Curtea Constitutionala

CUPRINS

Cap 1. Scurt istoric

Cap 2. Organizarea și structura Curții Constituționale

2.1. Natura juridică a Curții Constituționale

2.2.Organizarea Curții Constituționale

2.3. Statutul judecătorilor Curții Constituționale

Cap 3. Competența Curții Constituționale

A.Atribuțiile de control exercitate de Curtea Constituțională

3.1. Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare

3.2. Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului

3.3. Soluționarea excepției de neconstituționalitate

3.4. Controlul constituționalității tratatelor și acordurilor internaționale

3.5. Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

3.6. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autorități publice

3.7. Constituționalitatea alegerii Președintelui României

3.8. Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

3.9. Atribuțiile Curții Constituționale în legătură cu referendumul

3.10. Controlul asupra îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

B. Atribuțiile consultative ale Curții Constituționale

3.11 Atribuții în legătură cu interimatul prezidențial

3.12.Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României

Cap 4. Funcționarea Curții Constituționale

4.1. Personalul Curții Constituționale

4.2. Activitatea premergătoare ședințelor de dezbateri

4.3. Activitatea în timpul ședințelor dedezbateri

4.4. Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor

Cap 5. Actele Curții Constituționale

5.1. Categorii de acte

5.2. Efecte juridice

5.3. Tipurile de decizii

Concluzii

Referințe bibliografice

CAPITOLUL I

1. Scurt istoric

Spre deosebire de alte autorități publice a căror organizare și funcționare sunt stabilite prin Constituție, Curtea Constituțională a României are un istoric al sau care merită a fi,măcar sintetic, prezentat. Aceasta deoarece modelul european al controlului de constituționalitate a fost introdus în România prin Constituția din anul 1991.

Plecând de la ideea că declararea neconstituționalității unei legi are nu numai implicații juridice,ci și politice,întrucât ea pune în cauză raporturile justiției cu Parlamentul, Constituția din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casație și Justiție (denumită mai târziu Curtea Supremă de Justiție) în secțiuni unite, are dreptul de a judeca neconstituționalitatea legilor și a le declara, în consecință, inaplicabile în speță. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanțele de drept comun au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepție legile din punct de vedere al constituționalității lor, această competență revenind în exclusivitate Curții de Casație și Justiție.

Acest tip de control, menit să asigure supremația Constituției, mai este denumit și „model european” de jurisdicție constituțională. Originea se află în Constituția Austriei din 1 octombrie 1920, care a preluat, de fapt, sistemul contenciosului constituțional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea Înaltei Curți Constituționale a Republicii Austria de către Adunarea Generală a acestuia.

Mai mult, atunci când era chemată să se pronunțe asupra neconstituționalității legilor, această Curte nu urma să judece în secțiuni, ci având în vedere posibilele implicații politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secților ei. Constituția din 1923 mai prevedea că “judecata asupra neconstituționalității legilor se mărgeste la cazul judecat”.

Conformânde-se art.80 din Decretul-lege nr.92/1990,Camera Deputațiilor și Senatul s-au reunit,în cursul lunii iulie 1990, în ședință comună ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul Adunării Constituante.

Potrivit acestui regulament, Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituției României, formată din deputați și senatori, precum și din specialiști în domeniul dreptului constituțional și al altor științe socio-umane, aceștia din urmă numai cu vot consultativ.

La desemnarea ca membri în Comisie a deputațiilor și senatorilor s-a avut în vedere configurația politică a celor două Camere.

Adunarea Constiuantă a adoptat noua Constituție a României în ședința din 21 noiembrie 1991.

Întrucât art.149 al acestei Constituții a prevăzut că ea intră în vigoare la data adoptării ei prin referendum, prin Legea nr. 67 din 23 noiembrie 1991, a fost convocat corpul electoral pentru a se pronunța prin „da” sau „nu” asupra textului ei.

Referendumul a avut loc la data de 8 decembrie 1991. După centralizarea la nivel național a votării, Biroul Electoral Central a constatat că a fost întrunită majoritatea de voturi cerută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 67 din anul 1991 și, ca urmare, a proclamat adoptată prin referendum național Constituția României, care a intrat în vigoare pe data de 8 decembrie 1991.

Noua Constituție a României a preluat din practica constituțională modernă sistemul controlului politico-jurisdicțional al conformității legilor cu Legea fundamentală.

În art.152 al Constituției se prevede că, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției, se înființează Curtea Constituțională. Astfel Curtea Constutuțională a României a fost înființată la 6 iunie 1992.

Adunarea constituantă a decis să instituționalizeze această formă de control a constituționalității legilor, un control inerent statului de drept și democratic. În perioada postbelică, toate statele europene care si-au adoptat constituții au încredințat controlul constituționalității legilor nu instanțelor judecătorești, ci unui organ special și specializat, așa încât modelul oferit în proiect este un model european.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realitățiilor noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țăriile europene. Ineficacitatea controlului judecătoresc asupra constituționalității legilor a contribuit la extinderea rapidă a sistemului Kelsenian.

După 1989, când s-a dezmembrat fosta U.R.S.S și statele din zona ei de influență, și-au redobândit totala independență: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria etc.,inclusiv republicile ei componente și-au constituit Curți Constituționale după sistemul european.

Necesitatea de apărare al Constituției de către Curtea Constituțională s-a dovedit în toate țările în care această instituție s-a introdus.

CAPITOLUL II

2. Organizarea și structura Curții Constituționale

2.1. Natura juridică a Curții Constituționale

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să opteze între controlul jurisdicțional al constituționalității legilor și controlul politic al acestora, fiecare dintre ele având avantajele și dezavantajele sale. În final, Legiuitorul Constituant a optat pentru un tip de control al constituționalității legilor exercitat de o autoritate publică politico-jurisdicțională, special instituită pentru acest scop. Această autoritate publică este Curtea Constituțională, care ca și alte autorități, cum ar fi Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casație și Justiție ș.a. are un statut constituțional, întrucât principiile sale de organizare și funcționare sunt stabilite de Constituție.

În ultimele decenii, doctrina constituțională a optat în favoarea unui organism special, care să întrunească deopotrivă un caracter politic și jurisdicțional.

Caracterul politic al controlului constă, în primul rând, în procedura de desemnare a candidaților la funcția de judecător constituțional și de alegere a șase dintre aceștia de către cele două Camere ale Parlamentului.Chiar și în privința celorlalți trei judecători desemnați de Președintele României este evidentă manifestarea unei voințe politice, cu toate că șeful statului nu exprimă voința unei formațiuni politice legitimată electoral. Se poate considera că atât reprezentanții națiunii întruniți în cele două Camere leguslative, cât și Președintele României, numind pe cei nouă judecători constituționali, exprimă prin reprezentare, voința politică a cetățenilor privind numirea acestora.

Caracterul politic al jurisdicției constituționale rezultă, de asemenea, din conținutul politic al normelor fundamentalea căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului.În fine, unele atribuții conferite acestei autorități cum sunt, de pildă, aprecierea constituționalității unui partid politic, avizul pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României întăresc caracterul politic al autorității publice investită cu soluționarea contenciosului constituțional.

Caracterul jurisducțional rezultă înainte de toate din procedura de verificare a constituționalității unei dispoziții legale, din statutul judecătorilor, din modul de organizare și funcționare al autorității publice respective.

Locul Curții Constituționale în ansamblul organizării puterilor de stat este stabilit de art. 1 alin (2) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice. Ca autoritate publică Curtea se situează în afara celor trei puteri, fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, supraordonată.

Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în rândul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească.

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției,este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. .

Configurând locul și rolul Curții Constituționale, Legea fundamentală a țării i-a stabilit în mod expres domeniul sau sfera de activitate și i-a conferit atribuții precise. În felul acesta , Constituția a delimitat sfera de acțiune a Curții Constituționale de domeniul de activitate conferit celorlalte autorități publice. Legea organică a Curții Constituționale a întărit această delimitare precizând în art. 1 alin. (3) că scopul Curții este garantarea supremației Constituției. Acest scop, pe care Curtea îl înfăptuiește în condiții de exclusivitate nu se intersectează cu atribuția Președintelui României prevăzută în art. 80 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia șeful statului veghează la respectarea Legii fundamentale. În timp ce Legea nr 47/1992 se referă la garantarea supremației Constituției în art, 80 alin (2) din Constituție se referă doar la acțiunea de a veghea la respectarea acestuia.

Curtea Constituțională se mai supune și legilor sale organice. Ca autoritate publică, Curtea se situează în afara celor trei puteri,fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, subordonată.

Scopul Curții Constituționale este asigurarea controlului constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.

După cum se poate observa din economia dispozițiilor cuprinse în art. 144 din Constituție, Curtea Constituțională are pe lângă prerogative de control constituțional și alte atribuții care vizează, fără îndoială, asigurarea supremației normelor constituționale în domenii de activitate de interes social și politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Președintelui României, procedura de suspendare din funcție a acestuia, exercitarea de către cetățeni a dreptului de inițiativă rolul Curții Constituționale, Legea fundamentală a țării i-a stabilit în mod expres domeniul sau sfera de activitate și i-a conferit atribuții precise. În felul acesta , Constituția a delimitat sfera de acțiune a Curții Constituționale de domeniul de activitate conferit celorlalte autorități publice. Legea organică a Curții Constituționale a întărit această delimitare precizând în art. 1 alin. (3) că scopul Curții este garantarea supremației Constituției. Acest scop, pe care Curtea îl înfăptuiește în condiții de exclusivitate nu se intersectează cu atribuția Președintelui României prevăzută în art. 80 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia șeful statului veghează la respectarea Legii fundamentale. În timp ce Legea nr 47/1992 se referă la garantarea supremației Constituției în art, 80 alin (2) din Constituție se referă doar la acțiunea de a veghea la respectarea acestuia.

Curtea Constituțională se mai supune și legilor sale organice. Ca autoritate publică, Curtea se situează în afara celor trei puteri,fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, subordonată.

Scopul Curții Constituționale este asigurarea controlului constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.

După cum se poate observa din economia dispozițiilor cuprinse în art. 144 din Constituție, Curtea Constituțională are pe lângă prerogative de control constituțional și alte atribuții care vizează, fără îndoială, asigurarea supremației normelor constituționale în domenii de activitate de interes social și politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Președintelui României, procedura de suspendare din funcție a acestuia, exercitarea de către cetățeni a dreptului de inițiativă legislativă, revizuirea Constituției, contestarea constituționalității unui partid politic.

Competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică. Ea este singura în drept să hotărească asupra compatenței sale potrivit art. 144 din Constituție (art. 3 din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, ceea ce semnifică caracterul axclusiv al competenței acesteia. Competența Curții este circumscrisă, însă, la cea stabilită prin Constituție. Nici o altă autoritate publică nu se poate pronunța în ceea ce privește constituționalitatea legilor.

De asemenea, în cazul dazbaterilor parlamentare care au ca obiect examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative este posibil ca deputații și senatorii ori comisiile celor două Camere sesizate în fond sau solicitate să dea un aviz pe marginea acestora, să invoce neconstituționalitatea unor prevederi cuprinse în proiectele supuse Camerelor spre dezbatere și adoptare sau a unor amendamente. În astfel de cazuri ipotetice comisiile, respectiv Camerele vor hotărî prin vot dacă într-adevăr textele respective sunt neconstituționale.

De altfel, Camerele au dreptul înscris în art. 145 din Constituție să se pronunțe asupra obiecției de neconstituționalitate constatată de Curtea Constituțională, putând chiar, să o înlăture cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor acestora.

Subliniem însă că atât în cazul contestării constituționalității de către parlamentari a unor texte din proiectele de legi sau din propunerile legislative supuse Camerelor spre dezbatere și aprobate, respectiv, a unor amendamente, ori de către comisiile parlamentare, nu este vorba de o jurisdicție constituțională.

În cazul înlăturării obiecției de constituționalitate în condițiile art. 145 alin. (1) din Constituție, hotărârile Camerelor nu pot fi considerate acte de contencios constituțional, hotărârile în sine fiind acte eminamente politice în sensul că exprimă voința politică a deputaților și senatorilor. Aceste hotărâri înlătură decizia tehnică a Curții. Faptul că Parlamentul consideră o dispoziție legală apreciată de Curtea neconstituțională ca fiind constituțională este o dovadă a suveranității poporului, al cărei depozitar este forul legislativ.

Desigur o autoritate publică, de pildă Guivernul, Camerele legislative, instanțele pot susține că o lege este constituțională,însă numai decizia Curții privind neconstituționalitatea sau, dimpotrivă, caracterul constituțional al legii are caracter executoriu în materie. În legătură cu această problemă, Curtea Constituțională a statuat că opiniile exprimate de unele autorități publice privind neconstituționalitatea unor dispoziții legale supuse Curții controlului de constituționalitate potrivit art. 144 din Legea fundamentală, pot fi apreciate ca o ingerință în activitatea acesteia și ca o presiune asupra judecătorilor în soluționarea unei anumite cauze.

De asemenea, instanțele judecătorești sunt competente, potrivit art. 23 alin. 2 din Legea 47/1992 să invoce din oficiu neconstituționalitatea unei prevederi cuprinse într-o lege sau o ordonanță , de care depinde judecarea cauzei, dar numai Curtea Constituțională este în drept să se pronunțe asupra constituționalității acelei prevederi. Pe un alt plan, Înalta Curte de Casație și Justiție are dreptul, potrivit art. 144 lit. a) din Constituție să sesizeze Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora. Dar și în acest caz, Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe asupra constituționalității legilor respective.

Prin raportare strictă a Curții Constituționale în atribuțiile ce i s-au conferit prin Constituție, rezultă că această autoritate publică îndeplinește rolul de judecător constituțional în cazurile în care se pronunță asupra constituționalității legilor, regulamentelor Parlamentului, a inițiativelor de revizuire a Constituției și asupra constituționalității unui partid politic.

În exercitarea celorlalte prerogative constituționale, Curtea nu apare ca un organism de control constituțional propriu-zis, ci ca un organism care verifică regularitatea și legalitatea unor proceduri sau care are atribuții consultative, în domeniul contenciosului constituțional.

Putem deci sintetiza următoarele trăsături și funcții ale Curții Constituționale:

nu este o “altă putere” în stat și nici nu preia vreuna din funcțiile celor trei puteri clasice;

este o autoritate publică politico-jurisdicțională, care prin unele dintre atribuțiile sale are și un rol politic;

ca autoritate publică,este garantul supremației Constituției ;

este autoritatea publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc. De aceea ea este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice;

Curtea Constituțională este protectorul libertăților publice, activitatea sa fiind pusă în slujba cetățenilor și drepturilor lor. Aceasta este o altă funcție a Curții.

2.2.Organizarea Curții Constituționale

Curtea Constituțională se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 luni, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. O treime din numărul judecătorilor se înnoiește din trei în trei ani.

Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen. În cadrul plenului deciziile sunt luate în prezența a cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor Curții. Plenul Curții îndeplinește atribuțiile conferite acesteia care pot fi realizate numai prin cerere adoptată cu votul majorității judecătorilor. De asemenea, plenul este competent să ia orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții. Ședințele plenului se convoacă de președintele Curții, din proprie inițiativă, sau la cererea altui judecător. Plenul Curții este atât organ de jurisdicție constituțională, cât și organ care asigură buna desfășurare a activității Curții.

Plenul Curții Constituționale îndeplinește, pe lângă atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, și următoarele atribuții:

adoptă reglementări și normative proprii, în aplicarea dispozițiilor legale;

aprobă proiectul de buget al Curții Constituționale și rectificările aduse bugetului, în condițiile legii;

aprobă programe de dezvoltare pe diferite domenii de activitate, precum și lista anuală de investiții;

aprobă structura organizatorică a secțiilor corpului de magistrați-asistenți, a Secretariatului General al Curții Constituționale, precum și nomenclatorul funcțiilor potrivit legii;

validează rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor de magistrat-asistent și rezultatele examenului de capacitate a magistraților-asistenți stagiari;

stabilește condițiile referitoare la asimilările de funcții privind personalul din structura Curții;

aprobă Planul de relații externe și participarea la diferitele acțiuni organizate în plan bilateral sau multilateral, pecum și reprezentarea Curții în cadrul unor organisme internaționale;

aprobă organizarea de către Curtea Constituțională a unor conferințe, seminarii și a altor manifestări specifice, cu participarea unor invitați din țară și din străinătate;

hotărește programul de lucru al Curții și stabilește zilele în care au loc ședințele de judecată;

adoptă orice alte măsuri necesare pentru aplicarea legii și buna desfășurare a activității Curții.

Ca orice organism colegial și Curtea Constituțională trebuie să aibă un președinte, desemnat după reguli și formule prestabilite. Față de funcțiile Curții Constituționale, desemnarea precum și atribuțiile președintelui trebuie astfel gândite încât acesta să se integreză în ansamblul principiilor constituționale de organizare și funcționare.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională are un președinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfășoară în termen de 5 zile de la înnoirea Curții. În vederea alegerii, fiecare grup de judecători numiți separat de cele două Camere legislative, respectiv de Președintele României desemnează câte un candidat pentru funcția de președinte al Curții. Alegerea se desfășoară, la nevoie, prin două tururi de scrutin. Dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre cei candidați nu întrunește majortatea voturilor, se desfășoară al doilea tur de scrutin între primii doi clasați sau trași la sorți, dacă toți candidați obțin sau au obținut în primul tur același număr de voturi. Operațiunile de alagere a președintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă. În caz de vacanță a funcției, se alege un președinte până la încheierea perioadei de trei ani

Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992 Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:

coordonează activitatea Curții Constituționale și reprezintă cauzele spre rezolvare;

convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții Constituționale;

reprezintă Curtea Constituțională în fața autoritățiilor publice și a altor organizații, române sau străine;

constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevătute în lege și devenit vacant.

Pe lângă aceste atribuții președintele Curții Constituționale mai îndeplinește și atribuțiile prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale:

dispune comunicarea sesizărilor adresate Curții către autoritățiile publice pentru ca acestea să transmită, în cazurile prevăzute de lege, punctele de vedere, precum și orice alte documente solicitate de către Curte, potrivit legii, și desemnează judecătorul-raportor;

înștiințează pe Președintele României în cazurile prevăzute de Constituție și de Legea nr. 47/1992;

dispune, potrivit legii, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor Curții, precum și comunicarea acestora autorităților publice îndreptățite;

numește magistrații-asistenți și coordonează activitatea acestora;

repartizează magistrații-asistenți pe lângă judecătorii Curții;

aprobă statul de funcții și de personal;

dispune delegările de atribuții;

încheie și desface, încondițiile legii, contractele individuale de muncă;

exercită autoritatea disciplinară ăn condițiile prezentului regulament;

dispune organizarea concursurilor pentru angajarea magistraților-asistenți și a examenului de capacitate pentru magistrații-asistenți stagiari;

aprobă efectuarea concediilor de odihnă, în condițiile legii, de către judecători, magistrații-asistenți și de către secretarul general și dispune rechemarea acestora din concediul de odihnă; aprobă concediile fără plată și concediile de 3-5 zile pe an plătite, pentru evenimente deodebite, potrivit legii;

stabilește răspunderea patrimonială a angajațiilor Curții, pe baza propunerilor secretarului general;

dispune măsuri privind îndeplinirea obligațiilor de serviciu prevăzute de lege și de regulament, de către personalul Curții.

2.3. Statutul judecătorilor Curții Constituționale

Potrivit art. 141 din Constituție, judecătorii Curții trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Aceste cerințe se justifică în primul rând prin poziția Curții și prin prerogativele ce i le conferă Legea fundamentală. Garantarea supremației Constituției, aprecierea concordanței între textul legal și dispozițiile constituționale, presupune o înaltă pregătire de specialitate în domeniul juridic.

Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care acesta ocupă o funcție incompatibilă cu aceea de judecător al Curții Constutiționale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul său de a demisiona la data numirii din ceea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.

Cei nouă judecători sunt numiți astfel:trei de către Adunarea Deputaților, trei de către Senat și trei de către Președintele României. Numirea judecătorilor din partea Camerei Deputaților și Senatului este, de fapt, o alegere. Aceasta se realizează cu votul majorității membrilor Camerei, la propunerea Biroului Permanent și pe baza recomandării Comisiei Juridice. Este numit ca judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Desigur, această procedură implică și acordul prealabil al candidatului, exprimat în scris, însoțit și de un angajament de demisie, la data numirii, din orice funcție incompatibilă cu cea de judecător, precum și din partidul al cărui membru este.

Odată numiți de către autoritățile competente, judecătorii depun, individual, jurământul în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului. Depunerea jurământului este momentul de la care începe exercitarea funcției de judecător.

Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inomovibili pe durata acestuia.

Independența judecătorilor Curții se justifică întrucât ei exercită un mandat constituțional, nu în subordinea celor care i-au numit. Inamovibilitatea constă în imposibilitatea celor care i-au numit de a-i revoca. Atât independența cât și inamovibilitatea asigură protecția judecătorilor constituționali, protecție care cuprinde: regulile privind răspunderea; imunitatea judecătorilor; rezervarea postului; asimilarea cu funcțiile de conducere de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 47/1992 judecătorii Curții Constituționale sunt obligați:

să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;

să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;

în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;

să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompabilitatea cu mandatul pe care îl exercită;

să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;

să se abțină de la orice activitate sau manifestare contrare independenței și demnității funcției lor.

Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a acestor îndatoriri. Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a plenului Curții Constituționale.

Pornirea acțiunii disciplinare împotriva acestora se poate face numai pe baza unei sesizări scrise și semnată care va fi examinată de o comisie de cercetare disciplinară numită de președintele Curții Constituționale și formată din trei judecători. Dacă sesizarea privește pe președintele Curții, desemnarea membrilor comisiei revine plenului Curții prin tragere la sorți. Ascultarea celui învinuit în fața comisiei de cercetare disciplinară este obligatorie. În cazul în care comisia consideră că sesizarea este întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu întreg dosarul este neîntemeiată, cauza se clasează.

Plenul Curții Constituționale poate aplica judecătorilor, în funcție de gravitatea abaterii, următoarele sancțiuni disciplinare: mustrare, avertisment sever, încetarea mandatului de judecător al Curții.

Ca înalți demnitari în stat, judecătorii beneficiază de un regim special de imunitate. Astfel, judecătorii Curții Constituțonale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală ori contravențională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, și la cererea procurorului general.

Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală. De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.

Potrivit art.43 din Legea organică a Curții Constituționale mandatul de judecător încetează:

la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;

în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni;

în cazul în care este membru al vreunui partid politic sau are, alături de cetățenia română, o altă cetățenie, ori nu are domiciliul în țară;

ca urmare a încălcării grave a obligațiilor prevăzute în art. 40 din Legea nr. 47/1992.

Constatarea încetării mandatului, se face de președintele Curții Constituționale dacă motivul este expirarea încetării termenului pentru care a fost numit, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărește în plen, cu votul majorității judecătorilor Curții.

Cu trei luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, președintele Curții sesizează pe președintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Președiontele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puțin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.

În cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică competentă, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. Dacă perioada pentru care a fost astfel numit noul judecător, este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.

Fiind o funcție electivă, funcția de judecător constituțional implică o durată în timp determinată, în principiu la 9 ani. Deoarece mandatul de judecător nu poate fi prelungit, nici reînnoit, în mod firesc, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și relua activitatea la locul de muncă de unde a plecat. De aceea, legea rezervă postul. Această rezervare este obligatorie pentru judecătorul care a venit la Curte dintr-un post de magistrat. În celelalte situații, legea prevede că judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituțională s-a făcut cu condiția rezervării acestuia.

CAPITOLUL III

3.Competența Curții Constituționale

A.Atribuțiile de control exercitate de Curtea Constituțională

3.1. Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare

Curtea Constituțională se pronunță asupra cnstituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

În cadrul acestui control prealabil, Curtea este sesizată printr-o acțiune directă prin care se contestă legitimitatea constituțională a unei legi, în perioada cuprinsă între votarea sa de către ambele Camere, în același conținut și aceeași formă, și promulgarea de către Președintele României.

Sesizarea declanșând procedura de control, are ca efect întreruperea de promulgare a legii, iar decizia Curții dată pentru soluționarea sesizării, are ca efect declanșarea procedurii de reexaminare a legii în Camerele Parlamentului, dacă legea a fost declarată neconstituțională sau, după caz, reluarea procedurii promulgării, dacă, dimpotrivă, Curtea a constatat că legea este constituțională.

În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat. În cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgență, termenul este de două zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă.

Când Curtea Constituțională este sesizată de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta va comunica Președintelui sesizarea primită în ziua înregistrării.

Dacă sesizarea s-a făcut de Președinte, de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională o va comunica Guvernului și președinților celor două Camere în 24 de ore de la înregistrare, precizând și data când va avea loc dezbaterea.

În controlul preventiv al normelor realizat de Curtea Constituțională, judecata se desfășoară în plen, președinții celor două Camere parlamentare și Guvernul putând să prezinte, sub formă scrisă, punctele lor de vedere. Punctul de vedere nu mai este cerut în cazul în care sesizarea a fost formulată chiar de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului.

Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. Decizia se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică și președinților celor două Camere ale Parlamentului.

În cazurile de neconstituționalitate a legilor și a regulamentelor, acestea se trimit spre reexaminare celor două Camere ale Parlamentului. Dacă legea este adoptată în aceeași formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea este obligatorie.

Procedura reexaminării poate conduce, prin rezultatele ei, precum și ca urmare a faptului că dispozițiile readoptate în aceeași formă nu pot forma obiectul excepției de neconstituționalitate, la revizuirea implicită a Constituției. Deși Curtea Constituțională ar constata neconstituționalitatea legii, aceasta ar deveni aplicabilă dacă Parlamentul ar confirma-o în aceeași formă cu 2/3 din numărul membrilor Camerelor lui, astfel încât, pe această cale deturnată, Constituția ar fi de fapt modificată, deși procedura de revizuire a ei, inclusiv consultarea corpului electoral prin referendum, nu a fost îndeplinită.

Este posibil însă ca nu întreaga lege, ci numai unul sau câteva din articolele ei să fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională. În cazul unei asemenea neconstituționalități parțiale, regula stabilită de art. 118, al. 1 al Regulamentului Camerei Deputaților este că prevederile neconstituționale se înlătură din lege, urmând ca, o dată cu înlăturarea lor, să se opereze, cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative devenite necesare.

3.2. Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului

În sistemul parlamentar românesc, sistem bicameral nediferențiat, există trei regulamente și anume: Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului, Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Regulamentul exprimă autonomia regulamentară a Camerei, eventual a Parlamentului. De aceea, deși regulamentul parlamentar este, în România, o hotărâre, el se adoptă, ca și legea organică, cu votul majorității membrilor Camerei. Fiind actul în elaborarea căruia configurația politică a Parlamentului și a Camerelor și, bineînțeles, relația majoritate-opoziție trebuie asigurate ți respectate, Constituția a stabilit controlul constituționalității regulamentului parlamentar.

Curtea se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de 25 de senatori ori 50 de deputați.

Acest control poate fi declanșat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul Oficial al României, adică după ce este pus în aplicare.

În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curții Constituționale de secretarul general de la Camera din care aceștia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, președinții Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente. Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării și a punctelor de vedere primite.

Sesizarea Curții cu controlul constituțional al regulamentelor Parlamentelor are ca efect, pe de o parte, obligația Camerelor de a pune de acord regulamentele cu dispozițiile Constituției, în cazul în care, prin decizia Curții Constituționale de soluțioanare a controlului anterior promulgării legii, relațiile Curții Constituționale, în cadrul constituționalității regulamentelor, sunt determinate de succesiunea efectelor directe ale sesizării – declanșarea competenței Curții, precum și a efectelor sale indirecte, adică obligația Camerelor de a pune de acord regulamentul cu prevederile Constituției, în cazul în care Curtea a constatat că anumite dispoziții sunt neconstituționale.

Decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor și se aduce la cunoștința Camerei, al cărui regulament s-a dezbătut. Ea se publică în Monitorul Oficial al României.

Dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale Regulamentului, Camera care este sesizată va reexamina aceste dispoziții, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției.

Când este vorba de o lege, Camerele Parlamentului, dacă adoptă legea în formă inițială cu 2/3 din numărul deputaților și al senatorilor, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată și legea este promulgată. Dacă s-a stabilit neconstituționalitatea unui regulament al unei Camere sau a unei ordonanțe a Guvernului, acestea nu pot fi menținute în formă inițială de către cameră sau de către Guvern, nici cu unanimitate de voturi, ci trebuie modificate în sensul prevăzut de decizia Curții Constituiționale.

3.3. Soluționarea excepției de neconstituționalitate

Controlul constituționalității legilor a devenit un adevărat fenomen politico-jurisdicțional o dată cu apariția și consolidarea, ca model a sistemului american de control, dar mai ales odată cu crearea în Europa a primelor curți constituționale, instanțe specializate în exercitarea acestui tip de control.

Excepția de neconstituționalitate reprezintă un astfel de mijloc tehnic prin care se exercită controlul concret a posteriori al constituționalității legilor. Într-adevăr, controlul pe cale de excepție rezultă din procesul de aplicare a legii, proces condiționat de efectele pe care acesta le produce la scară socială – dacă adoptarea legii este prin excelență o problemă a clasei politice, aplicarea ei este îndeosebi o problemă a societății civile, iar în acest sens primordială este protecția drepturilor fundamentale.

Controlul constituționalității prin mijlocirea excepției de neconstituționalitate este un control ulterior și concret deoarece rezultă din conflictul constituțional ivit în procesul de aplicare a legii. Excepția de neconstituționalitate aste o garanție constituțională a drepturilor, libertăților, precum și a intereselor legitime ale oamenilor. Ea este un mijloc eficient prin care Curtea Constituțională se exprimă ca garant al supremației Constituției.

Curtea Constituțională se pronunță asupra excepților de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. Controlul exercitat înainte de promulgare legii este așa zisul control aprioric sau anterior, iar cel exercitat după publicarea legii sau ordonanței, este un control posterior.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este mai larg, încluzând nu numai legile, ci și ordonanțele. Această extindere a obiectului controlului de constituționalitate, semnificând neîndoielnic preocuparea pentru garantarea drepturilor și a inereselor protejate, este cu totul justificată, cel puțin din următoarele motive:

ordonanțele sunt acte juridice organic administrative, dar material legislative;

ratificarea ordonanței atunci când Parlamentul o supune acestei condiții, amplifică valoarea ei, ordonanța dobândind forța juridică a legii;

chiar dacă nu s-ar fi instituționalizat controlul constituționalității ordonanțelor pe cale de excepție, ele n-ar fi putut face obiect al controlului în contencios administrativ, nefiind acte pur administrative, ci acte juridice cu un caracter hibrid, prin autorul și conținutul lor.

Așadar, controlul de constituționalitate al ordonanțelor se poate face numai posterior intrării lor în vigoare, pe calea excepției de neconstituționalitate. Curtea Constituțională, prin mai multe decizii s-a pronunțat că ordonanțele sunt supuse numai controlului Curții Constituționale, pe calea excepției de neconstituționalitate, nu și a instanțelor de contencios administrativ. Această constatare este valabilă atât pentru ordonanțele de urgență, cât și pentru ordonanțele prin abilitare.

Curtea Constituțională hotărește asupra excepților ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță de care depinde soluționarea cauzei. Dacă în cursul judecății instanța, din oficiu, sau una dintre părți invocă neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanță, de care depinde judecarea cauzei, excepția ridicată se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.

Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită de Curtea Constituțională, dacă s-a invocat înainte de promulgarea legii și 2/3 din numărul membrilor Camerei Deputaților șa al Senatului au decis că textele de lege sunt constituționale.

În legătură cu competența instanțelor judecătorești de a sesiza Curtea, din oficiu sau la cerea părților, privind neconstituționalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea cauzei, este de observat art. 144 lit. c) din Constituție cât și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă la instanțe judecătorești. Astfel pot sesiza Curtea, Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele și judecătoriile, inclusiv instanțele militare. În practica jurisdicțională, Curtea Constituțională a extins însă sfera subiectelor de sesizare și la Colegiul jurisdicțional și la instanțele Curții de Conturi care exercită o jurisdicție de natură administrativă și nu judiciară, considerând că este competentă să soluționeze o excepție de neconstituționalitate a unei prevederi legale cu care a fost sesizată prin încheierea Colegiului Jurisdicțional al Curții de Conturi.

Curtea Constituțională poate fi sesizată de către părțile dintr-un proces, procuror, judecătorul din proces și de către Avocatul Poporului. Referitor la revizuirea constituțională din anul 2003, cât privește excepția de neconstituționalitate, două noutăți sunt evidente și firești. În primul rând, excepția poate fi ridicată și în fața instanțelor de arbitraj comercial, nu numai a celor judecătorești. În al doilea rând, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de cătra Avocatul Poporului. Aceasta a doua noutate prezintă unele particularități care o diferențiază de excepția clasică și anume:nu se ridică în fața instanței judecătorești; nu presupune implicarea Avocatului Poporului în procesul concret în fața instanței, ca parte sau alături de o parte; excepția se va fundamenta pe practica Avocatului Poporului în soluționarea plângerilor oamenilor față de încălcarea drepturilor lor constituționale sau legale; excepția se va ridica direct în fața Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale se face de instanță, printr-o încheiere în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Încheiera va cuprinde: punctul de vedere al părților pentru susținerea sau combaterea excepției, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

În cazul când excepția a fost ridicată din oficiu de instanță, încheierea trebuie motivată, cuprinzând susținerile părțile și dovezile necesare.

Dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la ionstanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Condițiile de admisibilitate sunt:

excepția de neconstituționalitate să fie ridicatăîn fața unei instanțe judecătorești;

excepția să fie ridicată la cererea unei părți sau din oficiu de către instanța judecătorească;

excepția să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei constituționalitate să fi fost stabilită deja;

excepția să nu aibă ca obiect prevederi legale constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Primind încheierea de sesizare, președintele Curții desemnează judecătorul raportor și va comunica încheierea președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura prim-ministrului.

Judecarea are loc la data stabilită, în ședință publică, pe baza actelor din dosar, cu citarea părților și a Ministerului Public. Părțile pot fi prezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă excepția de neconstituționalitate aparține Avocatului Poporului, toată faza judectorească prealabilă nu prezintă niciun interes. Avocatul Poporului ridică excepția direct la Curtea Constituțională. Fără îndoială că sunt aplicabile și aici, în mod corespunzător, regulile procedurale privind derularea controlului de constituționalitate.

Astfel procedura de soluționare cunoaște o fază judecătorească prealabilă, în care părțile sunt ținute să-și precizeze atitudinea și argumentarea, iar instanța să sesizeze Curtea și să-și exprime opinia și faza contenciosului constituțional propriu-zis. Existența fazei prealabile are semnificația asocierii instanței la controlul efectuat de Curte și se justifică prin aceea că în fața instanței s-a ridicat inițial excepția, iar puterea judecătorească este un garant al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Sub acest aspect deci există o confluență între rolul Curții Constituționale și acela al instanțelor judecătorești.

Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Dcaă excepția este admisă, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Decizia prin care se admite excepția de neconstituționalitate se comunică celor două Vamere ale Parlamentului și Guvernului, spre conformare. Și această decizie are structura clasică a hotărârilor judecătorești: practic au, partea expozitivă, considerentele și dispozitivul.

Sintetizând dispozițiile legale în materie, trebuie să observăm că excepția de neconstituționalitate: poate fi ridicată doare în fața unei instanțe judecătorești sau a unei instanțe de arbitraj comercial; este o chestiune prejudicială, limitată la problema constituționalității legilor aplicabile litigiului; trebuie să fie pertinentă, astfel este irelevantă pentru judecarea cauzei; obiectul său îl poate forma doar o lege sau o ordonanță în vigoare; nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; soluționarea sa este de competența exclusivă a Curții Constituționale.

3.4. Controlul constituționalității tratatelor și acordurilor internaționale

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor și altor acorduri internationale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unai dintre președinții celor două Camere , a unui număr de cel puțin 50 de de putați sau de cel puțin 25 de senatori. Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica Președintelui României, președintelui celeilalte Camere, precum și Guvernului. Curtea Constituțională comunică sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Dezbaterea asupra constituționalității tratatului sau a acordului internațional are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, acestea nu pot fi disociate.

Decizia este actul prin care se finalizează dezbaterea, se ia cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

3.5. Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției proiectul de lege sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunțe asupra constituționalității sale.

Termenul de 10 zile impus Curții nu este pur și simplu un termen de procedură civilă, ci unul de procedură constituțională, motiv pentru care depășirea justificată a termenului, pe o durată scurtă, nu are semnificația obstrucționării inițiativei; termenul de soluționare se calculează de la data încheierii de autosesizare, nu de la data prezentării proiectului de către inițiator.

Decizia Curții Constituționale se pronunță în plen, cu votul a 2/3 din judecătorii Curții și se comunică celor ce au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României.

Acest control privește verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a inițiativei de revizuire, condiții obligatorii nu numai pentru Curte, ci și pentru Parlament.

Potrivit Legii 47/1992, republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituționalăse pronunță din oficiu asupra acestuia.

Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale.

Valoarea juridică a deciziei Curții Constituționale este cea a unui aviz.

3.6. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autorități publice

Curtea Constituțională soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre autorități publice, la cererea Președintelui României, a uneia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățiile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, preuzentarea poziției părților și opinia autorului cererii.

Aparioția unor conflicte între autorități publice este firească deoarece ele sunt organizate și funcționează pe baza principiului separației și echilibrului puterilor, principiu ce implică, în cadrul colaborării, zone de autonomie și independență.

Primind cererea, președintele Curții Constituționale o va comunica părților aflate în conflict, solicitându-le să î-și exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia, și va desemna judecătorul-raportor. La data primirii uiltimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de președintele Curții Consatituționale chiar dacă vreuna dintre autoritățiile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

Dezbaterea are loc la data stabilită de către președintele Curții, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Ea se realizează pe baza raportului judecătorului raportor, a sesizării, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților.

Decizia este definitivă și se comunică autorului sesizării, părților în conflict, înaibte de publicarea ei în Monitorul Oficial.

3.7. Constituționalitatea alegerii Președintelui României

Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Atribuțiile Curții au ca obiect verificarea legalității procedurii de alegere a Președintelui României, inclusiv de a soluționa contestațiile împotriva diferitelor operațiuni electorale înreprinse de autoritățiile competente. În ceea ce privește confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea Constituțională se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunțate de Biroul Electoral Central.

Contestațiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României, precum și cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice, ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii se soluționează cu votul majorității judecătorilor, în termenele prevăzute de lege pentru alegerea Președintelui României.

Curtea Constituțională, în legătură cu operațiunile juridice supuse supravegherii ei în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României, precum și pentru confirmarea sufragiului, emite hotărâri. Hotărârile se pronunță ca și deciziile, în numele legii.

3.8. Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

Curtea Constituțională decide asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Președintele Camerei poate formula conestația numai pa baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi. Contestația trebuie motivată și va fi însoțita de dovezile pe care se întemeiează.

Pentru soluționarea contestației, președintele Curții va desemna un judecător ca raportor, care este obligat să o comunice,împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestația, precuzându- i data la care se poate depune memoriu în apărare, însoțit de dovezile corespunzătoare.

Procedura de judecare a contestației este aceea a unui proces obișnuit, cu următoarele particularități:

părțile sunt Camera Parlamentului care a formulat contestația, ce poate fi reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop, sau Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministarul Justiției, precum și partidul politic, ce popate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de persoana din conducerea partidului care, potrivit statutului, îl reprezintă în relațiile sale cu terții;

procesul are loc cu participarea MinisteruluI Public;

părțile și Ministerul Public se citează, ordinea dezbaterilor este cea de drept comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor și a probelor administrate;

decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor, nefiind supusă niciunei căi de atac;

decizia se publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere al contestației, ea se comunică Tribunalului București, în vederea radierii partidului politic neconstituțional din evidența partidelor legal constituite.

3.9. Atribuțiile Curții Constituționale în legătură cu referendumul

Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.

Rezultă din aceste prevederi constituționale că rolul Curții Constituționale de asigurare a supremației Constituției în ceea ce privește referendumul constă în controlul realizării modalităților respective de participare nemijlocită la exercitarea puterii de către corpul electoral a acestor prerogative.

Referendumul este procedeul corpul cetățenilor este chemat să exprime prin votul popular avizul sau voința sa în privința unei măsuri luată de o autoritate sau preconizată de acesta. În sistemul constituțional românesc au fost instituționalizate trei categorii de referendum: referendumul constituțional, referendumul pentru demiterea din funcție a Președintelui României, referendumul consultativ.

Organizarea și desfășurarea referendumului, inclusiv confirmarea rezultatelor acestuia, va face obiectul unei legi organice, lege care va detalia desigur și prerogativele Curții Constituționale. În orice caz, Curtea nu va fi solicitată să vegheze asupra operațiunilor tahnico-materiale ale referendumului, nici măcar asupra legalității tuturor actelor și faptelor referendare, ci, similar cu prerogativele ce-i revin în legătură cu procedura sufragiului prezidențial, va rezolva neândoielnic unele dintre acțiunile specifice contenciosului electoral.

Pentru ducerea la îndeplinire a acestor prevederi, Curtea Constituțională poate cere informații de la autoritățiile publice. Biroul Electoral Central este obligat să prezinte, la solicitarea Curții Constituționale, informări asupra fazelor și operațiunilor de desfășurare a referendumului.

Curtea Constituțională exercită eceastă atribuție din oficiu, în calitatea sa de supraveghetor constituțional. Legea Curții Constituționale nu are dispoziții procedurale distincte. Ca atare, se aplică regulile procedurale generale prevăzute în Legea nr. 47/1992, republicată, cele prevăzute de Legea referendumului și cele prevăzute de legile electorale.

Plenul Curții Constituționale decide cu o majoritate de 2/3 asupra valabilității referendumului. Hotărârea Curții Constituționale stabilește dacă a fost respectată procedura pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia. Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Parte I, hotărârea Curții Constituționale se prezintă Camerei Deputaților și Senatului, întrunite în ședință comună.

3.10. Controlul asupra îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

Curtea Constituțională, din oficiu sau pe baza sesizării președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat inițiativa legislativă a cetățenilor, se pronunță asupra:

Carecterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul inițiativei cetățenilor;

Îndeplinirii condițiilor referitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de susținători sunt atestate de către primarii unităților administrativ-teritoriale ori de către împuterniciții acestora;

Întrunirii nimărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, prevăzut la art. 74 alin.1 sau, după caz, la art. 150 alin. 1 din Constituție, republicată, precum și asupra respectării dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.

Înițiativa legislativă populară a fost întrodusă prin Constituția din 1991, ca un procedeu democratic de atragere directă a cetățenilor la procesul de legiferare. Potrivit dispozițiilor constituționale, ea cuprinde două aspecte: inițiativa revizuirii Constituției și inițiativa legislativă.

Este ineresant de observat că inițiativa populară constituțională este completă cât privește desfășurarea operațiunilor și etapelor, în sensul că pornește de la cetățeni, iar decizia o iau tot aceștia prin mijlocirea referendumului. La inițiativa legislativă populară, cetățenii se manifestă, dar decizia revine Parlamentului și nu cetățenilor.

La primirea sesizării, președintele Curții Constituționale desemnează judecătorul-raportor și stabilește termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării inițiativei. Curtea se pronunță prin hotărâre.

B. Atribuțiile consultative ale Curții Constituționale

3.11 Atribuții în legătură cu interimatul prezidențial

Curtea Constituțională constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcîiei de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului. Vacanța funcției de Președinte al României se constată la cererea președintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a Președintelui interimar care exercită atribuțiile Președintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcție.

Art. 96, alin. 1 din Constituție arată că vacanța funcției de Președinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. Art. 97, alin. 1 din Constituție, reglementând inerimatul arată că, dacă funcția de Președinte al României devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

În cazul în care Președinterle României a fost suspendat din funcție, cererea pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul se face de președintele care a condus lucrările ședinței comune a celor două Camere, pe baza hotărârii adoptate în ședință. Dacă interimatul funcției de Președinte se datorează imposibilității temporare de a-și exercita atribuțiile, cererea se face de Președinte sau de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului.

Cererea pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică inerimatul funcției de Președinte va fi însoțită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face de4 plenul Curții Constituționale, cu votul majorității judecătorilor.

Actul Curții Constituționale emis pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României nu poate avea o altă semnificație decât aceea de aviz consultativ.

Rezultă, din cele arătate, că hotărârea Curții de constatare a existenței împrejurărilor care justifică interimatul. De aceea, adoptarea acestei hotărâri nu se poate face decât în condițiile de urgență, spre a nu afecta continuitatea exercitării funcției președințiale.

3.12.Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României

Curtea Constituțională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Pentru aceasta, propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curții Constituționale, de președintele care a condus ședința comună a celor două Camere.

Președintele Curții, primind cererea, desemnează judecătorul raportor care va efectua toate investigațiile necesare. Dezbaterile în plen sunt prezidate de președintele Curții. Președintele României trebuie încunoștințat asupra datei când vor avea loc dezbaterile spre a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Pentru a interveni demiterea Președintelui, trebuie ca, mai întâi, să se procedeze la suspendarea din funcție a Președintelui. Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare și obligatorie poentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât: Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral, el fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat; suspendarea din funcție poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituție.

Avizul se emite de plenul Curții, cu votul majorității judecătorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit, a dovezilor și investigațiilor făcute și, dacă e cazul, a explicațiilor date de preeședinte.

Avizul se publică în Monitorul Oficial al României și se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului, spre a fi adus la cunoștința parlamentarilor, precum și Președintelui României.

CAPITOLUL IV

4. Funcționarea Curții Constituționale

4.1. Personalul Curții Constituționale

Personalul Curții Constituționale este constituit din: corpul magistraților-asiatenți,personalul auxiliar de specialitate, personalul economic, administrativ și de serviciu.

În cadrul Curții Constituționale funcționează corpul magistraților-asistenți, din care fac parte prin-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi și magistrații-asistenți, numiți în funcție, potrivit legii și dispozițiilor prezentului regulament. Corpul magistraților-asistenți își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții Constituționale. Repartizarea magistraților-asistenți pe secții se face prin ordin al președintelui Curții Constituționale.

Curtea Constituțională are 7 magistrați asistenți, subordonați președintelui Curții. Ei se încadrează prin concurs. Comisia de examinare se numește de președinte și se compune din 5 judecători. Ei participă la pregătirea lucrărilor și redactarea actelor emise de Curte și pot fi consultați la deliberări.

Pentru numirea ca prim magistrat-asistent este necesară o vechime în magistratură de cel puțin 6 ani sau o vechime în magistratură, în calitate de judecător sau procuror, de cel puțin 4 ani ori deținerea titlului de doctor în drept.

Persoana care nu îndeplinaște condițiile prevăzute poate fi numită ca magistrat-asistent stagiar, în limita numărului de locuri de magistrat-asistent. Magistratul-asistent stagiar face parte din corpul magistraților asistenți.

Secretariatul General al Curții Constituționale răspunde de organizarea și desfășurarea activitățiilor funcționale și tehnice ale acestuia, pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legii organice a Curții și al regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Secretariatul General al Curții Constituționale are în structura sa Direcția generală economică, servicii și alte compartimente, potrivit structurii organizatorice aprobate de Plenul Curții Constituționale.

Secretariatul este condus de secretarul general, care are următoarele atribuții:

asigură pregătirea și organizarea lucrărilor;

conduce compartimentele secretariatului și ia măsuri pentru realizarea la termen și în mod corespunzător a lucrărilor ce le revin;

prezintă și asigură fundamentarea actelor ce se supun aprobării plenului Curții sau președintelui;

păstrează actele de acces ale publicului la serviciile Curții.

4.2. Activitatea premergătoare ședințelor de dezbateri

Actele de sesizare a Curții sunt cele stabilite de lege, primite prin poștp sau prin curier. Ele se depun la registratură, unde, în aceeași zi, primesc data certă, după care se predau, prin prim-magistratul-asistent, președintelui Curții, având atașate și plicurile.

Celelalte cereri și acte, de orice natură, inclusiv corespondența cu caracter administrativ, sosite prin poștă sau prin curier ori depuse personal, cât și cele transmise telegrafic, se înregistrează, iar apoi se prezintă, după caz, președintelui sau secretarului general, împreună cu plicurile în care au fost primite.

În cazul în care Curtea se sesizează din oficiu asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, actul prin care se declanșează procedura jurisdicțională este încheierea prin care Plenul a hotărât acest lucru. Dovezile de comunicare a procedurii se primesc direct la arhiva Curții, sub semnătură, după care se atașează la dosar, arhivarul-registrator atestând despre aceasta pe concepta de citare.

Președintele, primind actul de sesizare, fixează termenul de dezbatere, nu mai târziu de 30 de zile de la sesizare, dacă legea nu prevede altfel. La fixarea termenului se va ține seama de natura cauzei, punctele de vedere, probele, necesitatea efectuării unor investigații etc. Președintele desemnează unul sau mai mulți magistrați în vederea pregătirii dezbaterilor. El poate numi un judecător raportor care va referi asupra punctelor de vedere și relațiilor cerute, a soluților din doctrina română și străină și a altor elemente necesare cauzei.

În cauzele privind soluționarea excepției de neconstituționalitate, înștiințarea părților se poate face prin citare, precum și prin alte modalități operative, cum ar fi telefonic sau prin telegramă, telex ori telefax, pe concepta de citare urmând să se facă mențiune despre modalitatea folosită, datza și ora comunicării. Pe formularul de citație se menționează expres că prezentarea părții în fața Curții nu este obligatorie. În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în străinătate, citarea se face în limba română, iar deciziile pronunțate se vor comunica netraduse, în mod direct, prin poștă, recomandat, pe bază de recipisă și cu confirmare de primire.

Magistratul asistent ia dosarele de la arhivă pe bază de semnătură cu cel puțin 48 de ore înainte de ziua fixată pentru dezbatere, completează condica de ședință, verifică dacă s-au atașat la dosar dovezile de predare a citațiilor, memoriile făcute în apărare, punctele de vedere solicitate și legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare. Despre toate acestea, informează pe președintele Curții sau al completului de judecată și le predă dosarele.

În cadrul compartimentului de arhivă se asigură consultarea dosarelor de către părți sau reprezentanții legali ai acestora. În cauzele care, potrivit legii, se soluționează cu participarea procurorului, acestuia i se comunică, o dată cu înștiințarea, și actul de sesizare a Curții.

4.3. Activitatea în timpul ședințelor dedezbateri

Art. 19-28 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale configurează câteva dintre principiile activității de judecată în fața acestei instanțe, unele comune, altele specifice justiției constituționale.

Printre cele comune putem să enumerăm următoarele: independența judecătorilor, legalitatea activității de judecată, exercitarea de bună-credință a drepturilor procesuale, rolul activ al instanței de justiție constituțională, colegialitatea instanței, dreptul la apărare, gratuitatea justiției constituționale, contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea dezbaterilor, nemijlocirea și continuitatea, celeritatea și limba oficială.

reguli sau principii specifice activității de judecată în fața Curții Constituționale:

Curtea Constituțională este singura în drept să hotărescă asupra competenței sale;

de regulă, activitatea Curții Constituționale se desfășoară în plenul acestuia;

de asemenea ca regulă, activitatea Curții Constituționale presupune sesizarea ei, pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de Constituție și de legea sa organică;

actele și lucrările Curții Constituționale, pe baza cărora aceasta pronunță deciziile și hotărârile ori emite avizele, nu sunt destinate publicității;

pe lângă decizii și hotărâri, în îndeplinirea unora dintre atribuțiile ei Curtea emite și avize;

deciziile, hotărâriile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar efectele acestora sunt diferite, în raport de natura atribuțiilor exercitate;

în unele situații, pronunțarea Curții Constituționale presupune întrunirea unei majorități speciale din numărul membrilor ei;

numai în cazul soluționării excepție de neconstituționalitate este instituită o cale de atac împotriva deciziei pronunțate, iar aceasta este recursul;

calea de atac se rezolvă tot de Curtea Constituțională, dar într-un alt complet, alcătuit din 5 judecători;

recursul dacă este admis are întotdeauna uin caracte devolutiv;

în situații expres prevăzute de lege, decizia poate fi pronunțată fără citarea părților;

chemarea în fața Curții se poate face nu numai prin citație;

atunci când ședințele se desfășoară în complet, acesta este alcătuit, după caz, din 3 sau 5 judecători;

la ședințele în plen participă, în mod obligatoriu, magistratul-asistent desemnat de președinte;

dacă s-a desemnat un raportor, dezbaterile încap prin expunerea raportului;

odată sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendare, la întreruperea sau la stingerea procesului;

în cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători dorește să se îndeperteze de interpretarea juridică conținută într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea dată de plen, cu votul majorității judecătorilor, este obligatorie pentru completul de judecată;

Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept;

pentru a se delibera, dacă a fost desemnat judecător raportor, aceasta votează primul;

în situația în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii, președintele sau cel puțin o treime din judecătorii plenului sau completului, dacă consideră cererea justificată, amână pronunțarea pentru o altă dată;

deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În timpul ședințelor publice, judecătorii, magistrații asistenți și reprezentanții Ministerului Public poartă robă.

După deschiderea ședinței, magistratul asistent face apelul și referă dacă dosarul este în stare de judecată. Se dă citire raportului, afară dacă toate părțile declară că îl cunosc.

În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul părților și al celorlalte autorități sau persoane citate, după care referă asupra modului în care s-a efectuat părocedura de citare a persoanelor sau a autorităților chemate la proces și, dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de Curte, referă pe scurt asupra obiectului cauzei și stadiului în care se află judecata acesteia.

În timpul ședinței, magistratul asistent va consemna în registrul de note numărul dosarului, susținerile părților, ale procurorului și măsurile luate de Curte. Președintele vizaeză registrul după fiecare ședință. Pe baza lui se întocmește încheierea de dezbateri. Curtea poate rămâne în pronunțare, decizia urmând a fi pronunțată de regulă în 10 zile de la dezbatere.

4.4. Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor

În principiu, deliberare se realizează în aceleași condiții ca și la instanța judecătorească. Deliberarea se face în secret și la ea sunt prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri. Judecătorul cel mai tânăr votează primul, apoi ceilalți judecători și, la sfârșit, președintele. Judecătorii trebuie să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor.

Rezultatele deliberării se consemnează într-o, semnată de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent.

Actele Curții se redactează în numărul de exemplare necesar spre a asigura păstrarea lor la dosar și în mape speciale, la arhiva și la biblioteca Curții, comunicarea acestora, în cazurile prevăzute de lege, și trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României, Parte I. După întocmirea procedurilor de comunicare a decizilor, a hotărârilor sau a avizelor, magistratul-asistent va preda dosarele la arhivă, sub semnătură. La arhivă se păstrează și câte un exemplar din fiecare act pronunțat de Curte, în mape speciale de decizii, hotărâri și avize, grupate în ordine numerică pe ani.

Deciziile, hotărârile și avizele se certifică, după caz, de președintele Curții sau al completului și de magistratul-asistent care a participat la dezbateri.

CAPITOLUL V

5. Actele Curții Constituționale

5.1. Categorii de acte

Art. 145 ;i art. 144, alin. 1, litera „f” din Costituție menționează, numindu-le, numai două categorii de acte ale Curții Constituționale: decizia și avizul consultativ. Art. 13, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 menționează însă trei categorii de acte: decizii, hotărâri, avize, arîtând totodată atribuțiile în legătură cu care se pronunță acele acte.

Constituția nu stabilește însă în ce situații Curtea adoptă decizii și hotărâri și, respectiv, emite avize. Singurul text constituțional care se referă la actele Curții este art. 145 lit. „b” potrivit căreia deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor și se publică în Monitorul Oficial al României.

Curtea Constituțională adoptă decizii în cazurile în care:

se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, precum și asupra inițiativa de revizuire a Constituției;

se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;

hotărește asupra excepților ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;

hotărește asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Obligațiile la care dau naștere deciziile Curții Constituționale variază în funcție de obiectul acestora.

Astfel, decizia Curții Constituționale prin care o lege este declarată neconstituțională înainte de promulgarea ei îl obligă pe Președintele Republicii să îi refuze promulgarea, urmând ca Parlamentul să fie sesizat pentru a o reexamina.

Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale prin care sunt rezolvate excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești au efecte obligatorii în rezolvarea spețelor respective.

În ceea ce privește deciziile prin care se confirmă rezultatul sufragiului pentru desemnarea Președintelui Republicii sau cel al referendumului, ele, o dată emise, sunt definitive și nu mai pot fi atacate pe nicio cale. De aceea, toate organele statului sunt ținute să li se conformeze. Bineînțeles, în cazul în care Curtea Constituțională infirmă aceste rezultate, procedura de alegere a Președintelui Republicii și cea de desfășurare a referendumului vor trebui repetate.

Hotărârile se adoptă în cazurile în care Curtea Constituțională:

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Prlamentului și Guvernului;

veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Avize consultative se emit pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Avizele consultative ale Curții Constituționale sunt opinii oficiale ale acesteia, pe care organele prevăzute de lege sunt obligate să le ceară, dar nu să le și urmeze.

Îmjpărțirea actelor Curții Constituționale în hotărâri și decizii se pare cel puțin discutabilă. Hotărârea are o sferă mai largă decât decizia; ea înglobează deciziile și sentințele. De aceea actele intitulate hotărâri trebuiau numite sentințe sau dacă se consideră că sentințele sunt date de instanțele inferioare (judecătorii și tribunale) puteau fi numite toate decizii.

Categoria de acte controversată rămâne cea a hotărârilor. Și aceasta, din cel puțin următoarelre motive: legea organică excede astfel prevederile constituționale; obiectul unor hotărâri este greu de definit prin dispozitivul acestora; în unele dintre ipotezele rezervate prin lege hotărârii, adoptarea acesteia este inutiă; caracterul intermediar al hotărîrii, între decizii și avize, a determinat calificarea lor contradictorie, fie ca varietate a avizelor, având în vedere desigur și efectele lor.

5.2. Efecte juridice

Analiza efectelor juridice ale actelor Curții Constituționale trebuie efectuată șinând cont de de faptul dacă suntem în prezența unui control prealabil sau posterior, ori în situația exercitării altor atribuții.

Art. 145, alin. 2 din Constituție spune doar că, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această prevedere constituțională nu este îndeajuns de sugestivă pentru a determina natura juridică a actelor Curții Constituționale. Mai sugestiv însă rămâne poate faptul că, în secțiunea a 2-a a Legii nr. 47/1992, secțiunea intitulată „procedura jurisdicțională”, sunt cuprinse deciziile adoptate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, a controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului, pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, pentru rezolvarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, hotărârile pronunțate în legătură cu sufragiul prezidențial și cele în legătură cu interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, dar și avizul pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Sunt cuprinse însă într-o secțiune distinctă, așadar nu în cadrul „procedurii jurisdicționale”, deciziile ce s-ar pronunța asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Deciziile sunt obligatorii. Semnificația caracterului obligatoriu al deciziei este însă diferită, în raport cu natura atribuțiilor îndeplinite. Uneori, deciziile sunt nu numai opbligatorii, dar și definitive. Cu alte cuvinte, ele nu sunt susceptibile de nici o altă formă de control. Astfel , Curtea Constituțională decide definitiv asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, asupra excepțiilor de neconstituțiuonalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, în materie de contencios electoral și cât privește confirmarea rezultatelor sufragiului pentru alegerea Președintelui României sau în caz de referendum, asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitazea unui partid politic, părecum și cât privește îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Alteori deciziile sunt confirmate sau nu în cadrul unei proceduri speciale. Este procedura de reexaminare. Și anume în cazurile de neconstituționalitate a legilor și regulamentelor Parlamentului, acestea se trimit, după caz, Parlamentului sau respectiv Camerei, căreia îi aparține regulamentul, pentru a fi reexaminate.

Când Curtea Constituțională a Românei examinează constituționalitatea unei legi, înainte de a fi promulgată, dacă o găsește contrară prevederilor constituționale, nu pronunță o decizie de anulare a dispozițiilor neconstituționale, ci constată doar că sunt neconstituționale. În acest caz, decizia Curții Constituționale nu este susceptibilă de nicio cale de atac. Consecința firească ar fi că ea este definitivă din momentul pronunțării. Cu toate acestea, art. 145 (1) din Constituție prevede că legea se trimite Camerelor Parlamentului spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.

Dacă deciziile acestei Curți date asupra exceoțiilor de neconstituționalitate ar fi considerate ca având efecte erga omnes, ar însemna să se deschidă calea pentru partidele de opoziție să eludeze prevederile art. 145 din Constituție, căci ceea ce ele nu au putut să obține: anularea legii pe calea controlului de constituționalitate anterior promulgării legii, ar realiza totuși recurgând la procedura excepției de neconstituționalitate.

Deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor de neconstituționalitate, au efecte numai inter partes, deci Curtea Constituțională soluționează excepțiile de neconstituționalitate prin decizii beneficiind numai de efecte relative.

Decizile Curții Constituționale privind neconstituiționalitatea ordonanțelor Guvernului, au aceleași efecte juridice ca și deciziile date în judecarea excepției de neconstituționalitate a legii.

În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale pronuințate asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, Legea nr. 47/1992 se mărginește să prevadă că ele nu sunt supuse nici unei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial, fără să mai adauge, ca în cazul deciziilor prin care se soluționează excepțiile de neconstituționalitate, că ele sunt obligatorii pe data publicării lor în Monitorul Oficial și produc efecte juridice numai pentru viitor.

Întrucât deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra constituționalității unui partid politic soluționează un litigiu juridic concret, este firesc ca efectele lor juridice să fie asemănătoare cu cele ale hotărârilor judecătorești.

Toate deciziile Curții, date atât în soluționarea obiecțiilor de neconstituționalitate cât și a excepțiilor de neconstituționalitate prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe au ca rezultat obligarea Parlamentului și Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Până la realizarea acestei obligații, prevederile în vigoare neconstituționale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligația nu a fost realizată, își încetează efectele. S-au înlăturat, astfel, situațiile discutabile, confuze, în care autoritățiile publice puteau neglija sau chiar respinge deciziile Curții Constituționale.

În ce privește efectele juridice ale hotărârilor Curții Constituționale, ele trebuie apreciate nuanțat, în funcție de situațiile în care intervin. Astfel ele nu pot depăși efectele juridice ale unui aviz dacă intervin pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind referendumul și cele privind îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative populare. În fine, în exercitarea atribuției de la art. 146 lit. f) din Constituție, Curtea Constituțională emiteotărâri, iar potrivit legii electorale aceste hotărâri sunt definitive.

Astfel, hotărârile Curții Constituționale prin care se confirmă rezulatele sufragiului pentru alegerea Preledintalui Republicii sau cele ale referendumului vor produce efecte ex tunc, adică încă din momentul în care au avut loc alegerile. Fiind vorba de confirmarea unor operațiuni electorale efectuate la o dată anterioară, acestea vor trebui considerate valabile și producătoare de efecte juridice din momentul în care au fost îndeplinite. Învers, în cazul în care asemenea operațiuni ar fi infirmate de Curtea Constituțională, hotărârea acesteia ar retroactiva,ele urmând să fie considerate nule și neavenite chiar din momentul îndeplinirii lor.

În concluzie, prevederile Constituției noastre privitoare la efectele juridice ale actelor Curții Constituționale nu sunt, prin formulările lor, pe deplin adaptate tuturor modalităților la care aceasta trebuie să recurgă în activitatea ei. Pe de altă parte , un număr de reglementări al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se îndepărtează de la litera și spiritul Constituției și, prin urmare, o reconsiderare a lor se impune.

5.3. Tipurile de decizii

Tipologia și efectele deciziilor curților constituționale au constituit preocupări ale doctrinei în materie însă de la preconizarea modelului european de justiție constituțională. Hans Kelsen vorbea de forța anulatorie a deciziilor de neconstituționalitate pentru a garanta în mod eficient supremația Constituției.

Atribuțiile Curții Constituționale sunt diverse și complexe, iar exercitarea lor inculcă proceduri care, dincolo de notele lor comune, prezintă și semnificative particularități. Tipologizarea deciziilor poate fi totuși realizată, având ca termen de referință diferită criterii.

Astfel în funcție de obiectul lor s-ar putea identifica deciziile, evocând atribuțiile Curții Constituționale. Tipologizarea deciziilor Curții Constituționale s-ar putea face și pornind de la conținutul dispozitivului, de la ceea ce prin el se dispune: „constatarea neconstituționalității”; „constatarea constituționalității”; „respingerea” sau „admiterea” excepției de neconstituționalitate; „respingerea” sau „admiterea” contestației etc.

În jurisprudența constituțională europeană există mai multe categorii de decizii. În funcție de conținutul lor, Dominique Rousseau stabilește existența următoarelor categorioi de decizii: decizii simple, decizii intermediare și decizii de apel la legiuitor.

În doctrina românească a dreptului constituțional s-au folosit criterii similare pentru clasificarea deciziilor Curții Constituționale. Astfel Ion Deleanu grupează aceste decizii în două mari categorii: decizii simple și decizii intermediare, clasificare care, în opinia autorului „pune în valoare conduita concretă a Curții Constituționale, activitatea ei creatoare-în limitele permise de Constituție-când este chemată să dea soluții unor probleme complexe de constituționalitate”.

Deciziile simple sau, cum mai sunt numite, „deciziile extreme” sunt cele prin care, după caz, dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate sunt declarate constituționale sau neconstituționale.

Deciziile intermediare se situează între extremele arătate: „declarația arătată” și „declarația negativă”, căutând parcă, urmând sfatul Stagiritului, soluția mediană, potrivită circumstanțelor. Sunt decizii flexibile prin excelență dar, din acest motiv, și susceptibile de ascuțite controverse.

Deciziile intermediare se subclasifică în următoarele categorii:

decizii interpretative, prin care, fără a se declara neconstituționalitatea, Curtea atribuie normelor criticate un anumit sens care le-ar face compatibile cu norma de referință;

decizii manipulative prin care instanța constituțională transformă semnificația legii. La rândul lor, deciziile manipulative pot fi: decizii de admitere sau de respingere parțială a criticii de neconstituționalitate; decizii auditive, care sancționează omisiunea legiuitorului; decizii apelative; decizii substitutive, prin care se apreciază constituționalitatea în raport de ceea ce legea spune, deși ea trebuia să reglementeze altceva; decizii constructive; decizii-complement al legii, prin care se deduc din Constituție norme care să completeze o lege ordinară atacată pentru neconstituționalitate; decizii integrative, prin care se extinde aplicarea unor reglementări la situații care nu au fost avute în vedere de ele.

Deciziile interpretative rămân expuse observațiilor critice, întrucât:

nici Constituția, nici legea organică nu conferă Curții atribuția de a da legilor în vigoare interpretarea oficială, generală și obligatorie, ci, dimpotrivă, determină expres și limitativ atribuțiile acesteia;

de la interpretarea generală a normei ușor se poate aluneca la construcția sau reconstrucția ei, înfrângând astfel voința legiuitorului sau substituindu-i-se acestuia, deși, cum spune Constituția, în același loc, el este „unica autoritate legiuitoare”;

dacă decizia Curții privește rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea impune propria sa interpretare judecătorului a quo.

CONCLUZII

Crearea Curții Constituționale se înscrie în perspectiva instituirii și întăririi statului de drept, precum și a adoptării unei modernități constituționale consacrate deja la nivel european, cu un mare accent pus pe respectarea ordinii constituționale și pe protecția drepturilor și libertăților fundamentale.

Crearea în sine a unei asemenea instituții nu ar fi fost însă suficientă. Esențiale sunt procedeele și tehnicile consacrate pentru a pune în practică aceste idei generoase. O simplă continuitate, legată de tradiția modernă a statelor occidentale, ar fi fost lipsită de conținut, dacă nu s-ar fi prevăzut instrumente concrete, aflate la îndemâna judecătorului constituțional pentru a îndeplini scopurile și funcțiile clamate cu atâta entuziasm de promotorii sistemului. Constituantul român a reușit, în mare parte, să răspundă acestei necesități prin reglementarea a două forme principale de control al constituțiomalității legilor: controlul abstract a priori și controlul concret a posteriori. Chiar dacă îmbinarea celor două forme de control nu este întotdeauna fericit reglementată, faptul că s-a prevăzut un mijloc de acces al persoanelor la jurisdicția Curții Constituționale, pe cale de excepție ridicată în fața instanțelor judecătorești, reprezintă o recunoaștere a rolului Curții de garant al drepturilor fundamentale, dincolo de caracterul esențialmente obiectiv al controlului pe care îl exercită.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realitățiilor noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țăriile europene. Acest model a fost urmat și de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Jugoslavia, Bulgaria, state din zona de influanță a fostei U.R.S.S.

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.

Totalitatea atribuțiilor Curții Constituționale alcătuiește competența acesteia. Atribuțiile privesc: controlul preventiv, înainte de promulgare, a legii adoptate de Parlament; controlul preventiv al tratatelor sau al altor acorduri internaținale, înainte de ratificare; controlul posterior, după adoptare, a regulamentelor parlamentare; controlul posterior, după promulgare și publicare în Monitorul Oficial, al legii organice sau ordinare, precum și a ordonanțelor guvernamentale, pa calea excepîiei de neconstituționalitate; soluționarea unor conflicte juridice, de natură constituțională, dintre autorități. De asemenea, Curtea mai îndeplinește și alte atribuții, în condițiile specifice reglementărilor incidente, și anume: controlul din oficiu al inițativelor de revizuire a Constituției; controlul respectării procedurii de alegere a Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea interimatului în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea celor constatate Parlamentului și Guvernului; emniterea avizului consultativ la propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; controlul respectării procedurii referendumului și confirmarea rezultatului; controlul legalității și constituționalității inițiativei legislative a cetățenilor; soluționarea contestației având ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în răndul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească.

BIBLIOGRAFIE

1. Tratate, cursuri

1.Bianca Selejan–Guțan, Excepția de neconstituționalitate, Ed. All Beck, București, 2005

2. Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 2, Ed. All Beck, București, 2004

3. Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice,Vol.II,Ed. Lumina Ex, București, 2001

4. Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Ed. Lumina Lex, București, 1997

5. Eufemia Vieru, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Ed. Lumina Lex, București, 2008

6. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008

7. Ioan Moraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002

8. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Vol II, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993

9. Ion Deleanu, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995

10. Lucian Chiriac, Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului, Ed. Accent, 2004

11. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Ed All Beck, București, 2005

12. Mircea Criste, Controlul constituționalității legilor în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002

13. Nicolae Pavel, Vasile Gionea,Curs de drept constituțional,Ed. Holding Reporter,București,1998

14. Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000

2. Studii, articole

1. Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Relațiile dintre Curtea Constituțională, tribunalele ordinale și celelalte autorități publice, în revista “Dreptul”, nr. 8/1994

2. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale, Revista de drept comercial, Nr. 3/1999, Lumina Lex, București, 1999,

3. Tudor Drăganu, Fluctuații în practica și șegislația privitoare la efectele juridice ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională asupra excepțiilor de neconstituționalitate, Revista de drept comercial, nr. 7-8/2002, Ed. Lumina Lex, București

3. Legislație

1. Constituția României din 1991, revizuită prin Legea constituțională nr. 429/2003, aprobată prin referendum la 18-19 octombrie 2003. Constituția a fost republicată în M. Of. Nr. 767 din 31 octombrie 2003

2. Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată în M.Of. al României Partea I, nr.187 din 7.08.1997,modificată prin Legea 124/2000 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.331 din 17.07.2000

3. Legea 124 din 13 iulie 2000 privind personalul Curții Constituționale

4. Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aprobat prin Hotărârea nr.2 din 28.01.2005 a Plenului Curții Constituționale și publicat în Monitorul Oficial al României

4. Adrese internet

1. www.ccr.ro

.