.curtea de Justitie a Comunitatilor Europene

CAPITOLUL I: Considerații generale introductive

Secțiunea I: Preliminarii

Sistemul jurisdicțional comunitar subsumează un ansamblu de structuri și mecanisme jurisdicționale în cadrul cărora Curtea de Justiție ocupă un loc central, dar nu unul exclusiv.

Prin intermediul tratatelor constitutive s-a dorit crearea pe plan comunitar a unei puteri judiciare autonome, păstrându-se însă, o legătură strânsă între jurisdicția comunitară și jurisdicțiile naționale în scopul aplicării armonioase a normelor comunitare.

Curtea de Justiție Europeană poate fi definită ca o instituție comunitară comună celor trei comunități europene care are ca atribuție principală asigurarea respectării dreptului comunitar în aplicarea și interpretarea actelor normative comunitare.

Apariția Curții de Justiție are loc odată cu înființarea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului(CECO). Astfel, la data de 27.03.1951 șefii de stat și de guvern din Franța, Germania, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg, după un an de negocieri semnează la Paris Tratatul privind înființarea CECO. Data de 23.07.1952 este data la care a intrat în vigoare Tratatul privind înființarea CECO. Totodată, intrarea în vigoare a acestui tratat constituie momentul de început al comunităților europene.

Astfel, Curtea de justiție a Uniunii Montane era formată din 7 judecători și din 2 avocați generali. Ședința de deschidere a Curții a avut loc la data de 10.12.1952 în Luxemburg sub preșidinția lui Massimo Pilotti.

Noua instanță avea, în principal, rolul de a exrercita controlul legalității deciziilor luate de Înalta Autoritate și de către guvernele statelor membre, la sesizarea sau în temeiul plângerilor depuse de reprezentanții guvernelor susnumite, precum și ale reprezentanților întreprinderilor din domeniul producției cărbunelui și oțelului.

În ciuda faptului că, odată cu semnarea Tratatelor de la Roma la data de 25.03.1957 are loc crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM), asistăm la o creștere a numărului structurilor de integrare europeană de la unu la trei, cele trei Comunități aveau să fie deservite pe plan jurisdicțional de o singură instituție.

Noua Curte de justiție a început să funcționeze din data de 07.10.1958. În componența ei se regăseau 7 judecători dintre care unul era desemnat de Consilii, iar ceilalți 6 de către guvernele statelor membre.

De remarcat faptul că, asigurarea respectării normelor instituite la nivelul Comunităților a constituit o preocupare constantă a Curții. Astfel, aceasta nu s-a abținut nici un moment în a aplica sancțiuni ca urmare a încălcărilor aduse actelor normative comunitare. Se poate observa că, odată cu scăderea entuziasmului privind supranaționalitatea în cadrul Comunităților (în cursul anilor 1960), Curtea a reușit să compenseze pierderi de acest gen prin intermediul jurisprudenței,mai ales după aderarea așa-numiților membri „eurosceptici” (Anglia, Danemarca).

Aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată modificarea numărului de judecători și avocați generali. Aceste schimbări au fost generate atât de necesitatea ca fiecare stat membru să aibă câte un judecător în cadrul Curții, cât și pentru menținerea numărului impar de judecători.

Astfel, în 01.01.1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angleiei, Danemarciei și Irlandei numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4.

Odată cu aderarea Greciei la data de 01.01.1978 numărul judecătorilor s-a mărit de la 9 la 11, iar cel al avcoaților generali de la 4 la 5.

Aderarea Portugaliei și a Spaniei la data de 01.07.1986 a determinat creșterrea numărului de judecători de la 11 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.

Având în vedere că numărul acțiunilor introduse la Curtea de justiție au crescut în mod constant de la constituirea acesteia, soluționarea cauzelor deduse judecății s-a prelungit, ca urmare, apariția efectelor negative asupra rapidității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a normelor comunitare și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile a fost inerentă.

Din aceste motive, precum și considerentele perfecționării protecției juridice a intereselor părților și menținerea calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, aș încât săse permită Curții de justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare – Curtea de primă instanță.

Se ajunsese ca acțiunile directe să fie soluționate, în medie, în 2 ani, pe când acțiunile pentru obținerea prehotărârilor (hotărârile preliminare) era nevoie de 1 an și jumătate.

În primă faza, din pricina controversei privitoare la caracterul preponderent judiciar sau cu precădere administrativ al viitoarei instanțe nu s-a reușit înființarea acesteia.

În cele din urmă, în anul 1985 prin Actul Unic european (AUE), art. 11, care a introdus art. 168A în Tratatul CE, s-a hotărât că , la cerea Curții de justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului european, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe lângă Curtea de justiție o Curte de primă instanță, căreia să i se transfere competențele de a examina și decide în primă instanță asupra unor categorii de acțoiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui dreopt de recurs la Curtea de justiție numai privind aspectele de drept și în conformitate cu condițiile stabilite în statut.

Consiliul a mai fost abilitat să hotărască structura curții și să realizeze adaptările necesare, precum și amendamentele ce urmau a se aduce statutului Curții de justiție.

Astfel, prin Decizia nr. 88/591 din 24.10.1988 a Consiliului a fost înființată Curtea de primă instanță a Comunităților europene, acordându-i-se competențe determinate.

Curtea de justiție de primă instanță a Comunităților europene sau potrivit terminologiei franceze, Tribunalul, sau Tribunalul de primă instanță și-a început activitatea la data de 30.10.1989. Ea a început să funcționeze ca instanță subordonată Curții de justiție, cu sediul la Luxemburg. Competențele acesteia erau în materia concurenței, a litigiilor privind acordarea de despăgubiri și în domeniul dreptului funcționarilor comunitari.

În primii ani de funcționare, Tribunalul de primă instanță nu a condus la descongestionarea preconizată a activității Curții de justiție. Din acest motiv, în anul 1993 printr-o nouă hotărâre a Consiliului, Tribunalul de primă instanță a preluat spre soluționare toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private, mai puțin cele introduse pe baza dreptului antidumping .

Odată cu valul de aderări din 01.01.1995 după intrarea în UE a Suediei, a Austriei și a Finlandei, numărul de judecători ai Curții de justiție a crescut la 15, iar acel al avocaților generali la 9, dar în cazul avocaților generali numărul acestora, începând din data de 06.10.2000 a fost redus la 8.

În prezent, Curtea este compusă din 25 de judecători și 8 avocați generali. Numărul judecătorilor, precum și cel al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții.

Sistemul judiciar comunitar nu este reprezentat în mod exclusiv de Curtea de justiție , ci este format dintr-un ansamblu jurisdicțional mai amplu, în compunerea căruia se regăsesc atât Curtea de justiție, Tribunalul de primă instanță, cât și jurisdicțiile naționale ale statelor membre.

Secțiunea II: Delimitări conceptuale

Constituirea, chiar de la debutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de justiție având menirea de a veghea la respectarea normelor comunitare a avut o influență hotărâtoare asupra evoluției Comunităților.

Totodată, însăși existența unei Curți de judtiție este un element determinant pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către state membre și, implică pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune.

În doctrina de specialitate se arată că respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea normelor comunitare de către Curtea de justiție se face în condiții similare jurisdicțiilor statale. S-a ajuns la această concluzie avându-se în vedere caracterul intern al jurisdicției comunitare. Acest caracter este relevat de persoana justițiabililor, de competența Curții, de natura conflictelor deduse judecății, precum și de procedura de soluționare a acestora.

De vreme ce justiția internațională clasică este, în genere, facultativă, competența obligatorie constituind excepția, Curtea de justiție a Comunităților europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competență. Jurisdicția Curții de justiție a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar împotriva statelor membre (art. 169 și art. 170 din tratatul instituind CE), dar și că, în domeniul care i-a fost dat spre competență, în mod exclusiv, nu poate fi supus altei metode de reglementare.

Un alt criteriu care susține caracterul intern al jurisdicției comunitare este cel al persoanelor care pot sesiza Curtea de justiție în vederea soluționării unui litigiu. Astfel, există situații când și particularii, persoane fizice sau juridice pot sesiza Curtea de Justiție, în timp ce, ca regula, jurisdicțiilor internaționale le sunt trimise spre soluționare conflicte interstatale.

În prezent, existența unor instanțe judecătorești, pe plan internațional, constituie o excepție. Apariția acestora se datorează acordurilor interstatale, dar în același timp asistăm la o creștere a numărului instanțelor cu caracter regional.

În acest sens au fost create Curtea europenaă a Drepturilor Omului și Curtea Interamericană. Cele două instanțe judiciare au o vocație regională, iar rolul acestora este de a veghea la respectarea drepturilor omului.

De asemenea, de-a lungul timpului s-a dorit ca, pe cât cu putință, diferendele de natură politică sau juridică ivite să fie soluționate pe cale pașnică. În acest sens, prin Convenția de la Haga (1907) se revede că pentru litigiile pe probleme cu caracter juridic, ar fi de preferat ca, în caz de nevoie, părățile contractante să recurgă la arbitraje pe cât le-ar permite împrejurările.

Tot prin Convenția de la Haga a luat naștere Curtea Permanentă de Arbitraj, însă doar un număr mic de litigii au fost deduse spre soluționare acesteia. Din acest considerent rolul acesteia în prezent este acela de a propune candidați la Curtea de Justiție internațională.

Așadar, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, așa cum o arată și denumirea acesteia, este o jurisdicție facultativă la care părțile aflate în conflict pot apela în vederea soluționării litigiilor pe calea arbitrajului.

De asemenea, sub egida organizațiilor cu vocație universală, își desfășoară activitatea instanțe cu caracter administrativ.

Ideea de a înființa o structură judicară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a data naștere unor inițiative din partea mai multor state. Prima instanță judiciară a fost Curtea de justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaraguaa Convenției prin care a fost înființată.

Pactul Societăților Națiunilor la art. 14 este cel care pune bazele apariției primei Curți Internaționale de Justiție. Din punct de vedere al competenței, se poate internațională.

Așadar, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, așa cum o arată și denumirea acesteia, este o jurisdicție facultativă la care părțile aflate în conflict pot apela în vederea soluționării litigiilor pe calea arbitrajului.

De asemenea, sub egida organizațiilor cu vocație universală, își desfășoară activitatea instanțe cu caracter administrativ.

Ideea de a înființa o structură judicară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a data naștere unor inițiative din partea mai multor state. Prima instanță judiciară a fost Curtea de justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaraguaa Convenției prin care a fost înființată.

Pactul Societăților Națiunilor la art. 14 este cel care pune bazele apariției primei Curți Internaționale de Justiție. Din punct de vedere al competenței, se poate observa că aceasta era lăsată la aprecierea statelor, statuându-se însă că statele pot hotărâ ca jurisdicția Curții să fie obligatorie.

Din momentul înființării Organizației Națiunilor Unite, s-a statuat, în cuprinsul articolului 95 din Cartă, că organul judiciar principal al Națiunilor Unite este Curtea Internaționaă de Justiție la care vor fi părți toate statele mebre ale Organizației Națiunilor Unite.

Este posibil ca un stat care nu este memru ONU să devină parte la Statut în condițiile care urmează să fie stabilite, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

În fața Curții sunt deduse judecății litigiile interstatale, cu condiția ca părțile să fi subscris Statului acesteia și să accepte jurisdicția Curții.

În conformitate cu Statutul Curții, în competența acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta ONU sau în tratatele în vigoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă potrivit Convenției (1953) să se pronunțe asupra tuturor chestiunilor privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale care îi sunt supuse spre judecare prin sesizări statale sau prin cereri individuale.

Normele referitoare la procedura jurisdicțională a Curții Europene a Drepturilor Omului sunt cuprinse în: Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum aceasta a fost amendată prin Protocolul nr. 11 adoptat în anul 1998; Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului și Acordurile europene privind persoanele care participă la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru buna desfășurare a procesului, părțile, reprezentanții acestora și celorlalți participanți li se acordă anumite imunități și facilități. Imunitățile și facilitățile prevăzute în Acordurile europene privind persoanele care participă la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sunt acordate pentru asigurarea libertății cuvântului, aflării adevărului și a independenței necesare îndeplinirii funcțiilor ce revin unor persoane implicate în activitatea jurisdicțională a Curții ori pentru a oferi posibilitatea de exercitare a unor drepturi ce aparțin părților în proces.

CEDO soluționează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Curtea penală internațională (CPI) a fost înființată ca organ jurisdicțional permanent cu competență obligatorie pentru statele părți la Statut. Statutul Curții penale Internaționale a fost adoptat la 17 iulie 1998 cu ocazia Conferinței Dipolmatice a Plenipotențiarilor, organizată la ROMA (15 iunie – 17iulie 1998), în conformitate cu rezoluțiile Adunării generale a ONU nr. 51/207 din 17 decembrie 1996 și nr. 52/160 din 15 decembrie 1997. Sediul Curții penale Internaționale este stabilit la Haga. Curtea penală internațională se pronunță asupra celor mai grave crime care privesc comunitatea internațională în ansamblul său. Potrivit art. 1 din Statut jurisdicția CPI este considerată complementară jurisdicțiilor naționale.

Jurisdicția CPI se referă la crima de genocid (definită în art. 6), crimele contra umanității (definite în art. 7), crimele de război (art. 8) și crima de agresiune.

CPI nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a Statutului (art. 11).

Curtea poate fi sesizată (prin Procurorul său) de către un stat parte, de către Consiliul de Securitate sau din oficiu.

CPI nu are jurisdicție asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârșirii crimei, iar capacitatea oficială (inclusiv de șef de stat sau membru în guvern ori în parlament) nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.

Curtea penală internațională are personalitate juridică internațională și capacitate juridică necesară pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea obiectivelor sale, pe teritoriul oricărui stat parte și, prin acord special, al oricărui alt stat.

Pe plan internațional, au fost create instanțe de jurisdicție penală, cu competență specială și cu durată determinată de durata soluționării cauzelor trimise spre judecată. Printre asemenea instituții putem aminti: Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg (Acordul de la Londra 1945). Obiectivul acestei instanțe a fost urmărirea și pedepsirea criminalilor de război.

De asemenea din categoria tribunalelor penale internaționale ad-hoc face parte și Tribunalul internațional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru violări grave ale Dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii (TPII).

Tribunalul a fost creat prin Rezoluția nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii „între 1 ianuarie 1991 și o dată ce va fi stabilită de Consiliul de Securitate după restabilirea păcii”.

Jurisdicția acestuia este determinată de Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid pentru încălcările normelor războiului și pentru săvârșirea crimelor contra umanității.

Competențele TPII se întind inclusiv la cazuri de crime săvârșite în condiții de conflict intrastatal, nu doar de conflicte internaționale.

Având în vedere că Tribunalul a fost creat de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU se poate spune că acesta este un organism internațional veritabil.

Statutul TPII prevede proceduri penale detaliate care includ și dreptul la apel al inculpatului. Articolul 9 alin. (2) prevede primatul TPII față de instanțele naționale, în ipoteza în care acesta solicită instanțelor naționale transferul acuzatului și investigației către jurisdicția sa.

În componența Tribunalului intră 11 judecători aleși de Adunarea generală a ONU în septembrie 1993 și un procuror-șef pentru efectuarea urmăririi și trimiterii în judecată.

TPII poate dispune condamnarea inculpaților la executarea pedepsei cu închisoarea, dar nu poate acorda pedeapsa cu moartea. Prima sentință a fost pronunțată în decembrie 1996.

O altă instituție penală cu caracter ad-hoc a fost instituită prin Rezoluția 995/8 noiembri 1994 a Consiliului de Securitate ONU. Tribunalul internațional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru genocid și alte violări grave ale Dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor rwandezi responsabili pentru genocid și alte violări grave comise pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. Ca urmare a conflictelor declanșate aproape un milion de persoane au fost ucise în regiunea menționată din Africa.

De menționat este faptul că, spre deosebire de ostilitățile desfășurate pe teritoriile fostei Iugoslavii unde putem surprinde atât elemente specifice unui conflict național, cât și internațional, în cazul înfruntărilor de pe teritoriul Rwandei a fost vorba de un conflict național.

CAPITOLUL II: Curtea de justiție a Comunităților euorpene – instituție jurisdicțională comunitară

Secțiunea I: Componența și statutul membrilor Curții

Curtea este alcătuită din judecători și avocați generali. Cei din urmă au menirea de a se pronunța, în mod independent, în soluționarea pricinilor supuse judecății Curții, prin concluziile care constituie faza finală a procedurii orale.

Atât judecătorii, cât și avocații generali sub numiți de comun acord de guvernele statelor membre pe o perioadă de 6 ani.

Curtea este formată din 25 de judecători și 8 avocați generali. Tratatele nu fac referire la cetățenia membrilor Curții. În practică, există un acord nescris pentru repartizarea posturilor între statele mebre. Fiecare stat are câte un reprezentant, ceea ce îngăduie ca toate sistemele juridice să fie reprezentate în Comunitate.

Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Nisa asupra Tratatului CE, în prezent în componența Curții de Justiție intră câte un judecător aparținând fiecărui stat membru. Judecătorii sunt numiți prin acordul statelor membre fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară de confirmare din partea instituțiilor comunitare, pe o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 se realizează o înlocuire parțială a judecătorilor (sunt înlocuiți alternativ 7 sau 8 judecători).

Judecătorii trebuie să fie aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările din care fac parte, a celor mai înalte funcții jursidicționale sau care sunt juriști de o competență recunoscută.

Pentru că legea nu distinge, pot fi desemnați pentru funcția de judecător al Curții de Justiție oricare dintre persoanele de formație juridică, îndeplinind condițiile prevăzute de lege, cum ar fi: judecători, procurori, avocați, cercetători științifici în domeniu etc. În Constituția Europeană (art. III- 262) este prevăuzută instituirea unui comitet care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcțiilor de judecător și avocat general în cadrul Curții Europene de Justiție și a Tribunalului de primă instanță înainte de luarea deciziei de numire de către guvernele statelor membre. Comitetul este format din șapte personalități dintre foștii membri ai Curții Europene de Justiție și ai Tribunalului de primă instanță, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul European. Consiliul de miniștri adoptă o decizie europeană care stabilește regulile de funcționare a acestui comitet, precum și o decizie europeană prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții Europene de justiție.

Judecătorii desemnează dintre ei pentru un mandat de 3 ani, pe președintele Curții de justiție. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia,precum și deliberările în Camera de Consiliu. Competențele sale jursdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

În structura Curții de Justiție intră și un număr de 8 avocați generali. Aceștia au obligația, ca acționând cu deplină imparțialitate și independență, să prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în fața Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale.

Potrivit prevederilor art. 165 (221) alin. (4) și art. 166 (222) alin. (3) din Tratatul CE, la cererea Curții de Justiție, numărul judecătorilor și avocaților generali care intră în componența Curții de Justiție poate fi mărit prin decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate de voturi.

În timpul exercitării mandatului de judecător, aceștia nu pot să mai dețină altă funcție politică sau administrativă indiferent dacă este remunerată sau nu (cu excepția funcțiilor didactice sau a celor de cercetător științific – prin derogare specială).

Înainte de a începe exercitarea funcțiilor în Cadrul Curții de justiție, judecătorii și avocații generali au obligația de a depune un jurământ privind exercitarea corectă și imparțială a atribuțiilor lor privind exercitarea corectă și imparțială a atribuțiilor lor și privind păstrarea secretului profesional.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul de procedură al Curții de justiție a Comunităților europene, conținutul jurământului este următorul: „Jur să-mi exercit atribuțiile cu deplină imparțialitate și conform conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor”.

Astfel, conform dispozițiilor art. 4 din Statut, la preluarea funcției, judecătorii se angajează solemn ca pe durata exercitării funcției lor și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din respectiva funcție, mai ales datoria de onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor avantaje după încetarea funcției lor.

Calitatea de judecător încetează prin înlocuire legală, decesul judecătorului, demisie sau pensionare. Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face față obligațiilor privind funcția sa, dispunând eliberarea din funcție. Dacă un judecător se pensionează în timpul mandatului său, el va fi înlocuit cu un alt judecător numit pentru perioada de mandat ce a mai rămas (srt. 7 din Statut).

Potrivit art. 222 (166) alin. 2 din Tratatul CEE „ Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale astfel cu este definită în art. 220 (164)”. Astfel avocații generali asistă CJE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea sa.

În opinia majorității specialiștilor în drept comunitar instituția „avocatului general” a fost concepută pe modelul așa numitului „commisaire de gouvernement” francez. Acesta participă în procedurile de contencios administrativ în fața „Conseil d’Etat” în mod obligatoriu și participă voluntar la procesele din fața instanțelor administrative franceze (Tribunaux administratifs) având o poziție procesuală și un statut asemănător cu cel al avocatului general.

În fiecare an la data de 06 octombrie (data începerii anului jurisdicțional comunitar) avocații generali aleg dintre ei un prim-avocat general care are ca atribuție principală, desemnarea avocatului general competent pentru fiecare cauză în parte.

Avocații generali dispun de aceeași înzestrare tehnică și de personal ca și judecătorii, fiecare având un cabinet cu trei colaboratori personali și secretariat.

La fiecare ședință de judecată participă un avocat general care după încheierea procedurii orale va depune „concluziile finale”. Aceste concluzii sunt un gen de aprobare juridică, aviz pe probleme de drept formulate de un „judecător solitar” și se termină cu o propunere de soluție adresată completului de judecată.

Avocatul general nu participă la deliberări și nu semnează hotărârea.

Într-o serie de proceduri, avocatul general participă fără să fie sesizată prezența sa de public, acestea fiind cazurile când procedura prescrie anterior adoptării unei soluții procedurale ascultarea avocatului general. Asemenea cazuri sunt de exemplu: alegerea unei alte limbi ca limbă procedurală; disjungerea sau conexarea unor cauze; repetarea administrării unor probe; redeschiderea procedurii orale ș.a.

În timp ce judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează întotdeauna singur concluziile finale, care reprezintă un conglomerat de avize juridice, articole doctrinare de specialitate și de hotărâri judecătorești.

De asemenea, în componența Curții intră și un grefier. Acesta este numit de Curte, cu consultarea avocaților generali. Durata mandatului este de 6 ani.

Statutul grefierului este fixat de Curte și, în momentul în care se constată că acesta nu mai corespunde condițiilor avute în vedere la data numirii sau că acesta nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin, există posibilitatea revocării.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate suplini la nevoie.

Rolul grefierului este unul dublu, pe de o parte el îndeplinește atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte atribuții administrative. Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură.

Totodată, grefierul, asistă la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. El are, de asemenea, în grija sa arhivele și se ocupă de publicațiile Curții.

Din punct de vedere administrativ, grefierul are atribuții privind gestiunea și contabilizarea Curții cu sprijinul unui administrator.

Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.

Tot în cadrul Curții regăsim și instituția raportorilor adjuncți (specifică auditoriatului din Consiliul de stat francez sau belgian). Aceștia au rolul de a-i ajuta pe președinte în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în realizarea funcțiilor lor. Raportorilor adjuncți nu le este îngăduit să voteze, însă pot participa la deliberări în cauzele ce le-au fost supuse atenției.

Judecătorii și avocații generali sunt asistați de doi referenți, personalități în domeniul juridic, de regulă doctori în drept, de aceaași cetățenie cu judecătorul sau avocatul. Referentul atașat fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, îndeobște în cazul avocaților generali.

Atât judecătorii, cât și avocații generali beneficiază de imunitate de jursidicție, chiar și după încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia.

Totodată, aceștia au obligația de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea de justiție a Comunităților europene își are sediul (Luxemburg).

Secțiunea II: Organizare și funcționare

Aspectele de detaliu privind organizarea și funcționarea Curții se regăsesc în Protocolul supra Statutului Curții de Justiție și în Regulamentul de procedură al Curții de justiție a Comunităților europene.

Sediul Curții de justiție a fost stabilit la Luxemburg.

Din sistemul organizatoric a Curții de justiție fac parte următoarele structuri:

grefa care funcționează pe lângă Curte, fiind deservită de un grefier asistat de un grefier adjunct;

secretariatul juridic alcătuit din referenți de specialitate;

departamentul de cerecetare și documentare, cu rolul de apune la dispoziția membrilor Curții toate informațiile necesare privind dreptul comunitar și legislațiile naționale. În cadrul acestei structuri funcționează cel puțin un specialist pentru fiecare sistem juridic național.

Activitatea juridică și administrativă a Curții este condusă de președintele acesteia, desemnat din rândul judecătorilor.

El prezidează dezbaterile cauzei și deliberează în camera de consiliu, repartizează cazurile pe camere, stabilește un judecător raportor pentru fiecare cauză, fixează zilele deliberărilor și audierilor, decide prin ordonanță preșidințială asupra cererilor provizorii.

Curtea de justiție a Comunităților europene funcționează în mod permanent. Durata vacanțelor judecătorești este fixată de Curte, ținând cont de necesitățile serviciului. Datorită volumului mare de cauze s-a prevăzut posibilitatea creării în cadrul Curții, a unor camere compuse din trei sau cinci membri.

Competența materială a camerelor este decisă în plenul Curții odată cu alegerea președinților acestora. Curtea se reunește în camere sau în camera unică.

De obicei, camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar pot și judeca anumite categorii de cauze, cu excepția celor care au fost deduse judecății Curții prin sesizări venite din partea unui stat sau din partea unei instituții, în condițiile prevăzute de Regulament, precum și recursurile în interpretare.

În prezent, în cadrul Curții de justiție funcționează 6 camere, dintre care patru sunt compuse din trei judecători, iar două din cinci judecători.

Curtea de justiție poate decide în mod valabil doar cu un număr impar de judecători, iar în ipoteza în care numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai mică se va abține să participe la deliberări.

Procedura în fața Curții de justiție comportă două etape: etapa scrisă și etapa orală.

De îndată ce a fost depusă o cerere prin care se introduce acțiunea, Președintele, încredințând cauza unei Camere pentru cercetări pralabile, va desemna și un judecător din acea Cameră în calitate de raportor. Acesta are obligația de a studia dosarul și de aprezenta Curții un raport prealabil, care va cuprinde faptele și oopinia sa în legătură cu necesitatea cercetărilor prealabile.

Înainte de a începe procedura orală, judecătorul raportor întocmește un raport de audiență cuprinzând o expunere sumară a faptelor și considerațiilor părților, care, uneori, cu anumite modificări, este reluată în hotărârea finală. După terminarea procedurii orale el va redacta partea din hotărâre privind chestiunile de drept. Ea va fi supusă discuției Curții, care și-o poate însuși sau poate impune modificări, contrar opiniei judecătorului raportor.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa numitei „Camere de Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus consluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși în Camera de Consiliu.

Deciziile Curții reunită în ședință plenară sunt valabile dacă sunt prezenți nouă judecători. Deciziile camerelor compuse din trei sau cinci judecători sunt valabile numai dacă sunt luate de trei judecători. Deciziile camerelor compuse din șapte judecători sunt valabile numai dacă sunt luate de cinci judecători. Curtea și camerele deliberează în camera de consiliu. La deliberare nu pot participa decât judecătorii care au asistat la procedura orală și, eventual, raportorul adjunct însărcinat cu studiul cauzei.

În lipsa consensului în cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete și procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curții sunt colective și o angajează în întregul ei.

Lucrările Curții se desfășoară, de regulă., în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Uniunea Europenă.

Hotărârile sunt motivate și pronunțate în ședință publică, la care părțile trebuie să fie prezente. Ele sunt traduse în toate limbile oficiale și publicate în Culegerea de hotărâri a Curții.

Secțiunea III: Competența de judecată

Curtea de justiție este instituția jursidicțională a Uniunii Europene, aceasta însemnând că în domeniile în care se aplică legislația U.E., Curtea de Justiție este Curtea Supremă a U.E..

Curtea de justiție este instituția comunitară care funcționează permanent și care adoptă hotărâri care nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe.

Competența ce revine Curții, potrivit tratatelor comunitare nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire, deoarece este în mod expres prevăzută în tratatul CE, care la art. 183 menționează că „sub rezerva competențelor atribuite Curții de justiție prin prezentul tratat, litigiile în care Comunitatea este parte, nu sunt excluse pe acest motiv din competența tribunalelor sau Curților statelor membre”.

competența cu privire la persoane – ratione personae

Curtea de justiție a Comunităților europene, așa cum apare din analiza dispozițiilor Tratatelor europene, areîn sarcina sa soluționarea litigiilor dintre statele membre ale UE, între statele membre și instituțiile comunitare, precum și conflictele ivite între instituțiile comunitare.

Așadar, calitate procesuală activă, respectiv de reclamant în fața Curții de justiție, o pot avea atât statele membre, cât și particularii persoane fizice sau juridice care au intrat într-un conflict de interese cu instituțiile comunitare.

Din punct de vedere a calității procesuale pasive, pot fi pârâți în fața Curții statele membre, precum și instituțiile Uniunii Europene.

Totodată, Curtea, spre deosebire de orice alt organ jurisdicțional internațional, are obligația -în anumite ipoteze și cu îndeplinirea mai multor criterii- să soluționeze pricini și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele/instituțiile comunitare.

competența materială – ratione materiae

Trebuie menționat faptul că, Curtea de justiție a Comunităților europene este obligată și în egală măsură are responsabilitatea de a observa și de a asigura justa interpretare și aplicare a dreptului comunitar, astfel cum reiese el din legislația primară conferită de Tratatele Comunităților, precum și de instituțiile Comunităților europene.

Curtea de justiție europeană este instituția jurisdicțională care exercită prerogative precum:

controlul normativ, care presupune verificarea compatibilității actelor juridice emise de Consiliu sau Comise cu prevederile tratatelor și principiile generale de drept comunitar;

joacă rolul unei curți constituționale clarificând drepturile și obligațiile reciproce ale instituțiilor europene și a relațiilor juridice între statele membre U.E.;

are atribuțiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de persoane fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum și recursurile introduse de agenții instituțiilor europene împotriva angajatorilor lor;

îndeplinește funcțiile unui tribunal civil determinând răspunderea extracontractuală în ceea ce privește repararea prejudiciilor produse în exercitarea de către U.E. a atribuțiilor sale oficiale;

acționează precum o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate.

Raportată la aceste competențe, Curtea apare ca o jurisidicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.

CAPITOLUL III: Activitatea procesuală în fața Curții de justiție

Secțiunea I: Procedura de judecată

Procedura de judecată în fața curții de justiție presupune două etape: etapa scrisă și etapa orală.

Procedura de judecată în fața Curții de justiție este reglementată prin dspozițiile cuprinse în art. 37-82 din Regulamentul de procedură al Curții de justiție.

Etapa scrisă

Acestă etapă debutează cu depunerea unei plângeri prin care se intentează acțiunea. Plângerea este adresată grefierului și trebuie să conțină indicarea numelui, a domiciliului reclamantului, a calității semnatarului ei, indicarea părții sau a părților împotriva cărora s-a formulat plângerea, obiectul litigiului, cererile și o expunere sumară a motivelor invocate. Cererea se depune în cinci copii pentru Curte, la care se adaugă câte o copie pentru fiecare din părțile cauzei. Fiecare copie este certificată de partea care le depune. Orginalul oricărui act de procedură trebuie semnat de agentul său sau de avocatul părții. În plângere, reclamantul trebuie să indice un domiciliu procesual în localitatea de sediu a Curții. După primirea cererii, grefierul va publica în Jurnalul Oficial al Comunității Europene o informare privind obiectul cererii, numele și domiciliul părților, motivele în fapt și îndrept ale cererii.

Plângerea este comunicată pârâtului, care beneficiază de un termen de o lună pentr4u a prezenta un memoriu în apărare, care va cuprinde argumentele invocate în drept și în fapt, probele propuse și concluziile.

Plângerea și memoriul în apărare pot fi completate printr-o replicăa reclamantului și o contrareplică a pârâtului, prin care se mai pot propune probe noi. În cursul judecățiieste interzisă prezentarea de motive noi, cu excepția celor descoperite pe parcursul procesului. Președintele va încredința cauza unei camere pentru cercetări prealabile și va desemna un judecător raportor.

După studiul dosarului, judecătorul raportor va prezenta Curții un raport prealabil cuprinzând problemele cele mai importante în legătură cu cauza. După ascultarea avocatului general Curtea decide răspunsul la propunerea judecătorului raportor.

Curtea stabilește prin ordonanță faptele care trebuie dovedite, precum și măsurile de instrucție pe care le consideră oportune. Ordonanța se comunică părților.

Măsurile de instrucție includ aspecte referitoare la: înfățișarea părților, cereri de informații, prezentarea de documente, proba cu martori, expertiza, cercetarea la fața locului. Părților le este îngăduit să asiste la măsurile de instrucție. Statele membre și instituțiile comunitare sunt reprezentate în fața Curții de către un agent desemnat pentru fiecare afacere; la rândul său agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat. Celelate părți trebuie să fie reprezentate de un avocat. Agenții, consilierii și avocații care compar în fața Curții beneficiază de drepturile și garanțiile exercitării funcțiilor lor în deplină independență.

După ascultarea avocatului general, Curtea poate dispune prin ordonanță verificarea anumitor fapte prin intermediul probei testimoniale. Martorii sunt citați de Curte din oficiu sau la cererea părților ori a avocatului general. Ei sunt audiați cu convocarea părților, care le pot adresa întrebări. După depoziție, martorii depun jurământul privind adevărul aspectelor relatate. Depoziția este reprodusă de grefier într-un proces verbal, semnat de președinte sau de judecătorul raportor însărcinat cu audierea, precum și de grefier. Procesul verbal reprezintă un act autentic.

De asemenea, Curtea poate dispune prin ordonanță efectuarea unei expertize.

Martorii și experții au dreptul la rambursarea cheltuielilor de deplasare și de sejur. Martorii au dreptul la o indemnizațoe pentru câștigul nerealizat, iar experții au dreptul la onorarii pentru lucrările efectuate. Aceste sume sunt plătite prin casieria Curții. Grefierul întocmește un proces-verbal al fiecărei ședințe, care constituie act autentic.

După îndeplinirea măsurilor de instrucție, Curtea poate acorda termen părților pentru a prezenta concluzii scrise. După împlinirea acestui termen președintele fixează data deschiderii etapei orale.

etapa orală

În cadrul etapei orale au loc dezbaterile, respectiv asculatrae părților și a avocatului general. Înainte de a se trece la etapa orală, judecătorul raportor are obligația de a realiza un raport de audiență conținând relatarea faptelor și considerațiile părților. După această etapă judecătorul raportor redactează partea de hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării Curții.

Totodată, pot fi numiți și raportoi asistenți care să-i asiste pe judecătorii raportori în activitatea lor, precum și pe președintele Curții în adoptarea unei măsuri provizorii.

În cadrul etapei orale părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice, în fața judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocați, după care se dă cuvântul avocatului general.

În final Curtea deliberează și se pronunță pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susținerilor părților și a concluziilor formulate de avocatul general. Deliberarea este secretă și are loc în Camera de Consiliu. Hotărârea se pronunță în ședință publică, cu convocarea părților.

Soluțiile pronunțate de Curtea de justiție se pot prezenta fie sub formă de hotărâre, fie sub formă de ordonanță.

Prin hotărâre se soluționează pe fond litigiile, pronunțându-se o soluție finală, în timp ce prin ordonanță se pronunță soluții privind intervențiile, măsurile provizorii, precum și cele executorii.

Hotărârea pronunțată în soluționarea unui litigiu trebuie să cuprindă: data la care a fost pronunțată; numele președintelui și ale judecătorilor participanți; numele avocatului general; numele grefierului; indicarea părților; numele agenților, consilierilor, sau avocațilorpărților; expunerea sumară a faptelor; concluziile părților; motivarea; ddispozitivul, inclusiv decizia privind cheltuielile.

Originalul hotărârii, semnat de președinte, judecătorii care au deliberat și grefier, este sigilat și depus la grefa instanței. Fiecărei părți i se comunică o copie certificată confoormă cu originalul.

Erorile materiale sau de calcul pot fi rectificate de Curte, din oficiu sau la cererea unei părți, în termen de două săptămâni de la data pronunțării. Cererea se soluționează în camera de consiliu prin ordonanță, care se atașează la originalul hotărârii rectificate.

Curtea publică o Culegere de jurisprudență care cuprinde hotărârile pronunțate, împreună cu concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele privind măsuri urgente. Grfierul răspunde de apariția publicațiilor Curții.

De asemenea Curtea, hotărăște și asupra cheltuielilor ocazionate de proces. Acestea pot fi suportate de părți, de statele și instituțiile care au intervenit în litigiu. Dacă o parte se află în imposibilitate de a suporta cheltuilile judecătorești, poate formula o cerere de asistență judiciară gratuită însoțită de documentele justificative. În vederea soluționării cererii, președintele desemnează un judecător raportor. Camera din care acesta face parte poate admite cererea parțial sau în totalitate, ori o poate respinge.

Curtea de justiție se poate desista, dispunând scoaterea cauzei de pe rol, hotărând asupra cheltuielilor de judecată, dacă înainte de pronunțarea hotărârii reclamantul renunță la acțiune sau părțile cad de acord asupra încetării litigiului.

Procedura de judecată poate fi suspendată, fie prin ordonanța Curții sau a Camerei căreia i-a fost distribuită cauza, fie prin decizia președintelui (în funcție de dispozițiile tratatului), în ambele cazuri, cu asculatrea prealabilă a avocatului general.

Procedurile speciale

Procedurile speciale sunt reglementate prin dispozițiile art. 83-109 din Regulamentul d procedură al Curții de justiție.

Printre aceste proceduri se regăsesc:

măsurile provizorii adoptate de calea procedurii simplificate

Cererile privind luarea unei măsuri provizorii sunt admisibile doar dacă sunt rezultatul voinței uneia dintre părțile unui litigiu supus judecății Curții. Cererea trebuie să precizeze obiectul litigiului, motivele care impun urgența, precum și motivele de fapt și de drept care determină aprobarea măsurii provizorii solicitate.

Cererea se adresează părții adverse, care beneficiază de un termen scurt pentru a-și preciza punctul de vedere oral sau în scris. Cererea se soluționează personal de către președinte sau de către cCurte, când este deferită acesteia.

Cererea poate fi soluționată chiar înainte de formularea observațiilor de către partea adversă, când urgența impune acest lucru.

Soluționarea cererii se face prin ordonanță motivată, care nu este supusă nici unei căi de atac. Ordonanța are un caracter provizoriu și nu prejudiciază fondul cauzei.

Ordonanța poate fi modificată la cererea părții interesate, atunci când se schimbă circumstanțele care au stat la baza adoptării ei.

intervenția

Statele membre, instituțiile comunitare sau orice persoană care justifică un interes în soluționarea unui conflict supus Curții, pot să formuleze cerere de intervenție în cauza respectivă.

Cererea de intervenție poate fi formulată în termen de 3 luni de la data publicării informării asupra existenței litigiului în JOCE.

Cererea de intervenție va cuprinde: indicarea cauzei, părțile principale, numele și dominiliul intervenientului, motivele cererii. Cererea se comunică părților, care au posibilitatea de a-și prezenta concluziile privind intervențiasolicitată. Soluționarea cererii se face prin ordonanță pronunțată de președintele Curții.

Dacă se admite cererea, intervenientului i se comunică actele de procedură ale cauzei, având posibilitatea de a prezenta un memoriu de intervenție care va cuprinde concluziile sale privind cererea principală. Intervenientul va lua procedura din stadiul în care se afla la momentul intervenției.

pronunțarea hotărârilor în lipsă și opoziția

În cazul în care pârâtul, legal citat, nu se prezintă la termenele stabilite, cauza poate fi judecată în lipsa acestuia, la cererea reclamantului. Hotărârea pronunțată în lipsă este executorie, însă împotriva acesteia poate fi formulată opoziție.

Opoziția se formulează în termen de o lună de la comunicarea hotărârii, iar după depunerea acesteia, președintele fixează un termen pentru prezentarea observațiilor de către cealaltă parte. Asupra cererii, Curtea se pronunță prin hotărâre nesusceptibilă de opoziție.

atribuirea unor cauze Camerelor

În masura în care, Curtea apreciază că, o anumită cauză nu impune luarea unei decizii într-o ședință plenară, o poate trimite spre judecare unei camere. Trimiterea nu este admisibilă dacă un stat membru sau o instituție comunitară se opune, cu condiția ca acestea să fie parte în proces.

Din categoria procedurilor speciale mai fac parte: recursurile împotriva deciziilor Colegiului de arbitraj; interpretarea hotărârilor; trimiterile prjudiciare și alte proceduri în materie de interpretare; procedura avizelor; procedurile prevăzute în acordul SEE.

Căile de atac extraordinare

Terța opoziție

După pronunțarea unei hotărâri, poate fi formulată o cerere de terță opoziție de către orice persoană interesată. Cererea va trebui să îndeplinească acleași condiții precum cele avute în vedere de regulament pentru plângerea inițială, la care se adaugă mențiuni privind: hotărârea atacată, motivele pentru care hotărârea respectivă încalcă drepturile terțului opozant, motivele pentru care terțul opozant nu a participat la judecarea litigiului principal.

Dacă hotărârea atacată a fost publicată în JOCE, termenul de formulare a terței opoziții este de două luni de la data publicării.

De asemenea, la cererea terțului opozant, poate fi suspendată executarea hotărârii atacate.

Hotărârea atacată va fi modificată în limitele admiterii sau respingerii terței opoziții. Pe marginea hotărârii atacate se va face mențiune privind soluția pronunțată asupra terței opoziții.

b) Revizuirea

Cererea de revizuire poate fi formulată în termen de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut faptul pe care se întemeiază cererea.

Cererea trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii ale unei plângeri în justiție, la care se adaugă mențiuni privind: hotărârea atacată, acele aspecte din hotărâre care sunt atacate, descrierea situației de fapt, mijloacele de probă, respectarea termenului de formulare a cererii.

Curtea decide asupra admisibilității cererii după ascultarea avocatului general, ope baza observațiilor scrise ale părților. Dacă se admite cererea, se va continua judecata pe fondul cauzei și se va pronunța o hotărâre.

Pe marginea hotărârii revizuite se face mențiune despre hotărârea de revizuire.

c)Interpretarea hotărârilor

Cererea de interpretare cuprind mențiunile obligatorii ale unei plângeri în justiție, la care se adaugă mențiuni privind: hotărârea vizată, pasajele a căror interpretare se cere.

Cererea de interpretare poate fi promovată de oricare dintre părți care justifică un interes în acest scop. Curtea decide prin hotărâre, după ascultarea avocatului general și după prezentarea observațiilor părților. Pe marginea hotărârii inițiale se menționează despre hotărârea interpretativă.

d) Reexaminarea

Reexaminarea este o cale de atac care poate fi pomovată în fața Curții numai atunci când se descoperă un fapt de natură să exercite o influență decisivă și care era necunoscut Curții și părții care cerer reexaminarea, înainte de pronunțarea hotărârii atacate. Procedura de reexaminare se deschide printr-o hotărâre a Curții de admitere în principiu, prin care se constată în mod expres existența unui fapt nou care justifică deschiderea procedurii.

Termenul de promovare a unei cereri de reexaminare în fața Curții este de 10 ani de la data pronunțării hotărârii.

Pot fi promovate cereri de reexaminare în fața Curții de justiție, în mod excepțional, împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul de primă instanță, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

când Tribunalul s-a pronunțat într-un recurs împotriva hotărârilor camerelor jurisdicționale sau cu privire la soluționarea unei chestiuni prejudiciare;

când există un risc serios de a se aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar.

Secțiunea II: Recursurile în fața CJE

Noțiunea de recurs nu se referă la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ca în dreptul român, ci semnifică acțiunea introdusă în primă instanță în fața Curții europene de justiție a Comunităților europene, ca instanță de fond.

Recursul în anulare

În literatura de specialitate recursul în anulare (acțiunea în anulare) este definit ca fiind plângerea referitoare la anularea în tot sau în parte a unor prevederi ale legsislației comunitare sau a unor instrumente ori măsuri legale adoptate de instituțiile comunitare.

Recursul în anulare este un instrument de control al legalității actelor comunitare și are ca obictiv desființare unui act cu caracter vădit ilegal.

Recursul în anulare conferă statelor membre, instituțiilor comunitare, persoanelor fizice ori juridice posibilitatea de a ataca în fața Curții un act cu caracter obligatoriu emis de Consiliu sau Comisie și de a obține, în anumite condiții, desființarea acestora.

Actele susceptibile a fi atacate printr-a acțiune în anulare la organele comunitare de justiție sunt prevăzute limitativ în tratatele comunitare.

Curtea va controla legaklitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul europena și Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei și BCE, altele decât recomandările și avizele și a actelor Parlamnetului european destinate să producă efecte juridice față de terți.

Caracteristic pentru cactele actele care sunt susceptibile de a fi atacate prin recurs în anulare este faptul că ele sunt acte organice comunitare, care trebuie să producă efecte juridice, așa cum sunt ele desemnate prin tratatele comunitare.

Alături de prevederile tratatelor, jurisprudența a stabilit anumite principii în acest domeniu. Astfel, s-a statuat că, judecătorul comunitar nu este ținut de denumirea pe care o poartă actul, el trebuind să aibă un rol activ și să procedeze la calificarea actului care este invocat în fața sa, în funcție de conținutul său, de efectele pe care acesta le produce, conform dreptului comunitar.

În ceea ce privește actele care sunt emise de o altă instituție în baza unei delegații, Curtea a stabilit responsabilitatea instituției de la care emană mandatul, statuând că delegarea nu poate constitui o modalitate de a evita răspunderea.

De asemenea, jurisprudența Curții a statuat că pot fi atacate în vederea anulării și actele care sunt emise de organe nemenționate în tratate, dacă acestea sunt destinate să producă efecte juridice față de terți. Este considerată admisibilă și o acțiune introdusă împotriva unor acte ale Curții de Conturi.

În conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a Comunităților, în cazul acțiunii de anulare există două categorii de reclamanți: reclmanți privilegiați (instituționali) și ceilalți reclamanți.

În cadrul reclamanților instituționali intră: statele, Consiliul și Comisia. Aceștia pot acționa în orice situație, chiar în cazurile în care nu sunt direct interesați, ci în baza interesului general de respectare a egalității comunitare, care este prezumată în orice acțiune a lor în acest sens.

Dreptul Parlamentului de a introduce o acțiune în anulare nu este prevăzut în tratate, dar jurisprudența a recunoscut această posibilitate în limitele acționării pentru protejarea prerogativelor proprii.

În categoria celorlalți reclamanți care au dreptul să introducă recursul în anulare intră persoanele fiziceși juridice. În cazul acestora, intentarea recursului comportă unele restricții, în sensul că ele au dreptul de a ataca doar anumite acte comunitare.

Termenul de recurs este de o lună în cazul Tratatului CECO și de două luni în cazul tratatelor CEE și CEEA. Termenul se socotește de la data publicării actului pentru cele care publicarea constituie condiția de validitate a actului.

În cazul unei decizii, termenul curge de la data notificării acesteia către destinatar.

Pentru actele care nu sunt publice și care nu sunt destinate unei anumite categorii de persoane, termenul curge din momentul în care se consideră că persoana reclamantă a fost în măsură să ia cunoștință de respectivul act.

Motivele de anulare sunt enumerate în mod identic în cele trei tratate: incompetența, încălcarea formelor substanțiale, încălcarea prevederilor tratatului sau a oricărei norme juridice de aplicare a acestuia, abuzul de putere.

Incompetența ca motiv de anulare a actelor comunitare poate fi stabilită în sarcina Comunității, a instituțiilor, organelor sau persoanelor care exercită funcții comunitare și sunt autori ai actului a cărui anulare se solicită.

S-au stabilit mai multe tipuri de incompetență: ratione temporis, ratione loci și ratione matetriae, conform tipurilor de competență a organelor.

Încălcarea formelor substanțiale este un motiv invocat frecvent de reclamanți. Curtea a stabilit că noțiunea de formă substanțială cuprinde formalitățile care fac parte integrantă din procesul de elaborare a actului și care îi conferă validitate, precum și alte condiții cerute de tratate, cum ar fi consultarea diferitelor organe. Motivarea actelor este, de asemenea, un element care poate să fie invocat, atunci când actul nu este suficient fundamentat.

Constituie motiv de anulare a oricărui act comunitar orice încălcare, prin conținutul acestuia, a vreunui tratat sau a altui act juridic comunitar superior celui în cauză, din punctul de vedere al ierarhiei normelor comunitare.

Preluat din dreptul francez, principiului anulării actului pentru abuz de putere are în vedere orice situație în care s-a adoptat un act juridic prin folosirea competențelor conferite de lege într-un alt scop decât cel prevăzut de acestea.

Se are în vedere urmărirea unui scop diferit de cel prevăzut de dispozițiile legale (exceptând cazul când autoritatea are posibilitatea legală să aleagă între obiectivele prevăzute în tratate), neaplicarea corectă a normelor de procedură specifice funcției și urmărirea de mobiluri inacceptabile (cu condiția să constituie motive determinante și nu secundare).

Art. 176 din Tratatul CEE stabilește în sracina instituției care a emis actul anulat săîntreprindă măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de justiție.

Consecințele anulării pentru instituția emitentă constau în luarea măsurilor corespunzătoare și în ceea ce privește actele care au fost emise în baza actului anulat, precum și de a proceda în mod corespunzător și cu alte acte de valoare juridică egală cu cel anulat care, eventual, sunt atinse de aceleași vicii și ca atare sunt pasibile de anulare.

Recursul în carență

Recursul în carență constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a organelor comunitare, precum și a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situații strict limitate, de a ataca în fața Curții abținerea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniștri de a decide în materii în care aceste organe comunitare au, prin tratate, obligația de a lua o anumită măsură.

Jurisprudența nu are o cazuistică semnificativă în acest domeniu, iar unele aspecte privind modul de exercitare și regimul acestei acțiuni nu sunt suficient consolidate. Dacă se acceptă că această acțiune este îndreptată împotriva Consiliului și Comisiei, nu este statuat dacă pot fi atacate și inacțiunile Parlamentului european.

Recursul în carență poate fi considerat ca fiind complementar acțiunii de anulare, întrucât dacă aceasta sancționează acțiunea ilegală a organelor comunitare concretizată în acte comunitare, recursul în carență sancționează neadoptarea de acte juridice.

Baza legală a acestor acțiuni se regăsește în tratatele constitutive ale comunităților.

Procedura recursului în carență cuprinde două etape. O etapă preliminară, depunere în întârziere a organului aflat în cauză și o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se examinează legalitatea inacțiunii organului comunitar.

În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară organului competent al comunităților să pună capăt inactivității sale. Cererea reprezintă, de fapt, o punereîn întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze organul comunitar că perseverarea în inactivitate va conduce la un recurs în carență. Este necesar, de aceea, ca prin cererea preliminară să se precizeze data de la curge termenul de două luni în decursul căruia organul comunitar trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se adresează numai organului competent obligat la o anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carență va putea fi introdus.

Dacă și după cele două luni trecute de la data punerii în întârziere, organul în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziție un nou termen de o lună (conform Tratatului de la Paris) sau de două luni (conform Tratatului de la Roma) pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carență propriu-zis.

CJE arată că recursul în carență este acceptat numai dacă la expirarea termenului, organul respectiv nu a luat poziție. Orice act sau acțiune a organului în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal și obligatoriu, trebuie considerate ca fiind luări depoziție, punând capăt carenței, apreciază Curtea.

Temeiurile de invocare sunt: violarea tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs necompetența organului sau violarea normelor substanțiale.

În ceea ce privește efectele, acțiunea în carență nu are efect direct ca acțiunea în anulare, întrucât ea nu are consecințe asupra unui act. Ea impune instituției a cărei carențăa fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a determina încetarea acestei situații.

În cazul în care instituția respectivă nu se conformează în termen rezonabil, se angajează răspunderea comunității.

recursul în responsabilitate

Recursul în responsabilitate intervine deoarece fiecare dintre cele trei Comunități europene, având în temeiul tratatelor personalitate juridică, pot produce prin activitatea lor pagube care trebuiesc acoperite, antrenându-le astfel răspunderea civilă.

Tratatele au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităților -directă sau indirectă- cât și răspunderea lor antrenată caurmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Persoanele interesate pot obține, în anumite condiții, repararea pagubelor astfel pricinuite, prin intermediul recursului în responsabilitate.

răspunderea extracontractuală

Pot formula un recurs în repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidența Tratatelor de la Paris sau sunt în afara Comunității dar fac dovada unui prejudiciu cauzat de greșeala de serviciu a unui organ comunitar sau de fapta personală a unui agent al organizației aflat în exercitarea atribuțiilor sale.

În ceea ce privește responsabilitatea Comunităților, Curtea a stabilit că este necesară îndeplinirea unor condiții pentru ca aceasta să fie antrenată, respectiv: ilegalitatea acțiunii, realitatea pagubei și raportul de cauzalitate între acestea.

Ilegalitatea comportamentului trebuie apreciată în funcție de încălcarea unei norme juridice comunitare. Până în prezent nestabilindu-se responsabilitatea comunității pe bază de risc.

De asemenea, activitatea ilegală trebuie să prezinte un anumit nivel de gravitate, iar prejudiciul să fie semnificativ. Nu se stabilește responsabilitatea Comunității pentru daune normale, inerente activităților specifice domeniului respectiv.

Cu privire la prejudicii, s-a statuat că orice prejudiciu produs prin acțiune considerată ilegală poate fi invocat în scopul stabilirii responsabilității. Sunt acceptate și acțiuni ce se referă la prejudicii neproduse încă, dar care au un caracter iminent.

Între prejudiciul cauzat și acțiunea ilegală trebuie săexiste un raport de cauzalitate pentru admiterea acțiunii în stabilirea responsabilității. O acțiune ilegală nu este generatoare de răspundere pentru Comunități dacă nu a produs un prejudiciu.

Comunitatea nu răspunde decât pentru daunele comise de agenții săi în exercitarea competențelor lor, în baza unui raport intern direct și care constituie o prelungire necesară a misiunilor încredințate instituțiilor comunitare.

În cazul stabilirii de către Curte a responsabilității Comunității, aceasta rebuie să despăgubească persoana prejudiciată. În legătură cu cuantumul despăgubirilo, acesta poate fi stabilit de către părți sau, în caz contrar, se procedează la o nouă sesizare a Curții.

Acțiunea pentru stabilirea răspunderii Comunităților este prescriptibilă în termen de 5 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă atunci când sunt reunite toate condițiile ce conduc la apariția obligației de reparație, și nu înainte ca prejudiciul care urmează să fie reparat să se fi concretizat.

răspunderea contractuală

Conform prevederilor tratatelor comunitare, responsabilitatea contractuală a Comunității este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză.

Instanța competentă va fi cea stabilităprin clauza compromisorie sau instanța națională stabilită prin aplicarea regulilor generale.

Așadar, Curtea de justiție va fi competentă doar pe baza prevederilor clauzei din contractul respectiv.

Legea aplicabilă va fi cea stabilită de părți, care se va impune instanței, chiar în cazul în care aceasta va fi Curtea de justiție, desemnatăprin clauza compromisorie a părților. Dacă părțile nu stabilesc legea aplicabilă, instanța competentă va aplica regulile obișnuite privind conflictul delegi.

recursul prejudiciar (în interpretare)

Recursul în interpretare are menirea de a asigura cooperarea între instanțele naționale și Curtea de justiție, garantându-se aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre.

Prin soluționarea acestui recurs Curtea se va pronunța asupra interpretării tratatelor, precum și asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunitare.

Hotărârea pronunțată are, conform majorității specialiștilor în domeniu și potrivit jurisprudenței Curții, autoritate relativăde lucru judecat, privind doar părțile interesate.

excepția de ilegalitate

Excepția de ilegalitate este o cale neautonomă prin care persoana care este implicată într-o acțiune judiciară care are ca scop anularea unui act individual poate pune în discuție legalitatea actului comunitar general în baza căruia a fost emis actul individual.

Deși ea se aplică doar în cazul regulamentar, această limitare nu îi reduce importanța, având în vedere faptul că prin intermediul acesteia se suplinește incapacitatea unor justițiabili de a iniția acțiuni în anularea actelor comunitare.

Excepția de ilegalitate poate fi utilizată atâtîn fața Curții de justiție, câtși în fața Tribunalului de primă instanță. Potrivit tratatelor ea se poate aplica doar în cazul regulamentelor, însă Curtea de justiție a extins aplicarea și asupra actelro acre produc efecte analoage.

Tratatul de la Maastricht îi extinde aplicabilitatea și asupra regulamentelor adoptate în comun de Consiliu și Parlament, precum și asupra regulamentelor adopatae de BCE.

Actele fără aplicabilitate generalănu pot face obiectul execpției de ilegalitate.

Utilizarea excepției de ilegalitate nu este limitatăîn timp sau de alte reguli procedurale. Ea nu face obiectul unei hotărâri specifice. Fiind invocată în cadrul acțiunii principale, instanța va constata în cadrul acesteia ilegalitatea regulamentului sau actului cu efectele similare.

În lipsa acestei acțiuni actul în cauză nu ar fi invalidat, el continuând să producă efecte juridice.

Impactul jurisprudenței Curții de justiție a Comunităților europene asupra sistemului instituțional creat de tratatele comunitare

Curtea de justiție a Comunităților europene prin jurisprudența sa își asumă o poziție foarte importantă în cadrul sistemului instituțional creat de tratatele comunitare. Principala ei sarcină este să delimiteze competențele asigurate de dreptul primar fiecăreia dintre instituțiile comunitare pe de o parte, respectiv să delimiteze competențele transmise Comunității de către statele membre prin „transferul de competență”, de cele care rămân în continuare ale statelor membre, pe de altă parte.

Rolul Curții s-a dovedit a fi unul extrem de important în procesul evolutiv de creare și consolidare a dreptului comunitar. Prin activitatea desfășurată de această instituție s-a realizat generalizarea și corecta interpretare a principiilor fundamentale ale dreptului comunitar, îndeosebi a principiului aplicabilității directe a normelor comunitare în statele membre, precum și cel referitor la primordialitatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre U.E.

Totodată, din jurisprudența Curții au luat naștere caracteristicile fundamentale ale ordinii juridice comunitare, consolidată ca o ordine juridică distinctă, superioară, în raport cu ordinea juridică națională a statelor membre.

În spețele soluționate de Curtea de justiție se remarcă evoluția conceptuală, care,la rândul său, oglindește ascensiunea construcției comunitare. Pe parcursul evoluției comunitare apar modificări și în terminologia utilizată în redactarea hotărârilor Curții, terminologie care reflectă o maturizare a construcției comunitare.

Astfel, „ordinea juridică de drept internațional” inițială devine „ordine juridică proprie”, iar noțiunea de „independență a dreptului comunitar” față de dreptul statelor membre este înlocuită de cea de „integrare a dreptului comunitar” în dreptul intern al statelor membre.

BIBLIOGRAFIE

Boulouis Jean – Droit institutional de L’Union Europeenne, 3-eme edition, Montchrestien,Paris, 1993, 5-eme edition,1995;

Cartou Louis – L’Union Europeenne, Traites de Paris, Rome, Maastricht – Dalloz, Paris, 1995;

Constantinesco Vlad – Les institutions, presentation generale – I.C.L. Europene, Paris, 1995;

Diaconu Nicoleta – Sistemul jurisdicțional al Uniunii europene, Editura Sylvi, București, 2004;

Duculescu Victor, Duculescu Georgeta – Justiția europeană. Mecanisme, deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Filipescu Ion, Fuerea Augustin – Drept instiutuțional comunitar, ediția a V – a, Editura Actami, București, 2000;

Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii europene, Editura Universul Juridic, București, 2002;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii europene, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2004;

Gand Joseph , La composition, l’organisation, le foctionement et le rol de la Cour, în „Droit des Communautes Europeennes”, Larcier, Bruxelles

Gyula Fabian, Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002;

Isaac Guy – Droit communanutaire general, Editura Armand Colin, 6-eme edition, 1998;

Jinga Ion – Uniunea Europeană. Realizări și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1999;

Leicu Corina, Leicu Ion – Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Manin Philip – Les communautes europeennes, L’Union Europeenne. Droit institutionnel,Paris, Editura A. Pedone, 1993;

Manolache Octavian – Drept comunitar, Instituții comunitare, ediția a II – a, Editura Allbeck, București, 1999;

Manolache Octavian – Drept comunitar, Editura Allbeck, București, 2001;

Manolache Octavian , Drept comunitar, Justiția comunitară, ediția a II – a, Editura All Beck, București, 1999;

Marcu Viorel – Drept instituțional comunitar, ediția a II – a, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta – Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Mazilu Dumitru – Integrarea europeană. Drept comunitar și instiutții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Mihăilă Marian, Stan Dan, Suciu Carmen, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Militaru Ioana Nely- Competența Curții Europene de Justiție, Revista română de drept comunitar, nr. 1/2004, Ed. Rosetti;

Munteanu Roxana – Drept european. Evoluție,instituții, ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996;

Philipp Cristian – Les institutions europeennes, Masson, Paris, 1998;

Popescu Dumitra, Năstase Adrian – Drept internațional public, Casa de editură Șansa SRL, București, 1997;

Popescu Bianca – Drept instituțional european, Editura Cardinal, 1995;

Renout Harald – Institutions europeennes, Editura Paradigme, 6-eme edition, Orleans, 2004;

Savu Dana Victoria – Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996;

Ștefănescu Brândușa – Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

Ținca Ovidiu – Drept comunitar general, Editura Didactică și Enciclopedică RA, București, 2002;

Victor Jean Louis – L’ordre juridique communnautaire, Bruxelles, 1980.