Curtea Constitutionala a Romaniei Instanta de Contencios Electoral
CAPITOLUL 1
PREZENTARE GENERALĂ A CURȚII CONSTITUȚIONALE
A ROMÂNIEI
Curtea Constituțională a României, valorificare a “modelului european”, dar și a experienței românești anterioare anului 1991
După decembrie 1989, și în România s-au reconsiderat raporturile dintre individ și societate, stat și cetățean, asigurându-se supremația drepturilor și libertăților cetățenești înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția europeană a drepturilor omului și pactele internaționale (Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și cultturale) prin abrogarea unor legi și decrete care conțineau îngrădiri ale drepturilor omului, prin consacrarea unor instituții cum ar fi: Curtea Constituțională, Contenciosul Administrativ, Avocatul Poporului.
Prin instituționalizarea Curții Constituționale, Adunarea Constituantă din 1991 a reușit să construiască o instituție practică și eficientă.
Conform prof. I.Muraru, Curtea Constituțională a României este o valorificare, la dimensiunile exigențelor timpului pe care îl trăim, a experienței românești și din alte țări, în perspectiva unei integrări organizatorice și funcționale, eficiente și viabile în structurile juridice europene potrivit pactelor, tratatelor și convențiilor la care România este parte. Trebuie menționat faptul că domeniul sau sfera de activitate precum și atribuțiile precise ale acestei instituții noi pentru sistemul românesc au fost stabilite de Legea fundamentală din 1991.
În România o precursoare a Curții Constituționale “poate” fi considerată Înalta Curte de Casație și Justiție (denumită mai târziu Curtea Supremă de Justiție). Am spus “poate” deoarece doar unele din atribuțiile Curții de Casație și Justiție au fost preluate de Curtea Constituțională (avem în vedere controlul de constituționalitate a legilor), astăzi Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție existând ca două instituții distincte și independente una față de alta.
În ceea ce privește modelul extern, Constituția noastră s-a atașat modelului european și nu celui american, model cunoscut și sub numele de “model Kelsian”.
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra acestui aspect trebuie subliniat că instituția nou creată în România a avut în vedere instituția Consiliului Constituțional francez, fără a prelua, însă absolut toate aspectele de competență ale acestei instituții; de altfel într-o primă variantă Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituție preconizase și pentru România aceeași denumire, de Consiliu Constituțional, însă până la urmă a fost preferat termenul de Curte Constituțională, folosit și în alte țări (Austria, Italia, Rusia), tocmai spre a da și mai bine expresie ideii înfăptuirii unei justiții constituționale.
Potrivit art. 144 din Constituția României, “Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”.
verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către
cetățeni;
În funcție de criteriul obiectului activității la care se referă fiecare atribuție, Curtea Constituțională exercită controlul constituționalității legilor (art. 144, lit. a)), contolul constituționalității partidelor politice (art. 144, lit. i)), controlul referendumului și inițiativei populare, ca modalitate de participare nemijlocită a corpului electoral la exercitarea puterii (art. 144, lit. g) și h)) și controlul criteriilor constituționale pentru îndeplinirea funcției de Președinte al României, activitate care cuprinde atribuțiile Curții ca judecător electoral pentru alegerile prezidențiale, cele referitoare la interimatul acestei funcții și în legătură cu suspendarea din funcție a Președintelui României (art. 144, lit. d-f).
Titlul acestei monografii fiind “Curtea Constituțională a României, instanță de contencios electoral”, în continuare vom face referire numai la una din atribuțiile Curții, cea privind alegerea Președintelui României și confirmarea rezultatului sufragiului (art. 144, lit. d)).
CAPITOLUL 2
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI ȘI
CONTENCIOSUL ELECTORAL
2.1. Rolul Curții Constituționale în cadrul alegerilor prezidențiale
La sfârșitul capitolului precedent am afirmat că în exercitarea atribuției prevăzute de art. 144 lit. d) Curtea Constituțională a României acționează ca instanță de contencios electoral; vom mai adăuga și faptul că este instanță supremă în materia contenciosului electoral.
În legătură cu această competență se pun mai multe întrebări:
De ce Curtea Constituțională este instanță de contencios electoral? Și de ce instanță supremă?
De ce numai în materia alegerilor prezidențiale are această calitate?
Pentru a răspunde la aceste întrebări vom porni de la definiția termenului contencios, mai precis de procedură contencioasă: “procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese”.
Trebuie menționat că termenul “contencios” a fost folosit pentru prima dată în sens de contencios administrativ și “delimita căile de atac jurisdicționale împotriva actelor și operațiunilor administrative de recursurile administrative obișnuite”.
Etimologic cuvântul derivă din latinescul contendere = a lupta.
Analizând în detaliu această definiție dată de “Dicționarul de neologisme al limbii române” precum și textul art. 144, lit. d) (“veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui Românie și confirmă rezultatele sufragiului”) putem concluziona un singur lucru – Curtea Constituțională a României este instanță de contencios electoral deoarece: este un organ cu caracter jurisdicțional; rezolvă conflicte de interese în materia alegerilor prezidențiale, iar rezolvarea este făcută în contradictoriu.
Adăugând la acestea prevederi ale Legii nr. 47/1992 – privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale – referitoare la faptul că împotriva hotărârilor plenului Curții nu există nici o cale de atac și faptul că nu există o instanță ierarhic superioară Curții Consțituționale automat putem afirma – Curtea Constituțională a României este instanța supremă de contencios electoral.
Anterior s-a demonstrat de ce Curtea Constituțională este instanță de contencios electoral, iar în continuare vom arăta de ce numai în materia alegerilor prezidențiale. Vom porni de la următoarea afrimație: art.144 din Constituția României enumeră nouă atribuții ale Curții Constituționale, enumerarea fiind strictă nelăsând loc de interpretări și adăugiri, iar dacă totuși ar putea să mai existe dubii textul art.12, alin.(1) din Legea nr.47/1992 – privind Curtea Constituțională a României – înlătură categoric și definitiv orice îndoială: “Curtea Constituțională poate fi sesizată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art.144 din Constituție”.
Atribuția de instanță de contencios electoral trebuie corelată cu o situație electorală (când are loc desemnarea guvernanților de către guvernați). Dintre cele nouă atribuții enumerate de Constituția României (art.144) doar în cazul alegerilor prezidențiale se poate considera că există o situație electorală, situație când electorul își definește problema electorală în legătură cu o persoană nu pentru a decide asupra unei probleme de interes general (cum este cazul referendumului sau a inițiativei populare). În consecință neexistând alte atribuții pentru Curtea Constituțională decât cele enumerate de Constituție și dintre cele enumerate numai alegerile prezidențiale constituie o situație electorală atunci numai în materia alegerilor prezidențiale Curtea Constituțională are calitatea de instanță de contencios electoral.
2.2. Distincția între contenciosul electoral și contenciosul administrativ
Afirmația făcută anterior, conform căreia termenul de contencios a fost folosit pentru prima dată în sens de contencios administrativ, ne-a îndreptățit să realizăm această comparație a celor două forme de contencios.
În societatea românească se poate vorbi de un contencios administrativ de la 11 februarie 1864, deci practica instanțelor de contencios administrativ este vastă (deși au existat perioade când aceste litigii erau de competența instanțelor de drept comun), ajungându-se astăzi la a șaptea etapă a evoluției sale.
În ceea ce privește termenul de contencios electoral, acesta a intrat în limbajul juridic după adoptarea Constituției din 1991 și implicit după organizarea Curții Constituționale a României, aceasta fiind singura instanță care soluționează, în contradictoriu, litigiile apărute în cadrul procesului de alegere a Președintelui României. Anterior anului 1990 a existat un contencios electoral, dar nu formulat astfel.
Contenciosul administrativ (potrivit legislației actuale) cuprinde totalitatea litigiilor de competența instanțelor judecătorești, dintre un organ al administrației publice, respectiv un funcționar public sau, după caz, o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de o parte, și alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public sau funcționarul public apar ca purtători ai autorității publice.
În schimb, contenciosul electoral constă în doar trei categorii de litigii:
contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii prezidențiale;
contestarea modului de soluționare a unui incident legat de campania electorală;
contestarea alegerilor prezidențiale.
Interesant de aflat este ce natură juridică au cele trei categorii de litigii. Chiar dacă într-o primă fază ar fi de natură administrativă (se atacă un act electoral) ulterior capătă natură judiciară deoarece se realizează sub forma unui adevărat proces public și contradictoriu în care instanța decide printr-o hotărâre.
Deci există mai multe instanțe de contencios administrativ care pot soluționa o diversitate de litigii și doar o instanță de contencios electoral privind alegerile prezidențiale care poate soluționa doar trei categorii de litigii.
Un alt aspect ce trebuie menționat face referire la condițiile de introducere a unei acțiuni în contencios administrativ. Acestea sunt:
actul atacat să fie administrativ;
actul să vătame un interes legitim sau un drept subiectiv;
actul atacat să emane de la o autoritate publică, inclusiv de la o structură neguvernamentală investită cu prerogativele puterii publice;
procedură administrativă prealabilă;
introducerea acțiunii într-un anumit termen.
În cazul contenciosului electoral, acestea sunt:
se atacă un act electoral sau un fapt electoral;
să fie vătămat un drept subiectiv (dreptul de a desfășura campania electorală) sau s-a încălcat o prevedere legală (înregistrarea unei candidaturi ilegale sau existența unei fraude în timpul alegerilor);
încălcarea legală poate aparține atât unei autorități câtr de drept comun), ajungându-se astăzi la a șaptea etapă a evoluției sale.
În ceea ce privește termenul de contencios electoral, acesta a intrat în limbajul juridic după adoptarea Constituției din 1991 și implicit după organizarea Curții Constituționale a României, aceasta fiind singura instanță care soluționează, în contradictoriu, litigiile apărute în cadrul procesului de alegere a Președintelui României. Anterior anului 1990 a existat un contencios electoral, dar nu formulat astfel.
Contenciosul administrativ (potrivit legislației actuale) cuprinde totalitatea litigiilor de competența instanțelor judecătorești, dintre un organ al administrației publice, respectiv un funcționar public sau, după caz, o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de o parte, și alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public sau funcționarul public apar ca purtători ai autorității publice.
În schimb, contenciosul electoral constă în doar trei categorii de litigii:
contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii prezidențiale;
contestarea modului de soluționare a unui incident legat de campania electorală;
contestarea alegerilor prezidențiale.
Interesant de aflat este ce natură juridică au cele trei categorii de litigii. Chiar dacă într-o primă fază ar fi de natură administrativă (se atacă un act electoral) ulterior capătă natură judiciară deoarece se realizează sub forma unui adevărat proces public și contradictoriu în care instanța decide printr-o hotărâre.
Deci există mai multe instanțe de contencios administrativ care pot soluționa o diversitate de litigii și doar o instanță de contencios electoral privind alegerile prezidențiale care poate soluționa doar trei categorii de litigii.
Un alt aspect ce trebuie menționat face referire la condițiile de introducere a unei acțiuni în contencios administrativ. Acestea sunt:
actul atacat să fie administrativ;
actul să vătame un interes legitim sau un drept subiectiv;
actul atacat să emane de la o autoritate publică, inclusiv de la o structură neguvernamentală investită cu prerogativele puterii publice;
procedură administrativă prealabilă;
introducerea acțiunii într-un anumit termen.
În cazul contenciosului electoral, acestea sunt:
se atacă un act electoral sau un fapt electoral;
să fie vătămat un drept subiectiv (dreptul de a desfășura campania electorală) sau s-a încălcat o prevedere legală (înregistrarea unei candidaturi ilegale sau existența unei fraude în timpul alegerilor);
încălcarea legală poate aparține atât unei autorități cât și unei persoane fizice;
nu există o procedură prealabilă;
introducerea acțiunii se face într-un anumit termen de celeritate (20 de zile pentru prima categorie de litigii, sfârșitul campaniei electorale pentru a doua categorie de litigii, iar pentru a treia categorie de litigii termenul este de 3 zile de la închiderea votării).
Diferențele dintre cele două forme de contencios sunt vizibile.
Un alt aspect se referă la hotărârile, respectiv deciziile celor două tipuri de instanțe.
Deciziile instanței de contencios administrativ sunt supuse recursului după cum urmează: pentru pricinile judecate în fond la tribunal, recursurile vor fi judecate la Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel, iar C.S.J. rămâne instanța de recurs pentru litigiile judecate în fond de Curtea de Apel.
Hotărârile instanței de contencios electoral nu sunt supuse recursului, fiind definitive .
Conform opiniei prof. A.Iorgovan, un aspect comun al celor două forme de contencios ar fi analiza acestora ca instituții ale dreptului judiciar ori a dreptului procesual civil și nu ca instituții ale dreptului administrativ respectiv drept constituțional.
La o primă vedere cele două noțiuni sunt asemănătoare: ambele constituind proceduri de rezolvare, în contradictoriu, de un organ de jurisdicție a unui conflict de interese, dar apar în domenii diferite ale vieții sociale și au trăsături specifice.
2.3. Reglementare juridică
Reglementarea juridică a unei “structuri constituționale” prezintă, evident, importanța sa. Reglementarea juridică a unei autorități publice, având în vedere Curtea Constituțională, care este un garant al supremației Constituției, trebuie realizată, în primul rând, prin chiar Constituția țarii. Curții Constituționale a României îi este consacrat întreg Titlul V al Constituției din 1991 (art. 140 – 145). Este, de asemenea, menționată și în alte articole ale Constituției: art. 77, alin. (3) referitor la constituționalitatea legii, art. 82, alin. (1) privitor la validarea alegerilor prezidențiale, art. 95, alin. (1) referitor la suspendarea din funcție a Președintelui României, art. 152, alin. (1) și (2) privind înființarea Curții Constituționale.
În baza Constituției s-a adoptat Legea nr. 47 din 18 mai 1992, modificată în 1997, iar în aplicarea Constituției și a legii organice Curtea și-a elaborat propriul Regulament de organizare și funcționare.
În calitatea sa de “judecător electoral” , Curții Constituționale îi sunt aplicabile dispozițiile articolului 144, lit. d) din Constituție : “veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului” precum și art. 27 din Legea nr. 47/1992 care preia, de fapt, textul constituțional, completând că această atribuție se realizează în condițiile Legii nr. 69/1992 privind alegerea Președintelui României.
Această normă de trimitere consacră statutul Curții de judecător al alegerilor prezidențiale.
Legea nr.69/1992 stabilește “competența exclusivă” a Curții Constituționale investită de art.2, alin.(2) să vegheze la respectarea întregii proceduri de alegere a președintelui României și să confirme rezultatele sufragiului.
În legătură cu conceptul de “veghează” folosit atât de Constituție cât și de legea organică a Curții trebuie făcute câteva aprecieri aceasta cu atât mai mult cu cât termenul “veghează” mai este folosit de legiuitorul constituant în cuprinsul art. 80, alin. (2) referitor la rolul președintelui: “președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice…”.
Dacă a veghea înseamnă “grija și starea celui care ocrotește, păzește și supraveghează o activitate”, este în permanență atent și vigilent, credem că în interpretarea conceptului constituțional trebuie să se aibă în vedere sensul larg al noțiunii, dar nu numai al noțiunii de “veghează” ci și a celei de “procedură pentru alegere”. Acestea semnifică nu numai operații tehnico-materiale sau fapte materiale și juridice, dar și prerogativa de a decide în legătură cu incidentele ce apar în cadrul alegerilor prezidențiale, până la confirmarea și prezentarea în Parlament a rezultatelor sufragiului. Acestea fiind dimensiunile atribuției de control asupra alegerilor przidențiale, obiectul controlului și tehnicile de control sunt diverse și complexe cum complexă este și procedura pentru alegerea Președintelui României.
Contenciosul electoral de care se ocupă Curtea Constituțională – după cum am mai arătat – constă în trei categorii de litigii:
contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii;
contestarea modului de soluționare a unui incident legat de campania electorală;
contestarea alegerilor.
Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi contestațiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale, operațiunile de votare etc. se soluționează de instanțele și autoritățile prevăzute de lege.
Contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale
2.4.1. Cine , când și unde poate contesta?
“Până la 20 de zile înainte de data alegerilor candidatul, partidele politice sau cetățenii pot contesta înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii; contestația se depune la Biroul Electoral Central care este obligat să o înainteze Curții, împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore” (art. 11, aln. (2) din Legea nr. 69/1992).
Deci contestația poate fi formulată numai de subiecții competiției electorale, candidați, partide politice, cetățeni fie ut singuli, fie grupați în asociații cu excluderea deci a autorităților publice și evident a străinilor ori apatrizilor, prin aceasta demonstrându-se că acest control “cunoaște caracterul popular (poate depune contestație orice persoană fizică sau juridică), fiind astfel în concordanță cu trăsăturile democratice ale sufragiului”.
În ceea ce privește termenul de 20 de zile pentru depunerea candidaturii acesta are un caracter imperativ, caracter pe care “în general”, îl au reglementările electorale, care prin natura lor, se referă nemijlocit la un interes public.
Caracterul imperativ al dispozițiilor amintite rezultă și din faptul că Biroul Electoral Central odată cu contestație , trebuie să înainteze și dosarul.
Art. 11, alin (2) din Legea nr.69 din 16 iulie 1992 nu invalidează contestația prin faptul nedepunerii ei la Biroul Electoral Central, această sancțiune fiind consacrată prin hotărârile Curții Constituționale. În ipoteza reglementată de acest articol Biroul Electoral Central nu funcționează ca “instanță de contencios electoral”, ci numai înregistrează contestații și o înaintează împreună cu dosarul spre soluționare Curții Constituționale.
2.4.2. Cine și cum poate soluționa contestația?
Conform art. 11, alin.(3) din Legea nr.69 din 1992 “Curtea Constituțională soluționează contestația în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluția este definitivă și se publică în “Monitorul Oficial al României”.
Soluționarea în 48 de ore este o caracteristică a procedurii de urgență.
Contestarea candidaturii are ca scop controlul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea electorală sau dispozițiile constituționale aplicabile.
Dispozițiile constituționale care stau la baza înregistrării unei candidaturi la funcția de Președinte al României fac referire la următoarele condiții cumulative:
candidatul să aibă drept de vot (“cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv” – art. 34, alin. (1));
candidatul să aibă cetățenie română și domiciliul în țară (“funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară” – art. 16, alin. (3));
candidatul să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic (“nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică” – art. 37, alin. (3));
candidatul să fi împlinit până în ziua alegerilor vârsta de 35 de ani – art. 35, alin. (2));
candidatul să nu fi depășit numărul mandatelor prevăzute de Constituție (“nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive” – art. 1, alin. (4)).
Neîndeplinirea uneia din aceste condiții atrage neînregisterea candidaturii.
De asemenea Curtea Constituțională urmează să hotărască și asupra respectării condițiilor instituite de Legea nr. 69/1992. Această lege prevede condițiile pentru propunerile pe care le fac partidele și formațiunile politice.
Spre deosebire de condițiile prevăzute de Constituția României din 1991 care fac referire la persoana candidatului, acestea din urmă au un caracter procedural (la prima
vedere par mai puțin importante), dar neîndeplinirea uneia dintre ele duce la neînregistrarea candidaturii respective și deci orice contestație, având ca motivație unul din aceste aspecte, va fi respinsă ca nefondată.
O primă condiție pe care trebuie să o îndeplinească propunerea de candidatură este ca aceasta “să se depună la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor” (art. 9, alin. (1) din Legea nr. 69/1992).
Art. 9, alin. (2) din Legea nr. 69/1992 spune “propunerile se fac în scris și pot fi primite dacă:
sunt semnate de conducerea partidului sau a formațiunii politice ori de conducerile acestora care au propus candidatul sau, după caz, candidatul independent;
cuprind prenumele și numele, locul și data nașterii, starea civilă și domiciliul, studiile, ocupația și profesia candidatului și precizarea că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a candida;
sunt însoțite de declarația de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată și datată de candidat, precum și de lista sau listele susținătorilor al căror număr nu poate fi mai mic de 100 000 de alegători.”
O ultimă condiție procedurală pe care trebuie să o îndeplinească propunerea de candidatură este prevăzută de art. 9, alin. (4) din Legea nr. 69/1992: “propunerea de candidatură se depune în 4 exemplare, originalul și 3 copii, din care originalul și o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un altul se înregistrează la Curtea Constituțională, iar al patrulea, certificat de președintele Biroului Electoral Central, se restituie depunătorului”.
Trebuie precizat că la Curtea Constituțională contestația se analizează numai din punctele de vedere menționate și că aceasta se pronunță “numai în drept”. Orice alte motive, ca de pildă: că respectivul candidat ar fi prea în vârstă, că nu face față funcției de Președinte al României, că nu își respectă angajamentele nu pot fi luate în considerare întrucât legea nu le-a enumerat între condițiile care împiedică înregistrarea candidaturii. Toate acestea vor fi apreciate de alegători când își vor exprima votul; aprecierile morale, politice sau chiar afective trebuie să rămână la discreția corpului electoral.
Contenciosul legat de campania electorală
2.5.1.Campania electorală ca element central al competiției pentru putere
După cum se cunoaște, autorii de drept constituțional (A.Iorgovan, I.Muraru) vorbesc despre trei actori principali ai competiției pentru putere: partidele politice, grupurile de presiune și mass-media, dar perioada de maximă încordare, de maximă tensiune o reprezintă competiția electorală, un fel de chintesență a competiției pentru putere.
Competiția electorală are, la rândul ei, un element central care este campania electorală, tocmai de aceea, în toate legile electorale sau codurile electorale sunt stabilite reguli foarte precise în ceea ce privește desfășurarea campaniei electorale.
Campania electorală este activitatea în cadrul căreia partidele și formațiunile politice, candidații, simpatizanții acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace ideile lor.
Aceasta începe cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor și se încheie cu 2 zile înaintea votării. Deci toate operațiunile desfășurate înainte de stabilirea datei alegerilor nu pot fi considerate ca făcând parte din campania electorală, acestea fiind de fapt, “gesturi electorale” menite mai mult să deruteze electoratul decât să creeze o imagine clară asupra scenei politice. Deci se poate vorbi:
o perioadă preelectorală;
o perioadă electorală activă pentru politicieni și pasivă pentru electorat;
o perioadă (2 zile înainte și în timpul votării) în care politicienii vor deveni latura pasivă, iar electoratul latura activă;
o perioadă postelectorală.
În ceea ce privește alegerea Președintelui României, art. 4, alin. (1) al Legii 69/1992 menționează: “data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică cu cel mult 60 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului președintelui în funcție sau, după caz de la data când începe să curgă termenul prevăzut de art. 96, alin. (2) din Constituție”.
2.5.2. Incidente ale campaniei electorale soluționate de Curtea Constituțională a României
Contenciosul legat de campania electorală are ca obiect contestarea modului de “soluționare de către Biroul electoral de circumscripție a unei plângeri privind
împiedicarea unui partid sau candidat de a-și desfășura campania electorală ”.
Deci, subiecții contestației nu pot fi decât partidul sau candidatul împiedicat să-și facă propaganda. Împiedicarea de care aceștia se pot plânge trebuie să fie contrară legii sau deontologiei electorale.
Nimeni deci nu s-ar putea plânge, pe această cale, că acțiunea sa de propagandă nu are succes, ci numai că ea este contracarată prin fapte nepermise.
De asemenea, nu pot face o asemenea contestație cetățenii sau organizațiile care sprijină candidatul, din moment ce nici el și nici partidul care l-a propus sau îl susține nu se plâng. În acest caz avem de a face cu un raport juridic în care atât dreptul subiectiv de a desfășura campanie electorală cât și obligația de a face contestație în cazul împiedicării exercitării acestui drept aparține uneia și aceleiași persoane/partid.
Contestațiile se soluționează de Curte, în termen de 3 zile de la înregistrare, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului.
Prin aceasta Curtea Constituțională îndeplinește un rol deosebit privind consolidarea democrației și a statului de drept. Rezolvarea unor asemenea contestații atribuie Curții Constituționale un rol deosebit, întrucât campania sau propaganda electorală
constituie neîndoielnic una din cele mai semnificative faze ale procesului electoral:
Mai întâi, ea are o deosebită importanță prin sistemul de conexiuni cu unele dintre drepturile fundamentale cetățenești: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere ș.a.;
Apoi, pentru că propaganda electorală constituie faza în care sunt prefigurate programele guvernamentale, sunt cristalizate opțiunile corpului electoral și aspirațiile acestuia, sunt evaluate critic rezultatele guvernării precedente și sunt apreciate – poate cu mai multă prudență și în contextul altor temeiuri – promisiunile viitoarei guvernări;
În fine, campania electorală constituie un barometru al valorilor democrației.
În campania electorală, ca fază distinctă a procesului electoral, partidele și candidații își prezintă programele, astfel încât electoratul să evalueze cât mai corect perspectiva acestora și astfel să se cristalizeze opțiunile.
Contestarea alegerilor și cererea de anulare
2.6.1. Votarea
După procedura de înregistrare a propunerilor de candidatură la Biroul Electoral Central, după perioada de contestare a înregistrării sau neînregistrării candidaturii, după campania electorală, în ordinea firească a operațiunilor pe care le presupune alegerea unui președinte de republică, urmează ziua alegerilor, “un adevărat moment al adevărului”. În această zi au loc o serie de operațiuni electorale care încep la secțiile de votare și se termină la Curtea Constituțională. În ordine, birourile electorale de circumscripție adună rezultatele obținute la secțiile de votare arondate întocmind procese-verbale și le comunică Biroului Electoral Central. Aceasta, după ce rezolvă eventualele contestații prin decizii definitive, încheie un proces-verbal consemnând numărul alegătorilor înscriși în liste, al celor prezenți la urne, numărul voturilor valabil exprimate și a celor nule, repartizarea voturilor pe fiecare candidat, prenumele și numele candidatului a cărui alegere a fost constatată. “Procesul-verbal și dosarele birourilor de circumscripție se înaintează cu pază militară Curții Constituționale în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar” trimis de birourile de circumscripție.
Având pe rol examinarea procesului verbal încheiat de Biroul Electoral Central, Curtea Constituțională emite apoi o hotărâre în care constată rezultatele înregistrate potrivit art. 26, alin. (1) și (2) din Legea nr. 69 din 1992 – privind alegerea Președintelui României – urmează să aducă la cunoștință publică prenumele și numele primilor doi candidați, în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur de scrutin, între care va avea loc al doilea tur de scrutin, precum și ziua votării care va fi la 2 săptămâni de la primul tur de scrutin.
2.6.2. Cererea de anulare a alegerilor
Potrivit art. 24 alin. (1), (2), (3), (4) și Legea nr. 69/1992:
“(1) – Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului, sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al 2-lea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a 3-a duminică de la data anulării alegerilor.
(2) Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele, formațiunile politice și candidații care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.
(3) Cererea poate fi admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei.
Soluționarea cererii de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoștință publică a rezultatului alegerilor.”
Contestarea alegerilor, potrivit articolului menționat, se face printr-o cerere de anulare formulată de partide sau candidați (deci are subiecte exprese și limitative) și numai dacă:
votarea sau stabilirea rezultatelor votării au avut loc prin fraudă, adică prin încălcarea cu intenție (împrumutând din penal putem spune o intenție directă) a condițiilor legale de exercitare a dreptului de vot ori privind stabilirea rezultatelor votării;
frauda este de natură să modifice atribuirea mandatului sau ordinea candidaților la al doilea tur de scrutin;
frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parțial însuși contestatarului;
cererea de anulare a fost depusă la Curte în cel mult 3 zile de la închiderea votării înscris motivat și împreună cu dovezile pe care se sprijină. Deci avem de a face cu un termen imperativ și de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere ori suspendare.
Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală care, pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie “caracteristică”, adică numai privind votarea și stabilirea rezultatelor votării, “calificată”, în sensul de a modifica atribuirea mandatului sau ordinea candidaților la al doilea tur de scrutin, precum și “neimputabilitatea” celui ce o invocă.
Condițiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea destabilizării alegerilor și a sancționării cetățenilor ce au votat onest, de către o minoritate abuzivă și pentru un motiv semnificativ. Alegerile nu reprezintă un scop în sine, ci vizează constituirea autorităților reprezentative ale statului. Ar fi un ultragiu adus corpului electoral ca voința sa liber exprimată și suverană să fie înfrântă, deși semnificația ei privind preferințele alegătorilor este indiscutabilă.
Curtea Constituțională trebuie să soluționeze cererea până la data la care, potrivit legii, rezultatul alegerilor urmează să fie adus la cunoștință publică.
Anularea este o măsură irevocabilă și cu consecințe extrem de complexe, fiind înscrisă într-un sistem riguros de exigențe, care privesc motivele anulării, subiectele care o pot cere, termenul în care pot să o ceară.
Hotărârea de validare a alegerilor prezidențiale
În ordinea logică a operațiunilor pe care le presupune alegerea Președintelui României, după ziua alegerilor și după perioada în care poate fi formulată cererea de anulare a acestora are loc operațiunea în care “Curtea Constituțională publică rezultatul alegerilor în presă și în “Monitorul Oficial al României” pentru fiecare tur de scrutin și validează rezultatul alegerilor pentru președintele ales”, mai precis are loc confirmarea rezultatelor sufragiului prezidențial.
Curtea Constituțională confirmă rezultatele alegerilor pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central. Confirmarea cuprinde două operațiuni distincte și succesive: constatarea rezultatelor și, dacă este cazul, precizarea candidaților între care va avea loc cel de-al doilea tur de scrutin și a datei viitoarelor alegeri și cea de-a doua operațiune, de validare a alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obținut votul majorității absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate.
De remarcat faptul că s-a folosit noțiunea de “confirmă rezultatele scrutinului”, aceasta pentru că organismul care validează alegerea Președintelui României – în speță Curtea Constituțională a României – nu este în drept să se pronunțe decât în ceea ce privește legalitatea operațiunilor electorale, Curtea Constituțională nu declară ales pe candidatul
care a obținut cele mai multe voturi.
Fiecare dintre aceste operațiuni de confirmare a rezultatului alegerilor se face de către “plenul Curții printr-o hotărâre adoptată cu votul majorității judecătorilor Curții”; de fapt “un act de validare ce se întocmește în trei exemplare, din care unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82, alin. (2) din Constituția României, unul rămâne la Curtea Constituțională, iar al treilea se înmânează candidatului ales”.
Deci Curtea Constituțională dă o hotărâre de validare care este definitivă, aduce la cunoștință publică rezultatul și validează candidatul ales.
Efectele hotărârii de validare sunt următoarele:
dobândirea mandatului de către cel ales;
obligația acestuia să depună jurământul în ședință comună a celor două camere ale Parlamentului (iar Parlamentul adoptă o declarație);
exercitarea efectivă a mandatului din momentul depunerii jurământului.
De fapt la sfârșitul alegerilor prezidențiale, Curtea Constituțională pentru exercitarea atribuției reglementată de art. 144, alin. (1), lit. d) din Constituția României adoptă două hotărâri distincte:
o primă hotărâre constată alegerea unui anume candidat în funcția de Președinte al României;
o altă hotărâre validează alegerea respectivului candidat.
Potrivit uzanței președintele a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională păstrează această calitate până la depunerea jurământului în Parlament de către președintele nou ales.
Validarea este un lucru firesc în cazul alegerii unui organ de stat prin vot universal egal, direct și secret. Este necesar să se verifice că cel ales îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a ocupa funcția (demnitatea) respectivă, că toate fazele și operațiunile electorale (depunerea candidaturii, campania electorală, votarea propriu-zisă, stabilirea rezultatelor votării) s-au desfășurat în strictă conformitate cu legea. Validarea care se realizează, de regulă, cât privește deputații și senatorii, apare ca măsură firească și pentru șeful de stat atunci când și acesta este ales prin vot universal, egal, direct și secret.
Validarea alegerii Președintelui României a fost încredințată prin Constituția din 1991 special constituit – Curtea Constituțională.
Dacă în cazul parlamentarului, fiecare cameră își alege, în prima sesiune (de constituire) câte o comisie de validare, în cazul șefului de stat o asemenea soluție nu este posibilă, șeful statului fiind un organ unipersonal. S-a impus deci stabilirea unui organism care să se bucure de independență și autoritate profesională și morală și care poate să asigure obiectivitatea aprecierii legalității unui act politico-statal de așa importanță, cum este alegerea șefului de stat.
Caracterul specializat al contenciosului electoral
Din cele prezentate în secțiunile anterioare, coroborate cu dispoziții din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României precum și cu dispoziții din legile electorale, dar și cu dispoziții civile, putem concluziona fără teamă de a greși – contenciosul electoral privind alegerea Președintelui României are un caracter specializat. De fapt aspectele pe care le vom prezenta în continuare pot constitui fundamentul unui viitor cod de procedură contencioasă electorală. Deși majoritatea problemelor de ordin procedural împreună cu soluțiile adecvate rezultă din hotărârile Curții vom prezenta în continuare numai aspectele teoretice urmând apoi o secțiune consacrată exclusiv practicii Curții Constituționale în materia alegerilor prezidențiale.
Ceea ce ne îndreptățește să acordăm caracter specializat contenciosului electoral sunt următoarele:
are loc numai în fața Curții Constituționale în calitate de judecător electoral;
Curtea Constituțională se pronunță “numai în drept”;
termenele de formulare a contestațiilor precum și forma acestora dau caracterul public al procedurii electorale;
procedura jurisdicțională în fața Curții are un caracter de urgență;
modul de soluționare a litigiului se face printr-o hotărâre definitivă.
Există conflict de competență între Curtea Constituțională a României și alte organe judiciare în materia alegerilor prezidențiale?
Afirmația făcută anterior conform căreia contenciosul electoral are loc numai în fața Curții Constituționale în calitate de judecător electoral (judecător electoral suprem) vom încerca să o justificăm. Plecăm de la ideea că ar exista un conflict de competență între Curtea Constituțională și alte organe constituționale.
În sensul art. 16 din Legea nr. 47/1992 – privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României – “procedura jurisdicțională prevăzută în legea organică a Curții se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale.” Dacă normele comune de procedură civilă devin aplicabile în această situație atunci devin aplicabile și dispozițiile art. 22, alin. (3) din Codul de procedură civilă conform cărora “poate exista chiar conflict de competență între instanțele judecătorești și alte organe cu activitate jurisdicțională”.
Apoi, prin Constituție și prin legea organică, structural a fost articulat un sistem de jurisdicție cu natură juridică diferită, dar aparținând aceluiași sistem chemat să rezolve problemele de contencios electoral, și în interiorul acestui sistem funcționează, bineînțeles, declinarea de competență.
Dar aceste dispoziții nu sunt compatibile cu cele din legea organică a Curții: “Curtea este independentă față de orice altă autoritate publică” (art. 1, alin. (2)) și “este singura în drept să hotărască asupra competenței sale” (art. 3, alin. (2)). Dacă există un conflict de competență între Curte și un alt organ (fie instanță, fie Biroul Electoral Central), atunci ar trebui să existe un organ supraordonat Curții Constituționale care ar deveni autorul regulatorului de competență, dar Curtea Constituțională fiind independentă un asemenea organ nu există. La acestea adăugăm prevederile art. 2, alin. (2) din Legea nr. 69/1992 – privind alegerea Președintelui României – “Curtea Constituțională, potrivit art. 144, alin. (1), lit. d) din Constituție, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatul sufragiului”. Din formularea acestui articol reiese clar că numai Curtea Constituțională poate face acest lucru și că nu există o altă autoritate publică sau privată cu care poate intra în conflict de competență, de asemeni nu există un organ superior.
Conform căreia afirmația – între Curtea Constituțională și un alt organ există un conflict de competență în materia alegerilor prezidențiale – nu este valabilă, iar contenciosul electoral are loc numai în fața Curții Constituționale.
2.8.2. Curtea Constituțională se pronunța “numai în drept”
Curtea Constituțională exercită controlul (oricare din formele sale) asupra alegerilor prezidențiale, numai dacă este sesizată, deci în vederea soluționării unui conflict de interese legat de aplicarea procedurii legale pentru desfășurarea alegerilor, în consecință contenciosul electoral nu poate privi calificări politice sau actele de propagandă electorală, ci numai respectarea condițiilor legale de realizare a competiției electorale, inclusiv în ceea ce privește rezultatele acesteia.
Într-un stat democratic și pluralist, condiția esențială pentru ca alegerile să fie libere și oneste este asigurarea legalității alegerilor și mai adăugăm noi, poate ca o viitoare soluție, depolitizarea persoanei ce candidează la președinție. De aceea, Curtea ca judecător electoral, nu se poate pronunța decât asupra problemelor de drept, altminteri s-ar substitui partidelor și ar împieta asupra libertății politice a campaniei electorale. Constant și cu totul întemeiat, Curtea Constituțională a dat expresie principiului – consacrat de altfel legal – că ea se pronunță “numai în drept”. Într-adevăr art. 29 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României” precizează: “Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept.”
2.8.3. Termenele de formulare și forma contestației
Disciplina alegerilor, ca urmare a caracterului de drept public al procedurii electorale, impune ca termenele pentru formularea contestațiilor să fie de decădere, neputând fi astfel nici întrerupte, nici suspendate 20 de zile înainte de data alegerilor în ceea ce privește candidaturile, sfârșitul campaniei electorale în ceea ce privește incidentele produse în desfășurarea acesteia, 3 zile de la data scrutinului, în ceea ce privește anularea alegerilor. De altfel, art. 26 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României” precizează: “odată sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului.” Calculul acestor termene este pe zile pline, considerându-se atât ziua în care încep, cît și aceea în care se sfârșesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare potrivit art. 86, alin. (1) din Legea nr. 68/1992 – privind alegerea Camerei Deputaților și a Senatului. Acest mod de calcul este în concordanță cu cel privind procedura electorală.
Caracterul de drept public al procedurii electorale este valabil și în cazul formei scrise și motivate pe care trebuie să o îmbrace contestațiile adresate Curții constituționale, toate sub sancțiunea nulității.
Curtea a decis că, în conformitate cu dispozițiile înscrise în art. 36, alin, (5) din Legea nr. 68/1992 – privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului – precum și cu alte prevederi ale acestei legi “forma scrisă a contestației este o condiție de validitate”.
Potrivit opiniei unui reputat specialist în materie, Ion Deleanu: dacă contestația este formulată oral în fața Biroului Electoral Central și dacă cuprinde elementele arătate de art.36, alin. (5) din Legea nr. 68/1992 atunci “forma scrisă a contestației este acoperită”.
2.8.4. Caracterul de urgență al procedurii electorale
Procedura jurisdicțională în fața Curții are un caracter de urgență: termenele sunt de 48 ore în cazul contestațiilor privind candidatura, 3 zile în cazul celor privind propaganda electorală, până la data aducerii la cunoștință publică a rezultatului alegerilor în ceea ce privește cererea de anulare a acestora; iar potrivit art. 52 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”: “În situații excepționale, când urgența se impune, președintele Curții Constituționale poate dispune ca termenele prevăzute să fie mai scurte.”
Ținând seama de urgență, judecata se poate face fără citarea părților. În legătură cu acest aspect două observații credem că pot fi îngăduite:
ținând seama de semnificațiile și implicațiile contenciosului electoral, de faptul că principiul contradictorialității și al dreptului la apărare sunt de ordin public, ca și faptul că “citarea în fața Curții se poate face și telefonic sau prin telegramă, telex ori telefax”, cu condiția doar ca pe conceptul de citare să se facă mențiunea despre procedeul folosit, data și ora comunicării (art.16, alin.ultim din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”);
judecata în asemenea condiții trebuie să se întemeieze pe un text explicit, actuala reglementare fiind contradictorie.
În toate cazurile având în vedere rolul constituțional al Ministerului Public, judecata se poate face cu participarea acestuia. Deși nici art.17, art.24 din Legea nr.69/1992 și nici art.27 din Legea nr.47/1992 nu cuprind o mențiune expresă cu privire la obligativitatea participării reprezentantului Ministerului Public majoritatea specialiștilor în materie susțin participarea Ministerului Public deoarece:
Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales sunt drepturi fundamentale, iar garantarea cu maximă eficacitate a exercitării lor reprezintă condiția iminentă a funcționării unui sistem politic democrat;
Normele electorale sunt – cum însăși Curtea le-a calificat adeseori – norme de ordine publică;
Potrivit art.130, alin.(1) din Constituția României, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenești.
În ceea ce privesc dispozițiile din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”, art.19, alin.(3) spune: “la ședințele în plen participă în mod obligatoriu magistratul-asistent desemnat de președinte, iar în cazurile prevăzute de lege reprezentantul Ministerului Public”.
Un alt aspect ce merită menționat și la care vom reveni este cel referitor la dispozițiile art. 581, Cod de procedură civila; în legătură cu acest aspect prof.Deleanu afirmă: “orice motive ar fi stat la baza acestei analogii – urgența, judecata fără citarea părților s-ar fi putut întemeia pe alte dispoziții legale, mai ales că hotărârea Curții abordează fondul unui drept electoral și nu al unui drept fundamental”.
2.8.5. Soluționarea litigiului
Modul de soluționare al litigiului precum și forma pe care o îmbracă hotărârile Curții țin de asemenea de caracterul specializat al contenciosului electoral în materia alegerilor prezidențiale.
Soluționarea litigiului se face printr-o hotărâre, adoptată în plen cu votul majorității judecătorilor Curții (potrivit art. 28 din Legea nr. 47/1992 – legea organică a Curții), iar conform art. 4 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”:
“plenul Curții îndeplinește atribuțiile, care potrivit legii, se pot realiza numai prin acte adoptate cu votul majorității judecătorilor.”
“termenul de soluționare este de 30 de zile de la sesizarea” (art. 11, alin. (1) din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”), iar “deliberarea se face în secret” și la ea “vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri” (art. 30, alin. (1) din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României”).
De asemenea hotărârea Curții este definitivă publicându-se în “Monitorul Oficial al României”, partea I, și nu poate fi desființată prin nici o cale de atac, indiferent de natura ei, spre deosebire de hotărârile instanțelor judecătorești supuse căilor de atac.
Și hotărârile Curții sunt supuse recursului, dar abilitată să-l rezolve este tot Curtea Constituțională neexistând o altă instanță superioară (deși acest aspect nu a făcut obiectul practicii Curții Constituționale).
Practica Curții Constituționale a României în calitate de instanță de contencios electoral
Dacă în secțiunile anterioare am încercat să realizăm o imagine clară asupra contenciosului electoral realizat de Curtea Constituțională, dar din punct de vedere teoretic în această ultimă secțiune a monografiei (pe care o considerăm, de fapt, cea mai importantă) vom încerca să justificăm afirmațiile făcute anterior cu exemple concrete, mai precis prezentând cazuri în care Curtea Constituțională a acționat ca instanță de contencios electoral.
De la 28 august 1992 când a pronunțat prima sa hotărâre și până în prezent Curtea Constituțională și-a creat o practică vastă, avem în vedere numai hotărârile pronunțate în anii electorali (43 de hotărâri în 1992, iar în 1996 peste 70 de hotărâri). Exceptând hotărârile prin care Curtea și-a declinat competența toate celelalte contestații au fost respinse.
Am crezut de cuviință că cel mai bun criteriu de prezentare a practicii Curții Constituționale în calitate de judecător electoral suprem este cel al obiectului contestației. Astfel, obiectul contestației l-a constituit:
contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale (cu unul din aspectele larg dezbătute – candidatura lui Ion Iliescu);
contenciosul legat de campania electorală;
contestarea alegerilor și cererea de anulare;
hotărârile de validare a alegerilor;
caracterul specializat al contenciosului electoral (cu toate cele cinci aspecte), așa vor fi tratate și în continuare, bineînțeles cu aspectele ce interesează aici.
De asemenea vor fi amintite și alte aspecte des întâlnite în practica Curții Constituționale a României, cum ar fi:
actul de sesizare al Curții să fie numit contestație;
declinarea competenței Curții;
formularea contestațiilor în anulare;
cererea de publicitate a dezbaterilor;
cererea de recuzare a judecătorilor ș.a..
Practica Curții Constituționale a României în materia înregistrării
sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale
Majoritate covârșitoare a contestațiilor au avut ca obiect fie neînregistrarea, fie înregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României. Contestațiile au fost introduse de cetățeni, candidați, partide sau alte formațiuni politice. În general, soluția de respingere s-a pronunțat pentru că sesizarea s-a dovedit a fi “nefondată”, “netemeinică” sau “tardivă”.
Hotărârea nr. 1 din 28 august 1992 a fost pronunțată în soluționarea contestației de neînregistrare de către Biroul Electoral Central a candidaturii lui Cihorean Jurca Gheorghe: “în motivarea contestației se arată că un candidat independent nefiind subvenționat de nimeni, nu are posibilitatea de a strânge 100 000 semnături de la susținători astfel încât urmează să nu se aplice dispozițiile art. 3, alin. (2) din Legea nr.69/1992 – privind alegerea Președintelui României”. Curtea a respins contestația considerând că hotărârea Biroului Electoral Central de neînregistrare a acestei candidaturi este legală.
Neînregistrarea candidaturii domnului Bucur-Volk Petru de către Biroul Electoral Central face obiectul Hotărârii nr.3/1 septembrie 1992. Motivarea era aceea că propunerea nu este însoțită de lista susținătorilor în condițiile art. 3, alin. (2) din Legea nr. 69/1992 – privind alegerea Președintelui României – deoarece această cerință nu este prevăzută în Constituția României și în consecință trebuie înlăturată. Curtea a respins contestația ca nefondată deoarece în cadrul contenciosului electoral pentru alegerile prezidențiale ea urmează să hotărască numai cu privire la modul în care sunt respectate prevederile legale și celelalte condiții pentru alegerea Președintelui României instituite de Legea nr. 69/1992.
Au existat și contestații împotriva înregistrării de către Biroul Electoral Central a unei candidaturi, cea a lui Mircea Druc în motivarea contestației se spune că acesta nu poate candida deoarece are dublă cetățenie și contravine art. 16, alin (3) din Constituția României. Această contestație a fost respinsă (nu s-a putut face dovada că Mircea Druc era și cetățean al Republicii Moldova) și s-a pronunțat Hotărârea nr.5/ 3 septembrie 1992.
S-au înregistrat mai multe contestații împotriva candidaților Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Caius Traian Dragomir, invocându-se diferite motive, altele decât cele care ar contraveni reglementărilor constituționale în vigoare. Astfel s-au contestat: rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în timpul manifestărilor din 13-15 iunie 1990, poziția lui Emil Constantinescu privind privatizarea totală a agriculturii și economiei, programul electoral al lui Caius Traian Dragomir care susținea capitalismul (total depășit). Curtea Constituțională a respins contestația motivând că acestea nu reprezintă impedimente în sensul dispozițiilor legale. Autoritatea de justiție constituțională a apreciat că, eventual, aceste motive ar putea fi apreciate de electorat. Semnificative sunt: Hotărârea nr.8/ 4 septembrie 1992, Hotărârea nr.29/ 9 septembrie 1992, Hotărârea nr.32/ 9 septembrie 1992.
În 1996 hotărârile Curții Constituționale au îmbrăcat aproape același aspect, ceea ce atrage atenția (bănuim că și în anul electoral 2000 va fi un subiect amplu dezbătut) este cel al înregistrării candidaturii lui Ion Iliescu. Majoritatea contestatarilor au motivat că până la 3 noiembrie 1996 (data alegerilor) persoana sus menționată a îndeplinit două mandate:
perioada 20 mai 1990 – 30 octombrie 1992 (20 mai 1990 – 7 decembrie 1991 în aplicarea Decretului-lege nr.2/27 decembrie 1989 și Decretului-lege nr. 92/14 martie 1990 și 8 decembrie 1991- 30 octombrie 1992 în aplicarea Constituției din 1991);
30 octombrie 1992- până la depunerea jurământului de președintele ales la 3 noiembrie 1996 (mai precis la 17 noiembrie 1996 – data celui de-al doilea tur de scrutin).
Justificarea dată de Curte, bineînțeles cea legală, este următoarea:
“Art.15, alin. (2) din Constituția României specifică “legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile”, deci prevederile art.81, alin (4) sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituției din 1991 și ar atribui mandatului constituțional de Președinte al României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art.81, alin. (4). Principiul aplicării imediate a Constituției impune ca aceste dispoziții să privească numai mandatele de Președinte al României îndeplinite sub imperiul Constituției din 1991 întrucât nu pot fi.
extinse la funcția președințială anterioară care nu cuprindea o asemenea limitare.“
Deci perioada dintre 8 decembrie 1991 și alegerile din septembrie 1992 ar fi primul mandat în succesiunea celor două mandate permise de art.81, alin. (4) din Constituția României, de unde ar rezulta că până la data de 3 noiembrie 1996 (respectiv 17 noiembrie), Ion Iliescu ar fi îndeplinit un mandat și jumătate și legal ar mai avea dreptul la 2 ani dintr-un mandat. Dar art.151, alin. (1) din Constituția României spune: “instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi”. Prin alegerile din 1992, organizate înlăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției prevăzut de art.80, alin. (2) combinat cu art.99 din Decretul-lege nr.92/1990 aceste instituții (Parlamentul, Președintele României, instanțele judecătorești, ș.a.) s-au constituit pentru prima dată ca instituții noi.
Toată această justificare aparținând Curții Constituționale are un singur scop: să demonstreze că înregistrarea de către Biroul Electoral Central a candidaturii domnului Ion Iliescu pentru alegerile din 1996 este legală. Această cauză a fost pe rol și pentru hotărârile nr.2,3,4/9 septembrie 1996, hotărârile nr. 9,11/11 septembrie 1996, hotărârea nr.13/13 septembrie 1996.
Ca o divagație, adăugăm că: la alegerile din 2000 domnul Ion Iliescu va putea candida fără a încălca dispozițiile art. 81, alin. (4) din Constituția României, el îndeplinind până la acea dată un singur mandat.
Multe hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională în 1996 au vizat soluționarea unor contestații întemeiate nu pe impedimente juridice: hotărârile nr.21,24/19 septembrie 1996, hotărârile nr.27,28/20 septembrie 1996.
Obiectul contestațiilor, prin referire la nesocotirea unor dispoziții constituționale, imprimă litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului electoral, Curtea garant al supremației Constituției trebuie să se raporteze la dispozițiile constituționale nu la cele ale unor acte subsecvente și inferioare acestora.
2.9.2. Practica Curții Constituționale a României în materia litigiilor apărute în campania electorală
Interesant este faptul că nu putem discuta despre o practică a Curții Constituționale în această materie. Soluționările birourilor electorale de circumscripție a plângerilor privind împiedicarea unui partid sau candidat de a-și desfășura campanie electorală nu au făcut obiectul contestațiilor adresate Curții Constituționale. Justificările acestui fapt sunt multiple, în funcție de viziunea celui care le face; noi oprindu-ne doar la un singur aspect: numărul restrâns al subiecților ce pot formula această contestație. De remarcat că se preferă doar implicarea presei în aceste litigii.
Se pare că în această situație, “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor” (art.30, alin (1) din Constituția României) a funcționat perfect.
Practica Curții Constituționale a României în materia contestării alegerilor
Contestarea alegerilor se poate face printr-o cerere de anulare a alegerilor; de remarcat faptul că nu mai avem în vedere o “contestație” ci o cerere. Condițiile de formulare a unei cereri sunt mult mai restrictive decât în cazul contestației: o încălcare a unei prevederi legale nu mai este suficientă, trebuie să existe fraudă electorală, o faptă caracteristică, calificată și neimputabilă celui ce o formulează. Poate aceasta este și cauza numărului scăzut de cereri de anulare cu care s-a confruntat Curtea Constituțională în perioada alegerilor din 1992 și 1996 și interesant este faptul că toate au fost respinse. Acesta poate fi interpretat ca un lucru bun: atât timp cât în societatea românească nu s-a ajuns la săvârșirea unor astfel de fapte putem crede că încă suntem pe drumul cel bun.
Pe 1 octombrie 1992, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu o cerere de anulare a alegerilor prezidențiale și parlamentare dintr-o anumită circumscripție. Motivarea era aceea a existenței a numeroase voturi nule, pachete de buletine de vot ștampilate cu tuș de altă culoare, lipsa listelor permanente la unele secții și înscrierea persoanelor respective pe listele speciale.
Cererea ce a stat la baza hotărârii a fost formulată de o filială a unei coaliții electorale nu de un partid sau de o formațiune politică și a fost introdusă după scurgerea termenului de 3 zile de la închiderea votării. Totuși examinând-o în fond, Curtea a calificat cererea ca neîntemeiată interpretând – de asemenea corect – dispozițiile art.24, alin. (1) din Legea nr. 69/1992. Or, dacă Curtea a constatat mai întâi tardivitatea cererii, examinarea ei în fond era inutilă. Instanța poate aborda faptul litigiului numai dacă ea este legal învestită. Tocmai că s-a procedat astfel, adică paradoxal, soluție de respingere a cererii de anulare fără indicarea motivului – tardivitate sau netemeinică – nu poate fi o sursă de ambiguități.
De asemenea a mai existat o cerere de anulare, dar introdusă și ea tardiv.
În ceea ce privesc alegerile din 1996, atât la sfârșitul primului tur de scrutin (3 noiembrie) cât și la sfârșitul celui de-al doilea tur de scrutin (17 noiembrie) nu s-a înregistrat nici o cerere de anulare a alegerilor.
2.9.4. Practica Curții Constituționale a României în materia confirmării alegerilor
După cum s-a mai spus, Curtea Constituțională confirmă rezultatul alegerilor pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central.
Într-o primă fază, Curtea Constituțională constată rezultatul alegerilor și, dacă este cazul (practica electorală a anilor 1992 și 1996 a demonstrat acest lucru) precizarea candidaților între care va avea loc cel de-al doilea tur de scrutin și a datei când acesta va avea loc.
Astfel Hotărârea nr. 37/ 4 octombrie 1992 precizează “având pe rol examinarea procesului verbal încheiat de Biroul Electoral Central la data de 4 octombrie 1992 și a dosarelor birourilor electorale de circumscripție privind rezultatele alegerilor din 27 septembrie 1992 – pentru funcția de Președinte al României”. Curtea Constituțională hotărăște: “al doilea tur de scrutin va avea loc între Ion Iliescu și Emil Constantinescu pe 11 octombrie 1992”.
După al doilea tur de scrutin Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 41/15 octombrie 1992 în care “constată că domnul Ion Iliescu este ales în funcția de Președinte al României, întrunind cel mai mare număr de voturi”.
În anul 1996, aceeași situație, Curtea Constituțională a pronunțat câte o hotărâre după fiecare tur de scrutin: Hotărârea nr. 74/ 8 noiembrie 1996 – după primul scrutin și Hotărârea nr. 76/ 21 noiembrie 1996 – după al doilea tur de scrutin.
Cea de a doua operațiune pe care o îndeplinește Curtea Constituțională în cadrul “confirmării alegerilor” este cea de validare a alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obținut votul majorității absolute a corpului electoral sau (este cazul nostru) la al doilea tur de scrutin a obținut cele mai multe voturi valabil exprimate.
Validarea are loc printr-o hotărâre ce se publică în “Monitorul Oficial al României”, aceasta se publică nu numai pentru că actele Curții Constituționale sunt date publicității ci este expresia democratismului justiției constituționale, iar regula publicității candidaturii este condiția primară a valorificării ei prin sufragiu.
Până în prezent există două hotărâri de validare a Președintelui României: Hotărârea nr. 42/ 15 octombrie 1992 și Hotărârea nr. 77/ 22 noiembrie 1996.
Hotărârea de validare are o formă standard, astfel:
“Curtea Constituțională
în numele legii
HOTĂRĂȘTE
Validează alegerea domnului Ion Iliescu /Emil Constantinescu în funcția de Președinte al României.
Hotărârea se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82, alin. (2) din Constituția României și se înmânează candidatului ales.
Hotărârea este definitivă și se publică în “Monitorul Oficial al României”, partea I.
Această operațiune de validare a Președintelui României, pe care o înfăptuiește Curtea Constituțională echivalează, de fapt, cu un prejurământ al Președintelui României.
2.9.5. Aspecte din practica Curții Constituționale a României ce justifică afirmația de caracter specializat al contenciosului electoral
În primul rând, având caracter specializat, contenciosul electoral în materia alegerilor prezidențiale are loc numai în fața Curții Constituționale. Vom exemplifica cu un caz când contestația nu a fost depună la Biroul Electoral Central ca apoi să meargă la Curtea Constituțională ci direct la aceasta, încălcându-se dispozițiile art. 11, alin. (2) din Legea nr. 69/1992.
Deși, în această situație putea pur și simplu să nu soluționeze cazul, lăsându-l în seama altor autorități, știindu-se că această autoritate nu există, Curtea Constituțională s-a sesizat din oficiu. Este cazul Hotărârii nr.4 / 1 septembrie 1992.
De asemenea, în cazul contestației care a stat la baza pronunțării Hotărârii nr.13 / 13 septembrie 1996 s-a pus problema transmiterii acesteia instanței de Contencios Administrativ, dar s-a motivat “singura autoritate competentă este Curtea Constituțională”.
Într-o altă cauză, autorul sesizării a cerut Curții să constate nesoluționarea de către
Curtea Supremă de Justiție a recursului introdus la această instanță, Curtea Constituțională a reținut corect că cererea referitoare la activitatea Curții Supreme de Justiție nu intră în competența sa de soluționare (Hotărârea nr. 39/ 7 octombrie 1992).
Art. 29 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României” conform căruia “Curtea nu statutează decât asupra problemelor de drept” este des întâlnit în motivarea hotărârilor: Hotărârea nr. 10/ 7 septembrie 1992 Hotărârea nr. 18/ 7 septembrie 1992, Hotărârea nr. 1/8 septembrie 1996 , Hotărârile nr. 21,22,23/ 19 septembrie 1996.
De câte ori Curtea a respins contestațiile motivând că acestea nu conțin impedimente juridice și că acestea vor fi apreciate de corpul electoral, întotdeauna se încheia spunând: “Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept” sau în Hotărârea nr. 1/ 8 septembrie 1996 “… fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanță cu aceasta.” Orice altă interpretare fiind neconstituțională, nu poate fi reținută, chiar dacă sub aspect literal, textul ar permite-o deoarece art. 29 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României “ precizează explicit și imperativ “Curtea nu statutează decât asupra problemelor de drept”.
O altă trăsătură a contenciosului electoral ce justifică afirmația de caracter specializat este cea a termenelor prevăzute pentru exercitarea căilor de atac, acestea nefiind susceptibile de întrerupere sau suspendare, nici de repunere în termen.
Hotărârea nr. 36/ 4 octombrie 1992, Hotărârea nr. 38/ 7 octombrie 1992 de care am mai discutat sunt semnificative în acest sens și ușor de înțeles ce importanță are termenul de formulare a unei contestații sau cereri.
De asemenea și forma scrisă pe care ar trebui să o îmbrace contestațiile a constituit subiectul pe marginea căruia s-au pronunțat mai multe hotărâri.
Astfel Hotărârea nr.2/1 septembrie 1992 s-a pronunțat având pe rol soluționarea unei contestații orale. Curtea “constatând că formularea contestației nu s-a făcut în condițiile prevăzute de lege, respectiv în forma scrisă cu indicarea prenumelui, numelui contestatarului, a semnăturii precum și a temerilor de fapt și de drept” a respins contestația deoarece nu a întrunit condițiile prevăzute de lege.
Un alt aspect des surprins în hotărârile Curții este cel privitor la caracterul de urgență pe care îl are procedura jurisdicțională în fața Curții. Ținându-se seama de urgență, judecata s-a făcut, de cele mai multe ori, fără citarea părților și tocmai acest aspect a dus la nenumărate discuții. Astfel s-a cerut anularea Hotărârii nr. 1/ 8 septembrie 1996 “deoarece contestatarul nu a fost prezent”. În acest caz Curtea a pronunțat Hotărârea nr.25/20 septembrie 1996 menționând “s-a decis soluționarea contestației fără citarea contestatarului, potrivit procedurii legale referitoare la soluționarea contestării candidaturilor la funcția de Președinte al României având în vedere caracterul său de incident procedural în cadrul contenciosului electoral și ținând seama de cerința legală a rezolvării litigiilor în domeniul electoral, cu respectarea termenelor prevăzute de legea organică a Curții Constituționale și de Legea nr. 69/1992”.
Tot ca rezultat al procedurii de urgență judecata se poate face fără participarea reprezentantului Ministerului Public. Chiar prima hotărâre pronunțată de Curte s-a făcut fără participarea în instanță a procurorului și a magistratului-asistent.
În celelalte cazuri însă, mai puțin situațiile când Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra rezultatelor privind alegerile prezidențiale – de la primul și al doilea tur de scrutin – precum și în legătură cu validarea alegerii , prezența procurorului în instanță a fost asigurată, acesta punând concluzii în fond. Această ultimă soluție este cea corectă. De foarte multe ori, când era vorba de “urgență” sau “judecata fără citarea părților” Curtea și-a întemeiat argumentele pe dispozițiile art. 581 Cod de procedură civilă ceea ce a atras nemulțumirea mai multor autori în domeniu.
Hotărârea nr.1/28 august 1992 conform părerii profesorului Ion Deleanu “s-ar fi putut întemeia pe alte dispoziții legale deoarece acum este abordat fondul unui drept electoral și acest drept nu s-ar păgubi prin întârziere, iar măsurile luate de Curte nu pot fi considerate vremelnice în cazuri grabnice”.
De asemenea și Hotărârea nr.3/1 septembrie 1992 se întemeiază pe aceeași dispoziție legală civilă.
De remarcat faptul că în practica anului 1996 Curtea a continuat să invoce prevederile art. 581, alin. (3), Cod de procedură civilă (Hotărârea nr.36/27 septembrie 1996).
Faptul că hotărârile sunt definitive și nu pot fi desființate prin nici o cale de atac,
indiferent de natura ei a fost întărit de nenumărate ori prin practica Curții Constituționale.
Prin Hotărârea nr.38/4 octombrie 1996 s-a respins o contestație în anulare statornicindu-se că “împotriva hotărârilor Curții emise pentru soluționarea contestațiilor privind înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi nu există nici o cale de atac”.
Hotărârea s-a pronunțat și în temeiul unei soluții anterioare statornicite prin Decizia nr. 2/1994 publicată în “Monitorul Oficial al României” nr.77/25 martie 1994; efectele acestei decizii diferă în funcție de obiectul contestației: infirmarea rezultatului Biroului Electoral Central de a înscrie candidatura prezentată sau radierea candidaturii înscrise, confirmarea măsurii luate de biroul electoral de circumscripție pentru soluționarea plângerii ce i-a fost adresată în legătură cu obstrucționarea propagandei electorale sau, dimpotrivă infirmarea acestei măsuri și luarea alteia corespunzătoare; anularea alegerilor în una sau mai multe circumscripții electorale și modificarea rezultatelor și a semnificației alegerilor.
În concluzie “în activitatea jurisdicțională a Curții Constituționale contestația în anulare este exclusă”.
2.9.6. Alte aspecte surprinse în hotărârile Curții Constituționale a României
Forma pe care “ar trebui” să o îmbrace “sesizarea” adresată Curții este “contestația” (bineînțeles când aceasta vizează înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi și litigiile apărute în campania electorală), dar denumirea ei ca atare nu constituie o condiție
de primire și de eventuală valorificare.
Astfel prin Hotărârea nr.1/ 28 august 1992 s-a zis “cerere” deși corect era “contestație”, în Hotărârea nr.38/ 7 octombrie 1992 s-a zis “contestație” deși corect era “cerere de anulare”, dar în virtutea rolului, Curtea a dat calificarea corectă pentru rezolvarea legală a cauzei.
În Hotărârea nr.13/13 septembrie 1996 “se reține că, indiferent de calificarea dată cererilor adresate de Biroul Electoral Central cu privire la înregistrarea candidaturilor, potrivit art. 144, lit. d) din Constituția României și art. 11, alin. (2) din Legea nr. 69/1992 singura autoritate competentă să le rezolve este Curtea Constituțională”.
Anterior s-a spus că au existat hotărâri prin care Curtea Constituțională și-a declinat competența. Prin Hotărârea nr.11/ 7 septembrie 1992 Curtea Constituțională “constată că nu este competentă să soluționeze contestațiile privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor pentru Camera Deputaților și Senat, acestea soluționându-se de tribunalul în a cărui rază teritorială este circumscripția electorală”.
Curtea Constituțională și-a declinat competența în favoarea Biroului Electoral Central. Prin Hotărârea nr.35/ 4 octombrie 1992 Curtea “luând în dezbatere contestația formulată de Biroul Executiv al P.D.A. din România privind modul de înregistrare a rezultatelor voturilor exprimate, constată că, întrucât motivele invocate privesc alegerile parlamentare, competența de soluționare aparține, potrivit art. 25,lit. f) din Legea nr. 68/1992 Biroul Electoral Central, căruia urmează să i se trimită cauza spre soluționare”.
În Hotărârea nr.8/ 11 septembrie 1996 întâlnim o altă formă de declinare de competență, una neexpresă. Atunci când contestatarul motivează că alegerile pentru funcția de Președinte al României nu ar trebui să aibă loc în 1992 ci în 1994, la împlinirea mandatului de 4 ani, Curtea constată că “nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității alegerilor din 1992, a celor din 3 noiembrie 1996 și nici de a preroga mandatul de Președinte al României până în 1998” (și adăugăm noi mandatul actual până în 2002).
Problema care stăruie este aceea de a ști dacă între Curtea Constituțională și instanțele judecătorești sau alte organe cu activitate jurisdicțională funcționează instituția declinării de competență. Principial, răspunsul este afirmativ. Cu multă vreme în urmă, instanța supremă de atunci a decis că numai când se constată că cererea este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională nu se pronunță declinarea de competență, ci respectiva cerere va fi respinsă ca inadmisibilă.
În practica anului 1996, Curtea Constituțională s-a confruntat cu un nou aspect: contestațiile în anulare. Astfel Hotărârea nr.25/ 20 septembrie 1996 “a avut pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de domnul Bucur-Volk Petru împotriva Hotărârii nr.1/8 septembrie 1996 iar Hotărârea nr.26/ 20 septembrie 1996 se referă la Hotărârea nr.11/ 12 septembrie 1996”.
În cazul ambelor hotărâri Curtea Constituțională a constatat “în conformitate cu prevederile Legii nr. 68/1992 împotriva hotărârilor definitive pronunțate în contencios electoral nu există cale de atac” și prin Decizia Plenului Curții Constituționale din 3 martie 1994 s-a statuat că în activitatea jurisdicțională a Curții Constituționale contestată în anulare este exclusă.
Deși nu pot fi considerate contestații și nici cereri de anulare a alegerilor (acestea fiind singurele aparținând contenciosului electoral) cererile de publicitate a dezbaterilor si cele de recuzare a judecătorilor Curții Constituționale au ținut totuși capul de afiș a multor hotărâri ale Curții Constituționale.
Referitor la cererile de publicitate a dezbaterilor prin Hotărârea nr.36/27 septembrie 1996 Curtea a statuat “cererea de publicitate a dezbaterilor nu se justifică deoarece judecata se face în condițiile art. 581, alin. (3) din Cod de procedură civilă, coroborate cu art. 16 din legea organică a Curții Constituționale.” De asemenea, regulile speciale de procedură prevăzute de lege și care se aplică în cadrul contenciosului electoral sunt în
deplin acord cu normele dreptului internațional în materie.
Cererea de recuzare a judecătorilor a fost conexată cu contestațiile privind înregistrarea anumitor candidaturi. Prin Hotărârea nr.10/11 septembrie 1996 a fost respinsă o astfel de cerere considerându-se: “judecătorul nu poate fi recuzat numai dacă într-o anume cauză și-a spus părerea înainte de a ajunge la deliberare. Nu constituie deci, sub acest aspect, motiv de recuzare împrejurarea că judecătorul sau judecătorii și-au consacrat părerea printr-o hotărâre pronunțată într-o altă cauză cu acest obiect, însă între alte părți.”
Această încercare de sinteză a practicii Curții Constituționale a României în materia alegerilor prezidențiale s-a vrut a fi o abordare aprofundată și în perspective diferite, dar indiferent de rezultat, orice demers făcut în acest scop nu poate fi calificat altfel decât ca atașament mărturisit față de statul democratic și de drept, stat având între pilonii săi mirifici, justiția constituțională – această paradigmă intre atâtea altele, a secolului pe care îl străbatem.
Concluzii:
Având în vedere că în anul în care va fi prezentată această lucrare de licență (2000) este un an electoral, am încercat să realizăm o monografie cât mai actuală și cât mai accesibilă din punct de vedere al limbajului, ținându-se seama de modificările aduse legislației electorale până la 1 decembrie 1999.
Experiența anilor 1992 și 1996 (ani electorali când au avut loc alegeri prezidențiale în baza Constituției României din 1991) considerăm că ar trebui valorificată la maximum.
Apreciem că modul de tratare al problemelor (întâi din punct de vedere teoretic apoi cu aspecte practice) este un mod accesibil și capabil să ofere o imagine completă asupra activității Curții Constituționale a României, ca instanță de contencios electoral (singura instanță care “veghează la respectarea procedurii de alegere a Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”).
Urmărind practica Curții Constituționale în calitate de instanță de contencios electoral din anii 1992 și 1996 (când nici una din contestațiile formulate nu au fost soluționate favorabil considerându-se “nefondate”, “netemeinice”, “tardive”) putem concluziona un singur lucru: necunoașterea prevederilor legale în acest domeniu. Să formulezi o contestație după termenul prevăzut, să invoci motive “banale”, să ceri anularea alegerilor pe baza unor presupuneri nu înseamnă că ai ajuns pe o scară superioară a civilizației. Din moment ce vrei să faci un lucru care nu ar fi mai bine să te informezi cu privire la acel lucru și să nu construiești, pur și simplu, “forme fără fond”.
Necunoașterea legii poate fi privită ca un simptom al crizei de legalitate în care se află societatea noastră, căci criza de legalitate începe cu lipsa de autoritate a legiuitorului și sfârșește cu lipsa de interes a cetățeanului. Ignorând legea, electoratul își manifestă neîncrederea în puterea ei efectivă, iar legea fără putere generează putere fără lege. Statul de drept nu poate exista fără respectul legilor, iar legile nu pot fi respectate fără a fi cunoscute.
În cazul alegerilor prezidențiale decizia de votare are mai mult o motivație de ordin psihologic decât una de ordin politic sau social. Foarte moderat sau moderat este, de asemenea, impactul apartenenței la o anume formațiune politică, ori vederile exprimate de ea cu privire la reorganizarea economiei. Se poate spune că pe ansamblul său, electoratul pare, în această fază, mai sensibil la virtuțile potențiale ale unui posibil lider charismatic, decât la cele ale unui program de reorganizare socio-economică.
Un alt aspect surprins în această lucrare este cel referitor la “cererile de anulare” a alegerilor prezidențiale; numărul acestor cereri nu a fost foarte mare și nici una nu a fost admisă. Și aici este valabilă afirmația conform căreia legea nu este îndeajuns de cunoscută (toate cererile au fost considerate tardive). Neadmiterea nici unei cereri de anulare poate avea și o latură favorabilă: dacă se ajungea la anularea a cel puțin unui tur de scrutin, aceasta se făcea pe baza unor fapte grave ce ar fi desconsiderat total nivelul civilizației societății românești; acest lucru nu a existat și ne face să credem că “românul mai are încă un dram de conștiință”. Dar existența acestui “dram de conștiință” a fost pusă sub semnul întrebării de nenumărate ori, dovadă faptul că în numeroase sondaje de opinie s-a pus întrebarea: ce șanse există de a avea alegeri corecte în România. Inimaginabilă în Anglia și inevitabilă în România această întrebare a dus la rezultate ce au scos în evidență scepticismul alegătorilor (aproape 50% din cei chestionați au declarat că nu știu dacă alegerile vor fi corecte sau nu). Acest scepticism ar putea exprima scepticismul lor față de puterea care le organizează. Acest scepticism are însă, probabil și rădăcini mai adânci, de substanță istorică: România nu a fost niciodată pământul în care să fi înflorit alegeri libere. Distorsiunile electorale sistematice dintre cele două războaie mondiale și masacrele electorale staliniste care le-au urmat s-au imprimat profund în cultura noastră politică – o
reminiscență a trecutului de care prezentul nu ne ajută întotdeauna să ne debarasăm. Oricum am explica-o, o anumită îndoială surdă față de corectitudinea alegerilor se menține și nu poate decât să micșoreze interesul electoratului pentru acest eveniment.
Această criză, spunem noi, poate fi depășită pe cale politică, prin promovarea cu ajutorului mecanismului electoral, a unor instituții și a unor actori care să se achite de această misiune. O astfel de instituție nou creată poate fi considerată Curtea Constituțională a României, ea înfățișându-se ca având un sistem de proceduri și mecanisme de funcționare care, dacă vor fi folosite eficient vor putea să asigure respectarea principiilor constituționale și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Curtea Constituțională se dovedește a fi nu numai un “laborator” pentru investigarea “dreptului scris” ci și a “dreptului trăit”, dar și o generoasă și calificată sursă în procesul cristalizării vieții juridice, sub semnul exigențelor statului constituțional ca formă plenară a statului de drept.
Bibliografie
Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
P.Câmpeanu, “De patru ori în fața urnelor”, Editura All, București, 1993.
M.Constantinescu, I.Deleanu, A.Iorgovan, I.Muraru, F.Vasilescu, I. Vida, “Constituția României – comentată și adnotată”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992.
V.Daghie, I.Apostu, E.Guriță, “Elemente de procedură civilă și administrativă”, Editura Național, București, 1999.
I.Deleanu, “Justiție Constituțională”, Editura Lumina Lex, București, 1995.
V.Duculescu, “Drept constituțional comparat”, Editura Lumina Lex, București, 1996.
V.Gionea, N.Pavel, “Curs de drept constituțional”, Editura Scaiul, București, 1996.
C.Ionescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 1997.
A.Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, vol. I, Biblioteca juridică Nemira, București, 1998.
A.Iorgovan, I.Muraru, F.Vasilescu, I.Vida, “Noua lege electorală a României”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1990.
Ș.Mateescu, “Note de curs pentru pregătirea examenului de licență de drept constituțional”, Editura “Jus” R.B.A., București, 1995.
I.Muraru, “Curtea Constituțională a României”, Editura Albatros, București, 1997.
Articole și studii de specialitate
A.Iorgovan, “O posibilă interpretare a Constituției. Președintele Republicii neutru față de partidele politice” în Revista “Ordinea” nr.18/19 mai 1994
C. Materiale de practică judiciară
Curtea Constituțională a României, “Culegere de decizii și hotărâri”, 1992-1993, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1994.
Hotărârea nr. 1 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 225/10 septembrie 1992.
Hotărârile nr. 2,3,4 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 234/23 septembrie 1992.
Hotărârea nr. 18 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 238/25 septembrie 1992.
Hotărârile nr. 36, 37 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 247/ 5 octombrie 1992.
Hotărârile nr. 38, 39 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 252/ 9 octombrie 1992.
Hotărârile nr. 41, 42 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 260/19 octombrie 1992.
Hotărârea nr. 1 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 213/ 9 septembrie 1996.
Hotărârile nr. 2, 3, 4 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 216/ 11 septembrie 1996.
Hotărârea nr. 9 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 221/ 16 septembrie 1996.
Hotărârile nr. 21, 24 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 223/ 18 septembrie 1996.
Hotărârile nr. 27, 28 ale Curții Constituționale, M.Of. nr. 229/ 24 septembrie 1996.
Hotărârea nr. 74 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 280/ 9 noiembrie 19926
Hotărârea nr. 76 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 302 / 22 noiembrie 1996.
Hotărârea nr. 77 a Curții Constituționale, M.Of. nr. 302 / 22 noiembrie 1996.
Legislație
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României publicată în “M. Of. al României” nr. 101 / 22 mai 1992 modificată prin Legea nr. 138 / 1997 din 24 iulie 1997.
Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României, publicat în “M. Of. al României”, partea I, nr. 190 / 7 august 1992 modificată la 23 februarie 1995.
Legea nr. 69 / 1992 privind alegerea Președintelui României publicată în “M. Of. al României”, partea I, nr. 164 / 16 iulie 1992 .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curtea Constitutionala a Romaniei Instanta de Contencios Electoral (ID: 125720)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.