Curtea Europeana A Drepturilor Omului – Organizare Si Procedura
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – ORGANIZARE ȘI PROCEDURĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. SCURT ISTORIC
Secțiunea I. Repere istorice
Secțiunea a II-a. Protocoalele adiționale la Conveția Europeană a Drepturilor Omului
CAPITOLUL AL II – LEA. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secțiunea I. Despre Curte
Secțiunea a II -a. Competența Curții
Secțiunea a III- a. Compoziția Curții
Secțiunea a IV- a. Organizarea Curții Europene a Drepturilor Omului
§1. Adunarea Plenară
§2. Secțiile
§3. Comitetul de 3 judecători
§4. Camerele
§5. Marea Cameră
§6. Judecătorii ad-hoc
Secțiunea a V- a. Funcționarea Curții
CAPITOLUL AL III – LEA. PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII
Secțiunea I. Calitatea de victimă
Secținea a II- a. Caracterele procedurii
Secțiunea a III – a. Fazele pe care le parcurge o plângere în fața Curții
Secțiunea a IV-a. Condițiile de admisibilitate
§1. Condițiile de admisibilitate ale cererilor individuale și interstatale
§2. Alte condiții de admisibilitate
Secțiunea a V-a. Modalități de încetare a procedurii în fața Curții
i. Scoaterea cauzei de pe rol
ii. Declararea cererii inadmisibile
iii. Pierderea calității de victimă a reclamantului
CAPITOLUL AL IV-LEA. DECIZIILE ȘI HOTĂRÂRILE CURȚII
Secțiunea I. Deciziile, hotărârile și avizele consultative
Secțiunea a II-a. Forța obligatorie și executarea hotărârilor Curții
Secțiunea a III-a. Neexecutarea corespunzatoare a hotărârilor Curții
Secțiunea a IV-a. Rolul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
Secțiunea a V-a. Hotărârile pilot
CAPITOLUL AL V – LEA. ROMÂNIA LA CEDO
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de față este consacrată studiului Curții Europene a Drepturilor Omului – organizare și procedură, organism internațional cu sediul la Strasbourg la care au acces persoanele din statele membre ale Consiliului Europei. Instanța europeană de la Strasbourg se fundamentează pe aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului din 1950 (Convenția) și a protocoalelor sale adiționale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională având sediul la Strasbourg, fiind alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor care au ratificat Convenția, membre ale Consiliului Europei, câte un judecător din fiecare stat. În prezent acest număr este de 47 de state. Judecătorii Curții sunt aleși pe o perioadă de 9 ani, neputând fi realeși, sunt independenți și imparțiali, execitându-și mandatul la Curte cu titlu individual, nu își reprezintă statul din care fac parte.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului) a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă spre semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Convenția conține o serie de drepturi și libertăți fundamentale ale omului pe care statele care au ratificat Convenția s-au angajat să le respecte. Convenția conține 3 titluri și anume: în titlul I sunt definite drepturile și libertățile fundamentale ale omului pe care Înaltele părți contractante le recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa: dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art.3 ), interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art.4), dreptul la libertate și la siguranță (art.5) ș.a. Titlul al II- lea al Convenției este consacrat Curții Europene, cuprinzând dispoziții despre funcționarea acesteia, competență, organizare, procedură, iar titlul al III-lea prevede dispoziții diverse cum sunt: competețele Comitetului Miniștrilor, anchetele secretarului genaral etc. Dispoziții despre organizarea, funcționarea și procedura Curții sunt dezvoltate în Regulamentul Curții intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998 cu modificările și completările ulterioare. Convenția a fost supusă unor dezvoltări și îmbunătățiri continue. Astfel, prin protocoalele sale suplimentare observăm că s-au adus modificări importante textului Convenției, scopul fiind o mai bună protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale indivizilor. Remarcăm modificări esențiale pe care le-a adus Convenției Protocolul Nr. 11 care a eliminat Comisia Europeană, instituind o Curte unică la care persoanele fizice și juridice au acces direct. Recent Protocolul Nr. 14 a reprezentat un moment important pentru drepturile omului, intrat în vigoare la 1 iunie 2010, având menirea de a simplifica procedura în fața Curții, a pus în valoare procedura hotărârilor – pilot care erau recunoscute doar la nivel jurisprudențial. Două noi protocoale, protocoalele 15 și 16 doresc să reformeze în viitor Curtea europeană, ele fiind în stadiul de semnare și ratificare.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului se bucură de protecție atât la nivel european cât și la nivel internațional. Baza protecției drepturilor omului o reprezintă Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite , la 10 decembrie 1949, fiind un moment important în istoria umanității. Ea a deschis noi orizonturi privind garantarea și respectarea drepturilor omului, principiile cuprinse în aceasta fiind, mai târziu, afirmate în diverse documente internaționale: pacte, tratate, comunicate, declarații etc. Dintre actele internaționale considerăm necesar a aminti și despre: Carta Organizației Națiunilor Unite, Carta Organizației Statelor Americane, Convenția americană a drepturilor omului, Declarația americană a drepturilor omului, Carta africană a drepturlor omului și popoarelor, Tratatul privind Uniunea Europeană etc. Toate aceste acte folosesc termeni diferiți în a se referi la drepturile omului, folosind noțiuni ca: „drepturi esențiale”, „drepturile fundamentale ale omului și ale ființei umane”, „drepturile și libertățile omului”, însă esența rămâne aceeași.
Curtea europeană are o importanță deosebită în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate în cuprinsul Conveției. Misiunea ei este de a veghea dacă Înaltele părți contractante respectă prevederile Convenției și a protocoalelor sale adiționale. Acest organ judiciar creat de Convenție s-a bucurat de un real succes, însă succesul Curții s-a dovedit a fi o sabie cu două tăișuri. Datorită succesului ei, la Curte sunt introduse anual în jur de 50.000 de cereri, ceea ce a dus la congestionarea activității acesteia și la termenul exagerat de lung al unui proces, care poate să dureze chiar mai mult de 3-4 ani, deși Curtea își propune să judece cazurile în termen de 3 ani după introducerea lor, însă acest termen poate fi mai lung sau mai scurt, durata procedurilor depinde de cazul în sine, precum și de alți factori. Controlul exercitat de instanța europeană este activat prin introducerea unei cereri individuale sau a unei cereri interstatale. În majoritatea plângerilor de la Curte (care sunt cereri individuale) sunt semnalate violări ale art. 6 din Convenție, referitor la un proces ehitabil și la durata procedurilor, art. 1 referitor la protecția proprietății, art. 2 și 3 referitoare la dreptul la viață și a interzicerii torturii și a tratamentelor inumane sau degradante.
România a ratificat Convenția în anul 1994, oferind posibilitatea pentru cetățenii săi să se poată adresa instanței de la Strasbourg în cazul în care consideră că li s-a încălcat un drept garantat de Convenție.
Datorită importanței pe o atribuim Curții Europene a Drepturilor Omului și Convenției Europene a Drepturilor Omului, de asemenea, afirmându-ne atașamantul și repectul față de aceste drepturi și libertăți fundamentale ale omului, cât și mecanismului juridic creat pentru protecția și garantarea lor, am decis să consacrăm acesată lucrare Curții Europene punând accentul pe organizarea și procedura acesteia.
Lucrarea este structurată în 4 capitole. Astfel, în primul capitol am înțeles să prezentăm succint anumite repere istorice de o mare însemnătate pentru Curtea Europeană și să notăm modificările aduse prin protocoalele adiționale la Covenție. În al doilea capitol vom discuta despre competența, compoziția, funcționare și organizarea Curții, ca mai apoi, în capitolul al treilea să îl rezervăm studiului procedurii în fața instanței europene. O parte a aceastui capitol o va reprezenta analiza pe scurt a condițiilor de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească o cerere pentru a fi admisă la Curte. Aici vom avea în vedere modificările aduse de protocoale suplimentare asupra criteriilor de admisibilitate. În încheiere vom dedica un capitol deciziilor și hotărârilor Curții, executării acestora de către statele membre, aspecte pe care le considerăm importante datorită numărului mare de hotărâri pe care le pronunță Curtea și măsurii în care acestea sunt respectate de către statele condamnate. La finalul studiului nostru vom nota și particularitățile unei noi proceduri introduse în cuprinsul Convenției începând din anul 2011: procedura hotărârilor – pilot.
CAPITOLUL I. SCURT ISTORIC
Secțiunea I. Repere istorice
1. La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în vigoare la 3 august al aceluiași an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord punea bazele unei organizații politice supranaționale de cooperare interguvernamentală și parlamantară. Scopul declarat al Consiliului este, în conformitate cu art 1 din statut: „realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, în scopul apărării și promovării idealurilor și principiilor care constituie moștenirea lor comună”. Principiile în funcție de care își organizează activitatea sunt: democrația, respectarea drepturilor omului și statul de drept. Consiliul Europei a urmarit de la bun început „edificarea unui spațiu democratic și juridic comun, organizat în jurul unui instrument juridic internațional – am numit Convenția europeana a drepturilor omului – “
2. La 4 noiembrie 1950 are loc la Roma adoptarea Convenției.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, fiind deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenția garantează, printre altele : dreptul la viață, dreptul la un process echitabil, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de expresie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, dreptul la respectarea bunurilor. Convenția interzice : tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, munca forțată și sclavia, pedeapsa cu moartea, detenția arbitrară, discriminările în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de către Convenție. A fost semnată de reprezentanții a 13 guverne, între care, pentru Franța, Robert Schuman.
Convenția obliga statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor. Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta. De notat că, ea se acorda persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când considera că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate. A fost completată sau modificată de numeroase protocoale.
3. La data de 18 mai 1953, Convenția intra în vigoare odată cu depunerea celui de-al doilea document de ratificare, cel al Marelui Duce de Luxemburg.
4. La 18 mai 1954 la Strasbourg, Comitetul de Ministri al consiliului Europei alege pentru prima data membrii Comisiei Europene pentru Drepturile Omului – „Comisia”.
5. La data de 21 ianuarie 1959 la Strasbourg, are loc prima alegere a membrilor Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”) de către Adunarea Consultativa a Consiliului Europei. Printre ei figura și Rene Cassîn, care a prezidat Curtea între anii 1965 și 1968, dupa care i-a fost vicepreședinte între anii 1959 și 1965. A continuat să fie membru al Curții până în ultima lui zi. Între anii 1976 și 1980, un membru important al Curții a fost Pierre – Henri Teitgen,care a marcat foarte mult Curtea, luând parte la elaborarea a nu mai putin de 15 hotarari. Dupa 1980, un rol important în afirmarea Curții, l-au avut Rolv Ryssdal, președinte până în 1997 și Rudolf Bernhardt, președinte până la instalarea noii Curți. (31.10.1998).
„Prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se acționa pentru luarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garantii efective a drepturilor enuntate în Declarația Universală a Drepturilor Omului – 1948.”
Secțiunea a II-a. Protocoalele adiționale la Conveția Europeană a Drepturilor Omului
Convenția a instituit un sistem flexibil, de-a lungul timpului intervenind o serie de modificari sau completari prin protocoale adiționale sau amendamente. Dupa intrarea în vigoare a Convenției 16 protocoale au fost adoptate.
Protocolul 1 a fost deschis spre semnare de catre membrii Consiliului Europei la 20 martie 1952, la Paris. A fost aprobat la 3 august 1951 de către Comitetul de Miniștri, apoi transmis pentru aviz, la Adunarea Consultativă înainte de a fi semnat. Protocolul a intrat în vigoare la 18 mai 1954, dupa cea de-a zecea ratificare. Protocolul aducea noi drepturi fundamentale celor protejate de Convenție, cum sunt: dreptul la proprietate, dreptul la educație, dreptul la alegeri libere prin vot secret.
În anul 1963 au fost adoptate o serie de trei noi protocoale: Protocolul 2 a fost deschis spre semnare, în Strasbourg, la 6 mai 1963, a intrat în vigoare la 21 septembie 1970, care atribuia Curții competența de a formula avize consultative; Protocolul nr. 3 care a fost deschis semnării la data de 6 mai 1963, la Strasbourg, intrând în vigoare la data de 21 septembie 1970, acesta modificând articolele 29, 30 și 34 din Convenție. Promova de exemplu, suprimarea existenței unei „subcomsii de șapte membri” (fostul articol 29) ; Protocolul 4 deschis spre semnare la 16 septembrie același an, la Strasbourg care recunoștea interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, dreptul la liberă circulatie, interzicerea expulzarii propriilor cetațeni și a expulzarii colective a strainilor. Nici până în prezent acest protocol nu a fost semnat/ratificat de toate statele membre. La 20 ianuarie 1966 a fost deschis spre semnare Protocolul 5, care a intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, care modifica articolele 22 și 40 din Convenție.
Anii ’80 au marcat un nou val de protocoale, începand cu Protocolul 6, privind abolirea pedepsei cu moartea, deschis spre semnare la Strasbourg, 28 aprilie 1983, intrat în vigoare la 1 martie 1985. „Într-o materie considerată mult timp delicată , procedura de semnare/ ratificare nu a înregistrat, într-o serie de cazuri, decât progrese foarte lente în timp (Turcia, Cipru,Marea Britanie, Polonia,Ucraina, Federația Rusă etc.).Un an mai târziu, Protocolul 7 va enumera o serie de drepturi noi, inspirate în special din Pactul Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice, în scopul de a umple lacunele Convenției. Deschis spre semnare la 22 noiembrie 1984, protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.” La Viena, la data de 19 martie 1985 a fost deschis spre semnare Protocolul 8, care a intrat în vigoare 1 ianuarie 1990, acesta a introdus „exigența ca cei care candidează pentru Comisie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să îndeplinească condițiile cerute pentru exercitarea de înalte funcții judiciare sau să fie persoane recunoscute pentru competențele lor în drept național sau internațional.” Protocolul 9 care a fost abrogat odata cu intrarea în vigoare a Protocolului 11, a deschis recurenților individuali posibilitatea de a aduce cauza lor în fața Curții sub rezerva ratificarii. Deschis spre semnare în Roma, la 6 noiembrie 1990, a intrat în vigoare la 1 octombrie 1994. Protocolul 10 a avut menirea de a face unele modificari la articolul 32 din Convenție înlocuind majoritatea de două treimi cu o majoritate simpla a statelor membre, deschis spre semnare în Strasbourg la 25 martie 1992, care de la intrarea în vigoare a Protocolului 11, și-a pierdut scopul.
Deschis spre semnare în Strasbourg, la 11 mai 1994 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, adica la 48 de ani după ce Convenția a fost deschisă pentru aderare, Protocolul 11 a schimbat profund sistemul instituțional, fuzionând Comisia și Curtea, atribuțiile Comisiei fiind preluate de noua Curte. „În același timp a întărit caracterul judiciar al sistemului , instituind jurisdicția obligatorie a Curții și dreptul individual de petiționare exercitat direct la Curte. În esență, deși principalul scop al reformei a fost eficientizarea mecanismului de aplicare a Convenției, prezența permanenta a 41 de judecători la Curtea de la Strasbourg garantând realizarea acesteia.”
În raportul explicativ al Protocolului 11 se arată faptul că acesta este un protocol de amendare, iar nu facultativ la Convenție, a carei intrare în vigoare este este condiționată de semnarea acestui protocol de catre toate statele membre la Convenție.
Prin reforma introdusa de Protocolul 11, toti reclamanții aveau acces direct la noua Curte, Protocolul deschizând deplin calea individului de a seziza organul de control european. Privind admisibilitatea plângerilor, noua Curte a creat un organism de filtrare, care anterior era asigurat de Comisie, cauzele care nu aveau nici o șansa de reușită erau retrase din sistem într-un studiu incipient, prin decizia unanimă a Curții, în cadrul unui comitet format din judecători, care declarau aceste cauze drept inadmisibile. Competența Curții se extinde la toate chestiunile privind aplicarea Convenției și interpretarea acesteia, atât pentru afacerile interstatale, cât și pentru plângerile individuale. Curtea funcționează, de o manieră permanentă (având sediul la Strasbourg) și este compusă dintr-un numar de judecători egali celui al statelor părți la Convenție. În marea majoritate a cazurilor Curtea își va desfasura activitatea în Camera de 7 judecători. Cele mai importante probleme vor fi se vor rezolva ca Marea Camera de catre 17 judecători. Comitetul de Miniștri nu a mai avut competența de a se pronunta asupra fondurilor cazurilor, păstrând un important rol în a asigura ca guvernele să se supuna deciziilor Curții. Camerele sunt din oficiu competente de a se pronunța asupra admisibilitătii și asupra fondului cauzelor interstatale sau individuale. O hotărâre a unei camere devenea definitivă atunci când părțile declarau că nu solicită trimiterea în fața Marii Camere sau la data pronunțarii/comunicării hotărârii. Părțile aveau posibilitatea de a solicita transferarea cauzei la Marea Camera sau închiderea cauzei, între părți, pe cale amiabilă. Dupa câțiva ani de la intrarea în vigoare a Protocolului 11, Curtea a înregistrat dificultați în activitate din cauza numărului foarte mare de plângeri înregistrate, care era în 1997 la 14.000 existente și care s-a ridicat la aproximativ 35.000 plângeri înregistrate în 2002. Din cauza acestei situații s-au pus în discuție soluții pe termen scurt cum ar fi: alocarea unui buget suplimentar pentru Curte, introducerea unui alt organism de „filtraj”, numirea unui al doilea judecător la Curte pentru fiecare stat etc. „Deși a constituit un pas înainte, Protocolul 11 nu a rezolvat problema creșterii semnificative de plângeri individuale adresate Curții Europene și respectiv limitarea riscului de afectare a efectivitații și credibilitații sistemului de control de la Strasbourg”.
În 2000 și în 2002 au fost date spre semnare 2 noi Protocoale, este vorba de Protocolul 12 (care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005), care prevedea principiul general al nondiscriminării și Protocolul 13 (care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003) privind abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.
În anul 2001 a început un proces de reformare a mecanismului de control al aplicării Convenției, ceea cea a condus la deschiderea spre semnare a textului Protocolului 14, la 13 mai 2004. Obiectivul său a fost în esența să „ mențină și să amelioreze eficacitatea sistemului de control pe termen lung , în special în lumina creșterii continue a gradului de încărcare a Curții Europene și a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei.” Protocolul a intrat în vigoare la data de 1 iunie 2010, intrarea sa în vigoare fiind afectată de condiția ca toate statele părți la Convenție să îl ratifice. Ca și Protocolul 11 și acesta a fost un protocol de amendament. Modificările aduse prin acest protocol vizează :introducerea unui nou criteriu de admisibilitate, schimbarea mandatului judecătorilor Curții de la 6 la 9 ani, limitarea dreptului de a fi judecător doar pentru un singur mandat, acordarea dreptului Comitetului de Miniștri de a cere Curții să se expună pe marginea executării hotărârilor Curții, instituirea interdicției reeligibilității judecătorilor,conferirea competenței Comitetelor de 3 judecători de a examina în fond cererile repetitive, acordarea dreptului Comisarului pentru Drepturile Omului de a de a interveni în procedurile în fața Curți, modificarea procedurii de anchetă și celei de soluționare a cauzei pe cale amiabilă, introducerea prevederii exprese conform căreia „Uniunea Europeana poate adera la prezenta Convenție.”
Ultimii anii au adus multe elemente noi în dreptul european al drepturilor omului. Este vorba despre 2 noi protocoale: Protocoalele 15 și 16.
Protocolul 15 la CEDO a fost adoptat la 16 mai 2013, în cadrul celei de-a 123 reuniuni a Comitetului de Miniștri. Deschis pentru semnare la 24 iunie 2013, fiind adoptat ca urmare a planului de acțiune pentru reforma Curții Europene. Protocolul aduce modificări atât în privința componenței și organizării Curții, cât și privind procedura în fața acesteia.”În premieră pentru sistemul Convenției, Protocolul 15 modifica preambulul acesteia, introducând o noțiune elaborată și dezvoltată jurisprudențial”, este vorba despre marja de apreciere. Protocolul introduce și următoarele modificări în Convenție: reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care plângerea trebuie să fie depusă la Curte (Protocolul modifica art. 35 alin 1 și art 35 alin.3 lit. B), modificarea criteriului de admisibilitate privind „prejudiciul important” pentru a elimina cea de-a doua condiție care împiedică respingerea unei cauze care nu a fost examinată în mod corespunzător de o instanță națională, eliminarea dreptului părților într-o cauză de a se opune disesizării unei camere în favoarea Marii Camere, înlocuirea limitei de vârstă a judecătorilor potrivit căreia vârsta candidaților la funcția de judecător să fie mai mică de 65 de ani la data la care lista din trei candidați va fi examinată de Adunarea Parlamentară. Articolul care prevedea expirarea mandatului judecătorilor la vârsta de 70 de ani, va fi eliminat.
Protocolul 15 cuprinde multe modificari referitoare la desesizarea în favoarea Marii Camere, precum și la condițiile de admisibilitate a unei cereri individuale.
Fiind un protocol de amendare acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni de la data la care toate părțile contractante la Convenție își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin Protocol, conform articolul 6.
La scurta vreme dupa adoptarea Protocolului 15, Comitetul Miniștrilor a adoptat și cel de-al 16- lea Protocol, deschis spre semnare la 2 octombrie 2013, la Strasbourg. Protocolul 16 creează cadrul pentru ca instanțele supreme din statele semnatare să obțină de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului avizul asupra unor chestiuni de principiu legate de interpretarea sau aplicarea drepturilor și libertăților definite de Convenția Europeană și de protocoalele sale. Articolul 1 al protocolului acorda posibilitatea unor “înalte jurisdicții ale statelor părți” de a solicita avize consulatative pentru interpretarea prevederilor Convenției și ale protocoalelor sale, referitoare la drepturile și libertațile recunoscute. Ce instanțe vor putea solicita avizul Curții și modul în care o vor face (motivarea solicitării, datele legale și faptice cu privire la spețe care așteaptă o rezolvare) sunt stipulate în Art. 1 și 10 ale Protocolului și în raportul explicativ. Protocolul stabilește și procedura care va fi urmată în cazul solicitărilor de avize consultative. Curtea poate accepta sau respinge o solicitare, procedura aferentă fiind prevăzută în Art.2. Avizele astfel adoptate trebuie motivate, iar judecătorii Marii Camere care nu sunt de accord cu opinia majoritații pot emite opinii separate. Efectele acestor avize sunt facultative. Intrarea sa în vigoare nu presupune ratificarea de către toți semnatarii Convenției, ci numai de “zece Înalte Părți Contractante”.Sintagma “Înalte Jurisdicții” trebuie corelat cu condiția epuizării căilor de recurs interne și are drept scop “ proliferarea unor cereri similare”.
CAPITOLUL AL II – LEA. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secțiunea I. Despre Curte
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională cu sediul la Strasbourg, în Palatul Drepturilor Omului. Curtea aplică Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Activitatea Curții constă în supravegherea respectării drepturilor omului pentru cetățenii din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, care au ratificat Convenția. Aceasta își desfăsoară activitatea în permanență din 1998, putând fi sesizată direct de către orice persoană. Atunci când constată că un stat membru a încălcat unul sau mai multe drepturi garantate de Convenție, va adopta o hotărâre care va deveni obligatorie și va trebui executată de țara vizată.
Secțiunea a II -a. Competența Curții
Competența Curții este generală, personală, materială, temporală, teritorială și consultativă.
Competența generala a Curții rezultă din art. 32 al Convenției (asa cum a fost el modificat prin art. 10 din Protocolul nr. 14) : ea acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea convenției și a protocoalelor sale. Care îi sunt supuse în condițiile prevăzute în art. 33,34,46 și 47. În caz de contestare a competenței sale, Curtea hotărăște. Curtea este competentă a soluționa litigiile privind fapte concrete care încalcă drepturile și garanțiile din Convenție. Ea nu judecă doar în drept, ci și în fapt.
Competența personală vizează, pentru cauzele interstatale litigile în care ambele state sunt părți contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care figurează ca reclamant „ orice persoana fizică, orice organizație neguvernamantală sau orice grupe de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări”, iar ca pârât „una dintre înaltele părți contractante” ( art. 34 din Convenție). Putem concluziona că titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
Statele – Conform art. 33 din Convenție „orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor convenției și ale protocoalelor sale de catre o altă înaltă parte contractantă”. Rezultă că singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească statul este de a fi parte la Convenție;
Subiecții dreptului de recurs individual: orice persoana fizică, orice organizație neguvernamentală, orice grup de particulari. Observăm că se face referire în art. 34 din Convenție la „organizație neguvernamentală” sau ONG, fiind exclus ca o organizație guvernamentală sa sesizeze Curtea. Conform legii „organizațiile neguvernamentale sunt persoane juridice constituite de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial” (adică non-profit sau fară scop lucrativ). „Orice grup de particulari” se referă la „orice grup constituit conform reglementărilor în vigoare în dreptul intern, dar are în vedere un tip de asociere informala, cel mai adesea temporară, dintre două sau mai multe persoane care au același interes și se pretind victime ale unei violari a Convenției în ceea ce le privește”.
Competența materială a Curții se manifestă sub două aspecte: soluționarea cauzelor interstatale și a cererilor individuale. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat parte la Convenție sesizeaza Curtea asupra oricarei pretinse încalcari a prevederilor Convenției și a protocoalelor sale, de catre un alt stat-parte(art. 33 al Convenției). Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se consideră victimă a unei încalcări de catre una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale (art. 34 al Convenției). Competența materială nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curții privind încălcarea unor drepturi pe care Convenția și protocoalele sale nu le garantează. Reclamanții nu sunt ținuți să arate exact articolul din Convenție care a fost încălcat.
Competența temporală a Curții „se întinde asupra tuturor faptelor posterioare intrarii în vigoare a Convenției pentru statul în cauză.”
Competența teritorială se referă la faptul că cererea nu se poate raporta la fapte care nu sunt situate în limitele teritoriale „în interiorul cărora Curtea își poate exercita competența.”
Competența consultativă. Curtea, în momentul de față este competentă să emită avize consultative doar în privința altor probleme de interpretare a Convenției decât cele referitoare la drepturile și libertățile garantate și doar la cererea Comitetului de Miniștri. Prin Protocolul nr. 16 se va extinde această competență consultativă și la interpretarea Convenției privind drepturile și libertățile fundamentale. Capacitatea de a solicita aceste avize consultative va aparține nu unui organ al Consiliului Europei, ci autorităților naționale.
Secțiunea a III- a. Compoziția Curții
Fiind un organ jurisdicțional, Curtea este formată din judecători, numărul de judecători ai Curții este identic cu numărul de state părți la Convenție ( 47 în prezent). Judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de 9 ani, ei nu pot fi realeși. Ei sunt aleși de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte părți contractante cu majoritatea voturilor exprimate, pe o listă de 3 candidați prezentați de Înaltă parte contractantă. Mandatul judecătorului încetează fie prin deces, demisie, revocare ( conform art. 6 și 7 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului) și împlinirea vârstei de 70 de ani (după intrarea în vigoare a Protocolului 16 această limită de vârstă va fi eliminată). Conform Regulamentului Curții, orice judecător, înainte de a-și începe activitatea se angajează printr-un jurământ sau face o declarație solemnă: „Jur” – sau „Declar în mod solemn”- „ca îmi voi exercita atribuțiile cu onoare, în mod independent și imparțial și ca voi pastra secretul deliberărilor”(art. 3).Judecătorii sunt imparțiali și independenți. Cu toate că sunt aleși în numele statelor, ei judecă în mod individual și nu reprezintă statul care i-a propus. Sunt complet independenți și nu au dreptul de a se angaja în nici o activitate incompatibilă cu obligația lor de independența și imparțialitate. Orice problemă aparută în acestă privință este rezolvată de către Curte.
În temeiul art. 4 din Regulamentul Curții sunt stabilite activitațile care sunt incompatibile cu exercitarea funcției de judecător la Curte și anume: orice activități politice, administrative sau profesionale care ar putea aduce atingere neutralitații judecătorului ori ar implica o imposibilitate de a aloca timpul necesar exercitării mandatului de judecător.În temeiul art. 28 din Regulament, rezulta că, în scopul garantării imparțialității judecătorilor, li se interzice acestora să participe la judecarea unei cauze în care un interes personal din cauza legăturii cu una dintre părți, a unei cauze în care au întervenit anterior în altă calitate, a unei cauze căreia și-a exprimat public opinia ori pentru orice alt motiv prin care imparțialitatea sau independența sa pot fi puse sub semnul îndoielii, sub mod legitim.
În activitatea jurisdicțională, judecătorii Curții sunt ajutați de un serviciu de grefă și de raportori nejudiciari. Grefa este compusă din grefe de secție, în număr egal cu numărul secțiilor Curții. Adunarea plenară a Curții își alege grefierul, pentru o perioadă de 5 ani, care poate fi reales. Alegerea grefierului se realizată prin vot secret, la acesta participă numai judecătorii aleși prezenți. „Daca nici un candidat nu întrunește majoritatea absolută a voturilor acestora , se procedeaza la un tur de balotaj între primii doi candidati care au acumulat cel mai mare numar de voturi.În cazul egalitatii de voturi, se va acorda preferintă în primul candidatului de sex feminin, daca există, și apoi canditatului celui mai în vârstă” (art. 15 alin. 3 din Regulament). La fel ca judecătorii Curții și grefierii sunt obligați, ca înainte de a-și începe exercitarea atribuțiilor, să depună un jurământ, în fața președintelui Curții : „Jur –sau „Declar în mod solemn” – „ca îmi voi exercita cu loialitate, cu discreție și în mod constiîncios atribuțiile care mi-au fost încredințate în calitate de grefier al Curții Europene a Drepturilor Omului.” Adunarea Plenară, cu consultul prealabil al grefieului, alege doi grefieri adjuncți, în condițiile, modul și pentru durata stabilite pentru grefieri. Și grefierii adjuncți depun juramant înainte de începerea activitații. Grefierii pot fi revocați din funcție numai „dacă judecătorii, întruniți în sedință plenară, decid, cu majoritatea de doua treimi din numărul judecătorilor aleși în funcție, că grefierul în cauza a încetat să corespundă condițiilor cerute” (art. 15 alin. 2 din Regulament). Angajații grefei oferă Curții sprijinul juridic și administrativ necesar în desfășurarea activității judiciare. „Angajații acestui serviciu au preluat în întregime rolul de realizare a comunicării cu reclamanții și de pregătire a dosarului cauzei din toate punctele de vedere, lăsând judecătorilor doar sarcina de a pronunța hotărârea pe baza datelor furnizate și pregătite anterior.” Art. 17 din Regulament precizează care sunt funcțiile grefierului, astfel: asistă Curtea în îndeplinirea funcțiilor sale, păstrează arhivele Curții și servește drept intermediar pentru comunicările și notificările adresate Curții, sau emanând de la aceasta, în legatură cu cauzele care sunt sau care urmează să fie supuse soluționării de Curte, răspunde solicitărilor de informații cu privire la activitatea Curții, grefa funcționează pe baza instrucțiunilor generale întocmite de grefier si aprobate de președintele Curții. Din punct de vedere administrativ, Grefa se compune din grefe de secție, în număr egal cu cel al secțiilor Curții, în prezent 4, și din departamentele al căror rol este de a presta serviciile administrative și juridice necesare pentru funcționarea Curții.În cadrul grefei, spre exemplu, „funcționează un serviciu de cercetare și documentare, ce poate furniza, periodic sau la solicitarea formațiunilor de judecată, studii de drept comparat, cercetări de doctrină pe materii etc. sau, deosebit pentru activitatea Curții este serviciul de traducere, care asigură, atunci cand e necesar, traducerea documentelor depuse de parți sau a hotărârilor, deciziilor sau a altor documente ce emană de la instituțiile europene.” O nouă instituție in sistemul Convenției este cea privitoare la raportorii nejudiciari din cadrul grefei. În raportul explicativ al Protocolului 14, se arată că funcția de raportor nu va fi exercitată în nici un caz de către un judecător, ci de către persoane cu o solidă experiență juridică și de expertiză a Convenției, buni cunoscători ai sistemelor naționale de drept, care sa poate să poată lucra în cel puțin una dintre limbile oficiale ale Curții și care, ca și ceilalți membri ai Grefei sa poată să îndeplinească și condițiile de imparțialitate si independență impusă de activitatea acestora. Scopul acestei instituții este de a crește semnificativ „atribuția de filtraj”. Așa cum se arată în Regulament „raportori nejudiciari sunt numiți de către președintele Curții, la propunerea grefierului”(art.18A, alin. 2 din Regulament).
Secțiunea a IV- a. Organizarea Curții Europene a Drepturilor Omului
„Curtea este organizată în două categorii de formațiuni: cele administrative și cele jurisdicționale. Formațiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curții, președintele, vicepreședinții, secțiile, iar cele jurisdicționale sunt: Comitetele, Camerele, Marea Cameră” și judecătorul unic(formațiune introdusă după intrarea în vigoare a Protocolului 14).
§1. Adunarea Plenară a Curții este o formațiune cu atribuții administrative, nu este o formațiune de judecată a Curții, „care trebuie distinsă net de Marea Cameră a Curții, deoarece, în timp ce acesta este, […] o formațiune , un adevărat complet de judecată, cu competență proprie, precis stabilită de Convenție, Plenara judecătorilor instanței europene este, mai degrabă, un organ de gestiune și de organizare a activității ei”. Adunarea Plenară are urmatoarele atribuții, care sunt prevăzute în Convenție:
alege pentru o durată de 3 ani, pe președintele sau și pe unul sau doi vicepreședinți; ei pot fi realeși;
constituie Camere pentru o perioadă determinată;
alege președinții camerelor Curții, care pot fi realeși;
adoptă regulamentul Curții;
alege grefierul și pe unul sau mai mulți grefieri adjuncți;
formulează orice cerere în temeiul art. 26 alin.(2).
Cu privire la primul aspect, Regulamentul prevede în art. 8 că Plenara judecătorilor alege și președinții de secție. Președintele, vicepreședintele și președinții de secție sunt aleși pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui, fără însă ca durata acestuia să poată excede însăși durata mandatului de judecător al celui interesat; președintele și vicepreședinții continuă a-și exercita atribuțiile lor până la alegerea celor ce le vor succede în funcție. „Președintele conduce întreaga activitate a Curții, el reprezintă Curtea în toate raporturile cu alte autorități sau organisme și, în special, cu autoritățile din cadrul Consiliului Europei. El prezidează ședințele plenare ale Curții, ședințele Marii Camere și pe cele ale colegiului de cinci judecători, nu participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, cu excepția cazului în care este judecătorul ales de o parte contractantă în cauză”(art. 9 din Regulament). Vicepreședinții Curții îl asistă pe președinte în îndeplinirea atribuțiilor sale. „Precizăm că, Plenara judecătorilor aleși a decis, în anul 1998, în cadrul lucrărilor preparatorii privitoare la intrarea în funcție a noii Curți, ca cei doi vicepreședinți ai instantei europene să îndeplinească, în același timp, și funcția de președinți de secție” Această dispoziție este cuprinsă în art. 10 partea finală din Regulamentul Curții. Curtea are și un Birou compus din președintele și vicepreședintele Curții, precum și din președinții secțiilor. Atribuția principală a Biroului este aceea de a asista pe președintele Curții în îndeplinirea funcțiilor sale de conducere a activitășii Curții și a serviciilor sale. Biroul facilitează coordonarea activității jurisdicționale a secțiilor Curții.(art. 9A, alin. 3-4 din Regulament).
§2. Secțiile sunt entități administrative. Fiecare secție are un președinte, vicepreședinte și un număr de judecători. Compunerea secțiilor trebuie să fie echilibrată, intanța europeană promovează „o reprezentare echilibrată a sexelor”. Conform Regulamentului, Curtea se divide în 4 secțiuni fiecare secțiune este prezidată de un președinte, doi președinti de secțiune fiind în același timp vicepreședinti ai Curții. Președinții de secțiune sunt asistați și după caz, înlocuiți, de vicepreședintii de secțiune. Curtea are 5 secții în care activează formațiunile de Cameră.
Prima treaptă din sistemul de organizare a Curții o reprezintă comitetele. Ele sunt constituite de Camerele Curții, pe o perioadă determinată de 12 luni, prin rotație. Fiecare comitet este condus de un președinte, membru care are cel mai înalt grad în cadrul secției. Judecătorii care nu sunt membri ai unui anumit comitet pot fi desemnați, prin decizia președintelui secției, să înlocuiască pe judecătorii care, din diverse motive, sunt împiedicați să perticipe la ședința de judecată a comitetului din care fac parte. Competența comitetelor este de a declara inadmisibilitatea unei cereri și de o radia de pe rol. Comitetele de 3 judecători verifică îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute în art. 34 și 35. Radierea de pe rol intervine în caz de înțelegere amiabilă între părți sau când reclamantul nu își continuă demersurile, deși a fost somat în acest sens. Potrivit raportului explicativ al Protocolului 14 (pct. 69 și 69), competența Comitetului de 3 judecători este extinsă la examinarea cauzelor repetitive. Cauzele repetitive sunt cauzele rezultate din aceeași deficiență structurală la nivel național, care „fac obiectul unei jurisprudențe constante ale Curții”, constatată într-o hotărâre inițială zisă „pilot”. „Prin jurisprudență constantă a Curții” se înțelege jurisprudența Curții, într-o anumită materie, privind „interpretarea sau aplicarea Convenției ori a protocoalelor sale, care este la originea cauzei”.( art. 28, punctul 1, litera b, teza finală).
§3. Comitetul de 3 judecători (în locul Camerei de 7 judecători) are competența de a declara admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererilor și de a se pronunța asupra fondului, printr-o hotărâre adoptată prin unanimitate. În lipsa unanimității, cererea va fi transmisă Camerei. Deciziile despre admisibilitate și hotărârile Comitetului sunt definitive și nu pot fi atacate în Marea Cameră.
§4. Camerele sunt formate din 7 judecători desemnați de Curte. O cameră este compusă din președintele secției, în cadrul căreia funcționează, din judecătorul național, care este judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu, și 5 alți judecători desemnați prin rotație de Președintele Secției, din rândul membrilor secției. „Camerele de 7 judecători sunt concepute spre a desfășura activitate jurisdicțională de bază a instanței europene”. La fel ca și secțiile și camerele Curții sunt constituite pe aceeași durată de 3 ani. Potrivit art. 26 parag. 2 din Regulament judecătorul ales în numele oricărei părți contactante în cauză sau, dacă este cazul, „judecătorul ales sau judecătorul ad-hoc poate fi dispensat de către președintele camerei de obligația de asista la ședințele consacrate problemelor preparatorii sau procedurale. La asemenea ședințe va participa primul judecător supleant”.Camera de 7 judecători se poate desisiza voluntar în favoarea Marii Camere, atâta timp cât nu a pronunțat hotărârea sa și numai dacă una dintre părți nu se opune la acesta, situație prevăzută în art 30 din Convenție. Acestă ultimă condiție va fi înlaturată prin intrarea în vigoare a Protocolului 16.
§5. Marea Cameră este cea mai importantă formațiune de judecată a Curții și este formată din 17 judecători și cel puțin 3 judecători supleanți potrivit art. 24 din Regulament și anume din Președintele și Vice-președinții Curții cărora li se alătură Președinții de Secție, judecătorul național și alți judecători aleși prin tragere la sorți. Atunci când analizează o cerere în urma unei retrimiteri, Marea Cameră nu include judecătorii care au fost membri ai completului care a examinat inițial cazul.
Aceasta judecă cauzele cu care este sesizată fie ca urmare a desesizării unei camere de 7 judecători, fie prin retrimitere. Camera de 7 judecători se desesizeaă în favoarea Marii Camere, în mod excepțional, atunci când un caz ridică o problemă importantă „în interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau dacă soluționarea unei probleme poate duce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de Curte”(art. 30 din Conventie). După ce o hotărâre de Cameră a fost adoptată, părțile pot solicita retrimiterea cazului în fața Marii Camere,în termen de 3 luni de la data horărârii unei Camere, iar aceste cereri sunt acceptate în cazuri excepționale. Colegiul de judecători ai Marii Camere decide în ce măsură un anumit caz va fi retrimis Marii Camere pentru re-examinare. În cazul în care în fața Marii Camere este examinată o cauză ce a fost supusă în virtutea art 43, dintre judecătorii camerei care va fi pronunțat hotărârea, numai judecătorul ales ca reprezentant al statului parte și președintele respectivei camere vor putea face parte din Marea Cameră.
În cazul în care, în fața Marii Camere este supusă spre examinare o cerere întemeiată pe articolul 43 din Convenție, Colegiul din 5 judecători ai Marii Camere va fi compus, cum prevede art.24 parag. 5, litera a, din:
președintele Curții;
doi președinți de secții, acestia fiind desemnați prin rotație;
doi judecători desemnați prin rotație din rândul judecătorilor aleși în cadrul secțiilor restante pentru a face parte din colegiu pe o perioadă de 6 luni;
cel puțin doi judecători supleanți desemnați prin rotație din rîndul judecătorilor aleși în cadrul secțiilor pentru a fece parte din colegiu pe o perioadă de 6 luni.
Nu poate face parte din colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele unui stat parte interesat sau cetățean al acestuia.
Deciziile Marii Curți sunt definitive, iar supravegherea executării lor cade în sarcina altui organ al Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri.
În cursul activității instanței europene pot apărea situații în care unul dintre judecătorii ce sunt membri ai unui complet de judecată nu pot participa din diverse motive la judecată. În cazul în care un judecător se află în imposibilitatea de a participa la ședintele de judecată trebuie să înștiințeze despre aceasta pe președintele Camerei în cel mai scurt timp. Art. 28 parag 2 din Regulament literele „a-e”, stabilește care sunt situațiile în care niciun judecător nu poate participa la judecarea unei cauze.Potrivit următorului paragraf al aceluiași articol, dacă un judecător aflat într-una din situațiile prevăzute, se abține de la judecarea cauzei, informîndu-l pe președintele camerei „care îl dispensează de a participa la examinarea cauzei”. Dacă judecătorul în cauză sau președintele camerei are ezitări cu privire la existența sau inexistența uneia dintre cauzele de abținere enumerate la art 28 parag. 2 din Regulament , va decide camera învestită cu soluționarea acelei cauze. Camera îl ascultă pe judecătorul respectiv și apoi deliberează și votează în absența acestuia În vederea deliberării și votării cu privire la acest aspect, judecătorul respectiv este înlocuit de primul judecător supleant al camerei.(art. 28 parag. 4 din Regulament). Dacă o parte consideră ca un judecător se află într-una din situațiile din art 28 parag. 2 din Regulament, ea poate să ceară recuzarea acestuia. Chiar dacă s-a cerut recuzarea judecătorul poate declara că se abține, în caz contrar va decide Camera după procedura prevăzută in art 28 parag. 2 din Regulament.
§6. Judecătorii ad-hoc. Dacă judecătorul ales în numele uneia dintre statele părți interesate este împiedicat să-și exercite funcția, este indisponibil, se abține sau este dispensat, președintele Camerei alege un judecător ad-hoc care poate să participe la examinarea cauzei. Fiecare stat contractant va stabili o listă de judecători ad-hoc,ce conține numele a 3-5 persoane care corespund criteriilor stabilite în art. 29 parag. 1 lit. „c”, ce urmeză a fi trimisă Curții, listă de pe care președintele Curții va alege judecătorul ad-hoc pentru statul în cauză. Acestă nouă regulă vine ca o critică adusă fostului sistem care permitea ca un stat contractant sa desemneze un judecător ad-hoc după începerea examinării unei cereri de către o cameră a Curții, ca urmare a constatării că unul dintre judecători nu poate participa la soluționarea cauzei. În respectiva listă trebuie sa existe candidați de ambele sexe și să fie însoțită de o notă biliografică a fiecărei persoane care o include.
§7. Protocolul nr. 14 a instituit o nouă formațiune de judecată pe lângă cele existente – judecătorul unic, care este asistat de juriști raportori din cadrul Grefei Curții. Această modificare a fost introdusă cu scopul de a mări capacitatea de filtrare a Curții. În privința judecătorului unic se poate spune că operează “o adevărată translație de competență a actualelor atribuții jurisdicționale ale Comitetului de 3 judecători către judecătorul unic.” Judecătorul unic nu poate să se pronunțe asupra cererilor provenite din statul în numele căruia a fost ales. Judecătorii unici sunt desemnați pentru o perioadă de 12 luni. Fiecare judecător unic poate fi asistat de un raportor nejudiciar. Ei își îndeplinesc sarcinile în cadrul secțiilor ai căror membri sunt, în conformitate cu art. 25 parag.2 din Regulamentul Curții.
Secțiunea a V- a. Funcționarea Curții
Sediul Curții este fixat la Strasbourg, acolo unde este și sediul Consiliului Europei. Atunci când cosideră că este necesar, Curtea poate să își „exercite funcțiile în alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei”. În orice etapă a soluționării unei cereri, Curtea poate decide, dacă este necesar, ca ea sau „ca unul sau mai mulți membri ai săi să procedeze la o anchetă sau să îndeplinească orice altă sarcină în alte locuri”(art.19 din Regulament). Așa cum am văzut anterior, comitetele, camerele și Marea Cameră își desfășoară activitatea în permanență. Curtea stabilește în fiecare an perioadele sesiunilor de lucru. Asta nu inseamnă că în afara acestor perioade de lucru, Marea Camera sau camerele nu pot fi invocate, ci în caz de urgență pot fi convocate de către președinții lor. În ceea ce privește deliberările, numai judecătorii iau parte la deliberări, în camera de consiliu, acestea rămând secrete. Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenți. Dacă există egalitate de voturi, se va relua votarea și, dacă se ajunge din nou în aceeași situație a egalității de voturi, votul Președintelui va fi hotărâtor. Deciziile și hotărârile Marei Camere și ale camerelor sunt luate cu majoritatea judecătorilor, membri efectivi ai acestora. În cazul voturilor definitive care privesc admisibilitatea sau fondul unei cauze, judecătorii nu se pot abține. Regulamentul Curții prevede și adoptarea deciziilor prin acord tacit în cazul în care o anumită problemă nu se află pe ordinea de zi sau când privește o problemă de procedură „președintele poate să dea instrucțiuni în sensul transmiterii către judecători a unui proiect de decizie și să fixeze un termen în care aceștia vor putea formula observații. În lipsa oricarei obiecții din partea judecătorilor, propunerea se consideră adoptată la expirarea acestui termen”(art 23A din Regulament).
Cheltuielile pentru funcționarea Curții sunt suportate de Consiliul Europei, al cărui buget este finanțat din contribuțiile Statelor Membre în funcție de populație și de produsul intern brut. Bugetul acoperă costurile salariale pentru judecători și angajați și costurile de funcționare (IT, delegații, traduceri, interpretare, publicații, costuri legate de reprezentarea Curții, ajutor judiciar, deplasări în vederea administrării de probe în statele membre etc.).
CAPITOLUL AL III – LEA. PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII
Înainte de a trece la prezentarea procedurii în fața Curții trebuie să subliniem că, potrivit Convenției există două tipuri de cereri: cea introdusă de către o persoană fizică, de către ONG- uri, grup de persoane sau companie cu privire la încălcarea propriilor drepturi și cererea introdusă de către un stat împotriva altui stat, state care au ratificat Convenția, orice cerere îndreptată împotriva unui alt stat sau persoană, vor fi declarate inadmisibile. Majoritatea cererilor înregistrate la Curte sunt cereri individuale. Categoriile de persoane care se pot adresa Curții sunt arătate în art. 33 și art. 34 ale Convenției. Art. 33 recunoște posibilitatea procesuală de sesizare a Curții, oricărei persoane fizice, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari. Astfel prin „orice persoană fizică” nu se face diferența între persoane fizice care au o naționalitate sau reședință diferită, dacă sunt cetățeni ai statului pârât, cetățeni străini sau apatrizi, dacă persoana respectivă are sau nu capacitate civilă pentru a-și exercita acest drept. Deducem că și minorii, persoanele fizice considerate ca incapabile pot sa sesizeze Curtea, caz în care sesizarea Curții se face de reprezentant. Părinții pot formula plângere în numele copiilor lor minori, dacă plângerea vizează violarea unor drepturi apărate de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Persoanele care se pot adresa Curții pot fi cetățeni ai statului parte pârât, cetățenii unui alt stat parte pârât, refugiații, cetățenii unui stat terț, deținuții, apatrizii, singura condiție este ca persoana să se fi aflat sub jurisdicția acelui stat. Persoanele juridice, pentru a avea calitatea de victimă trebuie să „pretindă o violare a drepturilor proprii persoanei juridice și nu a membrilor acesteia.”
Curtea poate fi sesizată și de către grupurile de particulari. Acesta se referă la două sau mai multe persoane care au fost victime unei violări a Convenției și a protocolelor sale de către un stat și care decid să își exercite împreună drepturile împotriva statului pârât. De menționat este faptul că fiecare dintre aceste persoane care introduc împreună plângerea trebuie să poată fi considerată victimă, singular, față de ceilalți reclamanți. Convenția garanteză drepturi care pot fi exercitate de către un grup de persoane fizice: libertatea religioasă, libertatea de gândire, libertatea de expresi, dreptul de asociere, dreptul de proprietate etc.
A treia categorie o reprezintă organizațiile neguvernamentale sau ONG – urile. Prin „organizație neguvernamentală” se exclude posibilitatea ca o organizație guvernamentală să poată sesiza Curtea. Cererile individuale pot fi introduse nu numai de către persoane fizice, dar și de persoane juridice cu sau fără scop lucrativ. Curtea a decis, în mod constant că sunt „calificate ca „organizații guvernamentale” în opoziție cu „organizațiile neguvernamentale” în sensul art. 34, „nu numai organele centrale ale statului, dar și autoritățile sale descentralizate care exercită prerogative ale puterii publice”.
Secțiunea I. Calitatea de victimă
Orice persoană care se consideră victimă a încălcării a unei drept al său consacrat de Convenție poate sesiza Curtea. Reclamantul trebuie să aibă un interes personal în a sesiza Curtea, ca drepturile acestuia să fi fost vătămate într-o manieră concretă. Referitor la calitatea de victimă a reclamantului în sensul art. 34, oricare dintre categoriile enumerate mai sus, trebuie să li se fi adus atingere unui drept sau libertate apărătă de către Convenția Europeană și de către protocoalele sale adiționale, de către un stat prin acțiunea sau inacțiunea acestuia din urmă. Este necesar ca drepturile reclamantului „să fie vătămate de o manieră concretă printr-o decizie sau măsură internă”. Cel care se consideră victima unei încălcări a Convenției trebuie să arate prejudiciul pe care l-a suferit. Curtea admite noțiunile de victimă potențială și victimă indirectă.
Calitatea de victimă potențială o au persoanele „care suferă anumite consecințe din simpla existența a unei legi, chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicarea contra lor”. Un exemplu în acest caz este cauza Klass și alții contra Germaniei în care reclamanții au susținut că legea germană permitea interceptarea corespondenței unei persoane, astfel încălcându-se dreptul la viață privată, chiar dacă reclamanții nu au reușit să demonstreze faptul că și lor le-au fost încălcat dreptul la viață privată prin supravegherea convorbirilor, totuși Curtea a admis acestora calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție. Cutea a decis că în materie de extrădare sau de expulzare a unui străin, acesta se poate pretinde victimă potențială dacă în statul în care urmează a fi extrădat sau expulzat există riscul ca el să fie supus la tratamente inumane sau degradante, încălcându-se art. 3 din Convenție, care interzice ca o persoană sa fie supusă tratamentelor inumane sau degradante, atunci el poate demonstra riscul aplicării unor asemenea tratamente, pretinzându-se victimă potențială. „Atunci însă când posibilitatea aplicării unei legislații contrare Convenției este doar virtuală, condiția calității de victimă nu este îndeplinită”.
Prin victimă indirectă se înțelege acea persoană care poate proba că între ea și victima directă a încălcării unui drept sau libertate garantată, datorită legăturilor puternice dintre cele ea și victima directă, i s-a cauzat un anumit prejudiciu, fie are un interes în a înceta acestă încălcare. Spre exemplu, pot fi victime indirecte soția unei persoane ucise prin nerespectarea art. 2 din Convenție sau rudele apropiate ale unui deținut decedat în timpul executării pedepsei privative de libertate.
Încetarea calității de victimă. Calitatea de victimă a reclamantului poată să dispară pe durata procedurii atunci când statul care a încălcat drepturile sau libertățile garantate unei sau unor persoane, își recunoște vina și acoperă complet prejudiciul suferit de victimă, în cazul acoperirii parțiale a prejudiciului victima își păstrază calitatea. O altă situație în care poate dispărea calitatea de victimă este atunci când dispare situația ce a determinat victima să facă plângere. Spre exemplu, „în cazul victimelor potențiale prin abrogarea legii în discuție”. În ceea ce privește decesul victimei, acesta nu presupune în mod automat scoaterea cauzei de pe rolul Curții, membrii familiei reclamantului pot menține cererea cu condiția ca ei să aibă un interes suficient în acest sens, atunci când victima a decedat după introducerea cererii în fața Curții. Cu titlu de exemplu dăm următoarele cauze Raimondo c. Italiei, Stojkovic c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, X c. Franței.
Pentru cererile depuse la Curte nu se solicită nici o taxă, în scopul de a permite tuturor persoanelor interesate să sesizeze Curtea, atunci când e cazul, chiar dacă nu dispun de resurse materiale sau locuiesc într-o zonă îndepărtată a unui stat parte. Cererea trebuie întocmită în scris, într-una din limbile oficiale ale ale statelor membre ale Consiliului Europei și expediată prin poștă, de preferat prin scrisoare recomandată.
Secținea a II- a. Caracterele procedurii
Procedura de judecată este descrisă în textul art. 36-40 din Convenție care se completează cu dispozițiile din Regulamentul intern al Curții. Procedura de judecată prezintă următoarele caractere:
Procedura de judecată este, în principiu, scrisă. În mod ocazional Curtea desfășoară audieri publice în anumite cazuri, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părți sau a oricărei alte persoane interesate. Limbile în care se desfășoară procedura sunt engleza și franceza. Până în momentul comunicării cererii către statul pârât reclamantul poate folosi și una dintre limbile Înaltelor părți contractante, așa cum prevede art. 34 din Regulament. După acest moment, președintele camerei, la cererea reclamantului, poate autoriza folosirea în continuare limbii oficiale unei Părți contractante. Orice informație adresată Curții trebuie făcute în scris.
Procedura este deschisă publicului. Așa cum prevede art. 33 din Regulament, dosarul cauzei poate fi consultat de orice persoană, cu excepția acelor cauze care sunt supuse negocierilor în scopul soluționării pe cale amiabilă și a situațiilor în care președintele camerei a stabilit, fie din oficiu, fie la cererea unei părți sau a unei persoane interesate, că se impune păstrarea caracterului secret al documentelor din dosar, pe temeiul motivelor enumerate în art. 33 parag. 2 din Regulament. Cererea privind păstrarea secretului conținutului documentelor de la dosar trebuie să fie motivată și să se facă mențiune, dacă păstrarea confidențialității se referă la întreg documentul sau numai la o parte din acesta. Doar deliberările Curții au întotdeauna un caracter secret;
Procedura este contradictorie. Astfel în temeiul art. 38 din Convenție fiecare parte poate să depună observații sau alte documente în susținerea afirmațiilor sale, în termenul fixat de către președintele camerei sau de către judecătorul raportor;
Procedura este gratuită. Depunerea unei cereri în fața Curții nu este supusă nici unei taxe, pentru a facilita accesul persoanelor la Curte;
În cursul procedurii Curtea poate dispune măsuri provizorii. Acestea vizează ca Statul să ia anumite măsuri provizorii în timp ce Curtea continuă examinarea cererii și constă, de regulă, în a impune Statului să nu întreprindă o anumită acțiune. Măsurile provizorii se pot lua la cererea unei perosane interesate ori din oficiu, prin decizia camerei, a președintelui secției sau a unui judecător permanent desemnat în conformitate cu art. 39 parag. 4 din Regulament. De regulă, aceste măsuri provizorii se iau atunci când expulzarea sau extrădarea unei persoane într-un anumit stat creează riscul ca aceasta să fie supusă pe teritoriul statului respectiv la tortură, tratamente degradante sau inumane sau există riscul pierderii vieții persoanei respective;
Procedura în fața Curții prevede că, la nevoie, într-un anumit moment al procedurii, persoanele pot beneficia de ajutor judiciar. Este vorba de momentul după ce cererea este comunicată Guvernului statului pârât și i se cere acestuia obsevații scrise. În acest moment reprezentarea reclamantului de un avocat devine imperativă, în cazul în care acesta nu își permite poate solicita ajutor judiciar. De la numirea unui reprezentant orice comunicare va fi expediată acestuia.
Secțiunea a III – a. Fazele pe care le parcurge o plângere în fața Curții:
expedierea cererii la Curte;
recepționarea cererii de către Biroul central al Curții;
înregistrarea cererii de către Grefa Curții;
repartizarea cererii unei formațiuni juridiciare a Curții: judecător unic, comitet, cameră;
examinarea cererii(dacă nu este declarată inadmisibilă);
comunicarea plângerii către statul pârât;
depunerea observațiilor, exprimarea punctului de vedere cu privire la starea de fapt și de drept dedusă judecății;
decizia asupra admisibilității a Curții;
audierea;
încercarea de soluționare amiabilă a cauzei;
hotărârea Curții.
Pentru depunerea unei cerei la Curte trebuie să fie completat formularul de cerere de pe site-ul de internet al Curții. Acesta trebuie să fie completat în întregime, fără să se omită nici o rubrică, însoțit de copiile documentelor pertinente, nu documentele originale pentru că acestea nu vor fi returnate la finalul procedurii și copii ale deciziilor, judiciare sau de altă natură prind obiectul cererii. După ce formularul a fost completat în întregime acesta trebuie expediat la Curte, numai prin poștă, de preferat prin scrisoare recomandată. Cererea trebuie trimisă în termenul prevăzut de Convenție (6 luni), într-una din limbile oficiale ale Curții, engleza sau franceza sau în orice altă limbă oficială a statelor care sunt părți la Convenție, cu excepția cazului în care „președintele camerei autorizează a se continua folosirea limbii oficiale a unei Părți contractante”.(art. 34, parag. 3, lit. A, teza finală din Regulament). Neredactarea în întregime a cererii sau nedepunerea copiilor de pe documentele pertinente cauzei creează riscul ca dosarul incomplet să nu fie examinat de Curte. „ În orice caz, formularul de cerere trebuie trimis în cel mai scurt timp posibil după finalizarea procedurilor interne și pronunțarea unei decizii definitive de către instanțele naționale”. În această fază inițială a procedurii nu e obligatoriu ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat.
Scrisoarea este recepționată de Biroul central al Curții care primește zilnic 1500 de scrisori pe zi și 50 000 pe an. Din cauza acestui număr foarte mare de cereri nu i se va putea comunica reclamantului în ce moment cererea lui a fost primită. Grefa Curții va constitui dosarul plângerii, iar dacă este cazul va putea solicita și alte documente sau lămuriri din partea reclamantului. Conform art. 41 din Regulamntul Cuții ordinea judecării plângerilor este cea în funcție de momentul la care au fost introduse, dar președintele camerei sesizate poate, la cererea reclamantului sau din oficiu, să dispună judecarea cu prioritate a unei anumite cereri atunci când judecarea cererii în mod normal ar putea să producă consecințe iremediabile. Când două sau mai multe plângeri au același obiect, se poate dispune, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, conexarea plângerilor sau judecarea simultană a cererilor, așa cum prevede art. 42 din Regulament. Atunci când o cerere este înregistrată i se tribuie un număr.
Când un dosar cuprinde toate elementele necesare examinării, acesta este trimis, în funcție de tipul cererii uneia dintre formațiunile judicare ale Curții: judecător unic, comitet sau cameră. Dacă cererea este în mod clar inadmisibilă întrucât nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, nu există nicio aparență de încălcare a Convenției, cererea este declarată inadmisibilă, de către judecătorul unic, iar procedura se oprește. Mai mult de 90 % dintre cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile. O cerere poate fi, de asemenea respinsă atunci când „faptele în legătură cu care se plânge reclamentul nu i-au cauzat nici un prejudiciu real și important, nu ridică noi problematici cu privire la drepturile omului care ar necesita o examinare la nivel internațional și au fost deja examinate de către o instanță internă”. Un comitet format din 3 judecători va examina cererile care au caracter repetitiv, adică în privința căreia Curtea s-a pronunțat deja într-un număr de dosare privind statul respectiv. Comitetul va pronunța o decizie sau o hotărâre definitivă. Comitului îi revine și sarcina de a verifica admisibilitatea plângerii. Comitetul poate, cu unanimitate de voturi și în orice stare a procedurii, să declare o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rolul Curții, atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără a fi necesară o altă verificare (art. 53 din Regulament).
Dacă cererea nu e declarată repetitivă, adică nu este identică cu altele judecate anterior, aceasta va fi examinată de o cameră formată din 7 judecători, care pot să declare cererea admisibilă sau inadmisibilă, pronunțând o decizie definitivă în acest sens. Camera va informa guvernul vizat cu privire la o cerere îndreptată împotriva sa, în vederea trimiterii de observații. Observațiile sunt trimise de ambele părți. Curtea va decide cu privire la organizarea unei audieri publice. Potrivit art. 64 din Regulament președintele camerei este cel care conduce și organizează dezbaterile, stabilește ordinea în care participanții vor fi chemați să ia cuvântul. Alineatul 2 al aceluiași articol statuează că orice judecător poate pune întrebări oricărei persoane prezentă înaintea Curții. Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate să desfăsoare o ședință, dacă o consideră necesară pentru îndeplinirea atribuțiile sale în conformitate cu Convenția. În acest caz părțile sunt invitate să își exprime punctul de vedere cu privire la aspectele de fond ale cauzei, în afară de cazul în care Camera decide altfel, cu titlu de excepție(art. 54 parag. 5 din Regulament). Camera va pronunța o hotărâre care va rămâne definitivă doar după trecerea unei perioade de 3 luni în care reclamantul sau guvernul pot cere retrimiterea cazului în fața Marii Camere pentru re-examinare.
Dacă în procedura inițială nu este obligatoriu ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat, în acestă etapă Curtea îi va înștiința pe reclamant să își desemneze un avocat. Convenția prevede că părțile pot beneficia de ajutor judiciar.
O cerere nu este trimisă niciodată direct în fața Marii Camere formate din 17 judecători, ci doar în urma unei desesizări sau a unei retrimiteri atunci când în fața unei camere, în cursul procesului, o anumită cauză ridică o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale, camera își poate declina compența în favoarea Marii Camere, atunci când nici una dintre parți nu se opune. Dacă părțile, după ce iau la cunoștiință decizia camerei de a se desesiza, în termen de o lună de la comunicare, nu își formulează în scris o obiecție temeinic motivată, camera își va putea declina competența. Orice parte poate, conform art. 73 din Regulament, să depună în scris la grefă o cerere de trimitere a cauzei la Marea Cameră, indicând o problemă gravă cu privire la ntrepretarea sau aplicarea Convenției și a protocoalelor sale. Cererea trebuie introdusă în termen de 3 luni de la pronunțării hotărârii de o cameră. Totuși, retrimiterea în fața Marii Camere nu poate fi acceptată de Curte decât în cazuri excepționale. În situația în care una dintre părți solicită reexaminarea cauzei de către Marea Cameră, cererea sa este examinată de un complet format din 5 judecători, membri ai Marii Camere, constituit în baza art. 24 parag. 5 din Regulament. Deciziile acestui comitet sunt definitive.
În princiu, procedura în fața Curții se desfășoară în scris, dar uneori au loc audieri publice în anumite cazuri. Audierile se organizează în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg și au caracter public, cu excepția cazului în care, președintele Camerei sau Marii Camere decide altfel. Toate audierile sunt înregistrate și transmise pe site-ul Curții în aceiași zi, începând cu ora 14:30, ora locală. Conform art. 63 alin. 3 din Regulament, „orice cerere de audiere cu ușile închise trebuie să fie motivată și să indice dacă se referă la integralitatea sau doar la o parte a dezbaterilor”.
După declararea admisibilității unei plângeri, grefierul ia legătura cu părțile în scopul ajungerii la o înțelegere amiabilă, potrivit art. 39 parag. 1 din Convenție. În măsura în care părțile ajung la o înțelegere amiabilă cu privire la soluția cauzei, se va pronunța o decizie de scoatere de pe rol în temeiul art. 43 parag. 3 din Regulament. Când părțile implicate cad de acord și ajung la o înțelegere amiabilă, rezultatul constă, de obicei, în plata unei sume de către Stat în favoarea reclamantului. De multe ori statul admite că a încălcat o anumită reglementare a Conventiei, exprimându-și regretul în acest sens. Uneori statele pentru a preveni repetarea situației iau unele masuri generale în acest sens. În esență, înțelegerea părților constituie o „formă specială de tranzacție realizată în fața Curții”. Curtea încurajează întelegerile amiabile între părți pentru că se obțin în felul acesta mai multe beneficii, decât dacă cererea ar fi fost judecată, și anume: reclamantul primește o sumă de bani de la statul pârât ca urmare a violării Convenției, pentru a acoperi prejudiciul suferit de acesta, evitarea unei situații jenante pentru statul pârât deoarece procedura în fața Curții este publică, economisire timp, soluționarea unei cereri în fața Curții poate dura foarte mult, Curtea scoate de pe rol cererea, astfel numărul de plângeri se micșoreză. Înțelegerile amiabile au caracter confidențial. Dacă părțile nu ajung la o înțelegere atunci Curtea va proceda la examinarea pe fond a cererii.
Potrivit art. 79 din Regulamentul Curții oricare dintre părți poate solicita interpretarea unei hotărîri în termen de un an de la data pronunțării acesteia. Dacă cererea este admisă, partea, la cererea grefierului, trebuie să își prezinte observațiile scrise în termenul fixat de președintele Curții. Camera va interpreta hotărârea în funcție de punctele vizate de către parte in cerea de interpretare.
Hotărârile de admitere a cererilor ce implică executarea unor obligații sunt supravegheate de Comittul de Miniștri al Consiliului Europei, Înaltele părți contractante fiind obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, în conformitate cu art. 46 din Convenție.
Cât privește durata procedurilor în fața Curții, din cauza numărului foarte mare de plângeri, este imposibil a se determina cât va dura. „Curtea își propune să judece cazurile în termen de trei ani după introducerea lor, dar examinarea unor cereri poate dura mai mult, în timp ce altele pot fi soluționate mai rapid. Durata procedurilor în fața Curții depinde de cazul în sine, de completul de judecată căreia i-a fost atribuit, de diligența cu care părțile pun la dispoziția Curții informațiile solicitate, dar și de numeroși alți factori, precum organizarea unei audieri sau retrimiterea unui caz în fața Marii Camere”. Cazurile grave, clasificate ca urgente vor fi soluționate cu prioritate.
Referitor la plângerile interstatale introduse în temeiul art. 33 din Convenție, acestea urmează aproape aceeași procedură ca și cererile individuale, exceptând prima faza, acestea fiind repartizate de către președintele Curții unei secții, iar apoi președintele secției constituie camera în conformitate cu prevederile art. 26 parag. 1 din Convenție. Și în acestă situație nimic nu împiedică părțile, state contractante la Convenție, să soluționeze litigiul pe cale amiabilă. Art. 33 are în vedre situațiile în care autoritățile unui stat parte la Convenție nesocotesc drepturile și libertățile garantate de Convenție și de protocoalele sale în privința „persoanelor aflate sub jurisdicția sa”, indiferent dacă acestia sunt resortisanți ai statului reclamant. Ambele părți sunt Înalte părți contractante. Reclamant poate fi orice Înaltă parte contractantă, dar și mai multe state se pot asocia, ca în cazul cererilor individuale, acționând împotriva altui stat contractant. Sintagma „Înalte părți contractante” se referă că atât statul reclamnt cât și statul pârât trebuie, ca la data introducerii cererii, să fi ratificat Convenția. Condițiile de admisibilitate de la cererile individuale prevăzute în art. 35 se aplică și cererilor interstatale. Conținutul cererii interstatele este prevăzut în art. 46 din Regulament.
Privitor la intervenția terților în proces, art. 36 din Convenție statuează că președintele Curții poate, în interesul unei bune administrări a justiției, să autorizeze orice altă persoană care nu este parte în cauză, alta decât reclamantul, orice altă persoană interesată sau o Înaltă parte contractantă, altul decât statul pârât să intervină în cadrul procedurilor. Persoana sau Înalta parte contractantă poate face observații scrise sau participa la audieri. Cu caracter de noutate, prin Protocolul nr. 14 a fost aăugat la acest articol încă un alineat care prevede că poate avea calitatea de terț intervenient și comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, care poate prezenta observații scrise sau să ia parte la audieri în orice cauză aflată pe rolul unei Camere sau al Marii Camere.
Secțiunea a IV-a. Condițiile de admisibilitate
Orice plângere care este introdusă la Curte trebuie să îndeplinească anumite condiții de admisibilitate, sub sancțiunea declarării cererii inadmisibilă, în caz contrar. Condițiile de admisibilitate sunt prevăzute în Convenție, în art. 35. Alături de art. 34 din Convenție, art. 35 „reprezintă substanța sistemului Convenției europene de protecție a drepturilor și libertăților pe care aceasta le reglementează”. Înainte ca o cerere să fie examinată pe fondul ei, Curtea trebuie să cerceteze în ce masură o cerere îndeplinește condițiile generale de admisibilitate impuse de Convenție, acestea fiind în număr de două, respectiv: reclamantul să fi epuizat căile de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, reclamantul trebuie să se adreseze Curții înt-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ultimei instanțe naționale care s-a pronunțat asupra respectivei probleme. Art. 35 cuprinde și alte dispoziții ce trebuie a fi avute în vedere de Curte în examenul pe care ea îl face în privința admisibilității unei cereri. Astfel, din economia dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol reiese că instanța europeană nu va reține nici o cerere individuală care: este anonimă, este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă ea nu conține fapte noi. De asemenea art. 35 alin. 3 dispune că va fi declarată inadmisibilă orice cerere pe care Curtea o consideră incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, în mod vădit neîntemeiată sau nefondată, abuzivă, când reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea art. 35. Condițiile de admisibilitate pot fi grupate în două categorii, și anume: condiții generale de admisibilitate – alin. 1 al art. 35, aplicabile atât cererilor interstatale cât și celor individuale și condiții speciale de admisibilitate – prevăzute în art. 35 alineatele 2, 3, și 4, aplicabile numai recursurilor individuale, pe care le vom analiza ulterior.
Precizăm că, cu titlu de noutate, art. 35 alin. 3, lit. b) , referitor la „prejudiciul important” a fost introdus in textul Convenției prin art. 12 din Protocolul nr. 14, Curtea va declara inadmisibilă o cerere și în situația în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu important. Trebuie menționat faptul că, prin Protocolul nr. 15 se vor modifica unele condiții de admisibilitate cu privire la cererile individuale. Protocolul în discuție cuprinde două amendamente: în primul rând se va modifica art. 35 alin.1, prin reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care trebuie depusă o cerere individuală, de la data ultimei decizii interne și, în al doilea rând se va modifica art. 35 alin. 3 lit. b), prin eliminarea excepției de la aplicarea condiției prejudiciului important și anume ca cererea să fi fost examinată adecvat de o instanță internă. Acest amendamant intenționeză să dea un mai mare efect maximei de minis non curat pretor, pretorul sau legea nu se ocupă de mărunțișuri. Noile modificări se vor aplica doar după trecerea unui termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Protocolului.
§1. Condițiile de admisibilitate ale cererilor individuale și interstatale
Epuizarea căilor interne de atac
Regula epuizării căilor interne de atac confirmă „caracterul subsidiar al sistemului european de protecție a drepturilor individului”. Dovada epuizării căilor de atac incumbă reclamantului. Prin „cale de recurs” se înțelege orice cale prin care reclamntul poate să obțină recunoșterea încălcării drepturilor sale și repararea prejudiciului. Aceste căi sunt, în principiu, „jurisdicționale, parținând atât jurisdicțiilor de drept comun cât și altor jurisdicții cum ar fi cele administrative, specializate pe domenii profesionale”, dar ele putând fi chiar și constituționale, necontencioase etc. Cu alte cuvinte, cei care se plâng de violări ale drepturilor și libertățile lor trebuie să fi supus inițial cazul lor atenției instanțelor din statul vizat, până la cel mai înalt nivel de jurisdicție existent. În acest fel, Statul are posibilitatea de a redresa el însuși presupusele violări, la nivel național. Simpla exercitare a căilor de atac prevăzute la nivel național nu este suficientă, este necesar, de asemenea, ca pe parcursul exercitării acestora să se fi prezentat în fapt, în fața instanțelor naționale, încălcările drepturilor din Convenție. Acestă obligație a reclamantului, de a epuiza căile de recurs interne, este limitată la a utiliza în mod normal căile de recurs considerate utile, adică a acelor recursuri accesibile și adecvate. Calea de atac trebuie să fie accesibilă anterior sesizării Curții. Caracterul adecvat al unei căi de atac nu poate fi apreciat decât în funcție de natura dreptului care a fost încălcat, plus, să se ia în calcul circumstanțe specifice cauzei respective. Recursul inadecvat a fost definit în doctrină ca „acel recurs ce tinde doar să atenueze efectele unei violări a drepturilor omului prin acordarea unor depăgubiri, dar fără a înlătura cauza violării”. Statul pârât care invocă excepția de neepuizare a căilor de atac interne trebuie să facă dovada existenței a unei sau unor căi de atac care ar fi trebuit să fie epuizate de reclamant.
Logica privind epuizarea căilor de atac interne are menirea de a oferi oportunitatea autorităților naționale și instanțelor de a repara și preveni pretinsele încălcări ale Convenției.
De la regula epuizării căilor de recurs interne, Curtea acceptă excepții, deoarece se dorește a se proteja drepturile omului, această regulă fiind aplicată de Curte cu o anumită flexibilitate, cu titlu de exemplu, într-o cauză împotriva Cehiei – D.H. și alții – Curtea a decis decis că ar fi prea formalist să solicite reclamanților să folosească un recurs pe care nici măcar instanța supremă a țării nu îi obliga să îl exercite. Reclamanții trebuie, totuși, să respecte normele și procedurile aplicabile în legislația internă, în caz contrar cererea lor riscând să fie respinsă, pe motiv că nu îndeplinește condiția prevăzută la art. 35. În situația în care, o instanță de recurs examinează fondul recursului și îl consideră inadmisibil, art. 35 alin. 1 este respectat. Atunci când există mai multe căi de recurs, reclamantul are puterea de a decide și de a alege pe cea care este cea mai potrivită pentru cauza sa. O plângere adresată ombudsmanului (avocatul poporului) nu poate fi considerat un recurs efectiv în sensul art. 35 alin.1 din Convenție, deoarece el nu poate adopta decizii învestite cu forță executorie și obligatorie. Guvernul care intenționeză să invoce neepuizarea căilor de atac interne trebuie să facă dovada în acest sens, în măsura permisă de natura excepției și de circumstanțe.
Respectarea termenului de 6 luni
Conform art. 35 alin. 1 „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive”. Cererile trebuie adresate Curții în termen de șase luni de la data ultimei decizii interne, aceasta fiind, de obicei, o hotărâre a celei mai înalte instanțe din țara respectivă. Acest termen acordă potențialului reclamant o perioadă de reflecție suficientă pentru a se hotărâ cu privire la oportunitatea introducerii unei cereri. Termenul de 6 luni începe să curgă odată cu rămânerea definitivă a hotărârii în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. În cadrul acestui termen va putea fi angajată raspunderea internațională a statului respective. Cutea a decis în mod constant în jurisprudență, în privința termenului, că el începe să curgă nu din ziua deciziei interne definitive, ci din a doua zi după adoptarea ei. Dacă decizia nu a fost făcută publică, termenul curge de la data comunicării reclamantului sau din momentul când acesta a aflat în alte moduri de existența hotărârii. În cazuri excepționale, atunci când „plângerea reclamantului vizează o pretinsă violare continuă a drepturilor sale, regula celor 6 luni nu este aplicabilă”. În cazul acestor situații termenul de 6 luni începe să curgă de la data încetării situației continue. Dacă situația persistă, regulatermenului de 6 luni nu este aplicabilă. Atunci când nu există o decizie internă definitivă, întrucât legea nu cunoște o astfel de cale de recurs, cererea poate fi introdusă oricând. „Introducerea unor căi de atac inadecvate sau ineficace conduce la consecințe asupra determinării deciziei interne definitive la care se raporteză regula termenului de 6 luni”. În cazul în care reclamantul nu dispune de căi de recurs, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care au avut loc actele sau măsurile sau deciziile de care se plânge reclamantul sau de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre acestea sau le-a resimțit efectele ori prejudiciul (Varnava și alții, c. Turciei). Dovada se face prin furnizarea de copii ale documentelor care atestă data actelor, măsurilor sau deciziilor.
La data sesizării Curții, termenul de 6 luni trebuie să fie împlinit. Tardivitatea cerererii se face în raport de data de expediție a scrisorii prin poștă sau servicii de curierat. Dacă reclamantul formulează capete de pângere noi, inexistente la data primei sesizări, aceste capete de plângere noi vor fi inadmisibile dacă memoriul suplimentar a fost invocat după termenul de 6 luni așa cum a stabilit Curtea într-una din cauzele sale. Pentru fiecare capăt de cerere invocat în baza Convenției sau al Protocoalelor sale adiționale, trebuie indicată data exactă a deciziei definitive/irevocabile, instanța care a pronunțat-o și natura deciziei, datele deciziilor jurisdicțiilor sau instanțelor inferioare care au condus la adoptarea deciziei definitive/irevocabile cât și numărul de dosar al respectivei cauzei în cadrul procedurii interne. Deci, este esențial să se precizeze data deciziei definitive/irevocabile, în caz contrar cererea va fi declarată inadmisibilă.
Data de introducere a plângerii este considerată a fi cea indicată de ștampila poștei aplicată la expedierea cererii, și nu data de primire a cererii.
În jurisprudeța sa, Curtea a decis că trimiterea prin fax a formularului de cerere, fără ca originalul formularului de cerere, cu semnătura/semnăturile reclamnatului/reclamanților și/sau reprezentantului/reprezentanților împuternicit/împuterniciți, să fie trimis prin poștă, nu îndeplinește condițiile de la articolul 35 ( Kemevuako c. Olandei).
Referitor la natura juridică a termenului de 6 luni a fost caracterizat ca un termen „specific de decădere, prefix, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, și privește, în principiu, numai exercițiul dreptului la recurs individual”
§2. Alte condiții de admisibilitate:
Cererea să nu fie anonimă
Convenția stuează în art. 35 alin. 2 „Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, în cazul în care: (a) ea este anonimă;”. Pentru ca o cerere să fie adresată Curții reclamantul trebuie să își arate identitatea pentru ca instanța europeană să poată verifica dacă reclamantul a suferit o încălcare a drepturilor și libertîților garantate, să poată verifica veridicitatea afirmațiilor acestuia. Toate documentele depuse la grefa Curții sunt publice, de unde rezultă că și numele reclamanților sunt date spre cunoștiința publicului, cu excepția documentelor privitoare la procedura de soluționare amiabilă a litigiului, care sunt confidențiale. Dacă un reclamant dorește ca numele lui să nu fie făcut public, art. 47, parag. 4 din Regulamant (fost paragraf 3) dispune că reclamantul aflat în această situație trebuie să precizeze acest aspect și “să prezinte o expunere a motivelor care justifică o derogare de la regula publicității procedurii ce se desfășoară în fața Curții”. Aceleși text spune că președintele camerei sesizate cu soluționarea cererii “poate autoriza anonimatul sau poate să-l acorde din oficiu”. Acest lucru se aplică doar ca o excepție, în situații temeinic justificate. Curtea a hotărât ca fiind anonimă o cerere introdusă de către o asociație în numele unor persoane neindentificate, prin care s-a plâns de o încălcare a dreptului la respectarea vieții private în numele acestor persoane particulare neidentificate, devenite reclamanți (Confederația sindicatelor medicale franceze și Federația națională a asistenților medicali c. Franței) sau în cazul în care o persoană care s-a adresat Curții declarând a fi un susținător al ideii de pace în Irlanda, acesta nu și-a arătat identitatea, iar din din datele dosarului nu s-a putut stabili identitatea acestuia.
Cererea să nu fi fost examinată anterior de Curte
Conform art. 35 alin 2 „Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, în cazul în care … (b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau …” Această condiție se referă la autoritatea de lucru judecat în materia hotărârilor Curții Europene. O cerere individuală care are același obiect, aceleași părți, prezintă aceleși fapte care au fost deja examinate și soluționate într-o altă cerere de către Curte, va fi declarată inadmisibilă. „Evident că este admisibilă judecarea unor evenimente ulterioare judecării cauzei anterioare”. Rezultă din dispozițiile textului că dacă cererea cuprinde fapte noi ea nu mai este „în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare”.
Cererea a fost deja supusă unei alte organizații internaționale.
Prin această regulă s-a dorit evitarea sesizării a două instanțe internaționale cu privire la aceeați situație, cât și „înalăturarea cazurilor de litispendență internațională” , o cauză supusă deja unei instanțe nemai putând fi dată spre soluționare alteia. Astfel, vor fi declarate inadmisibile orice cereri care au fost deja înaintate Comitetului Drepturilor Omului investit de Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice sau alte comitete specializate ale ONU. Prin „instanțe internaționale” sintagma se referă la faptul că cererea trebuie să fie introdusă la o instanță publică, internațională și judiciară, astfel prin „instanță internațională” nu se înțelege neapărat „orice organizație creată printr-un acord internațional”.
Cererea să nu fie neîntemeiată sau abuzivă
Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, atunci când ea consideră că: “(a) cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată, sau abuzivă; sau …”
O cauză poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale potocoalelor sale atunci când obiectul ei nu intră sub competența acesteia: competență personală, competență materială, temporală și teritorială. Incompetența personală se referă la situația când o persoană care nu se află sub jurisdicția unui stat contractant sesizează Curtea sau când cererea este formulată împotriva unui stat care nu este parte la Convenție. Amintim faptul că, în cazul introducerii unei cereri individuale, reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică sau „orice grup de particulari”, iar in ipoteza introducerii cererilor interstatale, reclamant poate fi un stat care a ratificat Convenția și protocoalele sale sau un grup de state contractante. Incompatibilitatea materială, ratione materiae, vizează cererile cu care este sesizată Curtea și care privesc exclusiv nerespectarea unui sau unor drepturi și sau libertăți ocrotite de Convenție și de protocoalele sale adiționale, deci cereri care prevăd drepturi și libertăți care nu sunt în Convenție. Uneori competența materială sau ratione materiae a Curții „poate fi subordonată formulării unei rezerve privitoare la aplicarea unora dintre dispozițiile Convenției sau le protocoalelor sale adiționale de către un stat contractant, situație în care se va pune problema validității acelei rezerve”.
Incompetența temporală ( ratione temporis) se referă la cererile care au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru statul contractant în cauză, iar imcompetența teritorială sau ratione loci cuprinde acele cereri care privește o încălcare a unui drept care a avut loc sub jurisdicția stalelor contractante.
Cererea vădit neîntemeiată presupune o analiză asupra fondului cât și admisibilității cererii, astfel se verifică dacă faptele invocate în cerere reprezintă încălcări ale Convenției. Potrivit Protocolului Nr. 14 acest rol revine judecătorului unic și comitetelor de 3 judecători. Cererile pot fi netemeinice în fapt sau în drept. Cererile netemeinice în fapt apar atunci când Curtea apreciează că elementele de fapt prezentate de reclamant „nu sunt de natură să conducă la existența vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate în alegerea sa”. Cererile netemeinice în drept apar atunci când „faptele incriminate de relamant, deși probate, nu sunt de natură să constituie o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție ori de protocoalele sale adiționale”.
Cererea abuzivă. Noțiunea de „abuz”, în sensul articolului 35 parag. 3 lit. a, trebuie să fie înțeleasă în sensul obișnuit, în conformitate cu teoria generală a dreptului – și anume exercitarea unui drept de către titularul acestuia în scop contrar celui prevîzut de Convenție. Astfel, jurisprudnța Curții a reținut caracterul abuziv al unei cereri atunci când reclamanții foloseasu un limbaj neadecvat, injurios, calomnios, fie la dresa Curții, a judecătorilor săi sau a statului pârât, plângeri care conțin informații false, nume de persoane false pentru a induce în eroare în mod deliberat instanța, cereri în care reclamantul reintera aceași fapte care au constituit anterior obiectul unor alte cereri, plângeri introduse în scopuri publicitare. Sunt considerate plângerile în care reclamantul folosește un limbaj ofensator acele plângeri în care sunt folosite expresii deosebit de ofensatoare, jignitoare, amenințătoare sau impertinente, fie la adresa Curții, a grefierilor sau judecătorilor ei, fie la adresa statului pârât sau a autorităților acestuia. Dacă reclamantul după ce a primit din partea Curții o avertizare formală prin care i se cere să renunțe la asemenea expresii, prezentându-și scuzele sau retrăgându-și afirmațiile făcute, cererea reclamantului nu va fi declarată inadmisibilă ca abuzivă. De asemenea, sunt declarate ca abuzive cerererile frivole sau hilare.
Potrivit art. 35 parag.3 lit b) Curtea declară inadmisibilă o cerere individuală atunci când constată că „ reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important”. Protocolul Nr. 14 a introdus această nouă condiție de admisibilitate pentru a oferi Curții un nou instrument de filtrare a cererilor introduse la Curte și a oferit posibilitatea instanței europene de a se concentra pe acele cauze care justifică o examinare pe fond. Același art. prevede însă o excepție referitoare la cazurile „în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională”. Regula prejudiciului nu se aplică în situțiile în care reclamantul a suferit încălcări ale unor drepturi asupra cărora se interzice de Convenție posibilitatea vreunei derogări și anume: dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art. 3), interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art.4), dreptul de a nu fi condamnat pentru o acțiune sau inacțiune, care în momentul în care a fost săvârșită, nu constituie infracțiune (art. 7). Privitor la importanța prejudiciului, Curtea va stabili de la caz la caz împlinirea acestei condiții de admisibilitate.
Secțiunea a V-a. Modalități de încetare a procedurii în fața Curții
Scoaterea cauzei de pe rol – intervine în cazul în care continuarea judecării plângerii nu mai are nicio justificare, litigiul a fost rezolvat sau reclamantul nu o mai dorește să o mențină. Scoaterea cauzei de pe rol se pronunță la cererea uneia dintre părți sau din oficiu de Curte. Însă, art. 37 alin 1 din Convenție statuează că instanța de la Strasbourg poate continua examinarea cererii, chiar dacă cererea a fost scoasă de pe rol, atunci când respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale adiționale o necesită. Trebuie precizat că, art. 43 alin 5 din Regulamantul Curții îi dă posibilitatea Curții de a repune o cauză pe rol, cauză care anterior fusese radiată de pe rol în condițiile art. 37 din Convenție, atunci când apreciează că existența unor circumstanțe excepționale justifică această măsură.
Unul dintre condițiile scoaterii de rol a unei cauze este renunțarea solicitantului la continuarea procedurii. Reclamantul poate renunța în orice moment la continuarea procedurii, atunci când nu mai dorește acest lucru. Acest lucru e posibil pentru ca instanța europeană are la bază principiul disponibilității. Renunțarea poate fi expresă, care se realizează printr-un act provenind de la reclamant care să conțină această voință, și tacită atunci când, prin inacțiunea sa, aceasta dă de înțeles că nu mai dorește continuarea procedurii. Dăm ca exemplu aici situația când reclamantul nu transmite Grefii Curții toate documentele ce îi sunt solicitate în termenul stabilit. Radierea cererii de pe rol poate interveni și ca urmare a rezolvării litigiului pe plan intern între reclamant și statul pârât, acest fapt justificând oprirea procedurii în fața Curții. Înțelegerile amiabile sunt reglementate de art. 39 din Convenție, presupune o „formă specială de tranzacție în fața Curții”, constând în plata unor sume de bani de statul pârât către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării unui drept al său garantat de Convenție. Procedura soluționării amiabile este confidențială.
Declararea cererii inadmisibile ca urmare a nerespectării unei/unor condiții de admisibilitate privind procedura în fața Curții sau ca urmare a nerespectării unor condiții privind admisibilitatea cererii sub aspectul competenței Curții;
Pierderea calității de victimă a reclamantului – se poate realiza prin adoptarea unor măsuri din partea autorităților naționale, favorabile pentru reclamant, prin recunoașteea încălcării și oferirea de reparații echitabile de statul vizat.Spre exemplu: cauza Dalban contra României unde solicitantul se plângea că i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, prin acuzarea acestuia de calomnie pentru că a criticat, într-o revistă de circulație locală, activitatea unor persoane implicate în privatizarea unor societăți. Statul român a abrogat în cele din urmă art. 206 Cod penal privind calomnia.
CAPITOLUL AL IV-LEA. DECIZIILE ȘI HOTĂRÂRILE CURȚII
Secțiunea I. Deciziile, hotărârile și avizele consultative
Deciziile Curții nu trebuie a se confunda cu hotărârile acesteia, pentru că deciziile sunt pronunțate de către un judecător unic, Comitet sau Cameră și se referă doar la admisibilitatea cererii nu și la fondul cauzei. O hotărâre este luată atunci când o Cameră examinează simultan admisibilitatea și fondul cauzei. Dacă cererea nu a fost declarată inadmisibilă Curtea o examinează și pronunță o hotărâre acordând compensații materiale și morale. Curtea poate contesta violarea Convenției, caz în care, prin hotărârea prin care se contestă violarea Convenției se casează în mod automat hotărârile instanțelor naționale, dar reclamantul poate solicita, în anumite cazuri, redeschiderea procedurilor naționale (revizuire). Decizii pronunțate de un comitet sau de judecătorul unic sunt definitive și nu pot fi contestate. Hotărârea unei Camere, conform dispozițiilor din art. 44 din Convenție, devine definitivă atunci când au trecut 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea în fața Marii Camere nu a fost cerută, când părțile declară că nu vor cere retrimiterea în fața Marii Camere sau atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere. Hotărârea Marii Camere este definitivă, fără cale de atac și publică.
Deciziile cât și hotărârile, indiferent dacă acestea declară cererile admisibile sau inadmisibile, sunt motivate. „Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate” (art. 45 alin. 2 din Convenție). În situația în care reclamantul a suferit o încălcare a prevederilor Convenției sau a protocoalelor sale adiționale, Curtea poate să acorde o compensație bănească pentru prejudiciul suferit. Curtea, în nici o situație, nu poate anula o decizie a instanțelor naționale sau să anuleze legile naționale, de asemenea ea nu are competența de a anula, modifica sau revizui sentințele instanțelor naționale. Curtea nu este responsabilă de punerea în executare a hotărârilor, ci această îndatorire revine Comitetului de Miniștri, autoritatea politică principală a Consiliului Europei, a cărui îndatorire este aceea de a veghea la aplicarea hotărârii și de a veghea asupra plății eventualelor reparații bănești. Conmitetul de Miniștri poate sesiza Curtea pentru a interpreta anumite hotărâri ori de câte ori consideră că „supravegherea executării unei hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri”. (art. 46 alin. 3 din Convenție)
Toate hotărârile definitive ale Curții sunt obligatorii pentru statele părți contractante, pronunțate în cauzele în care sunt părți.
Avizele consultative
Conform art. 47 din Convenție, Curtea poate să dea avize consultative la cererea Comitetului Miniștrilor asupra problemelor legate de interpretarea Convenției și a protocoalelor sale. Hotărârea Comitetului Miniștrilor de a cere avizul Curții este luată cu majoritate de voturi.
Avizele Curții trebuie motivate, iar judecătorii care nu sunt de accord cu opinia majorității au dreptul de a-și expune opiniile separat. În momentul de față, Curtea poate emite avize consultative doar la cererea Comitetului de Miniștri doar în privința unor probleme de interpretare a Convenției și a protocoalelor sale, însă prin Protocolul nr. 26 această competență a Curții se va extinde și asupra interpretării prevederilor Convenției privind drepturile și libertățile fundamantale. De asemenea, capacitatea de a solicita asemenea avize va aparține unor înalte jurisdicții ale statelor părți.
Secțiunea a II-a. Forța obligatorie și executarea hotărârilor Curții
În ipoteza în care cererea adresată Curții îndeplinește condițiile de admisibilitate și dacă cererea nu a fost radiată de pe rol, potrivit art. 39 din Convenție, în urma procedurii de întelegere amiabilă intervenită între părți sau decide scoaterea de pe rol în condițiile art. 37 din Convenție, Curtea va pronunța hotărârea asupra fondului.
Obligația asumată de statele părți prin art. 46 alin. 1 din Convenție „să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți” influențează eficiența mecanismului de protecție a Convenției. Comitetul de Miniștri are, deci, competența de a supraveghea executarea hotărârilor Curții. Astfel, articolul 46 ilustrează obligativitatea statelor membre de a executa hotărârile Curții, executarea hotărârilor are un caracter juridic, această obligație fiind asumată printr-un tratat internațional, cât și un caracter politic, deoarece asigurarea executării hotărârilor Curții nu revine unui organ jurisdicțional al statului în cauză, ci unui organ polic, Comitetului de Miniștri. În doctrină s-a afirmat că hotărârile Curții au un caracter declarativ, „ele nu au forță executorie directă, prin ele însele, pe teritoriul statelor contractante, ele fiind totuși obligatorii pentru statele condamnate”. Înainte de a avansa în studiul nostru, considerăm necesar a face unele precizări despre aceast organ politic, Comitetul de Miniștri, pentru a înțelege mai bine cum funcționează. Comitetul de Miniștri este instanța de decizie a Consiliului Europei, el fiind alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai tuturor statelor membre sau din reprezentanții permanenți de la Strasbourg. El este investit și cu „misiunea de a controla respectarea angajamantelor luate de statele membre”. Conform statutului acestui organ, el se compune din toți miniștrii afacerilor ai statelor membre ale Consiliului, funcționând în calitatea lor de reprezentanți ai guvernelor și nu de experți ai drepturilor omului. Miniștrii se reunesc de două ori pe an la Strasbourg. Acesta își adoptă propriul regulament interior prevăzând: cvorumul, durata mandatului președintelui, metoda numirii acestuia. Comitetul Miniștrilor exercită un largă gamă de funcțiuni între care enumerăm și : adoptă bugetul Consiliului Europei, inclusiv a cheltuielilor impuse de funcționarea organelor Convenției, urmărește respectarea angajamentelor asumate de statele membre, adoptă și monotorizează Programul de activități interguvernamentale, fixează indemnizația ce trebuie plătită judecătorilor Curții. Secretariatul specializat al Consiliului Europei acordă asistență tehnică Comitetului, prin Direcția generală a drepturilor omului și afacerilor externe. Începând cu 2007 s-a dat publicității raportul său anual pe tema „Supravegherea executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Revenind la forța obligatorie a hotărârilor Curții, efectul obligatoriu al hotărârii presupune obligația de a adopta măsuri în favoarea reclamantului, în urma constatării încălcării unui drept din Convenție, și obligația de a adopta măsuri cu caracter general. Astfel Curtea poate dispune măsuri, remedii cum sunt: stisfacția echitabilă, măsuri cu caracter individual și măsuri cu caracter general. În baza art. 41 din Convenție, Curtea poate acorda o satisfacție echitabilă atunci când a fost încălcat un drept apărat de Convenție, îl poate repune în situația anterioară producerii prejudiciului (restitutio in integrum) , poate acorda o reparație prin echivalent, sau satisfacție, în cazul în care restitutio in integrum nu este posibil. „Practica a fost instaurată în considerentul că restitutio in integrum este un remediu mult mai efectiv decât acordarea unor sume de bani”. Obligația reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi reprezintă un principui de drept internațional public. Noțiunea de „satisfacție echitabilă” include ideea de reparație, care de obicei ia forma unei despăgubiri, în principiu de natură patrimonială. Satisfacția echitabilă sub forma constatării existenței în sine a încălcării unui drept apărat de Convenție poate fi acordată „atât atunci când este incontestabil că reclamantul a suferit numai un prejudiciu moral, satisfacția echitabilă fiind astfel pur morală, dar și atunci când în mod evident el a suferit atât un prejudiciu material, cât și unul moral”. Cheltuielile de judecată pe care reclamntul le-a făcut în cadrul procedurilor în fața instanțelor interne cât și în fața instanței europene pot fi incluse în noțiunea de „satisfacție echitabilă” în baza art. 41 din Convenție. Conform art. 75 alin.3 din Regulament, așa cum a fost el modificat de Curte la 13 noiembrie 2006, statuează că în cazul în care instanța europeană acordă o sumă de bani cu titlul de satisfacție echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenție, Curtea decide că, dacă plata lor nu se face în intervalul indicat, guvernul statului în cauză va fi ținut să plătească reclamantului o dobândă la suma astfel stabilită, pe toată perioada de întârziere.
Adoptarea unor măsuri individuale presupune acordarea unui titlu de ședere, redeschiderea procedurii jurisdicționale naționale, restabilirea drepturilor individului, plata despăgubirilor, radierea din cazier a anumitor mențiuni etc. „O nouă tendință în privința măsurilor individuale se referă la dispunerea acestora de către Curte, chiar în dispozitivul hotărârii”.
Referitor la măsurile cu caracter general, presupun obiective de ordin mai larg, cum ar fi reforme de ordin legislativ, cum a fost și în cazul și în hotărârea de condamnare a Romaniei în cauza Dalban, care a dus la modificarea legislativă a articolului 206 (calomnia) din Codul penal. Alte măsuri generale sunt: publicarea hotărârilor Curții în plan intern, schimbarea practicii jurisdicționale, administrative etc. Rolul acestor măsuri este de a preveni săvârșirea unor încălcări similare celor constatate sau de a pune capăt altor încălcări ale Convenției.
În vederea aplicării art. 46 parag. 2 al Convenției, Comitetul de Miniștri a adoptat un set de reguli speciale la cea de-a 964-a reuniune din 10 mai 2006. Potrivit acestui regulament, supravegherea executării hotărârilor Curții se desfășoară la reuniuni speciale „Drepturile Omului” (DH). Regulamentul a fost revizuit în 2006 pentru a ține cont de schimbările aduse de Protocolul Nr. 14. Regulile cuprind 4 secțiuni: prevederi generale, supravegherea respectării hotărârilor, supravegherea executării înțelegerilor amiabile, rezoluții. Potrivit acestui document, după ce o hotărâre este transmisă Comitetului, ea este înscrisă pe ordinea de zi a acestuia. Apoi statul pârât este invitat de Comitet să îl informeze cu privire la măsurile luate în plan intern ca urmare a hotărârii. Comitetul examinează modul de îndeplinire a obligațiilor de către statul respectiv, respectiv plata despăgubirilor către reclamant, adoptarea unor măsuri cu caracter individual și general pentru a preveni încălcarea din nou a aceluiași drept sau drepturi prevăzute de Convenție. Cazul este plasat pe ordinea de zi a viitoarei reuniuni sau a uneia programată ce trebuie să aibă loc în cel mult 6 luni. Procedura continuă, conform regulii 17, până când Comitetul adoptă o rezoluție. Potrivit Regulii 5, Comitetul are obligația de a adopta anual un raport de activitate care vor fi accesibile publicului. Tot publice sunt și documentele furnizate de o Înalte parte contractantă, de partea lezată, ONG – uri , instituții naționale pentru protejarea drepturilor omului, așa cum prevede Regula 8.
Secțiunea a III-a. Neexecutarea corespunzatoare a hotărârilor Curții
În situația în care statul condamnat nu are o conduită corespunzătoare adică nu se conformează dispozițiilor hotărârii Curții, când statul întârzie punerea în executare a hotărârii, nu o pune în executare sau obiectează, atrage „o serie de riscuri juridice și de ordin politic”. Executarea unei hotărâri a Curții implică pentru statul condamnat ca acesta să acționeze rapid și eficace pentru a stopa și înlătura violările Convenției. Este de preferat ca stul în cauză să acționeze voluntar în acest sens, în caz contrar Comitetul de Miniștri având la îndemână mai multe mijloace pentru a persuada statul condamnat de a executa corespunzător hotărârea Curții.
Asigurarea executării hotărârilor Curții de către Comitet este atât de natură juridică cât și de natură politică. Activitatea Comitetului Miniștrilor de a supraveghea executarea hotărârilor Curții are o natură juridică pentru că este vorba de o obligație asumată printr-un tratat internațional. De asemenea, datorită caracterului declarativ al hotărârilor Curții și faptului că ele sunt obligatorii pentru state chiar dacă ele nu au forță executorie directă prin ele însele, ci supravegherea executării îi revine unui organ politic, rezultă din acestea că asigurarea executării hotărârilor Curții este și de natură politică. De altfel, metodele folosite pentru persuadarea statului vizat de a executa hotărârile sunt de cele mai multe ori de ordin politic, amintim aici: rezoluțiile interimare adoptate de Comitet, scrisori adresate de Președenția Comitetului de Miniștri autorităților care amână executarea hotărârilor, rezoluții finale sau Comitetul poate să amenințe statul vizat cu aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei.
Prin intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 se introduce o nouă competență Comitetului de Miniștri respectiv dreptul acestuia de a sesiza Curtea în cazul neexecutării unei hotărâri de condamnare de către statul vizat. În doctrină s-a afirmat că acest organ de control (Comitetul de Miniștri) deține o „competență cvasi-jurisdicțională”.
Rezoluțiile interimare – potrivit regulii 16, Comitetul de Miniștri poate să adopte rezoluții interimare prin care el constată stadiul în care se află, pe plan intern, procesul de executare a obligațiilor de statul condamnat, sau acolo unde este cazul, „pentru a exprima îngrijorare și/sau a face sugestii cu privire la executare”. Există 3 tipuri de rezoluții interimare: un prim tip prin care se constată că nu au fost luate nici un fel de măsuri de statul în cauză și că se solicită acestuia să facă acest lucru. Un al doilea tip, fiind și cel mai folosit, constă în a constata progresul statului vizat în respectarea hotărârii și de a-l încuraja să adopte noi măsuri în viitor. Puteam da ca exemple: „rezoluția DH (99) 434 din 9 iunie 1999 cu titlul „Acțiunea forțelor de securitate în Turcia: măsuri cu caracter general”, precum și rezoluția DH (2007) 73 din 6 iunie 2007 în cazul McKerr contra Marea Britanie, pe teme acțiunii forțelor se securitate în Irlanda de Nord”. Al teilea tip de rezoluții sunt cele care au menirea să avertizeze un stat cu măsuri mult mai severe, din cauza timpului foarte mare scurs de la adoptarea hotărârii în situația în care statul condamnat nu a luat nici o masură individuală sau generală pentru a respecta hotărările Curții.
Rezoluții finale – prin care Comitetul constată că statul în cauză a luat toate măsurile pentru a se conforma hotărârii Curții, acesta conchide că statul și-a îndeplinit funcțiile sale „în conformitate cu articolul 46 paragraful 2 sau articolul 39 paragraful 4 ale Convenției”.
Aplicarea articolului 7 și 8 al Statutului Consiliului Europei – aceasta este o măsură drastrică ce presupune suspendarea dreptului de reprezentare și excluderea din Organizație. În conformitate cu art. 8 al Statutului Consiliului Europei „oricărui membru al Consiliului uropei care a încălcat în mod grav art.3, îi pot fi suspendate drepturile sale de reprezentare și Comitetul Miniștrilor îi poate cere să se retragă în conformitate cu art. 7. Dacă membrul în cauză nu se conformează acestei cereri, Comitetul poate să decidă încetarea calității de membru al consiliului de la data pe care comitetul o hotărăște.” Comitetul a folosit acestă măsură, fără succes, în cazul Loizidou contra Turciei (1995). Este bine cunoscut cauzul acesta în care Curtea s-a pronunțat asupra cuantumului unor despăgubiri și asupra cheltuielilor de judecată, care nici până în prezent aceste obligații nu au fost duse la îndeplinire. Doar plata satisfacției echitabile a fost realizată cu întârziere după mai mulți ani, după lungi negocieri.
Secțiunea a IV-a. Rolul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
Adunarea Parlamentară este unul dintre, alături de Comitetul de Miniștri, unul din organele Consiliului Europei. Ea este compusă din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, având în prezent 315 membri, plus 315 membri supleanți, care sunt aleși sau desemnați de parlamentele naționale dintre proprii lor membrii. Fiecare țară dispune de la doi la 18 reprezentanți, în funcție de mărimea populației ei. Parlamentarii naționali astfel desemnați reprezintă delegația națională a unui stat în Adunarea Parlamentară.
Adunarea Parlamentă are, pe lângă Comitetul Miniștrilor, un rol important în procesul de executare a hotărârilor instanței europene. În conținutul său Convenția Europeană nu prevede explicit vreun rol în sarcina Adunării Parlamentare, în procedura de executare a hotărârilor instanței europene, dar „în practica ultimilor ani, a consacrat un rol politic de presiune pozitivă asupra statelor vizate și de asistență pentru Comitetul Miniștrilor”. Prin Rezoluția sa nr. 1226 din 28 septembrie 2000 privind executarea hotărârilor Curții Europene, ea exercită controlul politic al executării hotărârilor Curții, alături de Comitet, ea poate inția procedura de monotorizare a statului în cauză, poate formula întrabări Comitetului Miniștrilor, aduce la cunoștiința publicului a modului în care statele execută hotărârile Curții, adoptarea de recomandări speciale privind executarea anumitor hotărâri, organizează periodic conferințe, audieri parlamentare publice privind probleme cu care se confruntă societatea noastră: probleme privind mediul, violența, consumul de droguri, media etc.
Secțiunea a V-a. Hotărârile pilot
Procedura cazului pilot a fost dezvoltată în ultimul timp de Curte din cauza numărului foarte mare de cereri introduse la instanța europeană, cereri care se referă la probleme similare, așa numitele „probleme sistemice”. Asemenea hotărâri sunt adoptate din cauza existenței non-conformităților dintre legislația internă și prevederile Convenției ale unui stat.
Prima hotărâre pilot a fost inaugurată prin hotărârea dată de Curte în cauza Broniowski contra Poloniei la 22 iunie 2004, Decizia numărul 31443/96, care s-a bazat pe interpretarea art. 46 al Convenției. Până acum procedura cazului pilot nu era reglementată de Convenție, însă, recent, Curtea a introdus la 21 februarie 2011, art. 61 în Regulament, care prevede procedura hotărârii – pilot. În speța mai sus amintită, este vorba despre niște imobile, proprietatea reclamantului, care, în timpul celui de-al doilea război mondial, fusese nevoit să le abandoneze, dincolo de râul Bug, el solicitând despăgubiri. În acel moment se aflau foarte multe persoane care fuseseră nevoite să își abandoneze bunurile în provinciile de est ale Poloniei, înainte de război. Curtea a decis să înghețe examinarea unor cauze asemănătoare, între timp guvernul statului trebuia să adopte măsuri interne pentru remedierea situației. Abia după 4 ani au fost remediate probleme semnalate de Curte, în iulie 2005 Polonia adoptând o nouă lege prin care se acordau despăgubiri pentru bunurile abandonate peste râul Bug. Cauza Broniowski a fost încheiată printr-o rezoluție finală.
În cauza citată ca și în alte cazuri pilot situația denunțată nu se referă numai la persoana reclamantului, ci afectează un număr mare, nedeterminat de persoane pe teritoriul statului în cauză.
Pentru România amintim următoarele hotărâri pilot: cauza Viașu c. României (cererea nr. 75951/01), cauza Faimblat ( cererea nr. 23066/02), cauza Katz (cererea nr. 29739/03), Deneș și alții (cererea nr. 2586203). Obiectul cauzelor se referă în principiu la mecanismul de restituire și neacordarea de despăgubiri, în absența restituirii, pentru proprietățile naționalizate de statul român în perioada comunistă. Curtea a sugerat în aceste cauze adoptarea de noi măsuri legislative, administrative și bugetare pentru schimbarea acestei problemi sistemice. Tot despre problema retrocedărilor în România facem mențiune și despre hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a treia) din 12 octombrie 2010 în cauzele Atanasiu și Poenaru și Solon c. României, Cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06.
Rolul hotărârillor pilot este de a ajuta autoritățile naționale în a elimina problemele sistemice, implementându-se remedii la nivel național pentru a stopa cauzele repetitive, în acest mod cauzele vor fi soluționate mult mai repede decât dacă, în mod normal, un caz ar fi fost soluționat individual la Strasbourg. Și în cazul hotărârilor pilot Curtea este asistată de Comitetul de Miniștri în supravegherea executării hotărârilor și monotorizarea rezolvării problemelor legislative pe planul intern al statului respectiv. Statului vizat îi revine sarcina de a alege măsurile cu caracter general care trebuie adoptate pentru soluționarea problemei structurale.
Conform art. 61 parag. 3 din Regulament, Curtea indică în hotărârea pilot natura problemei structurale sau a disfuncției pe care a constatat-o și măsurile de redresare pe care statul vizat trebuie să le ia la nivel intern. Curtea nu este în măsură să arate exact statului ce măsuri sunt necesare, ci Curtea poate să sugereze, cu titlu orientativ, felul măsurilor pe care statul le-ar putea lua pentru a pune capăt situației sistemice. Pentru adoptarea acestor măsuri de către statul vizat, Curtea poate să ofere un termen de grație fixat în dispozitivul hotărârii pilot adoptate.
Efectele care decurg din adoptarea unei hotărâri pilot este faptul că, celelalte cauze de pe rolul Curții sunt suspendate sau „înghețate” până când statul va adopta măsuri interne pentru a se conforma hotărârii. De asemenea, instanța europeană poate amâna soluționarea aspectelor privitoare la satisfacția echitabilă, „în așteptarea adoptării de partea contractantă atât a măsurilor individuale cât și a celor generale, indicate în hotărâre” (parag. 5 al art. 61 din Regulament). Cu toate acestea, instanța europeană poate, în orice moment, să redeschidă examinarea cauzelor suspendate de fiecare dată când o asemenea examinare este impusă de o bună administrare a justiției.
Obiectivele principale ale hotărârilor pilot, așa cum rezultă din comunicatul de presă referitor la noua regulă introdusă prin art. 61, care privește manevrarea încălcărilor sistemice sau structurale ale drepturilor omului, sunt:
să ajute cele 47 de state europene, care au ratificat Convenția, să își rezolve problemele structurale ori sistemice de la nivel național;
să ofere indivizilor implicați posibilitatea unei compensări mai rapide la nivel intern;
să ajute Curtea Europeană să își rezolte mult mai rapid și eficient numărul de dosare, prin reducerea numărului de cereri similare, de regulă complexe, care trebuie să facă obiectul unei examinări în detaliu.
Acest mecanism folosit de Curte reprezintă un pas înainte pentru garantarea cât mai efectivă a drepturilor din Convenție și din protocoalele adiționale, înlesnind astfel sarcina Curții.
CAPITOLUL AL V – LEA. ROMÂNIA LA CEDO
România a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 20 iunie 1994, acceptând competența Curții de a soluționa plângeri individuale îndreptate împotriva sa. Conform statisticilor Curții, de atunci și până în 2014 țara noastră a înregistrat un total de 1,113 de hotărâri, din care 1,004 hotărâri de condamnare, în care s-au încălcat cel puțin o prevedere a Convenției și protocoalelor sale, 34 de plângeri în care nu s-a gasit nici o violare a articolelor Convenției, 24 de înțelegeri amiabile și 51 de alte hotărâri (satisfacție echitabilă, revizuire etc.). Majoritatea lor vizează încălcarea dreptului de proprietate, dreptul la un proces echitabil, tratamente inumane sau degradante, durata procedurilor judiciare, dreptul la libertate și securitate și dreptul la respectarea vieții private și de familie. De la înființarea sa, Curtea a dat aproape 18, 000 de hotărâri, din care majoritatea hotărârilor privesc Turcia (3,095), Italia (2,312), Federația Rusă (1,604), România(1,113) și Polonia (1,070). În anul 2014 România se afla pe locul 3, după Federația Rusă și Turcia în ceea ce privește condamnările date de Curte.
Prima hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost cea pronuțată în cauza Vasilescu, în care se reclama încălcarea unor drepturi fundamentale garantate de Convenție, din cauza reținerii ilegale de către miliție în 1966 și continuării reținerii după această dată a unor bunuri de valoare aparținând reclamantei, Elisabeta Vasilescu. Tot aici s-a reclamat limitarea dreptului la acces la un tribunal independent în vederea solicitării și obținerii restituirii bunurilor. La data de 28 mai 1998 Curtea a constatat violarea art. 6 paragraful 1 – dreptul la un proces echitabil și a art. 1 din Protocolul 1 – dreptul la proprietate. În urma acestei hotărâri, România a fost condamnată la plata, în termen de 3 luni, a despăgubirilor. În executarea hotărârii au fost adoptate de către autoritățile române măsuri cu caracter individual, care priveau efectuarea plății despăgubirilor stabilite în hotărâre și măsuri cu caracter general, fiind solicitată traducerea și publicarea hotărârii Curții pentru evitarea riscului producerii unor violări asemănătoare. S-a cerut, de asemenea, modificarea art. 278 Vechiul Cod de Procedură Penală referitor de dreptul de apel împotriva deciziilor procurorului, considerat că încalcă prevederile art. 6 parag. 1 al Convenției. În cauza Brumărescu, Curtea a condamnat România pentru violarea art. 6 parag. 1 al Convenției pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, refuzarea dreptului de acces la justiție cât și pentru violarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenției care protejează dreptul de proprietate. Aceasta a reprezentat prima hotărâre de condamnare a României pentru imobilele naționalizate în perioada regimului comunist. Această cauză a dus la abrogarea dispozițiilor privind recursul în anulare la dispoziția Procurorului general pentru a se înlătura riscul repetării unor încălcări similare ale Convenției (modificarea art. 330 Vechiul Cod procedură civilă, prin introducerea printre motivele recursului în anulare pronunțarea de către Curtea Europeană a unei hotărâri de condamnare). Pe parcursul anilor România a tot strâns sute de alte condamnări, aducându-i acesteia un loc fruntaș în privința numărului foarte mare de condamnări, între statele care au ratificat Convenția. Printre cele mai recente condamnări ale României la CEDO amintim: MELNICHUK și alții privind încălcarea art. 2 din Convenție (dreptul la viață), cauza privește lipsa unei investigații efective în ceea ce privește focurile de armă pe care soldații români le-au tras într-o coloană de mașini aparținând unor cetățeni sovietici, în dimineața zilei de 24 decembrie 1989; Mocanu și alții, în care s-au semnalat violarea art. 2 (dreptul la viață), art. 3 (interzicerea torturii), art. 6 (dreptul la un proces echitabil). Este vorba aici despre demostațiile anti-guvern din București, din iunie 1990, unde soțul dnei Mocanu a fost ucis în focurile de armă și Dl. Stoica a fost arestat și tratat inuman de către poliție; Centrul de Resurse Legale în numele lui Valentin Câmpeanu în care s-a reclamat încălcări ale art. 2 și 13 (dreptul la un recurs efectiv). Speța privește moartea unui tânăr de origine Romă, care era HIV pozitiv și suferea de dizabilitate mentală severă, într-un spital de psihiatrie. Această organizație neguvernamentală a introdus cererea în numele lui, etc.
Observăm că România a suferit diferite condamnări în raport cu aproape toate drepturile garantate de Convenție. Cele mai multe condamnări au avut ca obiect violarea dreptului de proprietate, violarea dreptului la un proces echitabil, violarea accesului la justiție în diverse modalități etc. România a fost nevoită să își adapteze legislația pentru existența unei societăți democratice, precum protecția dreptului de proprietate, condițiile din penitenciare, executarea hotărârilor judecătorești, interzicerea actelor de tortură etc. Din această perspectivă, condamnarea României la CEDO „semnifică nu doar o sancțiune pentru conduită contrară Convenției europene, dar mai ales o oportunitate de progres.”
CONCLUZII
Frecvența cu care sunt încălcate drepturile omului ne face să realizăm cât de importantă este o bună cunoaștere a normelor imperative din acest domeniu, cetățenii trebuie să își cunoască drepturile și libertățile fundamentale cât și mijloacele pe care le au la dispoziție pentru a-și apăra aceste drepturi, în cazul nerespectării lor de către un stat.
La nivel internațional devine tot mai pregnant respectarea drepturilor omului, în relațiile internaționale dintre state aceste drepturi se impun a fi respectate. Conform datelor statistice în anul 2014 referitor la încălcările drepturilor omului mai mult de 24% s-au referit la încălcarea dreptului la viață (art. 2 din Convenție), la interzicerea torturii și tratamentelor degradante sau inumane (art. 2 și 3 din Convenție), 17% dintre încălcări s-au referit la dreptul la libertate și securitate (art.5), ¼ au fot violări ale dreptului la un proces echitabil (art. 6). În ceea ce privește obiecul încălcării Convenției, se creează, adesea, la Curte, cauze repetitive, care au la bază fapte similare, acestea fiind cauza că la nivelul intern al statelor contractante nu există o legislație care să fie în tandem cu Convenția și protocoalele sale adiționale. Statele membre trebuie să își sincronizeze permanent legislația internă cu condițiile impuse de Curte, prin Convenția Europeană, pentru a le asigura cetățenilor săi condiții mai bune de trai.
Având în vedere că din numărul foarte mare de cereri introduse la Curte, în jur de 90% din acestea nu îndeplinesc anumite condiții de admisibilitate, ne face să credem că instanța europeană, cât și statele părți contractante trebuie să depună mai multe eforturi în informarea cetățenilor despre CEDO, despre procedura acesteia, despre conținutul Convenției și despre criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere pentru a fi admisă la Curte. Această îndatorire revine, personal, și cetățenilor, care trebuie înainte de a introduce o cerere în fața Curții, să verifice cu mare atenție dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, accesând în acest scop materialele informative disponibile publicului larg pe site-ul Curții. În acest fel se vor putea evita introducerea de cereri inutile la Curte, activitatea acesteia se va descongestiona și își va putea concentra atenția asupra altor cauze, durata soluționării unei plângeri fiind astfel micșorată, iar eficiența Curții crescută.
Numărul foarte mare de cereri cauzează o durată excesiv de mare până la pronunțarea unei hotărâri, acesta fiind principalul defect al Curții. Considerăm că Protocolul 14 a reprezentat un pas înainte în încercarea remedierii acestei probleme, acesta vizând optimizarea procedurilor de filtrare și de procesare a cererilor, introducerea unui nou criteriu de admisibilitate – „prejudiciul semnificativ”. Însă nici acest protocol nu va putea rezolva pe deplin problema imensă a numărului de cereri, deoarece, în viitor, Convenția va fi ratificată și de alte state, care vor aduce la Curte un nou val de plângeri care vor trebui a fi soluționate.
Opinăm că anumite state trebuie presate de Consiliul Europei să găsească soluții reale, eficiente și rapide pentru rezolvarea problemelor de sistem, la nivel intern. Vorbim despre acele state care sufocă instanța europeană cu o mulțime de cereri. După ultimele statistici publicate pe site-ul Curții, Ucraina, Italia, Federația Rusă, Turcia și România sunt statele care îngroapă an de an Curtea în cereri. În jur de jumătate din cererile de la Curte din anul 2014 privesc Ucraina, Italia și Federația Rusă. O soluție simplă pe care Curtea o poate dispune este aceea de a angaja un număr mai mare de judecători, grefieri și de alți salariați calificați în acest sens pentru a corecta urgent problema supraagomerării Curții. Conferința de la Brighton a facut propuneri în acest sens.
De asemenea, considerăm necesar ca instanța de la Strasbourg, pentru garantarea uniformă a drepturilor fundamentale la nivel european, să se pronunțe și asupra unor aspecte care nu sunt cuprinse în conținutul Convenției, precum: drepturile copilului nenăscut, situația eutanasiei umane, căsătoria homosexualilor, sinucidere asistată, probleme legate de avort, probleme legate de poluarea mediului etc.
În lumina a celor de mai sus, conchidem că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organism internațional judiciar, cu sediul la Strasbourg, având ca principal scop lupta împotriva abuzurilor statelor referitor la încălcările drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Pentru a câștiga lupta împotriva abuzurilor statelor, CEDO a instaurat cel mai de succes mecanism de protecție a drepturilor omului – Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este de asteptat ca, în viitor, statele semnatare să își consolideze protecția internă a drepturilor omului reducând astfel numărul de cereri de pe rolul Curții.
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAȚIE
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ediție îngrijită de Bianca Selejan – Guțan, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului cu modificările adoptate de Adunarea Plenară a Curții la 6 mai 2013;
Legea cadru de organizare și funcționare – Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;
Explanatory Report of Protocol No. 14.
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Vasile Val- Popa, Liviu Vâtcă, Drepturile Omului, vol. 1, București, Editura All Beck, 2014;
Titus Corlățean, Protecția Europeană și Înternațională a Drepturilor Omului, București, Editura Universul Juridic, 2012;
Marin Voicu, Protecția Europeană a Drepturilor Omului:Teorie plus jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și explicații, Vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. II.Procedura în fața Curții. Executarea hotărârilor, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Bianca Selejan – Guțan, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, București, 2008;
J. Velu, R. Ergec apud R. Chiriță
Nicolae Ecobescu, Mariana Nițelea Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei la București, București, 2006;
Kis Attila România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (2005-2008), Editura Wolters Kluwer, București, 2010;
JURISPRUDENȚĂ
Cauza Klass și alții c. Germania, cererea nr. 5029/71, hotărârea din 06.09.2001;
Cauza McCann și alții c. Marea Britanie, cererea nr. 18984/91, hotărârea din 27.09.1995;
Cauza Rebaiet et autres c. France, cererea nr. 26561/95, hotărârea din 25.02.1997;
Cauza Raimondo c. Italiei, cererea nr. 12954/87, hotărârea din 22.02.1994;
Cauza Stojkovic c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, cererea nr. 14818/02, hotărârea din 8.11.2007;
Cauza X. c. Franței, cererea nr. 18020/91, hotărârea din 31.03.1992;
Cauza D.H. și alții c. Republicii Cehe, cererea nr. 57325/00, hotărârea din 13.11.2007;
Cauza Varnava și alții c. Turciei, cererea nr. 16064/90, hotărârea din 18.02.2009;
Cauza Atca și alții c. Turciei, cerere nr. 41316/98, hotărârea din 06.02.2003;
Cauza Kemevuako c. Olanda, cererea nr. 65938/09, hotărârea din 01.06.2010;
Cauza X. c. Irlandei apud C. Bîrsan, op cit., p. 344;
Cauza Shestjorkin v. Estonia, apud C. Bârsan, op. cit., p. 358;
Cauza McQuinston și alții c. Marea Britanie, apud Radu Chiriță, op. cit., p. 633;
Cauza Dalban c. României, cererea nr. 28114/95, hotărârea din 28.09.1999;
Cauza Loizidou c. Turciei, cererea nr. 15318/89, hotărârea din 28.07.1998;
Cauza Brumărescu c. Romaniei, cererea nr. 28342/95, hotărârea din 23.01.2001;
Cauza Melnichuk și alții c. României, cererea nr. 35279/10 34782/10, hotărârea din 05.05.2015;
Cauza Mocanu și alții c. României, cererea nr. 10865/09, hotărârea din 17.12.2013;
Cauza Centrul de Resurse Legale în numele lui Valentin Câmpeanu c. României, cererea nr. 47848/08, hotărârea din 17.07.2014.
SURSE INTERNET
http://conventions.coe.înt/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf, site-ul Consiliului Europei, accesat la data de 05 martie 2015;
www.lege5.ro, site de legislație, accesat la data de 06 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_RON.pdf , site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 15 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Your_Application_RON.pdf, site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 24 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Notes_for_Filling_in_the_Application_Form_2014_1_RON.pdf, site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 24 martie 2015;
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-76830, accesat la data de 26 martie 2015, site-ul de hotărâri CEDO;
http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2014_ENG.pdf , site-ul Curții Europene, accesat la data de 30 apilie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Facts_Figures_2014_ENG.pdf , site-ul Curții Europene, accesat la data de 1 mai 2015.
ALTE SURSE
Regulamentul Comitetului de Miniștri cu privire la supravegherea executării hotărârilor și a acordurilor de reglementare amiabilă (adoptat de Comitetul de Miniștri la 10 mai 2006 în cadrul reuniunii a 964-a a Delegaților Miniștrilor);
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAȚIE
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ediție îngrijită de Bianca Selejan – Guțan, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului cu modificările adoptate de Adunarea Plenară a Curții la 6 mai 2013;
Legea cadru de organizare și funcționare – Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;
Explanatory Report of Protocol No. 14.
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Vasile Val- Popa, Liviu Vâtcă, Drepturile Omului, vol. 1, București, Editura All Beck, 2014;
Titus Corlățean, Protecția Europeană și Înternațională a Drepturilor Omului, București, Editura Universul Juridic, 2012;
Marin Voicu, Protecția Europeană a Drepturilor Omului:Teorie plus jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și explicații, Vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. II.Procedura în fața Curții. Executarea hotărârilor, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Bianca Selejan – Guțan, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, București, 2008;
J. Velu, R. Ergec apud R. Chiriță
Nicolae Ecobescu, Mariana Nițelea Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei la București, București, 2006;
Kis Attila România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (2005-2008), Editura Wolters Kluwer, București, 2010;
JURISPRUDENȚĂ
Cauza Klass și alții c. Germania, cererea nr. 5029/71, hotărârea din 06.09.2001;
Cauza McCann și alții c. Marea Britanie, cererea nr. 18984/91, hotărârea din 27.09.1995;
Cauza Rebaiet et autres c. France, cererea nr. 26561/95, hotărârea din 25.02.1997;
Cauza Raimondo c. Italiei, cererea nr. 12954/87, hotărârea din 22.02.1994;
Cauza Stojkovic c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, cererea nr. 14818/02, hotărârea din 8.11.2007;
Cauza X. c. Franței, cererea nr. 18020/91, hotărârea din 31.03.1992;
Cauza D.H. și alții c. Republicii Cehe, cererea nr. 57325/00, hotărârea din 13.11.2007;
Cauza Varnava și alții c. Turciei, cererea nr. 16064/90, hotărârea din 18.02.2009;
Cauza Atca și alții c. Turciei, cerere nr. 41316/98, hotărârea din 06.02.2003;
Cauza Kemevuako c. Olanda, cererea nr. 65938/09, hotărârea din 01.06.2010;
Cauza X. c. Irlandei apud C. Bîrsan, op cit., p. 344;
Cauza Shestjorkin v. Estonia, apud C. Bârsan, op. cit., p. 358;
Cauza McQuinston și alții c. Marea Britanie, apud Radu Chiriță, op. cit., p. 633;
Cauza Dalban c. României, cererea nr. 28114/95, hotărârea din 28.09.1999;
Cauza Loizidou c. Turciei, cererea nr. 15318/89, hotărârea din 28.07.1998;
Cauza Brumărescu c. Romaniei, cererea nr. 28342/95, hotărârea din 23.01.2001;
Cauza Melnichuk și alții c. României, cererea nr. 35279/10 34782/10, hotărârea din 05.05.2015;
Cauza Mocanu și alții c. României, cererea nr. 10865/09, hotărârea din 17.12.2013;
Cauza Centrul de Resurse Legale în numele lui Valentin Câmpeanu c. României, cererea nr. 47848/08, hotărârea din 17.07.2014.
SURSE INTERNET
http://conventions.coe.înt/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf, site-ul Consiliului Europei, accesat la data de 05 martie 2015;
www.lege5.ro, site de legislație, accesat la data de 06 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_RON.pdf , site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 15 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Your_Application_RON.pdf, site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 24 martie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Notes_for_Filling_in_the_Application_Form_2014_1_RON.pdf, site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului, accesat la data de 24 martie 2015;
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-76830, accesat la data de 26 martie 2015, site-ul de hotărâri CEDO;
http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2014_ENG.pdf , site-ul Curții Europene, accesat la data de 30 apilie 2015;
http://www.echr.coe.int/Documents/Facts_Figures_2014_ENG.pdf , site-ul Curții Europene, accesat la data de 1 mai 2015.
ALTE SURSE
Regulamentul Comitetului de Miniștri cu privire la supravegherea executării hotărârilor și a acordurilor de reglementare amiabilă (adoptat de Comitetul de Miniștri la 10 mai 2006 în cadrul reuniunii a 964-a a Delegaților Miniștrilor);
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curtea Europeana A Drepturilor Omului – Organizare Si Procedura (ID: 127260)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.