Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene

LUCRARE DISERTAȚIE

Curtea de justiție a comunităților europene

REZUMAT

Printre problemele aflate în atenția cercetărilor contemporane de drept public se află și cele relative la noile forme de cooperare internațională, la dezvoltarea cooperarii și integrării internaționale regionale, la locul statului și al suveranității, la dezvoltarea autonomiei locale și respectarea drepturilor omului.

Legiuitorul român s-a inspirat în definirea acestui principiu de organizare și funcționare a administrației publice locale din legislațiile avansate ale statelor europene, valorificând totodată și experiența națională din perioada interbelică.

Integrarea europeană a oferit statelor membre ale Uniunii Europene și cetățenilor acestora pace, stabilitate și prosperitate. Aceste rezultate au constituit o atracție permanentă pentru aderarea de noi state.

Extinderea Uniunii Europene reprezintă o provocare majoră, atât pentru Uniune luată ca întreg, cât și pentru fiecare dintre țările candidate, atât la nivel național, cât și la nivel local.

O mare parte din legislația Uniunii Europene urmează să fie implementată în administrația locală.

Autoritățile locale trebuie nu numai să implementeze o parte semnificativă a aquis-ului comunitar, dar totodată trebuie să facă față unor provocări în domeniile social, economic și de mediu înconjurator. Toate acestea reprezintă provocări cu care se confruntă toate nivelele de autoritate : european, național, regional și local.

Locul României este în Europa. Acest loc se află într-un raport de deplină continuitate cu rolul pe care țara noastră l-a jucat vreme de mai multe secole în istoria ei europeană.

Țările Române au fost prin excelență bastionul estic al creștinătății, au fost zidurile care, nu o dată, au apărat Europa de năvalitorii veniți dinspre răsărit. Românii au fost protectorii de nădejde ai unei civilizații cu tot ce reprezintă ea, cu toate valorile ei. Au fost făcute multe sacrificii în numele acestor valori, pe care le împărtășim ca români, ca popor creștin și ca popor european.

Sub aspect metodologic, după ce am precizat termenii folosiți în lucrare, am pornit prin a evidenția pozițiile general acceptate asupra problemelor cercetate, pe care le-am considerat ca fiind deja câstigate pentru știința dreptului public actual, fără a mai insista asupra lor. Ne-am oprit numai asupra chestiunilor controversate în materie, fie aderând motivat la una dintre opiniile exprimate și criticându-le tot motivat pe celelalte, fie valorificând critic literatura existentă și propunând propria noastră interpretare.

Instituțiile juridice nu au fost analizate în sine, ci numai prin raportare la tema propusă.

Analiza instituțiilor juridice s-a făcut debutând cu o scurtă abordare istorică, deoarece numai cunoașterea evoluției acestora permite înțelegerea configurației lor actuale și a perspectivelor de evoluție. Nu trebuie înțeles însă că, sub acest aspect, am ținut sa descoperim lucruri noi, întrucât nu ne-am propus o lucrare de istorie a dreptului.

Un accent deosebit am pus pe cercetările și analizele de drept comparat, precum și pe studierea izvoarelor în materie ale dreptului internațional public.

Sub aspectul dreptului intern român contemporan, nu ne-am oprit la analiza legislației în vigoare, ci am extins cercetările și asupra proiectelor de acte normative, aflate în diverse stadii ale procesului normativ, în vederea identificării sensului reglementărilor viitoare.

Finalizarea cercetărilor s-a făcut prin sublinierea elementelor pozitive, care trebuie păstrate, dar și prin criticarea celor necorespunzătoare, cu propuneri de îmbunătățire a cadrului normativ.

ABSTRACT

Among the problems in the attention of contemporary researches of public laws there are also those relating to new forms of international cooperation, to the development of international regional cooperation and integration, to the state and sovereignty place, to local autonomy development and observing the individual's rights.

Romanian lawgiver inspired in defining this organization and functioning principle of local public administration from advanced laws of European countries, also fructifying the national experience of inter-war period.

European integration offered to member states of European Union and to citizens, peace, stability and prosperity. These results represented a continuous attraction for new states joining.

A great part of the Union laws is about to be implemented in local administration.

Local authorities must not only implement a significant part of the community "acquis", but also face some challenges in social, economic and environmental sector. All these represent challenges that all levels of authority European, national, regional and local deal with.

Romania's place is in Europe. This place is situated in a full continuity report with the role that our country played for several centuries in its European history. Romanian countries were by excellence the Eastern bastion of Christendom, were the wall that not only once, defended Europe from invaders came from east. Romanian was the trustful protectors of a civilization that represents itself with all its values. A lot of sacrifices were made in the name of these values that we share, as Romanian citizens, as Christian and European people.

As for methodological aspect, after having mentioned the terms used in the work, we started to underline the positions generally accepted upon the researched problems, that we considered as being already won for the science of current public laws, without insisting on them. We stopped only upon the controversial matters in the field, either accepting, motivate, one of the expressed opinions and criticizing, also motivate, the others, either fructifying critically the existent literature and proposing a new interpretation. Judicial institutions were not analyzed, but only through reports for proposed topic.

The judicial institutions analysis was made starting with a brief historic approach as the knowledge of their evolution allows to understand their current configuration and their evolution perspective. But it must not be understood that under this aspect, we aimed at discovering new things as we did not propose a work of law history.

A special focus was for researches and analysis of compared laws as well as for the sources study concerning the public international law.

As for the contemporary Romanian internal laws, we did not stop at analyzing the valid laws, but we extended our researches also upon the projects of normative documents, found in different stages of the normative process, in order to identify the meaning of the future regulations.

The researches end was performed by stressing the positive elements that must be kept, but also by criticizing the inadequate ones with improvement proposals of the normative system.

1

CUPRINS

CAPITOLUL I: Noțiuni introductive

Secțiunea I: Preliminarii

Secțiunea II: Delimitări conceptuale

CAPITOLUL II: Curtea de Justiție a Comunitaților Europene – instituție jurisdicțională comunitară

Secțiunea I: Componența și statutul membrilor Curții

Secțiunea II: Organizare și funcționare

Secțiunea III: Competența de judecată

CAPITOLUL III: Activitatea procesuală în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene

Secțiunea I: Procedura de judecată

etapa scrisă

etapa instrucției

etapa orală

redactarea hotărârii

procedurile speciale

căile de atac extraordinare

Secțiunea II: Recursurile în fața Curții de Justitie a Comunităților Europene

recursul în anulare

recursul în carență

recursul în responsabilitate

recursul prejudicar (în interpretare) – excepția de ilegalitate

CAPITOLUL IV: Impactul jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene asupra sistemului instituțional creat de tratatele comunitare

CAPITOLUL V: Studiu de caz: Competența prejudicială a Curții de Justiție a Comunităților Europene

CAPITOLUL VI: Concluzii

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I:

Noțiuni introductive

Secțiunea I:

Preliminarii

Sistemul jurisdicțional comunitar subsumează un ansamblu de structuri și mecanisme jurisdicționale în cadrul cărora Curtea de Justiție ocupă un loc central, dar nu unul exclusiv.

Prin intermediul tratatelor constitutive s-a dorit crearea pe plan comunitar a unei puteri judiciare autonome, păstrându-se însă o legatură stransă între jurisdicția comunitară și jurisdicțiile naționale în scopul aplicării armonioase a normelor comunitare.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene reprezintă o instituție comunitara comună celor trei comunități europene, instituție care are ca atribuție principală asigurarea respectarii dreptului comunitar în aplicarea și interpretarea actelor normative comunitare.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a apărut odată cu înființarea Comunității Europene a Cărbunelui si Oțelului (CECO). Astfel, la data de 27.03.1951, șefi de stat și de guvern din Franța, Germania, Olanda, Italia, Belgia si Luxemburg, după un an de negocieri, semnează la Paris Tratatul privind înființarea CECO. Data de 23.07.1952 este data la care a intrat în vigoare Tratatul privind înființarea CECO. Totodată, intrarea în vigoare a acestui tratat constituie momentul de început al comunităților europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Montane era formată din 7 judecători și din 2 avocați generali. Ședința de deschidere a Curții a avut loc în Luxemburg, sub președenția lui Massimo Pilotti, la data de 10.12.1952.

Noua instanță avea rolul, în principal, de a exercita controlul legalitații deciziilor luate de Înalta Autoritate și de către guvernele statelor membre, la sesizarea sau în temeiul plângerilor depuse de reprezentanții guvernelor susnumite, precum și ale reprezentanților întreprinderilor din domeniul producției cărbunelui.

Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma la data de 25.03.1957 are loc crearea Comunitații Economice Europene (CEE) și a Comunitații Europene a Energiei Atomice (EURATOM) asistăm la o creștere a numărului structurilor de integrare europeană de la unu la trei, iar cele trei Comunități aveau sa fie deservite pe plan jurisdicțional de o singură instituție.

Noua Curte de Justiție a început să funcționeze din data de 07.10.1958, iar în componența ei se regăseau 7 judecători dintre care unul era desemnat de Consilii, iar ceilalți 6 de către guvernele statelor membre.

Asigurarea respectării normelor instituite la nivelul Comunităților a constituit o preocupare constantă a Curții. Astfel, aceasta nu s-a abținut nici un moment în a aplica sancțiuni ca urmare a încălcărilor aduse actelor normative comunitare. S-a constatat că odată cu scăderea entuziasmului privind supranaționalitatea în cadrul Comunităților (în cursul anilor 60) Curtea a reușit să compenseze pierderi de acest gen prin intermediul jurisprudenței, mai ales după aderarea așa-numiților membri “eurosceptici" (Anglia, Danemarca).

Odată cu aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată modificarea numărului de judecători și avocați generali. Atât necesitatea ca fiecare stat membru să aibă câte un judecator în cadrul Curții, cât și menținerea numărului impar de judecători, au generat aceste schimbări.

Numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4, începând cu data de 01.01.1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei, Danemarcei și Irlandei,

Odată cu aderarea Greciei la data de 01.01.1978, numărul judecătorilor s-a mărit de la 9 la 11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5.

Aderarea Portugaliei și a Spaniei la data de 01.07.1986 a determinat creșterea numărului de judecători de la l1 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.

Odată cu creșterea în mod constant, de la constituirea acesteia, a numărului acțiunilor introduse la Curtea de Justiție, timpul de soluționare a cauzelor supuse judecații s-a prelungit, acest fapt având influențe negative asuplor membri “eurosceptici" (Anglia, Danemarca).

Odată cu aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată modificarea numărului de judecători și avocați generali. Atât necesitatea ca fiecare stat membru să aibă câte un judecator în cadrul Curții, cât și menținerea numărului impar de judecători, au generat aceste schimbări.

Numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4, începând cu data de 01.01.1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei, Danemarcei și Irlandei,

Odată cu aderarea Greciei la data de 01.01.1978, numărul judecătorilor s-a mărit de la 9 la 11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5.

Aderarea Portugaliei și a Spaniei la data de 01.07.1986 a determinat creșterea numărului de judecători de la l1 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.

Odată cu creșterea în mod constant, de la constituirea acesteia, a numărului acțiunilor introduse la Curtea de Justiție, timpul de soluționare a cauzelor supuse judecații s-a prelungit, acest fapt având influențe negative asupra rapidității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a normelor comunitare și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile.

Având în vedere cele de mai sus, precum și necesitatea perfecționării protecției juridice a intereselor părților și menținerea calitații supravegherii judecatorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar așa încât să se permită Curții de Justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare – Curtea de Primă Instanță.

Acțiunile directe ajumseseră să fie soluționate, în medie, în 2 ani, pe când acțiunile pentru obținerea prehotărârilor (hotărârile preliminare) era nevoie de 1 an și jumătate.

Din pricina controversei privitoare la caracterul preponderent judiciar sau preponderent administrativ al viitoarei instanțe, nu s-a reușit înființarea acesteia, în prima fază.

În anul 1985, prin Actul Unic European (AUE), art. 11, care a introdus art. 168A în Tratatul CE, s-a hotărât ca, la cerea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului european, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe langă Curtea de Justiție o Curte de Primă Instanță, căreia să i se transfere cornpetențele de a examina și decide în prima instanță asupra unor categorii de acțiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justiție numai privind aspectele de drept și în conformitate cu condițiile stabilite în statut.

De asemenea, Consiliul a mai fost abilitat să hotărasca structura Curții și să realizeze adaptările necesare, precum și amendamentele ce urmau a se aduce statutului Curții de Justiie.

Prin Decizia nr. 88/591 din 24.10.1988 a Consiliului, a fost inființata Curtea de Primă Instanță a Comunităților Europene, acordându-i-se competențe determinate.

Curtea de Justiție de Primă Instanță a Comunităților Europene sau, potrivit terminologiei franceze, Tribunalul, sau Tribunalul de Primă Instanță și-a început activitatea la data de 30.10.1989. Aceasta a început să funcționeze ca instanță subordonată Curții de Justiție, cu sediul la Luxemburg, competențele acesteia erau în materia concurenței, a litigiilor privind acordarea de despagubiri și în domeniul dreptului functionarilor comunitari.

La început, respective în primii ani de funcțiune, Tribunalul de Primă Instanță nu a condus la descongestionarea preconizată a activitații Curții de Justiție. Datorită acestui fapt, în anul 1993, printr-o nouă hotărâre a Consiliului, Tribunalul de Primă Instanță a preluat spre soluționare toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private, mai puțin cele introduse pe baza dreptului antidumping.

Odată cu intrarea în UE a Suediei, a Austriei și a Finlandei, în 01.01.1995, numărul de judecători ai Curții de Justiție a crescut la 15, iar cel al avocaților generali la 9 (începând din jurisdicțiile naționale ale statelor membre la data de 06.10.2000 numărul acestora a fost redus la 8).

În prezent Curtea este compusă din 25 judecători și 8 avocați generali.

Printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții, numărul judecătorilor, precum și cel al avocaților generali poate fi modificat.

Sistemul judiciar comunitar nu este reprezentat în mod exclusiv de Curtea de Justiție, ci este format dintr-un ansamblu jurisdicțional mai amplu, în compunerea căruia se regăsesc atât Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță, cât și jurisdicțiile naționale ale statelor membre.

Sectiunea II:

Delimitări conceptuale

Constituirea unei Curți de Justiție având menirea de a veghea la respectarea normelor comunitare a avut o influență hotărâtoare asupra evoluției Comunităților.

Existența unei Curți de Justiție este un element determinant pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către statele membre și implică, pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune.

De asemenea, în doctrina de specialitate, se arată că respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea normelor comunitare de către Curtea de Justiție se face în condiții similare jurisdicțiilor statale. La această concluzie s-a ajuns, avându-se în vedere caracterul intern al jurisdicției comunitare; acest caracter fiind relevat de persoana justițiabililor, de competența Curtii, de natura conflictelor deduse judecății, precum și de procedura de soluționare a acestora.

Justiția internațională clasică fiind, în genere, facultativă, competența obligatorie constituind excepția, Curtea de Justiție a Comunităților Europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competență. Jurisdicția Curții de
Justiție a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor Comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar împotriva statelor membre (art. 169 și art. 170 din tratatul instituind CE), dar și că, în domeniul care i-a fost dat spre competență, în mod exclusiv, nu poate fi supus altei metode de reglementare.

Un alt criteriu care susține caracterul intern al jurisdicției comunitare este cel al persoanelor care pot sesiza Curtea în vederea soluționării unui litigiu.

De asemenea există situații când și particularii, persoane fizice sau juridice pot sesiza Curtea de Justiție, în timp ce, ca regulă, jurisdicțiilor internaționale le sunt trimise spre soluționare conflicte interstatale.

Existența unor instanțe judecatorești, pe plan internațional, constituie o excepție, în present. Apariția acestora se datorează acordurilor interstatale, dar în același timp asistăm la o creștere a numărului instanțelor cu caracter regional.

Astfel au fost create Curtea Europeană a Drepturilor Omului si Curtea Interamericană. Aceste două instanțe judiciare au o vocatie regională, iar rolul acestora este de a veghea la respectarea drepturilor omului.

De-a lungul timpului s-a dorit ca, pe cât cu putință, diferendele de natură politică sau juridică ivite se fie soluționate pe cale pașnică. Prin Convenția de la Haga (1907) se prevede că pentru litigiile pe probleme cu caracter juridic ar fi de preferat ca, în caz de nevoie, părțile contractante să recurgă la arbitraje pe cât le-ar permite împrejurările.

Curtea Permanentă de Arbitraj (însă doar un număr mic de litigii au fost deduse spre soluționare acesteia) tot prin Convenția de la Haga a luat naștere, rolul acesteia fiind în prezent acela de a propune candidați la Curtea de Justiție Internațională.

Curtea Permanentă de Arhitraj de la Haga este o jurisdicție facultativă la care părțile aflate în conflict pot apela în vederea soluționări litigiilor pe calea arbitrajului.

De asemenea, sub egida organizațiilor cu vocație universală, își desfășoară activitatea instanțe cu caracter administrativ.

Această ideea de a înființa o structură judicară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a dat naștere unor inițiative din partea mai multor state.

Curtea de Justiție Centro-Americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, care și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțarii de către Nicaragua a Convenției prin care a fost înființată a reprezentat prima instanță judiciară.

Art. 14 al Pactului Societății Națiunilor este cel care pune bazele apariției primei Curți Internaționale de Justiție. Se poate observa că, din punct de vedere al competenței, aceasta era lăsată la aprecierea statelor.

Organul judiciar principal al Națiunilor Unite este Curtea Internaționala de Justiție, la care vor fi părți toate statele mebre ale Organizației Națiunilor Unite – articolul 95 din Cartă.

Un stat care nu este membru ONU poate să devină parte la Statut în condițiile care urmează să fie stabilite, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

În fața Curții sunt deduse judecații litigiile interstatale, cu condiția ca parțile să fi subscris Statutului acesteia și să accepte jurisdicția Curții.

Având în vedere Statutul Curții, în competența acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta ONU sau în tratatele în vigoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă potrivit Convenției (1953) să se pronunțe asupra tuturor chestiunilor privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale care îi sunt supuse spre judecare prin sesizări statale sau prin cereri individuale.

În Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt cuprinse normele referitoare la procedura jurisdicționala a Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum aceasta a fost amendată prin Protocolul nr. 11 adoptat în anul 1998; Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului și Acordurile europene privind persoanele care participă la proceduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru buna desfășurare a procesului, părtilor, reprezentanților acestora și celorlalți participanți li se acordă anumite imunități și facilități. Imunitățile și facilitățile prevăzute în Acordurile europene privind persoanele care participă la proceduri în fața CEDO sunt acordate pentru asigurarea libertății cuvântului, aflarii adevărului și a independenței necesare îndeplinirii funcțiilor ce revin unor persoane implicate în activitatea jurisdicțională a Curții ori pentru a oferi posibilitatea de exercitare a unor drepturi ce aparțin părților în proces.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului soluționează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Curtea Penală Internațională (CPI) a fost înființată ca organ jurisdicțional permanent cu competență obligatorie pentru statele părți la Statut. Statutul Curții Penale Internaționale a fost adoptat la 17 iulie 1998 cu ocazia Conferinței Dipolmatice a Plenipotențiarilor, organizate la ROMA (15 iunie – 17 iulie 1998), în conformitate cu rezoluțiile Adunarii Generale a ONU nr. 51/207 din 17 decembrie 1996 și nr. 52/160 din 15 decembrie 1997. Sediul Curții Penale Internaționale este stabilit la Haga. Curtea Penală Internațională se pronunță asupra celor mai grave crime care privesc comunitatea internațională în ansamblul său. Jurisdicția CPI este considerată complementară jurisdicțiilor naționale, potrivit art. I din Statut.

Jurisdicția CPI se referă la crima de genocid (definită în art. 6), crimele contra umanitații (definite în art. 7), crimele de război (art. 8) și crima de agresiune. Aceasta nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a Statutului (art.11).

Prin Procurorul său, Curtea poate fi sesizată de către un stat parte, de către Consiliul de Securitate sau din oficiu.

CPI nu are jurisdicție asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârșirii crimei, iar capacitatea oficială (inclusiv de șef de stat sau membru în guvern ori în parlament) nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.

Curtea Penală Internatională are personalitate juridică internațională și capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea obiectivelor sale, pe teritoriul oricărui stat parte și, prin acord special, al oricărui alt stat.

Au fost create, pe plan internațional, instanțe de jurisdicție penală cu competență specială și cu durată determinată de durata soluționării cauzelor trimise spre judecată. O asemenea instituție a fost Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg (inființat prin Acordul de la Londra din anul 1945), care a avut ca obiectiv urmărirea și pedepsirea criminalilor de război.

Din categoria tribunalelor penale internaționale ad-hoc face parte și Tribunalul Internațional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru violări grave ale dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii (TPII).

Tribunalul a fost creat prin intremediul Rezoluției nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU a fost creat Tribunalul, cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii „între 01 ianuarie 1991 și o dată ce va fi stabilită de Consiliul de Securitate după restabilirea păcii".

Jurisdicția acestuia este determinată de Convenția pentru prevenira și pedepsirea crimei de genocid, pentru încălcările normelor războiului și pentru savârșirea crimelor contra umanitații.

Competențele TPII se întind inclusiv la cazuri de crime săvârșite în condiții de conflict intrastatal, nu doar de conflicte internaționale.

Odată ce Tribunalul a fost creat de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU, se poate spune că acesta este un organism internațional veritabil.

În statutul TPII sunt prevăzute proceduri penale detaliate care includ și dreptul la apel al inculpatului. Articolul 9 alin. (2) prevede primatul TPII față de instanțele naționale, în ipoteza în care acesta solicita instanțelor naționale transferul acuzatului și investigației către jurisdicția sa.

Tribunalul este compus din 11 judecători aleși de Adunarea Generală a ONU în septembrie 1993 și un procuror-șef pentru efectuarea urmăririi și trimiterii în judecată.

TPII poate dispune condamnarea inculpaților la executarea pedepsei cu închisoarea, dar nu poate acorda pedeapsa cu moartea. Prima sentință a fost pronunțată în decembrie 1996.

Prin Rezoluția 995 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU o altă instituție penală cu caracter ad-hoc a fost instituită – Tribunalul internațional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru genocid și alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor rwandezi responsabili pentru genocid și alte violări grave comise pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. Ca urmare a conflictelor declanșate, aproape un milion de persoane au fost ucise în regiunea menționată din Africa.

Important este faptul că, spre deosebire de ostilitațile desfășurate pe teritoriile fostei Iugoslavii unde putem surprinde atât elemente specifice unui conflict național, cât și internațional, în cazul înfruntărilor de pe teritoriul Rwandei a fost vorba de un conflict național.

CAPITOLUL II:

Curtea de Justiție a Comunităților Europene – instituție jurisdicțională comunitară

Secțiunea I:

Componența și statutul membrilor Curții

Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Avocații generali au menirea de a se pronunța, în mod independent, în soluționarea pricinilor supuse judecății Curții, prin concluziile care constituie faza finală a procedurii orale. Atât judecătorii, cât și avocații generali sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre pe o perioada de 6 ani.

Curtea este formată din 25 de judecători și 8 avocați generali. Tratatele nu fac referire la cetățenia membrilor Curții. În practică există un acord nescris pentru repartizarea posturilor între statele member, iar fiecare stat are câte un reprezentant, ceea ce îngăduie ca toate sistemele juridice să fie reprezentate în Comunitate.

În prezent, Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Nisa asupra Tratatului CE, în componența Curții de Justiție intră câte un judecător aparținând fiecărui stat membru. Aceștia sunt numiți prin acordul statelor membre fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară de confirmare din partea instituțiilor comunitare, pe o perioadă de 6 ani. iar la fiecare 3 ani se realizează o înlocuire partială a judecătorilor (sunt înlocuiți alternativ 7 sau 8 judecători).

Judecătorii trebuie să fie aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea (în țările din care fac parte) celor mai înalte funcții jurisidicționale sau care sunt juriști de o competență recunoscută.

Având în vedere că legea nu distinge, poate fi desemnată pentru funcția de judecător al Curții de Justiție orice persoană de formație juridică, îndeplinind condițiile prevăzute de lege, cum ar fi: judecători, procurori, avocați, cercetători științifici în domeniu etc. Conform Constituției Europeane (art. III – 262) este prevazută instituirea unui comitet care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcțiilor de judecător și avocat general în cadrul Curții Europene de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță înainte de luarea deciziei de numire de către guvernele statelor membre. Comitetul este format din șapte personalități dintre foștii membri ai Curții Europene de Justiție și ai Tribunalului de Primă Instanță, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul European. Consiliul de miniștri adoptă o decizie europeană care stabilește regulile de functionare ale acestui comitet, precum și o decizie europeană prin care sunt desemnați membrii comitetului. Acesta hotărăște la inițiativa președintelui Curții Europene de Justiție.

Dintre ei, judecătorii desemnează pentru un mandat de 3 ani, pe președintele Curții de Justiție. Mandatul acesteia poate fi reînnoit.

Președintele este cel care conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu, competențele sale jursdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

În structura Curții de Justiție intră și un număr de 8 avocați generali, aceștia având obligația de a prezenta concluziile motivate asupra cazurilor aduse în fața Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale.

În conformitate cu prevederile art. 165 (221) alin. (4) și art. 166 (222) alin. (3) din Tratatul CE, la cererea Curții de Justiție, numărul judecătorilor și avocaților generali care intră în componență Curții de Justiție poate fi mărit prin decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate de voturi.

Judecătorii nu pot să dețină alte funcții politice sau administrative, în timpul exercitării mandatului, indiferent dacă acestea sunt remunerate sau nu (cu excepția funcțiilor didactice sau a celor de cercetător științific – prin derogare specială).

Judecătorii și avocații generali au obligația de a depune un juramânt, înainte de a începe exercitarea funcțiilor în cadrul Curții de Justiție, privind exercitarea corectă și imparțială a atribuțiilor lor și privind păstrarea secretului professional.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, conținutul jurământului este următorul: „Jur să-mi exercit atribuțiile cu deplină imparțialitate și conform conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor".

Conform dispozițiilor art. 4 din Statut, judecătorii, la preluarea funcției, se angajează solemn ca pe durata exercitarii funcției lor și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din respectiva funcție, mai ales datoria de onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor avantaje după încetarea funcției lor.

Calitatea de judecător încetează prin înlocuire legală, decesul judecătorului, demisie sau pensionare. Numai Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face fața obligațiilor privind funcția sa, dispunând eliberarea din funcție. În cazul în care un judecător se pensionează în timpul mandatului său, el va fi înlocuit cu un alt judecător numit pentru perioada de mandat ce a mai ramas (art. 7 din Statut).

În conformitate cu prevederile art. 222 (166) alin. 2 din Tratatul CEE “Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de Justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale astfel cum este definită în art. 220 (164)", astfel avocații generali asistă CJE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea sa.

Instituția „avocatului general", în opinia majorității specialiștilor în drept comunitar a fost concepută pe modelul așa numitului “commisaire de gouvernement” francez. Acesta participă în procedurile de contencios administrativ în fața „Conseil d'Etat" în mod obligatoriu și participă voluntar la procesele din raza instanțelor administrative franceze (Tribunaux administratifs), având o poziție procesuală și un statut asemănător cu cel al avocatului general.

La data de 06 octombrie, în fiecare an, (data începerii anului jurisdicțional comunitar), avocații generali aleg dintre ei un prim-avocat general care are ca atribuție principală desemnarea avocatului general competent pentru fiecare cauză în parte.

Avocații generali dispun de aceeași înzestrare tehnică și de personal ca și judecătorii, fiecare având un cabinet cu trei colaboratori personali și secretariat.

Avocatul general participă la fiecare ședință de judecată, iar după încheierea procedurii orale, va depune „concluziile finale", concluzii care sunt un gen de aprobare juridică, aviz pe probleme de drept formulate de un “judecător solitar" și se termină cu o propunere de soluție adresată completului de judecată.

Avocatul general nu participă la deliberări și nu semnează hotărârea.

Sunt situații în care într-o serie de proceduri avocatul general participă fără să-i fie sesizată prezența sa de către public, acestea fiind cazurile când procedura prescrie anterior adoptării unei soluții procedurale ascultarea avocatului general.

Exemple de asemenea cazuri sunt: alegerea unei alte limbi ca limbă procedurală; disjungerea sau conexarea unor cauze; repetarea administrarii unor probe; redeschiderea procedurii orale s.a.

Dacă judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează întotdeauna singur concluziile finale, care reprezintă un conglomerat de avize juridice, articole doctrinare de specialitate și de hotărâri judecătorești.

În componența Curții intră și un grefier, acesta fiind numit de către Curte, cu consultarea avocaților generali. Durata mandatului acestuia este de 6 ani. Statutul grefierului este fixat de Curte și, în momentul în care se constată că acesta nu mai corespunde condițiilor avute în vedere la data numirii, sau că acesta nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin, există posibilitatea revocării. Acesta este asistat de un grefier adjunct, care îl poate suplini la nevoie. Rolul grefierului este unul dublu: pe de o parte el îndeplinește atribuții de ordin procedural, iar pe de alta parte atribuții administrative. Grefierul, sub controlul președintelui are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură.

De asemenea, grefierul asistă la sedințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. El are în grija sa arhivele și se ocupă de publicațiile Curții.
Din punct de vedere administrativ, grefierul are atribuții privind gestiunea și
contabilitatea Curții, cu sprijinul unui administrator.

Acesta are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.

În cadrul Curții regăsim și instituția raportorilor adjuncți (specifică auditoriatului din Consiliul de stat francez sau belgian), aceștia având rolul de a-i ajuta pe președinte în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în realizarea funcțiilor lor. Raportorilor adjuncți nu le este îngăduit să voteze, însă pot participa la deliberări în cauzele ce le-au fost supuse atenției.

Judecătorii și avocații generali sunt asistați de doi referenți, personalități în domeniul juridic, de regulă doctori în drept, de aceeași cetățenie cu judecătorul sau avocatul. Referentul atașat fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, îndeobște în cazul avocaților generali.

Judecătorii cât și avocații generali beneficiază de imunitate de jursidicție, chiar și după încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au savârșit în exercițiul acesteia.

Totodată, aceștia au obligatia de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea de Justiție a Comunităților Europene își are sediul (Luxemburg).

Sectiunea II:

Organizare și funcționare

Aspectele privind organizarea și funcționarea Curții se regăsesc în Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție și în Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene. Sediul Curtii de Justiție a fost stabilit la Luxemburg.

Din cadrul Curții de Justiție fac parte următoarele structuri:

• grefa care funcționează pe langă Curte, find deservită de un grefier asistat de un grefier adjunct;

• secretariatul juridic alcătuit din referenți de specialitate;

• departamentul de cerecetare și documentare, cu rolul de a pune la dispoziția membrilor Curții toate informațiile necesare privind dreptul comunitar și legislațiile naționale. În cadrul acestei structuri funcționează cel puțin un specialist pentru fiecare sistem juridic național.

Președintele este cel care conduce activitatea juridică și administrativă a Curții, desemnat din rândul judecătorilor.

Acesta prezidează dezbaterile cauzei și deliberează în camera de consiliu, repartizează cazurile pe camere, stabilește un judecător raportor pentru fiecare cauză, fixeaza zilele deliberărilor și audierilor, decide prin ordonanță președintială asupra cererilor provizorii.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene funcționează în mod permanent. Durata vacanțelor judecătorești este fixată de Curte, ținând cont de necesitățile serviciului. Datorită volumului mare de cauze s-a prevăzut posibilitatea creării în cadrul Curții a unor camere compuse din trei sau cinci membri.

În plenul Curții este decisă competența materială a camerelor, odată cu alegerea președinților acestora. Curtea se reunește în camere sau în camera unică.

Camerele au, de obicei, sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar pot și judeca anumite categorii de cauze, cu excepția celor care au fost deduse judecății Curții prin sesizări venite din partea unui stat sau din partea unei instituții, în condițiile prevăzute de Regulament, precum și recursurile în interpretare.

În cadrul Curții de Justiție funcționează 6 camere, în present, dintre care patru sunt compuse din câte trei judecători, iar două din câte cinci judecători.

Curtea de Justiție poate decide în mod valabil doar cu un număr impar de judecători, iar în ipoteza în care numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai mica se va abține să participe la deliberări.

În fata Curții de Justiție procedura comportă două etape: etapa scrisă și etapa orală.

De îndată ce a fost depusă o cerere prin care se introduce acțiunea, Președintele, încredințând cauza unei Camere pentru cercetări prealabile, va desemna și un judecător din acea Cameră în calitate de raportor, acesta având obligația de a studia dosarul și de a prezenta Curții un raport prealabil care va cuprinde faptele și opinia sa în legatură cu necesitatea cercetărilor prealabile.

Judecătorul raportor întocmește un raport de audiență înainte de a începe procedura orală. Raportul va cuprinde o expunere sumară a faptelor și considerațiilor părților, care, uneori, cu anumite modificări, este reluată în hotărârea finală. Odată cu terminarea procedurii orale, el va redacta partea din hotărâre privind chestiunile de drept, aceasta fiind supusă discuției Curții, care și-o poate însuși sau poate impune modificări, contrar opiniei judecătorului raportor.

În cadrul așa numitei „Camere de Consiliu" au loc deliberările Curții și ale Camerelor. Deliberările desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale, avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nefiind admiși în Camera de Consiliu.

Deciziile Curții reunite în ședința plenară sunt valabile dacă sunt prezenți nouă judecători. Deciziile camerelor compuse din trei sau cinci judecători sunt valabile numai dacă sunt luate de trei judecători. Deciziile camerelor compuse din șapte judecători sunt valabile numai dacă sunt luate de cinci judecători. Curtea și camerele deliberează în camera de consiliu. La deliberare nu pot participa decât judecătorii care au asistat la procedura orală și, eventual, raportorul adjunct însărcinat cu studiul cauzei.

În situația în care lipsește consensul în cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete și procedeul ”opiniei separate" nu este admis. Deciziile Curții sunt colective și o angajează în întregul ei.

De regulă, lucrările Curții se desfășoară, în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Uniunea Europenă.

Hotărârile sunt motivate și pronunțate în ședință publică, la care părțile trebuie să fie prezente, acestea fiind traduse în toate limbile oficiale și publicate în Culegerea de Hotărâri a Curții.

Secțiunea III:

Competența de judecată

Curtea de Justiție este instituția jursidicțională a Uniunii Europene, aceasta însemnând că în domeniile în care se aplică legislația U.E., Curtea de Justiție este Curtea Supremă a U.E..

Curtea de Justiție este instituția comunitară care funcționează permanent și care adoptă hotărâri care nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe.

Potrivit art. 183 („sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție prin prezentul tratat, litigiile în care Comunitatea este parte nu sunt excluse pe acest motiv din competența tribunalelor sau Curților statelor membre"), competența care îi revine Curții, potrivit tratatelor comunitare, nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire, deoarece este în mod expres prevazută în tratatul CE,.

competența cu privire la persoane – rattione personae

Așa cum apare din analiza dispozițiilor Tratatelor Europene, Curtea de Justiție a Comunităților Europene are în sarcina sa soluționarea litigiilor dintre statele membre ale UE, între statele membre și instituțiile comunitare, precum și conflictele ivite între instituțiile comunitare.

În consecință, calitate procesuală activă, respectiv de reclamant în fața Curții de Justiție, o pot avea atât statele membre, cât și particularii persoane fizice sau juridice care au intrat într-un conflict de interese cu instituțiile comunitare.

Din punct de vedere a calității procesuale pasive, pot fi pârâți în fața Curții atât statele membre, cât și instituțiile Uniunii Europene.

De asemenea, Curtea, spre deosebire de orice alt organ jurisdicțional internațional, are obligația – în anumite ipoteze și cu îndeplinirea mai multor criterii – să soluționeze pricini și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele sau instituțiile comunitare.

b) competența materiala – ratione materiae

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este obligată și în egală masură are responsabilitatea de a observa și de a asigura justa interpretare și aplicare a dreptului comunitar, astfel cum reiese el din legislația primară conferită de Tratatele Comunităților Europene, precum și de instituțiile acestora.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este instituția jurisdicționala care exercită prerogative precum:

controlul normativ – presupune verificarea compatibilității actelor juridice emise de Consiliu sau Comise cu prevederile tratatelor și principiile generale de drept comunitar;

joacă rolul unei Curți Constituționale clarificând drepturile și obligațiile
reciproce ale instituțiilor europene și a relațiilor juridice între statele membre U.E.;

are atribuțiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de
persoane fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum și recursurile introduse de agenții instituțiilor europene împotriva angajatorilor lor;

îndeplinește funcțiile unui tribunal civil determinând răspunderea extracontractuală în ceea ce privește repararea prejudiciilor produse în exercitarea de către U.E. a atribuțiilor sale oficiale;

acționează precum o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate.

Potrivit acestor competențe, Curtea apare ca o jurisidicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.

CAPITOLUL III:

Activitatea procesuală în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene

Sectiunea I:

Procedura de judecată

Procedura de judecată în fața Curții de Justiție presupune două etape: etapa scrisă și etapa orală.

Procedura de judecată în fața Curții de Justiție este reglementată prin dispozițiile cuprinse în art. 37-82 din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție.

Etapa scrisă

Acestă etapă debutează cu depunerea unei plângeri prin care se intentează acțiunea. Plângerea este adresată grefierului și trebuie să conțină indicarea numelui, a domiciliului reclamantului, a calității semnatarului ei, indicarea părții sau a părților împotriva cărora s-a formulat plângerea, obiectul litigiului, cererile și o expunere sumară a motivelor invocate. Cererea se depune în cinci copii pentru Curte, la care se adaugă câte o copie pentru fiecare din părțile cauzei. Fiecare copie este certificată de partea care le depune. Orginalul oricărui act de procedură trebuie semnat de agentul sau de avocatul părții. În plângere, reclamantul trebuie să indice un domiciliu procesual în localitatea de sediu a Curții. După primirea cererii, grefierul va publica în Jurnalul Oficial al Comunității Europene o informare privind obiectul cererii, numele și domiciliul părților, motivele în fapt și în drept ale cererii.

Apoi, plângerea este comunicată pârâtului, care beneficiază de un termen de o lună pentru a prezenta un memoriu în apărare, care va cuprinde argumentele invocate în drept și în fapt, probele propuse și concluziile.

Atât plângerea, cât și memoriul în apărare pot fi completate printr-o replică a reclamantului și o contrareplică a pârâtului, prin care se mai pot propune probe noi. În cursul judecății este interzisă prezentarea de motive noi, cu excepția celor descoperite pe parcursul procesului. Președintele va încredința cauza unei camere pentru cercetări prealabile și va desemna un judecător raportor.

Judecătorul raportor va prezenta Curții un raport prealabil cuprinzând problemele cele mai importante în legatură cu cauza, dar numai după studiul dosarului După ascultarea avocatului general, Curtea decide răspunsul la propunerea judecătorului raportor.

Apoi, Curtea stabilește prin ordonanță faptele care trebuie dovedite, precum și măsurile de instrucție pe care le consideră oportune. Ordonanța se comunică părților.

Măsurile de instrucție includ aspecte referitoare la: înfățișarea părților, cereri de informații, prezentarea de documente, proba cu martori, expertiza, cercetarea la fața locului. Părților li se ingăduie să asiste la măsurile de instrucție. Un agent desemnat va reprezentata în fața Curții fiecare afacere Statele membre și instituțiile comunitare; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocet, iar celelate părti trebuie să fie reprezentate de un avocat. Agenții, consilierii și avocații care compar în fața Curții beneficiază de drepturile și garanțiile exercitării funcțiilor lor în deplină independență.

Curtea poate dispune prin ordonanță verificarea anumitor fapte prin intermediul probei testimoniale, după ascultarea avocatului general. Martorii sunt citați de Curte din oficiu sau la cererea părților ori a avocatului general. Ei sunt audiați cu convocarea părților, care le pot adresa întrebări. Dupa depoziție, martorii depun jurământul privind adevărul aspectelor relatate. Depoziția este reprodusă de grefier într-un proces verbal, semnat de președinte sau de judecătorul raportor însărcinat cu audierea, precum și de grefier. Procesul verbal reprezintă un act autentic.

Curtea poate dispune prin ordonanță efectuarea unei expertize.

Martorii și experții au dreptul la rambursarea cheltuielilor de deplasare și de sejur. Martorii au dreptul la o indemnizație pentru câștigul nerealizat, iar experții au dreptul la onorarii pentru lucrările efectuate. Aceste sume sunt plătite prin casieria Curții. Grefierul întocmește un proces-verbal al fiecarei ședințe, care constituie act autentic.

Curtea poate acorda termen părților pentru a prezenta concluzii scrise, după îndeplinirea măsurilor de instrucție, iar după împlinirea acestui termen președintele fixează data deschiderii etapei orale.

Etapa orală

În cadrul acestei etape are loc ascultarea părților și a avocatului general. Înainte de a se trece la etapa orală, judecătorul raportor are
obligația de a realiza un raport de audiență conținând relatarea faptelor și considerațiile părților, iar după această etapă, judecătorul raportor redactează partea de hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării Curții. De asemenea, pot fi numiți și raportori asistenți care să-i asiste pe judecătorii raportori în activitatea lor, precum și pe președintele Curții în adoptarea unei măsuri provizorii.

În etapa orală părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice, în fața judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocați, după care se dă cuvântul avocatului general.

La final, Curtea deliberează și se pronunță pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susținerilor părților și a concluziilor formulate de avocatul general, deliberarea fiind secretă și are loc în Camera de Consiliu. Hotărârea se pronunță în ședință publică, cu convocarea părților.

Soluțiile pronunțate de Curtea de Justiție se pot prezenta fie sub formă de hotărâre, fie sub formă de ordonanță.

Prin intermediul hotărârii se soluționează pe fond litigiile, pronunțându-se o soluție finală, în timp ce prin ordonanță se pronunță soluții privind intervențiile, măsurile provizorii, precum și cele executorii.

Hotărârea pronunțată în soluționarea unui litigiu trebuie să cuprindă: data la care a fost pronunțată, numele președintelui și ale judecătorilor participanți, numele avocatului general, numele grefierului, indicarea părților, numele agenților, consilierilor, sau avocaților părților, expunerea sumară a faptelor, concluziile părților, motivarea, dispozitivul, inclusiv decizia privind cheltuielile.

Originalul hotărârii, semnat de președinte, de judecătorii care au deliberat și de grefier, este sigilat și depus la grefa instanței. Fiecarei părți i se comunică o copie certificată conform cu originalul.

În cazul Erorilor materiale sau de calcul, acestea pot fi rectificate de Curte, din oficiu sau la cererea unei părți, în termen de două săptămâni de la data pronunțării, cererea soluționându-se în camera de consiliu prin ordonanță, care se atașează la originalul hotărârii rectificate.

Se publică de către Curte o Culegere de jurisprudență care cuprinde hotărârile pronunțate, împreună cu concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele privind măsuri urgente, grefierul fiind cel care răspunde de apariția publicațiilor Curții.

Curtea hotărăște și asupra cheltuielilor ocazionate de process, acestea pot fi suportate de părți, de statele și instituțiile care au intervenit în litigiu. Dacă o parte se află în imposibilitatea de a suporta cheltuielile judecătorești, poate formula o cerere de asistență judiciară gratuită însoțită de documentele justificative. În vederea soluționării cererii, președintele desemnează un judecător raportor.

Camera din care acesta face parte poate admite cererea parțial sau în totalitate, ori o poate respinge.

Curtea de Justiție se pote desista dispunând scoaterea cauzei de pe rol,
hotărând asupra cheltuielilor de judecată, dacă înainte de pronunțarea hotărârii
reclamantul renunță la acțiune sau părțile cad de acord asupra încetării litigiului.

Procedura de judecată poate fi suspendată fie prin ordonanța Curții sau a Camerei căreia i-a fost distribuită cauza, fie prin decizia președintelui (în funcție de dispozițiile tratatului), în ambele cazuri, cu asculatrea prealabilă a avocatului general.

Procedurile speciale.

Procedurile speciale sunt reglementate prin dispozițiile art. 83-109 din Regularnentul de procedură al Curții de Justiție.

Printre aceste proceduri se regăsesc:

măsurile provizorii adoptate de calea procedurii simplificate

Cererile privind luarea unei măsuri provizorii sunt admisibile doar dacă sunt rezultatul voinței uneia dintre părțile unui litigiu supus judecății Curții. Cererea trebuie să precizeze obiectul litigiului, motivele care impun urgența, precum și motivele de fapt și de drept care determină aprobarea măsurii provizorii solicitate.

Cererea privind luarea unei măsuri provizorii se adresează părții adverse, care beneficiază de un termen scurt pentru a-și preciza punctul de vedere oral sau în scris, cererea fiind soluționată personal de către președinte sau de către Curte, când este deferită acesteia.

Cererea poate fi solutionată chiar înainte de formularea observațiilor de către partea adversă, când urgența impune acest lucru.

Soluționarea cererii se face prin ordonanță motivată, care nu este supusă nici unei căi de atac. Ordonanța are un caracter provizoriu și nu prejudiciază fondul cauzei și poate fi modificată la cererea părții interesate, atunci când se schimbă circumstanțele care au stat la baza adoptării ei.

intervenția

Atât statele membre, instituțiile comunitare, cât și orice persoană care justifică un interes în soluționarea unui conflict supus Curții, pot să formuleze cerere de intervenție în cauza respectivă.

Această cererea de intervenție poate fi formulata în termen de 3 luni de la data publicării informarii asupra exisțentei litigiului în JOCE și va cuprinde: indicarea cauzei, părțile principale, numele și domiciliul intervenientului, motivele cererii.

Cererea se comunică părților, care au posibilitatea de a-și prezenta concluziile privind intervenția solicitată, iar soluționarea cererii se face prin ordonanță pronunțată de președintele Curții.

În cazul în care cererea este admisă, intervenientului i se comunică actele de procedură ale cauzei, având posibilitatea de a prezenta un memoriu de intervenție care va cuprinde concluziile sale privind cererea principală. Intervenientul va lua procedura din stadiul în care se află la momentul intervenției.

pronunțarea hotărârilor în lipsă și opoziția

Dacă pârâtul, legal citat, nu se prezintă la termenele stabilite, cauza poate fi judecată în lipsa acestuia, la cererea reclamantului, iar hotărârea pronunțată în lipsă este executorie, însă împotriva acesteia poate fi formulată opoziție.

Opoziția se formulează în termen de o lună de la cornunicarea hotărârii, iar după depunerea acesteia, președintele fixează un termen pentru prezentarea observațiilor de către cealaltă parte. Asupra cererii, Curtea se pronunță prin hotărâre nesusceptibilă de opoziție.

atribuirea unor cauze Camerelor

În cazul în care Curtea apreciază că o anumită cauză nu impune luarea unei decizii într-o sedință plenară, o poate trimite spre judecare unei camere. Trimiterea nefiind admisibilă dacă un stat membru sau o instituție comunitară se opune, cu condiția ca acestea să fie parte în proces.

Din categoria procedurilor speciale mai fac parte: recursurile împotriva deciziilor Colegiului de Arbitraj, interpretarea hotărârilor, trimiterile prejudiciare și alte proceduri în materie de interpretare, procedura avizelor, procedurile prevăzute în acordul SEE.

Căile de atac extraordinare

terța opoziție

Cererea de terță opoziție poate fi formulată de către orice persoană interesată, după pronunțarea unei hotărâri. Cererea va trebui să îndeplinească aceleași condiții ca și cele avute în vedere de regulament pentru plângerea inițială, la care se adaugă mentiuni privind: hotărârea atacată, motivele pentru care hotărârea respectivă încalcă drepturile terțului opozant, cât și motivele pentru care terțul opozant nu a participat la judecarea litigiului principal.

În cazul în care hotărârea atacată a fost publicată în JOCE, termenul de formulare a terței opoziții este de două luni de la data publicării.

La cererea terțului opozant, poate fi suspendată executarea hotărârii atacate. Hotărârea atacată va fi modificată în limitele admiterii sau respingerii terței opoziții. Pe marginea hotărârii atacate se va face mențiune privind soluția pronunțată asupra terței opoziții.

revizuirea

Cererea de revizuire poate fi formulată în termen de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut faptul pe care se întemeiază cererea. Cererea trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii ale unei plângeri în justiție, la care se adaugă mențiuni privind: hotărârea atacată, acele aspecte din hotărâre care sunt atacate, descrierea situației de fapt, mijloacele de probă, respectarea termenului de formulare a cererii.

Curtea decide asupra admisibilității cererii dupa ascultarea avocatului general, pe baza observațiilor scrise ale părților. Dacă se admite cererea, se va continua judecata pe fondul cauzei și se va pronunța o hotărâre.

Pe marginea hotărârii revizuite se face mențiune despre hotărârea de revizuire.

Interpretarea hotărârilor

Cererea de interpretare cuprinde mențiunile obligatorii ale unei plângeri în justiție, la care se adaugă mențiuni privind: hotărârea vizată, pasajele a căror interpretare se cere și poate fi promovată de oricare dintre părți care justifică un interes în acest scop. Curtea decide prin hotărâre, după ascultarea avocatului general și după prezentarea observațiilor părților.

Pe marginea hotărârii inițiale se menționează despre hotărârea interpretativă.

reexaminarea

Reexaminarea reprezintă calea de atac, care poate fi pomovată în fața Curții numai atunci când se descoperă un fapt de natură să exercite o influență decisivă și care era necunoscut Curții și părții care cere reexaminarea, înainte de pronunțarea hotărârii atacate.

Printr-o hotărâre a Curții de admitere în principiu se deschide procedura de reexaminare, prin care se constată în mod expres existența unui fapt nou care justifică deschiderea procedurii; termenul de promovare a unei cereri de reexaminare în fața Curții fiind de 10 ani de la data pronunțării hotărârii.

Cererile de reexaminare pot fi promovate în fața Curții de Justiție, în mod excepțional, împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță, dacă sunt întrunite cumulativ urmatoarele condiții:

când Tribunalul s-a pronunțat într-un recurs împotriva hotărârilor
camerelor jurisdicționale sau cu privire la soluționarea unei chestiuni prejudiciare;

când există un risc serios de a se aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar.

Secțiunea II:

Recursurile în fața CJE

Recursul nu se referă la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecatorești, ca în dreptul roman, ci semnifică actiunea introdusă în prima instanță în fața Curții Europene de Justiție a Comunităților Europene, ca instanță de fond.

Recursul în anulare

Recursul în anulare (acțiunea în anulare) este defnit ca fiind plângerea referitoare la anularea în tot sau în parte a unor prevederi ale legislației comunitare sau a unor instrumente ori măsuri legale adoptate de instituțiile comunitare.

Acesta este un instrument de control al legalității actelor comunitare și are ca obictiv desființarea unui act cu caracter vădit ilegal.

Recursul în anulare conferă statelor membre, instituțiilor cornunitare, persoanelor fizice ori juridice posibilitatea de a ataca în fața Curții un act cu caracter obligatoriu emis de Consiliu sau Comisie și de a obține, în anumite condiții, desființarea acestora.

Actele susceptibile a fi atacate printr-o acțiune în anulare la organele comunitare de justiție sunt prevazute limitativ în tratatele comunitare.

Curtea va controla legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul European și Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei și BCE (altele decât recomandările și avizele) și a actelor Parlamnetului European destinate să producă efecte juridice față de terți.

Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi atacate prin recurs în anulare este faptul că ele sunt acte organice comunitare, care trebuie să producă efecte juridice, așa cum sunt ele desemnate prin tratatele comunitare.

Alături de prevederile tratatelor, jurisprudența a stabilit anumite principii în acest domeniu – respective, judecătorul comunitar nu este ținut de denumirea pe care o poartă actul, el trebuind să aiba un rol activ și să procedeze la calificarea actului care este invocat în fața sa, în funcție de conținutul sau de efectele pe care acesta le produce, conform dreptului comunitar.

Cu privire la actele care sunt emise de o altă instituție în baza unei delegații, Curtea a stabilit responsabilitatea instituției de la care emană mandatul, statuând că delegarea nu poate constitui o modalitate de a evita răspunderea.

Jurisprudența Curții a statuat că pot fi atacate în vederea anulării și actele care sunt emise de organe nemenționate în tratate, dacă acestea sunt destinate să producă efecte juridice față de terți. Este considerată admisibilă și o acțiune introdusă împotriva unor acte ale Curții de Conturi.

Conform prevederilor tratatelor de instituire a Comunităților, în cazul acțiunii de anulare există două categorii de reclamanți: reclamanți privilegiați (instituționali) și ceilalți reclamanți.

În cadrul reclamanților instituționali intră: statele, Consiliul și Comisia, aceștia putând acționa în orice situație, chiar în cazurile în care nu sunt direct interesați, în baza interesului general de respectare a egalității comunitare, care este prezumată în orice acțiune a lor în acest sens.

Dreptul Parlamentului de a introduce o acțiune în anulare nu este prevăzut în tratate, dar jurisprudența a recunoscut această posibilitate în limitele acționării pentru protejarea prerogativelor proprii.

Cu privire la ceilalți reclamanți care au dreptul să introducă recursul în anulare intră persoanele fizice și juridice. În cazul acestora, intentarea recursului comportă unele restricții, în sensul că ele au dreptul de a ataca doar anumite acte comunitare, termenul de recurs este de o lună în cazul Tratatului CECO și de două luni în cazul tratatelor CEE și CEEA. Termenul se socotește de la data publicării actului pentru cele care publicarea constituie condiția de validitate a actului.

Termenul curge de la data notificării acesteia către destinatar, în cazul unei decizii.

Cu privire la actele care nu sunt publice și care nu sunt destinate unei anumite categorii de persoane, termenul curge din momentul în care se consideră că persoana reclamantă a fost în masură să ia cunoștință de respectivul act.

În cele trei tratate sunt enumerate în mod identic motivele de anulare : incompetența, încălcarea formelor substanțiate, încălcarea prevederilor tratatului sau a oricărei norme juridice de aplicare a acestuia, abuzul de putere.

Ca motiv de anulare a actelor comunitare, incompetența, poate fi stabilită în sarcina Comunității, a instituțiilor, organelor sau persoanelor care exercită funcții comunitare și sunt autori ai actului a cărui anulare se solicită.

Astfel, s-au stabilit mai multe tipuri de incompetența: ratione temporis, ratione loci și ratione matetriae, conform tipurilor de competență a organelor.

Încalcarea formelor substanțiale este un motiv invocat frecvent de reclamanți. Noțiunea de formă substanțială cuprinde formalitățile care fac parte integrantă din procesul de elaborare a actului și care îi conferă validitate, precum și alte condiții cerute de tratate, cum ar fi consultarea diferitelor organe. De asemenea, motivarea actelor este, de asemenea, un element care poate să fie invocat atunci când actul nu este suficient fundamentat.

Orice încălcare a oricărui act comunitar constituie motiv de anulare, prin conținutul acestuia, a vreunui tratat sau a altui act juridic comunitar superior celui în cauză, din punctul de vedere al ierarhiei normelor comunitare.

Conform dreptului francez, principiului anulării actului pentru abuz de putere are în vedere orice situație în care s-a adoptat un act juridic prin folosirea competențelor conferite de lege într-un alt scop decât cel prevăzut de acestea. Se are în vedere urmărirea unui scop diferit de cel prevăzut de dispozitiile legale (exceptând cazul când autoritatea are posibilitatea legală să aleagă între obiectivele prevăzute în tratate), neaplicarea corectă a normelor de procedură specifice funcției și urmărirea de mobiluri inacceptabile (cu condiția să constituie motive determinante și nu secundare).

În conformitate cu prevederile art. 176 din Tratatul CEE se stabilește ca în sarcina instituției care a emis actul anulat să întreprindă măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție, consecințele anulării pentru instituția emitentă constând în luarea măsurilor corespunzătoare și în ceea ce privește actele care au fost emise în baza actului anulat, precum și de a proceda în mod corespunzător și cu alte acte de valoare juridică egală cu cel anulat care, eventual, sunt atinse de aceleași vicii și ca atare sunt pasibile de anulare.

Recursul în carență

Acesta constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a
organelor comunitare, precum și a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situații strict limitate, de a ataca în fața Curții abținerea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniștri de a decide în materii în care aceste organe comunitare au, prin tratate, obligația de a lua o anumita masură.

În acest domeniu, jurisprudența nu are o cazuistică semnificativă, iar unele aspecte privind modul de exercitare și regimul acestei acțiuni nu sunt suficient consolidate. În cazul în cae se acceptă că această acțiune este îndreptată împotriva Consiliului și Comisiei, nu este statuat dacă pot fi atacate și inacțiunile Parlamentului European.

Recursul în carență poate fi considerat ca fiind complementar acțiunii de anulare, întrucât dacă aceasta sancționează acțiunea ilegală a organelor comunitare concretizată în acte comunitare, recursul în carență sancționează neadoptarea de acte juridice.

În tratatele constitutive ale comunităților se regăsește baza legală a acestor acțiuni.

Procedura recursului în carență cuprinde două etape – etapa preliminară, de punere în întârziere a organului aflat în cauză și o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se examinează legalitatea inacțiunii organului comunitar.

Cu privire la prima etapă, partea interesată trebuie să ceară organului competent al comunităților să pună capăt inactivității sale, cererea reprezintând, de fapt, o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze organul comunitar că perseverarea în inactivitate va conduce la un recurs în carență. Este necesar ca prin cererea preliminară să se precizeze data de la care curge termenul de două luni în decursul căruia organul comunitar trebuie să puna capăt tăcerii sale. Cererea preliminara se adresează numai organului competent obligat la o anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carență va putea fi introdus.

Dacă și după cele două luni trecute de la data punerii în întârziere, organul în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispozitie un nou termen de o lună (conform Tratatului de la Paris) sau de două luni (conform Tratatului de la Roma) pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carență propriu-zis.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene arată că recursul în carență este acceptat numai dacă la expirarea termenului organul respectiv nu a luat poziție. Orice act sau acțiune a organului în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal și obligatoriu, trebuie considerată ca fiind luări de poziție, punând capăt carenței, apreciază Curtea.

Temeiurile de invocare sunt: violarea tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs necompetența organului sau violarea normelor substanțiale.

Cu privire la efecte, acțiunea în carență nu are efect direct ca acțiunea în anulare, întrucât ea nu are consecințe asupra unui act, ea impunând instituției a cărei carență a fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a determina încetarea acestei situații.

Dacă instituția respectivă nu se conformează în termen rezonabil, se angajează răspunderea comunității.

Recursul în responsabilitate

Acest recurs în responsabilitate intervine deoarece fiecare dintre cele trei Comunități Europene, având în temeiul tratatelor personalitate juridică, pot produce prin activitatea lor pagube care trebuiesc acoperite, antrenându-le astfel răspunderea civilă.

Tratatele au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităților (directă sau indirectă), cât și răspunderea lor antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Prin intermediul recursului în responsabilitate, persoanele interesate pot obține, în anumite condiții, repararea pagubelor astfel pricinuiterăspunderea extracontractuală

De asemenea, se poate formula un recurs în repararea pagubelor de către toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidența Tratatelor de la Paris sau sunt în afara Comunității dar fac dovada unui prejudiciu cauzat de greșeala de serviciu a unui organ comunitar sau de fapta personală a unui agent al organizației aflat în exercitarea atribuțiilor sale.

Cu privire la responsabilitatea Comunităților, Curtea a stabilit că este necesară îndeplinirea unor condiții pentru ca aceasta sa fie antrenată, respectiv: ilegalitatea acțiunii, realitatea pagubei și raportul de cauzalitate între acestea.

În funcție de incălcarea unei norme juridice comunitare se apreciază ilegalitatea comportamentului. Până în prezent nu s-a stabilit responsabilitatea cornunității pe bază de risc.

Activitatea ilegală trebuie să prezinte un anumit nivel de
gravitate, iar prejudiciul să fie semnificativ. Nu se stabilește responsabilitatea
Comunității pentru daune normale, inerente activităților specifice domeniului
respectiv.

Orice prejudiciu produs prin acțiune considerată ilegală poate fi invocat în scopul stabilirii responsabilității. Se acceptă și acțiuni ce se referă la prejudicii neproduse încă, dar care au un caracter iminent.

Pentru admiterea acțiunii în stabilirea responsabilității trebuie să existe un raport de cauzalitate între prejudiciul cauzat și acțiunea ilegală . Dacă nu a produs un prejudiciu , o acțiune ilegală nu este generatoare de răspundere pentru Comunități. Comunitatea nu răspunde decât pentru daunele comise de agenții săi în exercitarea competențelor lor, în baza unui raport intern direct și care constituie o prelungire necesară a misiunilor încredințate instituțiilor comunitare.

Dacă se stabilește de către Curte că responsabilitatea revine Comunității, aceasta trebuie să despăgubească persoana prejudiciată. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, acesta poate fi stabilit de către părți sau, în caz contrar, se procedează la o noua sesizare a Curții.

Acțiunea pentru stabilirea răspunderii Comunităților este prescriptibilă în termen de 5 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă atunci când sunt reunite
toate condițiile ce conduc la apariția obligației de reparație și nu înainte ca prejudiciul care urmează să fie reparat să se fi concretizat.

răspunderea contractuală

În conformitate cu prevederile tratatelor comunitare, responsabilitatea contractuală a Comunității este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză.

Instanța competentă va fi cea stabilită prin clauza compromisorie sau instanța natională stabilită prin aplicarea regulilor generale.

În consecință, Curtea de Justiție va fi competentă doar pe baza prevederilor clauzei din contractul respectiv, legea aplicabilă va fi cea stabilită de părți, care se va impune instanței, chiar în cazul în care aceasta va fi Curtea de Justiție, desemnată prin clauza compromisorie a părților. În cazul în care părțile nu stabilesc legea aplicabilă, instanța competentă va aplica regulile obișnuite privind conflictul de legi.

Recursul prejudiciar (în interpretare)

Referitor la recursul în interpretare, acesta are menirea de a asigura cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție, garantându-se aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre.

Curtea se va pronunța asupra interpretării tratatelor, precum și asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunitare, prin soluționarea acestui recurs, iar hotărârea pronunțată are, conform majorității specialiștilor în domeniu și potrivit jurisprudenței Curții, autoritate relativă de lucru judecat, privind doar părțile interesate.

Excepția de ilegalitate

Excepția de ilegalitate este o cale neautonomă prin care persoana care este implicată într-o acțiune judiciară care are ca scop anularea unui act individual poate pune în discuție legalitatea actului comunitar general în baza căruia a fost emis actul individual.

Aceasta se aplică doar în cazul regulamentar, limitarea nereducându-i importanța, având în vedere faptul că prin intermediul acesteia se suplinește incapacitatea unor justițiabili de a iniția acțiuni în anularea actelor comunitare.

Se poate utiliza excepția de ilegalitate, atât în fața Curții de Justiție, cât și în fața Tribunalului de Primă Instanță. Potrivit tratatelor, ea se poate aplica doar în cazul regulamentelor, însă Curtea de Justiție a extins aplicarea și asupra actelor care produc efecte analoage, Tratatul de la Maastricht extinzându-i aplicabilitatea și asupra regulamentelor adoptate în comun de Consiliu și Parlament, precum și asupra regulamentelor adopatate de BCE.

Actele fără aplicabilitate generală nu pot face obiectul excepției de ilegalitate.

Utilizarea excepției de ilegalitate nu este limitată în timp sau de alte reguli procedurale. Ea nu face obiectul unei hotărâri specifice. Fiind invocată în cadrul acțiunii principale, instanța va constata în cadrul acesteia ilegalitatea regulamentului sau actului cu efectele similare.

În lipsa acestei acțiuni actul în cauză nu ar fi invalidat, el continuând să producă efecte juridice.

CAPITOLUL IV:

Impactul jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene asupra sistemului instituțional creat de tratatele comunitare

Prin jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, își asumă o poziție foarte importantă în cadrul sistemului instituțional creat de tratatele
comunitare. Principala ei sarcină fiind aceea de a delimita competențele asigurate de dreptul primar fiecăreia dintre instituțiile comunitare pe de o parte, respectiv să delimiteze competențele transmise Comunității de către statele membre prin “transferul de competență", de cele care rămân în continuare ale statelor membre, pe de altă parte.

În procesul evolutiv de creare și consolidare a dreptului comunitar, rolul Curții este unul extrem de important, prin activitatea desfășurată de această instituție realizându-se generalizarea și corecta interpretare a principiilor fundamentale ale dreptului comunitar, îndeosebi a principiului aplicabilității directe a normelor comunitare în statele membre, precum și cel referitor la primordialitatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre U.E..

În consecință, “ordinea juridică de drept internațional" inițială devine “ordine juridică proprie", iar noțiunea de „independență a dreptului comunitar" față de dreptul statelor membre este înlocuită de cea de „integrare a dreptului comunitar" în dreptul intern al statelor membre.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ:

Competența prejudicială a Curții de Justiție a Comunităților Europene

Competența prejudicială a Curții de Justiție a Comunităților Europene poate fi analizată prin împărțirea activităților desfășurate în trei etape succesive: hotărârea instanței naționale de trimitere a chestiunii interpretabile, procedura în fața Curții și hotărârea pronunțată de Curte.

Hotărârea instanței naționale prin care se pune chestiunea prejudicială răspunde ansamblului de reguli fixate de dispozițiile tratatului, pe care Curtea le-a detaliat. Aceste reguli privesc caracterul jurisdicțional al organului național, natura procedurilor în fața acestuia, facultatea sau obligația de a trimite și hotărârea prin care se pune chestiunea prejudicială.

Astfel cum indică expresiile “jurisdicții ale statelor membre" sau “instanțe naționale", pe care le utilizează dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, procedura aceasta nu se aplică decât organelor din statele membre, care desfășoară activități jurisdicționale și care îndeplinesc următoarele criterii stabilite de Curtea de Justiție: originea legală, permanența organului, pronunțarea de hotărâri obligatorii, utilizarea dreptului la pronunțarea soluției (deci nu judecata în echitate) și aplicarea unei proceduri contradictorii.

S-a pus întrebarea dacă o chestiune prejudicială poate fi ridicată de o instanță națională, indiferent de natura procedurii cu care judecătorul național este sesizat, avându-se în vedere și existența unor proceduri de urgență cu caracter sumar, din care unele nu prezintă întotdeauna (cel puțin în prima lor fază), un caracter contradictoriu.

Răspunzând întrebării, Curtea a facut să prevaleze aspectul instituțional în dauna diversităților procedurale și a decis că ea putea răspunde unei chestiuni puse de o jurisdicție acționând în cadrul misiunii sale generale de a judeca, independent și conform dreptului, chiar dacă anumite funcțiuni care incumbă acestei jurisdicții în procedura în cauză nu au un caracter strict jurisdicțional.

Dispozițilie Tratatului instituind Comunitatea Europeană arată că sesizarea Curții de Justiție cu rezolvarea problemei prejudiciale este obligatorie sau facultativă, în funcție de regimul deciziilor jurisdicționale naționale ce urmează să se pronunțe, fără să se aibă în vedere rangul jurisdicției în ierarhia națională căreia îi aparține, ci numai dacă hotărârea pe care instanța urmează să o pronunțe este sau nu susceptibilă de cale de atac în dreptul intern. Obligația de a sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene este astfel legată de circumstanța că în absența unei căi de atac, o trimitere ulterioară la Curte nu ar mai fi posibilă, putând apărea într-un stat membru o jurisprudență contrară dreptului comunitar.

Pentru a stabili dacă urmează să solicite Curții rezolvarea unei chestiuni prejudiciale, judecătorul național trebuie să se gasească în fața unei invocări pertinente a dreptului comunitar, ridicându-se o problemă de interpretare a acestuia, iar răspunsul să fie necesar pentru rezolvarea litigiului.

Libertatea de apreciere a judecătorului național cu privire la îndeplinirea acestor condiții este neîngrădită în toate situațiile în care sesizarea Curții este facultativă, neputând fi alterate de convenții între părți, al căror obiect ar fi constrângerea judecătorului de a formula o cerere pentru rezolvarea unei chestiuni prejudiciale.

Judecătorul național pentru care sesizarea Curții de Justiție este obligatorie (nemaiexistând cale de atac) nu se bucură de aceeași libertate de acțiune, întrucât ar putea să o utilizeze în vederea sustragerii de la obligația de trimitere pe care o are.

Totuși obligația impusă de Tratatul instituind Comunitatea Europeana nu trebuie să fie înțeleasă ca fiind fără exceptie, deoarece există ipoteze în care un astfel de automatism ar merge dincolo de funcția proprie procedurii prejudiciale, făcând folosirea sa foarte dificilă și fără utilitate. Astfel, Curtea a acceptat că și judecătorii naționali care pronunță hotărâri în ultimă instanță pot statua, fără a apela la procedura prejudicială, atunci când chestiunea de interpretare nu este pertinentă, altfel spus, când răspunsul la întrebare, indiferent care ar fi, nu ar influența soluția litigiului.
Aceeași rezolvare se impune și atunci când chestiunea este materialmente identică
uneia care a fost deja obiect de hotărâre prejudicială într-o speță analogă sau atunci
când problema de drept în cauză a fost rezolvată prin jurisprudența Curții, indiferent
care ar fi natura procedurii care a dat loc acestei jurisprudențe. Procedura prejudicială se impune și în cazul în care aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Judecătorul național este liber sa aleagă în ce stadiu al procedurii suspendă cursul acesteia și formulează întrebarea adresată Curții de Justiție.

Recunoscând această libertate de alegere a magistratului național, Curtea a apreciat totuși că ar putea fi avantajos ca faptele să fie stabilite și ca problemele de drept național pur să fie tranșate la momentul formulării întrebării.

Hotărârea de trimitere constă într-o cerere de interpretare, care nu poate fi adresată decât Curții de Justiție. Pot fi formulate și mai multe întrebări, chiar subîntrebări alternative sau consecutive, iar chestiunile vizând validitatea pot fi combinate cu acelea privind interpretarea.

Cooperarea jurisdicțională al cărei instrument este această procedură presupune ca solicitarea să fie motivată prin prezentarea elementelor de fapt și de drept care caracterizează litigiul cu care judecătorul național este sesizat, astfel încât să rezulte cadrul juridic în care trebuie să se înscrie interpretarea solicitată.

Procedura în fața Curții raspunde unor reguli particulare care țin de natura proprie a chestiunii prejudiciale.

Hotărârea judecătorului național care sesizează Curtea este notificată statelor membre, Comisiei Europene și Consiliului Uniunii Europene, când cel din urmă este autorul actului de interpretat, precum și părților în litigiul național pentru a permite exercitarea de către aceștia a dreptului de a depune observații și memorii scrise.

Competența Curții în procedura prejudicială are ca obiect emiterea unei interpretări care să contribuie la administrarea justiției și nu la formularea de opinii generale sau ipotetice.

Potrivit dispozițiilor procedurale și jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, competența sa se limitează la interpretarea tratatelor, actelor instituțiilor comunitare și statutelor organismelor europene, Curtea nefiind abilitată să procedeze la interpretarea dreptului național, nici atunci când i se cere să raspundă la întrebări referitoare la compatibilitatea dispozitiilor dreptului național cu cel comunitar.

Hotărârea pronunțată de curte în procedura prejudicială are autoritate de interpretare, judecătorul național autor al întrebării fiind obligat să ia în considerare interpretarea la întrebarea făcută. El are totuși posibilitatea de a formula o nouă întrebare prejudicială fie pentru a cere Curții o explicitare a răspunsului, fie pentru a-i supune interpretării noi chestiuni. Toti ceilalți judecători naționali pot aplica o dispoziție de drept comunitar potrivit interpretării deja date de Curte.

Sursa: http://www.ier.ro/

CAPITOLUL VI :

CONCLUZII

Deși nu este în prim planul funcționării Uniunii Europene, precum apar Consiliul European, Consiliul, Comisia europeană sau Parlamentul european, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a constituit încă de la apariți, atât într-una dintre caracteristicile proprii ale construcției europene cât și într-unul dintre cei mai importanți piloni de sprijin și evoluție a nivelului comunitar.

Cum a evoluat ea? Care este compoziția sa? Care este modul său de procedură sau competențele? Ce schimbări aduce în această problematică Tratatul de reformă de la Lisabona? Sunt câteva întrebări la care am încercat un răspuns în cadrul acestei analize.

Curtea de Justiție a Comunităților europene (CJE), ca de altfel toate celelalte instituții ale construcției comunitare, este o creație atipică, atât în ceea ce privește dreptul național cât și cel internațional. Apariția și dezvoltarea ei este în strânsă legătură cu aceea mai largă a proiectului european care a dus la existența Uniunii Europene, astfel cum o cunoaștem astăzi.

Încă în perioada lucrărilor pregătitoare – care urmau să ducă la elaborarea Tratatului de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), cu largi puteri pentru organele acesteia, – partenerii prezenți la negocieri au resimțit necesitatea unui organism învestit cu controlul legalității actelor emise de înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri – organe ale C.E.C.O. – care să asigure echilibrul între acestea și statele membre, să garanteze neamestecul autorităților C.E.C.O. în așa-numitul „domeniu rezervat al statelor membre”. Din acest motiv, prin Tratatul institutiv semnat la Paris în 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a fost creată Curtea de Justiție a CECO. Conform prevederilor din documentul fondator Curtea de Justiție trebuia să asigure respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare.

Ședința de deschidere a Curții de Justiție, care a primit sediul la Luxemburg, a avut loc la 10 decembrie 1952.

Ulterior, Tratatele de la Roma, care au instituit CEEA și CEE, prevăd crearea a câte unei Curți de Justiție, cu același rol, în fiecare comunitate. Dar în paralel cu semnarea celor două tratate, la 25 martie 1957, a fost semnată și „Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților Europene”, care prevede ca cele trei Comunități Europene să aibă o Curte de Justiție unică, care să își exercite atribuțiile stabilite de fiecare tratat, potrivit reglementărilor fiecăruia dintre ele.

Amploarea activității desfășurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene a determinat, pe de o parte, crearea în 1989 a unui Tribunal de Primă Instanță, menit, în primul rând, să degreveze Curtea de unele cauze, iar pe de altă parte, de a oferi celor prejudiciați posibilitatea a două grade de jurisdicție, în așa fel încât drepturile lor să fie pe deplin recunoscute și apărate.

Ulterior, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, care a introdus un nou alineat (art. 225 A) în Tratatul Comunităților Europene, Consiliul, acționând în unanimitate, pe baza unei propuneri primite din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului European și a Curții, sau la solicitarea Curții de Justiție însăși, poate crea complete de judecată pentru o audiere și să determine, în primă instanță, anumite categorii de acțiuni sau proceduri îndeplinite în domenii specifice. Astfel s-a ajuns ca, la data de 2 noiembrie 2004, prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2.11.2004, a fost reglementată instituirea Tribunalului Funcției Publice al Uniunii Europene, care se organizează și funcționează pe lângă Tribunalul de Primă Instanță.

Compunerea Curții de justiție

Dreptul primar, vorbind despre componența Curții de Justiție, se referă la Judecători, Avocați Generali și Secretariatul Curții, în practică, atunci când se vorbește despre compoziția Curții, referirile se fac doar la Judecători, asistați de către Avocați Generali.

Judecătorii

Curtea C.E.C.O. a fost compusă din 7 judecători. Judecătorii erau numiți pentru o perioadă de 6 ani, fiind înlocuiți, parțial, la fiecare trei ani, o dată 3 și o dată 4 dintre ei. Cei trei judecători ce urmau a fi înlocuiți la finele primei perioade de trei ani (1953) au fost desemnați prin tragere la sorți chiar de la numirea lor.

Noua Curtea care a început să funcționeze începând din 07.10.1958, a avut 7 judecători dintre care unul era desemnat de Consilii iar ceilalți șase de guvernele statelor membre.

Numărul judecătorilor s-a modificat odată cu aderarea de noi state la proiectul european. Astfel, în 01.01.1973 odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei, Danemarcei și Irlandei numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4. Aderarea Greciei la 01.01.1978 a adus numărul judecătorilor de la 9 la 11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5. Următorul val, format din Spania și Portugalia, ce au aderat începând din 01.01.1986, a atras majorarea numărului judecătorilor de la 11 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6. Din 01.01.1995, când în uniune au intrat Suedia, Austria și Finlanda, numărul judecătorilor a crescut la 15, iar cel al avocaților generali la 9. Odată cu lărgirea Uniunii de la 1 mai 2004, care a adus 10 noi state membre, s-a ajuns ca CEJ aibă în prezent în componența sa 25 judecători asistați de 9 avocați generali.

În prezent, după ce și România și Bulgaria a aderat la Uniune la 1.01.2007, Curtea cu este compusă din 27 judecători și 8 avocați generali.

Judecătorii nu sunt numiți de către Consiliu, ci de către statele membre care se pun de acord asupra acestora. Mandatul lor s-a păstrat ca la începuturi, respectiv pe o durată de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători.

În mod obișnuit, guvernul fiecărui stat membru propune un candidate, care este cetățean al acelui stat. Cu toate că opțiunea guvernului respectiv a fost anunțată, în practică s-a constat că – în urma unor consultări neoficiale – alte state membre pot convinge guvernul în cauză să propună alt candidat. Guvernul nu este obligat să se consulte cu alte instituții naționale, pentru ca judecătorul respectiv să fie scutit de influențe partizane în exercitarea mandatului său.

În ceea ce privește mandatul lor, judecătorii CJE, pe timpul exercitării lui, beneficiază de imunitate de jurisdicție față de toate jurisdicțiile naționale atât față de cele penale cât și față de cele civile. În cazuri bine determinate imunitatea poate fi ridicată de plenul CJE. Această imunitate însă poate fi ridicată de Plenul CJE în cazuri bine întemeiate.

Judecătorii beneficiază și de inamovibilitate pe durata mandatului, neputând fi eliberați din funcție și nu pot fi decăzuți din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului. De altfel, în afara reînnoirilor periodice sau de deces, mandatul unui judecător încetează în mod individual prin demisie.

Imunitatea cu privire la activitatea lor în calitatea de judecător la CEJ, inclusiv actele scrise, continuă și după terminarea mandatului. Dacă această imunitate le-a fost ridicată, ei pot fi judecați doar de Curtea națională competentă să judece cei mai înalți judecători din statul respectiv.

Tratamentul pecuniar este identic cu cel al membrilor Comisiei și al Curții de Conturi, stabilit de consiliu cu majoritate calificată.

Atât judecătorii cât și avocații generali au obligația de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea își are sediul, respectiv în Luxemburg.

Cu ocazia numirii lor, membrii Curții de Justiție trebuie să depună un jurământ în fața plenului, prin care se obligă să-și îndeplinească funcția lor în mod conștiincios și fără părtinire, respectiv să păstreze secretul deliberărilor.

Imediat după depunerea jurământului, judecătorul va semna o declarație prin care se angajează solemn ca, atât pe perioada mandatului cât și după aceea, să respecte obligațiile ce incumbă funcției sale la CEJ, și în mod special să acționeze cu integritate și discreție în ceea ce privește acceptarea pe timpul cât deține funcția la CEJ de foloase sau numiri în alte funcții.

Din punct de vedere material judecătorii trebuie să-și asume obligația de a nu ocupa pe timpul mandatului funcții politice respectiv de a nu exercita alte activități profesionale. Totuși, se obișnuiește ca unele dintre activitățile permise ale judecătorilor să fie cele de cadru didactic sau în domeniul cercetării științifice juridice.

Nici un judecător sau Avocat general nu poate să ia parte în judecarea unui caz în care a luat parte anterior ca agent sau consilier sau a acționat în beneficiul uneia dintre părți, sau în care a fost chemat să se pronunțe ca membru ai unei Curți, Tribunal, comisie sau juriu, ori în orice altă capacitate.

Dacă din anumite cauze speciale, un judecător sau Avocat general consideră că nu poate lua parte la judecarea unei cauze, el va trebui să informeze în acest sens pe președinte.

Dacă președintele consideră că din anumite cauze particulare un judecător sau un Avocat general nu poate lua parte la judecarea unei cauze va trebui să îl înștiințeze pe acesta.

Orice dificultăți care reies din situațiile descrise mai sus vor fi soluționate printr-o decizie a Curții.

Trebuie notat că nici o parte într-un proces în fața CEJ nu poate solicita schimbarea unuia dintre judecători pe motivul naționalității sau nu poate cere prezența unuia de aceeași naționalitate cu a părții respective.

Președintele Curții

Judecătorii desemnează dintre ei pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoi. Astfel din trei în trei ani are loc nu numai înlocuirea unei părți dintre judecători dar și a președintelui, care la fel ca și restul judecătorilor poate fi reales.

Alegerea se va desfășura prin vot secret.

Potrivit art. 8 din C. proc. președintele conduce activitatea jurisdicțională și administrația CJE.

Avocații generali

În componența Curții de Justiție Europene pe lângă judecători intră și 8 avocați generali. Această instituție a avocaților generali este o instituție specifică jurisdicției europene.

Patru dintre avocații generali sunt numiți de 4 state membre „mari”, adică de Germania, Franța, Anglia și Italia, urmând ca restul să fie numiți prin rotație de celelalte state membre „mici”.

Toate condițiile, modalitățile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile și în cazul avocaților generali care au un mandat de 6 ani.

În fiecare an la 6 octombrie (data începerii anului jurisdicțional comunitar) avocații generali aleg dintre ei un prim-avocat general care are ca atribuție principală, desemnarea avocatului general competent pentru fiecare cauză în parte.

Avocatul general nu participă la deliberări și nu semnează hotărârea.

Grefierul șef

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților generali, pentru o perioadă de 6 ani. Acesta este ales din mai mulți candidați. Până în prezent nu au fost stabilite în mod clar care sunt condițiile care trebuie îndeplinite de candidații la această funcție, dar se presupune și practica confirmă acest lucru, că aceștia va trebui să aibă studii juridice superioare și cunoștințe vaste de drept comunitar.

În sprijinul grefierului-șef CJCE numește unul sau mai mulți grefieri-asistenți, care îi vor acorda ajutor mai ales în atribuțiile sale de grefier de ședință. Grefierii-asistenți însă sunt simpli funcționari și nu beneficiază de privilegiile acordate Cancelarului, care sunt asemănătoare cu cele ale judecătorilor.

Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor.

Grefierul-șef exercită două funcții de natură diferită: pe de o parte are funcții jurisdicționale sau de ajutor în înfăptuirea actului jurisdicțional, iar pe de altă parte este șeful administrației în sens restrâns.

Referenții

Fiecare judecător și avocat general primește, pe lângă altele, asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași cetățenie ca și judecătorul sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia.

Referentul joacă un rol-cheie în funcționarea Curții, în special cei care lucrează pe lângă avocații-generali.

Funcționarea Curții de Justiție

Completele de judecată

Situată în „Palais de Justice”, parte a unui grup al instituțiilor UE care întregește acel „Centre Europeen” de pe un platou deasupra orașului Luxemburg, instanța europeană lucrează în ședințe plenare.

Curtea poate judeca în ședință plenară, în Marea Cameră (treisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Sentințele pronunțate de judecătorii întruniți în complete, au aceeași valoare juridică, ca și hotărârile adoptate în plen.

Decizia luată într-o Cameră va fi validă doar dacă ia parte la deliberări un număr impar de judecători. Deciziile din camerele de 3 sau 5 judecători vor fi valabile doar dacă sunt luate de minim trei judecători.

Decizia luată în Marea Cameră va fi valabilă numai dacă sunt prezenți cel puțin 9 judecători.

Decizia luată în plenul Curții de Justiție va fi valabilă numai dacă sunt prezenți minim 15 judecători.

În cazul în care un judecător al unei camere este împiedicat să ia parte la lucrări se poate apela la un judecător dintr-o altă Cameră pentru a-l înlocui.

În fiecare an în 6 octombrie CJE decide privind componența completelor sale și alege în același timp președinții de complete. De obicei doi dintre președinții de la completele de 3 judecători care au cea mai mare vechime sunt și președinții completelor de 5 judecători.

Componența nominală a completelor se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților.

Principiile fundamentale de funcționare

Activitățile judecătorilor Curții se desfășoară conform regulilor generale de procedură judiciară.

Curtea se află în sesiune permanentă. Durata vacanțelor Curții este stabilită de către aceasta în funcție de necesitățile activităților ei.

După cum arată doctrina de specialitate, în adoptarea hotărârilor sale CJE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de bază:

– Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare „misiunea” instanțelor naționale, în timp ce CJE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 (164) și următoarele din Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.

– Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai mult Curtea se străduiește să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.

– Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști. Acest lucru presupune inclusiv promovarea practicii „in dubio pro comunitate” care are ca scop mai ales în cazul obligațiilor financiare, crearea unor datorii cât mai reduse pentru Comunitate.

– Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar „în mers” la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.

– Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea principiului „implied powers” cea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.

– Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept (probleme privind executarea acestora).

– Principiul subsidiarității (art. 5 fostul art. 3b din Trat. CE) potrivit căruia, la nivel comunitar trebuie realizate numai acele activități care nu pot fi realizate satisfăcător la nivelul statelor membre.

Procedura

Procedura de judecată în fața plenului Curții sau a „Camerelor” sale, precum și în fața Tribunalului de Primă Instanță este contradictorie, publică, mixtă și inchizitorie, astfel:

– este contradictorie pentru că ambele părți, reclamantul și pârâtul, trebuie să-și prezinte pretențiile și să le susțină, argumentându-le cu dovezi (mijloace de probă);

– este publică deoarece la ședințele de judecată poate asista oricine este interesat, ceea ce înseamnă că nu pot participa decât părțile interesate, reprezentanții lor, judecătorul raportor și avocatul-general însărcinat cu prezentarea cazului ori judecătorul Tribunalului de Primă Instanță, având atribuțiile acestuia din urmă;

– este mixtă deoarece comportă două faze principale: faza scrisă și cea orală;

– este inchizitorie deoarece între faza scrisă și cea orală se poate intercala o fază de instrumentare sau de investigare pentru pregătirea cazului în vederea dezbaterii sale.

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă și, în general, o fază orală, care se desfășoară în cadrul unei ședințe publice. Trebuie totuși să se facă distincția între, pe de o parte, procedura întrebărilor preliminare și, pe de altă parte, celelalte acțiuni, denumite acțiuni directe. Astfel:

– în ceea ce privește procedura întrebărilor preliminare – Instanța națională adresează Curții de Justiție întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții de drept comunitar, în general sub forma unei decizii jurisdicționale, în conformitate cu normele naționale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile comunitare de către Serviciul de traduceri al Curții, grefa o comunică părților din acțiunea principală, precum și tuturor statelor membre și instituțiilor. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părțile în cauză și conținutul întrebărilor. Părțile, statele membre și instituțiile Uniunii Europene au la dispoziție două luni pentru a prezenta Curții observații scrise.

– în ceea ce privește acțiunile directe – Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acțiunea, care indică motivele și concluziile reclamantului. În același timp, cererea introductivă este comunicată părții adverse, care are la dispoziție o lună pentru a depune un memoriu în apărare. Reclamantul poate depune o replică, pârâtul o duplică, termenul fiind, de fiecare dată, de o lună. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie respectate, cu excepția situației în care președintele acordă o prelungire a acestora.

În ambele tipuri de acțiuni, președintele și primul avocat general desemnează un judecător raportor și, respectiv, un avocat general, însărcinați să urmărească desfășurarea cauzei.

Indiferent de procedura urmată, după terminarea celei scrise, Curtea solicită părților să arate în termen de o lună, dacă și de ce solicită organizarea unei ședințe pentru audierea pledoariilor. Pe baza raportului judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească, completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza și dacă este necesară organizarea unei ședințe pentru audierea pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către președinte. Judecătorul raportor rezumă, într-un raport al cauzei, faptele invocate, precum și argumentele părților și, dacă este cazul, cele ale intervenienților. Acest raport este adus la cunoștința publicului în limba de procedură, în cursul ședinței.

Pledarea cauzei are loc în ședință publică, în fața completului de judecată și a avocatului general. Tot în ședință publică sunt prezentate în câteva săptămâni și concluziile avocatului general. n cazul în care apreciază că nici o problemă nouă de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de către judecătorul raportor. Fiecare judecător din completul respectiv poate propune modificări. Deciziile Curții de Justiție sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie menționate. Hotărârile sunt semnate de către toți judecătorii care au participat la deliberări, iar dispozitivul acestora este pronunțat în ședință publică. Hotărârile și concluziile avocaților generali sunt disponibile pe site-ul internet al Curții chiar în ziua pronunțării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenței Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță.

Competențele Curții de Justiție

Competențele Curții sunt enumerate limitativ în Tratatele comunitare. Tratatul de la Nisa, spre deosebire de alte tratate de revizuire sau de modificare ale dreptului original comunitar care nu s-au atins de statutul CJE și al Tribunalului a modificat și statutul acesteia, arătând că, constituirea și funcționarea CJE se bazează nu numai pe tratatele comunitare dar și pe Tratatul de înființare a UE care, după Amsterdam prevede anumite competențe noi pentru CJE.

Rolul Curții de Justiție este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive, în acest sens, ea are următoarele competențe:

– efectuează un control al legalității actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență;

– interpretează unitar Tratatele și actele comunitare pe calea recursului în interpretare;

– controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;

– soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora;

– se comportă asemănător Tribunalului administrativ al O.N.U., soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;

– devine instanță arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunități;

– acționează ca instanță de recurs de ultim grad;

– este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis;

– dispune de o competență consultativă.

Odată cu aplicarea din 2003 a Tratatului de la Nisa, Curtea a dobândit noi competențe în domeniul „cooperării accentuate a statelor”.

Curtea de Justiție este abilitată să soluționeze litigii între statele membre, între acestea și instituțiile comunitare – Comisia, Consiliul, precum și între instituțiile comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament.

Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este obligată – în anumite situații, cu îndeplinirea anumitor condiții – să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele/instituțiile comunitare.

Considerații finale

Apariția Curții de justiție încă de la începutul procesului de construcție comunitară a avut o influență majoră asupra evoluției proiectului european. După cum arată doctrina de specialitate, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esențial pentru un proces de integrare, căci sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții cât și de celelalte state membre și implică, pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune.

În plus față de cele de mai sus, faptul că jurisprudența Curții se constituie în izvor de drept comunitar a ajutat la depășirea unor situații de blocaj apărute în procesul de integrare europeană, prin „ocolirea” traseului triunghiului instituțional clasic de legiferare prin sentințe date de Curte. Mai ales în perioada de așa-zisă stagnare în procesul comunitar, ce s-a înregistrat de la mijlocul anilor `60 până la mijlocul anilor `80, această instituție a dus cu deosebit succes stindardul comunitar în lupta dintre dimensiunea națională și cea europeană ce s-a desfășurat continuu la nivel comunitar.

Totuși, după cum se atrage atenția tot în cadrul doctrinei, nu se poate clama că instituția studiată în paginile acestei analize a reușit să ajungă la un rol atât de important pe care îl are, de exemplu, în SUA, Curtea Supremă Americană. Chiar și acum, multe domenii juridice – mai ales dreptul penal – rămân de competența absolută a statelor membre, limitând astfel vizibilitatea asupra Curții pentru multe persoane. Însă, trebuie ținut cont că nici Uniunea nu a ajuns la un așa grad de integrare care să îi îngăduie o comparație directă cub un sistem federal precum cel american.

Un pas înainte spre un sistem jurisdicțional comunitar cât mai puternic se va face odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Conform acestuia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. În plus față de reglementările actuale și preluate în majoritatea lor de noul Tratat, aplicarea lui va duce la instituirea unui comitet care va emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Acest comitet este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabilește regulamentul de funcționare al acestui comitet, precum și o decizie prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții de Justiție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene va hotărî în conformitate cu tratatele:

– cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

– cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

– în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Important de subliniat este faptul că această instituție nu este competentă în ceea ce privește dispozițiile privind politica externă și de securitate comună, nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora.

Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispozițiilor articolului 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană și să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile formulate în condițiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf din prezentul tratat, privind controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În exercitarea atribuțiilor sale privind dispozițiile părții a treia titlul IV capitolele 4 și 5, referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităților care le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.

Bibliografie

Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la economic la politic, Editura Tritonic, București, 2005

Jean Boulouis, Droit institutional de L'Union Europeenne, 3-eme edition, Montchrestien, Paris, 1993, 5-eme edition, 1995

Louis Cartou, L'Union Europeenne, Traites de Paris, Rome, Maastrich, Dalloz, Paris, 1995

Vlad Constantinesco, Les institutions, presentation generale, I.C.L. Europene, Paris, 1995

Nicoleta Diaconu, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Victor Duculescu, Duculescu Georgeta – Justitia europeana. Mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Gyula Fábián, Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006

Ion Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instiututional comunitar, editia a V-a, Editura Actami, Bucuresti, 2000

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii europene, editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004

Joseph Gand, La composition, 1'organisation, le foctionement et le rol de la Cour, in “Droit des Communautes Europeennes", Larcier, Bruxelles

Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, București, 2006

Fabian Gyula, Curtea de Justitie Europeana. Instanas de judecata supranationala, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002

Guy Isaac, Droit communanutaire general, Editura Armand Colin, 6-eme edition, 1998

Ion Jinga, Uniunea Europeana. Realizari si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999

Corina Leicu, Ion Leicu, Institutiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996

Philip Manin, Les communautes europeennes, L'Union Europeenne. Droit institutionnel, Paris, Editura A. Pedone, 1993

Octavian Manolache, Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

John McCormick, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere scrisă, Editura Codecs, București, 2006

Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană. Ghid critic, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2007

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002

Ioana Nely Militaru, Competenta Curtii Europene de Justitie, Revista romana de drept comunitar, nr. 1/2004, Ed. Rosetti

Roxana Munteanu, Drept european. Evoluție – instituții. Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996

Ștefan Munteanu, Integrarea europeană. O perspectivă juridico-filosofică, Editura C.H. Beck, București, 2006

Cristian Philipp, Les institutions europeennes, Masson, Paris, 1998

Cristian Popa, Justiția europeană. Dimensiuni, putere, perspective, Editura Concordia, Arad, 2007

Bianca Popescu, Drept institutional european, Editura Cardinal, 1995

Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Drept international public, Casa de editura Sansa SRL, Bucuresti, 1997

Harald Renout, Institutions europeennes, Editura Paradigme, 6-eme edition, Orleans, 2004

Dana Victoria Savu, Integrarea europeana, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, București, 2006

Brîndușa Ștefănescu, Curtea de justiție a comunităților europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999

Jean Louis Victor, L'ordre juridique communnautaire, Bruxelles, 1980

www.europa.eu – Site-ul oficial al Uniunii Europene

http://curia.europa.eu/ro/transitpage.htm – Site-ul oficial al Curții de Justiție a Comunităților Europene

www.europeana.ro – Uniunea Europeană și România

Bibliografie

Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la economic la politic, Editura Tritonic, București, 2005

Jean Boulouis, Droit institutional de L'Union Europeenne, 3-eme edition, Montchrestien, Paris, 1993, 5-eme edition, 1995

Louis Cartou, L'Union Europeenne, Traites de Paris, Rome, Maastrich, Dalloz, Paris, 1995

Vlad Constantinesco, Les institutions, presentation generale, I.C.L. Europene, Paris, 1995

Nicoleta Diaconu, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Victor Duculescu, Duculescu Georgeta – Justitia europeana. Mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Gyula Fábián, Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006

Ion Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instiututional comunitar, editia a V-a, Editura Actami, Bucuresti, 2000

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii europene, editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004

Joseph Gand, La composition, 1'organisation, le foctionement et le rol de la Cour, in “Droit des Communautes Europeennes", Larcier, Bruxelles

Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, București, 2006

Fabian Gyula, Curtea de Justitie Europeana. Instanas de judecata supranationala, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002

Guy Isaac, Droit communanutaire general, Editura Armand Colin, 6-eme edition, 1998

Ion Jinga, Uniunea Europeana. Realizari si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999

Corina Leicu, Ion Leicu, Institutiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996

Philip Manin, Les communautes europeennes, L'Union Europeenne. Droit institutionnel, Paris, Editura A. Pedone, 1993

Octavian Manolache, Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

John McCormick, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere scrisă, Editura Codecs, București, 2006

Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană. Ghid critic, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2007

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002

Ioana Nely Militaru, Competenta Curtii Europene de Justitie, Revista romana de drept comunitar, nr. 1/2004, Ed. Rosetti

Roxana Munteanu, Drept european. Evoluție – instituții. Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996

Ștefan Munteanu, Integrarea europeană. O perspectivă juridico-filosofică, Editura C.H. Beck, București, 2006

Cristian Philipp, Les institutions europeennes, Masson, Paris, 1998

Cristian Popa, Justiția europeană. Dimensiuni, putere, perspective, Editura Concordia, Arad, 2007

Bianca Popescu, Drept institutional european, Editura Cardinal, 1995

Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Drept international public, Casa de editura Sansa SRL, Bucuresti, 1997

Harald Renout, Institutions europeennes, Editura Paradigme, 6-eme edition, Orleans, 2004

Dana Victoria Savu, Integrarea europeana, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, București, 2006

Brîndușa Ștefănescu, Curtea de justiție a comunităților europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999

Jean Louis Victor, L'ordre juridique communnautaire, Bruxelles, 1980

www.europa.eu – Site-ul oficial al Uniunii Europene

http://curia.europa.eu/ro/transitpage.htm – Site-ul oficial al Curții de Justiție a Comunităților Europene

www.europeana.ro – Uniunea Europeană și România