Curtea Constitutionala A Romaniei Si Deciziile Sale
TEMA: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI ȘI DECIZIILE SALE
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Prezentare generală a Curții Constituționale a României
1.1. Scurt istoric
1.2. Baza legală de funcționare a Curții Constituționale
1.3. Atribuțiile Curții Constituționale
1.3.1. Reguli comune
1.3.2. Alte atribuții prevăzute de legea organică a curții
1.4. Activitatea Curții Constituționale de la înființare până la 28 februarie 2015
1.4.1. Sesizările primite de către Curtea Constituțională
1.4.2. Actele emise de către Curtea Constituțională în vederea soluționării sesizărilor
1.5. Structura Curții Constituționale
1.6. Statutul judecătorilor Curții Constituționale
Capitolul 2. Date statistice ale deciziilor Curții Constituționale
3.1. Situația deciziilor Curții Constituționale pe materii
3.2. Situația deciziilor Curții Constituționale pe atribuții
Capitolul 3. Deciziile și efectele sale juridice
3.1. Noțiuni introductive
3.2. Conținutul unei decizii
3.2.1. Introducere
3.2.2. Motivele sesizării formulate de Președinte
3.2.3. Completare la cererea de soluționare a conflictului juridic formulată de Președinte
3.2.4. Punctul de vedere al Senatului
3.2.5. Punctul de vedere al Camerei Deputaților
3.2.6. Dezbaterile
3.2.7. Examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de către Curtea Constituțională
3.2.8. Decizia Curții
3.2.9. Opinia separată
3.2.10. Opinie personală
3.3. Efectele deciziilor Curții Constituționale și statul de drept
3.4. Efectele deciziilor Curții Constituționale în dinamica aplicării lor
3.4.1. Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale
3.4.2. Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale
3.5. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată – factor de stabilitate a Constituției
3.5.1. Decizii care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale
3.5.2. Decizii care în interpretarea textelor constituționale privitoare la drepturile omului dau prioritate reglementărilor internaționale, când acestea sunt mai favorabile
3.5.3. Decizii care se fundamentează pe determinarea conținutului conceptelor constituționale
Capitolul 4. Chestiuni de drept comparat
4.1. Curtea Constituțională a României și organisme similare din Europa
4.2. Contextul acutal al Uniunii Europene
4.3. Chestiuni de procedură
Capitolul 5. Propuneri de lege ferenda
5.1. Propunere de lege ferenda privind numirea judecătorilor Curții
5.2. Propunere de lege ferenda privind efectele deciziilor
5.3. Propunere de lege ferenda privind actele pronunțate de Curte
Concluzii
Introducere
Deși Curtea Constituțională a României este o instituție foarte importantă în țara noastră, ce asigură primatul legii fundamentale înaintea celorlalte norme legale naționale și chiar în fața tratatelor și acordurilor internaționale, consider că activitatea acesteia, precum și modul de funcționare nu sunt îndeajuns de cunoscute. Mai mult, această instituție a fost contestată încă de la înființarea sa, în anul 1991, de către susținătorii modelului Constituției din anul 1923, care conferea dreptul de a constata constituționalitatea legilor Curții de Casație și Justiție în sectiunile unite.
Astfel o argumentare pentru susținerea necesității unei astfel de instituții, fără de care orice democrație modernă nu se poate lipsi și nici nu-i poate argumenta inutilitatea, dar și punerea în evidență a activității din ce în ce mai vastă pe care o desfășoară în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale sunt binevenite.
Activitatea Curții Constituționale, pe de o parte, presupune o muncă în desfășurarea căreia intră în contact cu principalele organe și instituții ale statului nostru, iar pe de altă parte aceasta presupune și o strânsă colaborare cu organismele internaționale similare din statele europene și nu numai. Această colaborare implică un schimb de informații cu privire la aspectele legate de metodele și practicile de control de constituționalitate și urmărește consolidarea independenței curților constituționale ca element esențial al garantării și implementării democrației și a statului de drept, cu o atenție sporită asupra respectării drepturilor omului.
Efectele juridice ale deciziilor pe care Curtea le pronunță în îndeplinirea atribuțiilor sale sunt pe cât de puțin cunoscute pe atât de complexe. Cu privire la acestea au existat și încă există în doctrină, chiar și după revizuirea Constituției din 2003, dispute cu privire la limitele și obligativitatea lor.
Chiar dacă Curtea Constituțională, precum și actele pe care aceasta de pronunță/emite (decizii, avize consultative) au fost inspirate în mare parte din modelul francez dar și prin analizarea altor constituții europene de la acea vreme, aceasta nu înseamnă că asemănările cu acestea sunt majore. Toate prevederile noii Constituții, deci și reglementarea instituției de control al constituționalității legilor au trebuit acomodate la specificul țării noastre. Bineînțeles și efectele pe care deciziile Curții ar urma să le aibă au avut și ele de suferit în urma acestei acomodări, astfel creându-se o diferențiere dintre aceasta și organismele similare din celelalte țări.
În urma acestei cercetări trebuie identificate și eventualele situații de lege ferenda cu privire la modul de funcționare al Curții precum și a efectelor deciziilor pe care aceasta le pronunță.
Prezentare generală a Curții Constituționale a României
Scurt istoric
Inițial, conform Convenției de la Paris și Statutul Dezvoltător al Convenției controlul constituționalității legilor era unul politic, realizat de obicei în cadrul procedurii legislative.
Prin Constituția din 1866 s-a instaurat o monarhie constituțională ereditară și un regim politic parlamentar. Astfel statul român era organizat într-un sistem constituțional, democratic și liberal, ce avea ca temelie mai multe principiii, dintre care amintim: principiul separației puterilor în stat (art. 32 alin. 1), principiul reprezentativității și a supremației constituției (art. 31), pricipiul suveranității naționale (art. 31), principiul rigidității constituționale (art. 128).
Ulterior, controlul constituționalității legilor s-a înfăptuit pe cale pretoriană în anul 1912, atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat hotărârea dată în primă instanță de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, prin care se declara competența instanțelor judecătorești de a verifica concordanța legilor cu Constittuția.
De abia în anii următori și având exemplul european de justiție constituțională, Constituțiile din 1923 și din 1938 au statuat ca numai Curtea de Casație și Justiție, în secțiuni unite, avea dreptul de a judeca neconstituționalitatea legilor și de a le declara inaplicabile în speță. Astfel, se prevedea la art. 103 alin.1 din Constituția din 1923, preluat în art.75 din Constituția din 1938, că „judecata asupra neconstituționalității legilor se mărginește numai la cazul judecat”. În acest fel aceste Constituții au stabilit un control de constituționalitate concentrat exercitat de instanța supremă.
A urmat regimul comunist, pe perioada căruia s-a creat doar o aparență, în ceea ce priveste controlul constituționalității legilor (în Constituția din 1965 acest control era exercitat de către puterea legiuitoare).
Revoluția din decembrie 1989 a marcat trecerea la un regim politic democratic. Adunarea Constituantă – care a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituției României, formată din deputați și senatori, precum și din specialiști în domeniul dreptului constituțional și al altor științe socio-umane – a adoptat, în ședința din 21 noiembrie 1991, noua Constituție a României.
Potrivit art.149 din Constituția din 1991, aceasta a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
Art.152 din Constituție prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției, se înființează Curtea Constituțională”. Astfel, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei Curți Constituționale au fost numiți pentru perioade de 3, 6 și, respectiv, 9 ani, Președintele României, Camera Deputaților și Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade. Această modalitate de numire permite înnoirea Curții Constituționale din 3 în 3 ani, ceea ce contribuie la asigurarea independenței judecătorilor față de autoritățile publice care i-au numit.
Primele decizii ale Curții Constituționale au fost pronunțate în data de 30 iunie 1992.
În anul 2003, ca urmare a revizuirii Legii fundamentale, Curtea Constituțională primește titulatura de garant al supremației Constituției conform art.142 alin.(1) acordându-i-se noi atribuții, care îi sporesc importanța în edificiul instituțional al statului de drept.
Astfel Curtea Constituțională, pentru prima oară în istoria acestei instituții, primește dreptul de a exercita un control „asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale la sesizarea unuia din președinții Camerelor, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori” dar și „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice”, ceea ce îi mărește considerabil influența acesteia. De asemenea, dacă România ar urma ca să devină parte semnatară a unui tratat ce conține dispoziții contrare cu legea fundamentală, aceasta nu se poate materializa decât în cazul în care Constituția ar fi revizuită („În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispozții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuire Constituției”).
Baza legală de funcționare a Curții Constituționale
Baza legală este reprezentată de mai multe acte normative:
Constituția României, 1991;
Constituția României, republicată 2003;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CC;
Legea nr. 124/2000 privind structura personalului CC;
Regulamenutul de organizare și funcționare;
Regulamentul de ordine interioară;
Hotărâri ale plenului în materie administrativă:
Hotărâre referitoare la compatibilitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă cu natura procedurii jurisdicționale în fața Curții Constituționale;
Hotărâre privind constituirea și conținutul dosarelor având ca obiect excepții de neconstituționalitate cu privire la care Curtea Constituțională este sesizată în temeiul art.146 lit.d) din Constituție;
Hotărâre privind actele de sesizare a Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție;
Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul Corpului magistraților-asistenți ai Curții Constituționale;
Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind pregătirea magistraților-asistenți în perioada de stagiu, precum și organizarea și desfășurarea examenului de capacitate.
Atribuțiile Curții Constituționale
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică.
La nivelul Legii fundamentale, astfel cum a fost republicată în urma revizuirii din anul 2003, Curtea Constituțională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art.142-147), dispozițiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
În realizarea funcției sale de garant al supremației Constituției, Curtea îndeplinește atribuțiile înscrise la art.146 din Legea fundamentală, și anume:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 oziții contrare cu legea fundamentală, aceasta nu se poate materializa decât în cazul în care Constituția ar fi revizuită („În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispozții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuire Constituției”).
Baza legală de funcționare a Curții Constituționale
Baza legală este reprezentată de mai multe acte normative:
Constituția României, 1991;
Constituția României, republicată 2003;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CC;
Legea nr. 124/2000 privind structura personalului CC;
Regulamenutul de organizare și funcționare;
Regulamentul de ordine interioară;
Hotărâri ale plenului în materie administrativă:
Hotărâre referitoare la compatibilitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă cu natura procedurii jurisdicționale în fața Curții Constituționale;
Hotărâre privind constituirea și conținutul dosarelor având ca obiect excepții de neconstituționalitate cu privire la care Curtea Constituțională este sesizată în temeiul art.146 lit.d) din Constituție;
Hotărâre privind actele de sesizare a Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție;
Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul Corpului magistraților-asistenți ai Curții Constituționale;
Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind pregătirea magistraților-asistenți în perioada de stagiu, precum și organizarea și desfășurarea examenului de capacitate.
Atribuțiile Curții Constituționale
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică.
La nivelul Legii fundamentale, astfel cum a fost republicată în urma revizuirii din anul 2003, Curtea Constituțională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art.142-147), dispozițiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
În realizarea funcției sale de garant al supremației Constituției, Curtea îndeplinește atribuțiile înscrise la art.146 din Legea fundamentală, și anume:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori
hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia
verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic
îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții
Reguli comune
Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție sau de Legea sa organică nr.47/1992.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.
Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Actele de sesizare
Toate sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate.
Potrivit art.45 alin.(1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, denumit în continuare Regulament, actele de sesizare a Curții Constituționale sunt cele stabilite de lege și se primesc prin poștă sau prin curier. Ele se depun la Compartimentul grefă, registratură și arhivă, unde, în aceeași zi, primesc dată certă, după care se prezintă de către prim-magistratul-asistent președintelui Curții Constituționale, având atașate și plicurile.
Celelalte cereri și acte de natură jurisdicțională sosite prin poștă sau prin curier ori depuse personal, precum și cele transmise prin telegraf, telefax sau prin poșta electronică se înregistrează, iar apoi se prezintă președintelui.
Cererile adresate Curții Constituționale sunt scutite de taxe de timbru.
Activitatea premergătoare dezbaterilor
Procedura jurisdicțională prevăzută de Legea nr.47/1992 se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, compatibilitate care se hotărăște exclusiv de Curte.
Președintele Curții Constituționale, primind actul de sesizare, desemnează, printr-o rezoluție datată, judecătorul-raportor și magistratul-asistent și stabilește termenul de judecată în cazurile prevăzute de lege.
Actul de sesizare se restituie de prim-magistratul-asistent Compartimentului grefă, registratură și arhivă, unde, în aceeași zi, primește numărul din registrul de evidență a intrărilor și ieșirilor dosarelor și se înscrie în registrul general de dosare.
Formarea, multiplicarea și distribuirea dosarului către cabinetele judecătorilor Curții Constituționale și magistratul – asistent se realizează imediat după repartizarea acestuia de către președintele Curții.
La formarea dosarului, pe coperta acestuia se vor menționa: denumirea Curții, numărul dosarului, autorii sesizării, obiectul sesizării și termenul de judecată, după stabilirea acestuia.
Dosarul trebuie să aibă toate filele cusute și numerotate.
Expedierea corespondenței cu caracter jurisdicțional se va realiza prin poștă, curier, prin fax ori e-mail sau prin orice alt mijloc de comunicare ce poate fi identificat și supravegheat și care asigură caracterul oficial al acesteia.
Potrivit art.76 din Legea nr.47/1992, autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații sunt obligate să comunice informațiile și documentele cerute de Curtea Constituțională pentru realizarea atribuțiilor sale.
Magistratul-asistent desemnat în dosar pregătește lucrările în vederea dezbaterilor și întocmește proiectul de raport.
Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport, punctele de vedere și relațiile cerute, soluțiile din doctrina și jurisprudență română și străină, precum și oricare alt element necesar dezbaterilor, întocmește un raport scris asupra cauzei.
Grefierul-șef ia măsuri de multiplicare, pentru fiecare dintre judecători și magistratul-asistent, a raportului întocmit în cauză, a punctelor de vedere legal primite în vederea soluționării cauzei, precum și a celorlalte documente existente la dosarul cauzei, dacă este cazul.
Înștiințarea părților
Înștiințarea părților se face numai în cazurile prevăzute la art.146 lit.d) (hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial), e) (soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii) și k) (hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic) din Constituție.
Sub îndrumarea magistratului-asistent, grefierul întocmește concepta de citare, citațiile și adresele referitoare la alte modalități operative de chemare în fața Curții Constituționale,
Întocmirea conceptelor de citare și emiterea procedurilor de chemare în fața Curții Constituționale se fac imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele de natură urgentă, sau cel mai târziu a doua zi lucrătoare, în celelalte cauze. Grefierul care întocmește citațiile face mențiune, pe concepta de citare, despre data emiterii acestora.
Scoaterea dosarelor din incinta Curții Constituționale este interzisă.
Dosarele sunt puse la dispoziția părților sau a reprezentanților legali ai acestora pentru studiu în incinta Compartimentului grefă, registratură și arhivă în timpul programului de lucru cu publicul, după identificarea și notarea prenumelui și numelui persoanelor care le solicită, verificându-se actele de identitate, procurile sau delegațiile, precum și integralitatea dosarului la restituire. Grefierul registrator supraveghează studiul dosarelor.
La solicitarea părților sau a reprezentanților legali ai acestora, președintele poate dispune eliberarea de copii de pe actele din dosarul Curții Constituționale.
Ședințele publice
Curtea Constituțională lucrează legal în prezența a două treimi din numărul judecătorilor.
Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăște altfel.
Actele și lucrările Curții Constituționale, pe baza cărora aceasta pronunță deciziile sau hotărârile ori emite avizele nu sunt destinate publicității.
La ședințele Plenului participă toți judecătorii Curții Constituționale, în afară de situațiile în care unii absentează în mod justificat.
Ședințele sunt prezidate de președintele Curții Constituționale. În lipsa președintelui Curții, ședințele sunt prezidate de un judecător desemnat de acesta. La ședințe participă în mod obligatoriu magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor, iar în cazurile prevăzute de lege, reprezentantul Ministerului Public și alte persoane sau autorități, înștiințate în acest scop.
Accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de ședință. Secretarul general va lua măsuri pentru asigurarea accesului publicului în sala de ședințe.
Personalul auxiliar de specialitate desemnat să asiste la ședința de judecată anunță publicului din sală intrarea și retragerea Plenului Curții Constituționale. La intrarea și la retragerea Plenului Curții Constituționale, publicul se ridică în picioare.
În scopul asigurării solemnității ședinței, utilizarea în sala de ședință a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori a imaginii este admisă numai înaintea începerii dezbaterilor și cu autorizarea prealabilă a președintelui Curții Constituționale.
Este interzis ca în sala de ședință să se facă propagandă de orice fel, prin viu grai ori prin afișe, pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancțiunea evacuării din sală și a sesizării organelor de poliție, dacă președintele Curții Constituționale apreciază că fapta are caracter grav.
Dispozițiile art. 122 și 123 din Codul de procedură civilă referitoare la poliția ședințelor de judecată sunt aplicabile.
În timpul ședințelor publice, judecătorii, magistrații-asistenți, procurorii și avocații poartă robă.
Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor.
Conexarea dosarelor aflate pe rolul Curții Constituționale se dispune atunci când obiectul excepției este identic.
Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile intră în sala de ședință înainte de începerea dezbaterilor, preluând dosarele în care a fost desemnat.
După deschiderea ședinței, președintele Curții Constituționale dispune strigarea dosarelor de către magistrații – asistenți în ordinea stabilită în lista de ședință. Președintele, la cererea părților sau din oficiu, poate dispune strigarea unor dosare peste rând sau lăsarea mai la urmă.
În fiecare cauză, magistratul-asistent face apelul părților, după care referă asupra modului în care s-au îndeplinit procedura de citare și măsurile dispuse de Curtea Constituțională, precum și asupra obiectului cauzei și stadiului în care se află judecata acesteia.
În cursul ședinței publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat și sigilat, numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională, precum și toate celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva Curții timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise.
În cazul în care Curtea Constituțională rămâne în pronunțare, președintele anunță ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea pronunțării nu va depăși, de regulă, 30 de zile. În condica de ședință se trece în momentul pronunțării și termenul la care au avut loc dezbaterile. În cazul în care s-a dispus amânarea dezbaterilor sau a pronunțării asupra cauzei, magistratul – asistent va trece în condica ședințelor de judecată termenul fixat, iar în termen de 24 de ore va întocmi încheierea de amânare, cu indicarea motivului care a determinat această măsură.
După redactarea încheierii, magistratul-asistent predă dosarul grefierului, în vederea îndeplinirii procedurii de citare, după caz, și va asigura îndeplinirea celorlalte măsuri dispuse de Curtea Constituțională.
Ședințele de deliberări
Deliberarea se face în secret și la ea vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri și magistratul-asistent desemnat în dosar.
Judecătorul-raportor votează primul, cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalți judecători și, la sfârșit, președintele Curții Constituționale.
În situația în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii și președintele Curții Constituționale sau cel puțin o treime din numărul judecătorilor Plenului consideră cererea justificată, se va amâna pronunțarea pentru o altă dată, ținându-se seama de urgența cauzei.
În cazul în care nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri sau în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pronunțarea asupra cauzei va fi amânată pentru o dată ulterioară. Amânarea va fi consemnată într-o încheiere redactată de magistratul-asistent, cu indicarea motivului care a determinat această măsură.
Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte sau nu se întrunește majoritatea prevăzută la art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr.47/1992, președintele Curții Constituționale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, stabilind noul termen de judecată. Magistratul-asistent va redacta încheierea, cu indicarea motivului care a determinat această măsură.
În cazurile sus-menționate, încheierile se redactează în termen de 24 de ore, iar termenele fixate se consemnează în condica ședințelor de judecată.
Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent.
Magistratul-asistent va consemna de îndată în condica de ședință soluțiile date, care se semnează de către judecători.
Activitatea ulterioară pronunțării
Deciziile, hotărârile și avizele se redactează de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunțare.
Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.
Deciziile, hotărârile și avizele se certifică de către președintele Curții Constituționale și de magistratul-asistent care a participat la dezbateri. Ele primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de ședință, separat pentru decizii, hotărâri și avize.
Actele Curții Constituționale se redactează în numărul de exemplare necesar spre a asigura păstrarea lor la dosar, comunicarea acestora, în cazurile prevăzute de lege, și trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
După redactarea deciziei, hotărârii, avizului sau a încheierii, magistratul-asistent restituie dosarul Compartimentului grefă, registratură și arhivă.
După soluționarea dosarului se va proceda la șnuruire și la aplicarea sigiliului, iar pe fața interioară a ultimei coperți grefierul registrator va certifica numărul filelor, în cifre și în litere.
Restituirea înscrisurilor originale depuse la dosarele Curții Constituționale se încuviințează de președintele Curții, pe baza unei cereri motivate, formulate de petiționar, și numai dacă actul poate fi păstrat în copie, fără ca prin aceasta să se producă o vătămare părților din proces. Copia de pe act se va certifica pentru conformitate de grefierul-șef, care va aplica ștampila Curții Constituționale pe fiecare filă.
Publicarea actelor Curții
Deciziile și hotărârile se pronunță în numele legii.
Conform art.5 din Regulamentul de organizare și funcționare președintele Curții Constituționale are obligația de a dispune publicarea deciziilor, hotărârilor și avizelor în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Efectele actelor Curții
Avizul emis pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României este singurul act al Curții care are un caracter consultativ.
Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În consecință, toate autoritățile publice sunt obligate să respecte deciziile și hotărârile Curții Constituționale. Totodată, potrivit jurisprudenței Curții, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivele acestora. În acest sens sunt Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, Decizia nr.1415/2009, Decizia nr.414/2010, Decizia nr.415/2010.
Alte atribuții prevăzute de legea organică a curții
Controlul de constituționalitate a legilor de revizuire a Constituției
Controlul de constituționalitate a legilor de revizuire a Constituției este reglementat de dispozițiile art.146 lit.l) din Constituție coroborate cu art.23 din Legea nr.47/1992. Această atribuție a Curții Constituționale a fost introdusă prin art.I pct.19 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra legilor de revizuire a Constituției.
Deci ca obiect al controlului de constituționalitate prevăzut de art.23 din Legea nr.47/1992 îl pot constitui doar legile de revizuire a Constituției, adică legile constituționale, înainte de supunerea lor spre aprobare prin referendum.
Această lege devine definitivă ca urmare a referendumului și intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatului referendumului.
Curtea este obligată ca, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției de către Parlament, să se pronunțe, în plen, asupra acesteia. Astfel președintele Curții numește un judecător-raportor și stabilește termenul de judecată.
În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională pronunță, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) lit. A. a) din Legea nr.47/1992, o decizie, cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curții. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului.
Parlamentul este obligat să respecte decizia Curții Constituționale. Atunci când Curtea constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire, Parlamentul trebuie să reexamineze legea de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale.
Controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului
Controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului este reglementat de dispozițiile art.146 lit.l) din Constituție coroborate cu art.27 din Legea nr.47/1992. Această atribuție a Curții Constituționale a fost introdusă prin art.I pct.1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.
Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului numai la sesizarea:
unuia dintre președinții celor două Camere;
unui grup parlamentar;
unui număr de cel puțin 50 de deputați;
sau unui număr de cel puțin 25 de senatori.
În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curții Constituționale de către secretarul general al Camerei din care aceștia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea.
Până la data dezbaterii, președinții Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente. Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării și a punctelor de vedere primite.
În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională pronunță, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) lit. A. c) din Legea nr.47/1992, o decizie, cu votul majorității judecătorilor. Decizia se aduce la cunoștință Camerei a cărei hotărâre a fost dezbătută.
Activitatea Curții Constituționale de la înființare până la 28 februarie 2015
Sesizările primite de către Curtea Constituțională
De la înființare până la 28 februarie 2015, Curtea a avut de soluționat 32.707 de sesizări:
Există un număr de 272 sesizări pentru verificare constituționalității legilor înainte de promulgare, dintre care:
111 potrivit art.144 lit.a) din Constituție („ se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;”):
Tabel 1.1. Numărul sesizărilor în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, înainte de 2003
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
Dintre toate instituțiile statului care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu privirea la controlul constituționalității legilor, putem observa rolul deputaților și al senatorilor care se pare că au fost cei mai activi și care au înaintat un numar de 91 de sesizări din totalul celor 111.
De asemenea putem observa o implicare minoră a Guvernului și a Curții Supreme de Justiție, în timp ce Președintele României a depus doar două sesizări (1999, 2001).
Nici un președinte de Cameră parlamentară nu a depus vreo sesizare.
161 potrivit art.146 lit.a) din Constituția republicată („se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției”):
Tabel 1.2. Numărul sesizărilor în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, după 2003
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
Și după anul 2003 deputații și senatorii au adunat numărul cel mai mare de sesizări (113) făcute către Curtea Constituțională, în timp ce Guvernul, Înalta Curte de Casație și justiție , Avocatul Poporului sau Președinții Camerelor parlamentare au avut o implicare aproape inexistentă.
Ceea ce este importatnt de remarcat este faptul că dacă înainte de 2003 Președintele României a depus doar două sesizări, iată că după acest an adepus un munăr de 32 de sesizări către Curtea Constituțională ceea ce denotă o dorință mai mare de implicare din partea acestei instituții.
7 examinări referitoare la inițiativele de revizuire a Constituției, potrivit art.144 lit.a) teza finală din Constituție, din care: 1 în anul 1996, 1 în anul 2000, 3 în anul 2003, 1 în anul 2011 și 1 în anul 2014;
37 sesizări în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului:
17 potrivit art.144 lit.b) din Constituție(„se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori”):
Tabel 1.3. Numărul sesizărilor privind regulamentele Parlamentului, înainte de 2003
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
20 potrivit art.146 lit.c) din Constituția republicată („se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori”):
Tabel 1.4. Numărul sesizărilor privind regulamentele Parlamentului, după 2003
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
31.888 excepții de neconstituționalitate, din care:
31.836 excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești [potrivit art.144 lit.c) din Constituție („hotăraște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecăorești privind neconstitutionalitatea legilor și a ordonanțelor”), respectiv art.146 lit.d) teza întâi din Constituția republicată];
52 excepții ridicate direct de Avocatul Poporului [potrivit art.146 lit.d) teza a doua din Constituția republicată] ((„hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor […] de arbitraj comercial”):
Tabel 1.5. Numărul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
28 cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice, potrivit art.146 lit.e) din Constituția republicată:
Tabel 1.6. Numărul cererilor de soluționare a conflictelor juridice
Sursa: https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2015/Activitate_feb_2015ro.pdf
420 contestații formulate în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României [potrivit art.144 lit.d) din Constituție, respectiv art.146 lit.f) din Constituția republicată], din care 43 în 1992, 132 în 1996, 70 în 2000, 50 în 2004, 41 în 2009 și 84 în 2014;
2 cereri pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României [potrivit art.146 lit.g) din Constituția republicată], din care 1 în 2007 și 1 în 2012;
3 propuneri de suspendare din funcție a Președintelui României [potrivit art.144 lit.f) din Constituție, respectiv art.146 lit.h) din Constituția republicată], din care 1 în 1994, 1 în 2007 și 1 în 2012;
13 contestații referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului [potrivit art.144 lit.g) din Constituție, respectiv art.146 lit.i) din Constituția republicată], din care 2 în 2003, 4 în 2007, 1 în 2009 și 6 în 2012;
7 sesizări privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni [potrivit art.144 lit.h) din Constituție, respectiv art.146 lit.j) din Constituția republicată], din care 2 în 1994, 1 în 1996, 1 în 2004, 1 în 2007, 1 în 2009 și 1 în 2014;
2 sesizări privind constituționalitatea unui partid politic [potrivit art.144 lit.i) din Constituție, respectiv art.146 lit.k) din Constituția republicată], din care 1 în 1993, restituită, pentru a se atașa dovezile necesare și pentru a fi examinată, Camerei Deputaților și Senatului și 1 în 2014;
28 sesizări privitor la alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții potrivit art.146 lit.l) din Constituția republicată, din care 2 în 2010, 3 în 2011, 12 în 2012, 3 în 2013 și 8 în 2014.
Actele emise de către Curtea Constituțională în vederea soluționării sesizărilor
În soluționarea sesizărilor, Curtea a emis un total de 15.849 decizii, hotărâri, avize, din care:
240 decizii în temeiul art.144 lit.a), respectiv art.146 lit.a) din Constituția republicată – 6 în 1992, 9 în 1993, 10 în 1994, 13 în 1995, 11 în 1996, 7 în 1997, 6 în 1998, 7 în 1999, 3 în 2000, 6 în 2001, 4 în 2002, 7 în 2003, 5 în 2004, 10 în 2005, 8 în 2006, 17 în 2007, 15 în 2008, 13 în 2009, 18 în 2010, 17 în 2011, 14 în 2012, 16 în 2013, 16 în 2014 și 2 în 2015;
35 decizii în temeiul art.144 lit.b), respectiv art.146 lit.c) din Constituția republicată – 2 în 1993, 4 în 1994, 2 în 1995, 1 în 1997, 2 în 1998, 2 în 2000, 1 în 2001, 2 în 2002, 2 în 2004, 3 în 2005, 1 în 2006, 3 în 2007, 2 în 2008, 5 în 2009, 2 în 2010 și 1 în 2012;
15.189 decizii în temeiul art.144 lit.c), respectiv 146 lit.d) din Constituția republicată – 60 în 1993, 126 în 1994, 114 în 1995, 137 în 1996, 707 în 1997, 180 în 1998, 232 în 1999, 268 în 2000, 347 în 2001, 357 în 2002, 484 în 2003, 560 în 2004, 687 în 2005, 943 în 2006, 1.215 în 2007, 1.394 în 2008, 1.686 în 2009, 1.636 în 2010, 1610 în 2011, 1065 în 2012, 538 în 2013, 755 în 2014 și 87 în 2015;
25 decizii în temeiul art.146 lit.e) din Constituția republicată – 1 în 2005, 1 în 2006, 2 în 2007, 5 în 2008, 4 în 2009, 2 în 2010, 3 în 2012, 2 în 2013 și 5 în 2014;
311 hotărâri cu privire la procedura pentru alegerea Președintelui României – 43 în 1992, 77 în anul 1996, 53 în 2000, 34 în 2004, 40 în 2009, 1 în 2010 și 63 în 2014;
2 hotărâri în temeiul art.146 lit.g) din Constituția republicată – 1 în 2007 și 1 în 2012;
3 avize (negative) pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României – 1 în 1994, 1 în 2007 și 1 în 2012;
9 hotărâri referitoare la contestațiile privind respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului – 2 în 2003, 4 în 2007, 1 în 2009 și 2 în 2012;
5 hotărâri prin care se confirmă rezultatele referendumului național – 1 în 2003 și 2 în 2007, 1 în 2009 și 1 în 2012;
7 hotărâri privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, din care 2 în 1995, 1 în 1997, 1 în 2004, 1 în 2007, 1 în 2009 și 1 în 2015;
1 decizie în temeiul art.144 lit.i), respectiv 146 lit.k) din Constituția republicată – în 2014;
25 decizii în temeiul art.146 lit.l) din Constituția republicată – 5 în 2011, 10 în 2012, 2 în 2013 și 8 în 2014.
Au fost, de asemenea, emise:
6 decizii de interpretare, din care 1 în 1993, 2 în 1994 și 3 în 1995;
12 hotărâri de aprobare ori, după caz, de modificare a Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, din care 1 în 1992, 1 în 1993, 1 în anul 1995, 1 în anul 1996, 1 în anul 1997, 1 în anul 1999, 2 în anul 2000, 1 în anul 2001, 1 în anul 2002, 1 în anul 2005 și 1 în anul 2012.
În ceeea ce privește deciziile de admitere (neconstituționalitate integrală sau parțială, respectiv cu rezervă de interpretare), Curtea Constituțională a emis un numar de 504 de decizii.
Structura Curții Constituționale
Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Cvorumul pentru plen este de două treimi din numărul judecătorilor. Judecătorii au obligația de a-și exprima votul afirmativ sau negativ, abținerea nefiind permisă.
Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții Constituționale. În competența sa intră aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții, președintele convoacă și prezidează ședințele acesteia, îndeplinind și celelalte atribuții prevăzute în Legea de organizare și funcționare a Curții, precum și în Regulament.
Aparatul Curții Constituționale este alcătuit din corpul magistraților – asistenți, care își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții, și din personalul Secretariatului General, care asigură serviciile necesare funcționării Curții.
Structura personalului Curții Constituționale este reglementată prin Legea nr. 124/2000
Organigramă
Statutul judecătorilor Curții Constituționale
Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Din cei 9 judecători, trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.
Componența Curții se înnoiește cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani, fiecare din autoritățile competente să efectueze numirile desemnând câte un judecător. Aplicarea acestui sistem de înnoire periodică a fost asigurată, la înființarea Curții, prin numirea primilor judecători pe durate de 3, 6 și 9 ani, pentru fiecare din aceste durate fiind desemnat, în mod corespunzător, câte un judecător din fiecare grupă.
Judecătorii Curții trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Aceste exigențe i-au conferit Curții Constituționale privilegiul de a se fi impus, încă de la constituire, prin prestigiul de care s-au bucurat judecătorii săi.
Judecătorii sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia. După numire, ei depun individual, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului, jurământul de credință, moment de la care începe exercițiul mandatului lor. Prima Curte a depus acest jurământ la data de 6 iunie 1992. Ultima depunere a jurământului a avut loc la datele de 9 și respectiv 15 iunie 2010.
Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior. Totodată, judecătorilor le este interzis să facă parte din partide politice. Judecătorii Curții sunt obligați, prin lege, să-și îndeplinească funcția cu imparțialitate și în respectul Constituției și să se abțină de la orice activitate sau manifestare contrare independenței și demnității funcției lor.
Ei se bucură de imunitate și nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.
Judecătorii Curții nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea biroului permanent al Camerei care i-a numit sau a Președintelui României, după caz. Președintele Curții Constituționale este egal în grad cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar ceilalți judecători cu vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Date statistice ale deciziilor Curții Constituționale
Situația deciziilor Curții Constituționale pe materii
Dintre toate deciziile Curți Constituționale, după cum putem observa, cele pronunțate pe domeniul dreptului adminstrativ și a dreptului procesual civil sunt de departe cele mai numeroase, adunând împreună un procent de peste 51% din totalul lor.
Poate acest lucru nici nu ar trebui ca să ne mire dacă ținem cont de faptul că normele de drept administrativ reglementează relațiile sociale ce apar în activitatea administrației de stat sau în legătură cu aceasta, adică relațiile între organele administrative și între acestea și alte organe de stat, cele dintre administrație și cetățeni; principiile organizării și funcționării administrației.
Pe de altă parte, normele de drept procesual civil conțin regulile după care se desfășoară judecata și executarea silită, regulile ce guvernează organizarea judecătorească și competența instanțelor judecătorești și arată condițiile în care o persoană poate obține recunoașterea sau stabilirea drepturilor și intereselor sale legitime.
Așadar în cele două cazuri vorbim despre raporturi juridice de o importanță deosebită pentru funcționarea statului și pentru asigurarea respectării și recunoașterii drepturilor cetățenilor.
Acest număr mare de decizii luate de către CCR sugerează faptul că există interes din partea celor abilitați cu sesizarea Curții de a îndrepta neconcordanțele normelor în vigoare cu prevederile constituționale, lucru binevenit de altfel, însă pe de altă parte acuză o vulnerabilitate ce există la ora actuală în domeniile dreptului administrativ și procesual civil din România.
Este adevărat că majoritatea deciziilor au fost de respingere, dar numărul mare al acestora pe aceste domenii indică o posibilă incapacitate a legiuitorului de a formula norme juridice cât mai clare (în concordanță cu Constituția bineînțeles) și cât mai puțin interpretabile.
Urmează deciziile ce au ca obiect dreptul procesual penal (1825), dreptul civil (1709) și dreptul muncii (1551).
Este evident faptul că și în aceste cazuri avem de-a face cu un număr mare de decizii (e adevărat nu la fel de mare ca în primele două cazuri) însă trebuie să luăm în calcul faptul că legea fundamentală conține norme care consacră principii ale dreptului civil (cum ar fi principiul proprietății și principiul egalității în fața legii), principalele drepturi și libertăți ale omului, care sunt și drepturi subiective civile ale cetățeanului, sunt consacrate în legea fundamentală, organele de stat, reglementate de legea fundamentală, sunt, din punctul de vedere al dreptului civil, persoane juridice și garantiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constitutie
Legătura dintre dreptul muncii și dreptul constituțional se manifestă prin aceea că dreptul constituțional prevede cele mai importante valori economice, sociale și politice, iar la baza acestei discipline stau principiile sale de care țin cont toate celelalte ramuri de drept, Dreptul muncii inclusiv.
În domeniul dreptului penal și al dreptului comercial se înregistrează un număr destul de mic, în comparație cu celelalte ramuri de drept, iar în ceea ce privește dreptul constituțional putem spune că este codașa clasamentului numai cu 195 de decizii.
Ca o concluzie pe care o putem trage este faptul că numărul mare de decizii ale CCR demonstrează o activitate destul de intensă, ceea ce este bine pentru corectarea eventualelor neconcordanțe cu prevederile constituționale, însă trădează și vulnerabilitatea unor ramuri de drept, în special administrativ dar și procesual civil.
Situația deciziilor Curții Constituționale pe atribuții
Conform Constituției României art. 146 (lit. a, b, c, d, e, k și l), revizuită în anul 2003, aceste sunt atribuțiile pentru care Curtea Constituțională este aptă să pronunțe decizii.
Putem observa că cele mai multe decizii (15189) au fost pronunțate ca urmare a controlului a posteriori, „procedeu defensiv în care aștepți ca legea să ți se aplice pentru a o ataca”. Adică vorbim de o cauză aflată pe rolul unei instanțe de judecată, moment în care cel interesat poate să atace legea în baza căreia instanța a pronunțat hotărârea sa.
În cadrul acestui control nu pot fi verificate prevederile legale a căror conformitate cu legea fundamentală a fost verificată în cadrul controlului a priori (233 de decizii) (control înainte de promulgare). Curtea se va pronunța asupra constituționalității, pentru cel din urmă caz, la sesizarea Președintelui României, unuia din președinții celor două Camere, a Guvernului, a ÎCCJ, Avocatului Poporului sau a unui numar de 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
În cazul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului din totalul de 35 de decizii pronunțate numai 8 au fost decizii de admitere și încă 4 admise doar parțial.
Interesant este de observat faptul că, deși controlul constituționalității tratatelor și a acordurilor internaționale, este o atribuție importantă pentru Curte, în toată perioada sa de activitate nu a fost sesizată nicodată cu privire la acest aspect.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor de la litera e (soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională) Curtea a pronunțat 25 de decizii din care doar 7 au fost admise (2-2008, 1-2009, 2-2010, 2-2012 și 1-2013) iar 2 parțial admise (2007, 2008).
25 de decizii au fost pronunțate în vederea controlului constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților/ plenului Senatului/ plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, în perioada 2011-2014.
Deciziile și efectele sale juridice
Noțiuni introductive
Curtea Constituțională, în temeiul art. 11 din Legea nr. 47/1992 și în vederea îndeplinirii atribuțiilor conferite prin lege, pronunță decizii, hotărâri și emite avize, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Actele Curții se pronunță în numele legii, fiind general obligatorii și cu putere numai pentru viitor.
Tot același articol enumeră situațiile pentru care Curtea va pronunța dezii, și anume:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Tabel 2.1. Decizii ale CCR
Deciziile de admitere reprezintă acele acte prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea legilor.
Începând cu anul 1992, anul înființării Curții, în care s-au pronunțat 2 decizii de acest gen, activitatea Curții a înregistrat un numar de 9 până la 21 de decizii pe an (excepție anul 1994) în perioada 1993-2006, urmând ca în perioada imediat următoare (2007-2014) să asistăm la o creștere semnificativă (20 până la 51 de decizii pe an).
Tabel 2.2. Decizii de admitere ale CCR
Conținutul unei decizii
Introducere
Vom analiza conținutul Deciziei 730/2012 a Curții Constituționale cu privire la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constitutională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României. Pentru o mai bună înțelegere a conținutului acesteia, a procedurilor juridice urmate, a parților implicate și nu în ultimul rând pentru înțelegerea consecințelor acestui act al Curții Constituționale trebuie sa privim această decizie ca facând parte dintr-un ansamblu mai amplu din care face parte și avizul consultativ din 6 iulie privind propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, precum si hotărârea din 9 iulie privind constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României.
Propunerea de suspendare a Președintelui, formulată de 154 de deputați și senatori este alcatuită dintr-un preambul si 7 capitole. În preambul se specifica, printe altele, faptul că Președintele țării „a ajuns să dicteze puterii executive, puterii legislative și celei judecătorești, ceea ce reprezintă un grav derapaj de la principiile fundamentale ale Constituției României” iar în cele 7 capitole, după cum reiese din avizul Curții Constituționale, ne sunt prezentate textele din Constituția României care, potrivit propunerii de suspendare din funcție, au fost încălcate prin faptele grave săvârșite de Președintele României, domnul Traian Băsescu: art.1 alin.(3), (4) și (5) – Statul român; art.8 – Pluralismul și partidele politice; art.16 – Egalitatea în drepturi; art.21 – Accesul liber la justiție; art.23 alin.(3) – Libertatea individuală; art.34 – Dreptul la ocrotirea sănătății; art.47 alin.(2) – Nivelul de trai; art.77 – Promulgarea legii; art.80 – Rolul Președintelui; art.82 alin.(2) – Validarea mandatului și depunerea jurământului; art.84 – Incompatibilități și imunități; art.102 – Rolul și structura Guvernului; art.134 alin.(2) – Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii; art.142 alin.(2) – Structura Curții Constituționale; art.147 – Deciziile Curții Constituționale; art.150 alin.(1) – Inițiativa revizuirii Constituției.
Cu privire la acuzațiile ce i se impută Președintelui în preambulul propunerii de supendare, Curtea Constituționala constată în avizul consultativ că aceasta nu precizează elementele necesare identificării și caracterizării faptelor de încălcare a Constituției și nici dovezile pe care se sprijină imputările, iar în ceea ce privește acuzațiile aduse de celelalte 7 capitole numai primul capitol nu îi este favorabil președintelui deoarece se consideră că acesta, prin comportamentul său politic, și-a asumat public inițiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, iar prin asumarea răspunderii, poate fi încadrat ca o încercare de a diminua rolul și atribuțiile primului ministru. Însă și această constatare și-a pierdut din valoare deoarece în data de 9 iulie, odată cu examinarea cererii de soluționare a conflictului, Președintele explică în fața judecătorilor Curții Constituționale o suită de evenimente anterioare declarațiilor sale, care par sa rezolve și acest aspect.
În celelalte capitole se consideră că Președintele în virtutea prerogativelor și a legitimității sale a exprimat, a formulat observații și critici cu privire la funcționarea autorităților publice și a exponenților acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte “a exercitat un rol activ în viața politică și socială a țării, ceea ce nu poate fi caracterizat ca un comportament contrar Constituției”.
Per ansamblu putem spune ca avizul consultativ este întru totul favorabil Președintelui, însă cu toate acestea, după cum vom vedea, aceste considerații ale Curții Constituționale nu au cântărit câtuși de puțin în ceea ce privește viitoarea decizie a Curții Constituționale din 9 iulie.
Art.95 alin.(1) din Legea fundamentală prevede că Președintele României poate fi suspendat din funcție „în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției”. Analiza acestei noțiuni de “fapte grave” este astfel esențială deoarece practic în baza acestui articol din constituție președintele țării a fost suspendat.
Întrucât textul constituțional nu definește noțiunea de „fapte grave”, pentru a arăta dacă sunt îndeplinite condițiile pentru suspendarea din funcție a Președintele României, Curtea Constituțională, prin avizul consultativ a statuat că: „Este evident că o faptă, adică o acțiune sau inacțiune, prin care se încalcă prevederile Constituției, este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării”. În reglementarea procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României, Constituția nu se rezumă însă la acest înțeles căci, dacă ar fi așa, expresia „fapte grave” nu ar avea sens. Analizând distincția cuprinsă în textul citat și luând în considerare faptul că legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea Constituțională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Constituției poate justifica suspendarea din funcție a Președintelui României, ci numai "faptele grave", cu înțelesul complex pe care această noțiune îl are în știința și în practica dreptului. Curtea reține că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituției actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Președintele României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
La prima vedere pare că problema a fost rezolvată însă Curtea Constituțională arată în fond ceea ce este o faptă gravă, din perspectiva științei și a dreptului, și nu precizează într-un mod clar dacă acuzațiile imputate Președintelui au fost de natură a se încadra în înțelesul noțiunii de „fapte grave”. În realitate nici n-ar fi contat dacă afirma aceasta deoarece actul în care se statua acest lucru este un aviz, neavând forță juridică, fiind un act cu caracter consultativ.
Mai mult, deși Președintele României, în cadrul solicitării de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre acesta si Parlament, conflict rezultat din acțiunea Parlamentului de a-l suspenda conform articolului 95 din Constituție, Curtea Constituțională încă o dată nu specifică într-un mod clar dacă acuzațiile imputate au fost de natură a se încadra în cadrul noțiunii de „fapte grave” și arată că și în cuida situației în care ar cataloga sau nu faptele imputate Președintelui ca fiind sau nefiind grave, aceasta nu ar putea opri procedura inițiată de Parlament deoarece rolul Curții Constituționale încetează odată cu emiterea avizului consultativ.
Conținutul deciziei analizate de noi este structurat în 8 părți:
motivele sesizării formulate de Președinte,
o completare la cererea de soluționare a conflictului juridic tramsmisă Curții Constituționale pe data de 9 iulie,
punctul de vedere al Senatului,
punctul de vedere al Camerei Deputaților,
dezbaterile,
examinarea cerererii de soluționare a conflictului juridic de catre Curtea Constituțională,
decizia Curții,
opinia separată a doamnei judecător Iulia Antoanella Motoc.
Motivele sesizării formulate de Președinte
Președintele a sesizat Curtea Constituțională cu privire la conflictul de natură juridică între el și Parlament, conflictul ivit ca rezultat din acțiunea Parlamentului de a-l suspenda pe Președinte în baza articolului 95 din Constituție. Acesta pretinde faptul că Parlamentul nu avea competența de a se pronunța asupra propunerii de suspendare în lipsa unor fapte grave ale Președintelui României de încălcare a prevederilor constituționale, calificarea faptelor ca fiind „fapte grave” fiind atributul Curții Constituționale.
Se arată că acuzatorul nu poate fi și judecător pentru că s-ar încălca principiile unui proces echitabil, și că analizarea faptelor Președintelui de încălcare gravă a Constituției României trebuie să aparțină unui alt for decizional, respectiv Curții Constituționale, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, prevăzut de art.142 alin.(1) din Constituție, și să nu aparțină Parlamentului.
De asemenea, se arată că suspendarea Președintelui României de către Parlament fără a exista încălcarea dispozițiilor articolului 95, a creat un conflict juridic de natură constituțională între cei doi, facându-se referire la Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 29 ianuarie 2005 prin care s-au stabilit condițiile existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritătile publice.
În final se solicită Curții să constate "existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a acțiunii Parlamentului de a dispune suspendarea Președintelui României, cu încălcarea prevederilor art.95 alin.(1) din Constituție".
Completare la cererea de soluționare a conflictului juridic formulată de Președinte
Aceasta completare aduce încă trei puncte, în care se susțin următoarele:
Întregul demers legislativ întreprins de Guvern și de majoritatea parlamentară care îl susține de a modifica legi esențiale ale statului, de a schimba instituții fundamentale și de a înlătura de la posibilitatea controlului de constituționalitate actele adoptate s-a făcut cu încălcarea gravă a Constituției. În acest sens sunt enumerate diferitele acte normative emise de Guvernul României.
Procedura de suspendare din funcție a Președintelui României s-a făcut cu încălcarea principiilor statului de drept, invocând în acest sens prevederile constituționale ale art.16 și art.1 alin.(5). Astfel, arată că nu s-a constituit o comisie de anchetă la nivel parlamentar care să analizeze și să întocmească un raport asupra faptelor grave de încălcare a Constituției ce i s-au imputat Președintelui României, că termenele date acestuia pentru a-și asigura apărarea și Curții Constituționale pentru emiterea avizului consultativ au fost de maximum 24 de ore și, în fine, că Parlamentul nu a ținut cont de acest aviz.
Reacția internațională a partenerilor României din Uniunea Europeană, a instituțiilor acesteia și a guvernelor altor state arată îngrijorarea față de acțiunea brutală a Guvernului și a Parlamentului față de Curtea Constituțională și încălcarea regulilor democratice în procesul de suspendare a Președintelui României și de schimbare a primelor funcții de reprezentare în stat.
Punctul de vedere al Senatului
Senatul a transmis punctul său de vedere în data de 9 iulie prin care arată motivele pentru care cererea formulată de Președintele României, suspendat de altfel din funcție, este inadmisibilă si neîntemeiată:
Cererea este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art.146 lit.e) din Constituție, deoarece în momentul sesizării Curții Constituționale domnul Traian Băsescu nu mai avea calitatea de Președinte al României, fiind suspendat din funcție prin Hotărârea Parlamentului României nr.33 din 6 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.457 din 6 iulie 2012.
Cererea este inadmisibilă deoarece nu există un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice așa cum a fost definit de Curtea Constituțională în jurisprudență sa. Aceasta, deoarece Parlamentul României, după ce Curtea Constituțională a emis Avizul consultativ nr.1 din 6 iulie 2012, a procedat la analizarea cererii de suspendare, potrivit art.95 alin.(1) din Constituție, supunând-o votului.
Parlamentul României este autoritatea publică care are competența exclusivă de a aprecia asupra gravității faptelor de încălcare a prevederilor constituționale sesizate prin cerere de suspendare a Președintelui României, în conformitate cu art.95 din Constituție, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în jurisprudența recentă. Așa fiind, decizia finală privind suspendarea sau nu a Președintelui României revine exclusiv Parlamentului.
În final, se arată că, "în conformitate cu prevederile art.95 alin.(1) și ale art.146 lit.h) coroborate și cu cele ale art.147 din Constituție, avizul Curții Constituționale pentru propunerea de suspendare a Președintelui României este unul consultativ".
Punctul de vedere al Camerei Deputaților
Camera Deputaților a transmis punctul său de vedere deasemenea în data de 9 iulie prin care apreciază urmatoarele:
Consideră sesizarea ca fiind inadmisibilă făcând analogie cu Hotărârea nr.1 din 20 aprilie 2007 prin care Curtea a respins ca inadmisibilă contestația formulată de domnul Traian Băsescu împotriva hotărârii de suspendare din funcția de Președinte al României, reținând că Parlamentul urmează să decidă asupra existenței și gravității faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcție a Președintelui, în concordanță cu prevederile art.95 din Constituție.
În baza deciziilor nr.53/2005, nr.435/2006, nr.1.431/2010 și nr.1.525/2010 care definesc conflicul juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice ("acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competente, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor") și conform Deciziei 97/2008 (care arată că "conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale") Camera Deputațolor apreciază că nu poate exista un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și Parlamentul României, întrucât Parlamentul are competența de a decide asupra suspendării Președintelui României, potrivit art.95 alin.(1) din Constituție.
Președintele României nu poate avea nicio competență legală decizională, având doar dreptul de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută.
Camera deputaților pentru a contrazice afirmația Președintelui conform careia numai Curtea Constituțională poate stabili faptele grave de încălcare a Constituției, nu și Parlamentul, amintește că Parlamentul este cel care are competența de a stabili faptele grave de încălcare a Constituției, deoarece aceasta este unica autoritate care decide, în final, dacă acțiunile Președintelui pot fi calificate astfel.
Pentru a argumenta această afirmație aduce în discuție Avizul Consultativ din 6 iulie prin care Curtea a reținut că rămâne ca Parlamentul să decidă, pe baza datelor și a informațiilor care îi vor fi prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenței și gravității faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcție a Președintelui României, în concordanță cu dispozițiile art.95 din Constituție.
Dezbaterile
Dezbaterile asupra cererii de soluționare au avut loc în data de 9 iulie, moment în care au fost citate și părțile și ascultate concluziilor acestora.
Având cuvântul, domnul Traian Basescu explică că prezența acestuia în fața Curții Constituționale nu este pentru a influența judecătorii ci pentru a da explicații care au fost omise anterior. Astfel arată că țara se află în fața unei lovituri de stat prin înlocuirea celor doi presedinți a Camerelor Parlamentului, a suspendării președintelui, revocarea Avocatului poporului și preluarea monitorului Oficial de către Guvern.
După ce depune completarea la cererea de soluționare a conflictului juridic solicită instanței să-i raspundă cu privire la 3 probleme, și anume:
„Dacă este corectă constatarea exprimată în Parlament că în Avizul nr.1/2012 al Curți Constituționale s-a reținut «săvârșirea de către Președintele României a unor fapte grave prin care a încălcat Constituția».”
„Curtea Constituțională să constate dacă prin votul său Parlamentul a exercitat un control de constituționalitate, așa cum prevede Constituția, sau doar un control politic (la fel ca în cazul unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului).”
„Curtea Constituțională să constate că Președintele României, conform Constituției României, nu este subordonat Parlamentului, astfel că acțiunile sale politice nu pot fi sancționate de către Parlament, așa cum se întâmplă în cazul Guvernului."
Examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de către Curtea Constituțională
Examinând cerere formulată de președintele României, Curtea explică faptul că articolul 95 din Constituție lasă la latitudinea Parlamentului suspendarea sau nu a acestuia, chiar și în situația în care a săvârșit astfel de fapte. Prin urmare, doar Parlamentul poate hotărî suspendarea Președintelui, având dată această putere, iar odată declanșată procedura parlamentară de suspendare din funcție a Președintelui Românie, potrivit Constituției, aceasta nu poate fi oprită.
Chiar dacă s-ar considera că numai Curtea Constituțională poate califica faptele imputate Președintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituției, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcție pe Președintele României.
În cadrul procedurii de suspendare a Președintelui României, reglementată de art.95 din Constituție, rolul Curții Constituționale încetează odată cu emiterea avizului consultativ. Efectele suspendării constau în întreruperea mandatului prezidențial până la validarea rezultatului referendumului de către Curtea Constituțională. În aceste condiții, cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, formulată de Președintele României, este inadmisibilă.
Decizia Curții
Decizia Curții nu face altceva decât să constate că cererea de soluționare a conflictului juridic ca fiind inadmisibilă.
Decizia devine definitivă și obligatorie urmând a fi comunicată Parlamentului, Președintelui și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Opinia separată
Cu pivire la admisibilitatea cererii formulate
Doamna judecător explică că Președintele României la momentul formulării cererii de constatare a conflictului juridic avea dreptul de sesizare a Curții Constituționale.
Dacă prin Decizia nr.1630 din 20 decembrie 2011 Curtea a constatat că președintele revocat al Senatului avea calitate procesuală, cu atât mai mult, cu acest prilej, Curtea ar fi trebuit să constate că Președintele României avea calitate procesuală, întrucât sesizarea Curții Constituționale reprezinta unica posibilitate procedurală de a contesta o hotărâre a Parlamentului României care privește funcția sa.
Se arată că prin Decizia 270/2008 Curtea „poate soluționa orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice precum și orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției”.
Astfel dispunerea de suspendare a președintelui se poate spune ca a creat o situație juridică conflictuală, rezultată din nerespectarea de către parlament a dispozițiilor articolului 95 din Constituție.
Cu privire la fondul cererii formulate de către Președintele Romăniei
În prima parte doamna judecător a apreciat faptul că Președintele României nu a săvârșit fapte grave prin care să încalce prevederile Constituției, aceasta fiind o condiție obligatorie pentru suspendarea acestuia din funcție. Pentru a veni în sprijinul celor afirmate face referire la preambulul si la cele 7 capitole ale Avizului consultativ emis chiar de către Curtea Constituțională, aviz prin care nu se identifică faptele grave imputate Președintelui și nici dovezi care să susțină acest lucru.
A analizat în continuare, în detaliu, fiecare capitol din Avizul consultativ, concluzia formulată fiind în favoarea Președintelui, și anume faptul ca acesta nu a comis fapte grave, deci neîntrunindu-se dispozițiile articolului 95 din Constituție, obligatorii pentru suspendarea domnului Traian Basescu.
În partea a doua doamna judecător arată că suspendarea Președintelui face parte dintr-o suită de acte neconstituționale adoptate de Parlament și Guvern:
adoptarea Legii pentru modificarea alin.(1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Această lege era menită să limiteze competențele Curții Constituționale și a fost declarată neconstituțională la data de 9 iulie 2012.
adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, act normativ publicat la data de 4 iulie 2012 înainte de pronunțarea Curții Constituționale asupra sesizării de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea alin.(1) al art. 27 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ordonanță care are un conținut identic.
adoptarea Hotărârii Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 prin care a fost revocat din funcție Avocatul Poporului, scopul revocării fiind crearea unei situații în care Guvernul să emită Ordonanțe de urgență de modificare a unor instituții fundamentale ale statului, care să nu mai poată fi atacate la Curtea Constituțională.
adoptarea Hotărârii Senatului nr. 24 din 3 iulie 2012 prin care a fost revocat din funcție Președintele Senatului. Revocarea s-a produs fără respectarea dispozițiilor Regulamentului de organizare și funcționare a Senatului.
adoptarea Hotărârii Camerei Deputaților nr. 25 din 3 iulie 2012 prin care a fost revocat din funcție Președintele Camerei Deputaților. Revocarea s-a produs fără respectarea dispozițiilor Regulamentului de organizare și funcționare a Camerei Deputaților.
Hotărârilor Senatului și ale Camerei Deputaților (amintite mai sus) de schimbare a Președinților acestor Camere, adoptate în 3 iulie au fost ținute de la publicare în Monitorul Oficial până la data de 4 iulie, publicându-se în Monitorul Oficial după aprobarea și publicarea Ordonanței de urgență a Guvernului care limita atribuțiile Curții Constituționale, tocmai pentru a nu se mai putea pronunța Curtea Constituțională asupra acestora.
adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.41 din 5 iulie 2012, prin care a fost modificată Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, act normativ publicat la data de 5 iulie 2012, înainte de pronunțarea Curții Constituționale asupra sesizării de neconstituționalitate (înregistrată la data de 27 iunie 2012) a Legii pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.
Nu în ultimul rând având în vedere că prin Avizul consultativ nr.1 din 6 iulie 2012 Curtea a constatat că Președintele României nu a săvârșit fapte grave prin care să încalce prevederile Constituției Curtea ar fi trebuit să constate neconstituționalitatea Hotărârii nr.33 din 6 iulie 2012 prin care s-a dispus suspendarea din funcție. Totodată, Curte în pronunțarea sa, ar fi trebuit să nu ignore pentru considerente procedurale, gravele încălcări ale principiilor statului de drept prevăzut de art.1 alin.(3) și al respectării supremației Constituției, prevăzut de art.1 alin.(5) din Legea fundamentală.
Opinie personală
Pentru a formula o părere finală cu privire la amplul proces de suspendare a Președintelui României trebuie luat în considereare și unele evenimente premergatoare înscrierii pe ordinea de zi a propunerii de suspendare a acestuia.
După cum a menționat în opinia separată, doamna judecător Antoanell Motoc, dar și potrivit unor articole din presa internă și internațională, au fost adoptate unele legi, ordonanțe și hotărâri anterioare propunerii de suspendare care dintr-o perspectivă obiectivă putem spune că au facilitat suspendarea Președintelui României.
După cum rezultă din respectivele acte normative, aceste modificări au fost unele de substanță deoarece prin înlocuirea președinților celor două Camere ale Parlamentului, revocarea Avocatului Poporului, emiterea ordonanței de urgență care limitează dreptul Curții Constituționale de a verifica conformitatea deciziilor Parlamentului cu prevederile constituției nu numai că au facilitat suspendarea Președintelui dar pun și mari semne de întrebare cu privire la credibilitatea celor care au inițiat suspendarea Președintelui.
Conform articolului 1 alin. 3 din Legea 47/1992 Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și respectivei legi, însă dacă Guvernul are posibilitatea ca printr-o ordonanță de urgență să limiteze competențele acesteia, cum a fost cazul in OUG 38/2012, atunci Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și respectivei legi, cu mențiunea că legea 47/1992 poate fi modificată aproape fără impedimente printr-o ordonanță de urgență dacă Guvernul dorește, bineînțeles cu abilitarea prealabilă din partea Parlamentului.
În ceea ce privește Avizul consultativ al Curții Constituționale, a fost aproape în totalitate favorabil Președintelui, mai puțin primul capitol, dar care a fost lămurit, din punctul meu de vedere, de către Președinte cu ocazia dezbaterilor din ziua de 9 iulie.
Atât prin avizul din 6 iulie cât și prin decizia din 9 iulie Curtea Constituțională nu a constatat “fapte grave” săvârșite de către Președinte, condiție absolut necesară pentru suspendarea acestuia conform articolului 95 din Constituție, atunci ne întrebăm conform cărui articol a fost suspendat domnul Traian Băsescu.
Cu ocazia examinării cererii de soluționare a conflictului juridic Curtea Constituțională s-a limitat în a specifica care pot fi considerate a fi “faptele grave” și faptul că deși poate califica faptele imputate Președintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituției, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcție pe Președintele României, indiferent de avizul, pozitiv sau negativ, al Curții Constituționale, aviz care are un caracter strict consultativ, așa cum stabilește art.146 lit.h) din Constituție. Curtea arată că în cadrul procesului de suspendare a Președintelui României, rolul Curții Constituționale încetează odată cu emiterea avizului consultativ. Sunt întru totul de acord cu aceste afirmații însă sunt de parere că aceasta ar fi trebuit să constate că Președintele României nu a săvârșit fapte grave prin care să încalce prevederile Constituției, astfel cum a reținut și în Avizul consultativ nr.1 din 6 iulie 2012. Rezultatul ar fi fost declararea hotărârii nr. 33 din 6 iulie conform careia Președintele a fost suspendat, ca fiind neconstituțională.
Punctele de vedere ale Senatului și a Camerei Deputaților conform carora la data depunerii sesizării Președintele era suspendat, deci nu avea calitate procesuală, astfel neputând acuza existența unui conflict juridic noi le considerăm eronate. Un precedent de acest gen s-a produs la suspendarea președintelui Senatului în decembrie 2011, căruia prin Decizia 1630 i s-a recunoscut totuși calitatea procesuală după suspendare. Aceasta împreună cu faptul că un președinte suspendat are ca singură variantă de a contesta o hotarâre de acest gen doar sesizarea Curții Constituționale nu vedem cum Președintele nu ar avea calitate procesuală. Mai mult prin Decizia 270/2008 a Curții Constituționale se arată că unica autoritate de jurisdicție constituțională din România (Curtea Constituțională) „poate soluționa orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice precum și orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției”
Putem spune că se observă o ușoară tentație a Parlamentului României de a monopoliza hotărârile de suspendare a Președintelui lăsând Curții Constituționale doar rolul de a constata hotărârile acestuia.
În ceea ce privește hotărârea din 9 iulie privind constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, Curtea Constituțională “constată că procedura privind suspendarea din funcția de Președinte al României a domnului Traian Băsescu a fost respectată”, însă această afirmație vine în contradicție cu Avizul consultativ din 6 iulie și cu Decizia din 9 iulie formulate chiar de către aceasta. Dacă procedura ar fi fost întru totul respectată ar fi trebuit să fie dovedite “faptele grave” săvârșite de către Președinte, fapt care nu s-a întâmplat.
Efectele deciziilor Curții Constituționale și statul de drept
În ciuda faptului că Legea 47/1992 de organizare și funcționare a Curții Constituționale consacră acesteia atributul acesteia de „unică autoritate de jurisdicție constituțională", opinia majoritară în doctrină consideră Curtea Constituțională ca organ politico-jurisdicțional.
Această interpretare vine pe de o parte din faptul că membrii Curții sunt numiți de către Senat, Camera Deputaților și Președinte iar pe de altă parte se consideră că deciziile pe care le pronunță în cadrul controlului constituțional urmăresc până la urmă respectarea Constituției, document politico-juridic în fond.
Bineînțeles ca măsură compensatorie în numirea judecătorilor de către politic s-a luat decizia ca aceșia să fie înnoiți cu o treime din 3 în 3 ani, pe rând, de către Senat, Camera Deputaților și Președinte tocmai pentru a asigura această independență față de politic.
Pentru a clarifica un pic situația Curtea a cimentat rolul său de legislator negativ, adică are aptitudinea de a anula actele legislativului dar fără a se putea substitui Parlamentului în vederea modificării unei dispoziții legale sau pentru a constata omisiuni.
Conform Constituției singura manieră prin care Curtea comunică rezultatele deliberărilor sale este decizia. Or Legea 47/1992 intervine și mai adauga încă un tip de act (hotărârile) ce se pronunță în situațiile stabilite de art. 11 al aceleași legi. Deși între decizii și hotărâri nu există deosebiri în ceea ce privește consecințele juridice pe care le produc, această situație a fost considerată în doctrină ca fiind periculoasă deoarece "excede dispozițiilor constituționale".
Nu este îndeajuns ca dispozițiile constituționale să fie foarte bine enumerate, ci acestea trebuie să se și aplice, pentru putea vorbi de eficacitatea acestora. Aceasta reise din activitate Curții care până în prezent care a avut de soluționat 32.707 sesizări (cele mai multe fiind excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor de judecată – 31.836) în urma cărora a emis 15.849 de decizii, hotărâri și avize consultative (cele mai multe au fost decizii).
De reținut este și faptul că din ansamblul deciziilor pronuțate 504 au fost de admitere din care 97 control a priori, 4 controlul din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției, 15 controlul regulamentelor Parlamentului, 365 control a posteriori, 10 la soluționarea conflictelelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, 3 pentru respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, 2 pentru îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni și 8 pentru îndeplinirea altor atribuții prevăzute de legea organică a Curții.
În forma sa din 1991, Constituția avea mari probleme cu privire la reglementarea actelor pe care Curtea le putea pronunța. În primul rând conform art. 145 chiar dacă Curtea a constatat neconstituționalitatea unei legi aceasta putea fi adoptată ulterior cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul fiecărei Camere, situație reglementată ulterior în Constituția revizuită. În al doilea rând singura reglemantare pe care o conținea cu privire la decizii era „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".
Este adevărat că odată cu revizuirea din 2003 lucrurile au fost îmbunătățite în sensul că Parlamentul nu mai putea adopta o lege declarată ca neconstituțională deoarece aceasta își înceta efectele juridice după curgerea unui termen de 45 de zile, dacă aceasta nu era pusă în acord cu prevederile constituționale. De asemenea art. 147 alin. 3 pune Constituția pe o treaptă superioară decât tratatele și acordurile internaționale.
În ceea ce privește deciziile Curții singura modificare, de altfel binevenită, este că aceste sunt general obligatorii în loc de obligatorii. Chiar dacă se observă unele îmbunătățiri după revizuirea Constituției, prevederile existente, în ceea ce privește deciziile și efectele acestora, sunt inferioare legilor fundamentale din alte țări.
În Constituția Italiei se prevede la art. 136 că „Dacă Curtea declară neconstituțională o dispoziție a unei legi sau a unui act având forță de lege, această dispoziție încetează să fie în vigoare a doua zi de la publicarea deciziei. […] Decizia Curții se publică și se notifică Camerelor și consiliilor regionale interesate, pentru ca acestea să ia deciziile constituționale pe care le-ar considera necesare".
În cazul Franței, la art. 62 se prevede că „O dispoziție declarată neconstituțională nu poate fi promulgată și nici pusă în aplicare. […] Deciziile Consiliului Constituțional nu pot fi atacate. Ele se impun puterilor publice și tuturor autorităților administrative și jurisdicționale".
O altă problemă cu prevederile trimise spre reexaminare în cazul Constituției din 1991 a fost faptul că se „întârzia” cu reexaminarea textelor, cum a fost cazul celor constatate neconstituționale prin Decizia nr. 46/1994 și care în anul 2000 nu erau încă reexaminate.
Ceea ce este special în privința deciziilor Curții este faptul că „în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”. Aceasta face posibilă extinderea prevederilor ale căror constituționalitate poate fi verificată dar numai în măsura în care acestea au legătură cu prevederile supuse constrolului de constituționalitate.
Există decizii prin care Curtea condiționează caracterul constituțional al prevederilor atacate numai de o anumită interpretare, însă și această interpretare nu este lăsată la liberul arbitru al Curții deoarece aceasta trebuie să se facă numai în cazurile pentru care dispozițiile din lege sunt contrare Constituției.
În afară de cazurile de la art. 11 alin. 1 lit. A din Legea 47/1992, pentru care Curtea se pronunță prin decizii, există și patru cazuri pentru care aceasta pronunță hotărâri. Aceste hotărâri se comportă asemenea unor decizii deoarece și acestea au ca finalitate tot respectarea Constituției și a statului de drept.
Doar într-un singur caz Curtea emite un act a cărui respectare nu mai este obligatorie. În cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, avizul este obligatoriu numai în ceea ce privește emiterea acestuia deoarece prevederile sale nu sunt obligatorii, decizia finală privind luată de Camerele reunite în ședință comună și după organizarea referendumului. O astfel de decizie a fost pronunțată în anul 2012, când Curtea Constituțională, în cadrul procedurii de suspendare a Președintelui României, reglementată de art.95 din Constituție, a statuat faptul că rolul Curții Constituționale încetează odată cu emiterea avizului consultativ.
Astfel, chiar dacă vorbim de decizii, hotărâri sau avize consultative, putem spune că acestea își produc efectele pe care legea fundamentală a țării și Legea 47/1992 i le conferă iar forța lor juridică nu poate fi contestată de nimeni.
Într-o normală logică, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești obligate prin Constituție să se supună numai Constituției și legii în soluționarea litigiilor pe cale judecătorească sunt, în egală măsură, supuse respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.
Efectele deciziilor Curții Constituționale în dinamica aplicării lor
În ceea ce privește efectele deciziilor Curții Constituționale, baza legală o constituie dispozițiile art.147 din Constituție. Din cuprinsul acestor prevederi numai alineatul 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta își găsește aplicarea în raport cu toate deciziile Curții pronunțate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție și Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea acesteia. Potrivit acestui alineat „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Conform art. 147, în ceea ce privește legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, că acestea „își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. De asemena art 31 alin 3 din Legea 47/1992 reia această prevedere.
Totuși dacă analizăm, prevederile legii fundamentale de la art. 147, precum și prevederile Legii 47 de la art. 31 observăm că nici una dintre cele două nu stabilește o situație clară pentru legile și ordonanțele declarate ca neconstituționale și care nu mai sunt în vigoare, astfel că singura în drept pentru a rezolva această problemă a rămas Curtea Constituțională prin interpretarea respectivelor prevederi.
Dacă vorbim de excepția de neconstituționalitate există și alte prevederi legale, cum ar fi cele care reglementează condițiile de admisibilitate ale excepției. Astfel pentru aplicarea deciziei de constatare a neconstituționalității într-o anumită cauză trebuie stabilită relația textului legal atacat cu aceasta.
În continuare se va analiza cele două efecte principale ale deciziilor Curții, adică aplicarea acestora pentru viitor (neretroactivitatea deciziilor) și caracterul general obligatoriu.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale
Constatarea neconstituționalității dispozițiilor din legi sau ordonanțe care sunt în vigoare la data pronunțării Curții Constituționale
„Decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridical normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor”. Deși prevederile neconstituționale sunt suspendate de drept, acestea continuă să fie totuși în vigoare și numai după ce Guvernul sau Parlamentul le pun în acord cu prevederile contituționale, în termen de 45 de zile, acestea continuă să producă efecte juridice.
Bineînțeles că în urma invocării unei astfel de excepții trebuie să beneficieze cel care a ridicat-o deoarece în caz contrar instanța de judecată ar respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. O confirmare a faptului că cel care ridică excepția este primul beneficiar avem prin reglementarea legiuitorului care obligă la revizuirea hotărârilor definitive după admiterea excepției de neconstituționalitate, cale extraordinară de atac introdusă prin Legea nr.177/2010.
Prin decizia 660/2007 se arată că rezolvarea excepției de neconstituționalitate are prioritate în fața rezolvării cauzei, neputându-se contesta astfel pretnția dedusă judecaății iar pentru a nu-si pierde caracterul concret, deciziile nu trebuie aplicate numai pentru situațiile viitoare care ar putea să apară.
Se poate spune că aplicare pentru viitor a deciziilor Curții reprezintă o situație juridică pendinte, adică o cauză în care a fost ridicată o excepție de necontituționalitate. Chiar dacă până la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, moment în care decizia începe să producă efecte, cauza a fost soluționată, prin calea extraordinară de atac a revizuirii decizia Curții se va aplica, deci vorbim în continuare de o situație juridică pendinte. De asemenea este evident faptul că o decizie prin care s-a admis neconstituționalitatea se poate aplica numai unei cauze aflate pe rolul unei instanțe de judecată sau arbitraj comercial.
În funcție de momentul în care intervine publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României se observă conturarea mai multor situații:
Există cauze soluționate până la momentul publicării deciziei Curții iar sesizare acesteia s-a realizat.
Bineînțeles că în această situație, când cauza a fost soluționată până la publicarea deciziei Curții, aceasta se va revizui conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă. De asemenea dacă vorbim de excepții cu privire la unele texte legale declarate neconstituționale, sesizare va declarată inadmisibilă, situație care nu poate fi atrbuită părții care a ridicat excepția dar nici instanței de judecată care a sesizat Curtea.
Este și normal ca un anumit text legal care a fost declarat neconstituțional anterior să nu mai poată fi contestat iar sesizarea să fie respinsă conform principiului autorității de lucru judecat. Dacă totuși se întâmplă ca o asemenea sesizare să fie ridicată într-o altă cauză, autorul viitoarei sesizări nu poate fi sancționat deoarece situația creată nu a depins de comportamentul său.
În materie civilă am aratat aplicabilitatea prevederilor art. 322 din Codul de procedură civilă, în vedere revizuirii unei hotărârii definitive, iar în materie penală intrăm sub incidența art. 393 Cod de procedură penală, care de asemenea permite revizuirea hotărârilor definitive pentru cauzele în care a intervenit o decizie de admitere a Curții. O astfel de decizie se aplică și celorlalte părți (pentru cauzele soluționate definitiv) care au ridicat o astfel de excepție, anterior publicării deciziei Curții. Astfel printr-o interpretare extinsă efectuată de Curtea Constituțională s-a mărit domeniul de aplicare în ceea ce privește hotărârile ce pot fi supuse revizuirii.
Există cauze soluționate până la momentul publicării deciziei Curții iar sesizarea acesteia nu s-a realizat.
În această situație este evident faptul că din momentul în care cauza a fost soluționată printr-o hotărâre definitivă în baza unor dispoziții legale necontestate (deci în lipsa unei cereri de constatare a neconstituționalității) putem spune că operează prezumția de constituționalitate de textelor de lege prin care s-a soluționat cauza, situație continuă până la soluționarea cauzei și pronunțarea hotărârii judecătorești definitive.
Există cauze nesoluționate până la momentul publicării deciziei Curții.
Cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care sunt aplicabile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate respectivă până la publicarea deciziei Curții Constituționale.
Pentru situațiile de la litera c și d, Curtea Constituțională a constatat că ne aflăm în cazul unor cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepției de neconstituționalitate.
Așadar o eventuală decizie de admitere în astfel de situații va produce efecte juridice deoarece Curtea Constituțională nu poate și nici nu dorește limitarea aplicării deciziilor sale pentru cauzele nesoluționate pe motiv de neexercitare a mijlocului de apărare (vorbim de ridicarea excepției de neconstituționalitate).
Cauze care la momentul publicării deciziei Curții nu se mai aflau pe rolul instanțelor.
În cea din urmă situație decizia Curții se poate aplica doar pentru cauzele viitoare, adică cele ulterioare publicării deciziei de admitere deoarece în cazul în care s-ar dori aplicarea deciziilor pentru situații anterioare publicării putem vorbi de o încălcare a art. 147 din Constituție care consacră principiul aplicării numai pentru viitor.
Constatarea neconstituționalității dispozițiilor din legi sau ordonanțe care nu mai sunt în vigoare la data pronunțării Curții Constituționale
În acest domeniu există o jurisprudență relativ nou conturată (începând cu anul 2011), iar Curtea Constituțională, spre a preîntâmpina divergențele de interpretare a efectelor deciziilor sale, a adoptat o atitudine mult mai activă, determinând și arătând în considerentele deciziilor sale efectele pe care acestea le produc.
Prin Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că „nu pot fi supuse controlului judecătoresc acele raporturi juridice care s-au născut sub imperiul celor două legi care nu mai erau în vigoare (Legea-cadru nr.330/2009 și Legea-cadru nr.284/2010) și s-au stins înainte de data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
O atare decizie „nu produce efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor”. Dispozițiile neconstituționale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și nici în cauzele pendinte în fața instanțelor judecătorești în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Așa fiind, efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziției sancționate, căreia i se refuză ultraactivitatea întemeiată pe principiul conform căruia una act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui, iar nu și asupra existenței normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituționalitate, a trecut în stare pasivă.
Cu alte cuvinte, decizia Curții prin care se admite excepția de neconstituționalitate este general obligatorie și are putere numai pentru viitor în toate situațiile juridice în care norma, care nu mai este în vigoare, continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale, în virtutea principiului tempus regit actum”. Așadar, decizia Curții urmează a se aplica tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data publicării deciziei, respectiv tuturor cauzelor care se află pe rolul instanțelor judecătorești și cărora li se aplică în continuare dispozițiile legale declarate neconstituționale, precum și, pe calea revizuirii, cauzei/cauzelor în care a fost ridicată excepția, dar care, între timp, din cauza eliminării suspendării de drept a judecării pe durata soluționării excepției au fost soluționate definitiv și irevocabil.
Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale
La art. 147 din Constituția României se prevede faptul că deciziile Curții sunt general obligatorii, însă cu timpul s-a pus problema semnificației acestei reglementări. Astfel Curtea a fost nevoită să specifice în mod clar efectele produse de acestea pentru a nu lăsa loc de interpretări cu privire la această expresie.
Pentru lămurirea acestei probleme trebuie să cunoaștem și tipurile de decizii pe care Curtea le pronunță. Pe de o parte avem deciziile simple, prin care se constată neconstituționalitatea integrală sau parțială a legii ori a ordonanței, ori prin care se constată constituționalitatea acestora în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate, iar pe de altă parte avem decizii interpretative (deciziile cu rezervă de interpretare).
Pentru deciziile de interpretare Curtea folosește formulări specifice cum ar fi: „prevederile […] sunt constituționale numai în măsura în care…” pentru care instanța de judecată este obligată să aplice decizia în limitele de interpretare dată de Curte, sau admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile „[…] sunt neconstituționale în măsura în care…” pentru care Curtea specifică în mod clar care prevederi sunt neconstituționale, deci nu vor putea fi aplicate de instanța de judecată.
Deciziile prin care se constată constituționalitatea dispozițiilor legale criticate
Acest tip de decizii sunt practic niște decizii de respingere deoarece prin intermediul acestora se constată constituționalitatea prevederilor din legea atacată. În principiu aplicarea acestor decizii este destul de simplă deoarece neconstatându-se o încălcare a prevederilor Constituției, instanțele de judecată sunt obligate să aplice textul legal atacat.
Însă probleme în ceea ce privește aplicarea acestor decizii au apărut în momentul în care trebuiau aplicate dispozițiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Curtea Constituțională a fost sesizată cu privire la neconstituționalitatea majorității pensiilor de serviciu, în acest sens pronunțând o decizie prin care arăta constituționalitatea și convenționalitate acestora.
În ciuda deciziei Curții și a obligației din partea instanțelor de judcată de a respecta această decizie, în practică decizia a fost aplicată neuniform de instanțe deoarece considerau prevederile deciziei Curții contrare art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Mai târziu prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar și Lucia Ghețu împotriva României (nr. 45312/11, 45581/11, 45583/11, 45587/11, 45588/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea în baza acelorași motivări pe care a făcut-o și Curtea Constituțională a României însă a admis cererea cu privire la practica neunitară a instanțelor de judecată, în acest fel reușindu-se condamnarea României pentru nerespectarea deciziilor Curții, e adevărat, printr-o manieră indirectă în baza art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Chiar și Curtea Constitușională prin decizia nr. 29 /2011 a stabilit că: „având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte reține că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate”.
Acesta este un exemplu prin care România a fost condamnată pentru nerespectare unei decizii a Curții Constituționale deoarece instanțele de judecată au decis că interpretarea acesteia nu este constituțională, mai precis în dezacord cu art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Este adevărat faptul că instanțele de judecată pot avea o oarecare libertate de interpretare a celor stabilite prin deciziile Curții dar numai în măsura în care vorbim de circumstanțe de fapt foarte diferite față de cele expuse în acestea.
În fapt instanțele de judecată nu se pot dezice de deciziile Curții în favoarea legislației internaționale decât numai în cazul în care legislația țării este contrară acesteia. În cazul în care apare o necesitate, instanțele de judecată pot depune o sesizare privind un control de neconstituționalitate, Curtea având obligația de a emite o decizie obligatorie și lămurind astfel situația creată.
Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea dispozițiilor legale atacate
„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Conform acestei prevederi din Constituția României, art. 147 alin. 1 dispozițiile neconstituționale sunt suspendate de drept timp de 45 de zile, timp în care nu mai pot fi aplicate, iar ulerior în lipsa unei intervenții a Parlamentului sau a Guvernului, după curgerea intervalului de timp își încetează efectele.
Pentru a preveni eventualele interpretări al deciziilor sale, Curtea Constituțională are obligația, ca în cuprinsul deciziilor sale, să arăte efectele acestora (de ex. Decizia 1615/2011). Totodată Curtea este și unica autoritate jurisdicțională în materie constituțională, aceasta fiind încă un argument pentru ca cei la care se referă decizia pronunțată să aibă obligația de a o respecta întocmai. Orice altă interpretare dată deciziilor Curții sau chiar o încălcare pot fi înțelese ca o încălcare a atributului Curții de a fi unica autoritate de jurisdicție constituțională din România și beneficiază de o competență prin atribuire, dar are plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Am putea spune că unica activitate pe care trebuie să o desfășoare o instanță de judecată cu privire la deciziile Curții este de a le pune în aplicare.
Nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, de către Parlament, Guvern sau instanțele de judecată, nu este în sine un lucru foarte grav. Problema este ca aceste decizii sunt luate prin interpretarea legii fundamentale a țării, așadar o eventuală nesocotire a acestora atrage indirect nesocotirea Constituției, faptă mult mai gravă. Dacă o astfel de ipoteză se materializează apar și următoarele sancțiuni:
pentru Parlament, declararea neconstituționalității soluției legislative care o reia pe cea declarată neconstituțională;
pentru Guvern, fie neconstituționalitatea soluției legislative promovate, atunci când Guvernul acționează ca și legiuitor delegat, fie cenzurarea directă a actelor administrative de către instanțele judecătorești pe calea contenciosului administrativ, în temeiul art.126 alin.(6) din Constituție;
pentru instanțele de judecată, fie infirmarea în căile de atac a hotărârilor judecătorești care nu respectă efectele deciziilor Curții, fie posibila declanșare a unui conflict juridic de natură constituțională.
Totuși în practică a apărut situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a respectat deciziile Curții Constituționale, aparent fără a suporta nici o sancține.
Această situație a apărut în momentul în care infarcțiunile de insultă și calomie din Codul penal au fost abrogate. Deși norma de abrogare a fost declarată neconstituțională de către Curte prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, deci conform art. 147 din Constituție ar fi trebuit suspendată de drept până la punerea acesteia în acord cu dispozițiile constituționale, ÎCCJ a afirmat faptul că, după abrogarea art.I, pct. 56 din Legea 278/2006 „faptele de insultă și de calomnie nu au mai fost reincriminate”.
ÎCCJ a fost pusă într-o situație delicată, în sensul că norma de abrogare era declarată neconstituțională de către Curte, însă pentru a pune în aplicare respectiva normă era imperativ ca cele două infarcțiuni să fie reincriminate de lege, competență care nu-i aparține. Înalta Curte putea doar să respecte principiul legalității incriminării conform căruia legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte ori aceste prevederi cu privire la infracțiunea de calomie și insultă lispeau.
În acest caz suntem în situația în care o decizie a Curții Constituționale, obligatorie de altfel în ceea ce privește punerea ei în aplicare, a fost încălcată în mod indirect de ÎCCJ. Spunem în mod indirect deoarece decizia Curții se adresa puterii legiuitoare, prima care avea obligația de a pune în aplicare dispozițiile Curții. Cum norma declarată neconstituțională, fie ea și de abrogare, nu a fost pusă în acord cu dispozițiile constituționale în termen de 45 de zile, aceasta și-a încetat efectele. Ori ÎCCJ, deși legată de respectarea principiului legalității incriminării, trebuia să constate faptul că cele două infracțiuni nu aveau nevoie de a fi reincriminate din moment ce nu au fost dezincriminate în mod legal.
De abia în anul 2011, ÎCCJ a confirmat prin intermediul Deciziei nr. 3 că în cazul în care Curtea Constituțională pronunță o decizie prin care declară neconstituționale normele de abrogare, acestea își incetează efectele în termenul prevăzut de Constituția României la art. 147.
Ca o consecință a Deciziei nr. 3 a ÎCCJ avem nelegalitatea hotărârilor instanțelor de judecată prin care s-au respins cererile reclamanților cu privire la infracțiunile de insultă și calomie. Totodată s-a arătat că instanțele de judecată sunt „obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Decizii interpretative
Curtea, prin Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, a statuat că „în măsura în care instanța constituțională a constatat constituționalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepții de neconstituționalitate cu privire la același text și cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată constituționalitatea legilor sau a ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea”. Dacă în cel de-al doilea caz, "pentru a da o forță sporită deciziei și fără a marca o reconsiderare a jurisprudenței sale", Curtea este competentă să se pronunțe chiar în sensul admiterii excepției formulate și constatării neconstituționalității textului contestat în interpretarea contrară deciziei anterioare (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011), în primul caz devin incidente dispozițiile art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, potrivit cărora "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Rațiunea aplicării acestor dispoziții legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunțate în cadrul competenței prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile. În consecință, Curtea reține că „într-o atare situație excepția de neconstituționalitate a fost admisă”.
Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea a stabilit că, „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare”.
Mai mult, prin Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, Curtea a statuat că „în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale. (…) Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, Curtea a constatat constituționalitatea unui text de lege într-o anumită interpretare „având în vedere faptul că neconstituționalitatea este atât o sancțiune ultimă aplicată de instanța constituțională cu repercusiuni asupra existenței normative a legii, cât și parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.605 din 14 august 2008)”.
Așadar, Curtea evită să constate neconstituționalitatea dispozițiilor de lege criticate și încearcă să stabilească un înțeles al normei conform cu Constituția, pronunțarea unei decizii simple sau extreme constituind o sancțiune de ultimă instanță. Este important a înțelege efectele acestor decizii, cu atât mai mult cu cât deciziile sub rezervă de interpretare prin care se constată constituționalitatea textului într-o anumită măsură reprezintă o pondere în creștere în jurisprudența Curții Constituționale.
Nu în ultimul rând, toate considerațiile menționate în privința deciziilor pure și simple de constatare a neconstituționalității referitoare la necesitatea menționării chiar în textul considerentelor deciziei Curții a efectelor pe care acestea le produc sunt valabile mutatis mutandis și în cazul deciziilor interpretative. Un asemenea raționament are în vedere că, în privința acestei categorii de decizii, gradul de complexitate al efectelor pe care îl produc este chiar mai mare față de deciziile pure și simple, din moment ce textul care a făcut obiectul controlului de constituționalitate nu este eliminat din fondul activ al legislației, ci își va găsi aplicarea în interpretarea stabilită de instanța constituțională.
În concluzie, reținem că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. Este un considerent de principiu din ce în ce mai des folosit de instanța constituțională, pentru a reaminti autorităților publice că au obligația aplicării conforme a deciziilor sale, inclusiv a efectelor stabilite prin acestea.
Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată – factor de stabilitate a Constituției
Pentru a putea avea o forță cât mai mare, legea supremă în stat trebuie să îndeplinească și condiția stabilității, pe care revoluționarii francezi de la 1789 o cereau atât de mult.
Însă această stabilitate nu este foarte ușor de obținut deoarece la asigurarea acesteia trebuie îndepliniți mai mulți factori, cum ar fi cei ce țin de întreaga procedură prin care constituția poate fi modificată (procedura de revizuire) dar și modul în care dispozițiile constituționale sunt înțelese și aplicate de către instanțele de judecată din România.
Trebuie de luat în calcul faptul că în țara noastră constituția tării este una rigidă, astfel că revizuirea acesteia nu este o activitate facilă. Limitele în care aceasta poate fi revizuită, precum și procedura sunt clar stipulate în Constituția României, iar Curtea Constituțională are obligația de a se pronunța asupra inițiativelor de revizuire.
La revizuirea Constituției din anul 2003, Curtea Constituțională a constatat, cu privire la proiectul legii de revizuire, că anumite prevederi nu erau constituționale: se exceptau de la controlul judecătoresc hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii iar pe de altă parte, prezumarea caracterului licit al dobândirii averii (garanție a proprietății private) era desființat. Astfel decizia definitivă a Curții Constituționale, care nu a costatat alte prevederi neconstituționale, a impus, prin forța sa obligatorie, modificarea proiectului legii revizuirii.
Conform art. 31 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie producând efecte de la data publicării sale, în cauzele în care respectivele dispoziții sunt aplicabile.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa cum se arată și în Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională nu poate decât să constate neconstituționalitatea unor norme juridice, neavând competența de a le modifica astfel încât să fie conforme cu Constituția. Acest atribut aparține Parlamentului sau Guvernului, care în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale trebuie să pună în acord normele juridice cu prevederile legii fundamentale.
Însă acest caracter obligatoriu nu se aplică doar leguitorului ci și instanțelor de judecată care sunt obligate să pună în aplicare deciziile Curții Constituționale. Această situație poate surveni în momentul în care părțile într-un proces, procurorul sau instanța de judecată, din oficiu, pot ridica o excepție de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile unei legi sau ordonanțe emise de Guvern. Dispozițiile din legea sau ordonanța respectivă, care trebuie să fie în vigoare la momentul respectiv iar soluționarea cauzei să depindă de aceste dispoziții, sunt confruntate cu prevederile Constituției care au forță superioară și se aplică cu precădere.
În aceste cazuri se poate vorbi despre niște antinomii juridice, adică despre acele dispoziții din normele legale care deși reglementează aceleași situații vin în contradicție una cu cealaltă.
În funcție de modul de determinare a efectelor normelor juridice, antinomiile sunt abstracte și concrete (cele concrete pot fi totale, incluse, parțiale și improprii). Antinomiile, indiferent de tipul lor, pot fi aparente sau reale, adică pot exista doar în mintea celor care sesizează Curtea Constituțională și care au ca rezultat respingerea lor, sau vorbim despre acele sesizări întemeiate și care în mod corect sunt admise.
Bineînțeles sesizările neîntemieate reprezintă ponderea cea mai mare din totalitatea celor primite de Curtea Constituțională iar deciziile Curții Constituționale, în astfel de situații, au prin ele însele un efect benefic asupra stabilității constituționale, întărind convingerea instanțelor judecătorești, dar și a justițiabililor și a altor participanți la activitatea de aplicare a dreptului, că dispoziția legală ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate este validă și aplicabilă.
Totuși caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale nu a fost înțeles într-un mod asemănător în literatura de specialitate și nici de instanțele de judecată, neînțelegerea apărând la nivelul efectelor juridice pe care le produce.
Curtea Constituțională, care deși nu avea o bază legală clară deoarece în forma pe care o avea textul legii fundamentale înainte de anul 2003 stipula faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor, considera că efectele deciziilor pronunțate să se producă erga omnes.
Pe de altă parte instanțele de judecată au considerat, luând în calcul sistemul de dinainte de cel de-al doilea război mondial când controlul constituționalității legilor era realizat de Curtea de Casație și Justiție, că deciziile produc efecte juridice doar între părțile aflate în conflict.
Situația a fost normalizată în momentul în care instanța de contencios constituțional a pronunțat deczii prin care s-a stabilit un regim diferențiat pentru decizii de respingere și de admitere a excepțiilor de constituționalitate. Astfel deciziile de respingere urmau să producă efecte doar între părțile aflate în conflict iar deciziile de admitere erga omnes, în acest sens venind și decizia Curții prin care s-a statuat că „prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele, pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României… .”.
La revizuirea legii fundamentale din anul 2003, pentru a evita viitoare neînțelegeri și pentru a evidenția caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Profesorul Ioan Vida arată că în activitatea de departajare a antinomiilor aparente de cele reale, judecătorul constituțional trebuie să recurgă la compararea dispozițiilor atacate cu cele din legea fundamentală, din tratatele internaționale privitoare la drepturile omului și din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului ori determinarea conținutului conceptelor constituționale.
Astfel acesta identificătrei tipuri de decizii:
care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale;
care în interpretarea textelor constituționale privitoare la drepturile omului dau prioritate reglementărilor internaționale, când acestea sunt mai favorabile;
care se fundamentează pe determinarea conținutului conceptelor constituționale.
Decizii care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale
În această situație textul criticat (lege, ordonanță) va fi comparat cu dispozițiile Constituției, prin interpretarea normei constituționale dar și a normei atacate.
Pentru realizarea interpretării judecătorii folosesc metode logice, gramaticale, sistematice, teleologice și istorice astfel încât să evidențieze concordanța fie contrarietatea normelor atacate cu legea fundamentală, și admiterea ori respingerea excepției de constituționalitate.
Dacă excepția a fost admisă dispozițiile atacate își pierd puterea și nu mai produc efecte juridice, instanța de judecată având obligația de a aplica dispozițiile Constituției pentru justa soluționarea a cauzei.
Decizii care în interpretarea textelor constituționale privitoare la drepturile omului dau prioritate reglementărilor internaționale, când acestea sunt mai favorabile
Acst tip de decizii sunt rezultatul prevederilor Constituției, care în art. 20 statuează:
„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Conform acestor prevederi se arată superioritatea dispozițiilor Declarației Universale a Omului, a pactelor și tratatelor la care România este parte, în cazul în care există neconcordanțe între acestea și Constituție. Aceasta presupune ca interpretarea dată prevederilor constituționale sa fie conform Declarației Universale a Drepturilor Omului și doar în cazul în care prevederile legiilor interne sunt mai favorabile, vor fi aplicate cu prioritate.
De asemenea prin luarea în considerare a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului prevederile constituționale au putut fi consolidate dar în același timp a avut loc și o interpretare extinsă a acestor prevederi, acolo unde dispozițiile interne erau incomplete sau chiar mai restrânse.
Un astfel de exemplu avem în situația în ceea ce privește restângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți care poate opera doar pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Dacă analizăm tratatele internaționale putem observa că sfera acestor restrângeri este mai largă: Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
În problema contravențiilor, CEDO consideră că acestea aparțin dreptului penal, chiar dacă majoritatea statelor europene le consideră abateri disciplinare. Ca o consecința Curtea Constituțională a stablit că principiul retroactivității legii penale mai blânde se aplică și în cazul contravențiilor.
De asemenea, în legislația internă, acțiunea în tăgada paternității putea fi pornită doar de către soț. Această dispoziție din Codul familiei fiind comparată cu deciziile CEDO s-a stabilit că prevederea este neconstituțională, recunoscând acest drept femeii căsătorite și copilului născut în timpul căsătoriei.
Decizii care se fundamentează pe determinarea conținutului conceptelor constituționale
În ceea ce privește fundamentarea acestor tipuri de decizii, avem de-a face cu o situație puțin mai delicată și instabilă, în sensul că se utilizează unele principii și concepte a căror semnificație evoluează odată cu trecerea timpului.
Constituția, în mod inevitabil, utilizează unele concepte sau principii care, prin conținutul lor, constituie în realitate o adevărată delegare legislativă în favoarea interpretului.
Utilizarea acestor principii și concepte la fundamentarea deciziilor sale nu poate fi evitată de către Curtea Constituțională în momentul în care trebuie să le interpreteze. Astfel de exemple sunt: buna-credință, discriminarea, demnitatea omului.
Un exemplu important avem avem cu privire la constituția României din 1991, care deși se baza pe principiul separației puterilor în stat, o precizare expresă în acest sens nu exista decât în Constituția cantonului Jura și în Constituția Bulgariei. Curtea Constituțională a fost nevoită să demonstreze existența acestui principiu deoarece unele prevederi de dinaintea adoptării legii fundamentale permiteau procurorului sau unor autorități administrative să intervină în procesul înfăpturiii justiției. Astfel Curtea a decis că „principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este proclamat expres, el poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale și, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcțiilor autorităților publice și a raporturilor dintre acestea”.
Această consacrare pe cale pretoriană a principiului separației puterilor în stat stă la baza soluționării pozitive a numeroase excepții de neconstituționalitate, declarându-se neconstituționale dispoziții ale legii prin care se interzice (chiar și numai temporar) executarea unei hotărâri judecătorești, deoarece ne aflăm în prezența unei imixtiuni a puterii legislative în procesul de realizare a justiției.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt contrare principiului separației puterilor în stat dispozițiile legale prin care autoritățile administrației publice pot controla, anula ori modifica o hotărâre a instanței judecătorești în legătură cu activitatea de judecată, respectiv cu stabilirea taxei judiciare de timbru.
Într-un alt caz, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile privitoare la competența Curții de Conturi de a efectua controale și la alte persoane juridice decât cele care fac parte din sectorul public. În motivarea deciziei sale, Curtea Constituțională a arătat că efectuarea unor asemenea controale încalcă principiul separației puterilor în stat prin negarea specializării funcționale și a delimitării diferitelor categorii de autorități publice.
Consacrarea principiului separației puterilor în stat prin decizia Curții Constituționale a reținut și atenția puterii constituante instituite pentru revizuirea Constituției, care a introdus în Legea fundamentală următoarea formulare: “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.
Așa cum am arătat mai sus una din condițiile unei legi fundamentale cât mai eficiente este stabilitatea acesteia. Ori această stabilitate este asigurată de către Curtea Constituțională prin deciziile pe care le pronunță, decizii fundamentate pe interpretarea conceptelor și principiilor în funcție de noile înțelesuri adaptate la noile realități sociale. Un perfect exemplu la ceea ce am evidențiat mai sus este Constituția Statelor Unite ale Americii intrată în vigoare la data de 4 martie 1789 care a supravețuit trecerii timpului tocmai datorită acestei interpretări ai termenilor din constituție, în funcție de evoluția ulterioară.
Constituția este, mai mult decât orice lege, un pariu cu viitorul, în care rolul hotărâtor, în câștigarea acestuia, îl are interpretul.
Chestiuni de drept comparat
Curtea Constituțională a României și organisme similare din Europa
Începutul controlului de constituționalitate în sistemul de drept european trebuie plasat după primul război mondial, odată cu crearea Curții Constituționale austriece prin Constituția din 1920, la care o contribuție decisivă a avut-o Hans Kelsen. Anterior acestui moment, încercările în această direcție sunt destul de timide: Elveția atribuie Tribunalului Federal, prin Constituția din 1848 revizuită în 1874, controlul constituționalității legilor cantonale, iar Norvegia promovează pe cale jurisprudențială un asemenea control începând din anul 1890.
În perioada interbelică, instanțe constituționale sunt înființate în Cehoslovacia (1920), Liechtenstein (1925), Grecia (1927), Spania (1931), dar ele nu au reușit să reziste prea mult, dată fiind și conjunctura politică a vremii.
Dintre statele Uniunii Europene, 17 au instituită o curte constituțională (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Franța, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria), în alte 7 state europene controlul onstituționalității legilor este exercitat de puterea judecătorească (Estonia, Finlanda, Irlanda, Grecia, Cipru, Danemarca, Suedia), iar 2 state, Olanda și Regatul Unit al Marei Britanii, nu au instituit un control de constituționalitate al legilor. Să amintim în acest context că și Croația are instituit un control concentrat de constituționalitate, și asta încă de acum 50 de ani, din timpul regimului comunist iugoslav.
O situație aparte găsim în Portugalia, care are un control pe care îl putem numi mixt (Tribunal Constituțional în paralel cu un control difuz de constituționalitate) și în Grecia, unde controlul difuz de constituționalitate implementat într-un sistem cu două ordini jurisdicționale este completat cu o curte supremă specială formată din reprezentanții celor două curți supreme, cu rolul de a asigura o jurisprudență unitară. În fine, în Olanda, unde art. 120 din Constituție interzice expres controlul constituționalității legilor și a tratatelor, judecătorul poate refuza aplicarea unei legi contrare dispozițiilor imperative ale unui tratat internațional.
Soluția aleasă de Estonia amintește destul de bine de modelul românesc de după 1923: potrivit art. 9 din actul de procedură al Curții Constituționale din 13 martie 2002, dacă o instanță de drept comun a refuzat aplicarea unei legi sau a unui tratat internațional ca fiind contrare Constituției, cauza este trimisă Curții Supreme care va decide în ultimă instanță.
Concluzia ce se poate trage din această rapidă enumerare este aceea că modelul kelsenian de justiție constituțională este larg răspândit în Uniunea Europeană, constituind regula în această materie.
În momentul de față, prin intermediul Curții Constituționale, România colaborează la nivel european și internațional cu organisme similare în vederea schimbului de informații cu privire la aspectele legate de metodele și practicile de control de constituționalitate. În plus, prin această colaborare, se urmărește consolidarea independenței curților constituționale ca element esențial al garantării și implementării democrației și a statului de drept, cu o atenție sporită asupra respectării drepturilor omului.
Curtea Constituțională din România este unul din cei 40 de membri a Conferinței Curților Constituționale Europene (CCCE), fiind membru cu efecte deplin din anul 1994 când a aderat la aceast organism internațional. Această organizație a luat ființă în anul 1972, la inițiativa a 4 președinți ai curților constituționale a Germaniei, Austriei, Italiei și a Republicii Federale Iugoslave, în esență pentru a crea bazele schimbului de experiențe în ceea ce privește schimbul de practici în domeniul constituțional și a jurisprudenței în general, în contextul european.
Țara noastră a gazduit al XV-lea congres (acesta se ține din 3 în 3 ani) în anul 2011 la Bucurețti, tema principală fiind „Probleme de omisiune legislativă în jurisprudența constituțională”.
De asemenea, Curtea Constituțională a României este membră activă în cadrul Comisiei de la Veneția (Comisie ce numără 47 de membrii plus alte 13 țări), organ consultativ la Consiliului Europei pe probleme constituționale, înființat în anul 1990 de același consiliu.
Comisia lucrează pe trei domenii: instituții democratice și drepturi fundamentale, justiție constituțională și justiție ordinară, precum și alegeri, referendum-uri și partide politice. Aceasta are rolul de a furniza sfaturi juridice statelor membre și în particular să ajute statele doritoare să aducă structurile sale juridice și instituționale în conformitate cu standardele europene și experiența internațională în domeniul democrației, a drepturilor omului și a statului de drept. De asemenea, ajută să se asigure difuzarea și consolidarea unui patrimoniu constituțional comun, jucând un rol unic în gestionarea conflictelor, și oferă "ajutor constituțional de urgență", statelor aflate în tranziție.
România a adoptat în 1991, nu fără dezbateri aprinse, modelul european de control, Curtea Constituțională fiind contestată încă din momentul discutării proiectului constituțional. Făceau obiectul disputei în principal locul Curții în sistemul constituțional, modalitatea de desemnare a judecătorilor și atribuțiile ce-i vor fi conferite.
Membrii comisiei constituționale au fost preocupați de puterea pe care ar dobândi-o judecătorii în cazul unui control de constituționalitate acordat puterii judecătorești. Exista temerea că judecătorii ar fi deseori obligați sau tentați să treacă de la aprecierea juridică a operei legislative la aprecierea politică a acesteia. Instanțele judecătorești ar fi devenit astfel o ramură a puterii legislative sau, încă și mai grav, s-ar fi constituit într-o „veritabilă putere de guvernare, o autoritate deasupra celorlalte”. Pe de altă parte, s-a obiectat că hotărârile judecătorești, bucurându-se de autoritatea lucrului judecat, nu mai pot fi îndreptate chiar dacă sunt eronate.
S-a avansat chiar și ideea unui control paralel, în care controlul a posteriori să aparțină puterii judecătorești, iar instanței constituționale să-i revină doar competența de a controla constituționalitatea legilor privind organizarea statului, bugetul, amnistia, armata și, în general, actele de guvernământ. O altă propunere care viza un sistem paralel de control conferea controlul a priori unei comisii parlamentare specializate, numită eventual comisie constituțională, în timp ce controlul constituționalității legilor să intre în competența curților de apel, cu posibilitate de recurs în fața Curții Supreme de Justiție.
Preferința acordată de Constituanta din 1991 instituirii unei Curți Constituționale a fost fondată pe avantajele pe care aceasta le-ar prezenta: posibilitatea unui control preventiv, omogenitatea jurisprudenței care permite o interpretare unitară a Constituției și asigură o mai mare securitate juridică, efectele mai largi ale deciziilor Curții și caracterul atât jurisdictional cât și politic al acestui organ care îl plasează între puteri și îl fac apt să exercite o gamă mai largă de atribuții, precum protejarea minorității parlamentare, vegherea la respectarea procedurii de alegere a Președintelui României sau pronunțarea cu privire la neconstituționalitatea unui partid politic.
Dreptul Președintelui României de a desemna trei judecători a fost și el contestat în cursul dezbaterilor Constituantei, datorită competențelor pe care Curtea le are față de instituția prezidențială. Un amendament propunea ca trei judecători să fie numiți de către Senat și șase de către deputați, motivându-se că Președintele nu poate numi o treime din persoanele susceptibile să decidă destituirea sa. Soluția de a lăsa numai Parlamentului competența de a numi toți judecătorii constituționali ar fi avut drept consecință „o sporire a probabilității de obiectivitate, de selecție apropiată de cea ideală”. În schimb, în repetate rânduri, membrii Constituantei au subliniat necesitatea de a implica autoritatea judecătorească în alcătuirea Curții Constituționale.
Ulterior adoptării Constituției, s-a propus includerea în sfera subiectelor care numesc judecătorii constituționali și a Consiliului Superior al Magistraturii, considerându-se că această soluție ar fi de natură „să aplatizeze componenta ei politică, să desăvârșească echilibrul dintre puteri”.
În ceea ce privește competențele Curții, a fost criticat dreptul legislativului de a completa aceste atribuții, deoarece ar putea facilita o revizuire ascunsă a Constituției. Nu a fost validată de Constituanta din 1991 nici competența soluționării conflictelor de competență între autoritățile centrale și între autoritățile centrale și autoritățile locale, a validării mandatelor parlamentare sau aceea de a propune Președintelui României inițierea unei revizuiri constituționale.
Observăm că unele dintre criticile, obiecțiile și propunerile formulate fără succes în 1991 au fost reluate ulterior sau au fost completate. Cel mai adesea este acuzat în present partizanatul politic al judecătorilor, cu trimitere la modalitatea de numire a acestora și manipularea votului. Acest fapt a determinat pe unii politicieni să avanseze ideea „revocării” judecătorilor constituționali sau să propună revenirea la dispoziția constituțională dinainte de revizuirea din 2003, care dădea posibilitatea Parlamentului să treacă peste deciziile Curții Constituționale cu o majoritate de două treimi. Este criticat de asemenea, și faptul că printer judecătorii Curții se găsesc prea puțin foști magistrați. Sub imperiul acestor contestații, apare din nou în discuție trecerea controlului constituționalității legilor în competența puterii judecătorești.
Contextul acutal al Uniunii Europene
În compunerea instanțelor de contencios constituțional din statele Uniunii care au urmat modelul kelsenian, se poate observa preocuparea de a include în componența lor, în general, juriști (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria), uneori fiind prevăzut expres ca membrii acestor instanțe să fie magistrați (Austria, Belgia, Croația, Germania, Italia, Portugalia). Chiar și atunci când în componența curții sunt admiși și persoane fără pregătire juridică, aceștia se alătură celor ce sunt juriști (Belgia sau Italia, în cazul particular al judecării Președintelui Republicii). Franța rămâne un caz singular, prin aceea că nici o calificare nu este cerută membrilor Consiliului Constituțional.
Numărul judecătorilor de la instanțele de contencios constituțional diferă și el, de la 6 (Moldova) la 16 judecători (Germania) și chiar 20, dacă îi avem în vedere și pe membrii supleanți de la Curtea austriacă. O situație de excepție găsim în Malta, unde controlul de constituționalitate revine unui complet de 3 judecători de la instanța supremă.
Mandatul judecătorilor variază și el, între 6 și 12 ani, sau este fără termen (Austria, Belgia) și, cu unele excepții (Cehia, Croația, Spania – dar nu în mod consecutiv) nu poate fi reînnoit. Mandatul este în general exercitat până la expirarea sa, însă în unele țări europene este prevăzută o vârstă limită până la care se poate rămâne la instanta constituțională (70 de ani pentru curțile supreme, precum și în Austria, Belgia, Letonia și Ungaria, 68 de ani în Germania). Acolo unde este impusă o asemenea limită, alegerea noilor judecători constituționali se face în mod aleatoriu și neuniform. Alte instanțe, urmând modelul francez, reînnoiesc componența curților constituționale la intervale determinate de timp, și nu întotdeauna în întregime (Bulgaria, Lituania, Spania).
Numirea judecătorilor constituționali sau de la instanțele supreme cu rol constitutional este atribuită fie șefului statului, care o face la propunerea legislativului (Austria, Belgia, Slovacia, Slovenia), a Guvernului (Irlanda) sau a celor 3 puteri în stat (Spania), fie legislativului (Croația, Germania, Letonia, Polonia, Ungaria). Găsim și varianta în care numirea este dată fiecăreia dintre puteri, pentru un anumit număr de judecători (Cehia – Președintele cu avizul Senatului, Franța – Parlament și Președinte, Bulgaria și Italia – toate cele trei puteri). Se cere a fi subliniat faptul că puterea judecătorească este din ce în ce mai mult asociată la numirea judecătorilor constituționali (Bulgaria, Italia, Letonia, Spania), ceea ce este, fără îndoială, de natură a da mai multă legitimitate curților constituționale.
Judecătorii constituționali se bucură de inamovibilitate și beneficiază de o imunitate identică cu aceea a parlamentarilor, care nu poate fi ridicată decât cu votul Curții. Pe de altă parte, sunt opriți de la ocuparea altor demnități și de la exercitarea altor profesii, cu excepția celei de cercetare sau de profesor la facultățile de drept (Belgia, Croația, Germania, Franța, Ungaria). Independența judecătorilor constituționali față de politic mai este asigurată și prin autonomia bugetară a curților, prin stabilirea sediului curții în alt loc decât capitala (Cehia, Germania, Slovacia sau Ungaria) sau ca unii judecători să nu domicilieze în capitala țării (Austria), precum și faptul că legiuitorul nu poate completa competențele constituționale ale curților constituționale (Bulgaria, Polonia).
Instanțele constituționale din Uniunea Europeană au un președinte ales de judecători, în general pentru un mandat de 3 ani (România, Belgia, Bulgaria, Italia, Letonia, Portugalia, Slovenia) sau desemnat de autoritatea care numește judecătorii (Austria, Germania, Polonia, Spania, Ungaria). De cele mai multe ori, acesta este secondat de un vicepreședinte (Austria, Germania, Polonia, Portugalia, Spania, Ungaria), iar Curtea belgiană, dat fiind specificul acestei țări, are o copreședinție. Președintele Curții îndeplinește un rol de reprezentare și de conducere administrativă, dar uneori, în caz de egalitate de voturi, el este cel care decide soluția (Belgia, Franța, Italia, Lituania). Fiind specific controlului kelsenian, vom întâlni la majoritatea instanțelor de contencios constituțional din Uniunea Europeană un control abstract al normelor (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Slovenia, Spania, Ungaria). În Irlanda, care deși a adoptat un control judecătoresc al legilor, Curtea Supremă exercită în același timp și un control a priori la sesizarea Președintelui, formulată într-un termen de 7 zile de la primirea legii spre promulgare. Controlul a priori și abstract al normelor a fost extins prin acordarea instanțelor constituționale a competenței de a controla conformitatea tratatelor internaționale față de Constituție (Austria, Bulgaria, Franța, Polonia, Slovenia, Slovacia, Spania, Ungaria).
În evoluția sa, controlul de constituționalitate din Europa s-a apropiat tot mai mult de modelul american, prin promovarea unui control a posteriori, concret și represiv. Statele au evitat recunoașterea unei actio popularis, unele introducând o procedură de filtraj care permite o analiză preliminară și o respingere a cererilor vădit nefondate sau nelegale, fie de judecătorul fondului (Franța, Italia, Luxemburg), fie de Curte (Belgia, Croația, Estonia, Germania, Polonia, Portugalia, Spania).
Curțile și tribunalele constituționale organizate după modelul kelsenian sunt calificate adeseori ca instanțe politico-jurisdicționale, datorită atribuțiilor legate de organizarea și funcționarea autorităților statului sau de exercitarea unor competențe de natură politică. Putem observa astfel, că aceste instanțe au un rol de arbitru în conflictele ce pot apărea între autorități sau între stat și colectivitățile teritoriale, mai ales în statele federale sau cele regionale ori puternic descentralizate, dar nu numai (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Franța, Germania, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria). Pe de altă parte, ele decid cu privire la constituționalitatea partidelor politice (România, Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Germania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia) sau sancționează autoritățile politice, Președintele în principal (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovenia).
Chestiuni de procedură
Sesizarea instanțelor de contencios constituțional este făcută diferit, după cum ne raportăm la un controlul abstract sau la un control concret și posterior promulgării: în primul caz, inițiativa aparține autorităților publice (parlament, guvern, ombudsman, curtea supremă, procurorul general, grupuri de parlamentari), iar în cel de al doilea, jurisdicțiilor de drept comun (pe calea chestiunii prejudiciale) sau persoanelor prin recursul direct (Belgia, Croația, Germania, Spania).
Cauza este pregătită, de obicei, de un judecător raportor (Belgia, Croația, Franța, Germania, Portugalia), părțile își pot prezenta argumentele în formă scrisă și/sau orală, iar ședințele sunt de regulă publice, mai ales în contenciosul concret al normelor. Deliberarea se face în secret, pe baza proiectului de hotărâre prezentat de judecătorul raportor. Rezultatul votului poate fi făcut public prin arătarea modului în care a votat fiecare judecător și cu posibilitatea redactării opiniilor separate (România, Croația, Germania, Spania) sau păstrat secret (Austria, Franța, Italia). Actele instanțelor constituționale poartă denumiri diferite, după procedura fiecărei țări (sentințe, hotărâri, decizii) și sunt, de regulă, foarte elaborate, cu o largă argumentare.
Deciziile pot fi de respingere a sesizării și confirmare a constituționalității normei, de admitere, în tot sau în parte, a sesizării și constatarea neconstituționalității normei cu consecința inaplicabilității sale sau decizii de conformitate sub rezervă, în care legea este declarată ca fiind conformă cu textul constituțional, dar numai dacă este interpretată în sensul stabilit de judecătorul constituțional (Franța, Germania, Spania).
Efectele deciziilor instanțelor constituționale sunt și ele variate : de la efectul relativ al hotărârilor pronunțate de instanțele de drept comun care exercită și un control de constituționalitate, la efectul absolut al deciziilor curților constituționale, care se publică în Monitorul Oficial. În Portugalia, deciziile Tribunalului Constituțional pronunțate în recursurile formulate împotriva hotărârilor instanțelor de drept comun au doar un efect relativ.
De asemenea, în cazul unui veto constituțional formulat de Președintele portughez înainte de promulgarea legii și confirmat printr-o decizie de neconstituționalitate a Tribunalul Constituțional, Parlamentul poate trece peste această decizie cu votul a două treimi din numărul deputaților, permițând astfel Președintelui să promulge legea.
În ceea ce privește efectele în timp ale deciziilor instanțelor constituționale, efectele declarației de neconstituționalitate poate urca până la momentul adoptării sale sau poate fi stabilit un alt termen de la care hotărârea își produce efecte.
Propuneri de lege ferenda
Propunere de lege ferenda privind numirea judecătorilor Curții
În prezent Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, fiind numiți de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României, acest sistem de numire nefiind implementat la întâmplare, deoarece prin acesta s-a dorit respectarea principiului independenței judecătorilor în exercitarea mandatelor lor, astfel reducându-se riscul ca judecătorii să fie influențați de cei care îi numesc.
Luând în calcul cele spuse mai sus și ținând cont de faptul că instituția Curții Constituționale trebuie să vegheze la respectarea principiului separației puterilor în stat, contribuind decisiv la respectarea ordinii constituționale din România, consider că cooperarea puterii legislative, executive și judecătorești în numirea judecătorilor ar fi mult mai eficientă (această prevedere deja există în Constituția unor țări europene ca Bulgaria și Italia).
De asemenea există și o problemă de morală, deoarece Curtea Constituțională are un cuvânt de spus în ceea ce privește suspendarea Președintelui României (este adevărat că aceasta emite doar un aviz consultativ însă care poate influența rezultatul final), președinte care numește trei dintre judecători.
Propunere de lege ferenda privind efectele deciziilor
Consider necesar crearea unui sistem sancționator în cazul nerespectării caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Este adevărat că o sancțiune este prevăzută în legea fundamentală, deoarece „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Însă necesitatea acestei reglementări este necesară pentru evitarea, pe viitor, a unor situații deja întâlnite în țara noastră când decizii ale Curții nu au fost respectate de către ÎCCJ, motivat am putea spune, însă cu încălcarea caracterului general obligatoriu al deciziilor. Situația aceasta a existat în momentul în care ÎCCJ s-a văzut nevoită să nu respecte decizia prin care a fost declarată neconstituțională o norma de abrogare (privind infracțiunile de calomie și insultă). Aceasta s-a datorat faptului că cele două fapte (de insultă și calomie) nu au fost reincriminate, condiție absolut necesară pentru ca acestea să continuie să-și producă efectele juridice.
De aceea, pe viitor ar putea exista o prevedere expresă, pe lânga altele și una care să constate, din oficiu, neconstituționalitatea prevederilor legale luate în baza prevederilor constatate ca neconstituționale anterior. Astfel s-ar evita lacunele legislative și nu ar lăsa loc de interpretare.
Propunere de lege ferenda privind actele pronunțate de Curte
Conform art. 147 din Constituția revizuită, Curtea pronunță decizii și emite avize consultative . Prin legea de organizare și funcționare a Curții (art. 11) s-au prevăzut cinci situații pentru care aceasta își va pronunța deciziile precum și o situație de emitere a avizului consultativ. Totuși reglementările prevăzute de această lege nu se opresc aici, existând alte patru cazuri pentru care Curte va pronunța hotărâri, acte pe care lege fundamentală nu le prevede.
Deși, așa cum am mai arătat și pe parcursul acestei lucrări, hotărârile produc aceleași efecte ca și deciziile, cele care se pronunță cu privire la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului pot fi considerate mai mult niște acte de constatare și nu veritabile decizii.
Ori această situație consider că reprezintă o vulnerabilitate deoarece prin art. 11 lit. B a legii de organizare și funcționare se exced prevederile Constituției, prevederi care pot fi îndreptate prin punerea în acord a acesteia cu legea fundamentală. De asemenea ne punem întrebarea dacă această situație nu reprezintă în sine o încălcare a prevederilor Constituției și poate ne aflăm și într-o situație de lege ferenda, în sensul că neconstituționalitatea actelor normative trebuie constatate și în momentul în care se constată o depășire a limitelor stabilite de Constituție.
Putem afirma că, prin adoptarea legii de organizare și funcționare a CCR, legislativul și-a arogat singur competența de a extinde posibilitatea Curții de a pronunța și alte acte decât cele prevăzute, lucru care nu trebuie permis.
Concluzii
Începutul unei activități de control al constituționalității legilor similar cu ceea ce desfășoară în prezent Curtea Constituțională, a fost instaurat prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris ca mai apoi să fie înfăptuit pe cale pretoriană în anul 1912 în celebrul „Proces al tramvaielor” când instanțele judecătoreși au câștigat competența de a verifica concordanța legilor cu Constituția. O prevedere expresă în acest sens avem de abia în Constituția din anul 1923 prin care această competență a fost atribuită Curții de Casație și Justiție în secțiuni unite.
Pe perioda regimului comunist s-a creat doar o aparență a controlului constituționalității legilor (era exercitat doar de puterea legiuitoare), ca mai apoi în anul 1992 țara să revină la un control adevărat prin înființarea Curții Constituționale.
Prin revizuirea Constituției din anul 2003 Curții i-au fost sporite competențele iar pentru a evita neînțelegeri în ceea ce privește efectele deciziilor sale s-a prevăzut faptul că acestea sunt general obligatorii
Primele decizii ale Curții au fost pronunțate în data de 30 iunie 1992 iar până la data de 28 februarie 2015 aceasta a avut o activitate din ce în ce mai mare, având de soluționat 32707 de sesizări, dintre care cele mai multe excepții de neconstituționalitate – 31888. În urma acestor sesizări Curtea a pronunțat 15849 de acte (decizii, hotărâri, avize).
În forma sa din 1991, Constituția avea mari probleme deoarece Parlamentul avea o portiță prin care putea evita o decizie de admitere în sensul că aceasta putea fi adoptată ulterior, în forma sa nelegală, printr-o majoritate de cel puțin două treimi din numărul fiecărei camere. Este adevărat că această situație nu avut loc nicodată însă pentru a nu lăsa o astfel de vulnerabilitate, prin revizuirea din 2003 prevederea a fost înlăturată.
O altă vulnerabilitate în momentul de față este faptul că legea fundamentală prevede doar două acte pe care Curtea le poate pronunța/emite, deciziile și avizele consultative, cele din urmă fiind obligatorii doar în ceea ce privește emiterea lor și nu în ceeea ce privește respectarea, iar legea de organizare și funcționare a Curții mai prevede hotărârile ca acte ce pot fi pronunțate (acestea se comportă asemenea unor decizii deoarece și ele au ca finalitate tot respectarea Constituției și a statului de drept).
Totuși, fie că vorbim de decizii, hotărâri sau avize consultative, putem spune că acestea își produc efectele pe care legea fundamentală a țării și Legea 47/1992 i le conferă iar forța lor juridică nu poate fi contestată de nimeni.
În ceea ce privește efectele deciziilor pronunțate, așa cum reiese și din Constituția, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, deci nu retroactivează. Neretroactivitatea acestora trebuie analizată din două perspective: dacă legile sau ordonanțele nu mai sunt/sunt în vigoare la data pronunțării deciziei. În primul caz deciziile Curții urmează a se aplica tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data publicării deciziei, respectiv tuturor cauzelor care se află pe rolul instanțelor judecătorești și cărora li se aplică în continuare dispozițiile legale declarate neconstituționale, precum și, pe calea revizuirii, cauzei/cauzelor în care a fost ridicată excepția, dar care, între timp, din cauza eliminării suspendării de drept a judecării pe durata soluționării excepției au fost soluționate definitiv și irevocabil.
Pentru situația în care legile sau ordonanțele sunt în vigoare la data pronunțării deciziei Curții (situația cea mai întâlnită) eventualele prevederi neconstituționale constatate își încetează efectele pentru viitor, și putem spune că primul beneficiar al acesteia este cel care a ridicat excepția de neconstituționalitate. Bineînțeles o astfel de decizie se poate aplica numai unei situații aflate pe rolul unei instanțe de judecată sau de arbitraj comercial iar în funcție de momentul în care intervine publicarea deciziei (moment în care acestea devin obligatorii) față de soluționarea cauzei întâlnim mai mullte situații.
Înainte de revizuirea Constituției din anul 2003, Curtea a avut unele dificultăți în a pune în evidență faptul că deciziile sale urmau să producă efecte față de toate părțile aflate în conflict, deoarece nu exista o prevedere expresă în legea fundamentală. Astfel în anul 1999 printr-o decizie a sa a fost normalizată situația în sensul că numai deciziile de admitere a neconstituționalității vor produce efecte erga omnes iar numai deciziile de respingere doar între părțile aflate în conflict. Ulterior prin constituția din 2003 s-au completat dispozițiile legii fundamentale, astfel că deciziile erau general obligatorii fiind un factor de stabilitate și dezvoltare al Constituției.
Caracterul general obligatoriu al deciziilor prin care se constată constituționalitatea dispozițiilor legale criticate este în principiu ușor de aplicat, deoarece instanțele de judecată sunt obligate să le pună în aplicare chiar și în cazul în care ar exista unele neconcordanțe cu dispozițiile internaționale (în acest caz instanța de judecată are posibilitatea de a ridica o excepție de neconstituționalitate pentru care Curtea va pronunța o decizie obligatorie).
Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea dispozițiilor atacate își înceteză efectele la 45 de zile de la publicarea lor iar o eventuală nerespectare a acestora poate fi privită ca o nesocotire a legii fundamentale, faptă foarte gravă. Totuși această situație a existat când Înata Curte de Casație și Justiție nu a respectat o decizie a Curții, prin care constata că norma de abrogare a infracțiunilor de calomie și insultă a fost neconstituțională, în consecință aceste infracțiuni având forță juridică în continuare. Instanțele de judecată nu au luat în considereare decizia Curții astfel că au pronunțat hotărâri nelegale.
Deciziile interpretative ale Curții statuează că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. În această situație Curtea evită să constate neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate și încearcă să stabilească un înțeles al normei conform cu Constituția.
………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curtea Constitutionala A Romaniei Si Deciziile Sale (ID: 127251)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.