie să fie numiți special de guvernul pe care îl reprezintă. Consilierii juridici nu trebuie să trebuie să aibă cetățenia statului în numele căruia apar și sunt aleși din rândul practicienilor, profesioniștilor de drept internațional și juriștilor din toate țările care trebuie să fie cei mai competenți pentru a prezenta punctul de vedere al statului care i-a numit. În practică, formează un grup de specialiști care în trecut era foarte restrâns, dar până în 1996 aproximativ 160 de persoane au apărut drept consilieri juridici în fața Curții, iar 20 dintre acestea în mai multe litigii. Salariile lor constituie de obicei cheltuiala statului care este reprezentat. În scopul reducerii acestor costuri, Regulile din 1978 prevăd că ”numărul consilierilor juridici și avocaților care urmează să fie ascultați în numele fiecărei părți o să fie fixat de Curte”. Din experiență, s-a dovedit faptul că un agent nu trebuie să fie neapărat asistat de o echipă foarte numeroasă.

Agenții, consilierii juridici și avocații se bucură de privilegiile și imunitățile necesare exercitării în mod independent a funcțiilor lor și în acest scop ministrul de externe al țării unde își află sediul Curtea este informat în legătură cu numele lor. Ei joacă un rol vital în procedurile desfășurate în fața Curții, pentru că organizează redactarea pledoariei părții pe care o susțin și coordonează pregătirea argumentelor înfățișate oral Curții.

CAPITOLUL VI

Procedura în fața Curții Internaționale de Justiție

Prevederile Satutului Curții, care face parte integrantă din Carta Națiunilor Unite, au o valoare declarativ-principială. Statutul cuprinde 5 subdiviziuni ( organizarea Curții, procedura, avizele consultative, amendamentele – referitor la procedura de modificare a statutului), iar principalele prevederi ale Statutului pot fi și ele grupate în: principii de organizare, cele referitoare la competență, procedura de judecată și deciziile Curții. Într-un capitol separat este tratată problema avizelor consultative și a procedurii specifice acestora.

Curtea Internațională de Justiție, ca organ judiciar principal al Organizației Națiunilor Unite este definită conform Statutului ca un corp de magistrați independenți, aleși fără a se ține cont de cetățenia lor. Se ține însă cont ca un stat să nu aibă mai mult de un membru, fiind vorba în viziunea autorului George Elian de o justificată aprehensiune din partea tuturor statelor, față de posibilitatea ca mai mulți judecători din același stat să intre în compunerea Curții. Țările considerate mari puteri vor fi însă, întotdeauna, reprezentate în compunerea Curții, pe baza unui acord tacit. Acest lucru poate fi interpretat ca o inegalitate de statut între marile puteri, pe de o parte, și statele mici și mijlocii, pe de altă parte.

Activitatea Curții este condusă se un președinte, iar în lipsa acestuia, de vicepreședinte. Ea se oglindește în lucrări publicate cu regularitate cum ar fi culegerea de hotărâri, avize consultative și ordonanțe, o colecție cuprinzând memorii, pledoarii și actele din fiecare dosar al Curții în parte, un anuar în care se rezumă activitatea C.I.J.

Procedura de soluționare a litigiilor deferite Curții este asemănătoare cu procedura de judecată din procesele civile, cu adaptările impuse de specificul unor cauze în care părțile sunt state și nu persoane fizice sau juridice de drept privat. Completul care poate judeca este alcătuit din minimum 9 membri. Limbile oficiale sunt engleza și franceza sau altă limbă, dacă părțile cad de acord să o folosească și obțin și asentimentul Curții. Procedura de judecată comportă două faze: una scrisă și alta orală, în această ordine. Această diferențiere este într-o oarecare măsură improprie pentru procesele-verbale de ședință, consemnarea scrisă a desfășurării orale a procesului au și un caracter de procedură scrisă, independent de caracterul oral și de contradictorialitate al dezbaterilor din fața Curții.

C.I.J. a păstrat ceea ce predecesoarea sa, C.P.J.I., reușise să obțină și anume un dificil echilibru între variatele cerințe pe care trebuia să le îndeplinească. De aceea a acționat foarte prudent atunci când a fost momentul să schimbe regulile impuse de C.P.J.I.

Din momentul înființării tribunalelor de arbitraj ca rezultat al voinței părților, nu era nimic surprinzător ca tocmai părțile să aibă un cuvânt important pentru trasarea regulilor de procedură ale C.P.J.I., pentru că se înfățișa într-o compunere și avea o competență asupra cărora se decisese înainte să se nască disputa pe care urma să o judece, prezentând părților un organism pre-determinat de reguli care să guverneze desfășurarea procedurilor.

Fondatorii și primii membri au avut la dispoziție în acest scop precdentele existente în practica tribunalelor de arbitraj și ale Curții Permanente de Arbitraj, dar în același timp a trebuit să pună niște baze noi. A trebuit ca ei să întocmească o procedură capabilă să satisfacă simțul justiției pentru un număr cât mai mare de potențiale părți într-un litigiu și să le pună pe picior de egalitate. Era necesar pentru Curte să le câștige încrederea și, reciproc, ea să aibă încredere în acestea. În conformitate cu toate cele menționate, Curtea a căutat să combine simplitatea cu o lipsă a formalismului în regulile alcătuite, care trebuiau să se caracterizeze prin flexibilitate în ceea ce privește aplicarea lor. Procedurile sunt instituite de părțile în litigiu sau de una dintre ele.

O diferențiere trebuie făcută în funcție de cum sunt inițiate procedurile, printr-o înțelegere specială sau prin intermediul unei cereri:

O înțelegere specială are o natură bilaterală și poate fi înaintată Curții de oricare dintre statele care vor lua parte la litigiu sau de amândouă părțile. O înțelegere specială trebuie să indice subiectul disputei și părțile din această dispută. Din moment ce nu există un stat solicitant și nici un stat pârât, în publicațiile Curții numele lor o să apară separate de o liniuță oblică la sfârșitul numelui oficial dat litigiului, de exemolu ”Belgia/Olanda”

O cerere, care are o natură unilaterală, este înaintată de un stat solicitant împotriva unui stat pârât. Se dorește a fi comunicată ultimului, iar regulile Curții conțin prevederi stricte în ce privește conținutul acestei cereri. În completarea numelui părții împotriva căreia sunt îndreptate pretențiile, statul solicitant trebuie, pe cât posibil, să indice pe scurt (tratat sau declarație oficială a acceptării jurisdicției obligatorii) motivul pentru care Curtea este competentă și trebuie să enumere succint faptele și motivele pe care își bazează pretențiile. La sfârșitul numelui oficial dat litigiului, numele celor 2 părți este separat prin abrevierea ”v”(de la latinescul ”versus”), de exemplu, ”Belgia v. Olanda”.

Înțelegerea specială sau cererea este în mod normal semnată de agent și este în general însoțită de o scrisoare din partea ministrului de externe sau a ambasadorului în Haga. Poate să fie redactată în engleză sau franceză, la alegerea statului care este implicat. O persoană autorizată de statul solicitant, în general ambasadorul de la Haga sau agentul înmânează documentul către Grefă sau îl trimite prin poștă grefierului. Grefierul, după ce s-a asigurat că toate cerințele oficiale din Statut și din Reguli au fost îndeplinite, îl transmite celeilalte părți din litigiu și membrilor Curții, dacă a fost înscris pe Lista Generală a Curții și informează presa prin intermediul unui scurt comunicat de presă. După ce a fost înregistrat, tradus și tipărit, o versiune bilindvă a înțelegerii sau cererii este apoi trimisă Secretarului General al Națiunilor Unite și tuturor statelor față de care este deschisă Curtea, ca și tuturor persoanelor care cer acest lucru. Instituția procedurilor se bucură astfel de o foarte bună publicitate. Data la care Grefierul primește înțelegerea specială sau cererea marchează deschiderea procedurilor desfășurate în fața Curții.

De la data la care o dispută se naște între niște state până la data care aceasta este supusă Curții întotdeauna trece o perioadă de timp. Această fază, înainte ca să se observe implicarea Curții în vreun fel și pe timpul căreia statele implicate discută și iau în considerare problemele lor, durează în medie 5 până la 6 ani și uneori chiar peste 10 ani. Totuși ”multe dispute, care sunt prin însăși natura lor foarte complexe, din moment ce altfel ar fi fost rezolvate între părți, nu au fost complet clarificate când ajung să fie înfățișate Curții, iar întreaga problemă necesită un studiu de lungă durată chiar și din partea părților, pe durata desfășurării procedurilor.

Este de remarcat astfel că, după inițierea procedurilor, un litigiu în fața C.I.J. durează în medie numai 2 ani și 5 luni până când este pronunțată o decizie finală. Anumite litigii au fost rezolvate chiar într-un an (Apelul în legătură cu Jurisidicția Consiliului ICAO care a durat 11 luni). Prin comparație, s-a calculat de curând că 13 dintre deciziile de arbitraj cele mai importante ale tribunalelor internaționale special constituite între 1921 și 1965 s-au lăsat așteptate timp de 2 ani și 3 luni. Durata medie a rămas aceeași în 10 litigii de arbitraj internațional care au fost judecate între 1965 și 1985. Factori specifici pentru anumite litigii au luat în considerare critica adusă de guverne și de autori de specialitate pentru durata și costul procedurilor desfășurate în fața C.I.J. În această privință se poate face referire la 2 litigii (Tracțiunea Barcelonei, care a durat 11 ani și Africa de S-V, care a durat 6 ani) la care trebuie adăugat litigiul referitor la disputa în legătură cu frontiera pe mare, continent și insulă, dar care trebuie considerat cu totul excepțional din cauza diversității chestiunilor la care s-a făcut referire și multitudinea documentelor care trebuiau examinate. Decizia din 11 sept. 1992 se întindea pe 270 de pagini.

Combinând cele 2 tipuri de procedură care sunt folosite în diferite grade în toate țările, Statutul Curții prevede ca procedurile desfășurate în fața Curții să cuprindă 2 etape: una scrisă și alta orală. Curtea a aplicat același principiu în mod flexibil, permițând părților care doresc să pună accent fie pe procedura scrisă, așa cum s-a procedat în litigiiile Dreptului de trecere pe teritoriul indian sau în legătură cu drepturile de pescuit, fie pe procedura orală ca în cazul Canalului din Corfu sau Africii de S-V.

Pentru că fiecare din aceste 2 etape a fost uneori criticată, nu a existat niciodată consens pentru ca una să fie eliminată. De fapt, combinația între etapa scrisă urmată de etapa orală, așa cum cere Statutul, este de dorit atunci când Curtea urmează să pronunțe o decizie într-o cât mai bună cunoștință de cauză. Aceste 2 etape pun la dispoziția părților și Curții pârghiile necesare administrării justiției internaționale în cât mai bune condiții.

6. 1. Procedura scrisă

Prima etapă sau cea scrisă constă în înfățișarea Curții a pledoariilor, de fapt a cererilor care conțin prezentarea detaliată a motivelor în fapt și în drept, pe care se bazează fiecare parte și răspunsul dat capetelor de cerere ale celeilalte părți.

Părțile au deplină libertate pentru a hotărî în legătură cu forma pe care o vor da cererilor lor. Unul din motivele pentru care litigiile tind să aibă foarte întinse pledoarii ar fi acela că părțile simt nevoia să fie pe placul Curții privite ca întreg, ceea ce înseamnă 15 judecători specializați toți în sistemele de drept ale țărilor din care provin, diferite între ele. Documentele pe care se bazează părțile trebuie în mod normal anexate și ele, dar dacă acestea sunt foarte întinse, vor fi încuviințate extracte și, dacă nu a fost deja publicat, întreg documentuk va fi depus la Grefă, la dispoziția membrilor Curții și a celeilalte părți, pentru a-l consulta. Curtea însăși poate cere documente sau explicații pe durata etapei scrise (Dreptul cetățenilor americani în Maroc sau Aurul în monede transferat din Roma în 1943).

Președintele instanței se întâlnește cu agenții și părțile de îndată ce este posibil, după ce li s-a stabilit data unei întâlniri, pentru a se asigura în legătură cu punctele lor de vedere, în legătură cu numărul și ordinea completării cererilor și cu data limită până la care această operațiune trebuie efectuată. Atunci când procedurile sunt inițiate printr-o procedură specială, aceasta fixează de obicei numărul și ordinea completării cererilor părților. O decizie se va lua apoi de către Curte în ce privește punctul de vedere al părților, pentru ca să nu se înregistreze nici o întârziere nejustificată.

Curtea formulează decizia sa sub forma unui Ordin emis de obicei după o lună după inițierea procedurilor și publicat în Rapoartele Deciziilor, avizelor consultative și ordinelor.

Atunci când procedurile sunt inițiate printr-o cerere, în principiu, două acte procedurale trebuie întocmite: ”un Memoriu al solicitantului și un Contra- Memoriu al pârâtului”. Dacă părțile hotărăsc în acest sens, iar Curtea găsește că este necesar, poate să existe și Replice și Duplici care ”să nu repete cerințele părților, ci să fie orientate pentru a evidenția problemele asupra cărora nu sunt de acord”. Termenele prevăzute, care ”vor fi atât de scurte pe cât caracterul litigiului permite” sunt în mod obișnuit aceleași pentru toate părțile. Nu pot fi depășite decât la cererea unei părți față de care Curtea ”nu este mulțumită pentru că există o motivare adecvată”.

Citatele expuse mai sus sunt preluate din Regulile din 1978 care iau în considerare punctele de vedere ale mai multor autori de specialitate. Numărul cererilor fusese fixat anterior la 4 în loc de 2 (excepție făcând doar litigiul Haga de la Torre), iar lucrările căpătaseră un caracter mult prea amplu(în general un volum de 100 de pagini, deși litigiul Tracțiunii Barcelonei cuprindea 37 de volume). Chiar și atunci când termene relativ prea mari erau cerute (în general de la 3 la 6 luni pentru fiecare cerere, dar uneori 1 an sau mai mult), nu se puteau ignora dorințele exprimate de reprezentanții statelor suverane care erau preocupați să acorde litigiului grija necesară și nu mai puțin.

Curtea însăși s-a simțit uneori obligată să fie de acord cu cererea prelungirii unor termene care ajungeau în unele litigii la 1 an sau 18 luni, dublându-se în acest fel timpul estimat la început pentru procedurile scrise. Aceste încuviințări au contribuit treptat la sporirea considerabilă a duratei proceselor, ceea ce Curtea recunoștea cu regret într-un ordin din 1968. cererea părților în legătură cu depășirea termenelor este însă de multe ori discutabilă.

Atunci când un litigiu este prezentat Curții prin intermediul unei înțelegeri speciale, părțile de obicei fixează ele însele în înțelegerea specială numărul și ordinea completării cererilor. În cazurile recente, părțile au fost de acord pentru a înscrie fiecare un Memoriu și un Contra-Memoriu și o altă cerere dacă va mai fi necesar. Ele au fost, de asemenea, de acord în ce privește anumite termene-limită. Curtea a luat la cunoștință de voința părților în legătură cu aceste puncte (art. 46 și 92 din Reguli). Astfel, Replici au fost completate în litigiile privind Platforma continentală (Tunisia/ Libyan arab Jamahiriya), Platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta), Disputa teritorială (Libyan Arab Jamahiriya/Chad) și Proiectul Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria/Slovacia)și doar un Memoriu și un Contra-Memoriu au fost prezentate în litigiul privind Disputa în legătură cu frontiera (Burkina Faso/Republica Mali).

Cererile au un caracter de confidențialitate înainte de pronunțarea deciziei finale, practica tribunalelor de arbitraj fiind aceea că trebuie să se facă de fiecare dată tot ceea ce este necesar pentru o echitabilă prezentare a problemelor asupra cărora urmează să se hotărască. Originalul semnat al fiecărei cereri este trimis de către agent grefierului, împreună cu 126 de copii pentru a fi folosite de cealaltă parte, membrii curții și grefier. Locul în care sunt tipărite, după cum este cazul în general, toate cererile terbuie să fie în conformitate cu regulile privind formatul și tipografia, așa cum sunt ele recomandate de Curte, dar, pentru motive de economie și viteză, din 1972 tipărirea lor nu a mai fost obligatorie.

Cererile și anexele lor pot fi completate în engleză sau franceză, la alegerea părții implicate. O combinație între aceste 2 poate fi folosită și chiar o a treia limbă poate fi folosită, dacă se atașează o traducere în engleză sau franceză. Grefierul întocmește o traducere neautorizată în limba oficială a Curții pentru folosul membrilor Curții. După ce punctele de vedere ale părților au fost ascultate, Curtea poate, la cerere, să autorizeze comunicarea plângerilor guvernului oricărui stat care are dreptul să apară în fața Curții. Se obișnuiește ca cererile, după ce părțile au fost consultate, să fie puse la dispoziția presei și publicului. În acest scop, ele sunt depozitate în Camera Presei sau în Biblioteca din Palatul Păcii, la Centrul Presei Internaționale din Haga și în centrele de informare și în bibliotecile Națiunilor Unite.

În interiorul fiecărei cereri, o parte indică toate concluziile sale din etapa respectivă a litigiului. Aceste concluzii, un concept împrumutat de arbitrajul internațional și de practice judiciară din sistemele legale care cunosc dreptul civil ale unor țări și necunoscut în țările unde se practică ”common law”, sunt de fapt niște afirmații concise a ceea ce partea implicată cere Curții să hotărască și să declare pe baza faptelor prezentate și a argumentelor juridice ascultate sau descoperite. Toate acestea au legătură cu pretențiile enunțate inițial și orice contra- pretenție a părții adverse. În principiu, nu includ nici o relatare sau enumerare, oricât de sumară, a faptelor și argumentelor expuse înainte. Concluziile definesc scopul pretenției și cadrul în interiorul căruia Curtea va trebui să se pronunțe. Așa cum mai demult observase și Curtea, este de datoria sa ”nu numai să răspundă întrebărilor, după cum sunt ele descrise în concluziile părților, dar și să se abțină să decidă în legătură cu punctele care nu au fost incluse în concluzii”.

6. 2. Procedura Orală

O dată ce toate cererile au fost completate, litigiul poate intra în etapa audierilor. În principiu există un interval de câteva luni între cele 2 etape. Data deschiderii acestei etape este decisă de Curte, luând în considerare și alte cereri în legătură cu același termen. Curtea dorește să vină în întâmpinarea nevoilor părților, care întotdeauna vor o perioadă suficientă de timp pentru a se pregăti.

Spre deosebire de tribunalele de arbitraj, ședințele C.I.J. sunt publice, dacă părțile nu cer ca procedurile să se desfășoare ” în cameră” sau dacă însăși Curtea nu decide în acest sens. Comunicatele de presă sunt emise anunțând că ședințele publice urmează să aibă loc și că acest lucru se petrece în fiecare dimineață între 10 a.m. și 1 p.m. Sau după-amiază, de la 3 p.m. la 6 p.m., în Marele Hol al Justiției, la parterul Palatului Păcii.

Judecătorii poartă o robă neagră cu jabou alb, iar grefierul, care stă împreună cu judecătorii, o robă neagră cu centură albă. Agenții și consilierii juridici din partea părților, care sunt îmbrăcați după practica stabilită în țările din care provin, se înfățișează Curții. În procedurile inițiate printr-o cerere, statul solicitant stă la stânga Președintelui, iar pârâtul la dreapta acestuia. Aranjamente speciale sunt prevăzute pentru acomodarea presei și instalarea televiziunii.

Părțile se adresează Curții în ordinea în care au completat cererile sau, în cazurile inițiate printr-o înțelegere specială, în ordinea fixată de Curte, după ce s-a consultat cu agenții părților. Normal, fiecărei părți îi vine rândul de 2 ori.

Curții i se vor adresa în oricare dintre limbile oficiale; nu este necesar ca toate motivele să fie enunțate într-o singură limbă, nici ca reprezentanții părților să folosească aceeași limbă. Tot ce se vorbește în engleză se traduce în franceză și vice-versa. Traducerea, după 1965, a fost simultană. Dacă un consilier juridic dorește să folosească o altă limbă decât cele 2 limbi oficiale ale Curții, ca de exemplu, germana în cazurile ”Wimblendon” și ”Dreptul minorităților în Silesia de sus” sau spaniola în cazurile ”Tractarea Barcelonei” sau ”Borchgrave”, partea trebuie să informeze din timp grefierul și să asigure traducerea în engleză sau franceză. Frecvent se întâmplă ca cei care se adresează Curții, cum nu vorbesc în limba maternă, să citească un text pregătit dinainte, dând grefierului o copie înainte de fiecare audiere, deși acest lucru nu este obligatoriu.

Motivele expuse oral sunt înregistrate în limba oficială și o transcriere este întocmită de grefier, care este apoi distribuită, câteva ore mai târziu. Corecturile privind forma celor spuse urmează să fie făcute, sub supravegherea Curții, de față cu cei care au vorbit, iar forma finală, corectată, constituie înregistrarea autentică a procedurilor. Grefierul deține o traducere neoficială a acestui document, făcută în cealaltă limbă oficială a Curții, iar aceasta este distribuită la 2-3 zile după ședința respectivă.

Audierile durează de obicei 2 sau 3 săptămâni, deși în cazul ”Tractării Barcelonei” au avut loc 64 de ședințe, în cazul ”Africii de S-V” 102. Ședințele se află sub controlul Curții și, în particular, al Președintelui. El își consultă colegii și subliniază punctele de vedere ale agenților părților, pe care de obicei le primește înainte de deschiderea audierilor. Atunci când este necesar, ordinele sunt emise în legătură cu desfășurarea procedurilor.

În ce privește conținutul actual a ceea ce se expune, până în prezent C.I.J. a considerat că este mai bine să se abțină pe cât posibil de la a da instrucțiuni reprezentanților statelor suverane care sunt părți în litigii. Deși Regulile autorizează Curtea să pună întrebări în ce privește punctele care necesită explicații suplimentare și să ceară explicații sau documente, acest lucru nu s-a întâmplat prea des ( de exemplu, în cazuri cum ar fi Canalul din Corfu, Ambatielos, Personalul Diplomatic și Consular al S.U.A. în Teheran, Activitățile Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaragua).

Fiecare judecător are aceleași drepturi ca ceilalți colegi ai săi, dar ei s-au folosit de aceste drepturi în mod regulat abia după 1965. chiar și după această dată, judecătorii nu puneau o întrebare imediat ce le venea în minte, ci mai întâi informau Președintele și pe ceilalți colegi în legătură cu aceasta și nu așteptau răspuns pe loc. În consecință, cei care se adresează Curții nu sunt ghidați decât de nevoia de a răspunde părții adverse și de dorința de a nu uita nimic care le-ar putea sluji scopul. Această concepție asupra procedurilor orale, care s-a dezvoltat în acest sens cu ajutorul Curții și al părților, a fost criticată, chiar și de guverne, pentru că se tinde să se reia ceea ce deja fusese spus și fixat în cereri. Pentru acest motiv, Regulile din 1978 prevăd:

”Afirmațiile orale făcute de fiecare parte vor fi atât de succinte, pe cât posibil, în limitele a ceea ce se cere pentru o prezentare adecvată a pretențiilor părților în faza audierilor. În acord cu acestea, ele vor fi direcționate înspre problemele asupra cărora părțile nu sunt încă de acord, dar în același timp nu se va depăși cadrul fixat în cereri și nici nu se vor repeta faptele și argumentele conținute în acestea”.

”Curtea poate oricând înainta sau, pe parcursul desfășurării procedurilor, poate să indice orice puncte sau probleme asupra cărora ar dori ca părțile să se refere, sau în legătură cu care consideră că nu s-a făcut o suficientă argumentare”.

În ce privește administrarea probelor, C.I.J. are puterea, conform Statutului, să facă toate operațiunile necesare scopului propus, dar a încercat pe cât posibil să evite metodele caracterizate de un prea mare formalism, cooperând cu părțile și luând în considerație diferite concepții pe care acestea le-ar putea înfățișa. În consecință, s-a arătat mai flexibilă în ce privește admiterea unor probe decât instanțele de drept comun din unele țări, deși și-a rezervat permanent dreptul de a reconsidera acest aspect pe durata deliberării în legătură cu litigiul. Deciziile Curții deseori conțin detalii care să explice felul în care Curtea a tratat problema prezentării probelor de către părți, ținându-se cont întotdeauna de natura probelor și de circumstanțele speciale ale unui litigiu.

Chestiunile legate de fapte, care de obicei nu constituie obiectul neînțelegerilor între părți, sunt în general susținute de documente, aceste probe făcând parte din cererile inițiale. O dată ce etapa scrisă s-a încheiat, noi documente pot fi prezentate și admise în condiții excepționale, cu condiția ca acest lucru să nu întârzie desfășurarea procesului. În mod normal, trebuie să fie prezentate 125 de copii. Grefierul comunică orice noi documente celeilalte părți, cerându-i părerea în legătură cu acest lucru. Dacă nu există nici o obiecție, Curtea va admite noile documente. Dacă există o obiecție în legătură cu ele, Curtea însăși va decide și va accepta un document ”dacă a considerat documentul necesar”. Nici o referire nu poate să existe în timpul pledoariilor părților la vreun document pe care părțile nu l-au înmânat Curții în concordanță cu prevederile de mai sus sau care nu a fost publicat, astfel încât să fie la îndemâna oricui pentru a fi cunoscut.

În practică au existat puține cazuri în care C.I.J. sau C.P.J.I. să se confrunte cu probe ca declarația martorilor sau a experților. Pentru audierea martorilor sau a experților chemați de părți, Curtea a urmat în general procedura țărilor care aparțin sistemului de ”common law”, fără însă a se simți în mod necesar ținută să respecte o regulă anume: o examinare principală a reprezentanților părții care a propus martorul, urmată de o examinare încrucișată de către reprezentanții părții adverse, o reexaminare făcută de primii și răspunsul la orice întrebare adresată de către Președintele Curții sau de membrii Curții. În aceleași condiții în care se desfășoară pledoaria reprezentanților părților, se va desfășura și administrarea probelor privind folosirea altor limbi decât engleza sau franceza. Curtea are ea însăși dreptul de a chema martori, dar nu a făcut-o niciodată. Poate numi experți care să pregătească un raport, poate ordona o investigație in loco sau poate singură să inspecteze in loco . În litigiile ”Zonelor libere din Savoy-ul de Sus și Ținutul Gex” sau ” Africii de S-V”, Curtea a refuzat cererea de a face o astfel de inspecție. Camerele constituite de Curte au, de asemenea, această putere: de exemplu un expert a fost numit de o Cameră în litigiul ”Delimitării frontierei pe mare” pentru a o asista în examinarea aspectelor tehnice ale cazului. În acest litigiu, totuși, numirea expertului fusese prevăzută încă din înțelederea specială, iar Curtea nu a considerat necesar atunci când s-a reunit pentru a rezolva acest caz, să ordone o incestigație sau să ceară asistență din partea unui expert.

După prezentarea concluziilor fiecărei părți în această etapă orală, consilierii juridici răspund sau completează răspunsurile lor la întrebările Curții sau ale vreunui judecător și fiecare agent dă citire concluziilor finale ale țării pe care o reprezintă, înmânând acest text, semnat, grefierului. La sfârșitul ultimei ședințe publice, Președintele cere agenților să rămână la dispoziția Curții. Uneori, răspunsul la anumite întrebări poate fi înmânat mai târziu, în scris, Curții și alte întrebări în scris din partea acesteia mai pot fi puse. Astfel de întrebări și răspunsuri sunt comunicate în mod corespunzător tuturor membrilor Curții și fiecărei părți din litigiu.

Un litigiu poate presupune obiecțiuni preliminare, măsuri interimare de protecție, etc.

Procedura descrisă mai sus este cea obișniută care se desfășoară în fața plenului Curții. Totuși, mai există și alte proceduri speciale care, ca și în instanțele de drept comun, pot să influențeze desfășurarea procesului.

A. Obiecțiunile preliminare

Cazul cel mai obișnuit este acela ori de câte ori se ridică unele obiecții preliminare de către statul pârât, atunci când procedurile au fost inițiate printr-o cerere. Obiecțiuni de acest gen se ridică pentru a împiedica instanța să pronunțe o hotărâre, conform esenței cazului respectiv. Astfel de obiecții se bazează pe susținerea că:

instanței îi lipsește competența conform clauzei compromisorii din tratat sau conform declarației de acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții pe care s-a bazat statul care s-a adresat curții. Statul pârât poate, de exemplu, să invoce nulitatea și, astfel, lipsa de efecte a tratatului sau declarației sau că acestea nu mai sunt în vigoare. De asemenea mai poate susține că disputa a avut loc la o dată anterioară celei de la care tratatul sau declarația se aplică, sau că o rezervă atașată la declarația oficială, de exemplu o excepție în legătură cu problemele care se consideră că sunt de competența instanțelor de drept comun ale statului care a făcut declarația oficială și care exclude problema în cauză.

cererea nu este admisibilă pentru motive mai generale. Se poate susține că prevederile esențiale ale Statutului sau Regulilor nu au fost respectate, că disputa de fapt nu există, sau nu mai are obiect, se leagă de un drept care nu mai există sau nu este de antură legală, conform înțelesului din Statut, că hotărârea ce s-ar pronunța ar fi lipsită de efecte ptactice sau ar fi incompatibilă cu rolul instanței, că statului solicitant îi lipsește capacitatea procesuală pentru că nu are nici un interes în cauză sau că nu a epuizat posibilitatea negocierilor sau alte proceduri preliminare sau, în final, că persoana privată pe care statul încearcă să o protejeze nu are naționalitatea acelui stat sau nu a epuizat mijloacele puse la dispoziția sa pe plan intern, în țara pârâtă. Unele din aceste puncte pot, conform unor puncte de vedere, să facă uneori subiectul obiecțiunilor preliminare. Tribunalele internaționale au adoptat întotdeauna o atitudine pragmatică în această chestiune.

în această fază preliminară, există alte motive pentru a pune capăt procedurilor. Se poate susține că disputa adusă în fața Curții implică și alte aspecte care nu au fost sesizate; că persoana carea întocmit cererea nu a chemat în fața Curții anumite părți a căror prezență este esențială, că ia în discuție anumite fapte care țin de competența unui organ politic al Națiunilor Unite sau că anumite proceduri de negociere nu au fost epuizate, etc.

Problema de a decide în legătură cu toate acestea este de competența Curții, pentru că ea are competență să determine propria sa competență. Conform art. 36, paragraful 6 din Statut : ”în cazul unei neînțelegeri, dacă instanța are sau nu competență, chestiunea va fi rezolvată prin hotărârea Curții”.

Procedura care urmează să se desfășoare este descrisă în art. 79 din Reguli. Când statul pârât dorește să ridice una sau mai multe obiecții preliminare, trebuie să o facă în scris, în termenul fix în care poate să-și trimită Contra-Memoriul. Faza scrisă în ce privește fondul problemei este suspendată, iar o fază scrisă și una orală în legătură cu obiecția sau obiecțiile încep să se desfășoare, un fel de proces în proces.

Aceste ultime două faze constituie o etapă distinctă a litigiului. Un ordin este emis prin care se fixează un termen în interiorul căruia statul solicitant trebuie să depună observațiile sale în scris și concluziile, cu alte cuvinte, răspunsul său la obiecții. O serie de ședințe publice se vor ține, acestea fiind similare celor descrise până acum, deși sunt mai scurte, fiind limitate strict, doar la dezbaterea problemelor ridicate în obiecții. Curtea apoi deliberează ți pronunță o hotărâre în forma obișnuită. Doar trei soluții sunt posibile:

Curtea va reține cel puțin una din obiecțiile preliminare ;i ca urmare a acestui lucru, litigiul va fi încheiat, lăsând deschisă calea inițierii unor noi proceduri în viitor, dacă motivele obiecțiilor încetează să existe.

Curtea va respinge obiecțiile preliminare, iar procedura în ce privește fondul problemei va fi reluată din punctul în care fusese pronunțată suspendarea; statul pârât va fi anunțat să depună Contra- Memoriul său până la o anumită dată.

Curtea declară că obiecțiile nu posedă un caracter exclusiv preliminar, iar procedurile vor fi orientate în sensul de a permite instanței să decidă în legătură cu toate problemele ridicate odată cu fondul.

Deși cele de mai sus reprezintă ordinea generală în care se desfășoară procedurile, anumite schimbări minore sunt posibile:

Statul pârât își retrage obiecțiunile preliminare (Dreptul cetățenilor americani în Maroc).

Statul pârât contestă competența Curții sau admisibilitatea pretențiilor în pledoarie sau printr-o argumentație făcută oral și nu prin mijlocul obiecțiunilor preliminare; Curtea se va pronunța în legătură cu acest aspect în hotărârea finală, dacă va mai fi necesar (Drepturile minorilor în Silesia de Sus, Nottebohm, Apelul în legătură cu Jurisdicția Consiliului ICAO, Elettronica Sicula S. p. A., Timorul de Est).

Curtea, din oficiu, ia în considerare o problemă care nu făcuse subiectul unei obiecții formale (Împrumuturile Serbiei, Africa de S-V, Testele Nucleare, Personalul Diplomatic și Consular al SUA în Teheran).

Părțile, printr-o înțelegere, cer Curții să unească obiecțiunile preliminare cu fondul problemei, ceea ce devine apoi obligatoriu ca instanța să facă (” Anumite împrumuturi norvegiene”). Până la revizuirea Regulilor din 1972, Curtea putea ea însăși să decidă dacă obiecțiunile preliminare ar trebui unite cu fondul problemei(Pajzs, Csabey, Esterhazy, Calea ferată Panevezys- Saldutiskis, Dreptul de trecere peste teritoriul indian, Tractarea Barcelonei), dar unul dintre principalele amendamente aduse Regulilor de către C.I.J. a fost acela de a înlătura această posibilitate. Din momentul în care Curtea a încetat să mai aibă dreptul de a uni obiecțiile preliminare cu fondul problemei pentru a fi judecate împreună, instanța a declarat într-o singură ocazie că o rezervă referitoare la un tratat multilateral care însoțea o declarație de acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții nu posedă, conform circumstanțelor speciale ale litigiului, un caracter exclusiv preliminar. În consecință s-a pronunțat în legătură cu acest aspect o dată cu fondul (”Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei”).

Statul solicitant însuși ridică o obiecție preliminară, înainte ca termenul pentru a-și prezenta Memoriul să fi expirat: astfel de obiecții preliminare vor fi tratate ca și cele pe care le-ar ridica statul pârât (Aurul în monede transferat din Roma în 1943).

Obiecțiile preliminare au fost ridicate mai frecvent în fața C.I.J. decât în fața C.P.J.I. și tot proporțional, mai multe au fost soluționate pozitiv de către C.I.J. decât de C.P.J.I. Anumiți critici au mers până într-acolo încât să acuze de formalism și timiditate instanța, dar aceste cauze nu țin cont de faptul că ea nu este competentă nici în mod obligatoriu nici în mod general și trebuie să fia în mod cu totul deosebit atentă să nu depășească limitele impuse și trasate de guverne. Se ține, de asemenea, cont de faptul că obiecțiile preliminare au menirea de a veni în ajutorul părților din litigiu, din toate sistemele de procedură.

Din 1946, obiecțiile preliminare au fost invocate formal în 25 de litigii și au fost încununate de succes în două treimi din cazuri. Chiar și atunci când au fost respinse, ele au întârziat neîndoielnic pronunțarea unor decizii cu mai mult de 1 an. În alte 12 litigii, deși nu au fost ridicate formal obiecții preliminare, Curtea s-a confruntat cu problema competenței sale sau admisibilității cererilor ( în 7 dintre aceste litigii una din părți a refuzat să se înfățișeze în fața instanței).

B. Absența părților

Statutul mai prevede cazul în care statul pârât nu apare în fața Curții, fie pentru că respinge total competența instanței, fie pentru că are un alt motiv (art. 53). Absența unei părți nu împiedică inițierea procedurilor, atât în conformitate cu prevederile Statutului, cât și cu principiul egalității părților care susține că nici una din părți nu trebuie să fie pedepsită pentru atitudinea adoptată de cealaltă parte. Dar într-un litigiu de o astfel de natură, Curtea trebuie ea însăși să se asigure că este competentă, luând în considerare toate problemele relevante. Dacă ajunge la concluzia că este, urmează să examineze dacă pretențiile statului solicitant sunt bine motivate în fapt și în drept. Urmează faza orală și scrisă, la care participă statul solicitant, iar Curtea va pronunța apoi o hotărâre în mod obișnuit.

În anumite litigii, absența unei părți s-a înregistrat în toate fazele procesului( Jurisdicția dreptului de pescuit, Testele Nucleare, Personalul Diplomatic și Consular al SUA în Teheran). În alte litigii, absența s-a înregistrat numai în anumite faze ale procesului (Canalul din Corfu, Societatea petrolieră anglo-iraniană. Nottebohm. Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei). Uneori absența statului solicitant pentru un motiv sau altul a provocat discontinuități în desfășurarea procesului (Denunțarea Tratatului din 2 noi. 1865 dintre China și Belgia, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Procesul prizonierilor de război din Pakistan). Acest tip de discontinuități sunt legate fie de litigiul în sine, fie de întrebări pe care Curtea le-a lăsat pentru a fi examinate separat, ca de exemplu determinarea întinderii compensațiilor care trebuie plătite( Personalul Diplomatic și Consular al SUA în Teheran, Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei).

C. Măsurile asiguratorii

Dacă, orice moment, consideră că drepturile care formează obiectul cererii sale sunt într-un pericol imediat, statul solicitant poate cere Curții să indice niște măsuri temporare de protecție sau măsuri asiguratorii. Atunci când este necesar, Președintele poate cere părților să se abțină de la executarea oricăror acte care ar pune în pericol eficacitatea tuturor măsurilor luate de Curte la cerere ( de exemplu : Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Societatea petrolieră anglo-iraniană, Personalul diplomatic și Consular al SUA în Teheran, Acțiunile Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei, Aplicarea convenției asupra prevenirii și pedepsirii infracțiunii de genocid). În toate cazurile, au loc proceduri cu caracter de urgență, cu prioritate în fața tuturor celorlalte, în scopul de a respecta poziția părților. Totul se constituie într-o fază separată a procesului și în general conduce la pronunțarea unei decizii în 3 sau 4 săptămâni.

Decizia Curții este cuprinsă într-un Ordin căruia i se dă citire într-o ședință publică de către Președintele Curții. Curtea poate să nu indice măsuri asiguratorii, ea procedând în acest sens în cazuri ca : Fabrica din Chorzow, Statutul legal al teritoriilor din S-E Groenlandei, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Interhandel, ș.a. Deja în această fază a procesului statul pârât poate contesta competența Curții sau poate să nu se prezinte, caz în care Curtea va indica în mod normal ce măsuri asiguratorii trebuie luate, cu excepția cazului în care nu are competență să judece în respectivul proces.

Camerele constituite de Curte pot de asemenea să indice măsuri asiguratorii, iar acest lucru a fost făcut cu o rapiditate deosebită în litigiul privind Disputa în legătură cu frontiera (Burkina Faso/Republica Mali). Curtea mai poate indica măsuri asiguratorii la cererea statului pârât sau din proprie inițiativă, dar nu s-a întâmplat în practică niciodată.

D. Conexarea procedurilor

Cum se poate observa și din cele arătate mai sus, procedura de judecată a C.I.J. cuprinde numeroase reguli și instituții procedurale caracteristice proceselor civile obișnuite ce se desfășoară în fața instanțelor naționale. Nu numai măsurile asiguratorii de conservare a unor drepturi au un asemenea caracter, ci și alte prevederi ale Regulilor și Statutului Curții, cum ar fi conexarea procedurilor. Dacă observă că părțile care au inițiat separat procedurile aduc aceleași argumente și concluzii împotriva unui stat terț în legătură cu aceleași probleme, Curtea poate dispune conexarea procedurilor. Urmează ca aceste părți să poată numi un singur judecător ad-hoc, atunci când o astfel de măsură este posibilă și vor înainta cereri în comun sau vor susține motivele oral. Numai o hotărâre va fi pronunțată.

Curtea mai poate, fără a conexa efectiv și oficial, să orienteze o acțiune comună în legătură cu orice aspect al procedurilor. C.P.J.I. a conexat acțiunile în cazurile „ Anumite interese germane în legătură cu Silesia de Sus poloneză”, „Statutul legal al teritoriilor de S-E ale Groenlandei” și „Apelurile asupra unor decizii ale Tribunalului arbitral mixt ungaro/cehoslovac”. C.I.J. a conexat acțiunile în cazurile „Africa de S-V” și „Platforma continentală a Mării Nordului” dar nu a procedat în acest sens în cazul „Incidentul aerian din 27 iulie 1955”. Deși procedurile nu au fost unite în cazurile „Jurisdicția dreptului de pescuit” și „Testele Nucleare”, sau în cazurile privind „Întrebările în legătură cu interpretarea și aplicarea Convenției de la Montreal din 1971 pentru incidentul aerian de la Lockerbie”- litigiile au început și încă mai continuă, în ce privește ultimul caz, în paralel și decizii similare au fost pronunțate în aceeași zi. În litigiile despre „Jurisdicția dreptului de pescuit” unul din statele solicitante a avut un judecător de aceeași naționalitate între membrii completului de judecată, în timp ce partea adversă nu avea pe nimeni de aceeași naționalitate, iar în litigiul „Testelor Nucleare” cele 2 state solicitante au numit același judecător ad-hoc.

E. Intervenția statelor terțe

Înainte de începerea procesului în faza sa orală, statele terțe pot face o cerere de intervenție în proces. Charles de Visscher în „Aspects recents du droit procedural de la Cour Internationale de Justice” observă că „prin natura sa , intervenția trebuie considerată drept un incident procedural care implică imixtiunea unui terț într-un proces ce se află în curs de soluționare, imixtiune ce nu se poate justifica decât existența unui raport de conexitate între obiectul procesului și interesele intervenientului”.

Astfel, un stat terț poate cere permisiunea de a interveni într-un proces dacă el consideră că are un interes de natură legală care ar putea fi afectat prin decizia care se va pronunța de către Curte. Rămâne în sarcina Curții să decidă în legătură cu această cerere (art. 62 din Statut) cereri de intervenție au fost completate în mai multe litigii ca Testele Nucleare, Platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta), Cererea de a examina situația în conformitate cu paragraful 63 al Deciziei Curții din 20 dec. 1974 în legătură cu Testele Nucleare (Noua Zeelandă v. Franța). Numai în cazul Disputei în legătură cu frontiera pe mare, uscat și insulă, o Cameră a Curții a acceptat, cu anumite rezerve, cererea de intervenție depusă de Nicaragua.

Dacă o dispută se bazează pe interpretarea unei convenții la care sunt părți și alte state care nu sunt implicate în litigiu, acele state au dreptul de a interveni în proces (art. 63 din Statut). În acest scop, aceste state vor completa o declarație de intervenție ( Haya de la Torre, Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei), Cererea pentru examinarea situației în acord cu paragraful 63 din Decizia Curții din 20 dec. 1974 în litigiul Testelor Nucleare ( Noua Zeelandă v. Franța).

Concluzii și completări

Procedura împărțită în cele 2 faze (cea scrisă și cea orală) se mai desfășoară conform prevederilor din Regulament și Statut. Cele mai dezvoltate prevederi se găsesc în Regulament. Cu acordul Curții, părțile pot deroga de la prevederile aflate în Regulament, în timp ce derogările de la prevederile Statutului sunt interzise. O explicație a acestui lucru ar consta în faptul că Regulamentul are un puternic caracter tehnic. În Regulament este înscrisă ordinea în care urmează să fie prezentate de către părți documentele specifice ca memoriile, contra-memoriile, replicile și duplicile. Tot în Regulament se prevede ce anume trebuie să cuprindă toate documentele pe care le prezintă părțile.

Dacă în prima fază părțile îți pregătesc documentația scrisă, în a doua își dezvoltă oral tezele susținute în scris. Curtea și fiecare judecător în parte au largi posibilități de exercitare a rolului activ în stabilirea adevărului în fapt și drept. Pentru fiecare termen, Curtea încheie un proces-verbal al lucrărilor efectuate. Persoanele care iau cuvântul primesc o dare de seamă stenografiată a expunerii orale făcute în ședință, care va fi inclusă în procesul-verbal, după ce vor fi făcute eventualele modificări în sensul corectărilor tuturor nepotrivirilor.

Regulamentul Curții mai prevede eventualitatea în care această instanță s-ar afla în situația de a judeca recursurile împotriva unor hotărâri pronunțate de alte instanțe. Curtea mai poate emite, la cererea părților implicate, niște decizii interpretative ale propriilor sale hotărâri.

O procedură de revizuire a deciziilor Curții este prevăzută numai pentru fapte noi, de o astfel de natură încât aceasta ar exercita o influență hotărâtoare asupra soluției, fapte care au fost descoperite de părți sau de Curte după ce instanța s-a pronunțat pe fond și care, deși existente, au fost ignorate la data judecării litigiului. Revizuirea deciziilor Curții nu poate avea loc decât la cererea părților.

Procesul se încheie în momentul pronunțării deciziei pe fond sau în momentul în care Curtea s-ar declara necompetentă. Mai există posibilitatea ca, în timpul desfășurării procedurilor, părțile să cadă de acord ca litigiul să fie soluționat prin alte metode, ca de exemplu, negocierile directe.

Curtea este înștiințată că o parte își retrage plângerea printr-o comunicare făcută de aceasta din urmă, după care instanța va da o ordonanță prin care Curtea sau Președintele iau act de cererea de desistare. Retragerea plângerii nu este neapărat echivalentă cu un acord prealabil intervenit între părți. Desistarea trebuie să intervină însă mai înainte ca partea chemată în judecată să fi efectuat vreun act procedural. Dacă statul pârât a efectuat un act procedural, judecata continuă când această parte stăruie în acest sens. Când partea pârâtă refuzase de la început jurisdicția Curții, instanța ia pur și simplu act printr-o ordonanță de acest refuz și nu mai efectuează nici un alt act de procedură, excepție făcând cazul în care a existat anterior o acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții.

CAPITOLUL VII

Compunerea Curții Internaționale de Justiție

7.1. Judecătorii

Curtea este un organism compus din judecători aleși și independenți. Membrii Curții sunt aleși de statele membre ale Națiunilor Unite și alte state care sunt semnatare ale Statutului C.I.J. Din motive evident practice, numărul judecătorilor nu poate fi egal cu cel al statelor. A fost fixat la 15 atunci când versiunea revizuită a Statutului a intrat în vigoare în 1936 și a rămas neschimbat, în ciuda sugestiilor ocazionale ca numărul să fie mărit. Durata mandatului lor este de 9 ani. În scopul asigurării unei anumite continuități, o treime a Curții, și anume 5 judecători, sunt aleși la fiecare trei ani. Judecătorii pot fi realeși. Dacă un judecător decedează sau demisionează pe durata mandatului, alegeri speciale au loc de îndată ce este posibil pentru a fi ales un alt judecător pe perioada care a mai rămas din mandatul judecătorului care a părăsit Curtea.

Ca principal organ judiciar al Națiunilor Unite, C.I.J. lasă această organizație să se ocupe cu organizarea alegerilor. Votul se face atât în Adunarea Generală, cât și în Consiliul de Securitate. Reprezentanții statelor părți semnatare la Statut, dar care nu sunt membre ale Națiunilor Unite, sunt admiși în Adunare cu această ocazie, pentru a vota. Cele două organisme implicate votează simultan, dar separat. Pentru a fi ales, un candidat trebuie să obțină majoritatea absolută a voturilor, atât în Adunarea Generală, cât și în Consiliul de Securitate. Această condiție face ca de multe ori să fie necesar să se voteze de mai multe ori.

Există o procedură de conciliere care se aplică în cazurile în care rezultă unul sau mai multe locuri vacante, după ce au fost ținute trei adunări, dar Adunarea Generală și Consiliul până în prezent au reușit să acționeze atât independent, cât și armonios, pentru a nu fi necesar să se recurgă la această procedură. A fortiori , nu s-a demonstrat că ar fi necesar să se apeleze la Curte pentru a efectua ea însăși alegerea judecătorilor, ultima soluție prevăzută pentru cazurile extreme.

Alegerile se țin, în general, în New York, cu ocazia sesiunii de toamnă a Adunării Generale. Judecătorii aleși la fiecare trei ani, când se țin alegerile, îți încep mandatul pe 6 februarie anul următor, după care instanța își alege Președintele prin vot secret.

Majoritatea absolută este necesară și nu există condiționări în ce privește problema naționalității. După ce se desemnează Președintele și Vice -Președintele, gradul celorlalți membri ai Curții se determină în funcție de data la care și-au început mandatul și în interiorul acestui criteriu, în funcție de vârsta fiecăruia.

Statutul C.I.J., care încearcă să câștige încrederea unui număr cât mai mare de state, s-a preocupat să acorde garanții că nici un stat sau grup de state nu se bucură sau pare să se bucure de avantaje mai mari față de celelalte state:

Toate statele, semnatare ale Statutului, au dreptul de a propune candidați. Aceste propuneri nu sunt înaintate de guvernele statelor implicate, ci de un grup constituit din membrii Curții Permanente de Arbitraj desemnați de state, de exemplu cei 4 juriști care pot fi chemați să îndeplinească funcția de membru al unui tribunal de arbitraj conform Convenției de la Haga din 1899 și 1907. în cazul țărilor nereprezentate în Curtea Permanentă de Arbitraj, nominalizarea este făcută de un grup constituit în același mod. Fiecare grup poate propune până la 4 candidați, dintre care nu mai mult de 2 pot avea aceeași naționalitate, în timp ce ceilalți pot să fie din oricare țară care este sau nu parte semnatară în Statut sau care a acceptat sau nu jurisdicția obligatorie a C.I.J.. Numele candidaților trebuie comunicat Secretarului General al Națiunilor Unite, într-un termen anume precizat de către acesta.

Curtea poate să nu includă mai mult de o persoană dintr-un anume stat. Dacă 2 candidați din același stat sunt totuși aleși, se consideră valabil ales doar cel mai în vârstă dintre aceștia 2.

Cu ocazia fiecărei alegeri a membrilor Curții, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate trebuie să țină cont că „în organismul de față trebuie să se asigure reprezentarea principalelor forme de civilizație și a principalelor sisteme judiciare din lume”. În practică, acest principiu și-a găsit expresia în împărțirea membrilor C.I.J. în funcție de principalele regiuni de pe Glob. Astăzi, această împărțire este după cum urmează: Africa 3, America Latină 2, Asia 3, Europa de Vest și alte state 5, Europa de Est 2, ceea ce corespunde împărțirii membrilor Consiliului de Securitate. Deși acest lucru nu este obligatoriu, C.I.J. a inclus întotdeauna judecători de aceeași naționalitate cu membrii permanenți din Consiliul de Securitate, cu excepția Chinei. De fapt, nu a existat nici un membru chinez în C.I.J. între 1967 ȘI 1984.

Ar trebui subliniat faptul că, odată ales un membru al Curții, el nu mai este un delegat al guvernului țării sale și nici al altei țări. Spre deosebire de majoritatea organismelor internaționale ale organizațiilor internaționale, Curtea nu este alcătuită din reprezentanți ai guvernelor diferitelor țări. Membrii Curții sunt judecători independenți a căror primă sarcină este, înainte de a-și îndeplini obligațiile obișnuite, să facă o declarație solemnă în plenul Curții, în sensul că vor exercita puterea în mod imparțial și conștiincios. Curtea însăși a subliniat că „ acționează doar pe baza legii, independent de orice influență sau intervenție venite din exterior și de orice fel, atunci când își exercită funcția judiciară conferită prin Cartă și Statut”.

În scopul asigurării independenței sale, nici un membru al Curții nu poate fi eliberat din funcție, decât în cazul în care, în care în conformitate cu părerea unanimă a tuturor celorlalți membri ai Curții, judecătorul nu mai îndeplinește condițiile cerute. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în practică. Condițiile pe care membrii C.I.J. trebuie să le îndeplinească sunt înfățișate în Statut. Aici se stipulează că ei urmează să fie aleși „dintre persoanele cu o moralitate înaltă, care posedă calificarea necesară în țara de unde provin pentru a ocupa cele mai înalte posturi judiciare, sau sunt jurisconsulți a căror competență este recunoscută în dreptul internațional”.

Cum și-a găsit acest lucru reflectare în practică?

Dintre cei 82 de membri aleși ai Curții între februarie 1946 și iulie 1996, 23 au ocupat posturi de judecători, 8 fuseseră președinți ai Curții Supreme în țările din care proveneau, 36 fuseseră avocați cu dreptul de a pleda în instanțe și 59 profesori de drept, 54 ocupaseră poziții importante în administrație cum ar fi consilierul pe probleme juridice al ministrului de externe (24) și 20 au ocupat funcții în guverne, 2 fiind chiar președinți de stat. Aproape toți au jucat un rol important pe plan internațional, fiind, de exemplu, membri ai Curții Permanente de Arbitraj (33) sau ai Comisiei pentru Dreptul Internațional al Națiunilor Unite, reprezentanți în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, participanți la conferințe internaționale importante, etc. unii dintre ei au jucat deja un rol în litigiile rezolvate de C.P.J.I. sau C.I.J. (27).

Vârsta medie în momentul primei lor alegeri a fost de 60 de ani ( 7 aveau peste 70 de ani, 41 peste 60 de ani, 31 peste 50 de ani și doar 3 peste 40 ). Vârsta medie a jucătorilor pe perioada mandatului lor a fost stabilită la 64 de ani. Perioada medie pe care judecătorii au petrecut-o ca membri ai C.I.J. este de 9 ani și 10 luni, cea mai lungă fiind cea a judecătorului Lachs de aproape 26 ani, iar cea mai scurtă a judecătorului Baxter de 19 luni.

Curtea este o instituție internațională permanentă.

După cum prevede art. 22, paragraful 1 din Statut: „sediul Curții va fi stabilit la Haga”, orașul unde se mai află și guvernul Olandei. Curtea poate, dacă ar considera necesar, să se mute în altă parte, dar acest lucru nu s-a propus niciodată. Curtea continuă astfel să se afle în Palatul Păcii construit între 1907 și 1913, pus la dispoziția sa de Fundația olandeză Carnegie în schimbul unei sume achitate de Națiunile Unite. Din 1978 a ocupat și o nouă aripă construită pe cheltuiala guvernului olandez care va suporta și cheltuielile construcțiilor în curs de executare între 1995 și 1996. curtea se bucură de avantajele oferite de Biblioteca Palatului Păcii și are în vecinătate Curtea Permanentă de Arbitraj, fondată în 1899 și Academia de Drept Internațional din Haga, fondată în 1923.

Deși C.I.J. este obligată să fie permanent în sesiune, doar Președintele este dator să locuiască în Haga. Ceilalți membri ai Curții trebuie să se afle în permanență la dispoziția Curții, cu excepția vacanțelor judiciare sau în cazuri excepționale, pe care le motivează, sau dacă sunt împiedicați să participe, pe motiv de boală. Judecătorii nerezidenți în Haga petrec în medie 7 până la 8 luni pe an în acest oraș, atunci când participă la ședințele publice, deliberările în secret ale Curții sau adunări care tratează chestiuni interne administrative. Totuși, nu trebuie să fie prezenți în Haga în scopul de a examina sau studia cererile făcute pe parcursul procesului.

Nici un membru al Curții nu poate avea altă ocupație. El nu poate să exercite nici o funcție politică sau administrativă și nici să acționeze ca agent, consilier sau avocat într-un litigiu. Orice dubii în legătură cu această problemă se rezolvă printr-o decizie a Curții. Singurul lucru permis dacă îndatoririle față de Curte permit, este ca un judecător să poată investiga sau arbitra litigiile care nu sunt de competența C.I.J., să poată fi membru al u7nor organisme de învățământ sau să țină prelegeri sau să participe la adunări de natură pur academică. În principiu, nu poate accepta nici o decorație fără consimțământul Curții. Membrii Curții sunt astfel supuși unor reguli foarte stricte în legătură cu problema incompatibilităților rezultate din funcțiile pe care le ocupă.

Pe de altă parte, un membru al Curții, atunci când este angajat într-o problemă a instanței, se bucură de privilegii și imunități comparabile cu cele ale șefilor misiunilor diplomatice. Salariul anual este de 145.000 de dolari, puțin mai mare pentru Președintele Curții și, în momentul în care judecătorul își încheie mandatul, mai primește o pensie anuală care se ridică la 50.000 dolari pentru un mandat de 3 ani încheiat cu bine și ajunge la un plafon de 75.000 dolari, după 18 ani de serviciu. Aceste cheltuieli alcătuiesc o secțiune specială a bugetului Națiunilor Unite, căci din această sursă sunt acoperite. Bugetul este adoptat de Adunarea Generală la propunerea Curții. În 1946 reprezenta mai puțin de 2% din cheltuielile Națiunilor Unite, iar astăzi, mai puțin de 1 % din bugetul Națiunilor Unite.

C.I.J. este un organism independent. Lucrările sunt conduse, iar administrația este supravegheată de Președinte, asistat de un Comitet Administrativ care se mai ocupă și de problemele legate de buget, un Comitet cu Relațiile Publice și un Comitet al Bibliotecii, toate compuse din membrii ai Curții. Vice- Președintele ia locul Președintelui, atunci când acesta din urmă nu poate să-și îndeplinească îndatoririle sau când postul Președintelui este vacat, iar pentru serviciile depuse în această poziție primește o alocație zilnică. În absența Vice -Președintelui, acest rol este îndeplinit de cel mai vârstnic dintre judecători.

7. 2. Grefa

Grefa este un organ administrativ al C.I.J. Este responsabilă față de Curte și numai față de ea. Din moment ce C.I.J. este și un organ internațional și o instanță de judecată, sarcinile Grefei se referă la a ajuta administrarea justiției, dar nu numai. Activitățile pe care le desfășoară sunt astfel pe de o parte, cele care corespund unui departament juridic, administrativ și financiar, iar pe de cealaltă parte, cele cu care se confruntă o organizație internațională. Membrii Grefei depun un jurământ de loialitate în ce privește exercitarea funcțiilor specifice și în același timp se bucură de aceleași privilegii și imunități ca și membrii misiunilor diplomatice. Costurile efectuate cu acoperirea salariilor lor sunt, de asemenea, acoperite de Națiunile Unite. Grefa, a cărei alcătuire se poate studia de-a lungul timpului, cuprinde:

Grefierul, ales de Curte prin vot secret, locuiește în orașul Haga fiind, de asemenea, responsabil cu existența și menținerea în bune condiții a unui canal de comunicare între C.I.J. și state. Participă la ședințele Curții, se asigură ca minutele să fie întocmite și contrasemnează deciziile Curții, având în același timp responsabilitatea sigiliului Curții.

Aproximativ 60 de oficiali ( fie permanenți, fie cu contracte pe termene fixe) numiți de Curte sau de Grefier, primi secretari, secretare, ( una din ele responsabilă cu anunțurile), angajați pe probleme de drept sau lingvistice, asistenți administrativi, personalul care se ocupă de birouri, mesageri, operatori și gărzi pentru securitate.

În completare, personalul temporar, angajat de Grefier dacă și când lucrările Curții o cer : interpreți, translatori, dactilografe.

O parte considerabilă a activității Grefei este de natură lingvistică. Pe motivul că „ o limbă permanentă este semnul incontestabil când Curtea este permanentă”, în 1920 Comitetul Consultativ al Juriștilor s-a pronunțat în favoarea ideii ca instanța să folosească doar franceza, dar Consiliul și Adunarea Ligii Națiunilor au decis , asemenea Ligii însăși, C.P.J.I. trebuie să aibă 2 limbi oficiale : engleza și franceza.

Acest principiu a fost menținut și în ce privește C.I.J. în 1945, în ciuda faptului că Națiunile Unite au adoptat 5 limbi oficiale. În conformitate cu acestea, și membrii Curții se exprimă în franceză sau engleză și în aceste limbi părțile completează cererile lor , pe care le adresează Curții sau atunci când își susțin oral punctele de vedere.

Grefa asigură interpreți și translatori pentru a traduce cele spuse sau scrise în cea de-a doua limbă oficială a Curții. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în cazuri ca „Lotus”, „Împrumuturile Braziliei”, „Azil”, „Disputa în legătură cu frontiera” sau „Insula Kasikili/Sedudu”. Părțile au dreptul să folosească și o altă limbă decât engleza sau franceza, când asigură traducerea și interpretarea într-o limbă oficială a Curții. Documentele Grefei sunt bilingve, iar Grefa poartă corespondența în engleză și franceză. Toți angajații Grefei ocupă poziția de secretar și trebuie să cunoască una din limbile Curții ca limbă maternă.

Între îndatoririle Grefei se mai află și aceea prin care sunt aduse la cunoștința opiniei publice toate lucrările Curții. Astfel, ea menține legături strânse cu universități, organizații internaționale care tratează probleme de drept, presă și publicul, în general. Aceste operațiuni sunt executate în strânsă colaborare cu Departamentul de Informații Publice al Națiunilor Unite a cărui sarcină este să furnizeze informații privind activitatea Organelor Națiunilor Unite.

Grefa mai este responsabilă cu publicațiile Curții. Acestea sunt distribuite gratis către guverne și diferite instituții și sunt vândute de Secțiunile care se ocupă cu vânzarea din partea Secretariatului Națiunilor Unite din New York sau Geneva. Ele pot fi consultate în bibliotecile principale care au o secție juridică specială și pot fi cumpărate de la librării specializate care dețin publicațiile Națiunilor Unite. Un Catalog al acestora este ținut cu regularitate, fiind trecute în el toate modificările până la zi și în care, sub diferite nume, apar vechile serii ale C.P.J.I.

Aceste publicații cuprind:

Documente provenind de la Curte sau părți; Culegeri de Decizii, Avize Consultative sau Ordine ( citate drept culegeri ale C.I.J.), Cereri, Motive orale, Documente ( citate ca cereri ale C.I.J.) și acte și Documente privind Organizația Curții (citate ca Acte și Documente ale C.I.J.).

Documente întocmite prin responsabilitatea Grefei : Anuare și Bibliografia Curții Internaționale de Justiție ( citate ca Anuarul C.I.J. și Bibliografia C.I.J.).

Compunerea Curții poate varia de la un caz la altul. Atunci când un litigiu este prezentat Curții, probleme diverse se nasc în ce privește compunerea instanței. Pentru început, nici un judecător nu poate să participe la luarea deciziei într-un caz în care, înainte, a fost personal implicat în orice fel. În mod asemănător, dacă un membru al Curții consideră că pentru orice motiv ( de exemplu, relațiile sale familiale) nu ar trebui să participe într-un litigiu, trebuie să informeze în acest sens Președintele.

Acest lucru se întâmplă frecvent. Din moment ce nu există judecători delegați ai C.I.J., nu există nici substitut pentru cei care sunt recuzați.

Președintele poate și din proprie inițiativă să indice un membru care, în opinia sa, nu poate să participe într-un anumit litigiu. Orice dubiu sau neînțelegere în legătură cu această problemă este decisă de Curte.

Instanța mai poate să decidă ori de câte ori dreptul unui membru al Curții de a face parte din completul de judecată este contestat de guvern, dar nici o astfel de contestație nu a fost încununată de succes în practică până în prezent.

3. Judecătorii ad-hoc

Judecătorul care, fără să fi fost implicat într-un litigiu sau fără să aibă un motiv special în cazul respectiv, pur și simplu este de aceeași naționalitate cu una din părți, își va putea exercita dreptul de a face parte din completul de judecată, dar dacă este cazul Președintelui, îndatoririle sale vor fi preluate de Vice-Președinte.

Mai mult, fiecare parte poate, atunci când nu există în completul de judecată nici un judecător de aceeași naționalitate cu ea, să aleagă un judecător ad-hoc, deși nu este obligată în acest sens. Înainte de a-și exercita funcția, judecătorul ad-hoc trebuie să facă aceeași declarație solemnă ca și membrii aleși ai Curții. El ia parte la luarea oricărei decizii în legătură cu litigiul, de pe poziții de egalitate cu colegii săi și primește o sumă de bani zilnic la ședințele instanței, primește o sumă de bani pentru perioada în care participă.

Părțile trebuie să anunțe cât mai curând posibil intenția de a propune un judecător ad-hoc. În litigiile în care sunt implicate mai mult de două părți (ceea ce nu este deloc rar9 se menționează faptul că părțile care au un interes comun pot propune numai un judecător ad-hoc, iar dacă există deja un judecător de aceeași naționalitate cu o parte în completul de judecată, aceasta nu mai are deloc dreptul de a propune vreun judecător ad-hoc.

În acord cu acestea, s-au conturat mai multe posibilități în practică: doi judecători obișnuiți sunt de aceeași naționalitate cu părțile, doi judecători ad-hoc, un judecător obișnuit de aceeași naționalitate cu una din părți și un judecător ad-hoc, nici un judecător de aceeași naționalitate cu vreuna din părți și nici un judecător ad-hoc.

Din 1964, 54 de persoane au fost propuse ca judecător ad-hoc, dintre care 12 au fost aleși ca membri ai Curții la o dată ulterioară, iar alți 10 au fost propuși drept candidați la alegerile pentru Curte. Din moment ce nu există nici o cerință în ce privește naționalitatea judecătorului ad-hoc, el poate avea naționalitatea altei țări decât cea care îl propune (cum s-a întâmplat în 25 de cazuri din 54) și, de asemenea, poate fi de aceeași naționalitate cu un alt membru al Curții, (cum s-a întâmplat de 2 ori în fața C.P.J.I. și de 5 ori în fața C.I.J.).

Autorii de specialitate au comentat în legătură cu dreptul judecătorilor de aceeași naționalitate ca și părțile, de a participa în litigiul în care sunt implicate, fără a-l contesta pentru că, după cum se observă din simpla consultare a rezultatelor votului Curții, date publicității, sau a textelor publicate care conțin opiniile contradictorii, este evident că judecătorii adesea au votat împotriva intereselor propriei țări (de exemplu judecătorii Anzilottu, Basdevant, Lord-ul Finlay, Sir Arnold McNair, judecătorul Schwebel).

Instituția judecătorului ad-hoc, pe de altă parte, nu a primit susținere unanimă. Comitetul Inter-Aliați dintre 1943-1944 constata că „Țările nu se vor încrede pe deplin într-o decizie a Curții, dată într-un litigiu în care sunt implicate, dacă în completul de judecată nu există și judecători de aceeași naționalitate cu partea adversă”. Anumiți membri ai celui de-al șaselea comitet al Adunării Generale a Națiunilor Unite și-au exprimat punctul de vedere pe timpul discuțiilor dintre 1970 și 1974 în ce privește rolul Curții, susținând că „instituția, care este supraviețuitoarea procedurii de arbitraj, este justificată doar de caracterul nou al jurisdicției internaționale și, fără îndoială, o să dispară în momentul precizării ferme a jurisdicției”.

Totuși, numeroși autori au luat în considerare faptul că este util ca instanța să permită să ia parte le deliberări și o persoană mai familiarizată cu vederile uneia din părți, decât ar fi uneori judecătorii aleși ai Curții. Mai mult, este necesar să subliniem că, dacă atât C.P.J.I., cât și C.I.J. nu ar fi avut judecători ad-hoc și ar fi exclus întotdeauna de la participarea la ședințe pe membrii Curții de aceeași naționalitate cu vreuna din părți, deciziile finale – în ce privește problema votului – ar fi fost, de fapt, aceleași.

Se înțelege din toate cele spuse mai sus că atât compunerea, cât și președinția C.I.J. va varia de la un caz la altul, iar numărul judecătorilor care alcătuiesc completul de judecată nu este fixat la 15. Pot să fie mai puțini, atunci când unul sau mai mulți judecători nu participă, sau până la 16 sau 17, atunci când sunt și judecători ad-hoc, teoretic putând fi și mai mult de 17, dacă mai multe părți sunt în litigiu și ele nu au interese comune.

Compunerea Curții și cine prezidează poate să varieze de la o fază a procesului la alta: cu alte cuvinte, compunerea și Președintele Curții nu trebuie să fie aceeași și același, așa cum s-a întâmplat în cazul Companiei anglo- iraniene, Dreptul de trecere pe teritoriul indian, Interhandel, Africa de S-V, Barcelona Traction, Compania de energie și curent electric, Jurisdicția dreptului de pescuit, Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei (Nicaragua v. SUA), Aplicarea Convenției asupra prevenirii și pedepsirii infracțiunii de genocid.

Totuși, când instanța a fost în final constituită pentru o anumită fază a procesului, compunerea nu se va mai schimba. Dacă pe această perioadă se produce o schimbare a compunerii Curții, acei membri ale căror mandate s-au încheiat, continuă să participe până la pronunțarea hotărârii. Acest lucru s-a întâmplat în practică în timpul C.P.J.I., doar în cazul zonelor libere din Savoy-ul de Sus și districtul Gex, iar în timpul C.I.J. în două cazuri privind platforma continentală (Tunisia/Libyan Arab Jamahiriya) și platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta). Un judecător care demisionează sau decedează după deschiderea fazei orale nu mai este înlocuit pentru cât durează acea fază. Un judecător care se îmbolnăvește pe durata desfășurării procedurilor, în principiu își rezumă participarea, dacă nu a lipsit de la discutarea nici unui aspect vital din litigiul respectiv. Quorumul necesar pentru ca instanța să fie valabil constituită este de 9 judecători, excluzând judecătorii ad-hoc.

4. Consilierii juridici

Statutul și Regulile mai amintesc și alte posibilități în ce privește compunerea și organizarea Curții. Unele dintre acestea nu-și mai găsesc aplicarea în practică, iar instanței i s-a cerut să le modifice așa cum apar ele în Reguli, pentru a acorda posibilitatea folosirii la maxim a libertății de acțiune pe care fondatorii Curții o prevăzuseră.

În primul rând C.I.J. poate, într-un caz dat, să judece împreună cu consilierii juridici pe care îi alege prin vot secret și care participă la deliberări, dar fără a avea dreptul de vot. În prezent, ori de câte ori dispute cu un înalt caracter tehnic sunt înfățișate Curții, instanța se poate bucura și beneficia de cunoștințele specializate ale experților, într-un anumit domeniu. Deși atât o parte, cât și curtea însăși poate avea inițiativa în acest sens, nu s-a folosit acest niciodată după 1922.

7.5. Camerele

O altă posibilitate deschisă părților este acea ca ele să ceară să se decidă într-o anumită problemă nu de Plenul Curții, ci doar de o Cameră compusă din anumiți judecători aleși de Curte prin vot secret, și totuși, pronunțând deciziile în numele plenului Curții.

Astfel de Camere sunt:

Camera Procedurii Sumare compusă din 5 judecători, inclusiv Președintele și Vice -Președintele și doi substituenți, și care se constituie anual;

Oricare Cameră compusă din 3 judecători pe care Curtea o poate alcătui pentru a trata anumite categorii de probleme (litigii) cum ar fi cele din câmpul muncii sau comunicațiilor;

Oricare Cameră pe care Curtea o poate alcătui pentru a trata un anumit caz, după consultarea părților în ce privește numărul și numele membrilor și care, apoi, va participa în toate fazele procesului, până la luarea deciziei finale, chiar dacă între timp membrii Curții pot să-și încheie mandatul.

Prevederile Regulilor în ce privește Camerele Curții nu constituie obiect de interes al statelor cărora li se cere să supună litigiul lor în fața C.I.J. sau care din motive speciale preferă ( pentru urgentarea procedurilor, de exemplu) să trateze cu un organism mai mic decât plenul Curții. În acord cu acestea, Camerele se dovedesc a fi deosebit de folositoare în legătură cu anumite dispute care apar concomitent cu alte probleme. Pentru a da doar un exemplu, trebuie să amintim problemele legate de mediul înconjurător, care par să devină din ce în ce mai critice și care dau naștere la dispute internaționale de o frecvență și intensitate în continuă creștere. Trebuie, de asemenea, subliniat în lumina noilor descoperiri în dreptul mediului că instanța, în iulie 1993 a decis să înființeze o Cameră specială pentru Probleme de Mediu. Camera numără în prezent 7 membri.

În 4 ocazia, de al adoptarea noilor Reguli, părțile au folosit posibilitatea de a cere formarea unei camere într-un litigiu anume. Primele astfel de Camere au fost înființate în 1982, în procesul privind Delimitarea frontierei pe mare în golful „Maine Area” între Canada și SUA și apoi în 1985, în procesul privind Disputa frontierei între Burkina Faso și Republica Mali. Cea de-a treia a fost înființată în martie 1987 în litigiul privind Elettronica Sicula S. p. A. (ELSI) între SUA și Italia, iar cea de-a patra în mai 1987, în litigiul privind Disputa frontierei pe mare, continent și insulă între El Salvador și Honduras.

În toate cele 4 cazuri, Camerele erau alcătuite din 5 membri. Camera care a fost înființată în cazul Golfului Maine era alcătuită din 4 membri ai Curții( unul dintre ei având aceeași naționalitate cu una din părți și un judecător ad-hoc, ales de partea adversă). Camera aleasă în Disputa frontierei cuprindea 3 membri ai Curții și 2 judecători ad-hoc aleși de părți. Camera aleasă în Elettronica Sicula S. p. A. (ELSI) se compunea din 5 membri ai Curții (2 dintre ei având aceeași naționalitate ca și părțile). Camera în cazul privind Disputa frontierei pe mare, continent și insulă era alcătuită din 3 membri ai Curții și 2 judecători ad-hoc, aleși de părți.

S-a observat distincția care se face între Curtea Internațională de Justiție și celelalte tribunale internaționale. Prima diferă de tribunale internaționale cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg mai ales prin aceea că membrii săi trebuie să fie constant și exclusiv la dispoziția instanței. Se diferențiază și mai mult de tribunalele de arbitraj, care în general nu sunt permanente, ci mai ales, mai presus de orice, părțile care se înfățișează pentru a supune litigiul lor spre rezolvare C.I.J. nu trebuie să plătească cheltuielile sau costurile realizate cu problemele administrative sau lingvistice. Acestea din urmă, toate, cad în sarcina Națiunilor Unite. Dacă statele care apar în fața Curții ar cere să li se aplice toate posibilitățile descrise în Statut sau Reguli – o judecată ex aequo et bono, ca instanța să se mute din Haga, să fie folosită o altă limbă decât una din cele 2 limbi oficiale ale Curții, judecători ad-hoc, consilieri juridici și înființarea Camerelor – ele ar putea să se bucure de beneficiile flexibilității care este in mod normal asociată cu arbitrajul, fără a pierde toate avantajele care decurg din faptul ca au înțeles sa recurgă la C.I.J

CAPITOLUL VIII

Hotărârile Curții Internaționale de Justiție

În activitatea de judecată, C.I.J. se pronunță prin ordonanțe și decizii. Ordonanțele au caracterul încheierilor ce se dau în cursul procedurii de judecată cunoscute în procesul civil și marchează diferite momente ale procesului. Prin ele se precizează formele și termenele în care părțile trebuie să prezinte concluziile lor prin memorii, contramemorii, replici și duplici. Curtea sau Președintele fixează prin ordonanțe termene și în scopul efectuării altor formalități, cum ar fi audierea de martori sau administrarea unor probe; astfel, toate măsurile ce se iau în cursul procesului se reflectă în ordonanțe. Acestea își pot avea însemnătatea lor juridică prin precedentele care, în decursul timpului, constituie jurisprudența procedurală, ce poate fi invocată în litigiile ce se dezbat în fața Curții.

În același timp, cele mai importante rămân hotărârile prin care Curtea soluționează pe fond litigiile. Hotărârile C.I.J. au o importanță remarcabilă pentru fundamentarea principiilor în dreptul internațional. Însă, problema dacă hotărârile C.I.J. sunt sau nu izvoare ale dreptului internațional este dezbătută diferit de autori ca H. Lauterpacht în „ The Developement of International Law and The International Court” sau H. Kelsen în „Principles of International Law” sau L. Oppenhiem în „International Law”. G. I. Tunkin crede că numai când se va întruni votul judecătorilor ce reprezintă sisteme sociale diferite, se va pune cu adevărat problema dacă hotărârile Curții pot fi recunoscute ca izvoare de drept internațional.

Deliberările anterioare pronunțării deciziei sunt similare celor care au loc într-o instanță obișnuită : au un caracter secret, în Camera de Consiliu, unde nu intră decât judecătorii și grefierul. Pe baza unei ordonanțe special date, Curtea, conform Regulamentului, poate încuviința și prezența altor persoane. Mai întâi sunt examinate argumentele prezentate în faza orală și cea scrisă de către părți, ulterior, judecătorii fac un prim schimb de vederi asupra procesului, după care fiecare prezintă o notă scrisă, exprimându-și, nu definitiv însă, punctul personal de vedere. Discuțiile vor continua să se poarte în conformitate cu un plan întocmit de Președinte, unde sunt menționate problemele importante în legătură cu care trebuie să se pronunțe Curtea. Deliberarea propriu-zisă urmează abia în acest stadiu, în care Președintele și 2 judecători întocmesc un proiect. Acesta este viitoarea hotărâre a Curții, după ce a suferit anumite îmbunătățiri și a fost riguros examinat. Deliberarea se poate desfășura în mai multe termene în care judecătorii pot fi chemați să voteze de mai multe ori. Hotărârile se pronunță cu majoritate relativă, iar votul Președintelui înclină balanța ori de câte ori se înregistrează un caz de paritate.

Hotărârile Curții trebuie să cuprindă numele judecătorilor care au luat parte la soluționarea cazului și motivarea necesară. Pot fi exprimate și opinii separate. Procedura Curții nu numai posibilitatea opiniei separate a unuia sau mai multor judecători, ci și pe aceea a opiniei individuale, prin care unul sau mai mulți judecători care se alătură opiniei majoritare consideră totuși că este necesar să expună și alte motive, pe lângă cele cuprinse în hotărârea cu care pe fond sunt de acord.

Hotărârile se semnează de Președinte și grefier și se citesc în ședință publică așa cum se precizează în Statut (art. 56-58). Regulamentul face mai multe precizări în legătură cu modul în care se va desfășura acest lucru. Hotărârile trebuie astfel să cuprindă mențiuni ca titulatura instanței, data pronunțării, numele judecătorilor, denumirea părților și numele celor care reprezintă părțile, consemnarea desfășurării procesului, concluziile părților, expunerea în fapt, motivarea în drept, dispozitivul, dispoziții privind plata eventualelor cheltuieli de judecată, numărul judecătorilor care au format majoritatea prin care s-a adoptat hotărârea în cauză. Observăm astfel partea introductivă, motivarea și dispozitivul care caracterizează și hotărârile pronunțate de tribunalele obișnuite în materie civilă, mai ales cele din țările influențate de procedura franceză.

În ce privește efectele și executarea, potrivit Statutului (art. 59), hotărârea nu este obligatorie decât pentru părți și numai pentru litigiul respectiv, iar Regulamentul (art. 76) adăuga că hotărârea Curții produce efecte din ziua în care a fost pronunțată în ședință publică. Hotărârea este definitivă conform art. 60 din Statut. Michel Dubisson observă că de mai multe ori C.I.J. a avut prilejul să se pronunțe asupra caracterului autorității relative de lucru judecat al hotărârilor sale.

Articolul 60 din Statut face precizarea că hotărârile pronunțate de Curte pot fi completate prin lămuriri ulterioare. Dreptul de a preciza înțelesul hotărârii și întinderea efectelor sale aparține Curții și numai ei. Nu se poate invoca această dispoziție pentru a încălca principiul lucrului judecat. Singura excepție admisă de Statut de la acest principiu este posibilitatea revizuirii hotărârii, atunci când ulterior pronunțării s-ar descoperi un fapt de o natură care ar exercita o influență decisivă asupra soluției, fapt necunoscut de Curte sau de partea care cere revizuirea pe durata procesului, iar ultima trebuie să nici nu fi putut să-l cunoască.

Ceea ce trebuie reținut în legătură cu această problemă este posibilitatea Curții dea condiționa revizuirea unei hotărâri. Termenele maxime de introducere a cererii de revizuire sunt două : unul de 6 luni de la descoperirea faptului nou și unul de 10 ani de la pronunțarea hotărârii. Revizuirea cuprinde și ea două faze, una în care se hotărăște dacă să se admită în principiu cererea de revizuire sau nu și a doua, asemănătoare procedurii de judecată în revizuirea dreptului comun.

Când un stat care a fost parte în litigiu nu se supune hotărârii C.I.J., fiind obligat în acest sens conform art. 94 din Carta ONU, cealaltă parte poate să se adreseze Consiliului de Securitate care are posibilitatea să facă recomandări sau chiar să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea hotărârii. Cum art. 94 din Carta ONU se referă la statele membre ale ONU, statele care sunt numai membre ale Statutului Curții ar părea că sunt obligate în același fel. Pentru a reglementa această problemă, Consiliul de Securitate a dat Rezoluția din 15 oct. 1946 prin care nici un stat nu poate deveni membru al Statutului C.I.J. și nu poate, prin urmare, să fie parte într-un litigiu în care judecă această instanță, dacă nu acceptă în prealabil obligația de a se conforma hotărârii pronunțate de C.I.J. Părțile nu trebuie să respecte doar hotărârile finale pronunțate de C.I.J., ci și tot ceea ce hotărăște Curtea prin Ordonanțe.

Neexecutarea hotărârilor C.I.J. prezintă o gravitate deosebită pentru că pune în discuție eficacitatea Curții și posibilitatea de înfăptuire a unei justiții internaționale. Unul dintre principalele scopuri ale justiției internaționale este acela de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin fapte ce contrazic normele de conviețuire interstatală, recunoscute prin convenții și drept internațional. Astfel, tocmai pentru a nu se ajunge în situația neexecutării hotărârii C.I.J. și deci, a se înregistra prin aceasta o atacare a chiar justiției internaționale, au fost create mijloace de constrângere și sancțiuni ce pot fi luate împotriva statelor care nu respectă hotărârile Curții. Acestea din urmă sunt fie modalități jurisdicționale, fie acte cu caracter politic. Aplicarea primelor este cu atât mai dificilă cu cât C.I.J. nu are competența de a acorda despăgubiri pentru neexecutarea hotărârii sale. Totuși, Curtea poate să intervină fie refuzând să se pronunțe asupra unei cereri de revizuire a unei hotărâri pronunțate de însăși, fie luând alte măsuri, care însă nu afectează judecata pe fond, ori de câte ori nu sunt respectate ordonanțele date în cursul procesului.

Executarea unei hotărâri a C.I.J. mai poate fi realizată pe calea tribunalelor naționale. Ele pot recunoaște validitatea acestor hotărâri. De exemplu, litigiul între Belgia și Grecia soluționat de C.P.J.I. implica societatea „ Socobelge” în legătură cu care s-a pronunțat în 30 aprilie 1951 Tribunalul din Bruxelles, căci societatea se afla pe teritoriul Belgiei și , în numele ei, statul obligat a figurat ca parte în fața C.P.J.I.

În ce privește sancțiunile cu caracter politic care se iau în cazul nerespectării hotărârii C.I.J., organul competent este chiar Organizația Națiunilor Unite, dar Consiliul de Securitate nu este obligat să ia măsuri pentru executarea acestor hotărâri. Erhan Tunel în „ L’execution des decisions de la Cour Internationale de Justice selon la Charte des Nations Unies” vede în caracterul facultativ al acțiunilor așezate în competența Consiliului de Securitate expresia unei prudențe, necesară de altfel pentru întreaga activitate a Consiliului. În privința acestor măsuri, hotărârea de a se acționa sau nu și cum, se ia în unanimitate, iar dreptul de veto poate, de asemenea, fi exercitat, ceea ce nu face decât să îngreuneze luarea acestor sancțiuni cu caracter politic.

Hotărârea C.I.J. și anume decizia pronunțată în urma deliberărilor este doar una dintre cele 3 modalități prin care un litigiu poate fi stins. Aceste modalități sunt:

O tranzacție între părți, în orice fază a procesului are menirea de a informa instanța cu privire la faptul că părțile au ajuns la o înțelegere în urma căreia Curtea și Președintele vor emite un Ordin pentru înlăturarea cazului de pe lista Curții. Așa s-a procedat în litigii cum ar fi Delimitarea apelor teritoriale între insula Castellorizo și Coasta Anatolia, Losinger, Borchgrave, Anumite teritorii cu fosfați în Nauru (Nauru v. Australia), Incidentul aerian din 3 iulie 1988 (Republica Islamică a Iranului v. SUA).

Discontinuitate : un stat solicitant poate în orice moment să informeze Curtea că nu mai continuă procedurile inițiate în fața sa sau ambele părți declară că, de comun acord, retrag cazul. Curtea va emite apoi un Ordin pentru înlăturarea litigiului de pe lista proceselor aflate pe rol. S-a procedat în felul acesta în cazurile următoare: Denunțarea Tratatului din 2 noiembrie 1865 dintre China și Belgia, administrația Principatului von Pless, Apelurile în legătură cu anumite decizii ale tribunalului de arbitraj mixt ungar/cehoslovac, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Protejarea naționalității franceze și persoanele protejate din Egipt, Compagnie du Port, des Quais et des Enterpots de Beyrouth și Societe Radio-Orient. Dacă nu este convocată Curtea, atunci Președintele va emite Ordinul, așa cum s-a întâmplat în cazul Companiei de electricitate din Beirut, Procesul prizonierilor pakistanezi de război, Acțiuni armate la frontieră( Nicaragua v. Costa Rica), Trecerea prin Marea Centură (Finlanda v. Danemarca). Uneori, discontinuitatea se poate lega doar de o parte a litigiului care a rămas nerezolvată într-o fază anterioară și nu este lipsită de importanță pentru decizia finală. Acest lucru s-a înregistrat, de exemplu, pentru determinarea cuantumului compensațiilor în litigiul privind Personalul diplomatic și consular al SUA în Teheran sau Activitățile militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei. Două cazuri în fața C.P.J.I. s-au sfârșit printr-o retragere tacită sau expresă în legătură cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial ( Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria și Gerliezy).

Hotărâre: Curtea pronunță o hotărâre prin care procedurile se sfârșesc sau prin care reține cererea inițială sau alt punct interlocutoriu sau printr-o decizie pe fond. Această stingere a procedurilor prin pronunțarea unei hotărâri este cea mai întâlnită în comparație cu celelalte două posibilități descrise mai sus.

În cele ce urmează vom relua problemele legate de pronunțarea deciziei ca : felul deliberărilor, felul pronunțării, forța obligatorie a deciziilor, felul în care se face interpretarea sau revizuirea deciziilor, pentru a completa cele spuse mai concis până acum.

1. Deliberările

Cum spuneam, după ce părțile și-au susținut punctul de vedere în fața Curții, aceasta urmează să facă în mod public cunoscută decizia sa, într-o manieră care să inspire încrederea generală în felul potrivit în care a administrat justiția internațională.

O posibilă dificultate ar rezulta din faptul că membrii Curții provin din țări care cunosc sisteme diferite de drept, astfel încât deliberările instanței trebuie să fie organizate într-o manieră care să permită tuturor să aibă posibilitatea de a participa și influența egal decizia finală. Pentru a se obține un consens în sânul unui organism eterogen, procesul luării unei decizii trebuie să reflecte un efort comun.

În termenii Rezoluției din 1976, deliberările trebuie să parcurgă în mod normal 5 faze și durează peste 3 luni:

Odată ce audierea părților s-a încheiat, membrii Curții au la dispoziție un timp scurt pentru a studia argumentele părților, după care are loc un scurt schimb al punctelor de vedere preliminare. Președintele subliniază în scris pentru membrii Curții problemele care, în opinia sa, necesită efortul de a se lua o decizie în legătură cu ele și aceștia le pot comenta sau pot propune și alte probleme. La adunările private la care deliberează în legătură cu un caz, judecătorii se întrunesc într-o Cameră, într-o încăpere din Palatul Păcii, în noua aripă. Nimeni altcineva nu mai poate participa, cu excepția Grefierului și a unor angajați ai Grefei care ajută scopului întâlnirii. Minutele acestor întruniri, care au menirea de a servi doar pentru uzul intern al Curții, menționează simplu data, persoanele prezente și subiectul discutat, fără alte comentarii.

Fiecare judecător are apoi la dispoziție câteva săptămâni în care să pregătească o notă în scris în care să prezinte primele sale păreri în legătură cu răspunsul la întrebările Președintelui sau ale oricărui alt judecător și în care să mai prezinte felul în care el consideră că trebuie să se decidă în cazul respectiv. Aceste note, care sunt în engleză sau franceză, sunt traduse de grefier și împărțite tuturor judecătorilor care intră în componența Curții în litigiul respectiv. Ele ajută membrii Curții să fie în măsură a-ți forma o primă idee despre direcția în care se tinde să se ajungă prin opinia majoritară. Notele sunt folosite în interesul exclusiv al Curții și al membrilor săi, fiind distruse la sfârșitul procesului, de către grefier. Notele membrilor C.P.J.I. au fost arse de grefier în 1940.

După examinarea notelor scrise, membrii Curții rezumă deliberările, ceea ce poate fi făcut pe parcursul mai multor întâlniri. La acestea, judecătorii își exprimă punctele de vedere oral și de obicei în ordinea inversă a vârstei, de exemplu, încep judecătorii ad-hoc și concluzionează Vice -Președintele și Președintele. Ei răspund întrebărilor pe care colegii lor le-ar putea pune. Felul deciziei care urmează a se pronunța și alcătuirea viitoarei majorități pot fi de acum întrezărite, dar nici un vot nu se va înregistra formal. Pentru a concluziona procesul deliberărilor, este constituit un comitet din 3 membri ai Curții doi dintre ei sunt aleși prin vot secret dintre judecătorii a căror opinie se apropie cel mai mult de opinia majorității aparente iar cel de-al treilea este Președintele ex office, cu excepția cazului în care punctul său de vedere se află în minoritate, atunci când îi ia locul Vice-Președintele. În cazul extrem când ambii au puncte de vedere minoritare, și cel de-al treilea membru al comitetului este ales prin vot.

Comitetul apoi pregătește un proiect de hotărâre preliminar, în engleză și în franceză, cu ajutorul grefierului care întocmește partea introductivă în care sunt rezumate procedurile, face traducerea dintr-o limbă în cealaltă și verifică problemele de fapt. Proiectul preliminar, care precum notele judecătorilor este secret, circulă între membrii Curții. Ei au apoi la dispoziție un timp scurt în care fac sugestii în scris în ce privește forma textelor în engleză sau franceză sau discrepanțele existente între variantele redactate în cele două limbi. Comitetul ia în considerare dacă să accepte sau nu aceste amendamente și emite un nou proiect. Curtea îl citește apoi, discutându-l în cadrul mai multor întruniri private. Fiecare paragraf este citit în ambele limbi și, după discutarea lui, este lăsat fie neschimbat, fie amendat sau retrimis comitetului. În final, un proiect de hotărâre amendat este împărțit membrilor curții, care este citit pentru a doua oară, mai repede decât prima oară, când este luat pagină cu pagină și este adoptat, cu sau fără amendamente minore.

La sfârșitul celei de-a doua citiri, un vot final se va înregistra în legătură cu răspunsurile care sunt date în proiectul de hotărâre, la întrebările puse de părți. Membrii Curții votează prin „da” sau „nu” oral, în ordinea inversă a vârstei. Fiecare decizie luată ține cont de majoritatea absolută a judecătorilor prezenți. La fiecare vot nu se acceptă abținerile. Judecătorul care nu a participat la o parte din procedurile desfășurate în fază orală sau la o parte a deliberărilor, dar care însă nu a lipsit de la nimic care să fi fost esențial, poate totuși să participe la vot. Dacă un judecător se simte în stare să voteze și dorește să o facă, dar nu este într-o condiție fizică necesară pentru a participa la întrunire, pot fi luate măsuri astfel încât să i se acorde dreptul de a vota, dacă nu se poate altfel, prin corespondență. Dacă voturile sunt împărțite în mod egal, ceea ce se întâmplă atunci când există un judecător ad-hoc sau când un membru obișnuit al Curții nu participă, Președintele sau membrul Curții, care îi ține locul acestuia, au votul decisiv (așa cum s-a întâmplat în cazurile „Lotus” și „Africa de S-V”). Rezultatul votului se consemnează în minută.

2. Pronunțarea hotărârii

Hotărârea este pronunțată ca document bilingv, cu două versiuni, în engleză și în franceză, pe pagini alăturate, întinderea obișnuită fiind de 50 pagini în fiecare dintre cele două limbi (minimul înregistrat până acum este de 10, iar maximul de 271). Ca stil, Curtea încearcă să păstreze explicațiile pe cât de simplu permite natura lucrărilor. În concordanță cu practică judiciară internațională, Curtea încearcă să evite cuvintele și expresiile care sunt prea mult legate de un anumit sistem de drept.

Hotărârea se împarte în paragrafe, care din 1966 se numerotează. Subtitlurile, care inițial foloseau mult, au devenit din ce în ce mai rare. Curtea a urmat practica țărilor care cunosc dreptul civil, împărțind hotărârea în trei părți:

– o introducere, în care se menționează numele judecătorilor care participă și numele reprezentanților părților, și care rezumă procedurile fără a le comenta și enumerarea cererilor părților;

– motivele pentru care Curtea a ajuns la decizia sa, motivele în fapt și în drept sunt enunțate în detaliu, iar argumentele părților sunt puse atent în balanță sau considerate în acest fel;

– paragraful final care, după formula „Pentru aceste motive” ( cu două excepții : s-a preferat formularea „în concordanță” în hotărârea pronunțată în 1970 în procesul Barcelona Traction, iar în cazul hotărârii pronunțate în 1992 în cazul privind Disputa frontierei pe continent, insulă și mare se face referire în toate cele opt paragrafe ale părții finale la paragrafele care conțin motivele relevante) este conținută adevărata decizie a Curții.

După ce Curtea a votat pentru ultima dată în ce privește punctele de mai sus, mai trebuie să decidă în legătură cu două probleme: care dintre cele două limbi (engleză sau franceză) va fi folosită pentru redactarea versiunii autentice și când se va pronunța hotărârea.

Versiunea autentică este tipărită pe pagina din stânga. Dacă toate procedurile, rezultate fie prin înțelegerea părților, fie altfel, s-au desfășurat în doar una din cele două limbi oficiale ale Curții, aceasta va fi limba în care se va redacta și hotărârea, adică versiunea ei autentică. Dacă acest lucru nu se întâmplă, hotărârea va fi luată de Curte. În orice caz, ambele versiuni sunt emise de Curtea Internațională de Justiție însăși ( excepție au făcut cazurile „Lotus” și „Împrumuturile Braziliei”).

Hotărârea poartă data oficială a zilei în care este pronunțată, care este întotdeauna la puțin timp după ce s-a înregistrat aprobarea Curții care împuternicește grefierul să anunțe agenții părților să participe, să invite jurnaliștii și publicul și să aibă pregătită o versiune provizorie a hotărârii, care a fost anterior tipărită și este la acea dată întocmită în duplicat. Pe această perioadă scurtă, decizia Curții nu este comunicată nimănui, nici Națiunilor Unite, nici Secretariatului și nici părților. C.P.J.I. nu a acceptat nici ea cererea ca, printr-o înțelegere specială, să le fie comunicată părților decizia neoficială, după sfârșitul deliberărilor și înainte de pronunțarea hotărârii. Și C.I.J. s-a considerat obligată să sublinieze că orice întocmire, circulație sau publicare a unor afirmații care anticipează cum va arăta decizia Curții ar fi incompatibile cu o bună administrare a justiției.

Prin contrast față de practica tribunalelor internaționale de arbitraj, pronunțarea unei hotărâri de către C.I.J. este făcută cu maximum de publicitate. Se face în Marele Hol al Justiției din Palatul Păcii. Acei judecători care au participat la vot sunt prezenți, cu excepția cazului în care motive foarte serioase îi împiedică. Un număr de nouă judecători trebuie întrunit de fiecare dată. Președintele citește hotărârea fără sumarul formal al procedurilor, într-una din cele două limbi oficiale ale Curții. În timp ce el citește, agenții părților au la îndemână câte o copie a hotărârii semnată de Președinte și Grefier și care poartă sigiliul Curții; aceste două copii, împreună cu o a treia, de asemenea semnată și sigilată, dar care rămâne la arhivele Curții, constituie copiile oficiale ale hotărârii. În anumite situații, din cauza întinderii hotărârii, Președintele nu o citește în întregime. În aceste cazuri, el indică pasajele care au fost omise și le face un scurt rezumat.

Când Președintele a concluzionat, grefierul citește traducerea prevederilor finale (dispozitivul hotărârii), iar textul hotărârii este împărțit jurnaliștilor prezenți, împreună cu un comunicat de presă de câteva pagini care rezumă hotărârea în ambele limbi oficiale. Acest comunicat de presă, pregătit de grefier, nu obligă Curtea. Se trimite prin poștă celor interesați și Oficiului care se ocupă cu Informarea Publică din partea ONU. Secretarul General însuși este informat.

În câteva săptămâni, în general, hotărârea se publică într-o formă tipărită într-un fascicul din Culegerea de Hotărâri, Avize Consultative și Ordine care se trimit de grefier, printre alții, către guvernele statelor care au dreptul să apară în fața Curții și este pus spre vânzare publicului larg. Grefierul va furniza, atunci când este necesar, guvernelor acestor state copii ale unei a doua ediții (limitate) a hotărârii, înainte de a le trimite copia tipărită.

În scopul ca cei interesați cu adevărat de proces să fie bine informați în legătură cu natura și originea faptelor și motivelor pe care Curtea și-a bazat decizia, toate documentele din proces sunt apoi tipărite și publicate în culegerea intitulată „Cereri, Motive Orale și Documente”. Aceste volume conțin, numai în limba oficială, cererile părților, înregistrarea ședințelor publice, orice documente noi sau adiționale înaintate de părți și corespondența principală dintre agenții părților și grefier pe parcursul procedurilor cu, în principal, anexele existente la aceste diferite documente.

8. 3. Opiniile separate sau discordante

Regulile noi din 1978 stipulează că fiecare hotărâre va indica numele și numărul judecătorilor care au constituit majoritatea. Aceasta este o inovație radicală. Hotărârile pronunțate în conformitate cu vechile reguli precizau doar numărul voturilor pentru și împotrivă pentru fiecare punct al deciziei Curții, fără a se preciza cine și cum a votat. S-a recunoscut întotdeauna în Statut că judecătorii, priviți individual, au dreptul să-și apere propriile păreri, dacă doresc.

Cu toate acestea, anumiți judecători au preferat să nu facă astfel. Acest lucru a făcut ca în trecut să fie imposibil să se descopere care judecători au votat într-un anumit fel.

Dacă există puncte în dispozitiv, se vota de fiecare dată separat. Opiniile judecătorilor pot îmbrăca mai multe forme:

Opinia discordantă arată motivele pentru care judecătorul nu este de acord într-unul sau mai multe puncte cu decizia Curții, de exemplu cu motivarea deciziei și în consecință, el a votat fie împotriva hotărârii în întregime, fie împotriva unor aspecte pe care el le consideră a fi de maximă importanță, ducând la luarea deciziei într-un alt fel.

Opinia separată este redactată de judecătorul care a votat pentru luarea deciziei finale, dar care consideră că opinia sa este în dezacord cu toate sau o parte a motivelor Curții, sau care a fost condus spre a vota în acest fel de o metodă de a raționa diferită sau alte motive; astfel, poate să existe o opinie separată, deși decizia Curții a fost luată în unanimitate, de exemplu în cazurile Minquires și Ecrehos și Acțiuni armate la graniță (Nicaragua v. Honduras).

Declarația este de obicei o scurtă indicație care ne arată dacă există concordanță sau discordanță.

Din moment ce o opinie poate fi una discordantă în anumite privințe și una separată în alte privințe, este lăsat la latitudinea celui care a întocmit-o să decidă cum o va intitula. Această problemă prezintă importanță mai ales atunci când dispozitivul hotărârii se întinde pe mai multe paragrafe, iar pentru fiecare punct s-a votat separat.

Doi sau mai mulți membri ai Curții pot să se alăture și să redacteze împreună o opinie comună. Acei membri ai Curții care doresc să redacteze o opinie discordantă sau separată, pot să o facă între primele două citiri ale hotărârii, astfel încât comitetul care face revizuirea să poată să o ia în considerare în ultima versiune a hotărârii care va fi supusă pentru adoptare Curții.

Declarațiile și opiniile sunt tipărite la finalul fiecărei hotărâri în limba originală, împreună cu traducerea efectuată de grefier. În medie sunt în număr de 6 și reprezintă încă aproximativ 100 de pagini, în fiecare limbă, deși s-a înregistrat și un total de 13 – cele mai multe fiind în cazul următoarelor procese: Africa de S-V 454 de pagini și de zece ori mai mult decât însăși hotărârea pronunțată; Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei – 450 de pagini și de trei ori mai mult decât hotărârea pronunțată.

Opiniile separate se numără înaintea opiniilor discordante și la rândul lor, acestea se aranjează în funcție de vârsta autorilor lor. Declarația se plasează înaintea opiniilor. Autorii opiniilor și declarațiilor le semnează în originalul hotărârii. Este considerat general valabil ca ele să se refere la problemele atinse în punctul de vedere al majorității.

Necesitatea adoptării la nivel internațional a unui sistem recunoscut de procedură, cunoscut și folosit de unele țări, a fost contestată. Și problema dacă acest lucru ar contribui la întărire sau slăbirea autorității și coeziunii Curții a fost pe larg dezbătută, deși chiar și în felul în care Curtea funcționează în prezent este criticat. Atât timp cât sunt destui cei care consideră că felul în care se procedează astăzi reprezintă o garanție esențială pentru libertatea de exprimare și pentru o bună administrare a justiției, o schimbare nu ar fi binevenită.

Curtea însăși sublinia în numeroase ocazii că „ o legătură indisolubilă există între hotărâre și oricare opinie separată a judecătorilor, fie aceasta separată sau discordantă. Instituția opiniilor separate este una esențială pentru oferirea posibilității judecătorilor de a-și argumenta votul. În cazurile cu o complexitate sporită ca acelea cu care se confruntă Curtea, în care paragrafele dispozitivului hotărârii se împart uneori în mai multe probleme, legate totuși între ele, pentru care, separat, s-a votat câte o dată, un vot pentru sau împotrivă al unui judecător de a întocmi o opinie separată sau discordantă. Aceste opinii nu numai că pot pune la îndoială și influența hotărârea finală, dar și motivarea hotărârii, așa cum este ea revizuită la sfârșit, când se iau în considerare toate opiniile exprimate și față de care nu se poate niciodată să se facă abstracție” (doc. Adunării Generale A/41/591/ 1-5 decembrie 1986, Anexa II).

8. 4. Forța obligatorie a hotărârii Curții Internaționale de Justiție

În ce privește părțile, hotărârea Curții este obligatorie, definitivă și irevocabilă. Acest principiu se aplică tuturor hotărârilor Curții fie că au fost pronunțate de întreg completul de judecători, fie de o singură Cameră, fie că au fost date într-un caz adus în fața C.I.J. direct, fie că este vorba de apelul declarat împotriva deciziei pronunțate de un alt tribunal, fie că hotărârea precizează felul în care disputa urmează să fie stinsă , fie doar enumeră principiile aplicabile și fie că acordă despăgubiri sau daune-interese.

Și C.P.J.I. și C.I.J. au adoptat punctul de vedere prin care este incompatibil cu litera și spiritul Statutului și administrarea justiției internaționale să se pronunțe o hotărâre a cărei valabilitate va fi supusă ulterior aprobării din partea părților sau care nu ar produce nici o consecință practică în ce privește drepturile și obligațiile părților.

Prin semnarea Cartei, un stat membru al ONU se obligă să respecte orice decizie a C.I.J. pronunțată într-un litigiu în care este parte. Alte state îndreptățite să apară în fața Curții se obligă în același mod, fie prin confirmarea Statutului, fie prin emiterea unei declarații către Grefă, ceea ce are același efect. Din moment ce, mai mult, un caz nu este supus Curții pentru a decide, decât dacă părțile au recunoscut într-un fel sau altul jurisdicția acesteia în legătură cu cazul respectiv, este rar ca o decizie să nu fie aplicată. Vorbind, în general acele state care acceptă jurisdicția Curții sunt pregătite și să accepte hotărârea pronunțată, în sensul că statele care nu sunt pregătite pentru aceasta, evită recunoașterea anterioară a jurisdicției Curții.

Un stat – membru al ONU – care observă că partea adversă nu îndeplinește obligațiile care îi incumbă prin hotărârea pronunțată de Curte, poate să se plângă Consiliului de Securitate care este împuternicit să recomande sau să decidă asupra măsurilor care trebuie luate pentru ca hotărârea să producă efecte (art. 94 din Cartă).

Din moment ce o decizie a Curții nu afectează decât dreptul sau interesele părților implicate în proces și numai în legătură cu acel caz, este evident că principiul „stare decis” (precedentul judiciar este obligatoriu), așa cum există el în țările care cunosc așa numitul common law, nu-și găsește aplicare în dreptul internațional. Este însă firesc să presupunem că, atunci când C.I.J. a decis în legătură cu o speță, va trebui să aibă motive foarte puternice pentru ca ulterior să decidă într-un caz similar, să adopte o metodă diferită, derivând printre altele de la progresul și dezvoltarea dreptului internațional. Mai mult, Curtea citează deseori, în sprijinul unei juste judecăți, hotărâri ale sale sau ale predecesoarei, deși a fost foarte precaută să se abțină de la orice declarații care ar indica faptul că este obligată să le respecte.

Din moment ce o decizie a Curții nu afectează decât dreptul sau interesele părților implicate în proces și numai în legătură cu acest caz, este evident că principiul „stare decis” ( precedentul judiciar este obligatoriu), așa cum există el în țările care cunosc așa numitul common law, nu-și găsește aplicare în dreptul internațional. Este însă firesc să presupunem că, atunci când C.I.J. a decis în legătură cu o speță, va trebui să aibă motive foarte puternice pentru ca ulterior să decidă ca într-un caz similar, să adopte o metodă diferită, derivând printre altele de la procesul și dezvoltarea dreptului internațional. Mai mult , Curtea citează deseori, în sprijinul unei juste judecăți, hotărâri ale sale sau ale predecesoarei, deși a fost foarte precaută să se obțină de la orice declarații care ar indica faptul că este obligată să le respecte. Astfel, se urmărește o anumită consistență în deciziile sale.

De asemenea, instanța are puterea de a influența poziția statelor, înspre probleme care au fost deja tratate de Curte. Statele se pot ghida cu ajuter principielle émise de Courte Curtea, la rândul său, se simte obligată să aplice obiceiul, cutuma internațională, la a căror apariție contribuie ea însăși.

Pe scurt, o hotărâre a Curții nu doar decide pur și simplu într-o dispută, ci inevitabil contribuie în egală măsură la dezvoltarea dreptului internațional. Pe deplin conștientă de acestea, Curtea ia în considerare aceste două obiective atunci când alcătuiește și pronunță hotărârile sale.

Ultimul obiectiv al Curții, atunci când există un conflict, este de a deschide calea armoniei internaționale. Chiar și simplul fapt al aducerii unei dispute în fața Curții constituie deja un pas înspre găsirea unei soluții pașnice, pentru împăcarea părților.

Deși trecerea timpului și confidențialitatea care însoțește primele etape ale procedurilor vor conduce apoi spre o atmosferă mai calmă, guvernele au dreptul să spere că decizia Curții, oricare va fi ea, le va ajuta să găsească o soluție onorabilă în disputa lor. Totuși, din chiar faptul că litigiul a fost supus Curții se înțelege că rezultatul nu poate fi clar prevăzut și argumente solide există de fiecare parte. Firesc, toate părțile sunt convinse de justețea poziției lor și nutresc speranța că instanța le va îndreptăți să facă dreptate, dar, deși C.I.J. face tot ce îi stă în putință să nu rănească sentimentele celor implicați, este clar că este imposibil să mulțumească pe toată lumea. Acest lucru ține de esența rolului unei instanțe.

8. 5. Efectele hotărârilor Curții Internaționale de Justiție

Hotărârea Curții nu produce efecte decât în legătură cu disputa asupra căreia se pronunță și decât în legătură cu statele care sunt părți în proces. Totuși, se poate întâmpla ca hotărârea să afecteze interesele unui stat terț. De exemplu, interpretarea făcută de Curte în legătură cu o convenție multilaterală nu poate fi complet ignorată de statele semnatare, care nu sunt părți în procedurile inițiate în fața Curții. În cazurile preluării aurului monetar din Roma în 1943 și Timorul de E, Curtea a trasat o limită, refuzând să se pronunțe în două cazuri în legătură cu ceea ce ar fi afectat de fapt și interesele unui stat terț. Din acest motiv, anumite state au menționat în declarațiile lor prin care au acceptat jurisdicția obligatorie a Curții, că această recunoaștere nu se extinde în legătură cu disputele ce privesc tratate multilaterale, cu excepția cazului în care toți semnatarii sunt părți în litigiul din fața Curții.

În completare Statutul stipulează că, atunci când un caz implică interpretarea unei convenții multinaționale la care sunt părți statul solicitant și statul pârât, Grefa trebuie să notifice toate acele state semnatare ale convenției și oricare dintre acestea poate cere să intervină în proces. O cerere de intervenție poate fi făcută chiar și dacă nu a existat notificare din partea Grefei, dar trebuie făcută de obicei înainte de data fixată pentru deschiderea fazei orale a procedurilor.

Un număr de state au făcut cerere de intervenție: Polonia în legătură cu S. S.” Wimbledon”, Cuba în legătură cu procesul Haya de la Torre și El Salvador în cazul Acțiunilor militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei, ultimelor două țări admițându-li-se cererea.

S-a decis ca interpretarea făcută de Curte în legătură cu un tratat multilateral, într-o hotărâre, va produce efecte doar în ce privește părțile care au intervenit în proces.

Pentru completarea acestei forme de intervenție, Statutul Curții mai prevede posibilitatea ca anumite state să intervină într-o dispută între alte state, pentru a se proteja împotriva posibilelor efecte ale unei decizii, atunci când consideră că au un interes de natură legală, care poate fi afectat de această decizie.

Oricare stat terț care caută să intervină în proces, trebuie în mod normal să completeze o cerere prin care cere permisiunea de a proceda în acest sens, înainte de încheierea etapei scrise a procedurilor.

8. 6. Interpretarea și revizuirea hotărârilor

Atunci când Curtea a avut competența de a pronunța o hotărâre, are competență și în ce privește interpretarea și revizuirea acesteia.

Curtea poate, la cererea oricărei părți, să interpreteze una din hotărârile sale dacă există o discordanță între punctele de vedere ale părților, în ce privește înțelesul celor decise de Curte. În anumite cazuri Curtea a refuzat astfel de cereri. În alte cazuri, a admis cererea, cel puțin într-o oarecare măsură.

Când apare o chestiune de care Curtea nu avea cunoștință până la acea dată și care este de o astfel de natură încât devine un factor decisiv în luarea hotărârii finale, oricare dintre părți poate cere ca hotărârea să fie revizuită. Se mai cere ca partea care solicită aceasta să nu fi avut nici ea cunoștință de acest fapt nou, acest lucru să nu se datoreze neglijenței sale, iar cererea trebuie făcută în cel mult 6 luni de la descoperirea faptului nou și în termen de 10 ani de la pronunțarea hotărârii.

CAPITOLUL IX

Avizele consultative

Din moment ce numai statele au capacitatea de a se înfățișa Curții, organizațiile internaționale nu pot fi părți în procedurile inițiate în fața Curții. S-a propus ca , din timp în timp, să li se acorde acest drept, dar nimic nu s-a decis în acest sens. Dacă se ridică o problemă în ce privește interpretarea sau aplicarea convențiilor încheiate, rămâne la latitudinea statului membru să inițieze procedurile în fața C.I.J. Într-un astfel de caz, organizația implicată este informată de Grefa Curții și primește copii de pe cereri. Tot ce rămâne de făcut este să furnizeze Curții informațiile necesare. Organizațiile publice internaționale pot să mai furnizeze informații în alte circumstanțe, ori la inițiativa lor, ori la cererea părților sau chiar a Curții.

Constituirea unor organizații ( UNESCO, I.C.A.O., W..I.P.O.) sau înțelegerile existente între ele și ONU stipulează că, ori de câte ori li se cere să furnizeze informații, sunt obligați să o facă. Regulile Curții precizează că termene limită pentru a face acest lucru pot fi impuse și că părțile dintr-un litigiu pot comenta informațiile furnizate. Numai I.C.A.O. a furnizat astfel de comentarii în scris, în cazul privind incidentul aerian din 3 iulie 1988.

9. 1. Avizele consultative date organizațiilor publice internaționale

O procedură specială, aceea a avizelor consultative este, totuși, accesibilă organizațiilor publice internaționale și numai lor. Anumite organisme și agenții, în prezent în număr de 22, au dreptul de a întreba Curtea în legătură cu o problemă de natură legală, cerând astfel un aviz consultativ.

Prin efectul art.96 din Carta ONU, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate au aceeași putere, așa cum a fost ea menționată, cu privire la C.I.J., pe care o aveau și Consiliul Ligii Națiunilor cu privire la C.P.J.I. Pe vremea Ligii, doar Consiliul putea invoca această putere, ceea ce mai târziu s-a extins în legătură „cu orice dispută sau întrebare”. Din 1947, s-a aplicat „oricărei probleme juridice” și mai presus de oricine, Adunarea Generală a ONU s-a folosit de această prerogativă, Consiliul de Securitate cerând o singură dată un aviz consultativ.

Alte 4 organisme ale Națiunilor Unite au fost autorizate de Adunarea Generală prin rezoluții să poată cere avize consultative Curții în legătură cu „ probleme juridice care se ridică în limitele scopului activităților lor”, ceea ce reprezintă o inovație în comparație cu obligațiile C.P.J.I., pe vremea Ligii Națiunilor, iar două dintre aceste organisme s-au folosit de acest drept.

Un număr de 16 agenții specializate sau entități asimilate acestora sunt autorizate de Adunarea Generală, în baza înțelegerilor care guvernează relațiile lor cu ONU, să ceară C.I.J. avize consultative „ în legătură cu probleme juridice care se ridică în limitele scopului activităților lor”. Avem de-a face cu o altă inovație în comparație cu atribuțiile C.P.J.I. care, deși oferă avize consultative în ce privește I.L.O., făcea acest lucru la cererea Consiliului Ligii. Până în prezent, totuși, doar trei agenții s-au folosit de acest drept și au cerut Curții avize consultative ( UNESCO, IMO, WHO). Circumstanțele exacte în care fiecare agenție se poate folosi de acest drept și poate cere Curții avize consultative sunt specificate fie în Actul constitutiv al agenției, fie în Constituție sau Statut sau în instrumente particulare cum ar fi înțelegerile emise de conducerile sau convențiile care guvernează privilegiile și imunitățile. Avize consultative pot fi cerute în legătură cu interpretarea acestor texte sau a Cartei ONU și se pot referi la dezacorduri existente între:

două sau mai multe organisme sau agenții interesate care pot întreba Curtea în ce privește „probleme juridice legate de relațiile reciproce ale ONU și ale agențiilor specializate”, ceea ce este mai mult o posibilitate teoretică din moment ce entitățile îndreptățite să ceară avize consultative au în general aceleași state membre;

un organism sau agenție și unul sau mai mulți membri din personalul acestora;

un organism sau agenție și unul sau mai multe state membre;

două sau mai multe state membre ale aceluiași organism sau ale aceleiași agenții interesate.

Deși într-o analiză finală, orice decizie luată de o entitate internațională emană de la statele membre, ea este întotdeauna realizată prin intermediul unui organism al entității respective, ce are sarcina de a apăra interesul colectiv, prin aceea că cere un aviz consultativ. S-a propus ca statele membre să aibă dreptul de a cere avize consultative, dar această extinderea competenței Curții nu a fost încă acceptată . Se poate însă nota că în Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor dintre state și organizații internaționale sau dintre organizații internaționale din 21 martie 1986 (care încă nu este în vigoare), ia în considerare această limită, prevăzând că, în cazul unor dispute în ce privește anumite probleme care apar între state și o organizație internațională la care primele sunt părți, statele pot cere unui organism competent sau unei instituții să se adreseze Curții și să ceară un aviz consultativ.

Nu au fost, de asemenea, acceptate nici sugestiile ca Secretarului General al Națiunilor Unite să i se recunoască dreptul de a cere avize consultative.

Comparativ, sistemul avizelor consultative a fost folosit foarte puțin. C.I.J. a ajuns chiar să emită mai puține avize consultative decât predecesoarea sa C.P.J.I. : 23 din 1948 până în 1996, față de 27 din 1992 și până în 1935. A emis aproximativ același număr de avize până în 1956 inclusiv (11) ca și după acest an (12). Această descreștere a numărului poate fi explicată prin faptul că mult mai multe avize în ce privește consecințele primului război mondial au fost cerute C.PJ.I. (21) decât C.I.J. în ce privește consecințele celui de-al doilea război mondial (3). Cazurile cu privire la decolonizare (5) nu au fost suficiente pentru a acoperi diferența.

Procedura avizelor consultative se bazează pe procedură de contencios. Procedura Curții pentru avize consultative, deși are trăsături distincte, rezultând din natura specială și obiectul funcției consultative a Curții, se bazează pe prevederile Statutului și Regulilor referitoare la procedura de contencios, cu precizarea suplimentară că le recunoaște ca fiind aplicabile.

9. 2. Cererea pentru avize consultative

Procedura consultativă începe prin completarea unei cereri în scris pentru un aviz consultativ. După o scurtă introducere, organismul sau agenția care dorește acest aviz, va formula întrebarea sau întrebările care urmează să fie înaintate printr-o rezoluție sau decizie. O anexă a Regulilor Procedurii Adunării Generale a Națiunilor Unite recomandă ca avizele consultative să fie înaintate celui de-al șaselea Comitet Juridic pentru sfat, sau unui comitet întrunit anume, la care participă unii dintre membrii Curții. Similar, când se confruntă cu sarcina redactării unei cereri pentru un aviz consultative, Consiliul Executiv al UNESCO a fost asistat de Secretariat, Adunarea IMCO s-a adresat Comitetului său juridic, iar Adunarea mondială a sănătății a înfățișat problema sa unuia dintre principalele sale comitete.

În aproximativ două săptămâni, cererea se comunică instanței sub forma unei scrisori din partea Secretariatului General al ONU sau din partea Directorului sau Secretarului General al organizației care cere avizul consultativ, adresată Președintelui C.I.J sau, în concordanță cu prevederile Regulilor Curții, adresată grefierului. Acesta din urmă informează imediat statele pentru care Curtea este deschisă. În cazurile urgente, Curtea va face totul pentru grăbirea procedurilor.

3. Procedurile : faza scrisă și faza orală

Pentru ca să emită avizul în deplină cunoștință de cauză, Curtea are puterea de a conduce o fază scrisă și una orală în cadrul procedurilor, anumite aspecte ale acestora amintind de procedura litigiilor desfășurate în fața Curții. Teoretic, Curtea poate renunța la acestea, dar nu s-a dispensat de ele cu totul.

La câteva zile după completarea cererii, Curtea redactează o listă a acelor state și organizații internaționale care pot furniza informații relevante pentru chestiunea în cauză. Statele menționate nu se află în aceeași poziție ca părțile din procesele desfășurate în fața Curții și nici participarea lor în cadrul procedurii consultative nu le obligă să respecte avizul consultativ al Curții. În general, statele menționate sunt statele membre ale organizației care a cerut avizul consultativ, deși, uneori, celelalte state pentru care Curtea este deschisă cu procedura de contencios sunt de asemenea incluse.

Oricare stat care nu este consultat de Curte poate cere acest lucru. Este, totuși, rar ca instanța să permită organizațiilor internaționale care nu au cerut avizul consultativ să participe desfășurarea procedurilor consultative. Într-un singur caz, o organizație inter-guvernamentală a cerut să fie audiată și i s-a permis. În ce privește organizațiile internaționale nonguvernamentale, singura autorizată de C.I.J. să furnizeze informații, în final, nu a mai făcut-o (Statutul internațional al Africii de S-V). Curtea a respins orice cerere a vreunei părți care are o poziție privată, de acest gen (Statutul internațional al Africii de S-V, Consecințele juridice ale prezenței continuate a Africii de Sud în Namibia).

Faza scrisă a procedurilor este mai scurtă decât procesele dintre state. În caz de urgență, ea poate fi chiar total omisă. Președintele poate emite un Ordin impunând un termen limită în care statele și organizațiile selectate pot prezenta punctul lor de vedere în scris, iar grefierul le informează în legătură cu acest lucru. Acest termen limită, care este în medie de 2 luni, poate fi extins la cererea oricărui stat sau oricărei organizații interesate.

Aceste declarații formau uneori obiectul unor comentarii în scris. Se adresau grefierului, care le traducea pentru Curte și le înainta membrilor Curții și tuturor statelor care la rândul lor furnizaseră informații. Înainte, erau tipărite, dar în prezent se multiplică sau fotocopiază. Afirmațiile în scris și comentariile sunt tratate ca fiind confidențiale, dar în general se află la dispoziția publicului, la începutul fazei orale.

Statele sunt de obicei invitate să prezinte poziția lor, oral, în cadrul ședinței publice, la datele fixate de Curte, dar faza orală a procedurilor nu are loc întotdeauna. Atunci când faza orală a procedurilor are loc, începe în mod normal la 2 luni după completarea afirmațiilor în scris și nu se desfășoară decât de-a lungul câtorva ședințe, deși acestea pot fi și în număr de 24 sau 27 sau chiar 13. Statele și organizațiile care iau parte la audieri, pot sau nu să fi prezentat anterior punctele de vedere, în scris. Reprezentanții lor în fața C.I.J. nu sunt cunoscuți ca agenți. Președintele de obicei cheamă o singură dată fiecare organizație și apoi fiecare țară , fie în ordine alfabetică, fie în ordinea stabilită de Curte ca răspuns la sugestiile statelor participante. Audierea are loc în același mod ca și cea din cadrul procedurilor de contencios.

9. 4. Statele și organizațiile care au prezentat rapoarte orale sau în scris în legătură cu procedura avizelor consultative în fața C.I.J. (1946-1996)

Algeria Irak R.P.D. Coreea

Argentina Irlanda Rep. Moldova

Australia Rep. Islamică România

Azerbaidjan Iran Federația Rusă

Belarus Iordania Samoa

Belgia Israel San Marino

Bolivia Italia Arabia Saudită

Bosnia și Herțegovina Japonia Insulele Solomon

Bulgaria Kazakhstan Africa de Sud

Burkina Faso Kuweit Spania

Burundi Lesotho Sri Lanka

Canada Liberia Suedia

Chile Lituania Elveția

China Malaesia Republica Arabă

Columbia Mauritania Siria

Costa Rica Mexic Thailanda

Cehoslovacia Maroc Tunisia

Danemarca Nauru Turcia

Ecuador Olanda Uganda

Egipt Noua Zeelandă Ucraina

El Salvador Nicaragua E.A.U.

Finlanda Nigeria Marea Britanie

Franța Norvegia S.U.A

Germania Pakistan Venezuela

Grecia Panama Vietnam

Guatemala Filipine Iugoslavia

Ungaria Portugalia Zimbabue

India Qatar U.N.I.L.O.

Indonezia Rep. Dominicană UNECSO

Insulele Marshall O.A.S. W.H.O.

Organizația care cere avizul consultativ joacă un dublu rol în cadrul procedurilor, unul obligatoriu și unul consultativ :

Directorul sau Secretarul General al organizației solicitante trebuie să trimită Curții la cât mai scurt timp, dacă nu o dată cu cererea însăși, toate documentele care pot face lumină în cauza respectivă. Acestea pot fi trimise fie toate în același timp, fie separat. Documentele înaintate Curții ajung să fie nu numai cele ale organizației în legătură cu problema în care se cere avizul consultativ, dar și diferite note introductive sau explicative.

În completare, Secretarul General al O.N.U. a înaintat, când era cazul, rapoarte, la datele fixate pentru aceasta. Mai mult, el a răspuns la întrebările formulate în scris de membrii Curții. Șefii organizațiilor care au cerut avize consultative au fost expres invitați să completeze lista documentelor la care se referă paragraful de mai sus, iar Directorul General al UNESCO a făcut-o, dar secretarul General al I.M.C.O., nu. Cererile orale au fost prezentate în numele Directorului General W.H.O. pe parcursul audierilor, după dorința organizației implicate, în cazul Legalității folosirii armelor nucleare de un stat într-un conflict armat.

La sfârșitul unui caz, afirmațiile făcute în scris sau oral de statul sau organizația internațională implicate se publică în întregime, în limba în care a fost redactat originalul, în „ Cereri, Motive orale, Documente” împreună, întotdeauna, cu documentele prezentate de Directorul sau Secretarul General al organizației care a cerut avizul.

9. 5. Compunerea Curții Internaționalede Justiție

La data deschiderii procedurilor cel mai târziu, trebuie să se ia decizia cu privire la compunerea Curții :

în cadrul mai multor proceduri consultative, anumiți membri s-au abținut de la a participa;

în cazul Consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate a Africii de Sud în Namibia, un stat a ridicat obiecții față de prezența în complet a anumitor membri ai Curții, dar aceste obiecții au fost respinse printr-un Ordin al Curții, înainte de deschiderea procedurilor;

Regulile Curții prevăd că „atunci când un aviz consultativ se cere în legătură cu o chestiune juridică în care sunt implicate două sau mai multe state” (art. 102, paragraful 3), acestea din urmă pot să numească judecători ad-hoc, chiar dacă decizia finală în această privință aparține Curții. În timp ce C.P.J.I. a fost de acord să numească judecători ad-hoc în 6 dintre cazurile avizelor consultative cu care s-a confruntat între 1928-1932, numai două astfel de cereri s-au primit de C.I.J. În cazul Consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate Africii de Sud în Namibia, după ce a ascultat observațiile în cauză în Cameră, Curtea a emis un Ordin respingând cererea numirii unui judecător ad-hoc. În cazul Saharei de V, în care două state: Mauritania și Maroc au cerut să li se permită numirea judecătorilor ad-hoc. Curtea a ascultat atunci observațiile pe această temă în ședință publică și a emis un Ordin, acceptând cererea uneia și respingând-o pe cea de-a doua. Curtea a considerat că există aparența unui conflict de natură juridică între Maroc și Spania în legătură cu teritoriile Saharei de V, astfel încât avizul consultativ cerut părea să se refere „la o chestiune juridică în care sunt implicate două sau mai multe state”. A acordat astfel posibilitatea numirii unui judecător ad-hoc pe de cealaltă parte, nu părea că există nici un conflict de natură juridică între Mauritania și Spania, astfel încâ numirea unui judecător ad-hoc nu era justificată. La acea vreme, membrii Curții includeau un judecător de naționalitate spaniolă;

Regulile Curții din 1978 arată că se pot numi consilieri în cadrul procedurilor consultative;

nici o prevedere specială nu a fost făcută în ce privește alcătuirea unei Camere a Curții, în cadrul procedurilor consultative.

9. 6. Pronunțarea avizului consultativ

Procedura consultativă se încheie prin pronunțarea avizului consultativ. Avizele consultative se formulează în urma deliberărilor, asemănătoare celor care preced hotărârile Curții, împărțite în același fel ca acestea din urmă. În medie sunt puțin mai scurte. Declarațiile și opiniile separate sau discordante pot fi cuprinse. Pronunțarea avizelor consultative se face asemănător cu pronunțarea hotărârilor Curții. O copie semnată și sigilată a fiecărui aviz se păstrează în arhivele Curții, iar o alta se trimite Secretarului General al ONU; dacă cererea pentru avizul consultativ se primește din partea altei entități, o a treia copie semnată și sigilată se trimite Directorului sau Secretarului General al acesteia. Avizul se tipărește în cele două limbi oficiale ale Curții, în seria „ Cereri, Motive orale, Documente” și copii sunt trimise inter alia către acele state pentru care Curtea este deschisă.

În exercitarea funcției consultative, C.I.J. trebuie să rămînă credincioasă cerințelor care provin din caracterul său și nu poate să se îndepărteze de la regulile esențiale care ghidează activitatea sa de instanță. Are puterea să refuze să emită un aviz consultativ, atunci când s-ar afla în conflict cu aceste cerințe și reguli. Deși C.I.J. a statuat că „ răspunsul la cererea unui aviz consultativ nu poate, în principiu, să fie refuzul”, s-a simțit nevoia deseori, fie prin proprio motu, fie la cererea statelor, să se cerceteze dacă există competență, dacă problema înfățișată este una de natură juridică, dacă anumite trăsături ale tratamentului anterior aplicat subictelor sau chestiunii determină Curtea să nu se poată pronunța, dacă problema necesită într-adevăr un răspuns, etc. În general, s-a ajuns la o concluzie pozitivă. Acestor probleme nu li se dedică o fază separată a procedurilor, ci sunt tratate de obicei la începutul dezbaterii legate de fiecare aviz consultativ. În cazul Consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate a Africii de S în Namibia, C.I.J. a declarat la deschiderea ședinței publice că a respins unul din multele motive invocate pentru a-și declina competența de a emite aviz consultativ, iar în legătură cu celelalte motive, s-a pronunțat chiar în cadrul avizului consultativ.

În ce privește predecesoarea sa, C.P.J.I., numai o dată în cazul Statului Careliei de E și-a declinat competența de a emite un aviz consultativ; problema ridicată la acea vreme privea direct o controversă între două state, dintre care unul nu era membru al Ligii și nu participase la procedurile desfășurate ,deci a răspunde acestei probleme ar fi însemnat să se decidă într-o dispută, fără consimțămîntul unuia din statele implicate.

Se mai poate întâmpla ca însuși organismul să-și retragă cererea, înainte ca avizul consultativ să fie emis, dar și acest caz a avut loc doar o dată, pe vremea C.P.J.I.

Cazul special al avizelor consultative cu aplicare la revizuirea hotărârilor Tribunalelor Administrative ale ONU și ale ILO.

Sarcina Tribunalului Administrativ al ONU și cel al ILO este de a decide în disputele care apar între organizațiile internaționale și membrii personalului lor, în legătură cu contractele de muncă ale acestuia din urmă și condițiile de numire și angajare. Tribunalul Administrativ al ONU are competență în ce privește Națiunile unite, I.CA.O. și I.M.O., iar Tribunalul Administrativ al I.L.O. în legătură cu însuși I.L.O., F.A.O., UNESCO, I.T.U., W.H.O., W.M.O., W.I.P.O., I.A.E.A., etc. Statutele acestor tribunale prevăd ca, în anumite cazuri în care valabilitatea unei hotărâri este contestată, un aviz consultativ poate fi cerut de C.I.J., care va fi obligatoriu. Organizațiile care au acces la aceste două tribunale nu sunt obligate să accepte acest mod de a ajunge la o înțelegere; totuși cele mai multe au recurs la el.

În ceea ce privește Tribunalul Administrativ al ONU, o cerere de acest fel putea, conform sistemului în vigoare până în decembrie 1995, să fie înaintată de Comitetul Cererilor pentru revizuirea hotărârilor Tribunalului Administrativ, organul Adunării Generale, singura care are dreptul să supună cereri C.I.J.

În ceea ce privește Tribunalul Administrativ al I.L.O., cererea unui aviz consultativ poate să provină de la organismul care guvernează I.L.O. sau de la Comitetul executiv al organizației care dorește să conteste hotărârea.

Procedura consultativă din fața Curții se aseamănă cu alte cazuri, fiind declanșată de înregistrarea unei cereri în scris, dar mai există și anumite diferențe care rezultă din nevoia de a respecta interesele membrilor personalului care, afectați de hotărârea tribunalului o contestă și din motive care țin de o bună administrare a justiției. Astfel, din moment ce membrii personalului implicați nu trebuie să se prezinte personal în fața Curții, li se permite să pregătească observații în scris, pe care să le înainteze Curții, prin intermediul administratorului șef al organizației din care fac parte. Curtea nu a ținut o fază orală a procedurilor în astfel de cazuri până în prezent, dar a dat statelor și organizațiilor care au completat cereri în scris, posibilitatea să prezinte în scris comentarii referitoare la cererile părții adverse.

Curtea s-a confruntat cu cereri pentru avize consultative de acest fel în patru cazuri: o dată la cererea Consiliului Executiv al UNESCO și de trei ori la cererea Comitetului cu cereri pentru revizuirea hotărârii Tribunalului Administrativ al ONU.

În cazul Tribunalului Administrativ al ONU, Adunarea Generală a decis prin rezoluția adoptată în 11 sdecembrie 1995 să șteargă art. 11 din Statutul Tribunalului care descria procedura de revizuire și care astfel nu se mai poate aplica în ce privește hotărârile pronunțate de Tribunal după 1 ianuarie 1996.

9. 7. Caracteristicile avizelor consultative

Ține de esența avizelor consultative ale Curții faptul că ele sunt consultative, de exemplu, spre deosebire de deciziile Curții, nu sunt obligatorii. Organul care le-a cerut, agenția sau organizația rămîn libere de a da efect avizului prin orice mijloace pe care le au la îndemână, sau nu. Numai în câteva cazuri specifice s-a stipulat ca un aviz consultativ va fi obligatoriu. Funcția consultativă a Curții este deci diferită de funția pe care o are în procese și se mai diferențiază și de rolul jucat de Curtea Supremă din anumite țări care interpretează constituțiile acelor țări. Totuși autoritatea și prestigiul Curții rămân legate de emiterea avizelor consultative, iar în ceea ce privește organul sau agenția implicată, dacă împărtășesc aceeași părere sau nu, este o decizie sancționată de dreptul internațional.

Este vorba în principal de relațiile bilaterale, relații în cadrul cărora drepturile ambelor state, cel care exercită protecție diplomatică și cel care caută protecție diplomatică, trebuiau protejate. Și aici, ca peste tot, un corp de reguli nu se putea dezvolta decât cu consimțământul celor implicați. Dificultățile întâlnite s-au reflectat în evoluția dreptului în acest domeniu.

Astfel, în stadiul prezent al dreptului, protecția acționarilor necesită sã se recurgă la stipulațiile tratatelor sau înțelegerilor speciale încheiate direct între investitorul privat și statul unde este plasată investiția. Statele, din ce în ce mai des oferă astfel de protecție, atât în relațiile bilaterale cât și în cele multilaterale, fie prin intermediul unor instrumente speciale, fie în limitele unor înțelegeri de natură economicã mai largi.

În domeniul mediului, Curtea a notat tendința modernă și a subliniat nevoia rezolvării disputelor legate de mediu. Președintele arăta acest aspect în declarația făcută cu ocazia celei de-a 40-a aniversări celebrate de Curte. Dreptul mediului face parte, într-adevăr, din dreptul internațional pe care îl administrează Curtea, de aici, disputele de acest gen pot desigur sã fie rezolvate de Curte. În iulie 1993, Curtea, luând în considerare scara recentelor dezvoltări înregistrate în această zonă a dreptului, a decis să formeze o Cameră pentru chestiuni de mediu.

În mai multe ocazii, C.I.J., ca și predecesoarea sa C.P.J.I., a contribuit la definirea principiilor care guvernează materia responsabilității statelor, în ce privește mai ales aspectele subiective și obiective ale actului ilegal internațional, dar și în ce privește consecințele acestui act. Deciziile Curții în legătură cu problema dacă un act este imputabil unui stat sau nu, nu au trecut neobservate în cadrul procesului de codificare a regulilor referitoare la responsabilitatea statelor pentru actele ilegale internaționale.

Multe decizii ale C.I.J., în domenii diverse cum ar fi acela al azilului, organizațiilor internaționale, dreptul de trecere, naționalitate etc, pot de asemenea să fie citate pentru a ilustra faptul că instanța este pe cât se poate de pregătită să recunoască natura evolutivă a dreptului pe care îl aplică și semnificația strâns legată de dezvoltarea acestui drept.

CAPITOLUL X

Dreptul aplicabil în fața Curții Internaționale de Justiție

Curtea este un organ de drept internațional. Curtea, principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, s-a descris pe sine ca un organ al dreptului internațional: nu este nici un organism legislativ și nici o instituție academică. Îndeplinește actul de justiție în limitele fixate. Nu mai există nici un alt organ judecătoresc în lume cu o aceeași capacitate de a trata problemele comunității internaționale ca întreg și de a oferi statelor o gamã atât de întinsă de oportunități pentru a promova regula de drept.

Dintr-un rezumat al activității judiciare se poate observa cum C.I.J. a realizat tot ceea ce era posibil pentru a-și îndeplini sarcina de a decide în disputele de natură juridică dintre state și de a asista operațiile organizațiilor internaționale prin oferta unui sfat specializat. Disputele înfățișate ei au acoperit cele mai variate aspecte ale dreptului privat și public, au privit toate locurile din lume și au necesitat examinarea unor sisteme de drept cât se poate de variate si a unei practici judecătorești din țări foarte variate, cât și dreptul intern al organizațiilor internaționale. Se va vedea că nu fiecare caz cu care s-a confruntat trebuie să aibă o semnificație covârșitoare și nu este necesar ca fiecare aspect al unui caz anume înfățișat Curții să fie dezbătut. Ceea ce contează este ca instanța să ajute la rezolvarea disputelor și prin asta să contribuie la menținerea păcii și dezvoltarea relațiilor prietenești dintre state.

Curtea face aplicare a dreptului internațional.

Articolul 38, paragraful 1 din Statutul Curții declară că funcția ei „este de a decide în concordanță cu dreptul internațional în toate disputele care îi sunt înfățișate”. În orice caz, după ce a determinat care reguli din dreptul internațional se aplică litigiului în cauză, este de datoria Curții să pronunțe hotărâri bazându-se esențial pe aceste reguli. Art., paragraful 1 continuă, precizând că dreptul internațional ce urmează să se aplice de Curte, provine din următoarele surse:

„(a) convențiile internaționale, fie generale, fie particulare, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele implicate.”

„(b) obiceiul internațional, așa cum este ilustrat de practica generală ce l-a acceptat ca lege.

CAPITOLUL XI

Conflictul România – Ucraina

11. 1. Începuturi

Imperiul Țarist, URSS și , de un deceniu încoace, Ucraina a avut dintotdeauna o variantă fluvială care a unit Dunărea de Marea Neagră la nord de Brațul Chilia. Ultimele lucrări făcute de ucraineni la aceste căi navigabile au fost greșit executate și au dus la colmatarea tuturor gurilor de vărsare a Dunării de pe teritoriul Ucrainei. Pusă în fața situației de a nu mai avea ieșire la mare, Ucraina a decis construirea unui canal navigabil care va uni Dunărea cu Marea Neagră.

11. 2. Prima fază

Lucrările propriu-zise au început la 11 mai 2004. potrivit prevederilor internaționale, era necesar un studiu de impact care să evalueze cât mai exact consecințele. Acest studiu trebuie prezentat autorităților din statul vecin, împreună cu care să se găsească soluția cea mai bună pentru ca impactul de mediu și cel economic să fie minime.

Acești pași nu au fost respectați de ucraineni, care în 3 luni au inaugurat primul tronson. Mai mult, au început și dragarea Brațului Chilia și din zona litorală. Drept urmare, autoritățile române au solicitat implicarea activă a convențiilor internaționale unde Ucraina era parte semnatară.

A urmat o perioadă în care s-au adoptat rezoluții și recomandări care au condamnat autoritățile ucrainene pentru nerespectarea obligațiilor ce le reveneau. A fost pentru prima dată când un proiect care ar fi afectat o zonă naturală a determinat o reacție la unison a tuturor convențiilor internaționale în domeniu.

Decizia Convenției Ramsar, de a pune Ucraina pe o listă de așteptare până când Kievul își va clarifica poziția referitoare la proiectul Bîstroe, este o reacție firească. Conveția Ramsar privind zonele umede de importanță internațională în octombrie 2003, a considerat că varianta Bîstroe este cea mai nocivă la adresa mediului.

De altfel, la propunerea României, susținută și de alte țări (Germania, Suedia, Austria și Franța), Convenția Ramsar a adoptat la Conferința Părților Semnatare o rezoluție care se va alătura celorlalte rezoluții de condamnare a lucrărilor ucrainenilor. Această decizie trebuie interpretată ca un semnal tras de una din cele mai importante convenții internaționale în domeniu.

Alte reacții internaționale vor rezulta din raportul Comisiei de anchetă înființată de Convenția Espoo (convenție privind impactul de mediu în context transfrontier). Este prima dată de la înființarea Convenției Espoo când s-a decis crearea unei comisii de anchetă.

În aprilie 2005, comisia se va deplasa atât în Ucraina cât și în România pentru evaluarea la fața locului a impactului acestui proiect, după care va fi redactat un raport care va stabili dacă acest proiect are un impact transfrontier.

Tot în luna aprilie este așteptat și raportul parlamentarului european Leo Platvoet. Vor mai urma și alte reuniuni în care România va trebui să informeze corect comunitatea internațională asupra ultimelor desfășurări.

11. 3. A doua fază

Reuniunea internațională desfășurată în săptămâna 14-20 martie 2005 la Kiev a fost folosită de ucraineni pentru a prezenta experților internaționali faza a doua de construcție a canalului navigabil de mare adâncime Dunăre – Marea Neagră, cunoscut sub numele de Bîstroe. Ucrainenii au contat pe prezența la Kiev a reprezentanților unora dintre cele mai importante convenții internaționale specializate pe probleme de mediu.

Ucrainenii intenționau să organizeze în luna aprilie 2005 o reuniune lărgită, în care să anunțe începerea lucrărilor la faza a doua a Canalului Bîstroe. Kievul a primit încă de la început o lovitură : summit- ul nu va putea fi organizat înainte de luna iulie, din cauza programului încărcat al secretariatelor convențiilor internaționale. A doua hotărâre importantă vizează organizarea a două work-shop-uri pregătitoare.

La primul, organizat la Odessa, probabil în luna aprilie, se va analiza impactul fazei întâi a proiectului. Cel de-al doilea, și cel mai important, va fi organizat în România , la Tulcea, deși ucrainenii au încercat din răsputeri să împiedice acest lucru. Participanții la acest work-shop , la care vor fi chemați experți în problema Deltei Dunării , vor discuta despre cele 3 studii de impact realizate de Ucraina pentru Canalul Bîstroe, dintre care doar unul a fost făcut public până acum.

Vor participa, de asemenea, oameni de știință români care să exprime puncte de vedere pertinente privind aceste lucrări și reprezentanți ai O.N.G.-urilor. Va fi prezentat studiul experților români privind impactul și măsurile preconizate de partea română pentru contracararea efectelor negative asupra Deltei Dunării din România.

Specialiștii români au afirmat întotdeauna că impactul acestui proiect va fi unul cumulativ în timp. Un impact negativ vizibil va fi constatat în anumite situații extreme : niveluri și debite mici ale Dunării.

Lucrările de pe Brațul Chilia au afectat activitățile economice, mai ales pescuitul. Celelalte elemente (echilibrul hidrologic, transportul de sedimente, impactul asupra biodiversității) vor fi monitorizate în continuare de specialiștii români.

Motivele invocate de ucraineni până în acel moment (taxele prea mari cerute de România pentru utilizarea Canalului Sulina) au fost negate printr-un document oficial al Guvernului de la Kiev, în care se recunoșteau adevăratele interese pe care le are Ucraina în Rezervația Biosferei Delta Dunării : consolidarea poziției geo-strategice în zona de nord-vest a Mării Negre și întărirea capacităților sale militare în regiune. Astfel documentul preciza :

„ Din punct de vedere strategic, construirea unui canal navigabil de mare adâncime în sectorul ucrainean al Deltei Dunării va întări independeța militară, energetică și economică a Ucrainei”;

„Pierderea, în 1997, a propriului canal navigabil de adâncime a cauzat declinul poziției Ucrainei în regiune”.

Concluzii

Curtea Internațională de Justiție din Haga (Olanda) este principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite. Rezolvă disputele de natură legală dintre state și oferă avize consultative Națiunilor Unite și agențiilor specializate. Statutul său face parte în totalitate din Carta Națiunilor Unite.

Curtea este deschisă tuturor statelor semnatare ale Statutului, ceea ce include astfel automat statele membre ale Națiunilor Unite. Statul care nu este membru al Națiunilor Unite poate deveni parte semnatară a Statutului, așa cum este Elveția sau Nauru. Curtea nu este deschisă pentru persoanele fizice.

Toate țările – părți semnatare ale Statutului Curții – pot fi părți în litigiile rezolvate de Curte. Alte state pot să se prezinte în astfel de litigii doar în condițiile descrise de Consiliul de Securitate.

Atât Adunarea Generală cât și Consiliul de Securitate pot să ceară Curții avize consultative în orice problemă de natură legală; alte organisme ale Națiunilor Unite și agențiile specializate, atunci când sunt autorizate de Adunare, pot cere avize consultative în legătură cu probleme legale, în limitele scopului activităților pe care sunt autorizate să le desfășoare.

Jurisdicția Curții acoperă toate problemele ridicate de state, toate subiectele atinse în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele sau în convențiile aflate în vigoare. Statele mai pot să se oblige să accepte jurisdicția Curții anterior apariției vreunui litigiu, fie prin semnarea unui tratat sau a unei convenții care fac referire la Curte, fie printr-o declarație cu același efect. Astfel de declarații care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții pot să excludă anumite categorii de litigii.

În conformitate cu Statutul, Curtea decide prin referire la:

convenții internaționale care stabilesc reguli recunoscute expres de statele contestatare;

obiceiul internațional ca dovadă a practicii general acceptate ca drept;

principiile generale de drept recunoscute de state;

deciziile judecătorești și doctrina celor mai calificați oameni care lucrează în domeniu, de diferite naționalități.

Curtea este alcătuită din 15 judecători aleși de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, care votează independent.

Ei sunt aleși pe baza calificării fiecăruia și în funcție de naționalitate, ținându-se seama ca principalele sisteme juridice din lume să fie reprezentate. Nu pot fi doi judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii funcționează pe un mandat de 9 ani și pot fi realeși. Ei nu pot avea nici o altă ocupație pe durata mandatului.

Curtea, în mod obișnuit, judecă în plen dar poate să alcătuiască și unități mai mici numite camere, dacă părțile cer acest lucru. Deciziile pronunțate de camere sunt considerate ca și când ar fi fost pronunțate de plenul Curții. Curtea mai are o Cameră pentru Probleme de Mediu și alcătuiește în fiecare an o Cameră pentru Procedură Sumară.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

Antonescu Eftimie, Curs de drept internațional public, Editura D. Ionescu, București, 1945

Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All Beck, București, 2003

Bodunescu Ioan, Drept Internațional Public, Editura Hermes, București , 1997

Alexandru Bolitineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept Internațional Contemporan, Editura All Beck, București, 2000

Carta Națiunilor Unite. Documente fundamentale, Editura Politică, București, 1970

Crețu V., Drept Internațional Public,, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999

Diaconu Ion, Drept Internațional Public, Ediția a-II-a revizuită și adăugită, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1995

Dicționar de drept internațional public, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Duculescu Victor, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Duculescu Victor, Duculescu Georgeta, Justiția Europeană, mecanisme, deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București 2002

Niciu I. Martian, Drept Internațional Public, 2 vol.,Ediția a-III-a revizuită și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 2003

D. Mazilu, Drept Internațional Public, vol. II, Editura Lumina Lex, 2002, București

Marian Mihăilă, Elemente de drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001

Regulamentul Curții Internaționale de Justiție (revizuit)

Stelian Scăunaș, Drept Internațional Public, , București, 2002

Statutul Curții Internaționale de Justiție

Ludovic Takacs, Martian I. Niciu, Drept Internațional Public, Editura Didacticî și Pedagogică, 1983

Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuta, Curți Internaționale de Justiție, Editura All Beck, București, 2000

Wcibescu N., Duculescu V., Drept Internațional Public, Editura Hyperion, București, 1993