Curtea Constitutională Garant AL Suprematiei Constitutiei

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ – GARANT AL SUPREMAȚIEI CONSTITUȚIEI

Coordonator științific:

Lect.univ.dr. Andreea Verteș-Olteanu

Absolvent :

Stăncioni Paul-Răzvan

TIMIȘOARA

2016

Introducere

1. Suprematia constitutiei

1.1. Conceptul de suprematie a constitutiei

1.2. Garantiile juridice ale suprematiei constitutiei

1.2.1. Controlul general al aplicarii constitutiei

1.2.2. Controlul constitutionalitatii legilor

1.2.3. Indatoririea fundamentala de a respecta constitutia

2. Controlul constitutionalitatii legilor

2.1. Notiuni introductive

2.2. Evolutia controlului constitutionalitatii legilor

2.3. Formele de control al constitutionalitatii legilor

3. Curtea Constitutionala a României

3.1. Controlul constitutionalitatii legilor in România. Actele supuse controlului

3.2. Procedura controlului constitutionalitatii legilor

3.2.1. Controlul prealabil de constitutionalitate

3.2.2. Exceptia de neconstitutionalitate

3.3. Actele Curții Constituționale si efectele juridice

3.4. Aspecte de drept constitutional comparat

Concluzii

Practica judiciară

Referințe bibliografice

INTRODUCERE

Noțiunea de constituție a avut o evoluție sinuoasă și interesantă.

Din punct de vedere etiologic, termenul “constitutio” își are originea în limba latină și se traduce prin “așezare cu temei”, “stare a unui lucru”.

În dreptul roman din perioada imperială, cuvântul “constitutio” desemna legile care proveneau de la împărat.

În perioada Evului Mediu, termenul de constituție apare cu precădere în limbajul ecleziastic, pentru a desemna unele reguli monahale iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și din secolul al XVIII-lea, noțiunea de constituție dobândește sensul consacrat și astăzi, și anume acela de act sau lege prin care se reglementa organizarea și funcționarea statului, cu limitarea puterii monarhului și cu garantarea anumitor drepturi și libertăți ale individului.

Vedem astfel că legea fundamentală a cunoscut o evoluție ale căror începuturi urcă până în secolul XVIII, găsindu-și sursa în teoria contractului social. Mai exact, între individ, ca parte a întregului și stat pe de altă parte, se încheie un compromis, un pact prin care se stabilesc regulile menite a asigura binele comun.

Cristalizarea sentimentului național a fost de asemenea un factor determinant în dezvoltarea constituționalismului întrucât fiecare națiune, din momentul afirmării ei ca națiune, a simțit nevoia de a-și apăra ființa și de a asigura condițiile pentru dezvolatarea ei proclamând reguli precise, imuabile.

În doctrină, de-a lungul timpului, s-au conturat numeroase definiții a ceea ce reprezintă constituția unui stat, însă s-a observat că elementul comun al acestor definiții este puterea, politică, de stat sau publică, fiind subliniată importanța normelor juridice care consacră această putere.

În stabilirea conceptului de constituție s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiție. Aceste trasături sunt:

caracterul de lege

caracterul de lege fundamentală și

forța juridică supremă a constiuției

în primul rând se impune caracterul de lege, întrucât constituția este o lege, conține norme juridice, reguli de conduită, toate acestea exprimând voința celor care dețin puterea.

Trebuie totuși să subliniem faptul că între constituție și lege nu trebuie pus semnul egalității. Deși ele se suprapun până la un punct, întrucât sub aspect juridic, constituția este și ea o lege, un act normativ, totuși noțiunea de constituție apare mult mai târziu decât cea de lege, exprimând o evoluție e sistemului legislativ. Constituția s-a impus astfel încât însăși legea să fie subordonată unor principii fundamentale, recunoscute și promovate prin legea fundamentală.

Mai mult decât atât, constituția nu este numai o lege, ci este legea fundamentală.

Această trăsătură rezultă din conținutul și calitatea reglementărilor. Având un conținut complex, aceasta cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale și juridice, stând la temelia organizării statale, ea constituie baza juridică a întregii legislații.

Cu toate acestea, Constituția a fost concepută într-o viziune mai largă, ce excede juridicului, fiind nu numai legea fundamentală, ci și o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care ea însăși o creează și pe care o modelează și pentru care, adoptarea ei, dobândește semnificația unei adevărate revoluții.

Definitorie pentru orice constituție este și forța sa juridică.

În acest sens, se constată că ea are forța juridică supremă, fapt ce situează Constituția în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului și impune regula conformității întregului drept cu dispozițiile constituționale. Din această trasătură derivă și efectul constituționalizării dreptului.

Așadar, Constituția reprezintă norma juridică fundamentală care reglementează organizarea puterii de stat, libertățile și drepturile fundamentale precum și ordinea juridică dintr-un stat, fiind totodată izvorul juridic principal al dreptului constituțional.

Față de conținutul și scopurile constituției, s-a pus și problema unor forme speciale de adoptare, care să pună în valoare supremația acesteia, astfel că procesul de adoptare a unei constituții trebuie văzut ca un proces complex, cu profunde semnificații politico-juridice, în care se detașează trei elemente: inițiativa adoptării constituției, organul competent sau puterea constituantă și modurile de adoptare.

Inițiativa adoptării constituției trebuie să aparțină acelui organism statal care, în sistemul politic al unei societăți, ocupă locul cel mai înalt, fiind organul suprem, în măsură să cunoască evoluția societății date.

În ceea ce privește puterea constituantă, prin această putere înțelegem organul care are dreptul de a adopta constituția. Aceasta apare sub două forme, respectiv

Puterea constituantă originară, care intervine atunci când nu mai există o constituție în vigoare, în urma apariției unor state noi ori în urma revoluțiilor;

Puterea constituantă instituită este puterea prevăzută de constituția în vigoare, care îi stabilește organizarea, funcționarea și competența.

Ca modalități de adoptare a unei constituții, amintim constituția acordată, pactul, constituția convenție și constituția parlamentară.

Din acest punct de vedere, ne interesează în mod special modalitatea de adoptare a constituției de către parlamente, acesta fiind modul de adoptare al constituțiilor române din anii 1948, 1952, 1965, acesta fiind considerat mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituții sau a oricărei alte legi.

Cu precizarea prealabilă că enumerarea unor elemente de conținut al constituției nu este limitativă și în lipsa unui asemenea element nu se poate nega caracterul de constituție al acesteia, observăm că în conținutul acesteia intră norme privitoare la esența și tipul statului, fundamentele politice, ideologice li religioase ale organizării societății, deținătorul puterii, locul și rolul partidelor politice, statutul juridic al persoanei, care presupune o serie de drepturi, libertăți și îndatoriri cu caracter fundamental ale cetățenilor, și așa mai departe.

În concluzie, din această sumară prezentare se deprinde ideea că în stabilirea conținutului normativ al constituției trebuie să se țină seama de faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerințe politice, statale, economice, sociale și juridice, în statutul lor actual și viitor.

Trebuie însă să ne concentrăm atenția și asupra garantării supremației acesteia, acest aspect facând obiectul prezentei lucrări, prin această noțiune înțelegându-se poziția dominantă a Constituției în sistemul de drept, fapt ce îi asigură autoritate și putere în rândul legilor și celorlalte acte normative.

Această supremație constituie o realitate incontestabilă, care implică o serie de consecințe juridice, dar în același timp se bucură și de garanții, astfel încât supremația Constituției beneficiază de garanțiile specifice întregului drept, care fac sistemul normativ să se aplice și să fie respectat și de unele garanții juridice specifice, precum: controlul general al aplicării Constituției, controlul constituționalității legilor sau îndatorirea fundamentală de a respecta Constituția, garanții pe care le vom trata pe larg în capitolele care urmează.

SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI

1.1. CONCEPTUL DE SUPREMAȚIE A CONSTITUȚIEI

Constituția, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituțional, adoptarea unei constituții fiind un important eveniment politic, social și juridic al vieții statale, întrucât în constituție sunt consacrate principii fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care le promovează și le apără statul.

Datorită rolului fundamental pe care îl joacă constituția în viața oricărui stat, este firesc să i se recunoască supremația față de restul legilor. Cu toate acestea, fundamentarea științifică a supremației constituției a fost foarte puțin abordată de autorii constituționaliști.

Astfel, ceea ce apare interesant este faptul că supremația constituției apare ca un lucru firesc, știut și de necontestat , astfel încât nu au existat preocupări directe pentru motivarea și justificarea acestei supremații.

Caracteristica de lege fundamentală a Constituției în sistemul de drept pare a fi admisă ca o axiomă, ca o realitate de necontestat și care nu ar mai trebui demonstrată sau dovedită.

Cu toate acestea, o incursiune în literatura juridică ne-ar ajuta să înțelegem calitatea principală a unei constituții, respectiv aceea de supremație, valoare juridică supremă ori super legalitate.

Unii autori considetă supremația constituției ca fiind o rezultantă a modului în care este modificată o astfel de lege, respectiv cu o majoritate calificată de două treimi din numărul total al deputaților, spre deosebire de legile ordinare.

Alți autori explică supremația constituției prin faptul că aceasta ocupă un loc principal, stând la temelia organizătii statale și în același timp este baza juridică a întegii legislații. În acest sens, supremația se reflectă prin deosebire de conținut, formă și fortă juridică față de legile ordinare.

Considerăm că ceea ce trebuie să înțelegem prin supremația constituției este că această supremație este o calitate, o trăsătură care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat și face din legea fundamentală sursa tuturor reglementărilor, de la domeniul juridic, până la domeniile economice, sociale, politice, ea fiind însăși rezultatul tuturor transformărilor din aceste planuri.

Supremația Constituției este deci o noțiune complexă, în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente politice și juridice care exprimă poziția supraordonată a Constituției, nu numai în sistemul de drept, ci și în întregul sistem social – politic al unei țări.

Autorii care nu s-au mulțumit numai cu afirmarea supremației legii fundamentale și au mers mai departe, spre o analiză a cauzelor acestei supremații, au motivat divers această calitate.

Unii autori și-au fundamentat susținerile plecând de la principiul legalității și de la legătura strânsă dintre legalitate și constituționalitate, astfel că, potrivit acestora, legalitatea în sensul ei cel mai larg se sprijină pe principiul constituționalității.

Alte opinii se fundamentează pe conținutul și forma Constituției, evidențiind o supremație formală, explicată prin divizarea constituțiilor în constituții rigide și suple, motivare care a fost criticată susținându-se că această distincție ține numai de formele specifice de elaborare a constituțiilor și o supremație materială, motivată de faptul că întreaga ordine juridică se bazează pe constituție.

Se constată astfel că supremația constituției s-a fundamentat și se fundamentează pe însăși constituție, pe conținutul ei, forma și forța juridică necontestată a normelor care o alcătuiesc, fiind scheletul întregului sistem juridic.

Ca lege fundamentală, ea reprezintă expresia voinței guvernanților și totodată a poporului, voință strâns legată de factorii economici, sociali, juridici și politici, care la rândul lor se află într-o strânsă legatură și interacțiune. Toți acești factori reprezintă condițiile care influențează legea fundamentală și supremația ei.

Această poziție privilegiată a constituției implică mai multe consecințe juridice, unele care privesc însăși constituția cum sunt, spre exemplu, consecințele juridice privind adoptarea, modificarea sau abrogarea ei, ori consecințe juridice care privesc întregul sistem de drept, cum este, spre exemplu, consecința conformității întregului sistem de drept cu legea fundamentală.

Astfel, adoptarea unei constituții reprezintă un proces complex, iar odată adoptată, pe parcurs se impune a fi și adaptată la dinamica economică și socială.

Cu toate acestea, cu privire la aspectul modificării constituției, considerăm totuși necesar ca prevederile constituționale să se bucure de o stabilitate sporită și aceasta să nu fie supusă unor proceduri de modificări exagerate, tocmai datorită rolului ei de fundament al sistemului juridic, astfel de modificări ducând la o modificare în lanț a întregii construcții juridice fundamentate de Constituție.

Așa cum am putut observa, prin conținutul și poziția sa în sistemul de drept, constituția este întregul sistem juridic, astfel încât toate celelalte ramuri de drept își găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte principii, în și numai în constituție, iar normele lor trebuie să fie în deplină concordanță cu litera și spiritul acesteia.

Orice abatere de la concordanța celorlalte norme juridice cu prevederile constituționale constituie o încălcare a acesteia și a supremației ei și, în consecință, efectul va consta în ineficacitaea acelor norme. Mai mult decât atât, pentru a evidenția și mai mult interdependența oricărei norme juridice de legea fundamentală, se impune precizarea că în cazul în care o dispoziție constituțională este modificată, în mod obligatoriu vor fi modificare și normele din ramurile de drept corespunzătoare.

Cu toate acestea, există o diferență între supremația Constituției și supremația legii, tot mai evidentă în timpurile noastre, determinată de evoluția conceptului de suveranitate a statelor care a adus în actualitate tema transferului de suveranitate către structuri suprastatale, ca efect al extinderii procesului de integrare europeană și euroatlantică.

Astfel, în ultimul deceniu al perioadei postbelice, din rațiuni politico-economice, unele atribute ale statului național, anumite prerogative de putere au fost delegate unor autorități suprastatale, fapt care a generat, de exemplu, o preocupare majoră față de nevoia prezervării competențelor statelor membre ale Uniunii Europene în raport cu tendința de centralizare a puterii politice la nivelul instituțiilor europene.

Dincolo de această realitate, cooperarea dintre state a parcurs o evoluție specifică, care a reclamat raportarea acesteia la un set  de norme comune, care sunt accesate prin sistemul  Tratatelor, Convențiilor internaționale, semnate sau ratificate de statele interesate.

Prin astfel de mecanisme, „normele comune” în discuție se evidențiază tot mai mult în sistemul legislativ al statelor, contopindu-se în acestea, cu toate efectele ce rezultă din această simbioză.

Într-un asemenea context, fundamentarea științifică a supremației legii nu se mai poate reduce la criteriile clasice, identificate în doctrina constituțională, precum, caracterele generale ale puterii, poziția Parlamentului în sistemul autorităților  statului, ci, la supremația Constituției, însă, într-o altă determinare decât cea dezvoltată în doctrina clasică constituțională.

Astfel, ne putem întreba dacă se poate vorbi despre cooperare sau despre confruntare între tribunalele constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, printre care se numără și România, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene?

Cu privire la acest subiect există mai multe curente de gândire. Unul susține supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern. Un altul susține prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale.

Unele jurisdicții constituționale europene au ajuns inclusiv la concluzia că este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea rolului lor de gardiene ale supremației legii fundamentale, altele au acceptat însă un rol extrem de activ în aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, efectuând chiar și trimiteri preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea Constituțională a României a fost mai rezervată, arătând că nu este nici legiuitor pozitiv și nici instanță judecătorească cu competență de a interpreta și aplica dreptul european în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor.

Folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art.148 alin.(2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției.

Într-o atare ipoteză, demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.

Rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene.

O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe.

În principiu, nici Curtea Constituțională a României nu respinge posibilitatea sesizării Curții de Justiție, însă, în interpretarea și aplicarea dreptului Unional, competențele sunt împărțite între instanțele naționale (și autoritățile administrative) și Curtea de Justiție, iar Curtea Constituțională nu interpretează dreptul Uniunii.

Pentru instanța constituțională, norma de referință este Constituția, recurgerea la mecanismul trimiterii preliminare putând fi avută în vedere în ipoteza în care norma europeană de interpretat are relevanță constituțională, iar aceeași normă are efect direct sau constituie act clarificat.

Supremația Constituției implică o serie de consecințe juridice, dar este asigurată în același timp și de garanții. Asigurarea supremației constituției înseamnă și asigurarea stabilității sociale și a ordinii juridice în stat.

GARANȚIILE SUPREMAȚIEI CONSTITUȚIEI

Principiul respectării supremației Constituției este o regulă a statului de drept, fiind o realitate incontestabilă și nu o simplă afirmație. Acest principiu se impune ca o obligație atât autorităților statului cât și tututor celorlalte subiecte de drept.

Supremația constituției beneficiază atât de garanțiile specifice întregului drept, care fac ca sistemul normativ să se aplice și să fie respectat, cât și de unele garanții juridice specifice. Astfel, cunoaștem trei garanții juridice ale supremației constituției și anume:

controlul general al aplicării constituției;

controlul constituționalității legilor;

îndatorirea fundamentala de a respecta constituția.

1. CONTROLUL GENERAL AL APLICĂRII CONSTITUȚIEI

Controlul general al aplicării constituției este rezultatul faptului că întreaga activitatea statală este organizată prin constituție. Constituția stabilește formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului și competența acestora.

Exercitarea puterii de către popor implică o diviziune a competențelor și o autonomie a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-și desfășoare activitatea în conformitate și în limitele stabilite prin constituție.

Pentru ca acest lucru să fie realizabil, constituția organizează un sistem complex și eficient de control al aplicării ei. Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția și cuprinde regulile privitoare la organele competente să facă această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

Îndatorirea fundamentală de a respecta constituția asigură ca prevederile constituționale să fie aplicate și respectate de către cetățeni. Izvorul acestei obligații fundamentale se găsește în chiar conținutul și poziția constituției, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituționale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale și culturale a societății.

Astfel, sistemul de control al aplicării prevederilor constituționale reprezintă prima garanție juridică a supremației constituției, manifestându-se la nivelul tuturor actelor juridice dintr-un sistem de drept, prin modalitățile de verificare a condițiilor de fond și de formă ale actelor emise de autoritățile statului, fiind în prezența unui control general în sensul că cuprinde toate formele activității statale.

2. CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

Acest control presupune o activitate complexă care vizează nu numai verificarea concordanței reglementărilor legii cu cele ale Constituției, dar și regulile referitoare la autoritatea în măsură să verifice procedurile și măsurile care pot fi întreprinse pentru a asigura legalitatea respectivelor norme.

Controlul constituționalității legilor devine, prin urmare, în orice stat de drept, o garanție necesară a traducerii în viață a principiilor și normelor constituționale, a aplicării lor practice, a realizării neabătute a drepturilor și libertăților cetățenești.

Acest control urmărește garantarea înfăptuirii separației, a echilibrului puterilor de stat, respectarea competențelor ce sunt conferite diferitelor organe ale statului. Este firesc deci ca asigurarea conformității tuturor prevederilor legale cu dispozițiile legii fundamentale să reprezinte o condiție esențială a ralizării însăși a obiectivelor statului de drept, a garantării conformității întregii norme normative cu ideile și normele de bază pe care le consacră Constituția în calitatea sa de cea mai importantă lege a statului.

Constituția, odată adoptată, presupune ca activitatea tuturor autorităților publice să se desfășoare în spiritul și litera prevederilor acesteia, urmând ca gradul de protejare a unei Constituții să fie dat de măsura în care un eventual comportament abuziv din partea acestor organe să fie prevenit sau eliminat.

Astfel, Constituția trebuie protejată atât față de activitatea organelor judecătorești sau administrative, protecție realizată prin căile de atatc împotriva hotărârilor judecătorești și, respectiv, a contenciosului administrativ, dar și în raport cu legislativul, tocmai pe calea controlului constituționalității legilor adoptate de Parlament.

Controlul constituționalității pe cale judecătorească al actelor normative emise de puterea legislativă, cunoscut și sub sintagma de justiție constituțională, va fi tratat pe larg într-un capitol distinct din prezenta lucrare.

3. ÎNDATORIREA FUNDAMENTALĂ DE RESPECTARE A CONSTITUȚIEI

Dacă primele două garanții ale respectării supremației constituției vizează în special autoritățile statului, această obligație, de respecate a dispozițiilor constituționale se impune ca o îndatorire fundamentală față de toți, cetățeni sau autorități, în scopul asigurării ordinii sociale și a garantării dictaturii legii, potrivit însăși prevederilor constituționale, potrivit cărora, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Astfel, supremația Contituției se explică nu numai prin poziția dominantă în raport cu celelalte acte normative, ci și cu întreaga activitate politică în general. Ea vine ca o îndatorire fundamentală a șefului statului de a veghea la aplicarea și respectarea de către toate celelalte autorități publice, organisme neguvernamentale, cetățeni, partide politice, sindicate, etc.

CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Asigurarea supremației constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu deziderat, ci este necesară existența unui sistem de garanții în măsură să permită într-adevăr constituției să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă, sistem în care trebuie să se regăsească de asemenea și o serie de sancțiuni aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor acesteia.

Controlul constituționalității legilor sau justiția constituțională reprezintă cheia de boltă a întregului mecanism al statului democratic actual, fiind garantul supremației Constituției și, prin aceasta, garantul respectării drepturilor omului și libertăților publice, al limitării puterii prin divizarea ei orizontală, în cadrul separației puterilor în stat și verticală, între stat și elementele sale constitutive.

Trebuie să ne îndreptăm atenția spre distincția dintre justiția constituțională și jurisdicția constituțională, cea din urmă fiind organul prin care se realizează prima.

Justiția constituțională trebuie definită în raport de funcția pe care o realizează, nu în funcție de natura organului care exercită această funcție într-un sistem sau altul. Vom numi, prin urmare, justiție constituțională ansamblul instituțiilor și tehnicilor prin care se asigură supremația Constituției.

Amploarea justiției constituționale depinde de sensul pe care îl dăm noțiunii de constituție.

Astfel, dacă ne referim la constituție din punct de vedere al conținutului acesteia, uzând de sensul material al conceptului, atunci justiția constituțională reprezintă ansamblul procedurilor și instituțiilor care asigură supremația normelor secundare, a normelor care reglementează modul producerii celorlalte norme, asupra normelor primare, adică a normelor care reglementează comportamente, acestui sens fiindu-i aferent contenciosul constituțional al normelor.

Din punct de vedere material, conceptul de constituție se prezintă sub un ansamblu de norme care reglementează instaurarea, exercitarea și transmiterea puterii politice, astfel încât justitiția constituțională are rolul de a veghea la respectarea procedurilor electorale și de intervenție a poporului in exercițiul puterii, la respectarea separării dintre stat și societatea civilă. În acest caz vorbim despre un contencios constituțional al instituțiilor.

Cel de-al treilea sens al justiției constituționale se remarcă prin ansamblul de mijloace și instituții care garantează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, fiind vorba în acest caz despre contenciosul constituțional al drepturilor și libertăților.

Așadar, controlul constituționalității poate fi definit ca fiind acea activitate organizată de verificare a conformității legii cu Constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional, cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

Controlului constituționalității are ca obiect legea ca act juridic al Parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii, mai exact, acele acte emise de alte autorități decât Parlamentul, care intervin și reglementează relațiile sociale de domeniul legii și care pot modifica, suspenda sau abroga o lege, fiind rezultatul delegării legislative.

Așadar, actele normative care provin de la autoritățile executive și care sunt emise în executarea legilor, nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile, astfel încât controlul legalității și implicit al constituționalității lor se va realiza prin mijloace obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.

În ceea ce privește regimul juridic al actelor puterii judecătorești, acesta este de asemenea diferit de cel al legilor, neputându-se pune problema controlului constituționalității lor, întrucât organele judiciare nu emit norme juridice ci, de principiu, se rezumă la aplicarea legii, controlul acestora fiind efectuat în cadrul unui control judiciar specific.

Controlul constituționalității își justifică prezența în lumea contemporană pentru mai multe rațiuni.

În primul rând, se evidențiază rolul ei de arbitru în conflictele politice ale societății, ivite mai ales atunci când voința majoritară de a vota o lege se lovește de rezistența opoziției, judecătorul constituțional fiind competent să rezolve un astfel de conflict.

O altă rațiune a controlului constituționalității se regăsește în impactul asupra materiei drepturilor și libertăților fundamentale întrucât sarcina sa principală s-a dovedit a fi protecția acestor drepturi.

Cu toate acestea, rațiunea principală rămâne aceea de a contribui la interpretarea și adaptarea Constituției, constatându-se că o constituție prea rigidă și învechită care oferă reduse posibilități de revizuire devine o piedică, chiar un pericol am putea spune, pentru democrație.

Astfel, judecătorul constituțional ajunge să facă o operă cvasi creatoare de drept atunci când interpretează dispozițiile constituționale, adaptându-le situațiilor noi ivite în societate iar normele constituționale care la edictare nu au putut avea în vedere schimbările ce vor interveni în viața socială, economică, politică ori juridică nu mai trebuie supuse unui proces greoi de revizuire, ci vor fi adaptate noilor situații prin opera creatoare a judecătorilor constituționali.

Justiția constituțională devine astfel un puternic mediator atât între puterile statului, cât și între stat și societatea civilă.

Justiția constituțională este un adevărat mediator între puterile statului într-un context în care mijloacele clasice de limitare reciporcă a puterilor, rezultate din separarea acestora, nu mai prezintă aceeași relevanță ca în trecut, justiției constituționale fiindu-i încredințată misiunea de a garanta devoluțiunea orizontală și verticală a puterii în stat, devenind totodată garantul separației puterilor.

Astfel, aceasta tranșează conflictele de competență între cele trei puteri sau, cum se exprimă însăși Constituția, tranșează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile statului, fiind astfel garantul unei devoluțiuni orizontale.

În ceea ce privește garantarea unei devoluțiuni verticale a puterii, justiția constituțională veghează la respectarea competenței puterilor centrale precum și la respectul autonomiei locale, garantând unitatea în diversitate. Acest lucru plasează Curtea Constituțională în poziția de posibil apărător al drepturilor colectivităților locale contra abuzurilor puterii centrale, dar și al unității statului.

Ca mediatoare între stat și societatea civilă, justiția constituțională are ca misiune limitarea puterii în scopul precis al garantării libertății, fiind garanta drepturilor și libertăților persoanelor contra abuzurilor statului.

Justiția constituțională ajunge să devină pivotul democrației în condițiile în care garantează independența societății civile, condiție fundamentală a unui stat democratic. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ea trebuie să fie situată dincolo de separația puterilor în stat, iar ordinea politică și juridică să prezinte alte două caractere decisive: viața politică să se juridicizeze iar ordinea juridică să se constituționalizeze.

2. EVOLUȚIA CONTROLULUI CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

Controlul constituționalității actelor statului s-a impus pentru prima dată pe continentul nord american, însă originile sistemului sunt britanice, chiar dacă acolo nu au putut rodi.

Prima hotărâre judiciară care afirma capacitatea instanței de a controla actele parlamentului este cea pronunțată de Sir Edward Coke, în 1960, în afacerea Bonham, unde judecătorul britanic găsea că legea Parlamentului britanic era contrară common-law-ului, pe care îl concepea ca lege fundamentală a Regatului și ca pe o emanație directă a rațiunii. Mai mult decât atât, doctrina judecătorului britanic este expres invocată de teoreticienii Revoluției americane.

Controlul de constituționalitate nu a fost și nu este reglementat de Constituția Statelor Unite. Motivul principal al acestui vid legislativ este acela că textul constituțional trebuia să fie vag, constituția să fie una suplă, astfel că, pentru a obține ratificarea Constituției, constituanții din 1787 au fost dispuși să sacrifice claritatea controlului de constituționalitate. Acest caracter suplu al Constituției americane a reprezentat și principalul motiv al rezistenței acesteia.

Ulterior, controlul de constituționalitate va fi impus de Curtea Supremă, în pofida lipsei unui text de lege, prin bine cunoscuta hotărâre dată de Curte în cauza Marbury v. Madison, în anul 1803, hotărâre pe care o vom expune pe larg în capitolul dedicat practicii judiciare relevante în această materie.

Menționăm aici faptul că argumentele juridice aduse de Curte în favoarea unui control de constituționalitate erau în esență afirmarea caracterului necesar al interpretării normelor juridice de către judecător, afirmarea caracterului normativ, de lege, al Constituției, contra interpretării acestuia ca act politic, afirmarea unei ierarhii normative în vârful căreia este situată Constituția, ca lege fundamentală și afirmarea unei obligații, iar nu a unui drept, pentru judecător de a soluționa conflictele de norme și de a da prioritate Constituției, neaplicând legile contrare acesteia, pe care le va considera nule și neavenite.

Deși, teoretic, o astfel de decizie a Curții nu afectează existența legii declarate neconstituționale, legea rămânând în vigoare, la nivel practic aceasta nu este decât o aparență înșelătoare, întrucât regula precedentului judiciar face ca legea declarată neconstituțională de o instanță supremă să nu mai poată fi aplicată de nici o altă instanță ordinară, legea fiind practic abrogată.

În Europa însă, acest sistem a fost greu de introdus datorită lipsei acestui efect obligatoriu al precedentului judiciar, Europa fiind astfel silită să dea controlul unei instanțe judecătorești speciale, ale căror hotărâri de neconstituționalitate să capete o valoare erga omnes.

Ajungem astfel la un model european de justiție constituțională, putându-se vorbi despre un astfel de control al activității puterii legislative, într-o manieră incipientă, abia după al doilea război mondial, Europa cunoscând atât un control constituțional inspirat din modelul american, cât și un model autentic european, impus sub influența juristului și judecătorului constituțional austriac Hans Kelsen.

Modelul european de justiție constituțională se caracteriza și se caracterizează în continuare prin existența unui control concertat, realizat de o instanță constituțională specializată, prin existența unui control abstract, pe cale de acțiune, declanșată de autorități publice sau politice și, de asemenea, prin autoritatea de lucru judect a acestor decizii.

Observăm că modelul european de control de constituționalitate presupune existența unei jurisdicții care are monopolul aprecierii constituționalității legilor, ținut în afara sistemului judiciar ordinar.

De asemenea, am observat că, spre deosebire de sistemul american, care recunoaște un control de constituționalitate concret, modelul european, deși nu exclude în totalitate un control concret, se bazează pe un control abstract al legilor, caracterizat prin aceea că acest tip de control nu este exercitat pentru a soluționa un litigiu concret, între particulari, ci presupune soluționarea unui conflict între două norme, respectiv verifică compatibiliatea dintre o normă inferioară și constituție.

De asemenea, spre deosebire de modelul american, modelul autentic european presupune o justiție constituțională exercitată a priori, fără a exclude sistemul combinat de control a priori, dar și a posteriori. Cu ajutorul acestui control a priori este împiedicată intrarea în vigoare a unor legi neconstituționale, nepermițând astfel crearea unor situații juridice contrare dreptului.

Ultima trăsătură definitorie a sistemului european de justiție constituțională se remarcă din autoritatea absolută de lucru judecat de care se bucură o decizie a unei instante cu atribuții de control de constituționalitate, realizându-se astfel un control obiectiv.

În logica sistemului Kelsenian, și pe bună dreptate, o lege care este contrară constituției nu poate subzista în ordinea juridică a unui stat.

În România, controlul de constituționalitate a legilor își face simțită prezența încă din zorii Constituției din 1866. Astfel, la 7 august 1858, reprezentanții celor 7 puteri participante la Conferința de la Paris au semnat Convenția care prevedea în partea referitoare la principatele române că dispozițiile constitutive ale noii organizări erau plasate sub controlul comisiei centrale și că legile prezentând un interes special trebuiau comunicate acestei comisii, care avea competența de a decide dacă acele legi erau sau nu conforme cu dispozițiile constitutive.

Astfel, în anul 1864, domnitorul principatelor române Alexandru Ioan Cuza a promulgat un statut dezvoltător al Convenției în care prevedea un control preventiv al legilor, exercitat de domnitor și de Corpul Ponderator, sau Senatul, sub supravegherea căruia erau plasate toate dispozițiile constitutive ale noii organizări statale. Acest corp avea dreptul de a controla orice proiect de lege pentru a stabili concordanța sa cu dispozițiile constitutive.

Prima piatră, pe care zece ani mai târziu urma să se construiască justiția constituțională, a fost legea specială votată în anul 1900 prin care erau autorizati locuitorii orașului Râmnicu-Vâlcea să vândă terenurile în proprietate ca foști clăcași. În legătură cu această lege, Curtea de Casație de la acea vreme a statuat că dispozițiile sale încalcă art 132 din Constituție, fiind lipsită de efect juridic.

Astfel, convins că dreptul de legiferare îi dă o putere nelimitată, Parlamentul s-a lovit de rezistența judecătorului, care a privit orice nesocotire a dispozițiilor constituționale ca un abuz ce trebuie înlăturat. Ceea ce este interesant este faptul că legiuitorul s-a înclinat în fața deciziei judecătorului, având grijă să arate pe viitor respectul cuvenit legii fundamentale.

Așa cum la nivel internațional controlul de constituționalitate s-a afirmat pe cale jurispudențială, și la nivel național mai întâi Tribunalul Ilfov, iar apoi Înalta Curte de Casațiune și Justiție, și-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constituțională a legilor în celebra „afacere a tramvaielor din București”. În lipsa unei dispoziții exprese a legii fundamentale cu privire la această competență, dar pe baza raționamentelor juridice și a principiilor dreptului constituțional, judecătorii acestor două instanțe au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani.

Frumoasa pledoarie de drept constituțional din respectiva cauza va fi tratata pe larg în cadrul capitolului dedicat practicii judiciare relevante în materia controlului de constituționalitate, subliniind pe scurt faptul că instanțele române au declarat că din momentul în care o constituție distinge între legile ordinare și cele constituționale, ea plasează legile constituționale deasupra celor ordinare în ierarhia normelor. Judecătorul, având ca principală misiune aceea de a soluționa conflictele de lege, el trebuie întotdeauna să prevaleze legea cu forța juridică cea mai mare, în dauna celei cu forța juridică cea mai mică.

În ceea ce privește dreptul judecătorilor de a controla confromitatea legilor cu constituția, acest drept a fost argumentat în mai multe modalități.

Un prim considerent a pornit de la menirea judecătorilor de a interpreta și aplica legile, precum și de a aplica sancțiuni în cazul încălcării legilor, întrucât în lipsa unor astfel de sancțiuni în cazul încălcării constituției, s-ar putea ajunge la negarea existenței dreptului constituțional.

De asemenea, dreptul recunoscut puterii judecătoreși se legitimează și având la bază principiul separației puterilor în stat, principiu care implică o anumită colaborare a puterilor în vederea realizării scopurilor pe care puterea statală și le propune.

Astfel, s-a considerat că cele trei puteri se echilibrează și se controlează reciproc, ele neaflându-se într-o totală independență una față de cealaltă, dimpotrivă, tocmai aceeastă colaborare și acest control reciproc ajută la legala și buna lor funcționare.

Cel de-al treilea argument în favoarea recunoașterii acestui drept judecătorilor este cel al necesității verificării dacă legiuitorul a acționat în limitele competenței sale constituționale. Astfel, judecătorul este considerat că se bucură de imparțialitate și în acest fel judecând, se va ajunge la o soluție bună și echitabilă.

Chiar dacă nașterea controlului de constituționalitate în România s-a produs la inițiativa puterii judecătorești, reacția legislativului a intervenit destul de repede pentru a dicta cadrul în care judecătorul poate acționa asupra legiuitorului. Astfel, în România putem vorbi despre o clasificare a formelor de exercitare a controlului constituționalității, clasificare ce are la bază organul care realizează acest control

3. CLASIFICAREA FORMELOR DE CONTROL AL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

În evoluția sa, controlul constituționalității legilor a fost exercitat fie de un organ politic, dependent de legislativ, fie de un organ independent în raport cu autoritatea politică.

Controlul de constituționalitate al legilor poate fi clasificat având la bază diferite criterii precum criteriul organului competent să realizeze controlul, criteriul temporal ori criteriul sistemic.

3.1. CRITERIUL ORGANULUI COMPETENT

a) Controlul exercitat de un organ politic

Acest tip de control decurge din afirmarea suveranității absolute a Parlamentului, reprezentant al voinței generale.

Acest tip de control este încredințat fie direct organului legislativ, nemijlocit sau prin intermendiul unei comisii ori a unui comitet subordonat legislativului, fie unui organ exterior acestuia, dar dependent de legislativ.

Un asemenea control a fost dezvoltat în Franța, însă un exemplu de control politic al constituționalității legilor îl întâlnim și în România anilor 1864, fiind exercita de Adunarea Ponderatoare, sau Senatul, creată și sub controlul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Forma tipică de control politic este însă furnizată de reglementarea țărilor comuniste. În acest sistem, existența unui astfel de control se explică prin forma scrisă pe care o îmbracă Constituția, precum și prin recunoașterea supremației acesteia în raport cu celelalte norme de drept.

Pentru doctrina marxistă, organele politice nu se află pe același plan, ci într-o strictă ierarhizare, având în vârf organul legislativ căruia îi sunt subordonate celelalte organe. Astfel, se consideră că puterea politică este una singură, ea aparține poporului și este exercitată prin aleșii săi, astfel încât nu este de conceput o altă putere care să se situeze chiar și pe un plan de egalitate cu puterea legislativă.

Acest concept are la bază ideea că puterea legislativă reprezintă voința populară suverană și nu ar putea face obiectul vreunui control.

Unele țări foste comuniste s-au apropiat de modelul occidental de justiție constituțională, instituind instanțe constituționale cu caracter jurisdicțional.

b) Controlul exercitat de un organ independent în raport cu autoritatea politică

Acest tip de control duce la o limitare efectivă și eficientă a puterii legislative, datorită faptului că organul de control este exterior față de această putere și absolut independent în activitatea sa, oferindu-i acestui organ un caracter jurisdicțional.

Așa cum am amintit deja, acest tip de control a apărut pentru prima dată în Statele Unite, și treptat și în spațiul european, motiv pentru care au ajuns să fie recunoscute două modele de justiție constituțională, respectiv un model american, al unui control difuz și un model european, al controlului concentrat.

Ceea ce ne interesează este modelul european al controlului de constituționalitate, model caracterizat ca fiind concentrat datorită faptului că acest control nu este un atribut al tuturor instanțelor judecătorești și nici măcar al puterii judecătorești, ci este încredințat unui singur organ, special și specializat, exterior celor trei puteri în stat și independent față de acestea.

Ca și caracteristici ale controlului concentrat se remarcă aceea a separării contenciosului constituțional de celelalte forme de contencios, acest control fiind un atribut exclusiv al organului creat special în acest scop, acest aspect prezentând avantajul unei unități în interpretarea Constituției și, nu în ultimul rând, tot ca o caracteristică a acestei forme de control apare și includerea printre titularii dreptului de a sesiza instanța constituțională atât a particularilor, cât și a autorităților publice.

3.2. CRITERIUL TEMPORAL

a) Controlul anterior sau a priori

Controlul anterior adoptării legilor, denumit și control prealabil, preventiv sau a priori se exercită în faza de proiect al legii. Cu toate acestea, trebuie observat faptul că acesta nu este un veritabil control, întrucât atât timp cât legea nu este adoptată, ci se află în faza de proiect de lege, care poate fi îmbunătățit ori chiar abandonat, nu aveam practic o lege și prin urmare, nu putem vorbi de un control al constituționalității acesteia.

Astfel, control a priori de constituționalitate apare mai mult ca o garanție de legalitate.

b) Controlul posterior sau a posteriori

Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor juridice cu forșă egală cu cea a unei legi, fiind un veritabil control de constituționalitate.

În acest caz, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea, organele de stat care pot decide cu privire la constituționalitate, procedura de urmat și sancțiunile.

3.3. CRITERIUL SISTEMIC

a) Modelul american de control de constituționalitate

Acest tip de control de constituționalitate presupune realizarea unui control de către tribunalele obișnuite, respectiv de toate și oricare dintre instațele judecătorești dintr-un stat, un control posterior, efectuat pe cale de excepție și finalizat printr-o hotărâre judecătorească cu caracter obligatoriu însă nu erga omnes, ci numai pentru părțile care au participat la litigiul în cauză.

b) Modelul european de control de constituționalitate

Modelul european de justiție constituțională presupune un control de constituționalitate efectuat de organe special abilitate, sub forma unor tribunale sau curți constituționale, putându-se realiza atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, atât ulterior, cât și anterior întrării legii în vigoare, finalizându-se printr-o hotărâre judecătorească care beneficiază de autoritate absolută de lucru judecat.

Potirvit acestor criterii, putem spune că in România suntem în prezența unui control de constituționalitate realizat de un organ independent, care face o justiție constituțională având la bază modelul european de control, iar din punct de vedere al momentului realizării controlului, Curtea Constituțională intervine a posterori.

Concluzionând prezentul capitol, putem spune că principalul efect al supremației Constituției și al existenței controlului de constituționalitate al legilor realizat de către o autoritate jurisdicțională îl constituie constituționalizarea dreptului, efect datorat interacțiunii dintre normele juridice ale legii fundamentale și celelalte norme juridice, în rang inferior Constituției, fiind de necontestat supremația acesteia.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

3.1. CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR ÎN ROMÂNIA. ACTELE SUPUSE CONTROLULUI

Orice instituție juridică sau politică nouă declanșează o varietate de atitudini, de la simple semne de întrebare, până la neînțelegere și chiar respingere, realitate care nu a ocolit nici Curtea Constituțională creată prin Constituția din anul 1991.

Explicațiile creării unei asemenea autorități statale trebuie căutată într-o multitudine de factori, cauze și condiții, printre care și dezvoltarea constituțională din ultimele decenii, supremația constituției, funcționarea democratică a puterilor publice, statul de drept, exigența protecției libertăților cetățenești, pluralismul politic, o istorie românească în care regula a fost nerespectarea constituțiilor, dându-li-se un caracter pur formal, acestea fiind cele mai solide rațiuni în care își găsește legitimarea Curtea Constituțională.

Dacă justificarea existenței unei constituții la nivel statal, precum și justificarea unui control al respectării supremației acesteia au ridicat mai puține probleme de-a lungul timpului, problema de a ști cine va efectua acest control de constituționalitate, cine va realiza justiția constituțională, s-a dovedit a fi mai delicată și controversată.

Existența unei jurisdicții constituționale distincte era și este o exigență fundamentală în realizarea reală a dimensiunilor statului de drept și democratic, mai ales a pluralismului politic, și astfel, se cerea stabilirea unei autorități căreia să nu îi lipsească cutezanța, curajul de a realiza un control asupra activității parlamentului, în contextul în care se știa că, prin tradiție, parlamentele resping ideea unui astfel de control extern.

Aceste rațiuni au stat la baza creării a ceea ce este cunoscută astăzi sub denumirea de Curte Constituțională a României.

În baza Constituției din anul 1991 și a Legii nr. 47/1992, prima Curte Constituțională a României a depus jurământul în fața președintelui României și a președinților celor două camere ale Parlamentului în iunie 1992.

Până la crearea Curții Constituționale, în anul 1991, România a cunoscut totuși un control al constituționalității legilor. Astfel, putem afirma că a fost un pioner al introducerii controlului de constituționalitate în Europa, urmând însă un drum diferit față de majoritatea țărilor europene, cunoscând toate sistemele de control de constituționalitate.

Astfel, s-a început cu un control difuz, de tip american, transformat de Constituanta din anul 1923 într-un control judecătoresc concentrat, exercitat de Secțiile Unite ale Curții de Casație și după o perioadă caracterizată printr-un control politic de tip comunist, s-a ajuns la modelul european actual.

Drumul până la constituirea Curții Constituționale afost însă anevoios. Pentru a justifica necesitatea instituirii unei Curți Constituționale, membrii comisiei insărcinate cu redactarea proiectului de Constituție au făcut o paralelă între controlul exercitat de un organ specializat și un control judecătoresc.

Comisia a avansat argumentul că dreptul românesc, care face parte din marea familie juridică a sistemului de origine franceză , de spirit cartezian, are o concepție și o structură diferită de dreptul american, înscris în familia juridică a sistemului anglo-saxon, de spirit pragmatic și jurispudențial ărin excelență.

Astfel, preferința acordată unei Curți Constituționale în raport cu un control judecătoresc a fost fondată pe avantajele pe care aceasta le-ar reprezenta: posibilitatea unui control preventiv, omogenitatea jurisprudenței care ar permite o interpretare unitară a Constituției și care asigură astfel o mai mare securitate juridică, caracterul atât jurisdicțional, cât și politic al acestui organ, care îl plasează între puteri și îl fac astfel apt să exercite o paletă mai largă de atribuții.

Nemijlocit de controlul constituționalității este legată și justiția constituțională. Astfel, în cadrul justiției constituționale, organul de jurisdicție spune dreptul, ca orice alt organ de jurisdicție, însă nu cu referire la drepturile și interesele unei persoane, astfel cum este caracteristic pentru jurisdicția unei instanțe judecătorești, ci cu privire la legitimitatea constituțională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituției, în funcție de modul în care legiuitorul a respectat supralegalitatea constituțională, justția constituțională fiind prin excelență de ordin public, ridicându-se o problemă de ordin general.

În România, legea fundametală încredințează controlul constituționalității unei autorități publice denumite, așa cum am văzut, Curte Constituțională.

Curtea Constituțională este formată din 9 judecători numiți pentu o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat și trei de către Președintele României, urmând ca președintere Curții să fie ales prin vot secret, dintre și de către însățși judecătorii Curții, pentru o durată de trei ani.

Pentru a putea candida la funcția de judecător al Curții Constituționale Române și pentru a veghea la respectarea supremației legii fundamentale a României, aspiranții trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, o vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul superior juridic, precum sși condiția să se bucure de o înaltă competență profesională.

În activitatea lor, judecătorii care aplica justiția constituțională se bucură de independență și inamovibilitate pe durata mandatului, motiv pentru care nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.

Mai mult decât atât, judecătorii constituționali nu vor putea fi arestați ori trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz și la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Activitatea Curții nu pivește însă numai controlul constituționalității legilor, ci cuprinde și alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea și respectarea dispozițiilor constituționale, având o activitate complexă, motiv pentru care poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicțională, mai concret unica autoritate jurisdicțională constituțională din România, independentă de orice altă autoritate publică.

Examinând dispozițiile constituționale, vom observa că intră în sfera controlului de constituționalitate umrătoarele acte: legile, ca acte juridice ale Parlamentului, ordonanțele guvernului, inițiativele legislative populare, inițiativele de revizuire a Constituției, precum și tratatele sau alte acorduri internaționale. Vom trata pe rând exercitarea controlului de constituționalitate asupra fiecărui tip de act normativ.

În ceea ce privește controlul constituționalității legilor, se disting două situații, respectiv aceea în care ne aflăm în prezența unui control prealabil, anterior sau în prezența unui control posterior.

Controlul prealabil al legilor se exercită, așa cum am amintit și în capitolul anterior, asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Președintele României, Curtea procedând la un astfel de control nu din orificiu, ci numai la sesizarea uneia dintre autoritățile piblice prevăzute de Constituție: Președintele României, președinții celor doua Camere ale Parlamentului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, cel puțin 50 de deputați ori cel puțin 25 de senatori.

Cea de-a doua formă de control de constituționalitate al legilor este cel posterior sau a poteriori, care privește legile intrate în vigoare și care se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate, această excepție este un procedeu juridic ce permite accesul cetățenilor la Curtea Constituțională, având o importanță deosebită.

Controlul constituționalității legilor raportat la factorul temporal a reprezentat o dilemă pentru Adunarea Constituantă din 1991. Presiunea exercitată pentru lărgirea competențelor Curții Constituționale a convins în cele din urmă Comisia însărcinată cu redactarea proiectului constituțional ca fiecare cetățean, care ar fi în conflict cu o lege pe care o consideră neconstituțională, să aibă posibilitatea obținerii unui verdict cu privire la constituționalitatea sau neconstituționalitatea acelei legi.

În comparație cu sistemul de control al legilor din perioada interbelică, controlul exercitat de Curtea Constituțională este mai larg, pentru că are ca obiect nu numai legile, dar și ordonanțele Guvernului.

Este știut faptul că Guverul poate emite ordonanțe care conțin de fapt norme cu putere de lege, instituția ca atare fiind cunoscută în teorie și în legislație ca delegare legislativă. Așadar, este firesc ca și ordonanțele să fie supuse unui control de constituționalitate, control realizat prin excepția de neconstituționalitate.

În ceea ce privește competența de a verifica constituționalitatea tratatelor sau a altor acorduri internaționale, această atribuție a fost adăugată după revizuirea Constituției din 2003.

Această atribuție recunoscută Curții trebuie corelată cu prevederile art. 11 alin. 3 prin care se dispune ratificarea unui tratat internațional ce ar cuprinde dispoziții contrare Constituției numai după revizuirea acesteia din urmă.

Așadar, în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau a altor acorduri internaționale o etapă obligatorie este verificarea conformității acestora cu prevederile constituționale anterior aprobării acestor acorduri sau tratate de către Parlament. Verificarea nu se exercită din oficiu, ci la sesizarea unor subiecte de drept limitativ prevăzute de dispozițiile legii fundamentale, respectiv numai la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Pe lângă aceste acte normative, Curtea Constituțională se pronunță și asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii,dar, ceea ce apare și mai interesant, are inițiativa de revizuire a Constituției.

Astfel, în limitele precizate prin art. 150 și art. 152 din Constituție, legile constituționale formează obiectul singurei atribuții exercitate de Curtea Constituțională din oficiu. Această atribuție poate părea paradoxală din moment ce o inițiativă de acest gen este prin ea însăși contrară Constituției atât timp cât urmărește modificarea unor prevederi ale acesteia.

Prin urnare, această atribuție trebuie coroborată cu prevederile constituționale care rstipulează faptul că revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, iar cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

De asemenea, dispozițiile Constituției privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora și nici nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.

În acest sens, Curții îi revine misiunea nu de a împiedica inițiativele de modificare a unor prevederi ale acesteia, ci de a se pronunța dacă revizuirea s-a realizat cu respectarea limitelor revizuirii prevăzute de textul de lege anterior amintit.

Pe lângă aceste atribuții, Curtea mai are o serie de atribuții care, după revizuire, au fost enumerate exemplificativ, nu limitativ așa cum stipula legea fundamentală anterior revizuirii din 2003, fiind adăugată posibilitatea ca prin legea organică a Curții Constituționale să fie prevăzute și alte competențe decât cee edprex menționate în textul constituțional, cu scopul de a permite o mai mare flexibilitate a legii fundamentale și o mai mare adaptare a reglementărilor la realitatea socială în permanentă evoluție și schimbare.

3.2. PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE

Cel mai adesea, Curtea Constituțională a României se vede nevoită să apere supremația legii fundamentale prin controlul constituționalității actelor normative ale Parlamentului, în special prin soluționarea renumitelor excepții de neconstituționalitate, motiv pentru care ne-am propus să abordăm procedura controlului a priori al actelor normative, dar în special procedura controlului a posteriori, prin soluționarea acestor excepții.

Procedura de realizare a controlului constituționalității actelor normative este prevăzută pe larg de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare.

Procedura controlului constituționalității legilor diferă, așa cum vom vedea, după cum ne aflăm în prezența controlului prealabil sau posterior, insă inainte se impune a menționa câteva reguli generale.

Astfel, sesizarea Curții Constituționale se face numai în scris și motivat, fiind exclusă o sesizare din oficiu pentru a proceda la controlul de constituționalitate, cererile adresate Curții sunt scutite de taxa de timbru, plenul este legal constituit numai în prezența a cel puțin jumătate din numărul total de judecători iar actele se vor adopta cu votul majorității judecătorilor, în ședințe publice.

3.2.1. Procedura în cazul controlului prealabil de constituționalitate

Concepută la început ca un organ care nu exercită decât un control a priori, Curtea Constituțională a păstrat această compentență și în textul final.

Controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora este o formă de control abstract, realizat numai la sesizarea unuia dintre organismele expres și limitativ prevăzute de legea fundamentală, și anume: Președintele României, președinții uneia dintre Camerele Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori, astfel că nici o sesizare din partea altor subiecte de drept nu poate fi luată în considerare.

Așadar, controlul abstract a priori este un control facultativ prin origine, prin condiționarea existenței sale de existența unei sesizări, devenind ulterior sesizării un control obligatoriu, Curtea neputând refuza îndeplinirea unei atribuții care face parte din competența sa constituțională.

Obiectul acestui control îl reprezintă legile înainte de promulgarea acestora. Astfel, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Avocatului Poporului și se depune la secretarii generali ai celor două Camere. Pentru legile adoptate în procedura de urgență, termenul de depunere este mai scurt, respectiv de două zile. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.

Așadar, obiectul controlului a priori îl constituie legea, indiferent de obiectul ei de reglementare, fiind susceptibile de control toate legile în pofida varietății lor sub aspectul materiei reglementate, putând fi vorba despre legi financiare, legi electorale sau legi de ratificare a tratatelor internaționale, chiar și legi penale, etc.

În vederea soluționării cauzei, Curtea Constituțională are o serie de obligații. În primul rând, să comunice sesizarea primită și celorlalte autorități publice competente să o sesizeze, de la care trebuie să primească un punct de vedere scris până la data fixată pentru dezbateri, însă pentru aceste autorități nu sunt obligate să emită un astfel de răspuns, judecarea sesizării putându-se face și în lipsa acestuia.

Sesizarea se va soluționa în plenul Curții Constituționale, dezbaterea purtând asupra prevederilor menționate în sesizare dar li asupra celor de care nu pot fi disociate, extinderea competenței judecătorilor constituționali asupra acestor din urmă prevederi, care ar putea să încludă conținutul întregii legi, este legitimat prin lege, nefiind vorba despre o arogare abuzivă de competență.

Decizia se va lua în urma deliberărilor, cu votul majorității judecătorilor și se va comunica Președintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă s-a constatat neconstituționalitatea legii, decizia se va comunica președinților Camerelor Parlamentului pentru a deschide procedura prevăzută de art. 147 alin.1 din Constituțiem respectiv procedura prin care Parlamentul, respectiv Guvernul trebuie să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, în caz contrar, acestea își vor înceta efectele juridicea

Putem afirma că ne aflăm în prezența unui control de conformitate a legii cu Constituția, nu în prezența unui control de oportunitate întrucât, așa cum prevede legea nr. 47/1992, sunt neconstituționale prevederile legilor care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției, concluzionând per a contrario că nu se poate pune problema neconstituționalității pe considerente de oportunitate. Mai mult decât atât, aceeași lege stipulează și faptul că deciziile Curții se pronunță „în numele legii”, ceea ce exclude ab initio pronunțarea unor astfel de decizii „în numele oportunității”.

În ceea ce privește acest control abstract și a priori al constituționalității legilor, credem că ar fi oportună întroducerea, după modelul altor țări, și a unui control abstract a posteriori, la sesizarea acelorași subiecte, aceasta deoarece îmbinarea unui control abstract a priori cu cel a posteriori ar fi de natură să asigure plenitudinea vocației și obligației Curții Constituționale de a garanta supremația Constituției, ca una dintre condițiile sine qua non ale statului de drept și ale democrației constituționale.

Mai mult decât atât, exercitarea controlului pe calea excepției de neconstituționalitate nu poate suplini inexistența unui control abstract a posteriori întrucât cele două tipuri de control sunt esențialmente diferite, cel dintâti reprezentând un control procesiv, de șungă durată, întreținând astfel o posibilă incoerență și instabilitate constituțională.

3.2.2. Procedura în cazul judecării excepției de neconstituționalitate

O altă formă de control al constituționalității, la sesizare și a posteriori, o constituie rezolvarea excepțiilor de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ridicate în fața unei instanțe judecătorești.

Această modalitate de control are o vechime considerabilă, instanțele fiind primele care s-au confruntat în practica judiciară cu neconstituționalotatea unei legi, exercitarea acestui control de către instanțele judecătorești fiind o expresie a aplicării principiului separației puterilor.

Excepția de neconstituționalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor și libertăților publice, defensiv, în care astepți ca legea să ți se aplice pentru a o ataca. Se creează astfel un raport triunghiular, între partea aflată în proces și ale cărei drepturi și interese au fost eventual lezate printr-o presupusă normă neconstituțională, instanța în fața căreia a fost invocată excepția și instața care va fi chemată să hotărască asupra excepției, respectiv Curtea Constituțională, ca și garant al supremației legii fundamentale.

Acest raport presupune de fapt parcurgerea a două etape distincte, respectiv o primă etapă procedurală (judecătorească), premergătoare, constând în invocarea excepției de neconstituționalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și pronunțarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată eventual cu sesizarea Curții Constituționale. În cazul posibilității de a sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate de către Avocatul Poporului, această etapă lipsește, deoarece acesta se va adresa direct Curții Constituționale.

Cea de-a doua etapă, etapa de contencios constituțional propriu-zis, constă în soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.

Excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în cadrul oricărui tip de proces, de natură civilă, administrativă, penală, comercială,etc în care, atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziția legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituțională și trebuie înlăturată.

Excepția de neconstituționalitate nu a fost privită de Curtea de Casație ca un scop în sine, ci ca o ultimă soluție în încercarea de a proteja un drept sau un interes al persoanei, astfel încât s-a considerat că chestiunea neconstituționalității unei legi nu poate fi dedusă în judecata Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție decât dacă partea care a ridicat-o justifică un interes, interes cerut și în prezent, de Curtea Constituțională.

Aceasta poate fi ridicată numai în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj, de către una dintre părți, de către instanță din orificiu sau de Avocatul Poporului, prevedere adăugată în urma revizuirii constituționale din 2003. Neconstituționalitatea va putea fi invocată numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are o legătură directă, relevantă cu respectiva cauză.

Sfera de cuprindere a expresiei "instanțe judecătorești" a stârnit vii controverse în doctrină și mai ales, în practica instanțelor, aspect tranșat în cele din urmă chiar de Curtea Constituțională.

În privința conținutului noțiunii de instanță judecătorească, practica, atât a Curții Constituționale, cât și a altor autorități, s-a dovedit uneori neconsecventă.

Astfel, Constituția României revizuită prevede că justiția se realizează prin intermediul Înaltei Curți de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Prin sintagma celelalte instanțe judecătorești trebuie avut în vedere ceea ce Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, stabilește a fi instanță judecătorească respectiv, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile.

În practica constituțională s-a manifestat tendința de a accepta posibilitatea ca excepțiile de neconstituționalitate să fie ridicate și în fața altor organe cu activitate jurisdicțională, cum ar fi autoritățile administrative cu atribuții jurisdicționale.

Curtea Constituțională a considerat admisibile excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața organelor jurisdicționale ale Curții de Conturi, respectiv în fața Colegiilor jurisdicționale și ale instanțelor Curții de Conturi, organe prin intermediul cărora, până în 2003, Curtea de Conturi realiza o activitate administrativ-jurisdicționaIă.

Prin decizia respectivă, rămasă definitivă prin nerecurare, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate sesizată fiind de către colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, în fața căruia a fost invocată excepția respectivă. Curtea Constituțională a considerat că o asemenea situație nu contravine prevederilor art. 144 lit. c (devenit 146 lit. d) din Constituția României deoarece judecătorul administrativ ca și cel al unei instanțe judecătorești spune dreptul în scopul soluționării unui litigiu.

Astfel, excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în fața sa, ca și în fața unei instanțe judecătorești, cu aceeași semnificație, a contestării legitimității constituționale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluționarea cauzei. În caz contrar, ar însemna să soluționeze pe fond litigiul dedus jurisdicției sale fără soluționarea, în prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituțională a legii ce urmează să o aplice. Cu toate acestea, este însă inadmisibil ca judecătorul administrativ să aibă un statut superior celui al instanțelor judecătorești.

Excepția de neconstituționalitate este o garanție constituțională a cetățeanului, pentru apărarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, cu ocazia soluționării unui litigiu; de aceea, cât timp este supus unei jurisdicții, indiferent de natura ei, administrativă sau judecătorească, nu poate fi negat dreptul său de a contesta legitimitatea constituțională a legii aplicabile procesului.

Prin urmare, faptul că legiuitorul constituant nu sa referit expres și la judecătorul administrativ nu poate conduce la excluderea lui cât timp, fiind învestit cu soluționarea unui litigiu, el are, în acest sens, rolul ce revine oricărui alt judecător, în general.

Ce este totuși curios, este faptul că, prin revizuirea din 2003 a Constituție României s-a prevăzut posibilitatea ca excepțiile de neconstituționalitate să fie ridicate și în fața instanțelor de arbitraj comercial, în condițiile în care, deși denumite "instanțe", aceste structuri nu se regăsesc totuși în categoria instanțelor judecătorești enumerate de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,deși activitatea acestora este asemănătoare instanțelor administrativ jurisdicționale.

Excepția de neconstituționalitate nu poate fi folosită pe post de cerere de deschidere a unui proces și nici invocată la primul termen de judecată, așa cum nu poate fi ridicată direct în fața Curții Constituționale, de exemplu, prin depunerea la dosar și susținerea direct în fața Curții, situație în care Curtea va considera că nu este legal sesizată.

Curtea Constituțională va putea fi sesizată numai de către instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Astfel, instanța va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților pentru susținerea sau combaterea excepției și opinia instanței asupra excepției.

Încheierea va fi de asemenea însoțită de dovezile depuse de către părți în susținea neconstituționalității, iar dacă excepția a fost invocată de instanță din oficiu, încheierea va trebui motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. În cazul în care Avocatul Poporului este cel care invocă neconstituționalitatea, dispozițiile procedurale privitoare la judecarea excepției sunt asemănătoare, numai că în acest caz sesizarea acestuia are valoarea încheierii instanței judecătorești sau arbitrale.

Primind sesizarea, Președintele Curții desemnează un raportor dintre judecătorii Curții , acesta fiind cel care va lua măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății, termenul de judecată stabilindu-se de președinte la data depunerii raportului.

Cauza va fi judecată pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, pe baza încheierii de sesizare a Curții Constituționale, a punctelor de vedere prezentate, a problelor administrate, a susținerilor părților, acestea împreună cu Ministerul Public fiind citate. Părțile pot fi asistate prin avocați care se bucură de dreptul de a pleda în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai exact, avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanțele, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale, unde va putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puțin 5 ani de la definitivare.

Deciziile Curții Constituționale se iau cu majoritatea voturilor, acele decizii prin care se constată neconstituționalitatea unor prevedere legale se vor comunica celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României având caracter obligatoriu erga omnes, pentru viitor.

În baza celor anterior expuse, putem spune că această formă de justiție constituțională prezintă o serie de trăsături pe care, dacă le vom analiza, ne vor ajuta să înțelegem eficiența și importanța excepției de neconstituționalitate.

Astfel, controlul judecătoresc al constituționalității legilor este caracterizat prin aceea că reprezintă un control posterior și concret, exercitat de către magistrați de profesie, potrivt unei proceduri jurisdicționale bine conturate și mai eficient decât controlul politic exercitat de un alt organism politic, ai cărui membri ar putea fi lipsiți de experiența dobândită în practica constituțională.

Vorbim deci despre o formă de control concret, pentru care autorii europeni pledează și care, așa cum am spus, își găsește rațiunea în separația puterlor în stat, în nerecunoașterea precedentului judiciar ca izvor de drept și în lipsa de competență a instanțelor ordinare de a controla constituționalitatea legilor.

Parlamentul, siutându-se pe o poziție statală privilegiată, teoretic ar fi în afara posibilităților de control, iar legea ca principalul său act juridic, de asemenea.

Dacă toate celelalte acte juridice subordonate legii pot și supuse controlului, în cadrul ierarhiei juridice și statale, în legătură cu legea, controlul ar apărea ca o imposibilitate practică din moment ce deasupra Parlamentului nu se mai situează nici o autoritate publică.

O asemenea ipoteză contravine însă flagrant separației și echilibrului puterii în stat, astfel încât dacă supremația Constituției este dominanta statului de drept, este firesc ca și Parlamentul, la rândul său, să fie nevoit să se subordoneze Constituției.

Aceste rațiuni s-au cristalizat în controlul constituționalității legilor, fundamentându-se astfel ideea că numai legea trebuie să formeze obiectul controlului, includerea altor acte juridice nefiind justitifcată din punct de vedere al rigorilor științifice.

Pe lângă caracterul concret, controlul constituționalității legilor pe cale de excepție este un control posterior, fiind exercitat asupra unei legi aflate deja în vigoare. Acesta este considerat a fi veritabilul control de constituționalitate, ca expresie a garanției drepturilor recunoscute cetățenilor de Constituție, cetățeni care trebuie să fie protejați inclusiv împotriva abuzurilor puterii legislative.

De asemenea, din celee expuse în prezenta lucrare, putem avea în vedere în mod clar condițiile de admisibilitate ale ridicării unei excepții de admisibilitate. Astfel, în primul rând, excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o prevedere dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.

Mai mult decât atât, excepția de neconstituționalitate să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de una din părți, inclusiv de către procuror când acesta participă la proces în condițiile legii sau de instanță de oficiu și nu în ultimul rând neconstituționalitatea prevederii legale să nu fi fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, deoarece decizia inițială se bucură de autoritate de lucru judecat, având forță obligatorie de la momentul declarării neconstituționalității.

Rezultatele verificării condițiilor de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate se materializează în încheierea instanței judecătorești. În cazul în care instanța consideră excepția admisibilă, încheierea reprezintă actul de sesizare a Curții Constituționale. În schimb, în cazul în care instanța consideră excepția inadmisibilă o va respinge printr-o încheiere motivată.

3.3. ACTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE. EFECTE JURIDICE

Această problemă poate suscita unele discuții față de terminologia nuanțată utilizată atât în Constituție, cât și în Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Dacă examinăm art. 146 din Constituție, articol care stabilește atribuțiile Curții Constituționale, vom observa că aceasta se pronunță, hotărăște, soluționează, veghează, constată, dă aviz și verifică. Indiferent însă de diversitatea acestor activități, toate presupun un control de constituționalitate, care se realizează prin acte juridice.

Constituția nominalizează două acte juridice și anume decizia și avizul consultativ.

Având totuși în vedere faptul că avizul consultativ intervine numai în situația expres prevăzută de lege, respectiv numai atunci când se face o propunere de suspedare din funcție a Președintelui în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, s-ar putea interpreta că toate celelalte acte ale Curții Constituționale îmbracă forma deciziilor.

De cealaltă parte, intervin prevederile Legii nr. 47/1992, care stabilește care sunt actele Curții Constituționale, trei la număr, precum și care este actul prin care se procedează la exercitarea atribuțiilor.

Astfel, actele Curții sunt deciziile, hotărârile și avizele.

Curtea Constituțională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunță asupra constituționalității legilor, tratatelor, altor acorduri internaționale, inițiativelor de revizuire a Constituției, ordonanțelor, precum și atunci când soluționează contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Hotărârile se pronunță atunci când Curtea veghează la respectarea procedurii de alegere a Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni sau soluționează conflicte juridice de natură constituțională.

Deciziile și hotărârile se vor pronunța în numele legii. Astfel, în mod constant și cu totul întemeiat, Curtea Constituțională a dat expresie principiului consacrat legal potrivit căreia ea se pronunță numai în drept, Regulamentul de organizare și funcționare a Curții precizând faptul că aceasta nu statuează decât asupra problemelor de drept.

În cele din urmă, Curtea Constituțională, atunci când se pronunță cu privire la propunerile de suspendare din funcție a Președintelui, va emite evize consultative care nu au caracter obligatoriu ci, așa cum le spune și numele, au caracter consultativ și facultativ.

Pe lângă clasificarea actelor Curții Constituționale apreciem că o mai mare importanță o are evidențierea efectelor actelor Curții. Pentru aceasta ne vom raporta la prevederile art. 147 din Constituția României. Din cadrul acestui text constituțional însă, numai alin. 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta își găsește aplicarea în raport cu toate deciziile Curții pronunțate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție și Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Contituționale. Potrivit acestui alineat „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

În ceea ce privește dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Această prevedere constituțională este reluată, la nivel legal, prin art.31 alin.(3) din Legea nr.47/1992, iar art.147 alin.(4) din Constituție, raportat la alin.(1) din același articol, prin art.31 alin.(1) din aceeași lege.

Așadar, nici Constituția, nici Legea nr.47/1992 nu reglementează expres situația legilor sau ordonanțelor care nu mai sunt în vigoare declarate neconstituționale, ceea ce înseamnă că a revenit Curții Constituționale rolul de a face interpretarea prevederilor art.147 alin.(4) din Constituție în privința efectelor deciziilor sale.

Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de necontituționalitate trebuie să profite, în primul rând, aceluia care ridică excepția. În caz contrar, excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza, iar instanța judecătorească nu poate sesiza Curtea .

Autorul excepției trebuie să fie primul beneficiar al deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei norme legale, acest lucru fiind stabilit chiar de către legiuitor care consacră revizuirea hotărârilor definitive pronunțate în cauzele în care a fost ulterior admisă excepția de neconstituționalitate, atât în materie civilă, cât și în materie penală, cale extraordinară de atac introdusă prin Legea nr.177/20105.

Excepția de neconstituționalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci a unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Totodată, neconstituționalitatea nu are numai o funcție de prevenție, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată și doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, și o funcție sancționatorie.

Astfel, cele două efecte principale ale deciziilor Curții Constituționale, astfel cum sunt ele conturate în jurispudența instanței constituționale, sunt aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestor acte ale Curții.

În primul rând, trebuie menționat faptul că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor.

Cu toate acestea, în mod formal, respectivele prevederi continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare, numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, având obligația de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituția.

În ceea ce privește caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, acest aspect, pentru a fi mai ușor de înțeles, va trebui să distingem între deciziile Curții în funcție de tipologia acestora și vom clasifica deciziile în decizii simple sau extreme și decizii interpretative și intermediare.

Deciziile simple sau extreme sunt acele decizii prin care se constată neconstituționalitatea integrală sau parțială a legii ori a ordonanței, ori prin care se constată constituționalitatea acestora în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate.

Deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea sunt general obligatorii, erga omnes și nu limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția.

Decizii interpretative sau intermediare, denumite în doctrină și decizii cu rezervă de interpretare.

De cele mai multe ori, cu privire la aceste decizii, Curtea folosește expresia „prevederile sunt constituționale numai în măsura în care” sau „admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile sunt neconstituționale în măsura în care”.

În primul caz, arătând înțelesul constituțional al normei contestate, Curtea dispune că numai acest înțeles poate fi aplicat de instanța judecătorească, orice altă interpretare a normei fiind eo ipso neconstituțională, iar, în al doilea caz, Curtea constată neconstituționalitatea unei anumite interpretări a textului legal, arătând care înțeles sau interpretare a normei instanța de judecată nu mai poate să aplice, orice altă interpretare fiind în acord cu legea fundamentală.

Având în vedere că acestea sunt producătoare de consecințe juridice, este normal ca să existe și sancțiuni în cazul în care sunt nerespectate efectele actelor juridice ale Curții.

Astfel, încălcarea de către puterea legiuitoare, executivă sau judecătorească a efectelor specifice de drept constituțional ce se atașează deciziilor Curții Constituționale, atrage o serie de consecințe și sancțiuni juridice.

Cu referire la puterea legiuitoare, efectul constă îm declararea neconstituționalității soluției legislative care reiterează o soluție legislativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată în prealabil.

Cu referire la puterea executivă, sancțiunea poate să fie neconstituționalitatea soluției legislative promovate, atunci când Guvernul acționează ca și legiuitor delegat, sau cenzurarea directă a actelor administrative de către instanțele judecătorești pe calea contenciosului administrativ, în temeiul art.126 alin.(6) din Constituție.

Cu referire la puterea judecătoreasă, consecința ar putea consta fie în infirmarea în căile de atac a hotărârilor judecătorești care nu respectă efectele deciziilor Curții, fie posibila declanșare a unui conflict juridic de natură constituțională.

Prin urmare, o atare conduită a celor trei puteri pune în discuție respectarea dispozițiilor Legii fundamentale și, indirect, parafrazând o decizie a instanței constituționale, comportamentul constituțional al acestora față de Curtea Constituțională.

Deciziile instanței constituționale se impun ca regulă erga omnes, deci ar trebui ca ele să trebuiască să fie puse în executare de către toate autoritățile publice, politice: guvern, șeful statului, parlament dar și de către autoritățile jurisdicționale.

Astfel, șeful statului nu va putea promulga o lege declarată a priori neconstituțională, parlamentul va trebui să reexamineze legea , să o modifice în sensul deciziei instanței sau să o voteze în aceeași formă cu majoritatea calificată. Guvernul, de asemenea, va fi nevoit să pună ordonanțele neconstituționale în acord cu Constituția dacă o decizie a Curții Constituționale le pronunță neconstituționalitatea.

De asemenea, organele jurisdicționale, respectiv instanțele ar trebui ca, la rândul lor, să execute deciziile Curții. În acest caz, în unele sisteme printre care și cel românesc, jurisdicțiile judiciare sau administrative au o retincență destul de mare în a aplica aceste decizii, considerându-le un fel de imistiune în activitatea lor. Dacă sistemul nu amenajează un recurs împotriva hotărârilor instanțelor ordinare care nu respectă deciziile instanței constituționale, uneori acestea din urmă rămân simple exerciții intelectuale.

3.4. ASPECTE DE DREPT CONSTITUȚIONAL COMPARAT

După cum este cunoscut, una din inovațiile Constituției României din 1991 a fost consacrarea modelului european de control al constituționalității legilor, fiind reglementată Curtea Constituțională, învestită cu atribuții de control abstract, a priori, cu privire la legi, înainte de promulgare, cât și cu atribuții de control concret, a posteriori, pe cale de excepție, cu privire la legile și ordonanțele în vigoare.

Pe lângă aceste atribuții, a căror exercitare reprezintă circa 95% din întreaga activitate a Curții Constituționale, Constituția din 1991 prevedea și alte prerogative limitativ prevăzute, și anume: controlul “a posteriori” asupra constituționalității regulamentelor parlamentare; supravegherea respectării procedurii de alegere a Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției prezidențiale; avizul consultativ asupra propunerii de suspendare din funcție a Președintelui; supravegherea respectării procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmarea rezultatelor acestuia; verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni; soluționarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Astfel se prezintă lucrurile în România. Pentru o viziunea mai largă asupra a ceea ce face obiectul prezentei lucrări, considerăm interesant și deopotrivă util să prezentăm pe scurt câteva aspecte despre controlul constituționalității legilor, control care garantează supremația legii fundamentale a oricărui stat de drept, atât din state de pe continentul european, cât și din Statele Unite ale Americii.

În Belgia, în vigoare este Constituția din anul 1831, aceasta fiind una din puținele constituții considerate ca fiind „clasice” dar care a suferit pe parcursul timpului numeroase modificări, fără a-i fi alterate principiile fundamentale și nici structura de principiu.

Ca forme de control al constituționalității legilor belgiene, acestea sunt recursul în anulare, în materie de competență, la sesizarea Consiliului de Miniștri, a organelor administrative ale entităților federale, a președinților Camerelor Parlamentului precum și a persoanelor fizice ori juridice de drept public sau privat și, cea de-a doua formă de control, cea a controlului efectuat la sesizarea unei jurisdicții în ceea ce privește respectarea regulilor de repartizare a competențelor între organele centrale ale comunităților și regiunilor.

Acest control de constituționalitate este încredințat Curții de Arbitraj, formată din 12 membrii, numiți pe viață de către Rege.

În Franța, potrivit Constituției de la 1958, apărătorul Constituției este Consiliul Constituțional, un organism complex, cu multiple atribuții, cea mai importantă fiind cea privitoare la controlul de constituționalitate.

Consiliul est alcătuit din 9 membrii aleși pentru un mandat de 9 ani, aceștia exercitându-și atribuțiile sub forma controlului preventiv și obligatoriu asupra constituționalității legilor organice și a Regulamentelor Adunării Naționale și a Senatului, sub forma controlului preventiv asupra legilor ordinare și a tratatelor internaționale și sub forma controlului preventiv înainte de promulgare, la sesizarea unui număr de minim 60 de deputați sau senatori.

Efectele deciziilor de neconstituționalitate ale Consiliului privesc fie tratatele internaționale, caz în care Consiliul nu poate să autorizeze ratificarea tratatului, oprind astfel intrarea acestuia în vigoare, precum și controlul legilor. În ceea ce privește controlul legilor, Consiliul nu va anula legea, ci o va declara neconstituțională.

Deciziile Consiliului Constituțional sunt obligatorii și nesusceptibile de recurs.
în Italia, potrivit Constituției din 1947, Curtea Constituțională este organul competent în problematica Constituționalității, aceasta fiind formată din 15 judecători, care exercită atât un control preventiv, la sesizarea primului ministru, asupra legilor regionale sau la sesizarea regiunilor, asupra legilor statului, precum și un control posterior, pe cale de acțiune ori de excepție.

În ceea ce privește sistemul american de control, așa cum am mai punctat și în cuprinsul altor articole, pe parcursul acestei lucrări, puterea judecătorească se bucură de o înaltă autoritate, recunoscută prin Constituția din 1787.

Curtea Supremă de Justiție, care se află în vârful piramidei jurisdicției federale și-a adăugat, începând cu anul 1803, prerogativa de a declara neconstituționale atât legile statelor, cât și legile federației, pe care le-ar considera contrare Constituției.

Particularilor le este de asemenea deschis constrolul constituționalității, pe calea excepției de neconstituționalitate, astfel încât orice persoană interesată, parte într-un proces în cursul căruia un text de lege este invocat, poate să se disculpe argumentând neconstituționalitatea textului respectiv, cerându-se astfel puctul de vedere al Curții Supreme de Justiție.

Particularilor nu le este recunoscut dreptul de a intenta în mod direct o acțiune judiciară în acest sens, ci au la îndemână numai excepția de neconstituționalitate.

Concluzionând, putem afirma că, deși controlul constituționalității legilor este diferit de la stat la stat, existând organisme, procedee și mijloace diferite de realizare a justiției constituționale, un lucru este general și absolut recunoscut și de neconstestat: supremația legii fundamentale a statului.

De asemenea, prin Constituții și controlul respectării constituțiilor se urmărește autenticul scop al oricărei legi fundamentale, și anume limitarea puterii politice de așa natură încât libertatea ființelor umane să fie apărată cât mai eficient de orice posibile abuzuri, pacea socială, cu deplina respectare a demnității tuturor participanților la procesele decizionale democratice ar trebui sa constituie finalitatea ultimă a oricărei națiuni.

CONCLUZII

Constituția cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale și juridice, ea stă la temelia organizării statale și constituie baza juridică a întregii legislații. Mai mult decât atât, aceasta se află în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului și are forța juridică supremă, fapt ce impune regula conformității întregului drept cu dispozițiile constituționale, derivând astfel și efectul constituționalizării întregului sistem legislativ.

Interesant este faptul că supremația constituției apare ca un lucru firesc, bine știut și de necontestat, astfel încât nu au existat preocupări directe pentru motivarea și justificarea acestei supremații.

Caracteristica de lege fundamentală a Constituției în sistemul de drept pare a fi admisă ca o axiomă, ca o realitate necontestată și care nu ar mai trebui demonstrată sau dovedită.

Făcând totuși o incursiune în literatura juridică și observând părerile autorilor care nu s-au mulțumit numai cu afirmarea supremației Constituției, vom constata că supremația Constituției s-a fundamentat și se fundamentează pe însăși Constituție, pe conținutul ei, forma și forța juridică necontestată a normelor care o alcătuiesc, fiind scheletul întregului sistem, reprezentând atât expresia voinței guvernanților, cât și a poporului.

Orice abatere de la concordanța celorlalte norme juridice cu prevederile constituționale constituie o încălcare a acesteia și implicit a supremației acesteia, prin urmare s-a văzut absolut necesară existența unor garanții ale supremației legii fundamentale.

Supremația Constituției reprezintă o realitate incontestabilă, care implică o serie de consecințe juridice, dar care, în același timp, se bucură și de garanții, specifice întregului drept ori garanții juridice specifice garantării supermației Legii fundamentale.

Cunoaștem astfel trei garanții juridice specifice ale supremației constituției și anume: controlul general al aplicării Constituției, controlul constituționalității legilor și îndatorirea fundamentală de a respecta Constituția.

Prima garanție, și anume controlul general al aplicării constituției este rezultatul faptului că întreaga activitatea statală este organizată prin Constituție. Aceasta are rolul de a stabili formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului și competența acestora. Astfel, toate organele statului trebuie să-și desfășoare activitatea în conformitate și în limitele stabilite prin constituție iar pentru ca acest lucru să fie realizabil, Constituția organizează un sistem complet și eficient de control al aplicării ei.

Cea de-a doua garanție specifică apare sub forma controlului constituționalității legilor. Această formă de control de constituționalitate presupune o activitate complexă care vizează nu numai verificarea concordanței reglementărilor legii cu cele ale Constituției, dar și regulile referitoare la autoritatea în măsură să verifice procedurile și măsurile care pot fi întreprinse pentru a asigura legalitatea respectivelor norme, acest control devenind o garanție necesară a traducerii în viață a principiilor și normelor constituționale.

Dacă primele două garanții ale respectării supremației Constituției vizează în special autoritățile statului, cea din urmă garanție, materiașiyată în obligația de respectare a dispozițiilor constituționale, se impune ca o îndatorire fundamentală față de toți, cetățeni sau autorități.

Dintre aceste garanții, în prezenta lucrare ne-am focusat în special asupra celei prin care se verifică conformitatea legilor cu prevederile constituționale și asupra activității pe care Curtea Constituțională, ca principal garant al supremației Legii fundamentale, o realizează prin controlul de constituționalitate, aceasta fiind principalul garant al supremației legii fundamentale.

Atunci când ne referim la activitatea întreprinsă de Curtea Constituțională, ne referim de fapt la justiția constitițională.

Apariția controlului de constituționalitate a legilor, deci a unei justiții constituționale reprezintă un proces istoric, îndelungat, care are ca bază respectarea domniei legii. Odată cu proclamarea independenței multora dintre state, cu evoluția dreptului scris și cu adoptarea de noi Constituții, s-a întărit ideea că o lege contrară Constituției trebuie să nu se mai aplice, conturându-se și apariția unui mecanism eficient care să controleze acest lucru.

Justiția constituțională reprezintă astfel acea formă de justiție prin care Curtea, ca și garant al respectării Legii fundamentale a statului, veghează la respectarea competenței puterilor centrale precum și la respectul autonomiei locale, garantând unitatea în diversitate, activitate care plasează Curtea în poziția de posibil apărător al drepturilor colectivităților locale contra abuzurilor puterii centrale, dar și al unității statului.

Dintr-o perspectivă istorică, am observat pe parcursul lucrării că acest acest control al constituționalității actelor statului s-a impus pentru prima dată pe continentul nord-american, control care, deși nu a fost reglementat de Constituția Statelor Unite, a fost impus de Curtea Supremă prin bine cunoscuta hotărâre dată de Curte în cauza Marbury v. Madison, în anul 1803.

Argumentele juridice invocate în favoarea controlului de constituționalitate de Curtea Supremă erau în esență afirmarea caracterului necesar al interpretării normelor juridice de către judecător, afirmarea caracterului normativ, de lege, al Constituției, contra unei interpretări a acesteia ca act politic, afirmarea unei ierarhii normative în vârful căreia este situată această lege fundamentală și afirmarea unei obligații, nu a unui drept, pentru judecător de a soluționa conflictele de norme și de a da prioritate Constituției, neaplicând legile contrare acesteia, considerându-le nule și neavenite.

Pe continentul european, acest sistem a fost greu de introdus. Dificultatea s-a datorat lipsei efectului obligatoriu al precedentului judiciar, astfel încât Europa a fost silită să dea acest controlul în sarcina unei instanțe judecătorești speciale, ale căror hotărâri de neconstituționalitate să capete o valoare erga omnes.

Vedem cum modelul european se situa la polul opus modelului american.

Modelul european sau kelsenian de justiție constituțională se caracteriza și se caracterizează prin existența unui control concertat, realizat de o instanță constituțională specializată, prin existența unui control abstract, pe cale de acțiune, declanșată de autorități publice sau politice și, de asemenea, prin autoritatea de lucru judect a acestor decizii.

În logica sistemului Kelsenian, și pe bună dreptate, o lege care este contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică a unui stat.

Așa cum la nivel internațional controlul de constituționalitate s-a afirmat pe cale jurispudențială, și la nivel național mai întâi Tribunalul Ilfov, iar apoi Înalta Curte de Casațiune și Justiție, și-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constituțională a legilor în celebra „Afacere a tramvaielor din București”.

În lipsa unei dispoziții exprese a legii fundamentale cu privire la această competență, dar pe baza raționamentelor juridice și a principiilor dreptului constituțional, judecătorii acestor două instanțe au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani, recunoscându-se necesitatea existenței unui control de constituționalitate al legilor ca o garanție a respectării supremației Legii fundamentale.

În România zilelor noastre controlul constuționalității legilor este realizat de Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională este un organ jurisdicțional independent în raport cu toate celelalte trei puteri ale statului, format din 9 judecători numiți, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat și trei de către Președintele României, pentu o durată de 9 ani.

Deși activitatea Curții nu pivește însă numai controlul constituționalității legilor, ci cuprinde și alte domenii, în strânsă legătură cu aplicarea și respectarea dispozițiilor constituționale, motiv pentru care poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicțională și unica autoritate jurisdicțională constituțională din România, pentru tema abordată în prezenta lucrare prezintă o mai mare importanță activitatea Curții cu privire la justiția constituțională.

În ceea ce privește controlul constituționalității legilor, vom distinge două situații, respectiv situația în care ne aflăm în prezența unui control prealabil, anterior sau cunosctu sub denumirea de control a priori sau situația controlului posterior sau a posteriori.

Controlul prealabil sau a priori se exercită asupra legilor votate de către Parlament, înaintea promulgării lor de către Președintele României, Curtea procedând la un astfel de control numai la sesizarea uneia dintre autoritățile piblice prevăzute expres de Constituție.

Cea de-a doua formă de control de constituționalitate al legilor este cel posterior sau a poteriori, care privește legile intrate în vigoare și care se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate, această excepție este un procedeu juridic ce permite accesul cetățenilor la Curtea Constituțională, având o importanță deosebită.

Cel mai adesea însă, Curtea Constituțională a României se vede nevoită să apere supremația legii fundamentale prin controlul constituționalității actelor normative ale Parlamentului, în special prin soluționarea renumitelor excepții de neconstituționalitate, controlul a posteriori fiind adevăratul control de constituționalitate.

Această modalitate de control are o vechime considerabilă, instanțele fiind primele care s-au confruntat în practica judiciară cu neconstituționalitatea unei legi, exercitarea acestui control de către instanțele judecătorești fiind o expresie a aplicării principiului separației puterilor.

Se creează astfel un raport triunghiular, între partea aflată în proces, instanța în fața căreia a fost invocată excepția și instanța care va fi chemată să hotărască asupra excepției, respectiv Curtea Constituțională, raport care presupune parcurgerea a două etape distincte.

Prima etapă sau etapa premergătoare constă în invocarea excepției de neconstituționalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești și pronunțarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată cu sesizarea Curții Constituționale.

Cea de-a doua etapă sau etapa de contencios constituțional propriu-zis, constă în soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională. Această etapă debutează cu sesizarea Curții. Președintele Curții, primind sesizarea, desemnează un raportor dintre judecătorii Curții, acesta fiind cel care va lua măsurile necesare pentru administrarea probelor la data soluționării excepției de neconstituționalitate. Termenul de judecată se va stabili de către Președinte la data depunerii raportului.

Cauza va fi judecată pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, pe baza încheierii de sesizare a Curții Constituționale, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților, acestea din urmă, împreună cu Ministerul Public, fiind citate pentru termenul fixat în vederea judecării excepției.

Deciziile Curții Constituționale se iau cu majoritatea voturilor.

Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unor prevedere legale se vor comunica celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, urmând ca de la data publicării în Monitorul Oficial al României să dobândească, pentru viitor, ex nunc, un caracter obligatoriu erga omnes.

Astfel, putem observa că cele două efecte principale ale deciziilor Curții Constituționale sunt aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestor acte ale Curții.

Cu privire la efectele sus menționate, precizâm că fundamentul juridic îl constituie prevederile art. 147 din Constituție.

Potrivit alin. 4 din art. 147, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, tot Constituția fiind cea care stabilește că, în privința legilor și ordonanțelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, acestea își vor înceta efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, urmând ca în cazul în care prevederile declarate neconstituționale care nu vor fi puse se acord cu preverile Constituției să își înceteze aplicablitatea definitiv.

Vedem cum Supremația Constituției stabilește locul Constituției în sistemul normativ, ținând seama de ierarhia actelor normative, a sistemului de drept și de locul dreptului constituțional în sistemul de drept.

Această supremație a legii fundamentale este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente politice și juridice care exprimă poziția supraordonată a Constituției, nu numai în sistemul de drept, ci și în întregul sistem social – politic al unei țări.

Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat, conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea, determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice, reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept și este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice.

Remarcă, în concluzie, că supremația Constituției constituie o calitate a Constituției care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice din stat, aceasta fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice sociale și juridice iar principalul garant al acestei supremații este nimeni alta decât Curtea Constituțională, ca unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică, în lipsa căreia supremația Constituției ar fi un simplu deziderat, lipsit de o reală și veritabilă eficacitate.

PRACTICA JUDICIARA

1. Decizia nr.194/1913, Curtea de Casație București, privitoare la ,,Afacerea tramvaielor,,

Filmul procesului începe cu hotărârea municipalității Bucureștiului de a construi în capitală o rețea modernă de tramvaie electrice, în locul vechii rețele de tramvaie trase de cai.

În acest scop se apelează la sectorul privat, urmând ca o parte din beneficiu să fie vărsată la bugetul local. Pentru a pune de acord acest proiect cu prevederile dreptului administrativ român, a fost votată la 14 aprilie 1909 o lege care să permită înființarea unei societăți pe acțiuni, însărcinată cu executarea lucrărilor și cu exploatarea rețelei. Această lege autoriza consiliul municipal să elaboreze statutul societății, să recurgă la un credit public și, sub rezerva autorizării guvernamentale, să stabilească toate detaliile funcționării societății.

În aplicarea legii din 1909, municipalitatea a redactat statutul, a emis acțiunile, a constituit potrivit dispozițiilor statutare consiliul de administrație și comisia de control și a înscris societatea la Tribunalul de comerț sub numele de Societatea de Tramvaie București.

Odată formalitățile îndeplinite și subsrierea închisă, societatea a început lucrările pe străzile capitalei, cumpărând materialul rulant necesar întregii rețele. În ceea ce privește administrația municipală, aceasta, potrivit angajamentelor luate, a vărsat sumele reprezentând contribuția sa la emiterea primelor titluri și a semnat cu societatea un contract de vânzarea a energiei electrice, aprobat de Ministerul de Interne.

Totul decurgea în cele mai bune condiții, rețeaua se întindea deja pe 15 kilometri, când, în urma unei schimbări în situația politică – Guvernul liberal a fost înlocuit de unul conservator condus de Petre Carp. Astfel, Bucureștiul a avut un nou consiliu municipal și un nou primar care nu apreciau deloc acțiunea de mare succes a Societății Tramvaielor și care au decis să conteste, cu complicitatea noului ministru de interne, validitatea actului de înființare a societății.

Ocazia de care a profitat noua administrație a apărut în momentul în care Societatea de Tramvaie trebuia să traverseze vechiile linii. Confruntată cu rezistența opusă de deținătorii de tramvaie trase de cai, Societatea de Tramvaie București a cerut sprijinul administrației municipale, care însă i-a fost refuzat de noul primar, sub motiv că Societatea nu a fost legal înființată. Acest refuz a fost urmat apoi de intervenția noului Guvern conservator care a anulat aprobarea dată statutului Societății de către Cabinetul precedent, iar ministrul de interne, Alexandru Marghiloman, a ordonat oprirea lucrărilor în curs de execuție la noua rețea de tramvaie.

Toate aceste măsuri erau fără îndoială abuzive. Acțiunea noului consiliul municipal, care s-a dezis de angajamentele luate în baza legii în momentul în care Societatea a fost creată, și cea a noului Guvern, care a retras aprobările și autorizațiile date anterior, au avut amândouă o motivație de natură pur politică. Din această cauză, Societatea de Tramvaie nu se putea aștepta decât să câștige procesul intentat Ministerului de Interne, prin care cerea ca acesta să fie obligat să nu mai împiedice lucrările desfășurate de Societate pe străzile capitalei.

În acest moment a intervenit un eveniment care a marcat evoluția ulterioară a controlului legilor în România. Guvernul a votat la 18 decembrie 1911 o lege de circumstanță, numită de interpretare a legii din 14 aprilie 1909, prin care Societatea Tramvaielor nu era desființată, însă legiuitorul a aprobat un nou statut al societății, redactat de el însuși. De asemenea, legea prevedea că municipalitatea era autorizată să răscumpere instalațiile și materialul Societății la prețul de producție dacă acționarii nu vor accepta condițiile astfel impuse – acestora urmând a li se restitui valoarea nominală a acțiunilor lor cu o dobândă de 6 % -, ceea ce echivala practic cu o expropriere.

Societatea de Tramvaie a cerut instanței să se pronunțe cu privire la această excepție. În

fața Tribunalul Ilfov, ea a susținut că legea încalcă, în primul rând, principiul separării puterilor în stat (art. 14, 31 și 36 din Constituția din 1866), deoarece soluționa problemele litigioase care erau supuse judecății.

În al doilea rând, legea contestată încălca prevederile art. 19 din Constituție care proclama proprietatea de orice natură ca fiind sacră și inviolabilă, de vreme ce prin această lege Societatea de Tramvaie era lipsită de patrimoniul său și acționarii de acțiunile lor.

Poziția Guvernului și a Primăriei Bucureștiului a fost, în esență, aceea de acontesta competența instanțelor de a decide dacă o lege contravine sau nu dispozițiilor constituționale, pentru că, procedând altfel, judecătorul ar uzurpa drepturile puterii legislative, singura în drept a aprecia dacă o lege elaborată de ea este conformă cu Constituția.

Trebuie observat totuși că pârâții au acceptat, teoretic, un control concret al legilor, susținând că și în cazul în care s-ar decide că instanța are dreptul de a cerceta constituționalitatea unei legi, ea nu poate refuza aplicarea legii decât dacă aceasta ar încălca un text anume din legea fundamentală, iar nu și atunci când s-ar părea că ea contravine unui principiu general, vag și incert, pe care doar legiuitorul îl poate valorifica prin intermediul legilor ordinare, justiția fiind obligată a le aplica.

Prin urmare, pentru Guvern și Primăria Bucureștiului, separarea puterilor constituia un principiu vag și nedeterminat. Cât privește atingerea adusă art. 19 din Constituție, reprezentanții acestora au considerat că legiuitorul nu a operat o expropriere, ci a adus doar o modificare statutului Societății, cu aplicare retroactivă din momentul constituirii ei.

Instanța avea a răspunde la două probleme de drept, respectiv la cea cu privire la competența sa în ceea ce privește cercetarea constituționalității unei legi și refuzul de a o aplica și cea privitoare la conformitatea legii din 18 decembrie 1911 cu dispozițiile constituționale.

Referitor la primul punct, Tribunalul Ilfov și-a recunoscut o asemenea competență, plecând de la afirmarea principiului separației puterilor în stat: fiecare dintre aceste puteri trebuie să rămână în cercul competențelor sale și, în același timp, să-și exercite aceste competențe. Rolul constituțional al puterii judecătorești fiind acela de a aplica atât legile constituționale cât și cele ordinare în procesele deduse judecății, este de competența sa de a decide, în caz de contrarietate, care dintre aceste legi va fi preferată.

De o manieră amintind de considerentele deciziei Marbury v. Madison, judecătorul român a motivat că „dacă legea ce se invocă înaintea tribunalului, ar fi în contra dispozițiunilor precise ale Constituției, judecătorul trebuie să acorde precădere dispozițiunilor constituționale, care trebuie să se impună prin autoritatea lor, atât legiuitorului cât și judecătorului”.

Așa cum am amintit deja, legea privind organizarea judecătorească, prin art. 77 care reglementa jurământul judecătorilor, lăsa deschisă calea pentru un control al legilor.

Din această dispoziție, judecătorul Algiu a tras concluzia că „legiuitorul ordinar, făcând aplicația principiilor constituționale relative la separațiunea puterilor și la atribuțiunile lor respective, a recunoscut în mod formal puterii judecătorești plenitudinea atribuțiunilor de a aplica atât Constituția, cât și legile și în consecință de a decide în caz de contrarietate între ele”.

În ceea ce privește a doua problemă de drept, s-a hotărât că legiuitorul a încălcat art. 14 și 36 din Constituție. Pornind de la constatarea că legile din 14 aprilie 1909 și din 18 decembrie 1911 nu erau de aplicare generală, ele raportându-se doar la contractul de societate pentru tramvaiele din București, că Guvernul a anulat pur și simplu Statutul Societății și că, de vreme ce legea dispunea cu privire la patrimoniul său, aceasta a fost considerată ca inexistentă, concluzia care se impunea a fost că legiuitorul s-a substituit misiunii tribunalului, uzurpându-i atribuțiile.

Excepția invocată de Ministerul de Interne, în sensul că legea din 1911 ar fi avut un caracter interpretativ în ceea ce privește contractul de societate, a fost respinsă, deoarece nu se putea spune că ar fi apărut dificultăți de interpretare a contractului.

În fine, Tribunalul Ilfov a decis că dispozițiile legii din 18 decembrie 1911 constituie o încălcare flagrantă a art. 19 din Constituție, care prevedea că nimeni nu putea fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constată, și că exproprierea putea privi doar comunicațiile, salubritatea publică și lucrările de apărare a țării. Or, impunând membrilor societății acceptarea unor condiții de care aceștia nu aveau cunoștință la încheierea contractului, legiuitorul a dispus de patrimoniul Societății și de proprietatea acționarilor. Obiecția că proprietatea nu este un drept absolut, ci un drept exercitat în limitele determinate prin lege nu a fost nici ea reținută de instanță, aceasta considerând că în speță legea aduce atingere și chiar suprimă dreptul de proprietate individuală al unei societăți și al acționarilor ei, ceea ce constituie o adevărată expropriere interzisă de Constituție.

Decizia Tribunalului Ilfov, de a refuza aplicarea unei legi sub motiv că ea contravine Constituției, a provocat juriștii să-și facă cunoscută opinia, iar aceștia nu au fost toți de acord cu soluția instanței.

Cea mai serioasă obiecție a fost extrasă din prevederile art. 108 al Codului penal român, care împiedica tribunalele să cenzureze opera Parlamentului și stabilea sancțiuni pentru judecătorii care ar fi refuzat aplicarea unei legi sau care i-ar fi suspendat executarea.

Un alt text de lege pe marginea căruia juriștii vremii au avut păreri diferite a fost art. 107 din Constituția belgiană, din care s-a inspirat Constituția română de la 1866, care obliga tribunalele să aplice deciziile și regulamentele administrative dacă erau conforme cu legea. Doctrina belgiană a văzut în acest text o interdicție privind controlul de constituționalitate. Deoarece acest text nu a fost reprodus și în Constituția română s-au tras concluzii contradictorii, cele mai multe fiind în favoarea recunoașterii unui asemenea control. Profesorul George Alexianu în schimb, a considerat că prin aplicarea aceluiași criteriu și pentru situația din Belgia și pentru cea din România, și anume lipsa unei dispoziții exprese care să instituie un control al legilor, concluzia nu putea fi decât una identică pentru ambele cazuri.

Decizia Tribunalului Ilfov a nemulțumit Ministerul de Interne și Primăria Bucureștiului, care s-au adresat Curții de Casație solicitându-i să constate că tribunalul a săvârșit un exces de putere atunci când s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea legii.

Înalta Curte a confirmat însă decizia primei instanțe8, hotărând că nu este vorba de vreun exces de putere în faptul că tribunalul a cercetat conformitatea legii din 18 decembrie 1911 față de prevederile constituționale. În schimb, ar fi existat un exces de putere în ipoteza unei sesizări din oficiu, fără ca să existe un proces pendinte pe rolul instanței, deoarece, proclamându-și dreptul de a verifica constituționalitatea unei legi și, eventual, de a o anula, puterea judecătorească s-ar fi amestecat vădit în atribuțiile puterii legislative.

Instanța supremă a amintit, de asemenea, dreptul care revine tribunalelor de a hotărî cu privire la legea aplicabilă în cazul unui conflict de legi, mai ales atunci când una dintre aceste legi este Constituția. În prezența unui asemenea conflict, judecătorul nu se poate sustrage judecării procesului, ci este dreptul și datoria sa să interpreteze legile și să decidă care dintre cele două trebuie aplicată. Constituția nu conține doar precepte vagi de drept public, care să servească drept îndrumar pentru puterea legislativă, ci dispozițiile de drept civil sau penal, care ar fi putut figura în coduri, sunt înscrise în Constituție ca o supremă garanție a stabilității și ele au fost în nenumărate rânduri aplicate de către instanțe.

Pentru Înalta Curte, de vreme ce art. 77 din legea organizării judecătorești obliga judecătorul, sub jurământ, să aplice Constituția, dreptul puterii judecătorești de a controla constituționalitatea legilor subzistă chiar și în lipsa unor dispoziții legale exprese. Dimpotrivă, asemenea dispoziții ar fi fost necesare pentru a-i lua acest drept.

Referindu-se la motivul de recurs privind aplicabilitatea art. 108 din Codul penal, Curtea a ajuns la concluzia că „nu se poate invoca la noi, în soluționarea unei chestiuni de drept constituțional, dispoziția unei legi ordinare, care nu poate nici modifica, nici interpreta Constituția”. Ea a precizat, de altfel, că art. 108 pedepsește pe magistratul care ar opri sau suspenda executarea unei legi, iar nu pe acela care în fața unui conflict de legi dă preferință dispozițiilor și principiilor fundamentale ale Constituției.

În fine, înainte de a se pronunța cu privire la recursul introdus de Ministerul de Interne, instanța supremă, proclamând dreptul judecătorului de a controla constituționalitatea legilor, precizează că aprecierea lui asupra acestei probleme este supusă controlului direct și neîntârziat al Curții de Casație, care, „prin organizarea sa și prin natura atribuțiilor sale, se poate pronunța în afară de orice influență a luptelor politice, cu toate garanțiile de independență și imparțialitate”.

Iată deci că Înalta Curte română a anticipat și a răspuns în ultimul considerent al deciziei sale unei probleme care va fi mereu prezentă în evoluția ulterioară a justiției constituționale: politizarea sa.

Sistemul juridic român care dădea judecătorului dreptul, ca și astăzi de altfel, de a exprima o opinie separată ne permite să observăm că decizia Curții de Casație nu a fost pronunțată cu o unanimitate a voturilor judecătorilor. Pentru judecătorul Manu, din interpretarea art. 108 din Codul penal ar fi rezultat concluzia că instanțele judecătorești nu aveau competența de a cenzura legile. El își întemeia concluzia și pe dispozițiile art. 34 din Constituție, care dădea doar legiuitorului dreptul de a interpreta legile atunci când ele erau incomplete.

De asemenea, în opinia judecătorului Manu legea din 18 decembrie 1911 nu ar fi fost decât o lege interpretativă care era obligatorie, cu efect retroactiv, fără a viola prin aceasta art. 19 din Constituție, deoarece proprietatea în litigiu era una mobiliară, constituită fără suport legal.

În ceea ce privește doctrina, aceasta s-a pronunțat cu o largă majoritate în favoarea recunoașterii dreptului puterii judecătorești de a controla constituționalitatea legilor. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, eminentul profesor de drept public care era Constantin C. Dissescu scria în cursul său că procedând la un asemenea control, tribunalele nu încălcau principiul separării puterilor în stat deoarece ele judecau pe cale specială și nu anulau legea pe cale generală. Dimpotrivă, „nerecunoscând tribunalelor dreptul de a se pronunța asupra constituționalității, se permite violarea principiului diviziunii puterilor, căci se lasă în vigoare o lege neconstituțională, confundându-se legislativul cu puterea constituantă”.

Avocatul S. Rosenthal, care a pledat în proces, își punea următoarea întrebare: „dacă se încalcă Constituția, care ar fi sancțiunea? La ce ar servi Constituția, dacă un legiuitor ar avea dreptul s-o nesocotească, dacă n-ar exista nici o sancțiune pentru a opri pe un legiuitor rău inspirat sau care urmărește scopuri nepermise să treacă peste Constituție. Ce folos că ar exista Constituția, dacă nu ar fi nici o deosebire între ea și legile ordinare?”

Constatând că puterea legislativă, ca și celelalte puteri, nu este titulara unui drept originar, ci a unui drept derivat, concedat de Constituantă în numele Națiunii, profesorul Paul Negulescu scria: „Parlamentul, când nu respectă Constituția, când face o lege care o violează, face o lege ilegală. Prin urmare Justiția ar fi chemată să proclame această stare de ilegalitate și, în același timp, să înlăture actul ilegal, făcând să domnească legalitatea”.

La aproape douăzeci de ani de la pronunțarea celebrei decizii, George Alexianu, care deși din punct de vedere strict juridic a criticat decizia din 1912, s-a declarat și el partizan al controlului de constituționalitate al legilor, deoarece numai pe această cale se poate păstra armonia și colaborarea dintre puteri, fără de care un stat constituțional nu poate exista. Interpretarea făcută art. 108 cod penal în literatura de specialitate franceză și română îi dădea pe deplin dreptate judecătorului Manu, însă, constată profesorul Alexianu, Înalta Curte „a sacrificat textul legii pentru a face să triumfe un principiu superior, absolut necesar în viața constituțională a statului. Dacă atunci necesitatea acestui principiu nu părea atât de evidentă, azi, în fața Parlamentelor de după război, nimeni nu se mai poate îndoi”.

Cât privește jurisprudența, odată ce și-a proclamat dreptul de a cenzura legislativul, ea nu va înțelege să-l mai cedeze. În decembrie 1912 deja, secția a doua a Curții de Apel București decidea că „chemarea justiției este de a da legii în aplicarea ei un sens constituțional, ținând seamă de spiritul ei atunci când în mod lămurit se vede că textul legii merge în contra spiritului ei și contra Constituției”.

Tribunalele din provinciile române Basarabia și Bucovina, revenite la Regat după căderea imperiilor rus și austriac în 1918, au inclus foarte repede în practica lor controlul de constituționalitate.

Două observații se impun a fi făcute cu privire la consecințele acestei jurisprudențe, de la începuturile ei în 1912 și până în momentul în care Constituția din 1923 a consacrat controlul jurisdicțional al legilor. În primul rând, Parlamentul a devenit mult mai prudent în ceea ce privește respectarea dispozițiilor constituționale, abținându-se să voteze legi precum cea din 1911 și în cel de-al doilea rând problema de a ști dacă instanțele judecătorești au sau nu dreptul de a se pronunța cu privire la constituționalitatea legilor nu mai era obiect de discuție, acest fapt fiind definitiv acceptat.

2. Hotărârea Marburz v. Madison

Controlul de constituționalitate se impune în Statele Unite o dată cu hotărârea dată de Curtea Supremă în afacerea Marburz v. Madison din anul 1803, deși existaseră câteva tentative de control de constituționalitate și înainte de acest an.

Astfel, în anul 1772 judecătorul Wythe, care a fost maestrul lui Thomas Jefferson, dădea o decizie în care arăta că “dacă, ipoteză deplorabilă, o legislatură ar fi tentată să răstoarne limitele care-i sunt impuse de popor, eu însumi, din scaunul meu, împărțind justiția publică a țării, voi face față puterii legiuitoare și îi voi zice, arătându-i Constituți: iată limita autorității voastre; puteți merge până aici, dar nu mai departe. ”

O altă decizie celebră, pronunțată în același spirit ferm de către Curtea Supremă a statului New Jersey a fost Holmes v. Walton, unde problema controlului constituționalității se punea și mai tranșant. În această decizie Curtea refuza să recunoască validitatea unui act al Legislativului pe motiv că acel act era contrar Constituției statului New Jersey în ceea ce privește dispozișiile care reglementau judecata cu juriul. Astfel, încă din anul 1780 se crease un precedent de control judecătoresc al constituționalității legilor. Cu toate aceste precedente anterioare, controlul de constituționalitate este ținut a începe odată cu decizia Curții Supreme din anul 1803. Argumentele Curții, redactate de judecătorul John Marshall, Președinte al instanței supreme, erau în esență aceleași ca cele invocate de Hamilton în sprijinul introducerii procedurii în Constituție.

Faptele erau următoarele. În anul 1800 Jefferson era ales Președinte al Statelor Unite în locul lui Adams. Președintele federalist care părăsise funcția începe o campanie de numire a unor judecători federali adepți ai concepțiilor federaliste. Printre aceștia se numără și John Marshall, dar și William Marburz, a cărui numire nu apucă însă să fie comunicată beneficiarului.

Administrația, prin intermediul Secretarului de Stat jeffersonian James Madison refuză să urmeze procedura și să îl numească pe Marburz, chiar dacă o lege din 1789, Judiciarz Act, o obliga la aceasta.

Marburz cere Curții Supreme să oblige noua Administrație să continue procedura de numire și să îl instaleze în poziția de judecător, conform legii. Curtea Supremă, în fruntea căreia se găsea un federalist, profită de situație pentru a da satisfacție noului Președinte, refuzând numirea lui Marbury, dar afirmând un principiu mult mai important, principiu pe care federaliștii nu reușiseră să îl impună în Constituantă: controlul de constituționalitate.

Astfel, ea declară că Judiciary Act este contrară Constituției Statelor Unite și că deci Curtea Supremă nu este competentă să oblige Administrația să-l numească judecător pe Marbury. Astfel Curtea, sub aparența unei obediențe față de Administrație, afirmă ceea ce o interesa cu adevărat: propria competență de a realiza controlul constituționalității legilor.

Reacția Președintelui Jefferson este imediată, condamnând extinderea fără text a competenței Curții, pentru ca apoi, în 1820, să scrie alarmat: „ Corpul judiciar al Statelor Unite este un corp de mineri subtili lucrând în mod constant sub pământ pentru a mina fundamentele sistemului nostru federal.”

Tocqueville scria în schimb că “puterea acordată tribunalelor americane de a se pronunța asupra neconstituționalității legilor formează încă una dintre cele mai puternice bariere care au fost vreodată ridicate contra tiraniei ansamblurilor politice.”

Argumentele juridice în favoarea controlului de constituționalitate invocate de Curtea Supremă erau în esență afirmarea caracterului necesar al interpretării normelor juridice de către judecător, afirmarea caracterului normativ, de lege, al Constituției, contra unei interpretări a acesteia ca act politic, afirmarea unei ierarhii normative în vârful căreia este situată această lege fundamentală și afirmarea unei obligații, nu a unui drept, pentru judecător de a soluționa conflictele de norme și de a da prioritate Constituției, neaplicând legile contrare acesteia, considerându-le nule și neavenite.

„Aceia care aplică regula unor cazuri particulare trebuie în mod obligatoriu să o expună și să o interpreteze…astfel că dacă o lege se opune Constituției…tribunalul trebuie să determine care dintre regulile în conflict reglementează cazul: aceasta este esența datoriei judiciare. Din acel moment, dacă tribunalul decide să respecte Constituția, și dacă aceasta este superioară legii, Constituția va fi cea care va reglementa cazul pentru instanțele care sunt sesizate.„

Judecătorul nu este astfel competent decât să aplice constituția și, dacă legea este contrară ei, să nu aplice legea. Decizia lui nu creează nici o consecință asupra existenței juridice a legii, care va rămâne în vigoare. Dar aceasta reprezintă o aparență înșelătoare. De fapt regula precedentului judiciar oblogatoriu face ca legea să nu mai poată fi aplicată de nici o instanță judiciară dacă ea este declarată neconstituțională de către instanța supremă, iar administrația de factură judiciară, aflată sub controlul instanțelor ordicane, să fie în aceeași postură. Legea este practic abrogată, căci nimeni nu o mai poae aplica.

Dificultatea de a introduce acest sistem în Europa a constat în primul rând în lipsa acestui efect al precedentului judiciar. În lipsa regulii precedentului obligatoriu, Europa a fost practic silită să dea controlul unei instanțe, judecătorești sau speciale, ale cărei hotărâri de neconstituționalitate să capete o valoare erga omnes, prin excepție de la valoarea relativă a lucrului judecat, tipică celorlalte decizii judiciare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Tratate, cursuri, monografii

1. Chiriac Lucian, Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004

2. Criste Mircea, Drept constituțional și instituții politice

3. Criste Mircea, Instituții constituționale europene

4. Criste Mircea, Drept constituțional comparat, Editura World Teach, Timișoara, 2005

5. Drăganu Tudor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2008

6. Dănișor Dan Claudiu, Drept constituțional și instituții politice.Teoria generală, Editura C.H.Beck, București, 2007

7. Deleanu Ion, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H.Beck, București, 2006

8. Ionescu Cristian , Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina-Lex, București, 1997

9. Muraru Ioan, Drept constituțional, Editura All Beck, București, 1991

10. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13, Vol.I Editura C.H.Beck, București, 2008

11. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția 13, Vol.II, Editura C.H.Beck, București,2009

12. Rusu Ion, Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2004

Legislație

13. Constituția Republicii Populate din România de la 1948

14. Constituția României

15. Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale

16. Tratatul de la Lisabona

Surse web

17. www.apd.ro

18. www.avp.ro

19. www.historia.ro

20. www.jurisprudentacedo.com

21. www.ec.europa.eu

22. www.ombudsman.md

23. www.turing.cs.pub.ro

24. www.ujmag.ro

25. www.sferapoliticii.ro

26. www.scj.ro

27. www.wikipedia.org