Curtea de Justitie

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Apariție și evoluție

Curtea de Justiție în cadrul instituțional al Comunităților europene. Principii referitoare la structura instituțională

Delimitări conceptuale

CAPITOLUL AL II-LEA: STRUCTURA ȘI STATUTUL

MEMBRILOR.

ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE

Structura și statutul membrilor

Organizare și funcționare

CAPITOLUL AL III-LEA: COMPETENȚA

Competența rationae materiae

Competența rationae personae

Competența Curții în lumina Tratatului de la Maastricht și a celui de la Amsterdam

CAPITOLUL AL IV-LEA: CONCLUZII FINALE

ABREVIERI

alin. = alineatul

art. = articolul

U. E. = Actul unic european

E. I. = Banca europeană de investiții

C. E. = Comunitatea europeană

E. C. A. = Comunitatea economică a cărbunelui și oțelului

E. E. = Comunitatea economică europeană

E. E. A. = Comunitatea economică a energiei atomice

C. E. D. O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului

I. J. = Curtea Internațională de Justiție

J. = Curtea de Justiție a Comunităților

ed. = editura

O. N. U. = Organizația Națiunilor Unite

op. cit. = opera citată

pct. = punctul

S.E.B.C. = Sistemul european al băncilor centrale

Trat. = Tratatul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

SECȚIUNEA I

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA CURȚII DE JUSTIȚIE

Creată inițial de șase state (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda), Comunitatea europeană s-a extins apoi la Danemarca, Irlanda și Regatul Unit în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986. Din 1990, au devenit membre și noile landuri de est ale Germaniei. În 1995, Comunitatea s-a lărgit prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, azungând să numere în prezent 15 state membre.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) a creat Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este formată din cele cincisprezece state ale Comunităților europene, state care au hotărât să-și unească eforturile pentru menținerea păcii și promovarea progresului economic și social. Uniunea se bazează așadar pe cele trei comunități europene cunoscute în doctrină sub numele generic de “Comunitatea europeană”, dar nu se confundă cu acestea. Sintagma de Comunitate europeană desemnează nu numai comunitățile ci și grupul format de statele membre și a fost “recomandată”de către Parlamentul european prin o rezoluție a sa, impunându-se. Acest fapt nu înseamnă că cele trei tratate au fuzionat, ci chiar se subliniază faptul că ele au rămas distincte, denumirea fiind mai mult simbolică. Ulterior prin Tratatul de la Maastrichtdenumirea de Comunitate europeană a fost atribuit Comunității Economice Europene, astfel că acum trebuie să facem distincția necesară.

Comunitatea europeană cuprinde: Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, creată prin Tratatul de la Paris (semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952), căreia i s-au adăugat apoi o Comunitate Economică și o Comunitate a Energiei Atomice cunoscută și sub denunirea de EURATOM (tratatele de la Roma – semnate la 25 martie 1957 și intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958). Așadar Uniunea europeană se bazează pe o Comunitate care evoluează către uniunea economică și monetară, precum și pe cooperare în domeniile politicii interne și externe a statelor membre.

Voi prezenta în cele ce urmează istoria uneia dintre instituțiilor comunitare și anume a Curții de justiție.

Crearea unui astfel de organism jurisdicțional a apărut ca necesară încă din perioada premergătoare elaborării Tratatului de la Paris, organism care să controleze legalitatea actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri, să asigure echilibrul între aceste organe și statele membre și să garanteze neamestecul lor în domeniile ce rămâneau sub incidența statelor membre (așa-numitul “domeniu rezervat statelor membre”).

Soluțiile propuse în cadrul negocierilor au fost mai multe, dar nici una nu a corespuns exigențelor. Astfel, spre exemplu, a fost propusă soluția înființării unei comisii de arbitraj, soluție neagreată însă, considerându-se că procedura arbitrajului este insuficientă. De asemenea a fost exprimată ideea de a recurge la un organ deja existent, cum ar fi organul suprem de jurisdicție al unuia dintre statele membre sau Curtea Internațională de Justiție. În CEEA ce privește Curtea Internaționalăde Justiție, soluția nu a fost agreată din cauza strânsei legături dintre acest organism și ONU, din care nu făceau parte la acea dată toate statele membre ale C.E.C.A., iar pe de altă parte, din cauza imposibilității persoanelor fizice și juridice de a o sesiza. În final s-a optat pentru o soluție propusă încă din iulie 1950, la începutul negocierilor, și anume – înființarea unei instituții jurisdicționale proprii cu misiunea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare. Astfel a fost creată Curtea de Justiție, instituție căreia Tratatul de la Paris îi acordă articolele de la 31 la 45(tratat completat în acest sens de protocolul din 18 aprilie 1951).

La 25 martie 1957 cele 6 țări semnatare ale Tratatului de la Paris semnau “Tratatele de la Roma”, care puneau bazele C.E.E. și CEEA și care prevedeau și ele – ca și cele 2 protocoale care le completau – crearea unei Curți de Justiție a C.E.C.A.. Tot la 25 martie 1957 se semna și Convenția privind unele instituții comune ale Comunităților Europene, care prevede în art. 3 că atribuțiile conferite de fiecare dintre cele două tratate de la Roma Curții de justiție vor fi exercitate de o Curte de justiție unică și că această instituție înlocuiește Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris. Așa a ajuns curtea să fie primul organ și singurul de fapt care a funcționat încă de la început într-o formulă unificată. Această Curte de Justiție unică își exercită atribuțiile stabilite de fiecare tratat în parte, conform dispozițiilor fiecăruia dintre ele: art. 164-188 din Trat. C.E.E., art. 136-160 din Trat. CEEA, art. 31-45 din Trat.C.E.C.A..

Prin Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965, se realizează o punere de acord a unor dispoziții din protocolul semnat la 18 aprilie 1951 cu dispozițiile corespunzătoare din protocoalele ce însoțesc cele două tratate instituind C.E.E., respectiv CEEA. Prevederile acestor ultime două protocoale asupra Curții de Justiție vor fi explicitate și detaliate prin Regulamentul de procedură din 3 martie 1959, elaborat de Curtea de Justiție și aprobat de Consiliul de Miniștri.

Cele trei protocoale au fost modificate prin decizia nr. 88/591 C.E.C.A., C.E.E., EURATOM din 24 octombrie 1988, care instituia un Tribunal de primă instanță al CE, ca urmare a volumului mare de probleme ce trebuiau rezolvate de Curtea de Justiție.

Tratatul de la Maastricht a adus anumite schimbări referitoare la instituțiile Comunităților, operând modificările necesare și în cele trei tratate constitutive. Unele dispoziții privesc și Curtea de Justiție. Prin Tratatul de la Maastricht au fost introduse în cele trei tratate dispoziții cu privire la Tribunalul de primă instanță și au fost înregistrate reguli noi.

Tratatul de la Maastricht a reținut aplicarea în privința UE numai a anumitor dispoziții din cele trei tratate, nereținând competența Curții referitoare la PESC și la cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne ( cu excepția alin. 3 al art. K3, partea 2, pct. C).

Prima revizuire a Tratatului de la Maastricht a dus la elaborarea Tratatului de la Amsterdam (1997), intrat în vigoare la 1 mai 1999. Un nou tratat, care să rezolve chestiunea reformei instituționale necesare lărgirii Uniunii Europene, trebuie semnat înainte ca numărul statelor membre să depășească 20.

Conferința interguvernamentală a pus în lumină necesitatea de a simplifica tratatele. Tratatul asupra Uniunii Europene a adăugat, după cum am menționat, o nouă structură, care aduce amendamente și completări celor existente, lăsând, în același timp, un semn de întrebare cu privire la unele prevederi din tratatele anterioare care nici nu au fost preluate, nici nu au fost abrogate oficial.

Rolul Curții Europene de Justiție este foarte important, întrucât articolele tratatelor și legislația care decurge din ele sunt parte a legislației naționale din statele membre. Interpretarea lor unitară și neechivocă a permis constituirea dreptului european, favorizând astfel procesul integrării europene. La aceasta a contribuit și existența unei curți de justiție unice pentru toate cele trei comunități, înlăturându-se în acest mod eventualele contradicții ce ar fi putut să apară pe parcurs.

Deși este o instituție unică, Curtea acționează în baza fiecăruia din tratatele constitutive. Cu alte cuvinte, nu există decât o fuziune instituțională, nu și funcțională.

SECȚIUNEA A II-A

CURTEA DE JUSTIȚIE ÎN CADRUL INSTITUȚIONAL

AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE. PRINCIPII REFERITOARE LA STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ

Curtea de Justiție în cadrul instituțional al Comunităților Europene

Comunitățile europene au o structură în compoziția căreia intră două feluri de organe: unele care sunt organe majore și pe care tratatele le denumesc “instituții” și altele care, fără să aibă un rol la fel de eminent, au totuși un rol deosebit.

Vârful piramidei structurii organizatorice comunitare e constituit din patru instituții: Parlamentul, garantul democrației în UE, reprezentând interesul popoarelor statelor membre; Consiliul, în care statele membre sunt reprezentate la nivel de miniștri și care reprezintă interesul statelor membre; Comisia, cu rol de apărător al tratatelor, având puteri de inițiativă legislativă și executive și care reprezintă interesul Comunităților; Curtea de Justiție, pentru problemele de drept, la care, prin Tratatul de la Maastricht, s-a adaugat o a cincea instituție – Curtea de Conturi, care controlează aspectul financiar al activității instituțiilor comunitare.

Se observă că fiecare instituție e purtătoarea unui interes specific în apărarea căruia acționează în cadrul procesului decizional comunitar. Ele au atribuții specifice și bine determinate, dar nu respectă schema clasică a împărțirii puterilor în stat, schemă conform căreia Parlamentul reprezintă puterea legislativă, Guvernul pe cea executivă, iar judecătorii exercită puterea judecătorească.

Sistemul instituțional al Comunităților Europene este un sistem specific și unic, asemănându-se mai mult cu un sistem instituțional intern decât cu unul internațional. E vorba de instituții interne ale unei comunități, ceea ce le permite să aplice în mod unitar și omogen cele trei tratate mult mai eficient decât dacă s-ar fi urmărit crearea unor instituții după tiparele celor internaționale. Statele au acceptat să transfere o parte din suveranitatea lor acestor instituții pentru a putea duce la bun sfârșit obiectivele propuse.

Acest “cvadripartitism instituțional” apare în fiecare dintre cele trei tratate constitutive.

Inițial, prin tratate s-au creat instituții cu atribuții asemănătoare, dar distincte. Această soluție nu era însă de cel mai bun augur, prezntînd inconveniente vizibile deoarece această separare, multiplicare a instituțiilor comunitare ar fi dus slăbire fiecăreia dintre Comunități,la mai greaua coordonare a politicilor comunitare și, de ce nu, la contradicții. Din acest motiv la 25 martie 1957 s-a semnat la Roma Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților europene care a creat o Adunare parlamentară și o Curte de justiție unicăpentru toate cele trei comunități, iar pentru C.E.E. și EURATOM a devenit comun Comitetul economic și social. Convenția de la Roma a modificat și unele dispoziții ale tratatului de la Paris(articolele 21 și 32) pentru a-l pune de acord cu cele două tratate de la Roma în ceea ce privește organizarea Adunării Parlamentare și a Curții de justiție. Ulterior prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 denumit și “tratatul de fuziune” cele trei Consilii de Miniștri(ale C.E.E., C.E.C.A. și C.E.E.A.), cele două Comisii(ale C.E.E. și C.E.E.A.) ș cu rol de apărător al tratatelor, având puteri de inițiativă legislativă și executive și care reprezintă interesul Comunităților; Curtea de Justiție, pentru problemele de drept, la care, prin Tratatul de la Maastricht, s-a adaugat o a cincea instituție – Curtea de Conturi, care controlează aspectul financiar al activității instituțiilor comunitare.

Se observă că fiecare instituție e purtătoarea unui interes specific în apărarea căruia acționează în cadrul procesului decizional comunitar. Ele au atribuții specifice și bine determinate, dar nu respectă schema clasică a împărțirii puterilor în stat, schemă conform căreia Parlamentul reprezintă puterea legislativă, Guvernul pe cea executivă, iar judecătorii exercită puterea judecătorească.

Sistemul instituțional al Comunităților Europene este un sistem specific și unic, asemănându-se mai mult cu un sistem instituțional intern decât cu unul internațional. E vorba de instituții interne ale unei comunități, ceea ce le permite să aplice în mod unitar și omogen cele trei tratate mult mai eficient decât dacă s-ar fi urmărit crearea unor instituții după tiparele celor internaționale. Statele au acceptat să transfere o parte din suveranitatea lor acestor instituții pentru a putea duce la bun sfârșit obiectivele propuse.

Acest “cvadripartitism instituțional” apare în fiecare dintre cele trei tratate constitutive.

Inițial, prin tratate s-au creat instituții cu atribuții asemănătoare, dar distincte. Această soluție nu era însă de cel mai bun augur, prezntînd inconveniente vizibile deoarece această separare, multiplicare a instituțiilor comunitare ar fi dus slăbire fiecăreia dintre Comunități,la mai greaua coordonare a politicilor comunitare și, de ce nu, la contradicții. Din acest motiv la 25 martie 1957 s-a semnat la Roma Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților europene care a creat o Adunare parlamentară și o Curte de justiție unicăpentru toate cele trei comunități, iar pentru C.E.E. și EURATOM a devenit comun Comitetul economic și social. Convenția de la Roma a modificat și unele dispoziții ale tratatului de la Paris(articolele 21 și 32) pentru a-l pune de acord cu cele două tratate de la Roma în ceea ce privește organizarea Adunării Parlamentare și a Curții de justiție. Ulterior prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 denumit și “tratatul de fuziune” cele trei Consilii de Miniștri(ale C.E.E., C.E.C.A. și C.E.E.A.), cele două Comisii(ale C.E.E. și C.E.E.A.) și Înalta Autoritate au fost înlocuite cu un Consiliu unic și o Comisie unică. Așadar cele trei comunități au instituții comune, dar care acționează, pe de o parte, în baza fiecăruia din tratatele inițiale și, pe de altă parte, în baza Tratatului de la Maastricht.

Instituțiile sunt intercorelate și complementare. Ele au sarcina să aplice tratatele și pentru aceasta dispun de mijloace juridice și financiare necesare. Activitatea fiecăreia e sprijinită de un aparat funcționăresc bine organizat și independent de guvernele statelor membre și care beneficiază de anumite privilegii precum și de anumite imunități conform Protocolului privind privilegiile și imunitățile anexat la tratatul de fuziune.

Limbile principale de lucru sunt engleza și franceza, dar se asigură traducere și în celelalte nouă limbi oficiale ( daneza, finlandeza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola și suedeza – la care ar fi trebuit să se adauge irlandeza, însă Irlanda a renunțat la acest privilegiu). De asemenea toate documentele oficiale sunt traduse și tipărite în aceste limbi. Textele adresate unui stat membru sau unei anumite persoane dintr-un stat membru de către una din instituții sunt redactate în limba acelui stat.

Toată această situație a fost generată de necesitatea relevării egalității dintre state și de necesitatea transparenței față de cetățeni, de necesitate ca ei să înțeleagă faptul că tot ceea ce se realizează pe plan comunitar se realizează pentru ei și împreună cu ei. Și nu trebuie să uităm nici faptulcă dreptul comunitar trebuie implementat în sistemul de drept al fiecărui stat membru. Costurile serviciului lingvistic este însă deosebit de mare

Sediul instituțiilor e fixat de comun acord de către guvernele statelor membre. Un astfel de acord s-a realizat abia în anul 1992 cu ocazia Consiliului european de la Edinbourgh. Sediul Parlamentului european a fost fixat la Strassbourg, cel al Consiliului și cel al Comisiei la Bruxelles, iar cel al Curții de Conturi și al Curții de Justiție – la Luxemburg.

Tot în legătură cu instituțiile este de menționat și ideea elaborării unei carte ce ar urma să conțină principiile majore ale organizării instituționale la nivelul Uniunii europene, precum și principiile care guvernează relațiile dintre aceste instituții și cetățenii Uniunii.

În ceea ce privește Curtea de Justiție, rolul ei și legătura cu celelalte instituții, este de menționat în primul rând faptul că ea poate critica instituțiile comunitare pentru inactivitate. Curtea mai este abilitată și să soluționeze litigiile dintre instituțiile comunitare. Curtea de Justiție îi poate demite pe membrii Curții de Conturi, demiterea producându-se în urma cererii acesteia din urmă. Membrii Curții de Conturi au aceleași beneficii și imunități ca și membrii Curții de Justiție.

De asemenea, Comisia, cunoscută în doctrină și sub denumirea de “paznic al tratatelor”, dispune de procedura generală la infracțiune, care îi permite să sesizeze Curtea de Justiție. Comisia poate cere respectarea tratatelor de către Consiliu sau statele membre fie pe cale de recurs în contencios, fie pe calea competenței consultative a Curții. Se observă cu claritate colaborarea dintre Comisie și Curte în acest caz. Astfel, Comisia ajută Curtea să-și îndeplinească rolul fundamental de respectare a dreptului “în interpretarea și aplicarea tratatelor”. Curtea are competența de a-i demite pe membrii Comisiei, dacă aceștia își încalcă obligațiile. Dacă, după expirarea mandatului, foștii membri ai Comisiei nu-și respectă în principal obligația de onestitate și prudențăîn ceea ce privește acceptarea unor funcții sau avantaje, Curtea va putea pronunța decăderea din dreptul la pensie. Va putea fi sesizată în acest sens de Comisie sau de Consiliu.

Referitor la Parlament, trebuie menționat că membrii acestuia nu pot fi și membri ai Curții.

Colaborarea cu Consiliul de Miniștri se traduce prin faptul că acesta, la cererea Curții și după consultarea Parlamentului, poate să modifice prevederile din titlul al III-lea al statutelor. Poate să stabilească în unanimitate mărirea numărului de judecători.

Cadrul instituțional unic este expresia practică a principiului că nu poate exista decât un singur set de instituții. El implică faptul că statele membre care doresc să se integreze și să coopereze între ele vor cădea de acord să actioneze prin intermediul unor instituții comune. De asemenea, el cere celorlalte state membre, neparticipante, să accepte faptul că instituțiile comune pot fi utilizate în operațiuni

al căror scop este să sudeze și mai mult statele comunității fără implicarea unuia

sau mai multor state. Protocolul și Acordul de Politică Socială reprezintă exempleale acestui cadru.

În legătură cu instituțiile este de menționat ideea elaborării unei carte care ar urma să conțină principiile majore ale organizării instituționale la nuvelul UE, precum și principiile care guvernează relațiile dintre instituții și cetățenii Uniunii.

B. Principii referitoare la structura instituțională a Comunităților

Structura instituțională comunitară nu se ghidează după principiul separației puterilor; de aceea Curtea de Justiție, cu ocazia contenciosului interinstituțional, pentru a asigura respectarea voinței statelor membre exprimată în tratate în ceea ce privește repartizarea competențelor între instituțiile comunitare, s-a sprijinit pe principiul echilibrului instituțional, pe principiul autonomiei instituțiilor și pe principiul colaborării dintre instituții.

Principiul echilibrului instituțional

Acest principiu a fost explicat cu claritate de Curte în sensul că el desemnează faptul că fiecare instituție trebuie să-și exercite competențele, dar, în același timp, trebuie să respecte și competențele celorlalte instituții. Deci acest principiu nu înseamnă că prin tratate s-a stabilit o repartizare echilibrată a puterilor între instituții.

Acest principiu se aplică îndeosebi relațiilor dintre Consiliu, Comisie și Parlamentul european, iar Curtea este cea care veghează la respectarea lui.

Prin tratate fiecărei instituții i-au fost conferite anumite atribuții clare pentru realizarea sarcinilor pe care le avea de îndeplinit. În acest context Curtea de Justiție joacă rolul de supraveghetor al respectării de către fiecare instituție a competențelor sale, sancționând orice încălcare a principiului menționat și prin aceasta veghind la respectarea tratatelor.

Competențele instituțiilor sunt limitate și exclusive. Sunt limitate, deoarece fiecare instituție are cert stabilite limitele în care poate acționa, și sunt exclusive, deoarece aceste atribuții sunt obligatorii și le revin fără ca ele să poată acționa în sensul înlăturării lor. În aplicarea principiului Curtea de Justiție a statuat că este interzisă delegarea de competență dacă în acest fel se modifică echilibrul instituțional. Altfel spus, delegarea nu funcționează decât dacă tratatele menționează expres acest lucru.

Principiul autonomiei instituțiilor

Acest principiu semnifică faptul că fiecare instituție are capacitatea de a se organiza singură prin adoptarea unui regulament interior conform tratatelor.

Curtea a trebuit să definească limitele acestei autonomii. Astfel, ea nu se va putea invoca pentru a încălca principiul echilibrului instituțional și nici nu se va putea deroga de la modalitățile de funcționare ale unei instituții care sunt prevăzute de tratate.

c. Principiul cooperării loiale dintre instituții

Principiul cooperării loiale dintre instituții nu este prevăzut de tratate, însă Curtea de Justiție a interpretat art. 5 din Trat. C.E.E. în sensul existenței unei obligații de cooperare loială între statele membre și instituțiile comunitare. Principiul va trebui să se aplice și relațiilor dintre instituții. Tratatele, de altfel, prevăd în anumite cazuri cooperarea între instituții, în special în cadrul procesului decizional, iar în cazul în care relațiile interinstituționale nu sunt reglementate de tratate, principiul cooperării loiale între instituții e foarte important, deoarece oferă o bază juridică pentru desfășurarea acestor relații.

SECȚIUNEA A III-A

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

A. Delimitarea față de Tribunalul de primă instanță

Apariția Tribunalului de primă instanță este efectul suprasolicitării Curții de Justiție. Numărul cauzelor supuse Curții a crescut, și cu aceasta și durata soluționării problemelor. Răspunsul la această situație a fost crearea unui nou organ, care să degreveze activitatea Curții, pentru ca aceasta să-și poată îndeplini în continuare activitatea în mod responsabil și cu promptitudine și pentru a ameliora protecția justițiabililor. Inițial propunerile nu au avut succes, controversele fiind legate de caracterul noii instanțe comunitare (în principal administrativ sau în principal judiciar). În 1985, prin Actul unic european, s-a decis că, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul poate hotărî în unanimitate să constituie pe lângă Curtea de Justiție un tribunal de primă instanță. Ca urmare, la 24 octombrie 1988, prin decizia Consiliului nr. 88/591, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1990, a fost înființat Tribunalul de primă instanță, cunoscut și sub numele de “Curtea de primă instanță”.

Tribunalul de primă instanță este asemănător Curții în ceea ce privește numărul membrilor, perioada pentru care sunt numiți, perioada de numire a membrilor, precum și alegerea președintelui.

Condițiile pentru numirea în funcția ce judecător la Tribunal sunt mai puțin stricte decât cele prevăzute pentru numire în funcția de judecător al Curții. Una dintre condiții – independența persoanelor ce vor fi alese trebuie să fie mai presus de orice îndoială – este comună pentru cele două instanțe. Cealaltă, privind competența și calificările pretinse, este nuanțată pentru fiecare din cele două instanțe. Pentru Tribunalul de primă instanță e suficient ca persoana în cauză să posede aptitudinile cerute pentru numirea într-o funcție juridică obișnuită.

Ca și membrii Curții, cei ai Tribunalului sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se reînnoi mandatul. Statutul membrilor Tribunalului este același cu al membrilor Curții. Membrii Tribunalului aleg dintre ei un președinte pentru o perioadă de 3 ani.

În ceea ce privește organizarea și funcționarea, Tribunalul de primă instanță acționează în camere de 3 sau 5 judecători ca regulă, excepția constituind-o acțiunea în plen. Prin aceasta Tribunalul se deosebește de Curte.

Curtea de Justiție propusese ca noul organ să nu judece în plen. Argumentele pentru această soluție erau că Tribunalul nu are misiunea de a asigura uniformitatea aplicării prevederilor din tratate, nici nu trebuie să evite eventualele divergențe dintre camerele sale, nu îi revine nici obligația de a dezvolta un sistem al dreptului comunitar și, ca un ultim argument, multe instanțe inferioare lucrează în camere fără a se întruni în plen. Împotriva dorinței Curții, s-a decis că Tribunalul se poate întruni în plen atunci când dificultatea și importanța cauzei impune acest lucru sau că, în situația în care cauza nu este încredințată plenului, ea va fi încredințată unei camere compuse dintr-un număr diferit de judecători decât cel necesar pentru soluționarea unei cauze diferite. O cameră poate, fie din proprie inițiativă, fie la propunerea uneia dintre părți, să ceară ca o cauză să fie încredințată plenului sau unei camere compuse dintr-un număr diferit de judecători.

Ca o altă diferență între Curte și Tribunal apare și faptul că acesta din urmă nu are în componența sa avocați generali, dar atribuțiile acestora pot fi îndeplinite de un judecător desemnat pentru o cauză determinată. Numirea unui avocat general e necesară și obligatorie numai în anumite cazuri și anume: totdeauna când se judecă în plen, iar când se judecă în camere numai când se apreciază că dificultatea sau complexitatea cauzei necesită intervenția unui avocat general, decizia în acest sens fiind luată de plen la cererea camerei. Statutul Curții de Justiție prevede în art. 46 că avocații generali ai Tribunalului pot prezenta concluzii motivate în scris, spre deosebire de cei ai Curții, care își prezintă concluziile oral. Judecătorul care acționează ca avocat general nu va putea fi și judecător în aceeași cauză.

În privința competenței e de observat că s-a realizat un transfer de la Curte către Tribunal al litigiilor care în principiu comportă o perioadă mai îndelungată de rezolvare (litigii denumite în doctrină și “mari mâncătoare de timp”- Guy Isaac).

Conform art. 3 din Decizia Consiliului nr. 88/591 din 1988 Tribunalul judecă:

litigiile dintre comunități și agenții lor prevăzute în art. 176 din Trat. C.E.E., art. 152 din Trat. C.E.C.A. și art. 157 din Trat. C.E.E.A. (problemele de personal);

recursurile contra Comisiei făcute de întreprinderi și asociații de întreprinderi care se referă la acte individuale relative la aplicarea art. 50, art. 55 și art. 66 din Trat. C.E.C.A.;

recursurile contra uneia din instituții făcute de persoane fizice sau juridice conform art. 173 alin. 2 și art. 175 alin. 3 din Trat. C.E.E. și care privesc punerea în practică a regulilor de concurență dintre întreprinderi;

recursurile împotriva comunităților privind repararea prejudiciilor cauzate de o instituție comunitară ca urmare a unui act sau a unei rețineri care face obiectul unui recurs în anulare sau în lipsă formulat de același reclamant.

A.U.E. prevede că Tribunalul nu va fi competent să soluționeze cauzele introduse de state sau de instituțiile comunitare și nici chestiunile prealabile prevăzute de art. 177 din Trat. C.E.E..

Deciziile Tribunalului pot fi recurate la Curte numai pentru probleme de drept.

Prin Decizia Consiliului nr. 93/350 din 8 iunie 1993, care a modificat Decizia nr. 88/591 din 1988, Tribunalului i-au fost transferate în competență recursurile în primă instanță adresate persoanei fizice și juridice, cu excepția retrimiterilor prejudiciale.

Procedura în fața Tribunalului este aproximativ aceeași cu cea în fața Curții. Astfel, statutul Curții în art. 46 prevede: “ Procedura în fața Tribunalului e reglementată de Titlul al III-lea al prezentului statut, cu excepția art. 20”.

Când un act de procedură adresat Tribunalului e depus din greșeală la grefa Curții, el va fi transmis imediat grefei Tribunalului. Operația reciprocă este valabilă.

În privința conflictului de competență se dispune de către statutul Curții că, atunci când Tribunalul constată că nu e competent, trimite cauza Curții, de asemenea Curtea, dacă constată că nu e competentă, trimite cauza Tribunalului când aceasta e de competența lui; acesta nu mai poate să-și decline competența. Când și Tribunalul și Curtea sunt sesizate cu o problemă având același obiect, Tribunalul, după ce a ascultat părțile, poate să suspende procedura până când Curtea se pronunță. Și Curtea poate să decidă suspendarea procedurii; în acest caz procedura în fața Tribunalului trebuie să continue.

După cum am mai spus, există posibilitatea atacării deciziilor Tribunalului la Curte. Recursul în fața acesteia nu are, însă, efect suspensiv. Atunci când este motivat, Curtea poate anula decizia Tribunalului și să decidă ea definitiv (în anumite cazuri) sau să retrimită cauza Tribunalului. În ultima situație Tribunalul e legat de problemele de drept pe care Curtea le rezolvă prin decizia sa.

Tribunalul de primă instanță are sediul la Luxemburg.

Delimitarea față de alte organisme jurisdicționale

Curtea de Justiție de la Luxemburg și Curtea Internațională de Justiție de la Haga

Curtea Internațională de Justiție este rezultatul căutărilor unui nou mijloc de

reglementare a diferendelor dintre state; aceasta deoarece nici arbitrajul, nici bunele oficii, nici medierea și nici concilierea nu au reușit să contribuie în mod eficient la prevenirea și soluționarea conflictelor generatoare de război.

Crearea unei jurisdicții internaționale permanente și cu competență generală e strâns legată de înființarea primei organizații cu vocație universală și cu caracter politic – Liga Națiunilor. Aceasta a fost inițiatoarea organizării în 1920 a Curții Permanente de Justiție Internațională ca instituție autonomă în afara Ligii Națiunilor, instituție care în fapt nu a avut succesul scontat. Și-a desfășurat activitatea între anii 1922-1940 și a fost desființată în anul1946 examinând un număr de 65 de cauze privind interesele diferite a 30 de state. Apariția ONU după cel de al II-lea război mondial a adus cu ea și Curtea Internațională de Justiție, organ principal al acestei organizații. Statutul său, care calchiază Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, face parte din Carta ONU.

Alături de Curtea Internațională de Justiție, care e o jurisdicție cu vocație internațională, acționează și alte jurisdicții cu un rol mai limitat. Activitatea acestora a fost recunoscută de Carta ONU prin art. 95, care prevede: “Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu-i va împiedica pe membrii Organizației să încredințeze rezolvarea neînțelegerilor lor altor tribunale în conformitate cu acordurile care sunt în vigoare sau care pot fi încheiate în viitor”. O astfel de jurisdicție limitată la o comunitate de state, deci o jurisdicție regională, o reprezintă și Curtea de Justiție a Comunităților. Apărând în urma C.I.J., ea s-a inspirat într-o anumită măsură din organizarea acesteia. Între Curtea de Justiție de la Luxemburg și C.I.J. există, însă, și importante deosebiri.

Ca organizare, C.I.J. e alcătuită dintr-un număr de 15 judecători aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate al ONU. Membrii organului comunitar sunt numiți de guvernele statelor membre și sunt tot în număr de 15, dar cu posibilitate de mărire, odată cu aderarea de noi state la comunități. Această posibilitate nu există în cazul C.I.J.. Mecanismul alegerii membrilor acesteia este mult mai complicat. Se urmărește, însă, același scop – desemnarea unor judecători capabili și nesupuși influențelor, de orice natură ar fi acestea. Odată desemnați, membrii celor două curți devin independenți față de cei care i-au numit.

Două criterii fundamentale guvernează alegerea membrilor C.I.J.:

judecătorii trebuie să asigure reprezentarea principalelor grupuri de state și a principalelor sisteme de drept;

magistrații trebuie aleși dintre persoanele cu înalte calități morale și care îndeplinesc condițiile cerute în țara lor pentru a fi numiți în funcțiile judiciare cele mai înalte sau sunt juriști de o înaltă competență, recunoscută în dreptul internațional.

Aceste condiții de alegere se regăsesc în mare și în cazul celor ce acced la funcția de judecător al Curții comunitare într-o formulare care nu este identică, dar care exprimă aceleași idei: reprezentarea tuturor sistemelor de drept și independența și înalta calificare a celor aleși.

Dispoziții asemănătoare privesc pe membrii celor două instanțe și atunci când este vorba de angajamentul lor în fața plenului în sensul exercitării atribuțiilor cu imparțialitate și în mod conștiincios. În cazul C.I.J. este vorba de o declarație, iar în cazul Curții comunitare – de un jurământ urmat de o declarație scrisă. Numai cele două instanțe pot lua măsura înlăturării din funcție a membrilor lor atunci când aceștia nu mai îndeplinesc condițiile cerute. Cei care i-au numit nu au nici o putere în acest sens. Independența judecătorilor este asigurată și de un sistem special de privilegii și imunități. Astfel, membrlor C.I.J. le este recunoscut statutul șefilor misiunilor diplomatice, cei ai Curții comunitare beneficiind și ei, printre altele, de imunitate de jurisdicție. Vorbind despre structură, se observă că, în plus față de Curtea comunitară, C.I.J. are în fruntea sa, pe lângă un președinte, și un vicepreședinte, ambii aleși pentru o perioadă de trei ani cu posibilitatea realegerii. Președintele C.I.J. are reședința la sediul acesteia, o reprezintă în relațiile internaționale și are o serie de atribuții, în mare prevăzute și pentru președintele Curții comunitare: conduce lucrările și serviciile curții, prezidează ședințele și conduce dezbaterile.

C.I.J. își desfășoară activitatea în ședințe plenare, fiind însă suficientă prezența a 9 judecători, dar poate constitui și una sau mai multe camere compuse din trei sau mai mulți judecători pentru a dezbate anumite categorii de cauze, ca, de exemplu, litigii de muncă sau litigii privind tranzitul și comunicațiile. Este o regulă care se aplică și Curții comunitare, regulă care în prezent a devenit de fapt excepție, situația mai des întâlnită fiind aceea a lucrărilor în cadrul camerei, judecându-se în plen numai când se cere acest lucru de către un stat membru sau de către o instituție. Dacă în completul C.I.J. e inclus un judecător care are cetățenia uneia dintre părți, orice altă parte poate desemna o persoană la alegerea sa care să intre în complet ca judecător ad-hoc. Această regulă nu funcționează și în privința Curții comunitare, nici o parte neputând invoca incompetența completului pe motiv de naționalitate.

Judecătorilor celor două curți le este interzis în termeni identici să participe la rezolvarea unei cauze la care au luat parte înainte ca reprezentanți, consilieri sau avocați ai unei părți sau ca membri ai tribunalului internațional sau național ori ai unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate.

În cadrul C.I.J. funcționează și o grefă, care are în fruntea sa un grefier și un grefier adjunct, numiți de curte pe o perioadă de 7 ani. Principala atribuție a grefei este de a asigura serviciile curții.

Se observă faptul că C.I.J. nu cuprinde în structura sa instituția avocaților generali.

În ceea ce privește competența, există importante deosebiri, deși ambele au atât competență jurisdicțională (contencioasă), cât și consultativă.

Rationae personae, numai statele pot supune C.I.J. un diferend și pot compărea în fața acesteia. În cazul Curții comunitare competența se întinde nu numai asupra statelor, ci și asupra instituțiilor comunitare și chiar asupra particularilor – persoane fizice și juridice. Un stat care nu este parte la Statutul C.I.J. poate să accepte jurisdicția acesteia în condițiile stabilite de Consiliul de securitate al ONU.

Pentru competența rationae materiae a C.I.J. două sunt condițiile ce trebuie îndeplinite – una de formă și una de fond:

acordul părților și

existența unui diferend internațional.

Acordul părților poate îmbrăca forme diverse; el poate rezulta dintr-un compromis special pentru o anume problemă, dintr-o clauză compromisorie generală aflată într-un tratat sau din acceptarea jurisdicției C.I.J. în condițiile stipulate de art. 36 din Statut. Art. 36 stabilește o modalitate de recunoaștere ca obligatorie a jurisdicției Curții de către statele părți, pe baza unei declarații unilaterale pe care statele o pot face oricând. Asemenea declarații pot fi făcute necondiționat sau sub condiție de reciprocitate din partea mai multor state. De asemenea pot cuprinde rezerve.

Existența unui diferend internațional constituie, alături de acordul de voință al părților, o condiție sine qua non a competenței C.I.J. Când o problemă este pusă în fața sa, are obligația de a verifica existența obiectivă a unui diferend; dacă nu există diferend, C.I.J. nu are nici o competență. Nu se poate interveni în chestiuni care privesc în mod direct competența internă a unui stat.

Judecarea cauzei de către C.I.J. este supusă voinței părților, deci competența C.I.J. este facultativă. Caracterul facultativ se poate transforma în caracter obligatoriu când această voință este exprimată înainte de nașterea diferendului. Competența Curții comunitare este obligatorie în domeniile pe care i le rezervă tratatele. Ea are competența generală de a asigura respectarea tratatelor de către instituții și de către statele membre ale Comunităților, precum și de persoanele fizice sau juridice din aceste state. În îndeplinirea îndatoririlor sale Curtea aplică normele prevăzute de tratate, precum și orice acte adoptate de celelalte instituții în conformitate cu tratatele sau de ea însăși.

În rezolvarea diferendelor aduse înaintea sa, C.I.J. aplică, conform art. 38 din statutul său, tratatele, cutuma, principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare hotărârile judecătorești și doctrina celor mai buni specialiști, soluționând o cauză, chiar și ex aequo et bono (în echitate), dacă părțile sunt de acord. Cât privește C.J, situașia nu este aceeași. Dreptul comunitar nu este format numai din tratatele institutive, ci este mult mai complex. Astfel, tratelor institutive și celor modificatoare, care constituie izvoare primare ale dreptului comunitar european , li se adaugă izvoarele derivate ale dreptului comunitar european(alcătuite din actele unilaterale ale instituțiilor adoptate în virtutea puterilor conferite de tratate – regulamente, directive, decizii, recomandări și avize),principiile generale de drept, normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităților europene,dreptul complementar provenit din actele între statele membre pentru aplicarea tratatelorși nu în ultimul rând jurisprudența. Aceasta din urmă s-a impus și actualmente ocupă un loc important între izvoarele dreptului comunitar datorită justeșei raționamentelor Curții ți faptului că nu s-a mulțumit cu aplicarea metodelor clasice de interpretare ci și-a creat un sistem propriu mai bine adaptat realităților comunitare.

Deciziile C.I.J. se adoptă cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenți, în plen fiind necesară prezența a cel puțin 9 judecători. În caz de paritate, votul președintelui este hotărâtor. În cadrul luării deciziilor de către Curtea comunitară, votul președintelui nu are un rol dominant, iar paritatea este exclusă, deoarece nu se judecă decât cu un număr impar de judecători. Spre deosebire de Curtea comunitară, la C.I.J. se pot formula opinii separate de către judecători, individuale sau divergente.

Asigurarea executării deciziilor se realizează pe căi diferite. Astfel, în caz de neexecutare a deciziilor C.I.J., statele în cauză se pot adresa Consiliului de securitate, care va hotărî măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziei. În caz de nerespectare a deciziilor Curții comunitare, aceasta va impune anumite penalități.

Cele două instanțe dispun și de o competență consultativă, pe care o exercită prin intermediul avizelor consultative. C.I.J. dă avize fără forță obligatorie la cererea Adunării generale a Consiliului de securitate, a organelor specializate autorizate de ONU. Statele nu pot cere avize consultative. Curtea comunitară emite avize cu forță juridică proprie în cazul “micii revizuiri” prevăzute de Tratatul de la Paris și în cazul încheierii de acorduri cu alte state sau cu alte organizații.

În fața ambelor curți sunt aduse din ce în ce mai multe litigii. Aceasta denotă creditul care este acordat actualmente unor astfel de instanțe, faptul că ele au reușit să se impună prin nepărtinire și profesionalism.

Curtea de Justiție de la Luxemburg și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Cele două organe judiciare se aseamănă prin aceea că amândouă sunt competente la nivel regional european și fac parte din organisme internaționale, Comunitățile europene, respectiv Consiliul Europei, ambele fiind organe cu funcționare permanentă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde, pe lângă enumerarea drepturilor, și Statutul CEDO. Acesteia îi revine rolul de a apăra drepturile cuprinse în Convenție.

Ca organ judiciar, CEDO este independentă atât față de celelalte organe ale Consiliului Europei, cât și față de state.

CEDO are o compoziție bazată, ca și Curtea comunitară, pe numărul statelor părți. Fiecare stat parte la Convenție desemnează trei candidați, iar alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Un judecător este ales în numele unui stat, nu ca reprezentant al acelui stat. Astfel i se asigură independența față de statul care l-a propus. Condițiile de eligibilitate în funcție urmăresc asigurarea moralității și profesionalității judecătorului respectiv. Candidații, pentru a fi aleși, trebuie să dovedească cea mai înaltă reputație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcții judiciare sau să fie juriști cu o competență recunoscută. Durata mandatului judecătorilor celor două curți este aceeași: șase ani. Există și posibilitatea realegerii în funcție, iar la fiecare trei ani curțile se înnoiesc cu jumătate din membri.

În privința încetării mandatului, și aici există similitudini: expirarea mandatului sau revocarea. Revocarea se decide de către Curte cu o majoritate de 2/3 atunci când judecătorul nu mai corespunde condițiilor cerute. Judecătorii pot demisiona. O particularitate a CEDO o reprezintă faptul că mandatul judecătorilor care au împlinit vârsta de 70 de ani încetează.

Există și pentru judecătorii CEDO un sistem de privilegii și imunități pentru a le garanta imparțialitatea și profesionalismul. În plus, există instituția judecătorului ad-hoc, neîntâlnită la Curtea de la Luxemburg, pentru că din formațiunea de judecată trebuie obligatoriu să facă parte judecătorul ales în numele statului în cauză. Dacă acesta nu poate să participe, statul respectiv desemnează o anumită persoană ca judecător pentru acel litigiu determinat.

CEDO dispune și ea de o grefă și poate adopta propriul regulament.

Formațiunile jurisdicționale ale CEDO sunt:

comitetele formate din trei judecători;

camerele formate din șapte judecători, între care de drept judecătorul statului în litigiu sau judecătorul ad-hoc;

Colegiul Marii Camere format din cinci judecători;

Marea Cameră.

Regula o constituie funcționarea în cadrul camerelor. Curtea trebuie să funcționeze în plenul său atunci când “soluționarea unei asemenea probleme poate conduce la o contradicție față de o altă hotărâre pronunțată în plen sau în cameră anterior”. Deliberările au loc în camera de consiliu. Hotărârile sunt luate cu majoritatea membrilor prezenți. În caz de egalitate de voturi, votul președintelui primează. După cum am spus, această situație nu se întâlnește în cazul Curții de la Luxemburg.

În materie de competență CEDO poate soluționa litigii sau poate da avize consultative.

Sub aspectul litigiilor este vorba atât de litigii interstatale, cât și de cereri individuale. Competența CEDO acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (și a celor 11 protocoale adiționale).

Este de subliniat că, odată cu Tratatul de la Amsterdam, Curtea Comunitară a dobândit și ea competență în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale omului de către instituțiile comunitare. Aceasta deoarece s-a încercat să se mute accentul pe cetățean ca destinatar final al oricăror norme comunitare, să aibă un cuvânt de spus în afacerile comunitare.

CAPITOLUL II

STRUCTURA ȘI STATUTUL MEMBRILOR.

ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE.

SECȚIUNEA I

STRUCTURA ȘI STATUTUL MEMBRILOR CURȚII

Curtea de Justiție a Comunităților europene are o structură complexă, structură în cadrul căreia vom întâlni, pe lângă judecători și avocați generali, un grefier, precum și raportori adjuncți și referenți.

A. Judecătorii

Curtea are în prezent în componența sa 15 judecători asistați de 9 avocați generali. Numărul judecătorilor poate fi mărit la cererea Curții de către Consiliu dacă există unanimitate de voturi. De altfel, numărul judecătorilor a crescut progresiv de la 7 la 15 odată cu aderarea unor noi state la comunități. Actualmente din fiecare stat este numit câte un judecător, dar, avându-se în vedere numărul inițial par al statelor membre și că nu se poate delibera valabil decât în prezența unui număr impar de judecători, era desemnat încă un judecător din cele cinci state mari.

Judecătorii sunt numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără a mai fi necesară vreo procedură comunitară specifică de confirmare sau ratificare din partea organismelor comunitare. Fiecare guvern își va desemna un candidat, nefiind necesară consultarea vreunui organism național. Consiliul va confirma în mod formal numirea de către guvernele statelor membre a judecătorilor, deși în acest sens nu există nici un text care să-i atribuie această sarcină.

Pentru ca o persoană să poată fi numită ca judecător, ea “trebuie să ofere toate garanțiile de independență și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea în țara lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale, sau care sunt juriști cu o competență notorie”. E de observat că nu se cere ca persoana în cauză să fi exercitat efectiv o înaltă funcție jurisdicțională în țara din care provine, ci e suficient să îndeplinească condițiile pentru numirea într-o astfel de funcție. Condițiile actuale de numire sunt mai severe decât cele cuprinse în tratatul inițial de instituire a C.E.C.A., care prevedea doar cerința ca personalitățile respective să ofere toate garanțiile de competență și independență. Aceasta a permis ca doi judecători să poată fi numiți, deși nu aveau studii juridice. S-a considerat de către unii doctrinari că dispozițiile inițiale din Tratatul de la Paris de instituire a C.E.C.A. erau mai avantajoase, permițând o mai mare diversitate în gândire și, în consecință, o mai bună administrare a dispozițiilor tratatelor privind atribuțiile Curții. La o analiză mai atentă am observat, însă, că era absolut necesară condiția din care rezultă necesitatea unor studii juridice, numai așa judecătorii putând să-și desfășoare activitatea cu profesionalism și competență. Formarea lor profesională vorbește de la sine: onestitate, integritate, imparțialitate.

Tratatele nu prevăd ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre și nici dispoziții care să limiteze numărul judecătorilor având aceeași naționalitate ori care să impună ca fiecare stat membru să aibă ca reprezentant o persoană cu naționalitatea statului respectiv. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă. Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de șase ani, la fiecare trei ani procedându-se la o înlocuire parțială, opt, respectiv, șapte judecători fiind înlocuiți alternativ pentru a se asigura o anumită continuitate și o anumită permanență în structura Curții. Judecătorii pot fi reînvestiți în funcție în mod nelimitat. Practica a demonstrat că ei rămân în funcție în medie timp de două mandate.

Durata mandatului a iscat discuții contradictorii, existând și opinia că nenumirea judecătorilor pe viață ar aduce atingere principiului inamovibilității și ar împieta asupra desfășurării activității lor și asupra imparțialității în special. Critica nu a fost considerată concludentă și reală de către majoritatea specialiștilor în drept comunitar. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, totuși, nu este vorba despre un judecător național și că judecătorii Curții de Justiție a Comunităților dispun de o protecție specială, bine pusă la punct, după cum vom vedea. Dacă un judecător nu-și mai poate exercita funcția din varii motive, va fi numit un nou judecător, însă numai pentru perioada de timp rămasă din mandatul celui înlocuit.

Numirea în funcția de judecător implică anumite incompatibilități prevăzute pentru a le garanta independența. Le este interzisă exercitarea oricărei funcții politice sau administrative și a oricărei activități profesionale remunerate sau neremunerate. De la ultimul caz se poate deroga printr-o dispensă specială acordată în mod excepțional, cum ar fi, spre exemplu, pentru funcțiile didactice sau pentru cercetarea științifică.

Odată numiți, judecătorii devin independenți față de statele membre. Ca o garanție în plus a acestei independențe, ei beneficiază de anumite privilegii și imunități. Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător, acest lucru putându-l face doar Curtea în plen, cu participarea și a avocaților generali, statuând în unanimitate și în absența celui implicat, și numai când acesta nu mai corespunde condițiilor cerute pentru exercitarea funcției. Grefierul va comunica decizia Curții președintelui Parlamentului și președintelui Comisiei și, de asemeni, o va comunica președintelui Consiliului. În cazul unei decizii de demitere locul va deveni vacant după ultima notificare menționată.

Curtea este singura care asigură controlul asupra activității și disciplinei membrilor săi. Ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe perioada exercitării funcției și după încetarea mandatului în ce privește actele și faptele îndeplinite în timpul exercitării mandatului. Curtea poate ridica imunitatea unui judecător. Dacă acest lucru s-a produs și a fost introdusă o acțiune penală împotriva unui judecător, el nu va putea fi judecat decât de curtea competentă să îi judece pe membrii celei mai înalte instanțe naționale.

După încetarea mandatului, foștii judecători trebuie să manifeste prudență în acceptarea unor funcții și beneficii, în caz contrar putând fi sancționați de Curte (spre exemplu, prin ridicarea dreptului la pensie).

Independența judecătorilor este garantată și de caracterul strict secret al deliberărilor în camera de consiliu, și de faptul că nu e admisă procedura opiniei separate, deciziile fiind colective și angajând Curtea în întregul ei. Hotărârea este dată în numele Curții, nu în numele majorității judecătorilor, chiar dacă hotărârea a fost dată de una din camere. Înainte de a-și începe exercitarea funcției, judecătorii – fiecare dintre ei – vor depune un jurământ în fața plenului Curții de a-și îndeplini îndatoririle cu imparțialitate și conștiinciozitate și de a păstra secretul deliberărilor.

Președintele

Alegerea președintelui Curții de Justiție este explicată în Regulamentul de procedură al Curții, în Titlul I, capitolul al II-lea, art. 7. Judecătorii desemnează dintre ei un președinte pentru o perioadă de trei ani și cu posibilitatea de realegere. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat trei mandate succesive din 1967 până în 1976.

Procedura de alegere a președintelui are loc imediat după înlocuirea parțială prevăzută de art. 167 din Trat. C.E.E., art. 32b din Trat. C.E.C.A. și art. 139 din Trat. CEEA. Alegerea se face în mod secret. Este ales ca președinte judecătorul care obține majoritatea absolută de voturi. Dacă niciunul din judecători nu obține majoritatea absolută, atunci se recurge la organizarea unui al doilea tur de scrutin, în acest caz fiind ales judecătorul care întrunește cel mai mare număr de voturi. La număr egal de voturi va fi ales cel mai în vârstă dintre judecători.

Președintele are atribuții importante. El conduce lucrările Curții și serviciile acesteia, prezidează audierile, precum și deliberările în camera de consiliu. El atribuie fiecărei camere cauzele pe care aceasta trebuie să le rezolve, fixează termenele de ședință și desemnează judecătorul raportor pentru o anumită cauză.

Are competențe jurisdicționale proprii, pe care și le exercită prin ordonanțe. Ordonanțele președintelui au totdeauna caracter provizoriu. El are facultatea de a hotărî în anumite situații prin procedura sumară de urgență, pe cale de ordonanță motivată și nesusceptibilă de recurs, de a acorda Comisiei C.E.C.A. mandat pentru a putea asigura pe cale de constrângere executarea controlului de securitate prevăzut de art. 81 din Trat. de instituire a CEEA, atunci când acest control întâmpină opoziție.

Avocații generali

Curtea este asistată în prezent de 9 avocați generali, numiți, ca și judecătorii, prin acordul statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se reînnoi mandatul. Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotația în ordine alfabetică.

Articolele 2, 3 și 4 din Regulamentul de procedură se aplică nu numai judecătorilor, ci și avocaților generali. Statutul lor este același cu cel al judecătorilor, regulile privind numirea, durata mandatului, condițiile de eligibilitate, regulile privind încetarea mandatului fiindu-le aplicabile. Sistemul de privilegii și imunități, ca și cel de incompatibilități le este aplicabil în aceleași condiții ca și judecătorilor.

Instituția avocaților generali a fost privită ca o originalitate în structura Curții de Justiție, considerându-se că nu au echivalent în jurisdicțiile internaționale, chiar dacă rolul lor se aseamănă cu cel al Comisiei europene a drepturilor omului de la Strassbourg. De asemenea s-a relevat faptul că instituția avocaților generali e o transpunere a instituției comisarului guvernamental din sistemul de drept francez, comisar care funcționează pe lângă Consiliul de stat francez, și că prezintă unele asemănări cu auditoriatul prezent în sistemul de drept belgian și care funcționează pe lângă Consiliul de stat belgian.

Curtea numește dintre avocații generali un prim-avocat general pentru o perioadă de un an. El va prezida întrunirile avocaților generali și va încredința fiecare cauză unuia dintre ei, imediat după ce judecătorul raportor a fost desemnat, deaorece în fiecare cauză contencioasă sunt ascultați, în principiu, avocații generali afectați camerei căreia îi aparține judecătorul raportor. Există posibilitatea să se desemneze pentru o cauză determinată un avocat general afectat altei camere.

Confiorm tratatelor, avocații generali au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și independența, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții spre a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul lor poate fi rezumat astfel: ei “trebuie să spună dreptul cu toată obiectivitatea”.

În fapt, avocatul general își spune opinia referitor la cauză la sfârșitul procedurii orale, imediat după pledoariile avocaților sau agenților părților. Opinia lor este prezentată oral și este făcută publică.

Avocații generali sunt toți ascultați atunci când Curtea este chemată să dea un aviz în cazul “micii revizuiri” prevăzută în Trat. C.E.C.A. și în situația reglementată de articolul 228 alineatul 2 din Trat. de instituire a C.E.E.. Procedura se desfășoară în camera de consiliu, iar concluziile avocaților generali nu sunt făcute publice în acest caz.

Avocații generali participă la dresarea majorității actelor de procedură.

Numărul avocaților generali poate fi majorat de către Consiliu la cererea Curții.

Grefierul

Statutul Curții de Justiție dedică organizării grefei un întreg capitol și anume capitolul al treilea, intitulat “Despre grefă”.

Curtea dispune de o grefă, în cadrul căreia intră un grefier asistat de unul sau mai mulți grefieri adjuncți, care îl pot înlocui la nevoie.

Pentru a numi grefierul, președintele Curții îi informează pe judecători cu privire la candidaturile depuse cu două săptămâni înainte de data fixată pentru numire, pentru ca aceștia să aibă timp de gândire. Candidaturile trebuie însoțite de toate datele referitor la vârstă, la ocupațiile actuale și cele anterioare, la studiile universitare, la cunoștințele lingvistice, la naționalitate, precum și la eventuala experiență judiciară și internațională. Votul asupra desemnării grefierului este secret. Este ales cel ce întrunește majoritatea absolută. Dacă acest lucru nu se

realizează, se va proceda la un al doilea tur de scrutin, ocazie cu care va fi ales grefier cel ce întrunește cele mai multe voturi. În caz de balotaj, este ales cel mai în vârstă.

Pentru numirea grefierului sunt consultați și avocații generali.

Numirea se face pentru o perioadă de șase ani, existând posibilitatea renumirii. Dacă își încetează funcția înainte de expirarea celor șase ani, va fi numit un nou grefier, dar nu pentru timpul care a mai rămas până la expirarea mandatului, ci pentru un mandat întreg, de șase ani.

Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul trebuie să depună jurământul în fața Curții în sens că își va îndeplini atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul deliberărilor. Grefierul poate fi destituit din funcție atunci când nu mai răspunde condițiilor cerute sau nu-și mai îndeplinește obligațiile. Curtea va decide numai după ce îi dă posibilitatea grefierului să-și spună punctul de vedere cu privire la această problemă.

În cazul în care grefierul și adjuncții săi sunt în imposibilitate temporară de a-și îndeplini atribuțiile, președintele Curții va desemna funcționarii sau agenții care le vor ține locul. Se va proceda la fel în caz de vacanță a locului, până la desemnarea unui nou grefier.

Atribuțiile grefierului sunt de două feluri: de ordin procedural și de ordin administrativ.

Ca atribuții procedurale grefierul primește, transmite și păstrează documentele, assistă la ședințele de audiere ale Curții și ale camerelor, se ocupă de arhive și de publicațiile Curții și, în special, de “Culegerea de jurisprudență a Curții”, unde e publicat textul integral al hotărârilor Curții.

El are responsabilitatea ținerii unui registru parafat de președinte, în care sunt înscrise în ordinea prezentării toate actele de procedură și piesele depuse în sprijinul acestora. Pe originale și pe copiile prezentate de părți se face mențiune despre înscrierea în registru. Înscrierile în registru și mențiunile de pe acte făcute de grefier sunt considerate acte autentice în virtutea art. 15 pct. 3 din Regulamentul de procedură.

Grefierul este cel ce propune Curții cuantumul tarifelor percepute pentru obținerea de copii după actele de procedură, precum și pentru obținerea de copii certificate după ordonanțele și deciziile Curții.

Atribuțiile administrative constau în aceea că grefierul asigură administrarea, gestiunea financiară și contabilitatea Curții, ajutat de un administrator și aflându-se sub autoritatea președintelui. El are în subordine funcționarii și agenții Curții și poate propune modificarea serviciilor Curții.

Protocolul asupra statutului Curții prevede obligația judecătorilor, a avocaților generali, precum și a grefierului de a avea reședința acolo unde Curtea își are sediul.

Raportorii adjuncți

Instituția raportorilor adjuncți este reglementată de protocoalele adiționale, ea fiind asemănătoare auditoriatului din Consiliul de Stat belgian sau francez; în practică nu a fost folosită până în prezent.

La propunerea Curții de Justiție, Consiliul, cu unanimitate de voturi, poate să introducă în compoziția Curții raportori adjuncți și să stabilească regulile după care trebuie să se ghideze. Raportorii adjuncți vor fi numiți de către Consiliu dintre persoanele a căror independență este în afara oricărui dubiu și care posedă calificările legale necesare. Ei vor depune un jurământ în fața Curții prin care se obligă să-și îndeplinească îndatoririle cu imparțialitate și în mod conștiincios și să nu divulge secretul deliberărilor.

Ei au sarcina să îl ajute pe președinte în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Referenții

Fiecare dintre judecătorii și avocații generali primesc asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept de aceeași naționalitate cu judecătorul sau avocatul căruia îi sunt atașați. Referenții funcționează pe lângă fiecare membru al Curții și depind numai de acesta, constituind cabinetul persoanei în cauză și jucând un rol cheie în funcționarea Curții.

SECȚIUNEA A II-A

ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE

Organizare

După cum am mai precizat, Curtea are în structura sa 15 judecători, 9 avocați generali și un grefier. Cei 15 judecători aleg dintre ei un președinte, care are atribuții administrative deosebit de importante, ca și grefierul, care, de altfel, îi este subordonat. Curtea este cea care fixează regimul de lucru al acestuia.

Serviciile Curții sunt asigurate de funcționari și agenți sub autoritatea și îndrumarea grefierului. La începutul activității ei depun un jurământ în fața președintelui și în prezența grefierului, jurământ de loialitate, discreție și conștiinciozitate. Un loc aparte în serviciile Curții îl ocupă serviciul lingvistic, în componența căruia intră experți care trebuie să aibă o anumită cultură juridică și cunoștințe în ceea ce privește mai multe limbi oficiale folosite de Curte. Serviciul lingvistic ocupă o pondere importantă în serviciile Curții, dar și ale Comunităților în general, costul acestuia fiind destul de ridicat.

Curtea dispune și de o bibliotecă.

Ca regulă, Curtea își desfășoară activitatea în plen, dar poate să se organizeze și în camere de trei, cinci sau șapte judecători, în funcție de importanța cauzei. Curtea va fixa criteriile după care sunt atribuite cauzele unei camere. Președintele va desemna pentru fiecare cameră un judecător raportor.

Pentru fiecare cameră este ales un președinte de către plenul Curții pentru o perioadă de un an, președinte care are în cadrul camerei aceleași puteri în desfășurarea procedurii ca și președintele Curții. Camerele întreprind cercetări prealabile asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul Curții, decid asupra cererilor privind asistența juridică atunci când o parte nu are mijloace financiare suficiente pentru a reuși să facă față cheltuielilor și atunci când apar divergențe în legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite. Camerele au și competențe în judecarea cauzelor.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost modificate dispozițiile care limitau cauzele pe care Curtea putea să le transfere camerelor. Ca urmare, Curtea se întrunește în ședință plenară numai dacă un stat membru sau o instituție comunitară care e parte în proces cere în mod expres aceasta.

Funcționare

Curtea își desfășoară activitatea la sediul său din Luxemburg. Pentru una sau mai multe ședințe determinate Curtea în întregul ei sau camerele pot alege un alt loc decât sediul.

Curtea nu poate delibera valabil în plen decât dacă sunt prezenți cel puțin nouă judecători. Deciziile camerelor compuse din trei sau cinci judecători sunt valabile dacă sunt prezenți trei judecători, iar pentru camerele formate din șapte judecători e suficient un număr de cinci judecători prezenți. Dacă cvorumul cerut nu este îndeplinit, președintele amână ședința până la îndeplinirea acestuia.

De asemenea, Curtea nu poate delibera valabil decât cu un număr impar de judecători. Dacă din motive neprevăzute judecătorii sunt în număr par, judecătorul cel mai tânăr în înțelesul dat de art. 6 din Regulamentul de procedură se va abține să participe la deliberări, cu excepția cazului în care este și judecător raportor. În acest caz cel ce se va abține va fi judecătorul care îl precedă în rang.

Dacă cvorumul cerut nu este obținut, președintele camerei respective îl înștiințează pe președintele Curții, care va desemna un alt judecător pentru a completa camera.

Data și ora desfășurării fiecărei ședințe a plenului Curții este fixată de către președinte. Pentru camere, cel ce va fixa data și ordinea desfășurării ședințelor este președintele fiecărei camere.

Curtea, ca și camerele, deliberează în camera de consiliu. Judecătorii deliberează între ei fără ajutorul vreunui interpret, într-o limbă pe care toți o cunosc și care tradițional este franceza. La cererea oricăruia din judecători orice problemă poate fi formulată într-o limbă pe care respectivul judecător o alege și comunicată în scris Curții sau camerei din care face parte înainte de a fi supusă la vot.

Deliberările au loc numai cu participarea judecătorilor care au asistat și la faza orală a procedurii. Avocatul general care s-a pronunțat cu privire la cauza respectivă și grefierul nu vor participa. Dacă există raportor adjunct, el va fi prezent. Concluziile adoptate după discuțiile finale de către majoritatea judecătorilor determină decizia Curții. Voturile sunt date în ordinea inversă celei stabilite de art. 6 din Regulamentul de procedură, adică începând cu cel mai tânăr dintre judecători, pentru ca acesta să nu se lase influențat de deciziile celorlalți.

Când deliberările au ca obiect probleme de ordin administrativ, vor participa și avocații generali cu vot deliberativ. Grefierul poate să asiste, afară de cazul în care există o decizie contrară a Curții.

Fiecare dintre judecătorii prezenți la deliberări își exprimă opinia și și-o motivează. Deliberările sunt strict secrete. Nu e admis procedeul “opiniei separate”, întâlnit la Curtea Internațională de Justiție, deciziile Curții fiind colective și angajând-o în ansamblul ei. Acest lucru a fost prevăzut pentru a se asigura un plus de independență judecătorilor prin anonimatul deciziei, ei neputând fi astfel criticați pentru votul lor. În acest fel este eliminată și presiunea pe care ar putea-o exercita statul care l-a desemnat pe judecător, având în vedere o cauză în care respectivul stat este interesat. Se înlătură pericolul ca judecătorul să nu mai fie desemnat într-un mandat viitor pe motiv de opinie. Angajarea colectivă conferă și mai multă autoritate hotărârilor Curții.

Nici un judecător sau avocat general nu poate lua parte la deliberări dacă anterior a fost agent, consilier sau avocat al uneia dintre părți, sau în cazul în care s-a pronunțat deja asupra obiectului problemei adusă în fața Curții în orice calitate (membru al unei alte curți, membru al unui tribunal, membru al unei comisii de anchetă etc.).

Dacă pentru un motiv oarecare un judecător sau un avocat general consideră că nu ar trebui să ia parte la judecarea sau examinarea unui anumit caz, el va trebui să îl informeze pe președinte.

Dacă președintele consideră că un judecător sau un avocat general nu ar trebui să ia parte la rezolvarea acelui caz, el îl va notifica pe acesta în consecință. Orice dificultate în aprecierea acestei situații va fi clarificată prin decizia Curții.

O parte nu poate cere schimbarea compoziției Curții sau a unei camere pe motiv de naționalitate a unui judecător sau pe motiv de absență a unui judecător de aceeași naționalitate cu partea.

Deciziile Curții sunt disponibile încă de la pronunțare în toate limbile oficiale. Pentru aceasta este folosit serviciul de traducere format din lingviști care au cunoștințe despre drept.

Curtea de Justiție a Comunităților este un organ care funcționează permanent, sub rezerva vacanțelor pe care ea însăși le fixează. Vacanțele judiciare nu suspendă termenele judiciare, cu toate că întrerup activitatea Curții. În timpul vacanței președinția e asigurată ori de președintele Curții, care ține legătura cu grefierul, ori de un președinte al unei camere sau de alt judecător invitat să-l înlocuiască. Chiar și în acest timp președintele poate să convoace pe judecători și pe avocații generali în caz de urgență. Curtea respectă zilele de sărbătoare legală ale statului unde își are sediul, adică Luxemburg. Termenele de procedură care expiră într-o zi de sărbătoare legală se prelungesc până la sfârșitul zilei lucrătoare imediat următoare.

Se pot acorda concedii judecătorilor și avocaților generali, dar numai pentru motive justificate.

CAPITOLUL AL III-LEA

COMPETENȚA

SECȚIUNEA I

COMPETENȚA RATIONAE MATERIAE

Curtea de Justiție își exercită competența în temeiul fiecăruia dintre tratatele constitutive. Acestea atribuie Curții în aceiași termeni o misiune generală și anume aceea de respectare a dreptului prevăzut de tratate atunci când acesta este interpretat și aplicat. În asigurarea acestei misiuni, puterile conferite Curții sunt asemănătoare și adesea identice. Există, însă, și unele particularități.

Curtea este singurul organ cu jurisdicție permanentă și care emite hotărâri nerecurabile.

Controlul legalității actelor instituției

Conform art. 173 din Trat. asupra CE, Curtea va asigura controlul legalității actelor adoptate împreună de către Parlamentul european și Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale BCE, altele decât recomandările și avizele, precum și a actelor Parlamentului european destinate să producă efecte față de terți. Controlul se va realiza prin intermediul recursului în anulare, care poate fi formulat de un stat membru, de Comisie sau de Consiliu. Motivele de anulare în acest caz sunt: incompetența, violarea normelor substanțiale, încălcarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa, deturnarea de putere. Posibilitatea sesizării Curții o au și persoanele fizice și juridice dacă este pusă în discuție o decizie ai cărei destinatari sunt, precum și în cazul unei decizii care este destinată unei alte persoane, dar îi privește în mod direct și individual. Dacă recursul formulat într-o asemenea situație este fondat, Curtea va declara nul actul contestat. În cazul în care este vorba despre un regulament, Curtea poate, dacă crede de cuviință, să statueze care dintre efectele regulamentului anulat sunt considerate definitive.

Curtea de Justiție este de asemeni competentă să soluționeze recursurile în anulare privind:

măsurile adoptate de Consiliul guvernatorilor Băncii europene de investiții

Cei ce pot formula un recurs în acest caz sunt statele membre, Comisia, Consiliul de administrație al BEI.

măsurile adoptate de Consiliul de administrație al BEI

Cei ce pot formula recursul sunt statele membre și Comisia.

sancțiunile pronunțate de Comisie împotriva unui cumpărător și interdicția impusă altor întreprinderi de a trata cu acel cumpărător (art. 63 alin. b din Trat. de instituire a C.E.C.A.)

deciziile privind o concentrare ilicită (art. 33 din Trat. de instituire a C.E.C.A.)

Legalitatea poate fi încălcată nu numai printr-o acțiune, ci și printr-o inacțiune. De aCEEA s-a prevăzut posibilitatea sesizării Curții și în acest caz. Mijlocul de realizare a acestei posibilități este recursul în carență, care este la îndemâna instituțiilor, a statelor membre și, în condiții limitate, a particularilor.

Art. 175 din Tratatul de instituire a CE prevede că, în cazul în care, cu încălcarea Tratatului Parlamentul european, Consiliul și Comisia se abțin să acționeze, statele membre și celelalte instituții ale Comunității pot sesiza Curtea pentru a restabili ordinea încălcată. De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate să sesizeze Curtea cu privire la inacțiunea uneia dintre instituții de a-i adresa un act, altul decît o recomandare sau un aviz, și aceasta deoarece ele nu au forță obligatorie, ci doar un rol de orientare, de ghidare. Prin urmare, rămâne la latitudinea instituției respective dacă să le emită sau nu.

Curtea va fi competentă și în privința acțiunilor introduse de B.C.E. privitor la domeniile care intră în competența sa sau dacă se introduce o acțiune împotriva sa.

Fiind un mijloc de control jurisdicțional, recursul în carență joacă un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituțiilor prin tratatele inițiale, și urmărește să oblige organul competent să acționeze.

Recursul în carență poate fi admis numai dacă instituției în cauză i s-a cerut în prealabil să acționeze. Cererea trebuie să fie clară, precisă, și să avertizeze organul

respectiv că inactivitatea sa va duce la un recurs. Ea trebuie să conțină și data de la care începe să curgă termenul de două luni care e pus la dispoziție de către tratate pentru ca instituția să-și poată îndrepta greșeala. Dacă nici în acest termen situația nu se remediază, atunci cauza poate fi adusă în fața Curții.

Dacă abținerea a fost declarată nelegală de către Curte, instituția vizată trebuie să ia toate măsurile pentru a aduce la îndeplinire decizia acesteia. Reclamantul nu este privat în această situație de posibilitatea de a fi despăgubit, în cazul în care i-au fost aduse prejudicii.

Pe lângă cele două mijloace de control al legalității, există și un control accesoriu unui litigiu principal și care se traduce printr-o excepție de ilegalitate care poate fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse contra sancțiunilor pecuniare sau contra altor constrângeri pronunțate în temeiul tratatelor. Reclamanții pot să se prevaleze ca răspuns la acțiunea introdusă împotriva lor de iregularitatea deciziilor sau recomandărilor a căror ignorare le este reproșată.

Controlul respectării de către statele membre a obligațiilor ce le sunt impuse prin tratate

Controlul respectării de către statele membre a obligațiilor ce le sunt impuse de tratate este una dintre cele mai importante atribuții ale Curții. Exercitarea ei se desfășoară în modul următor: dacă comisia consideră că un stat nu și-a îndeplinit o anumită obligație prevăzută în tratat, ea va emite un aviz motivat asupra acestei chestiuni, nu înainte, însă, de a oferi statului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere. În cazul în care acesta nu se conformează avizului într-un termen determinat de Comisie, aceasta poatea sesiza Curtea.

Și un stat membru, atunci când constată încălcarea obligațiilor de către un alt stat membru, poate aduce problema în fața Curții. Se cere, însă, un aviz dat de comisie, după ce fiecare stat implicat și-a exprimat opinia atât în scris, cât și oral, cu privire la situația de fapt. Dacă în termen de trei luni de la punerea problemei Comisia nu a dat avizul, se poate trece la sesizarea Curții.

Atunci când Curtea constată că un stat membru și-a încălcat obligațiile asumate prin tratate, îi va cere să ia măsuri în privința încetării acestei încălcări. Dacă Comisia constată că statul vizat nu a luat măsurile respective, după ce îi dă posibilitatea să se exprime, emite un aviz motivat, în care subliniază punctele din decizia Curții pe care statul nu le-a îndeplinit. Comisia stabilește un termen în care statul trebuie să se conformeze deciziei Curții; dacă acest lucru nu se produce, Comisia va readuce problema în fața instanței comunitare, propunând și sancțiunile pe care le consideră adecvate. Curtea va constata neîndeplinirea hotărârii sale și , dacă se impune, va obliga statul în cauză la plata unor penalități cu titlu de amendă.

Pe lângă această procedură, prin care se realizează respectarea tratatelor de către statele membre, mai există și posibilitatea ca Parlamentul european și Comisia să acorde Curții posibilități nelimitate privind aplicarea unor amenzi pe care aceste instituții împreună sau numai comisia le impun prin regulamentele aplicate de ele.

Curtea mai este competentă să soluționeze și litigiile privind:

executarea obligațiilor statelor membre rezultând din statutele B.E.I.

Consiliul de administrație al B.E.I. poate aduce problema în fața Curții.

executarea de către băncile naționale centrale a obligațiilor rezultând din tratate și din statutele S.E.B.C.

Inițiativa repunerii problemei deciziei Curții aparține Consiliului B.C.E.

Interpretarea regulilor comunitare și aprecierea validității actelor instituțiilor

Dreptul comunitar este integrat sistemului juridic național; el se aplică direct în statele membre. Prin urmare, este posibil ca un litigiu aflat pe rolul unui tribunal național să se raporteze la reguli comunitare. Așadar, judecătorul comunitar este pus în situația de a aplica și de a interpreta dreptul comunitar. El poate să și înlăture de la aplicare o regulă de drept intern, dacă aceasta este incompatibilă cu dreptul comunitar. În situația în care are dubii cu privire la semnificația unor reguli de drept comunitar sau în legătură cu legalitatea unor acte luate de instituțiile comunitare, poate să se adreseze Curții, cerând interpretarea regulii de drept în discuție sau statuarea asupra validității actului vizat. Cererea adresată Curții nu trebuie să îndeplinească vreo formalitate specială.

Judecătorul va suspenda judecarea litigiului adus în fața sa până când Curtea se pronunță. În cadrul acestei proceduri părțile în litigiu pot să-și facă cunoscut punctul de vedere prin intermediul avocaților sau al consilierilor lor.

Tratatul de la Paris nu conține dispoziții identice cu cele din Tratatele de la Roma în ceea ce privește competența Curții în acest caz. Astfel, art. 41 din primul tratat statuează: “Curtea este singura competentă să decidă cu titlu prealabil asupra validității deliberărilor Comisiei și ale Consiliului în cazul în care un litigiu admis în fața unui tribunal național ar pune în discuție această validitate”. Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma asupra C.E.E. conferă Curții competența de a statua cu titlu prejudicial asupra următoarelor probleme:

interpretarea tratatelor;

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile comunitare și de B.C.E.;

interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă statutele respective prevăd aceasta.

Toate cele trei tratate prevăd pentru unele instanțe naționale posibilitatea de a se adresa Curții, iar pentru altele obligația de a se adresa Curții. În ultimul caz este vorba despre o cauză aflată în fața unei instanțe interne ale cărei decizii nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicțional intern. Au calitate procesuală activă numai jurisdicțiile naționale care, în raport cu statutul și funcția lor date de dreptul intern, au competențe jurisdicționale în mod curent, și nu autoritățile care exercită asemenea atribuții în mod cu totul excepțional.

Curtea nu este o jurisdicție de apel în raport cu jurisdicția națională, ea nu statuează decât cu privire la problemele de drept comunitar. După ce a hotărât că un act comunitar nu este conform tratatelor sau când a dat o anumită interpretare dreptului comunitar, această decizie are forță obligatorie și se impune tuturor jurisdicțiilor din statele membre, nu numai celei ce a solicitat interpretatea. Celelalte jurisdicții păstrează dreptul de a sesiza Curtea dacă au îndoieli asupra temeiniciei unei soluții emise anterior de aceasta.

Alte atribuții

Curtea mai este competentă să statueze:

în ce privește raporturile dintre funcționarii comunitari cu organele de care depind;

în ce privește repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora;

în baza unei clauze compromisorii conținute într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de o Comunitate sau pe seama acesteia;

asupra oricărui diferend dintre statele membre, dacă acesta este în legătură cu obiectul tratatelor și dacă a intervenit un compromis în acest sens;

asupra recursurilior introduse împotriva deciziilor Tribunalului de primă instanță (în acest caz Curtea acționează ca o instanță de recurs de ultim grad).

În afară de aceste competențe jurisdicționale, Curtea are și atribuții consultative pe care și le exercită prin avize cu forță juridică proprie în următoarele situații:

cu prilejul “micii revizuiri” prevăzute de Tratatul de la Paris în art. 95;

cu prilejul încheierii de acorduri cu state terțe sau organizații, situație prevăzută de art. 228 paragraful 6 din Tratatul asupra CE.

SECȚIUNEA A II-A

COMPETENȚA RATIONAE PERSONAE

Curtea de Justiție de la Luxemburg este abilitată să soluționeze litigii între statele membre, între statele membre și organele comunitare, precum și între organele comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament.

Curtea, spre deosebire de alte organe de jurisdicție internațională, rezolvă și litigii între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre, sau între particulari și organele comunitare.

Prin urmare, Curtea își întinde autoritatea asupra statelor membre, asupra instituțiilor comunitare, precum și asupra persoanelor fizice și juridice din statele membre.

În ceea ce privește întrebarea dacă cetățenii din Comunități sunt vizați de jurisprudența Curții de Justiție, răspunsul nu poate fi decât afirmativ, după cum am văzut. Dreptul comunitar îi privește direct pe cetățeni în cele mai diverse activități ale acestora. Foarte multe reguli de drept intern din statele membre au o origine comunitară care se referă la dreptul muncii, dreptul mediului, la protecția consumatorului, la libera circulație a mărfurilor etc.

După cum am spus, dreptul național nu trebuie să intre în contradicție cu dreptul comunitar, care se aplică direct în statele membre. Curtea, interpretând acest drept și făcând să fie respectat, trebuie să țină cont de preocupările cetățenilor în diferitele ipostaze ale vieții lor cotidiene. Și aceasta deoarece dreptul comunitar trebuie adaptat realităților sociale pentru a face mai ușoară aplicarea sa și pentru a grăbi și perfecționa integrarea comunitară.

SECȚIUNEA A III-A

COMPETENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE ÎN LUMINA TRATATULUI DE LA MAASTRICHT ȘI A CELUI DE LA AMSTERDAM

La 7 februarie 1992 era semnat la Maastricht, de către miniștrii afacerilor externe și de către miniștrii de finanțe ai celor 12 state membre ale Comunităților din acel moment, Tratatul asupra Uniunii euopene, care avea să intre în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat a fost rezultatul ascensiunii economice a Comunităților, care cerea și o uniune politică, constituind o nouă etapă în procesul de integrare europeană.

Tratatul de la Maastricht modifică și completează cele trei tratate inițiale, dar cuprinde și dispoziții noi. Uniunea nou creată se bazează pe comunitățile existente, dar nu se confundă cu acestea. Ea dispune de un cadru instituțional unic; în fapt, numai o singură instituție este a Uniunii – Consiliul european, celelalte fiind instituții comunitare, dar care sunt puse la dispoziția U.E.

Cât privește Curtea, competența acesteia este limitată. Ea acționează și are competență numai în ceea ce privește dispozițiile modificatoare, dispozițiile din art. K3 paragraful 2 pct. c, precum și în ceea ce privește dispozițiile finale din Tratat (articolele de la L la S). Observăm că i se atribuie competență numai referitor la pilonul “cooperarea în domeniile justiției și a afacerilor interne”, competența sa neîntinzându-se și asupra pilonului privind politica externă și de securitate comună (PESC). Sunt sustrase controlului Curții de Justiție și “Dispozițiile comune”, care alcătuiesc Titlul I al Tratatului de la Maastricht.

Pe 2 octombrie 1997 s-a încheiat Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, după ce toate cele 15 state membre ale Comunităților l-au ratificat. A fost nevoie de acest tratat, deoarece tratatele anterioare lăsaseră nerezolvate unele probleme ca, de exemplu, problema drepturilor cetățenilor și a influenței lor, eficiența și democratizarea instituțiilor sau locul U.E. în cadrul internațional.

U.E. are acum noi responsabilități, iar cetățenii săi au un cuvânt de spus în ceea ce privește afacerile sale. Instituțiile au devenit mai democratice. În trecut integrarea europeană era centrată mai mult pe politica economică, acum accentul cade pe responsabilitățile politice de orice gen ale U.E. atât în interiorul ei, cât și pe scena internațională.

Referitor la Curtea de Justiție, Tratatul de la Amsterdam nu a schimbat nici rolul acesteia, nici structura sau modul de alegere a membrilor ei. Totuși numărul cazurilor asupra cărora ea poate fi chemată să se pronunțe s-a mărit astfel:

Este obligată să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale omului de către instituții .

Este competentă în ceea ce privește problemele care afectează securitatea și libertatea cetățenilor. În acest domeniu numai curțile supreme naționale și tribunalele de ultimă instanță pot adresa întrebări Curții.

Dacă statele membre sunt de acord, ele pot să recunoască competența Curții în domeniul referitor la cooperarea între instanțele penale și organele polițienești.

CAPITOLUL AL IV-LEA

CONCLUZII FINALE

Cele trei tratate comunitare au fiecare o individualitate proprie. Raporturile dintre ele sunt determinate de art. 232 din Trat. CE, care stipulează că dispozițiile acestui tratat nu le modifică pe cele din Trat. C.E.C.A.. Toate dispun, însă, de aceleași instituții, instituții comune care acționează în cadrul fiecărei Comunități în parte și pe baza fiecăruia dintre cele trei Tratate. Aceasta duce implicit la o unitate de viziune asupra dispozițiilor Tratatelor și la o încercare reușită de a le interpreta unul în spiritul celuilalt, servind foarte bine integrării europene.

După cum am văzut, pentru a construi o nouă europă, statele au încheiat între ele tratate ce au dus la formarea Comunităților europene, apoi o Uniune europeană, dotate cu instituții care pot adopta reguli de drept în domenii determinate, instituții printre care se numără și Curtea de Justiție,curte care împreună cu Tribunalul de primă instanță creat în 1998 formează putera judecătorească a Europei comunitare.

Independența și autonomia tratatelor comunitare este actualmente considerabil limitată, deoarece Curtea de Justiție încearcă să realizeze o armonie în aplicarea acestora. Uneori Curtea a folosit analogii evidente, interpretările sale sprijinindu-se pe un alt tratat atunci când dispozițiile celui în cauză nu erau suficient de clare.

Marea inovație a Comunităților în comparație cu încercările anterioare de unificare europeană constă în aceea că folosesc numai probleme de drept pentru a se ajunge la acest rezultat. Ele nu numai că sunt o creație a legii, dar și își urmăresc scopurile printr-un corp de legi, dreptul comunitar, care este independent și uniform în toate statele membre și de multe ori de aplicabilitate directă.

Ca orice sistem de drept, dreptul comunitar a necesitat protecție pentru situațiile când este încălcat sau trebuie să fie aplicat. Acestei necesități i-a răspuns, după cum am văzut, crearea Curții de Justiție ca instituție judiciară a Comunităților, coloana vertebrală a acestui sistem de pază. Judecătorii săi trebuie să supravegheze ca legea comunitară să nu fie aplicată diferit în fiecare stat membru, că e un sistem legal comun, că rămâne un sistem comunitar și că e întotdeauna același în toate circumstanțele.

Dar Curtea de Justiție nu este numai un executant, ea are și un rol creator. Curtea este creatoare de drept. Jurisprudența sa ocupă un loc important între izvoarele dreptului comunitar. Având în vedere sarcina sa de a asigura respectarea tratatelor în interpretarea și aplicarea lor, ea a trebuit să aplice un drept pe cale de formare. În acest mod a putut să-și exercite rolul creator, fiind nevoită să precizeze dreptul comunitar, să-i dea un înțeles definitiv atunci când s-au ivit probleme de interpretare și să umple lacunele acolo unde acestea existau, să asigure dezvoltarea dreptului comunitar.

Reținerea jurisprudenței printre izvoarele dreptului comunitar a fost indusă de necesitatea asigurării unei coerențe în deciziile Curții, coerență necesară pentru a-și asigura credibilitatea. Credibilitatea Curții e consolidată și de metodele de interpretare pe care le folosește în principal: metoda sistemică și metoda teleologică. În acest mod, ținând seama de contextul social și de scopul tratatelor, a reușit să-și impună opiniile. A ajutat la aceasta și faptul că, potrivit art. 177 din Trat. CE, singura care e abilitată să asigure unitatea de interpretare a dreptului comunitar este Curtea. Numai interpretările sale sunt obligatorii din punct de vedere juridic.

Am putea spune, în consecință, că numai datorită Curții dreptul comunitar e un sistem juridic coerent și bine conturat. Din anul 1952 și până în prezent au fost aduse în fața sa mai mult de 10000 de cazuri. Numai în anul 1978 au fost supuse Curții 200 de cazuri, iar în 1985 – mai mult de 400 de cazuri.

Pentru a mări importanța Curții s-a dat posibilitatea și simplilor cetățeni de a accede la jurisdicția comunitară. Acest lucru se realizează prin intermediul a două mecanisme: unul indirect, altul direct.

În primul rând trebuie menționat faptul că judecătorul național, atunci când se confruntă cu o anumită problemă privind dreptul comunitar, poate formula un recurs prejudicial prin care să ceară Curții interpretarea unei reguli de drept comunitar sau pronunțarea asupra legalității unei reguli de drept comunitar. Această situație e posibilă deoarece, după cum am constatat, dreptul comunitar e integrat sistemelor juridice naționale într-un fel sau altul. Judecătorul național suspendă litigiul până când Curtea se pronunță asupra problemei ivite. În acest cadru de fapt cetățeanul poate să-și facă cunoscut punctul său de vedere prin intermediul avocaților săi. După ce Curtea rezolvă problema judecătorul național continuă să judece cazul ce i-a fost supus ținând seama de ceea ce a decis Curtea. E de reținut că interpretarea dată de Curte unei reguli comunitare e obligatorie pentru toate statele membre, nu numai pentru judecătorul care a apelat la instanța comunitară.

Cetățeanul poate, de asemenea, să conteste direct, de data aceasta în fața Tribunalului de primă instanță o decizie luată de una dintre instituțiile comunitare. Pentru aceasta el trebuie să fie destinatarul respectivei decizii sau decizia trebuie să-l privească direct și individual. Pentru a ști dacă problema respectivă poate fi adusă în fața Curții sau a Tribunalului persoana în cauză (adică cetățeanul) trebuie să ceară sfatul unui profesionist, spre exemplu al unui avocat.

Tratatele ce au urmat celor institutive au crescut importanța Curții ca organ jurisdicțional, atribuindu-i noi sfere de referință. Procesul de restructurare a instituțiilor este încă în desfășurare. Oricum, prin tot ceea ce face, Curtea servește și ea, ca și celelalte instituții, la construirea unei “Europe a cetățenilor”, punându-se în slujba bunăstării acestora și ajutând prin mijloacele de care dispune la promovarea păcii nu numai în Europa, ci și în lume, și la dezvoltarea socio-economică și culturală.

TRATATE ȘI MONOGRAFII

Ionel Cloșcă; Despre diferendele internaționale și căile de soluționare a lor; Ed. Științifică; București; 1973.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea; Drept instituțional comunitar european; ediția a IV-a; Ed. ACTAMI; București; 1999.

Octavian Manolache; Drept comunitar – Instituții comunitare; Ed. ALL BECK; București; 1999.

Octavian Manolache; Drept comunitar; Ed. ALL, București, 1995.

Roxana Munteanu; Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică; Ed. Oscar Print; București; 1996.

Dumitra Popescu, Adrian Năstase; Drept Internațional public; Casa de editură și presă “ȘANSA S. R. L.”; București; 1997.

Brîndușa Ștefănescu; Curtea de Justiție a Comunităților europene; Ed. Științifică și Enciclopedică; București; 1979.

Jean Boulouis; Droit institutionnel des Communautes europeenes; Ed. DALLOZ; 1984.

Louis Cartou; Communautes europeenes;DALLOZ;1989.

Louis Dubouis, Claude Gueydan; Grands textes de droit communautaire;DALLOZ;1993

Donna Gomien; Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Ed. ALL; București; 1996.

Guy Isaac; Droit communautaire general;Ed.Masson; 1989.

Christian Philip;Textes institutifs des Communautes europeenes; Press Universitaires de France;1984.

REVISTE ȘI BROȘURI

Au service de l’Union europeenne. Guide de citroyen sur le functionnement des institution de l’Union europeenne; Deuxieme edition; Luxembourg; Office des publications officielles des Communautes europeennes; 1999

Treaty of Amsterdam: what has changed in Europe; European Communities; 1999.

Europe in 10 points; Pascal Fontaines; third edition.

Instituțiile U.E.; Colecția EUROPA; editată de Delegația Comisiei Europene în România; București; 1999.

INTERNET – site-ul EUROPA – http://europa.eu.int

=CUPRINS=

Plan……………………………………………………………………….pag.1

Abrevieri……………………………………………………………….…pag.2

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE………………..pag.3

Secțiunea I Apariție și evoluție ……………………………………………pag.3

Secțiunea a II-a Curtea de Justiție în cadrul instituțional al Comunităților europene. Principii referitoare la structura internațională………………pag.7

Curtea de Justiție în cadrul internațional al Comunităților europene…..…..pag.7

Principii referitoare la structura instituțională……………………………….pag.10

principiul echilibrului instituțional………………………….…..pag.11

principiul autonomiei instituțiilor……………………………….pag.11

principiul cooperării loiale………………………………….……pag.12

Secțiunea a III-a Delimitări conceptuale…………….…………………pag.13

Delimitarea față de Tribunalul de primă instanță…………………………..pag.13

Delimitarea față de alte organisme jurisdicționale………………………….pag.17

Curtea de Justiție a Comunităților și Curtea Internațională de Justiție de la Haga…………….………………………………….pag.17

Curtea de Justiție a Comunităților și Curtea Europeană a Drepturilor Omului………………………………………………pag.22

CAPITOLUL AL II-LEA: STRUCTURA ȘI STATUTUL MEMBRILOR.

ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE…pag.25

Secțiunea I Structura Curții și statutul membrilor săi…….…………pag.25

Judecătorii…………………………………………………………….……….pag.25

Președintele……………………………………………………….……………pag.25

Avocații generali……………………………….……………………….………pag.29

Grefierul……………………………….………………………………………..pag.30

Raportorii adjuncți…………………………………………………………….pag.32

Referenții……………………………………………………………………….pag.33

Secțiunea a II-a Organizare și funcționare…………………………….pag.34

Organizare ………………………………………….………………………….pag.34

Funcționare…………………………………………………………………….pag.35

CAPITOLUL AL III-LEA: COMPETENȚA…………………….….pag.38

Secțiunea I Competența rationae materiae……………………………pag.38

Controlul legalității actelor instituțiilor………….…………………………..pag.38

Controlul respectării de către statele membre a obligațiilor ce le sunt impuse de tratate………………………………………………………………………..….pag.40

Interpretarea regulilor comunitare și aprecierea validității actelor instituțiilor ……………………………………………………………………………..……pag.41

Alte atribuții………………….……………………………………………..….pag.43

Secțiunea a II-a Competența rationae personae…………………..……pag.44

Secțiunea a III-a Competența Curții în lumina Tratatului de la Maastricht și a celui de la Amsterdam…………………………………………………pag.45

CAPITOLUL AL IV-LEA: CONCLUZII FINALE………………….pag.47

Listă bibliografică………………………………………………………………….pag.50