CURSUL NR. 1 – DOMENIUL PSIHOLOGIEI CLINICE. Având ca rădăcini filosofia și medicina, psihologia clinică a fost creată în Franța la sfârșitul… [615987]

1 PSIHOLOGIE CLINICĂ
SUPORT DE CURS

CURSUL NR. 1 – DOMENIUL PSIHOLOGIEI CLINICE.

Având ca rădăcini filosofia și medicina, psihologia clinică a fost creată în Franța la sfârșitul
secolului XIX, fiind astfel și umanistă și riguroasă. Termenul de psihologie clinică apare însă
cam în aceeași perioadă în SUA prin psihologul Lightner Witmer.
În ziua de azi conceptul de psihologie clinică are mai multe sensuri: un domeniu al
psihologiei, o practică, o metodă, o știință. Specificul psihologiei clinice se exprimă prin faptul
că este atât o activitate practică cât și un ansamblu de cunoștințe. Cele două mari direcții vizate
de psihologia clinică sunt: evaluarea și intervenția terapeutică.
Psihologia clinică se hrănește din practica curentă clinică, din întâlnirile unor persoane sau
grupuri aflate în dificultate și suferință.
Psihologul clinician îndeplinește trei funcții principale: de evaluare, de formare și de expert
prin aducerea punctului de vedere al psihologului pe lângă alți specialiști.
Domeniul psihologiei clinice înglobează astfel cunoștințe de psihopatologie, evaluare
psihologică și intervenție terapeutică.

Psihopatologia s -a confruntat încă de la început cu dificultatea de a -și stabili cu precizie
principalele sale concepte: normalitate / anormalitate și sănătate psihică / boală psihică.
Complexitatea fenomenologiei psihice nu permite o unanimitate de păreri asupra celor două
dihotomii amintite, deși s -au scris o multitudine de mat eriale pe această temă.
1. Conceptul de normalitate psihică
Chiar dacă se folosesc în mod frecvent noțiunile de normalitate psihică și sănătate psihică ca
sinonime, în realitate prima dintre ele are o sferă mai largă decât a doua.
Cuvântul normalitate timite la acela de normă. O normă este ceea ce corespunde unui model
comun, unei reguli într -un context socio -cultural precis. Pentru a diferenția normalitate/
anormalitate putem apela la trei tipuri de norme.
a. Normalitatea ca valoare medie (statistică) :
Conform acesteia cu cât un fenomen este mai frecvent, cu atât este considerat mai normal; cu
cât este mai puțin frecvent este anormal.
b. Normalitatea ideală (valorică) :
Aceasta se referă la idealul de normalitate, atât din punct de vedere individual cât și comunitar
și reprezintă tipurile ideale (valorile) pe care le promovează anumite culturi.
c. Normalitatea funcțională :
Arată măsura în care o persoană își exercită rolul funcțional ca parte a sistemului
supraordonat de care aparține. Există aici o dificultate de a stabili cu precizie care este rolul
funcțional al persoanei, în diferitele sisteme de care aparține (familial, profesional, social,
spiritual) și cât de eficient ar trebui el să fie.
2. Sănătate – boală psihică
Tratatul de psihiatrie Oxfort ( T.P.O.) apreciază că în practica psihiatrică termenii de boală
psihică și afecțiune psihică sunt folosiți fără multă precizie.

2 Prin analogie cu termenii din medicina generală tulburarea psihică poate fi considerată mai
degrabă „afecțiune psihică”. Termenul de afecțiune desemnează conștiința subiectivă a unei
suferințe sau limitări funcționale spre deosebire de conceptul de boală care se referă mai mult la
o patologie organică obiectivă.
Boala și afecțiunea pot fi definite în trei modalități:
– prin absența sănătății
– prin prezența suferinței
– prin prezența unui proces psihopatologic (perturbarea evidentă a funcțiilor psihice
parțiale sau a eficienței generale)
Si termenii de „sănătate” la modul general și „sănătate psihică” la modul particular sunt greu
de definit. O.M.S. a definit sănătatea ca „o completă bunăstare fizică, mintală și socială, și nu
numai absența bolii sau a infirmității”.
Definirea sănătății psihice poate fi făcută fie în formulare negativă (ca absența bolii sau a
infirmității), fie în formulare pozitivă (o stare pozitivă în care persoana este responsabilă,
capabilă de autoconștientizare, autoevaluare și auto determinare iar comportamentul său este în
general acceptat de grupul căruia îi aparține.
Asociația Americană de Psihiatrie în ,,Glosarul psihiatric’’ definește sănătatea mentală ca
fiind un succes simultan în: muncă, dragoste, creație, o matură și flexibi lă rezolvare a
conflictelor între instinct, conștiință, alți oameni și realitate.

CURSUL NR. 2 – PSIHOPATOLOGIA CLINICĂ

Marea diversitate a fenomenelor întâlnite în psihiatrie, impun cu necesitate existența unui
sistem de clasificare al cărui scop este identificarea grupurilor de pacienți care au în comun
caracteristici clinice similare cu scopul de a stabili un diagnostic clinic, tratamentul adecvat și
prognosticul cel mai probabil.
Diagnoza clinică este procesul prin care se stabilește locul unei tulburări psihice într -o
categorie diagnostică. Medicul psihiatru este cel care realizeză diagnosticul psihiatric. El
pornește d e la datele de bază (simptome și semne) și le grupează în sindroame (constelații de
simptome ce se manifestă mai frecvent impreună, având implicații terapeutice și prognostice). În
acest demers psihiatru apelează la sistemele de clasificare existente.
Cele mai multe sisteme de clasificare au la bază categorii diagnostice ca de exemplu :
schizofrenia, tulburări afective, tulburări de personalitate…
Cunoașterea acestor clasificări și a tipurilor de tulburări face posibilă comunicarea în
echipa terapeutică (psihiatrii, psihologi, psihoterapeuți).
Sistemul de clasificare operează cu o serie de categorii fundamentale care se presupune
că reprezintă unități distincte (conform T.P.O.) :
I. Retardare mintală – se referă la prezența în primii ani ai copilăriei a unui deficit de
funcționare intelectuală.
II. Tulburări de personalitate – se referă la prezența unor anomalii comportamentale care
se prefigurează încă din copilărie, se cristalizează la vârsta adultă și tind să se estompeze spre
bătrânețe.
III. Tulburări mintale – constă în anomalia de comportament sau trări psihice cu conținut
patologic, al căror debut survine în mod distinct (decelabil) după o perioadă de funcționare
normală.
Pentru a justifica diagnosticul de tulburare mentală, această anomalie trebuie să fie
prezentă o anumită perioadă de timp și să aibă o anumită gravitate.
IV. Tulburări de adaptare – corespund criteriilor unei tulburări mentale, dar survine în
legătură cu un eveniment stresant sau o schimbare de mediu.

3 V. Alte tulburări (tulburări care nu pot fi înscrise în primele patru categori) :
ex : – preferințe sexuale anormale; – tulburări incluse de drog sau alcool.
VI – tulburări de dezvoltare;
VII – alte tipuri de tulburări specifice copilăriei.
Aceste categorii au fost definite în funcție de tipurile de simptome, de gruparea lor, de
evoluție și de prognostic.
Cele mai cunoscute sisteme de clasificare sunt :
a. I.C.D. – clasificarea internațională a bolilor – elaborat de O.M.S. (ajuns la varianta 10)
b. D.S.M. – manual diagnostic și statistic de clasificare a bolilor – elaborat de Asociația
Americană de Psihiatrie (ajuns la varianta IV R)
La ora actuală cel mai cunoscut sistem de clasificare este D.S.M. IV R. El are puncte
comune dar și elemete diferite de sistemul I.C.D. 10.
Utilizarea clasificărilor trebuie să meargă în paralele cu abordarea individualizată prin care
pacientul este văzut în unicitatea sa (cu calități individuale unice, inclusiv unicitatea răspunsului
la intervenția terapeutică).
Conceptele de „nevroză” și „psihoză” deși mai vechi și mai puțin amintite în D.S.M. IV
R. și I.C.D. 10, au valoarea lor diagnostică și încă mai sunt utilizate în practica clinică pentru a
desemna tulburări cărora nu li se poate da un disgnostic cert.
Termenul de nevroză desemnează tulburări mintale (psihice) mai p uțin severe decât
psihozele și se caracterizează prin simptome mai apropiate de experiența normală și deci mai
frecvent întâlnite (aici intrând tulburările anxioase).
Termenul de psihoză indică, în general, forme mai severe de afecțiuni mintale, cum sunt
tipurile de schizofrenie, tulburările afective, tulburări mintale organice.
În linii mari, cele mai frecvente afecțiuni psihice pot fi incadrate în trei mari grupări, după
cum urmează:

Tulburări de personalitate Nevroze Psihoze
– nu are un debut distinct,
afecțiunea se infiripă încă din
copilărie și adolescență și
durează, de obicei, toată viața. – au un debut distinct, datorat
unor evenimente de o mare
încărcătură psihică negativă
sau de natură existențială – au un debut distinct, datorat
unor evenimete nedefinite, dar
boala evoluează ciclic
(puseuri) cu perioade de
remitere.
– nu există conștiința bolii. – are conștiința boli (există un
model premorbid) – nu are conștiința boli
– orientat în mediu și realitate
dar percepe realitatea într -un
mod deformat, specific,
relațiile fiind neadecvate. – este orientat în realitate, are
interacțiuni adecvate cu
mediul – are loc ruperea contactului
cu realitatea sau negarea
realității.
– crează o nouă lume a lui în
care caută securitatea.
– are comportamente mai mult
sau mai puțin bizare,
nepotrivite. – are comportamente sociale
acceptabile. – are comportamente bizare,
nepotrivite; are
comportamente neadaptative
cu halucinații, delir, autism.
– nu prezintă halucinații sau
idei delirante ci idei
dominante specifice tipului. – nu prezintă halucinații sau
idei delirante ci idei
dominante specifice tipului. – poate prezenta halucinații
și/sau idei delirante.
– nu prezintă tulburări psiho –
somatice – există tulburări psiho –
somatice variate, putând fi
deosebit de intense. – pot apare tulburări psiho –
somatice
– folosește mecanisme de
apărare în încercarea de a – folosește mecanisme de
apărare în încercarea de a – de regulă mecanismele de
apărare sunt neeficiente,

4 reduce anxietatea reduce anxietatea conducând la dezorganizarea
personalității (pot apărea doar
disocierea și/sau negarea)

Tulburările de personalitate

Tulburările de personalitate (numite uneori personalități anormale sau psihopatii) nu sunt la
modul propriu boli. Nu au un debut bine delimitat. Se cristalizează mai mult în copilărie și
adolescență și durează întreaga viață. Ele sunt expresia unei dizarmonii psihice, a unei construcții
psihice labile, după cum pot fi și expresia unei imaturități psihice, emoționale.
I.C.D. dă o definiție larg acceptată: ,,modele comportamentale neadaptate, profund
implantate, ce se cristalizeaza in perioada adolescenței sau mai devreme, și care se continuă de-a
lungul vieții adulte deși devin mai puțin evidente la vârste medii sau înaintate”.
Tulburările de personalitate se manifestă prin dificultăți de inserție socială, dificultăți
relaționale.
Caracteristici generale pentru toate tulburările de personalitate:
– Comportamentul este rigid și inflexibil (rezistent la schimbare).
– Prezintă o toleranță scăzută la stres și o inadaptabilitate crescută de a reacționa la anxietate.
– Funcționarea egoului este intactă dar aceasta nu poate controla acțiunile impulsive.
– Persoana este în contact cu realitatea deși are dificultăți de interacțiune cu ea.
– În foarte multe cazuri apar tulburări de dispoziție (depresie, anxietate).
3. Clasificarea și principalele tipuri de tulburări de personalitate.
Există mai multe clasificări ale tulburărilor de personalitate. Cea mai clară pare să fie
aceea bazată pe similarități descriptive, prezentată de D.S.M. IV R.:
– grupa A cuprinde tipurile ale căror reprezentanți „apar ca ciudați sau excentrici”
(tulburarea de personalitate schizoidă, schizotipală și paranoidă).
– grupa B cuprinde tipurile ale căror reprezentanți par „dramatici, emoționali, hieratici”
(tulburarea de personalitate antisocială, borderline, histrionică și narcisică).
– grupa C cuprinde tipurile ale căror reprezentanți sunt „anxioși și temători” (tulburarea de
personalitate evitantă, dependentă și obsesiv -compulsivă).
George Ionescu adaugă o nouă perspectivă acestei clasificări considerând că:
– grupa A are o sorginte psihotică
– grupa B are o sorginte psihosocială
– grupa C este de natură nevrotică
În afara clasificării și tipurilor amintit e mai sus există și altele. Prezentăm în continuare
doar tipurile de tulburări de personalitate amintite. Fiecare dintre ele prezintă atât trăsături
caracteristice cât și trăsături facultative.
a. Tulburarea schizoidă de personalitate este un pattern pervaziv cu un grad
semnificativ de introversie, detașare de realitate, sociofobie și slabă disponibilitate
de rezonanță afectivă.
b. Tulburarea schizotipală de personalitate este un pattern pervaziv de deficit
interpersonal sau social, marcat de un disconfort afectiv acut, de capacitate redusă
pentru legături apropiate și de distorsiuni cognitive și perceptuale ilustrate prin
excentricități comportamentale
c. Tulburarea paranoidă de personalitate este un pattern pervaziv de suspiciozitate,
neîncredere și interpretativitate.
d. Tulburarea antisocială (dissocială) de personalitate este un pattern pervaziv de
sfidare și violare a normelor, regulilor și obligațiilor sociale și, implicit, a
drepturilor celorlalte persoane.

5 e. Tulburarea borderline de personalitate este un pattern pervaziv de instabilitate a
relațiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor și o impulsivitate
accentuată.
f. Tulburarea histrionică de personalitate este un pattern pervaziv de extraversie,
sociofilie, comunicabilitat e, impresionabilitate, labilitate dispozițională și
conduită demonstrativă de rol.
g. Tulburarea narcisică de personalitate este un pattern pervaziv de exagerare a
importanței propriei persoane și de convingere fantezistă nerealistă asupra
calităților sale, pe care le percepe ca unice sau excepționale.
h. Tulburarea evitantă (anxioasă) de personalitate este un pattern pervaziv de
inhibiție socială, cu sentimente de inadecvare și hipersensibilitate la evaluarea
negativă.
i. Tulburarea dependentă de personalitate este un pattern pervaziv de autostimă
redusă, neîncredere în posibilitățile proprii, nevoie excesivă de ocrotire și
îngrijire, incapacitate de a lua decizii în probleme curente și tendință continuă de a
acorda altuia girul propriilor responsabilități.
j. Tulburarea obsesiv -compulsivă (anancastă) de personalitate este un pattern
pervaziv de ordine, rigoare, meticulozitate, perseverență și perfecționism.

CURSUL NR. 3 – MODELE DE ABORDARE A TULBURĂRILOR PSIHICE

Modelul ateoretic

Psihopatologia ateoreti ca, creata în Statele Unite, vizează o comunicare mult mai facilă
între clinicienii cu orientări teoretice diferite. Astfel Manualul diagnostic și statistic al
tulburărilor mintale (DSM II și DSM III) se bazează pe un sistem operațional de criterii
diagnos tice descriptive a căror definire este precisă și univocă. Deși aceste criterii au fost
validate empiric ele sunt totuși fundamentate pe un raționament clinic și nu au putut fi încă
validate în întregime.

Modelul behaviorist

Pornind de la paradigmele condiționării clasice, ale condiționării operante și ale
behaviorismului social, modelul behaviorist consideră comportamentele normale și anormale ca
fiind dobândite și menținute prin mecanisme identice și în conformitate cu legile generale ale
învățării. Behaviorismul leagă apariția oricărui comportament de mediul înconjurător al
subiectului și respinge orice cauză internă ca o cauză ultimă a comportamentului. Astfel,
clinicienii analizează variabilele de mediu care sunt în relație cu anumite tipuri compor tamentale.
Behaviorismul social însă e interesat de sistemele de personalitate acordând o importanță
particulară perioadei și condițiilor de învățare ale pacientului.

Modelul biologic

În psihopatologia biologică accentul este pus pe influența modificărilor morfologice sau
funcționale ale sistemului nervos asupra genezei tulburărilor mintale. Psihiatria organicistă

6 reprezentată de Kraepelin a fost continuată de psihobiologia dezvoltată de Meyer și
organodinamismul lui Ey H .

Modelul cognitivist

Abordarea cognitivistă ține cont de procesele prin intermediul cărora subiectul
dobândește informații despre sine și mediu, asimilându -le pentru a -și regla comportamentul.
Conceptul dominant în psihopatologia cognitivistă este tratamen tul inconștient al informației.

Modelul dezvoltării

Școala lui Zigler E, influențată de conceptualizarea organizațională a dezvoltării propusă
de Werner H consideră dezvoltarea patologică drept o lipsă de integrare a competențelor sociale,
cognitive și e moționale, competențe foarte importante pentru adaptarea la un anumit nivel de
dezvoltare.

Modelul ecosistemic

Interacționismul a evoluat spre abordarea ecosistemică datorită teoriei generale a
sistemelor și a ecologiei umane.
Astfel, abordarea ecosistemică propune o interpretare diferită a noțiunilor de sănătate mintală și
patologie, precum și a noțiunii de simptom care este considerat drept o metaforă a relațiilor
interpersonale.

Modelul etnopsihopatologic

Etnopsihopatologia studiază raportul dintre tulburările psihopatologice și cultura
subiectului, actualmente existând o perspectivă emică bazată pe sindroamele cu specificitate
culturală
(latah, koro, amok ) și una etică ce vorbește despre existența unor invarianți clinici.

Modelul etologic

O contribuție importantă a etologilor la înțelegerea manifestărilor psihopatologice este
constituită de descrierea minuțioasă a schemelor comportamentale, această fază descriptivă
constituind un preambul obligatoriu pentru orice cercetare ce vizează formul area de ipoteze
privind cauzalitatea faptelor patologice. Acest tip de cercetare etologică are trei faze: descriptivă,
exploratorie și evaluativă.

Modelul existențialist

Această orientare, influențată de filosofia existențialistă, percepe subiectul așa cum este
el în realitate, ca o ființă în lume, și nu ca un produs. Preocupați de problemele voinței și deciziei
umane, existențialiștii insistă asupra faptului că ființa umană își poate influența relația cu
destinul.

Modelul experimental

Pavlov IP folose ște pentru prima dată termenul de psihopatologie experimentală în 1903
subliniând importanța experimentelor pe animale pentru înțelegerea patologiei umane.

7 In consecință, psihopatologia experimentală studiază comportamentul patologic experimental
ajungând până la producerea în laborator a unor perturbări psihomotorii de tip catatonic,
specifice schizofreniei ( Baruk H și Jong )

Modelul fenomenologic

Aportul fenomenologic, cu origini în filosofia germană cu același nume, a condus la un
demers psihopatologic descriptiv inițiat de Jaspers K care se ocupă de studierea trăirilor
sufletești ale pacienților si la un demers mult mai filosofic conturat de Binswanger L care
studiază tulburările patologice grave (ex. schizofrenie, manie etc.)

Mod elul psihanalitic

Abordarea psihanalitică are o importanță capitală mai ales prin prisma unor contribuții cu
semnificație deosebită pentru psihopatologie: importanța trecutului subiectului, a sexualității și a
experiențelor individuale. Boala psihică este considerată o modalitate nefastă de rezolvare a unor
conflicte inconștiente de natură pulsională.

Modelul social

Psihopatologia socială are două obiecte de studiu principale:
– rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice,
– repercusiunile bolii mintale asupra relațiilor subiectului cu mediul social.
Totodată există două mari teme de cercetare, prima fiind cea a relației dintre tulburările mintale
și apartenența la o clasă socială și a doua fiind cea care abordează variația is torică a datelor
epidemiologice.

Modelul structuralist

Structuralismul propune căutarea unor explicații prin folosirea noțiunii de structură ce
poate fi definită ca aranjamentul în care părțile sunt dependente de întreg și astfel solidare între
ele. Piaget insistă pe caracterul de totalitate, transformare și autoreglare al noțiunii de structură.

CURSUL NR. 4 – MECANISMELE DE APĂRARE

Definiție :

Mecanismele de aparare sunt mecanisme mentale, adesea inconștiente, puse în mișcare în
scopul de a rezolva conflicte emoționale reducând tensiunea (anxietatea).
Ele se formează în copilărie, devin mai clare la pubertate și, în general, sunt duse mai
departe întreaga viață.
Mecanismele de apărare au următoarele obiective (destinații):

1. Rezolvarea conflic telor mentale
2. Salvarea stimei de sine
3. Apărarea împotriva anxietatii sau a fricii

8 4. Protejarea sentimentului de securitate

Mecanismele de apărare au avut un rol pozitiv la început, atunci când s -au format. Scopul
este evitarea destructurării personalității și a pervertirii (inadecvării) raporturilor cu mediu.
O dată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă majoritatea lor devin „anormale”, în
sensul că limitează individul, îi perturbă raportul cu mediul, devin obstacol în calea evoluției
personale. Majoritatea au un rol clar definit intr -o anumită tulburare psihică.
Criteriul departajării în normale și anormale este după cum își ating scopul inițial sau
determina dereglari psihice.

Tipuri de mecanisme de apărare:

1. Refularea – ,,suppresion (D.S.M. III)’’
Constă în înnăbușirea unor impulsuri, sau uitare voluntară.
Nu este o refulare in sens freudian. Constă în înlăturarea voluntară și conștientă a gândurilor și
emoțiilor neplăcute dar cu posibilitatea de a le reactualiza în mod voluntar.
Exemplu: „să nu vorbim acum de accidentul meu, discutam asta mai tarziu”.

2. Represia (reprimarea)
Este mai apropiată de sensul uzual (propriu) al refulării.
Este incapacitatea unei persoane de a-și reaminti suferințe, emoții neplăcute, deoarece ele sunt în
mod automat împinse în inconștient.
Exemplu: cineva a avut recent o ceartă dar nu știe de ce.

3. Raționalizarea
Constă în justificarea unor acțiuni, idei, impulsuri utilizând argumente rezonabile, valide. Este
utilizată frecvent pentru a menține stima de sine ridicată, a preveni sentimentul de vinovăție si a
obține acceptarea socială.
Exemplu: Un fotbalist afirmă: “Eu am șutat bine, dar vântul a deviat mingea.”

4. Identificarea
Consta în încercarea de a fi ca cineva sau de a se asemăna în anumite trăsături cu cineva.
Utilizată frecvent în adolescență când este un mecanism normal.

5. Compensarea
Constă în tendința de a ascunde sau a deghiza o inabilitate reală sau imaginară printr -un
comportament menit a proteja respectul de sine. O inabilitate într -un domeniu poate fi
compensată de o performanță în alt domeniu.
Exemplu: o femeie „urâțică” poate compensa deficiența fizică prin îmbrăcăminte la modă, sau
mai rar prin performanțe întelectuale.

6. Supracompensarea
Constă în exagerarea sau supradezvoltarea unui comport ament cu scopul de a ascunde un
comportament opus, sau anumite atitudini sau trăiri pe care persoana ar vrea în mod normal să le
arate.
Exemplu: cineva nu își poate suferi soacra. Tendința normală ar fi să o evite, dar el ascunde
aceste sentimente printr -un comportament foarte generos față de ea.

7. Substituția
Constă în tendința de a găsi alt scop atunci când cel real sau actual este blocat.

9 Acest mecanism este folosit în general pentru :
– a reduce frustrația
– a permite trăirea unui sentiment de succes
Exemplu: o absolventă de liceu se pregătește pentru admiterea la facultatea de medicină și în
ultima clipă își spune că ,,nu sunt destul de pregătită, mai bine dau la postliceală sanitară.’’

8. Deplasarea :
Constă în transferarea unor trăiri ca frustr ație, ostilitate, agresivitate de la o persoană, situație,
obiect, la altele.
În general ținta substituită este mai puțin amenințătoare și permite persoanei să -și exprime
reacțiile emoționale.
Exemplu: cineva trântește ușa acasă când vine furios de la serv iciu (sau își vărsa furia pe
propriul copil).

9. Restituție – ,,restituțion (D.S.M. III)’’
Revansa, plata, minimalizare sau ignorarea acțiunilor anterioare.
Constă în negarea unor acțiuni anterioare intolerabile pentru a reduce sentimentul de vinovăție.
Exemplu: un bărbat îi aduce flori femeii iubite după o ceartă pe care au avut-o.

10. Proiecția
Este mecanismul cel mai des întălnit. Poate fi poreclit „mecanismul țapului ispășitor”.
Constă în rejectarea unor caracteristici proprii, atribuindu -le altora.
Exemplu: cineva întârzie la servici și se justifică: ,,A întârziat autobuzul. Șoferul este vinovat”.

11. Regresia
Constă în reîntoarcerea la nivele anterioare de funcționare, care reduc anxietatea și permit insului
să se simtă mai confortabil dar în același timp facilitează dependența.
Exemplu: un copil mic a învățat să folosească wc-ul dar el revine la nefolosirea lui fiindcă mama
lui este internată la spital.

12. Sublimarea
– constă în convertirea unor impulsuri intolerabile și neacceptabile d.p.d.v. social în acțiuni care
sunt acceptate și valorizate social.
ex : un student agresiv este foarte prezent intr -o dezbatere.

13. Negarea
Constă în refuzul inconștient de a aborda sau a recunoaște gânduri, idei, dorințe, trebuințe sau
chiar factori obiectivi care sunt considerați intolerabili.
Exemplu: cuiva i se comunică un diagnostic fatal dar el spune: “am o micuță tumoare”

14. Introecția
Constă în autoatribuirea unor calități aparținând altei persoane, sau preluarea simbolică a unor
trăsături de personalitate a altei persoane prin ingerarea filosofiei, cunoștințelor,
comportamentului acesteia.
Are un grad de anormalitate foarte mare.
Exemplu: la schizofrenici credință că ,,Eu sunt Napoleon”. Și adoptă un stil de viață, replici,
haine, comportamente respective, chiar re fuză să comunice cu persoane care nu -l cred.

15. Conversia
Constă în transferarea unui conflict emoțional într -un simptom somatic în scopul scăderii
tensiunii sau anxietății.

10 Foerte frecvent in tulburari psihogene.

16. Disocierea
Constă în actul de separare și detașare a unui puternic conflict emoțional de restul conștiinței.
Exmple: amnezia psihogenă și fuga psihogenă

17. Izolarea
Izolarea are două sensuri:
I. O eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gând) conflictuală,
în timp ce reprezentarea în cauză rămâne conștientă;
II. O separare artificială între două idei sau două comportamente care în realitate sunt
legate, relația lor neputând fi recunoscută de către subiect fără o anxietate
puternică.
Exemplu: subiecți care, în perioada d e doliu după o persoană dragă și apropiată, nu manifestă
nicio tristețe.
În cel de -al doilea sens, o mamă poate să aibe un comportament de respingere a fiicei, așa cum
ea a fost respinsă de mama ei.

18. Reveria
Reveria sau fantazarea (vis de zi) constă în elaborarea unor imagini sau a unor evenimente
imaginate care exprimă fie conflicte inconștiente, fie reprezintă gratificarea unor dorințe
neacceptate social, sau pregătesc viitoare evenimente anticipate.
Frecvent in shizofrenie prin crearea unei lumi propr ii.

19. Intelectualizarea
Constă în transferarea emoțiilor în sfera intelectuală pentru a reduce anxietatea.
Exemplu: un fumător se justifică spunând: „doar 40 % din cei ce fac cancer pulmonar sunt
fumători !”
Un alt exemplu: hipocondriaci care citesc tot ce le pică în mână legat de boală.

Concluzii.
Unele din aceste mecanisme sunt „normale” în anumite situații, altele sunt „anormale”.
Negarea pare a fi cel mai „anormal”, cel mai periculos, deși în unele situații poate fi „normal”.
De exemplu, într-o primă fază de doliu negarea îl poate ajuta pe individ pentru a se putea ocupa
și a participa la funerarii. În acest caz este pozitivă dacă este temporală. Daca se prelungeste,
degenereaza în depresie și devine foarte periculoasă.

CURSUL NR. 5 – METODE DE PSIHODIAGNOSTIC CLINIC

Metoda psihologiei clinice

Atât în domeniul psihiatriei cât și al psihologiei clinice esența metodei este „studiul de caz”.
Acesta presupune întâlnirea, față în față cu un subiect considerat singular, înțelegerea istoriei
sale, perceperea lui în totalitatea și unicitatea lui. Studiul de caz se poate sprijini pe diverse
mijloace de culegere a datelor, printre care consultația, observația clinică, teste și scale clinice,
analiza activităților (jocul, desenele, lucrările scrise…) Consultația este principalul instrument
utilizat de medicul psihiatru sau de psihologul clinician. Dacă este utilizată în scopul examinării
clinice poate fi numită și interviu clinic .

11 Există și unele particularități care diferențiază metoda clinică în psihiatrie în raport cu cea din
psihologia clinică.
În psihiatrie demersul este dinspre particular înspre general, scopul principal fiind acela al
stabilirii unui diagnostic care să conducă la stabilirea unui tratament medicamentos și care să
poată face o previziune asupra evoluției tulburării. În acest demers psihiatru apelează la un
anumit model de clasificare a tulburărilor psihice.
În psihologia clinică demersul este contrar, de la general la particula r, scopul principal fiind
acela al stabilirii unei modalității unice de intervenție psihologică.
Consultația sau interviul clinic trebuie să satisfacă câteva cerințe. Consultația se va realiza
fără întreruperi într -o cameră suficient de izolată, vizual și fonic. Atmosfera ar trebui sa fie
degajată pentru ca pacientul să se simtă cât mai mult în largul lui. Specialistul va da dovadă de
multă răbdare și bunăvoință. Când se ia notițe nu se pierde din vedere observarea subiectului.

Metoda în psihiatrie

În domeniul psihiatriei diagnosticul este stabilit după o examinare clinică aprofundată.
Această examinare clinică presupune două mari demersuri:
– adunarea datelor clinice cu obiectivitate și acuratețe
– înțelegerea intuitivă a personalității pacientului
Al doilea demers presupune calități intuitive deosebite ale specialistului. Profunzimea acestei
înțelegeri depinde de experiența clinică a acestuia.
Adunarea datelor clinice se realizează prin interviu clinic, observație și testare și cuprinde
două mari etape:
a. Anamneza
b. Examenul stării psihice
În clinică pacientul este supus și unei examinări somatice detaliate în cadrul căreia examenul
neurologic este poate cel mai important pentru a lămuri problema existenței sau nu a unui
sindrom organic.

Anamneza presupune strângerea datelor ce privesc istoria psiho -socială și medicală a
pacientului, informații ce se obțin de la pacientul însuși și de la rude sau alte persoane care îl
cunosc bine. Acest lucru este mai important în psihiatrie deoarece bolnavii psihici nu sunt
întotdeauna conștienți de amploarea simptomatologiei lor. Anamneza cuprinde foarte multe date
și ele au fiecare importanța lor. Spre exemplu, istoricul semnelor și simptomelor ne arată dacă
există sau nu o tulburare de personalitate.
Medicul trebuie să dea dovadă de multă flexibilitate și blândețe și să recurgă la explicații
pentru a -l face pe subiect să colaboreze.
Un model de anamneză este prezentat în anexa 4.

Examinarea stării psihice se ocupă cu comportamentul și simptomele actuale ale
pacientului. Unele date din această etapă pot să se suprapună cu cele din anamneză. Acest
demers urmărește următoarele aspecte: aspectul și comportamentul, limbajul verbal și nonverbal,
aspecte dispoziționale, depersonalizarea și derealizarea, fenomene obsesive, idei delirante, iluzii
și halucinații, orientarea temporală, spațială și personală, atenția și concentrarea, memoria și
conștiința bolii.
În cadrul examinării stării psihice, examenul psihologic pe bază de teste standardizate are
valoarea sa incontestabilă. În clinică evaluarea globală a pacientului este realizată de medicul
psihiatru împreuna cu pshihologul clinician cu care formează o echipă terapeutică. Examenul
psihologic cu ajutorul testelor și scalelor vizează acele aspecte psihologice ce pot fi
cuantifica bile. Pot fi evaluate anumite facultăți psihice (inteligența în special și mai ales la copii

12 și adolescenți), personalitatea ca structură globală și, în mod deosebit, anumite dinamici intra –
psihice. Examinarea cu ajutorul testelor și scalelo r este realizată în special de psihologul
clinician. În paragraful următor prezentăm mai detaliat acest demers.

CURSUL NR. 6 – INTERVIUL CLINIC ȘI ANAMNEZA

Metoda în psihologie clinică

Consultația clinică este principalul instrument utilizat de către psihologul clinician. Ea
poate să prindă o structură și o formă specifică în funcție de orientarea ideologico -teoretică a
psihologului. Accentul se pune pe acele elemente, informații care surprind unicitatea,
individualitatea subiectului, povestea lu i proprie.
Consultația permite celor doi protagoniști să spună, să asculte, să se informeze.
Consultația are mai multe finalități:
– Permite culegerea anumitor informații despre povestea vieții subiectului, despre suferința
și dificultățile cu care s -a confruntat, în mod real sau imaginar, dar si despre poziția,
atitudinea lui față de aceste fapte, despre ceea ce se asteaptă de la tratament și de la
specialist.
– Permite culegerea datelor despre semnele patologice și, prin analiza discursului, despre
mecanismele de apărare folosite de subiect.
– Funcția terapeutică (directă, autoterapeutică) se realizează în consultație prin două
mecanisme: cel de abreacție (aspectul de eliberare) și cel de insigt (prin anumite
clarificări și înțelegeri ce pot să se producă spontan atunci când subiectul iși povestește
viața, și-o reconstitue prin asociere cu simptomele și suferințele proprii).
– Consultația îi permite psihologului să intervină nu doar să asculte, provocând, susținând,
catalizând discursul pacientului, dar, în aceiași măsură, și să -și utilizeze tehnicile
terapeutice și să transmită cunoștințe ce îl pot ajuta pe acesta.

Observația se realizează asemănător ca în psihiatrie pentru surprinderea aspectelor
comportamentale ce revelează semne patologice, permi țând și sesizarea congruenței sau
incongruenței comportamentului cu limbajul verbal al subiectului.

Examinarea cu ajutorul testelor și scalelor are drept scop să evidențieze anumite aspecte
ce nu pot fi identificate precis prin consultatie, să furnizeze anumite rezultate valide și obiective
(nesupuse subiectivității psihologului). Toate aceste rezultate sunt raportate la princiipile
studiului de caz și nu considerate elemente separate ale subiectului.
Testele și scalele sunt instrumente standardizate ce p ot masura anumite componente psihice
care pot fi cuantificabile. Pe baza lor se pot compara subiecții intre ei sau cu o norma statistică.
Astfel pot fi teste de aptitudini, de procese cognitive, teste de personalitate, de tulburări, teste
proiective (arbor elui, persoanei, feței, familiei etc.) scale de anxietate sau depresie (în anexa 6 se
găsește CHESTIONARL DE DEPRESIE BECK). Cele mai uzuale teste clinice sunt: testul
Rorschach, TAT, Szondi, Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota (MMPI),
Chestio narul de tendințe accentuate Smiescheck.
Testele cognitive (WISC, WAIS, WIPPSI, WCST…) sunt cel mai des folosite in clinica
copilului și adolescentului, dar sunt și variante pentru adulti ce pot fi folosite in depistarea unor
operații intelectuale implic ate intr -o deficiență cognitivă sau pentru demență.

13 Inventarele de personalitate (MMPI, Inventarul de personalitate Eysenck, Inventarul de
temperament Guilford Zimmerman…) pot masura anumite trasături sau componente ale
personalității dar s unt mai puțin folosite in clinică, psihologii clinicieni preferând testele
proiective care reprezintă o formă de investigare dinamică a personalității.
Metodele proiective constau în diferite materiale care îi cer subiectului să le acorde una sau
mai multe semnificații. Aceste informații date de subiect sunt revelatoare pentru felul lui de a
percepe realitatea, pentru modurile sale de rezolvare a conflictelor, pentru mecanismele de
apărare sau propria -i economie afectivă. Așa cum am arătat și mai sus cele m ai utilizate în
practica clinică sunt: Testul Rorschach (testul petelor de cerneală), Thematic Aperception Test
(TAT, un test cu diverse scene surprinse pe planșe), TAT forma pentru copii, Testul Szondi (un
test bazat pe o teorie genetică a psihicului uman , o predeterminare familială, materializată prin
pulsiuni, materialul de lucru fiind un set de fotografii ale unor persoane, din care subiectul face
cateva alegeri).

Riscuri posibile în diagnosticare. Probleme speciale pe care le ridică diagnosticarea.

Pe tema diagnosticului psihiatric, au apărut, la un moment dat, opinii contrare între psihiatrii
și psihoterapeuți, ultimii aducând două principale critici:
– încadrarea pacientului într -un diagnostic, îndepărtează de la înțelegerea unicității,
individualităț ii lui,
– pacienții abordați în parte, fiecare dintre ei, nu corespund cu precizie categoriilor de
tulburări folosite.
Aceste două critici pot fi sintetizate în cunoscuta sintagmă: se tratează astfel boala și nu bolnavul
(neglijarea individualității și tratarea bolii).

Putem surprinde și alte două aspecte negative ale diagnosticului clinic:
1. induce o anumită limitare în mintea și acțiunea psihiatrului,
2. diagnosticul poate fi considerat o etichetare, care atrage după sine povara unui stigmat
social și totodată, riscul profeției care se autoîmplinește. Din acest motiv este foarte
important modul de transmitere a diagnosticului, unde se recomanda evitarea folosirii
unor cuvinte cu conotații negative și valoare accentuată de stigmatizare socială
(schizofre nie, epilepsie, retard mintal etc.)

CURSUL NR. 7. CHESTIONARE ȘI SCALE CLINICE

1. INVENTARUL MULTIFAZIC DE PERSONALITATE MINNESOTA (M.M.P.I.)

M.M.P.I. a aparut ca un instrument care avea ca scop distinctia intre normali și anormali
si evaluarea și diagnoza marilor dezordini psihiatrico -psihologice.
Chestionarul M.M.P.I este construit în mod deliberat “să evalueze acele trăsături care
sunt caracteristici comune ale anormalității psihologice dizabilitante” (Hathaway și
McKinley,1951). Inventarul este construit prin validare empirica – autorii plecand in construcția
itemilor și scalelor de la categoriile nosologice ale vremii: au selectionat 1000 de itemi din studii
de caz, rapoarte psihologice, cărți de specialitate, teste deja existente, retinand doar 550 de itemi
considerați a fi independenți unul în raport ceilalți. Este un test multifazic pentru că are mai
multe subscale care au fost detreminate empiric, prin aplicarea lor unor grupuri de pacienți
psihiatrici deja încadrati in categorii definite de boli și unor grupuri de control; criteriul empiric a
fost gradul de concordanță între diagnosticul prezumtiv pe baza scalelor testului și diagnosticul
clinic.

14 Prima varianta MMPI a aparut in 1941, au urmat imbunatatiri ulterioare prin cerceta ri, iar
in 1989 apare forma a doua M.M.P.I. 2, re-standardizat prin aducerea a zi a normelor, revizuirea
itemilor depasiti, largirea bazei de intrebari, extinderea constructelor.

Scalele de validare ale profilelor MMPI
Sunt construite de autori 4 scale de validare ‘?’, L, F, K: primele trei sunt utilizate`pentru
evaluarea globală a inregistrărilor la probă, iar dacă scorurile trec de o valoare maxim admisă
sunt suspectate înregistrările; Scala K are funcția unei ‘variabile normalizatoare’ calculate
pentru a permite o corecție a scorurilor scalelor clinice.
– Scala,,?” – numărul de itemi la care subiectul a răspuns ‘Nu știu’; când scorul e foarte
ridicat rezultatele întregului test nu sunt valide.
– Scala “L” – minciuna (15 itemi) – un rezultat ridicat indică o tendință de prezentare
(conștientă sau cvasi -conștientă) sub o lumină favorabilă, ceea ce conduce la o probabila
subapreciere a notelor patologice; Scala nu invalideaza profilul, dar indică o subestimare
a notelor psihopatologice.
– Scala “F” – frecvență (24 itemi) – răspunsurile corespunzătoare scalei sunt relativ
convenționale, subiecții neconventionali ajung să prezinte scoruri ridicate între 10 și 20;
un scor brut superior lui 20 indică fie că subiectul nu a înțeles .
– Scala “K” – corecție – a fost construi tă pentru a corija o eventuală influență a atitudinii
subiectului, dar poate evidentia și unele simptome patologice; subiecții cu un scor K
ridicat tind să adopte o atitudine defensivă față de obiceiurile lor psihologice, astfel
prezinta un profil “normali zat”; subiecții cu scor scăzut au tendința opusa, spre
autocritică, admiterea unor simptome, chiar dacă este nesemnificative .
– Diferența F – K – elimină posibilitatea existenței unui “trucaj” deliberat al răspunsurilor.

Scalele clinice MMPI
Scala ipohondrie (Hs) : o notă Hs ridicată indică faptul că subiectul are tendința de a se plânge
excesiv de boli fizice fără nici o bază organică.
Scala depresiei (D) : este foarte sensibilă, se ridică imediat ce în simptomatologie există o notă
depresiva sau anx ioasa; este ridicata într -un mare număr de stări nevrotice sau psihotice.
Scala isteriei (Hy) : cuprinde doua grupe: o scală de temperament isteroid, caracterizând subiecți
cu atitudini sociale naive care cer afecțiune și prezinta reacții infantile când pretețiile nu le sunt
satisfăcute; o scala de simptome de conversie.
Scala de deviație psihopată (Pd ): o nota ridicata ete caracteristica subiectilor delincventi, care
comit delicte de tipul minciunii, furturilor, alcoolismului, toxicomaniei sau delicte sexuale.
Scala masclinitate (Mf ): scala a fost validată pe un grup de homosexuali cu personalitate
feminină constituțională. un subiect poate fi homosexual fara a avea o notă ridicata. Scala are o
relativă valoare diagnostica pentru aspectele patololgice.
Scala paranoia (Pa): scală ‘caracterială’ care detecteaza tendințe paranoide și la subiecți care n-
au prezentat niciodată manifestări patologice.
Scala psihastenie (Pt): este o scală simptomatică, itemii se refera la simptomele fobice si
obsesionale.
Scala schizofrenie (Sc): autorii admit faptul că scala permite depistarea a 60% din schizofrenii.
Scala hipomanie (Ma): itemii constituie 2 subscale: expansivitate si iritabilitate.
Scala introversiei sociale (S): scala nu este o scală clinică stricto sensu; scorurile ridicate indică
tendința de a evita contactele sociale.

Scale suplimentare
Indicele de anxietate (Ai) : masoara nivelul anxietății.
Raportul de interiorizare (In) : masoara tendința spre ‘interiorizarea’ dificultăților, spre
numeroase simptome psi hosomatice sau subiective.

15 MMPI se foloseste predominant in domeniul clinic.

2. CHESTIONARUL DE ANXIETATE CATTELL PENTRU MĂSURAREA
NIVELULUI DE ANXIETATE

Raymond B. Cattell a construit mai multe chestionare de personalitate plecând de la
viziunea proprie denumită „teoria factorială”. Unul dintre aceste chestionare este și acela de
anxietate. Principalele concepte utilizate în acest chestionar sunt cele de a nxietate și nevrotism.
Nevrotismul – se prezintă ca un defect general de adaptabilitate, surmenaj, epuizare fizică
și psihică fără vreun motiv obiectiv, rigiditate.
Anxietetea – se caracterizează printr -o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate,
lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și
alte reacții neuro -vegetative, diverse semne psihosomatice.
S-a observat în general, că există o tendință la nevrotici (care au o notă ridicată la
nevrotism) de a avea o notă crescută și la anxietate, însă acest fapt nu este suficient pentru a
confunda anxietatea cu nevroza, sau pentru a asimila aceste concepte, deoarece nevroticii pot
avea o notă foarte ridicată la anxietate într -o situație real mente provocatoare de anxietate.
Anxietatea este deci “o emoție penibilă de așteptare”, “o teamă fără obiect” care se
produce în așteptarea unui eveniment, este o trăire subiectivă care poate fi supusă controlului
voluntar prin dezvoltarea conștiinței de sine.
Chestionarul pentru măsurarea anxietății cuprinde un număr de 40 de itemi organizați
după factorii primari componenți și după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor
respective.
Cei 5 factori primari sunt:

a. Eul social ideal (Q3)
Arată gradul de motivație în integrarea comportamentului individual în jurul unui
sentiment de sine acceptat conștient și a standardelor sociale aprobate. Absența unei asemenea
integrări a comportamentului în jurul unui concept clar de sine este una dintre cau zele majore ale
anxietății. Factorul Q 3 arată gradul în care s -a legat anxietatea cu structurile caracteriale și cu
obișnuințele sociale acceptate.
b. Forța Eului, Emotivitatea (C)
Este capacitatea de a controla imediat și de a exprima tensiunile într -un mod adaptat și
realist, deoarece o tensiune anxioasă puternică poate cauza o anumită regresiune și poate
împiedica o creștere normală a forței eului.
c. Insecuritate, Tendință paranoică (L)
Reprezintă cota cu care participă lipsa de securitate socială la creștere a anxietății.
d. Insecuritate în direcția culpabilității (O)
Culpabilitatea anxioasă depresivă reprezintă o anxietate combinată cu auto -acuzare
cauzată de presiunile supraeului care generează sentimentul de anxietate și depresie.
e. Tensiunea ergică (Q4)
În acest caz, anxietatea apare prin presiunea pe care o exercită pulsiunile trezite și nevoile
nesatisfăcute de orice fel. Excitarea apetitului sexual, nevoia de considerație, teama de o situație
sunt pulsiuni legate de această componentă. Nivelul acestei componente se manifestă în
înclinarea către emotivitate, tensiune, iritabilitate și nervozitate.

16 Chestionarul mai surprinde nivelul total al anxietății precum și gradul de mascare sau de
exprimare a anxietății în comportament observabil.

3. INVENTARUL DE DEPRESIE BECK (BECK’S DEPRESSION INVENTORY –
BDI) PENTRU MĂSURAREA NIVELULUI DE DEPRESIE

Inventarul de depresie Beck măsoară manifestările comportamentale ale depresiei. Acest
instrument a fost printre primele scale menite în special să măsoare severitatea depresiei. El a
rămas instrumentul cel mai frecvent utilizat în cercetarea clinică. Scala este aplicată și la
persoanele vârstnice.

Ca si Scala Hamilton, inventarul Beck este un prototip al scalelor ce le întruchipează,
scalele de auto evaluare (self -rating). Scala BDI a fost dezvoltata de Beck si colaboratorii săi în
1961 ca un chestionar ce este destinat sa evalueze severitatea simptomelor depresive. Este
compusă din 21 de simptome (itemi), care fiecare este evaluat în patru grade de severitate, de la
„0” absent la „3” foarte sever, fiecarui grad corespunzandu -i o întrebare, iar subiectul este invitat
sa aleagă acea întrebare al cărui raspuns i se potrivește cel mai bine. În total sunt 84 de întrebări.
Cele 21 simptome au fost alese din simptomatologia comuna a tulburărilor depresive și
din literatura psihiatrică: dispoziția depresivă, pesimismul, sentimentul eșecului, lipsa de
satisfacție, sentimente de vinovăție, sentimentul pedepsei, autodezgust, autoacuzare, dorințe
autopunitive, plâ ns, iritabilitate, retragere socială, nehotărâre, modificarea imaginii de sine,
dificultăți în munca, tulburări de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, pierderea în greutate,
preocupari somatice, pierderea libidoului. Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63.
În forma originală, BDI a fost administrată subiectului de un intervievator cu experiență
clinică care citea cu glas tare fiecare întrebare, iar subiectul alegea ceea ce i se potrivea. Ulterior,
inventarul s-a administrat subiectului care il citește singur și coteaza singur alegerile sale, fiind o
scală de autoadministrare. Beck găsește că procentajul de răspuns la toate întrebările BDI este în
medie de 96%. Din experiența practică se constată că motivația pacientului de a completa
chestionarul depinde de motivația investigatorului de a explica valoarea instrumentului, scopul
lui și de a obține cooperarea lui.
Comparativ cu Scala Hamilton, inventarul Beck conține mai multe simptome depresive și
doar 6 simptome somatice, dar spre deosebire de alte scale de evaluare a depresiei, conține multe
aspecte cognitive ale depresiei, ceea ce face ca aceasta scală sa fie predilectă pentru evaluarea
schimbărilor sub interventia psihoterapiilor cognitiv comportamentale în tulburările depre sive.
În ceea ce privește pragurile de scor, Beck recomandă un scor de 13, peste care se poate
considera ca subiectul prezintă o stare depresivă. Mai târziu, Beck si Baumesderfer (1974) au
recomandat un scor de 21 pentru a se obține o populație depresivă p ură necesară în studii
științifice.
Pornind de la întreaga Scală DBI, Beck a construit o subscala cu 13 itemi, care a
demonstrat o validitate mai mare decât scala cu 21 itemi. Itemii ei sunt: tristețe, pesimism,
sentimentul eșecului, nemulțumire, vinovăție , neplăcere față de sine, autoagresiune, retragere
socială -interesul față de ceilalți, capacitate de decizie, modificări în imaginea despre sine,
dificultăți în muncă, fatigabilitate, apetit.
Cu toate limitarile ei, Scala BDI rămâne una din cele mai utilizate scale de autoevaluare
în depresie și scală de predilecție în evaluarea rezultatelor terapiilor cognitive asupra tulburărilor
depresive.

17 CURSUL NR. 8. PROBE PROIECTIVE UTILIZATE ÎN CLINICĂ I.

Proiecția este ,, o operație prin care su biectul expulzează din sine si localizează în altul
calitați, sentimente, dorințe, chiar obiecte pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși”
(Laplanche & Pontalis,1994). Diverși autori au propus însă și alte accepțiuni ale proiecției,
trecând dinc olo de sensul ei primar de mecanism de apărare.
Definitie generala: “Termen utilizat într -un sens foarte general în neuro -fiziologie și în
psihologie pentru a desemna operația prin care un fapt neurologic sau psihologic este deplasat
și localizat în exteri or, fie trecând de la centru la periferie, fie de la subiect la obiect.”
(Vocabularul psihanalizei al lui Laplanche & Pontalis, 1994).

Probele sau tehnicile proiective au inceput sa fie utilizate în psihologia aplicată începand cu anii
’30, ca metode de evaluare psihologică mai neconvenționale. Prezintă in general următoarele
caracteristici (Liebert & Spiegler, 1990 dupa Dumitrascu 2005):
– Sunt sarcini mai ambigue ca cerințe sau mai slab structuratea natură, care perimit
multiple răspunsuri din partea subi ectului (‘open -ended tasks’);
– Subiectul nu cunoaște semnificația răspunsurilor sale, modul de codificare si interpretare;
– Codificarea și/sau interpretarea răspunsurilor conțin în grade variabile o anumita
implicare subiectivă din partea psihologului.

Clasificarea tehnicilor proiective
Fiecare tehnică proiectiva apelează preferențial la o anumită poartă proiectivă – un limbaj prin
care subiectivitatea noastră se proiectează (Dumitrascu, 2005):
Limbajul desenelor – “proiecția grafică” Ex. testele de de sen: “Testul persoanei”, “testul
Arborelui”, “testul Familiei” etc;
Limbajul percepției – “proiecția structurală” Ex. testele Rorschach, Holtzmann etc., la care
subiectul trebuie să spună ce vede în niște pete de cerneală;
Limbajul povestilor – “proiecția tematică” Ex. Testul de Apercepție Tematică (T.A.T), Children
Apperception Test (C.A.T.), la care subiectul trebuie să alcătuiască povestiri plecând de la
anumite imagini; fabulele Duss pentru copii, unde subiectul trebuie să completeze povestiri
netermina te;
Limbajul culorilor – “proiecția cromatică”: Ex. testul Luscher, unde subiectul trebuie să
selecteze niște culori în ordinea preferințelor;
Limbajul pulsiunilor – “proiecția pulsională”: Ex. testul Szondi, la care subiectul trebuie să
aleagă din niște fotografii pe cele care îi plac și care îi displac cel mai mult;
Limbajul cuvintelor – “ proiecția asociativă”: Ex. testul de asociere verbală a lui Jung, la care
subiectul trebuie sa asocieze cât mai repede la stimulii verbali prezentați de examinator;
Limbajul frustrării – Ex. testul Rosenzweig, unde subiectul trebuie sa raspunda la niște situații
frustrante prezentate de test.

Avantaje și dezavantaje ale tehnicilor proiective
Avantaje:
– Dificultatea subiectului de a trișa;
– Pot dezvălui aspecte mai profun de ale personalității subiectului (temeri, dorințe, conflicte
inconștiente); trebuie mentionat ca nivelul de profunzime al proiecției diferă în funcție de
tehnică și de rezonanța subiectului la respectiva tehnica;
– Majoritatea tehnicilor proiective pot fi aplicate pe subiecți cu aptitudini verbale reduse
sau defavorizați cultural, cărora nu li se pot aplica, de exemplu, chestionare de
personalitate;

18 – Unele teste proiective (ex. testul culorilor sau testul pulsiunilor) cosumă un timp minim
de ap licare și scorare si ofera rapid informații despre eventuale frustrări sau probleme
afective.
Dezavantaje:
– Multe dintre ele sunt mai puțin standardizate, au reguli mai puțin clare de scorare și/sau
interpretare, ceea ce implică un subiectivism mai mare în codificarea și interpretareare și
un risc mai mare de eroare; riscul scade proporțional cu nivelul de pregătire al
interpretului în tehnica respectivă;
– Interpretarea tehnicilor proiective este mai dificila decat a altor tehnici de evaluare;
– Majoritatea tehnicilor necesită un timp și un efort mai mare de învățare, o specializare
intensivă (în alte țări, SUA, Canada, Franța, tehnici ca Rorschach, T.A.T sau Szondi
implică programe de instruire variind între 1 -3 ani).

In psihologia clinic reprez intă un domeniu de predilecție al utilizării tehniclor proiective.
Majoritatea tehnicilor s -au născut în strânsă relație cu activitatea clinicianului, ca instrumente
utile în clarificarea diagnosticului și evaluarea structurii și dinamicii personalitătii p acientului;
ele pot fi folosite și pentru aprecierea evoluției pacientului în cursul unei psihoterapii, prin
aplicări repetate ale aceluiasi test.

Precauții in utilizarea tehnicilor proiective
Selectarea ipotezelor plauzibile tine de familiarizarea cu tes tul, pregatirea psihologului si de
modul in care acesta poate intelege contextul de viata al subiectului. Interpretarea rezultatelor se
face intotdeauna in contextul altor informatii obtinute prin interviu, anamneza, observatii, alte
teste. Cea mai eficien ta utilizare este in cadrul unei baterii de testare compusa din teste
‘obiective’ si ‘proiective’: numai aplicarea unei baterii face posibila completarea reciprocă sau
amendarea unor caracteristici care reies dintr -o probă sau alta (ex. testul Rorschach pune indirect
in evidenta si capacitatile intelectuale; dar, un individ anxios, inhibat poate da raspunsuri sarace,
limitate; testarea inteligentei lui ne indica nivelul intelectual).

Tehnici proiective prin desen

Desenul a reprezentat dintotdeauna o modalitate fundamentală de expresie a trăirilor, atitudinilor
și modului de gândire. Pentru psihologia proiectivă desenul a devenit un mod preferențial de
analiză a personalității individului.
Dintre cele mai cunoscute tehnici proiective prin desen amintim: Proba Arborele, Proba
Persoanei și Proba Familiei.

Proba ARBORELE

Arborele reprezintă un element al naturii foarte încărcat de semnificații (ex. simbol al
verticalității, ascensiunii, devenirii). Componentele arborelui pot fi cu ușurință asociate simbolic
cu aspecte ale vieții psihice. Există astăzi mai multe variante ale testului, cele mai cunoscute
fiind ale lui K.Koch și R. Stora.
Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 și un creion cu o mină nici tare nici
moale. Instructajul este următorul: „ Desenați un arbore, așa cum vreți dvs., orice fel de arbore,
dar să nu fie brad ”. Bradul este foarte scheletic și ar da posibilitatea subiecților rezistenți să se
ascundă ușor prin acest desen.
Interpretarea desenului
Koch recomandă parcur gerea următoarelor etape în interpretarea arborelui:
a) Impresia de ansamblu
b) Analiza trăsăturilor grafice

19 c) Simbolismul spațiului grafic
d) Semnificația componentelor desenului
a) Impresia de ansamblu
Impresia generală poate fi folosită ca ipoteză de lucru pentru analiză ulterioară a desenului,
ipoteză care va fi întărită sau amendată de această analiză. Koch (2002 citat în Dumitrașcu
2005) recomanda ca primul pas al interpretării să reprezinte doar o privire contemplativă
asupra desenului, pentru a ne forma o imagine intuitivă, de ansamlu asupra acestuia (ex.
arbore armonios / nearmonios, schematic / cu detalii, plin de forță / fără energie, vesel /
morbid etc.). Prima impresie ne poate arată rapid unele trăsături ca nivel energetic, stare de
spirit, c omplexitatea psihologică, atotudinea față de sine.

b) Analiza trăsăturilor grafice
Se referă la analiză liniilor desenului care pot dezvălui anumite caracteristici ale subiectului
(ex. linii moi, abia vizibile, fără vlagă indică lipsă de energie; predominanța liniilor ascuțite
semnalează agresivitate, liniile ondulate arată flexibilitate etc.). Este important să observăm
dacă apar „forme primare” (Koch, 2002), o serie de caracteristici grafice primitive (ex.
stereoptipii grafice, schematisme, repre zentări naive, nerealiste, mâzgăleli) prezente în
special la copiii mici, care la vârste mai mari pot semnala o regresie afectivă și / sau
intelectuală.

c) Simbolismul spațiului grafic
Analiza spațiului grafic se referă la plasarea în pagină și la mărimea desenului. Koch (2002)
afirmă că spațiul grafic al colii de hârtie deține niște coordonate simbolice care ne permit
orientarea în lumea inteioară a subiectului. Astfel analiză plasării în pagină se face după
cordonatele: sus – jos și stânga – dreapta (ex. zona inferioară a foii este zona originii, a ceea
ce este primit, inconștient, instinctual; partea de sus a foii simbolizeaza ascensiunea,
devenirea sau pierderea contactului cu realitatea; partea stângă este asociată cu trecutul, cu
mama, cu sinele; partea drepată cu viitorul, deschiderea spre lume).

d) Semnificația componentelor desenului
Componentele desenului precum linia solului, rădăcinile, trunchiul, coroana, accesoriile au
semnificații simbolice.
Linia solului – este o minimă reprezentare a lumii în care se află arborele. Absența ei dă
impresia unui copac „aerian”, trăsătură asociată cu firile „aeriene”, visătoare, fără contact
prea ferm cu realitatea. Linia solului fuzionată cu baza arată rezervă, prudență.
Rădăcina – reprezintă ceea ce este necunosc ut, ascuns, subteran, latura noastră nevăzută,
asociată cu dimensiunea bazală, pulsională a vieții omului. Rădăcina asigură inserția și
stabilitatea arborelui, simbol al nevoii de atașament, de spijin sau dependență.
Trunchiul – este elementul de stabilita te al arborelui, asemenea corpului uman. Face
legătuara între coroană și rădăcină, adică între dimensiunea subterană și cea aeriană,
simbolizând Eul subiectului, instanța care mediază între pulsiunile inconștientului și
aspirațiile conștiente. Trunchiul es te un indicator al vieții afective.
Coroana – reprezintă raporturile cu mediul, aspirațiile (coroana urcă spre cer), dorința de
dezvoltare personală, de devenire. Coroana este și elementul mai fragil, mai perisabil al
arborelui, care își schimbă aspectul în funcție de anotimp. Coroana este un simbol al vârstelor
omului și al dispoziției afective (arbore cu flori sau înfrigurat, dezgolit de frunze).
Accesoriile – sunt cele vegetale (frunze, flori, fruncte) și alte elemente ale desenului (arbore
într-un peisaj, cuiburi, păsări etc.), cu semnificații detaliate în manualul testului.

Utilitatea testului
Avantaje:

20

Limite: – testul este o sarcină accesibilă subiecților cu un nivel redus de instruire sau deficiențe
cognitive;
– necesită un timp scurt de aplicare;
– oferă rapid o serie de informații despre persoană;
– tehnică valoroasă mai ales dacă este inclusă într -o baterie de teste care pot confirma,
completa sau amenda ipotezele interpretative.

– test mai puțin standardizat ca interpretare, l asă loc subiectivității;
– validitatea testului este controversată;
– bogația informațiilor desprinse depinde de gradul în care subiectul s -a proiectat în
sarcină și de nivelul de expertiză al psihologului care interpretează.

Proba PERSOANEI

Inițial F. Goodenough utilizaze tehnica desenului unei persoane pentru a evalua dezvoltarea
inteligenței la copii.
În accepțiunea lui de tehnică proiectivă, testul pleacă de la principiul că „ în desenul un ei
siluete umane subiecții își proiectează modul în care se percep pe ei înșiși , cu problemele sau
conflictele specifice care țin de imaginea de sine” (Urban, 1967 în Dumitrașcu 2002:245).
Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 și un creion cu o mină nici tare nici moale.
Instructajul este următorul: „ Desenați o persoană în întregime ”. După ce subiectul a terminat, i
se cere: „Întoarceți pagina și desenați acu o persoană de sex opus primei persoane desenate” .

Interpretarea desenului
Interpretare a presupne parcurgerea următoarelor etape:
a) Criterii generale
b) Analiza formală
c) Analiza de conținut

a) Criterii generale: include o serie de aspecte de luat în considerare în prima etapă a analizei, ce
țin de aspectul de ansamblu, impresia holistă asupra desenului:
– Poziția sau atitudinea persoanei desenate (ex. siluată în acțiune care indică o fire
dinamică, persoană înclinată, indicator al dezechilibrului etc.);
– Diferențele flagrante de mărime a personajului masculin față de cel feminin sau
valorizarea di ferită a siluetei masculine față de cea feminină;
– Expectanțele de rol sexual legate de desenul persoanei de același sex cu subiectul
(ex. fetele desenează în general siluete feminine cu păr lung, vestimentație specific
feminină; băieții desenează elemente ale masculinității, cum ar fi îmbrăcăminte, barbă
etc.);
– Accentuarea, exagerarea, îngroșarea, hașurarea excesivă sau multiplicarea unor
elemente ale desenului – sugerează importanța pe care subiectul o acordă elementului
respectiv în viața sa (ex. hașurare a excesivă poate sugera nevoia de a ascunde,
camufla asxpecte conflictuale din imaginea de sine; accentuarea detaliilor sexuale –
buze, sâni, copase – indică dorințe erotice intense);
– Omiterea nejustificată sau tratarea superficială a unor elemente sugerează conflicte
în zona respectivă sau lipsă de implicare în sarcina, evadare. Figura desenată
schematic arată că subiectul a evitat să se implice în ssarcină.
– Semne de bizarerie sau irealism grafic sugerează conflicte interioare puternice,
atitudine l udică, batjocoritoare sau pierderea simțului realității;

21 – Elemente distinctive, atipice, individuale (în comparație cu vârsta, sexul sau nivelul
educațional al subiectului) sunt foarte importante, dezvăluind ceva din lumea
interioară a persoanei.

b) Analiza formală: include analiza trăsăturilor grafice (ex. liniile zimțate exprimă agresivitatea,
liniile întrerupte sugerează nesiguranță, anxietate etc.) și a spațiului grafic. Analiza spațiului
grafic se referă la plasarea în pagină și la mărimea desenului, simbolismul fiind asemănător celui
discuat la analiza arborelui.

c) Analiza de conținut: ia în considerare modul în care sunt realizate diferitele elemente și detalii
corporale (eventual accesoriile lor). Cea mai consistentă este analiza zonelor corporale care se
bazează pe funcțiile biologice sau sociale pe care ele le îndeplinesc în realitate:
– Capul : este sediul gândurilor, al emoțiilor, al concepției despre sine și lume și al controlului
organismului; este sediul conștiinței care ghidea ză adaptarea individului la mediu.
o Fața – este principalul element al expresivității emoționale;
o Gura – este organul de asimilare a hranei și simbolic al experiențelor afective;
participă la exprimarea emoțiilor și are semnificație erotică particulară;
o Ochii – „fereastra sufletului”, asigură expresivitatea feței și funcția de receptor al
informațiilor din lume (ex. mici indică închiderea față de lume);
o Parul – element decorativ, asociat și cu partea instinctuală a omului;
o Urechile – au semnificație dată de funcția lor dde orientare în mediu (ex.
accentuate indică o stare de hiper -vigilență);
o Nasul – simbol falic, dar legat și de expresia unor afecte precum furia;
– Gâtul : are funcția de canal de comunicare între minte și corp, între gândire și emoții, între
planificare și execuție, între inconștient și conștiință.
– Trunchiul : reprezintă zona impulsurilor vitale, expresie a forței și a stabilității persoanei (ex.
masiv indică dorința de forță, masculinitate; desenat subțire sugerează sentimente de
slăbiciune). Elemente de interpretare particulară sunt umerii și burta.
– Brațele și mâinile : componentă instrumentală care asigură manipularea obiectelor din mediu
în vederea adaptării; cu brațele se exprimă dorința de contact afectiv sau respingerea sau
agresarea celuilalt (degete ascuțite);
– Picioarele : asigură deplasarea, echilibrul, autonomia persoanei;
– Accesoriile (îmbrăcămintea, cravata, pălăria, nastuii, cureaua, mănușile, bijuteriile etc.) au o
importanță specifică în interpretare, în funcție de tipul și de accentuarea lor.

Utilitatea testului
Avantajele sunt similare testului arborelui: rapiditatea aplicării și faptul că poate fi utilizat pe
grupuri de subiecți defavorizați cultural. Principalul dezavantaj constă tot în insuficienta validare
prin studii specifice. Este recomandat să fie inclus într-o baterie de examinare și să nu fie folosit
ca unică probă de inevstigare a personalității.

Proba FAMILIEI
În raport cu alte teste de desen, unii autori au subliniat aportul specific al desenului familiei. Cele
mai vechi lucrări în acest sens aparțin lui Cain și Gomila (1953), care au identificat 4 elemente
de analiză a desenului familiei:
a) Numărul personajelor desenului în comparație cu numărul de personaje al familiei
reale (personaje uitate, respinse etc.)
b) Ordinea de realizare și legăturile dintre personaje;
c) Raportul figură – fond;
d) Aspectul dinamic al fiecărui personaj.

22 Studii ulterioare, precum Borelli -Vincent (1965), Stora (1963), Porot (1965) (în Jourdan -Ionescu
și Lachance, 2005) studiază valoarea proiectivă a desenului familiei.

Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 prezentată subiectului orizontal. Se pun la
dispoziție creioane colorate din lemn (nu carioci sau creioane cerate). Instructajul este următorul:
„Desenează o familie ”. În funcție de obiectivele administrării, consemnul poate fi modificat sau
completat astfel: „ Desenează familia ta ”. La terminarea desenului examinatorul solicită
persoanei să dea un nume familiei desenate și să scrie pe desen deasupra fiecărui pe rsonaj
numele, vârsta, sexul acestuia și relația cu restul familiei. La sfarșit se solicită subiectului să arate
cu cine se identifică el sau ce persoanj i -ar place să fie el.

Interpretarea desenului familiei
Jourdan -Ionescu și Lachance (2005) prezintă patru etape ale muncii interpretative:
1. Selectarea elementelor observate în desen, a conținutului manifest (grupate în părțile
1-5 ale grilei de cotare elaborate de autori);
2. Elaborarea convergențelor interne (conținutului latent): sunt puse în legătură ipotezele
presupuse și se rețin cele care reapar sau se repetă (părțile 6 -7 ale grilei de cotare);
ipotezele izolate sunt păstrate pentru analiză la nivelurile următoare;
3. Convergențe externe: confruntarea ipotezelor elaborate pe urma desenului familiei cu
observații și rezultate de la alte instrumente diagnostice (teste de dezvoltare,
intelectuale, personalitate etc.); astfel sunt confirmate sau infirmate anumite ipoteze si
generate altele;
4. Convergențe cu istoria subiectului: punerea în legătură a datelor diagnostice culese cu
istoria subiectului. În acest moment final ipotezele rămase izolate pot fi abandonate
prin lipsă de validare.
Nu poate fi făcută o interpretare valabilă a desenului familiei decât tinând cont de mediul și
realitatea subiectului. Anamn eza permite considerarea ca fiind normale și relative a unor
elemente care, în alte circumstanțe ar semnificative patologic (ex. dimensiunile foarte mici sau
mari ale membrilor familiei ăn realitate; caracteristici ale deficienței, bolii, moarte etc.).

Criterii de analiză și interpretare:
a) Observații pe timpul administrării probei
b) Compoziția familiei desenate în raport cu familia reală
c) Aspectul dezvoltării
d) Aspectul global
e) Aspectul detaliat
f) Aspectul clinic

a) Observații pe timpul administrării probei
Se notează dacă subiectul este dreptaci sau stângaci, precum și orientarea mișcării grafice; se
notează observații asupra mimicii, gesticii, verbalizările subiectului; orice altă observație asupra
manierei subiectului de a desena trebuie consemnată (ex. progresia continuă sau discontinuă a
desenului – cap, corp membre sau mai intâi capul tuturoro personajelor etc.). Deasemenea timpul
de execuție a desenului ofera informații asupra caracteristicilor psihomotrice și afective.

b) Compoziția familiei desenate î n raport cu familia reală
Caracteristicile legate de numărul persoanelor din desen, vârsta, sexul lor sunt comparate cu
caracteristicile familiei reale și se analizează dacă vreun personaj a fost omis sau adăugat,
diferențele dintre caracteristici și perso najul cu care se identifică subiectul.

c) Aspectul dezvoltării

23 Acest punct vizeaza stabilirea nivelului de dezvoltare a desenului personajului celui mai bune
executat. Pentru evaluarea în termeni de scală mentală poate fi folosită scala lui Goodenough
amintită la desenul persoanei umane.

d) Aspectul global:
– Amplasare : se verifică dacă foaia a fost păstrată sau întoarsă (opoziție față de
consemn), situarea desenului în pagină (sus, jos, dreapta, stânga);
– Înălțimea : dimensiunea fiecărui personaj este legată de importanța investirii de către
subiect; proporțiile între desen și pagină și între desen ca întreg și detalii;
– Trasaj: continuu sau discontinuu, apăsat sau ușor, trasaj sigur, direct sau reluat,
striuri, umbre, tăieturi, hașuri, liniile curb e au drepte, linii frânte, unghiulare sau
buclate, accentuări, apect murdar, d ciornă sau exces de precizie;
– Dispunerea : aliniamentul global al desenului, distanța între personaje, gruparea,
clasarea personajelor;
– Perseverarea : stereotipia majoră, rigidă, repetarea sistematică a mai multor elemente
sau stereotipia minoră, reproducerea diferențiată;
– Factori regresivi : regresia -simplificare (figuri primitive), fragmentarea unui personaj,
omisiuni, bizarerii (roboți, trăsături de animale etc.);
– Dispunerea fiec ărui personaj : echilibrul, pezentarea siluetei (cu fața sau din profil),
poziția membrelor, postura și mișcarea, simetria;
– Culoarea : alegerea culorilor este un indicator afectiv (culori calde sau reci, multe sau
puține etc.);
– Expresia : expresia chipului fiecărui personaj are o semnificație clinică (ex. are un aer
fericit, trist).

e) Aspectul detaliat
Tipuri de detalii:
– Detalii corporale : părul, capul, expresia feței, sprâncene, ochii, privirea, nasul, pomeții, gura,
urechile, barba și mustața, bărbia, gâtul, trunchiul (umeri piept), talia, organele interne,
organele sexuale, brațe și mâini, gambe și picioare;
– Sexualizare : ex. la fete feminitatea poate fi exprimată prin bijuterii, linia sânilor, tocuri înalte
etc.
– Adăugiri : îmbrăcămintea, mediul înconjur ator

f) Aspectul clinic
– Valorizare sau devalorizare : tendința este de a valoriza personajul de același sex;
valorizarea personajului special investit în plan afectiv (este adesea desenat primul).
Devalorizarea indică o realitate inacceptabilă sau dureroasă: ex. omiterea unui
personaj sau a unei părți a acestuia, dimensiuni mai mici, personaj executat ultimul,
mai în spate etc.
– Identificările : realiste, când subiectul se desenează în manieră realistă (vârstă, sex);
identificări ale dorinței, când subiectul își proiectează tendințele într -un alt personaj;
identificări de defensă, ale Supra -Eului, identificare cu instanța punitivă.
– Organizarea personalității : dă indicații asupra unor trăsături ale personalității în
funcție de maniera de a desena (ex.la tipul senz itiv, senzorial, adeziv abundă
culoarea; tipul rațional denotă echilibru, rigoare);
Analiza relațiilor dintre personaje : distanța dintre personaje este semnificativă pentru relația pe
care o întreține cu aceștia în lumea sa internă și pentru dorințele inconșiente față de ei.

CURSUL NR. 9. PROBE PROIECTIVE UTILIZATE ÎN CLINICĂ II.

24 1. TESTUL DE APERCEPȚIE TEMATICĂ (T.A.T.)

Publicat în 1935 de către H. Murray, medic și biochimist, profesor la Universitatea Harvard,
S.U.A; apariția testului nu a avut de la început un ecou prea larg, dar a proliferat odata cu
curentul proiectiv si teoriile psihanalitice si a dus la numeroase sisteme de scorare și interpretare
(peste 20 la ora actuala, dupa Exner, 1994). Testul are la baza o teorie despre moti vatie:
trebuintele unui om se pot manifesta direct in comportament, fiind usor de identificat, dar si
indirect, latent, fiind mai greu de sesizat. Murray elaboreaza testul cu scopul de a masura aceste
trebuinte si trasaturi de personalitate; ca instrument foloseste productiile narative – povestirile
subiectilor pe marginea unor planse reprezentând diverse situații interpersonale;
Principiul testului : o trebuință latentă puternică ,,este aptă sa perceapă… ceea ce dorește. Un
subiect aflat sub influenta unei trebuințe are tendința de a «proiecta» în obiectele inconjurătoare
ceva din imageria asociată cu trebuința respectiva” (Murray 1962 dupa Dumitrascu 2005).
Conceptul -cheie: APERCEPTIA este definită ca fiind “condiționarea experienței perceptive
de experiența anterioara a subiectului. Aceasta faciliteaza și corecteaza aspectele eventuale
imprecise ale percepției” (Dictionar de Psihologie, Schiopu 1997); aperceptia implica continutul
perceptiv si continutul proiectiv (proiectiile subiectului in interp retarea datelor reale). Principiul
T.A.T. este ca povestind despre personajele și obiectele prezente în planse, subiectul povestește
de fapt despre sine.
Testul T.A.T. este compus dintr -un numar de 31 de planșe dintre care 30 cu imagini
reprezentând personaje umane sau obiecte, si o plansa alba. Imaginile nu au fost alese la
întâmplare; ele redau scene cu un anumit grad de ambiguitate și cu un conținut esențial pentru
problematica psihologică umană in general, permițând o gamă largă de proiecții ale i ndividului
(ex. silueta unui bărbat (sau a unei femei) în fața unei ferestre deschise; un băiat contemplă o
vioară aflată pe o masă in fata lui etc.). Se consideră că fiecare plansă activează o fantasmă
specifică, adică are un “continut latent” care se mobilizează la contactul cu percepția subiectului
(Shentoub); alti autori vorbesc de teme dominante sau comune ale fiecarei planșe care apar in
povestirile subiecților (Rapaport et.al,1974, Stein, 1955). Plansele se aplica diferentiat in functie
de varsta si sexul subiectului; fiecarui subiect i se aplica doar 20 de planșe; pe spatele planselor
este numărul de ordine pe care il ocupa în serie, iar anumite planse au trecute simbolul care arata
categoria de subiecți la care se aplică: BM (boys -males/baieti -barba ti),GF (girls -females/fete –
femei), MF (males -females/ barbati -femei), BG (boys -girls/baieti -fete), B (boys),G (girls);
planșele care nu prezintă inițiale se aplică tuturor subiecților, indiferent de sex sau vârstă.
Aplicarea testului:
Testul se aplica in două sedinte a cate 10 planse fiecare, necesitand aproximativ o oră de
sedinta (prima serie: 1 -10, apoi 11 -20, functie de varsta, sex, numarul plansei in serie). Ultim
fază de ancheta are scopul de a elimina eventualele neclarități sau confuzii narative si de a
depista prin intrebari sursele povestirilor: experiența de viață, fantezia, producții literare sau
artistice etc.; unii autori propun ancheta dupa ultima povestire (plansa 20), a ltii să se realizeze
chiar pe parcursul testării; uneori ‘ancheta’ este sacrificată din motive de timp.

Inregistrarea datelor :
Examinatorul trebuie să noteze cât mai fidel posibil povestirile subiectulul pe foaia de protocol,
inclusiv stilul de verbalizar e sau particularitățile discursive ale subiectului (reveniri, poticniri,
ezitări, lapsusuri etc.).
Interpretarea are în vedere două dimensiuni:
1. Interpretarea conținutului – se referă la conținutul propriu -zis al povestirilor: personaje,
ambiantă, acțiuni, emoții ale personajelor, teme, deznodăminte, simboluri etc.

25 2. Analiza formală – vizează cadrul formal al povestirilor: nivelul de conceptualizare,
coerența discursului, particularități ale limbajului, finețea analizei psihologice, tonul
afectiv al povestirii, resursele imaginative, gradul de implicare in sarcina, etc.
Cele doua demersuri se integreaza intr -o singură interpretare a subiectului.

Analiza de continut este cea mai complexa forma de analiza a povestirilor; trecerea de la
conținutul manifest al povestirilor la personalitate si stiluri de comportament, reprezintă un
demers mai puțin standardizat; naratiunea poate implica perceptia de sine si a lumii, lumea
fanteziei, aspecte inconstiente, negate ale personalitatii, o forma metaforica a unor conflicte
interne in care personajele sunt sub -identiatile personalitatii subiectului etc.; cea mal dificilă
sarcină a interpretului este de a afla care dintre aceste variante este valabilă din povestirile
individului.
Pașii de interpretare
1. Identific area personajului principal – ‘eroul’ din fiecare povestire: dupa Murray eroul
are o semnificatie particulara, fiind personajul cu care subiectul se identifica cel mai
mult; eroul este personajul căruia i se acordă cea mai mare atenție in naratiune, este
protagonistul; de obicei are același sex și/ sau vârstă cu subiectul, dar nu întotdeauna.
2. Identificarea dorințelor, trebuintelor, aspiratiilor eroului – reprezinta intr -o formă reală
sau metaforică pe cele ale subiectului; se urmareste identificarea tipului de trebuinte ale
‘eroului’ (ex.de iubire, agresivitate), intensitatea lor, manifestarea directa sau indirecta in
comportament; celelalte personaje ale povestirii pot fi considerate sub -identități ale
subiectului; de obicei dorințele acceptate de către sub iect sunt atribuite Eroului, cele
reprimate sau neintegrate altor personaje sau obiecte;
3. Analiza interactiunii dintre Erou și mediu , emoțiile Eroului care rezultă din aceste
interacțiuni – pot fi interactiuni favorabile sau nefavorabile, care arata tipul ‘ relatiilor
obiectule’ ale subiectului, obiectele/persoanele foarte investite afectiv, conflictele sau
problemele interne ale individului.
4. Sinteza concluziilor partiale care derivă din această analiză, pentru fiecare poveste;
5. Sinteza datelor – descriere a personalității subiectului pe baza concluziilor desprinse din
fiecare poveste cu accent pe: teme frecvente, trăsături frecvent atribuite Eroului sau
derivând din comportamentul lui, emoții si comportamente dominante, deznodăminte; in
plus sunt relevante po vestirile foarte investite afectiv sau cu o temă neobișnuită pentru
planșa respectivă.

Analiza formala – se refera la limbajul în care sunt elaborate naratiunile: coerența, concizia,
bogăția detaliilor, realismul, stilul, tendințele descriptive. Acest tip de analiză evidentiaza
particularități ale subiectului precum: inteligența, claritatea gândirii, aptitudinile verbale,
creativitaea, intuiția psihologică, simțul realității. Labilitatea afectivă devine evidenta atunci
când subiectul reacționează afectiv e xcesiv la o planșă, prin explicații, critici, descrieri foarte
emoționale, se tulbură afectiv pe punctul de a plânge, se blochează din cauza emoțiilor.

Avantaje si limite ale T.A.T.
T.A.T. este unul dintre cele mai sofisticate instrumente diagnostice și unul dintre cele mai
răspândite în practica psihologica atât în Europa, cât și în America; se bucura de o popularitate
comparabila cu Rorschach.
Avantaje:
– ofera informații despre diversele paliere ale personalității – stil cognitiv, complexitatea
gândirii, sfera afectivă și motivațională, relații interpersonale;
– are aplicabilitate larga, atât în clinică, cât și în afara ei (ex. mediul educational – evaluarea
nevoii de reusita scolara);

26 – exista o varianta pentru copii C.A.T. (Children Apperception Test) care foloseste poze cu
animale (Bellak & Sorel), si o versiune pentru varsta a treia S.A.T. (Bellak & Bellak).
Dezavantaje:
– necesită un timp mai mare de învățare si expertiza in utilizarea lui;
– necesita un timp mai mare de aplicare si interpretare.

TESTUL PETELOR DE CERNEALA (RORSCHACH)

Autorul testului – psihiatrul elvețian Hermann Rorschach (1884 -1922) porneste elaborarea
testului de la un joc de societate celebru în epoca, jocul Blotto: consta în asocierea liberă în fața
unor imagini formate prin plierea unei foi peste niște pete de cerneală; jucatorii trebuiau sa spuna
ce vad. Rorschach dorea un instrument prin care să poată discrimina schizofrenia de alte
tulburări mentale și de subiecții normali; intre 1916 -1920 a elaborat ș i testat o serie de astfel de
pete de cerneală pe pacienții lui și a descoperit ca schizofrenii reacționau diferit de ceilalți
pacienți si ca metoda releva o serie de caracteristici psihologice și la subiecții normali. Autorul
publica descoperirile sale in ‘Psihodiagnostic ’ – vehement criticata de comunitatea stiintifica a
vremii. După moartea autorului (la 37 de ani), sansa testului este data de utilizarea sa de catre
colegii sai. Ajuns in America testul capata o amploare fara precedent in istoria testelor .
Dezvoltarea sa a fost influențata de teoriile psihanalitice la moda si de apariția conceptului de
“tehnica proiectivă” lansat de L. Frank. Tehnica “petelor de cerneala” a proliferat într -o gamă
impresionantă de școli de scorare și interpretare; s-au desfasurat numeroase studii, experimente,
cercetari, s-au scris tratate, articole. In prezent se foloseste “Sistemul Comprehensiv” , un sistem
standard de scorare si interpretare a autorului american John Exner Jr. care a reușit să dea testului
o bază empirică solidă.
Testul constă în zece pete de cerneală simetrice – 5 policrome și 5 alb -negru – care sunt
rezultatul ambiguu al plierii unei coli peste o pată de cerneală. Autorul a selectionat aceste pete
din multe altele după anumite criterii empirice (ex. Simet ria – unele sunt compacte, altele
dispersate; criteriul culorii; gradul diferit de ambiguitate). Caracteristicile petelor de cerneala
asigură testului forța sa diagnostică, fiind capabil sa suscite în subiect o varietate de reacții
cognitive și afective prin care iși dezvăluie lumea interioară și trăsăturile de personalitate. Testul
este o sarcină perceptivă nestructurata (nu o proba de imaginatie) la care se cere subiectului să
spună ce ar putea fi la fiecare planșă; proba implica un proces de interpreta re a situatiei -stimul
(‘Formdeutung’); percepția este o construcție a lumii, pe care o elaborăm în acord cu datele
noastre interioare fundamentale.

Aplicarea Rorschach
Materiale necesare: cele 10 planse, cateva foi A4 si așa -numita foaie de locație, folos ită în
faza de anchetă pentru localizarea răspunsurilor pe planșă. Aplicarea testului implică două faze:
1. Faza de răspuns este prima etapa a aplicarii testului: se noteaza cuvant cu cuvant tot
ce spune subiectul, pastrand o atitudine neutra; raspunsurile care nu sunt notate fidel
nu pot fi codificate; inregistrarea se face pe o foaie A4 impartita in 2 coloane: in
stanga se trec verbalizarile din faza de raspuns, iar in dreapta explicatiile din faza de
ancheta.
2. Faza de anchetă – se realizează după ce s -au dat toate răspunsurile la cele l0 planse;
scopul anchetei este de a clarifica ce a fost perceput în faza de răspuns pentru a
permite scorarea răspusurilor. Esential este ca examinatorul vrea să vadă asa cum
vede subiectul. Un r ăspuns este considerat clarificat dacă, în urma anchetei,
examinatorul a aflat cele trei componente majore ale scorării: locația (Unde este?),
(2) determinanții (Ce îl face să semene cu?) și (3) conținutul (Ce este?).

Criterii de interpretare a Rorschach

27 A) Variabilele -cheie : scorurile L – ‘lambda’ și EB – ‘tipul de rezonanta intima’ ne dau
informații în lumina carora trebuie analizate cele patru clustere.
– Lambda – ne arată dacă subiectul tinde sa inteleaga lumea dintr -un cadru ingust
de referinț ă, simplificand excesiv situatiile cu care se confruntă;
– EB – indica stilul de adaptare al subiectului / ‘tipul de rezonanță intimă’ – arată
dacă subiectul este orientat mai mult spre lumea interioară, lumea externă sau
ambele.
B) Clusterul cognitiv – in linii mari, arată efortul depus de subiect si complexitatea
operațiilor mentale desfășurate în rezolvarea de probleme, cât de bun este contactul cu
realitatea sau dacă exista distorsiuni serioase la nivelul gândirii.
C) Clusterul afectivitate – ne da informaț ii despre controlul emoțional, implicarea afectivă
și stresul resimtit pe plan afectiv.
D) Clusterul imaginii de sine – ne dă informații despre modul în care subiectul se percepe
pe sine, inclusiv despre obsesiile sau fantasmele care invadeaza imaginea de sine.
E) Clusterul interpersonal – se referă la natura si calitatea relațiilor interpersonale ale
subictului.
F) Interpretarea finală – reuneste informatiile desprinse din analiza clusterelor si
variabilelor -cheie si le integreaza intr-un tablou final privind: stilurile de conduită, modul
de a gândi si de a reacționa, dimensiunea emoțională, stilul lui de percepție a celorlalți și
de relaționare cu ei.

Avantaje și limite ale testului Rorschach
Avantaje:
– Dintre toate testele proiective, Rorschach -ul se pare ca merita cel mai mult termenul de
‘test’: ‘Sistemul Comprehensiv’ ofera o tehnica standardizată la nivelul aplicării, scorării
si interpretării unui test obiectiv; sistemul conferă o anumită validitate și siguranță
scorării și interpretarii;
– Testul măsoară o serie de aspecte foarte variate și profunde ale personalitatii subiectului
si ofera un tablou integrat al personalitatii, nu divizat ca multe alte teste;
– Are aplicabilitate larga intrucat masoara de la stiluri și abilități cognitive până la stiluri
afectiv -temperamentale și interpersonale.
Dezavantaje:
– Necesită un timp mare de învățare pentru a putea fi utilă în practica evaluării
personalității.
– Este consumatoare de timp: aplicarea dureaza in medie 30-45 de minute, scorarea in jur
de 20 -30 minute, iar interpretarea in jur de 2 ore.
– Poate fi greu aplicabila in conditii limtate de timp sau numar mare de subiecti.

TESTUL PULSIUNILOR (SZONDI)

Leopold Szondi (1893 -1986), de formatie medic endocrinolog, a fost unul dintre cei mai
originali gânditori din domeniul psihiatriei și psihopatologiei, dar unul dintre cei mai puțin
menționați în manuale. Baza conceptuala: “Analiza destinului ” (Schicksalsanalyse) – introduce
noțiunea de ‘destin’ în cadrul științelor umane și medicale. Dupa Szondi destinul este “un sir de
alegeri fundamentale pe care le face individul și care îi marchează viata in principalele ei
domenii: in iubire, prietenie, profesie, boală și moarte” (Dumitrascu 2005). Alegerile care
conturează profilul destinului se supun unei determinari famili ale – o mostenire ereditara care
impinge persoana sa faca inconstient anumite alegeri; ca și cum tendintele strămoșilor lui ar
continua să se manifeste si ii dirijeaza viata. Predispozitiile genetice familiale sunt denumite
‘inconstient familial ’ (Szondi) – situat la un nivel intermediar intre ‘ inconstientul colectiv ’
postulat de Jung și ‘inconstientul personal ’ descris de Freud. Teoria sa face un salt de la ‘destin’

28 la ‘genele familiale’ si rolul genelor latente recesive asupra reactiilor psihologice; urmeaza un
alt salt, de la ‘gena ’ la ‘pulsiune ’: genele se manifestă în viața subiectului prin anumite pulsiuni a
căror interacțiune asigură dinamismul psihic individual.
Spre deosebire de Freud, care spunea că nu se poate cunoaște numărul pulsiunilor, Szondi
afirma că ele sunt în număr de patru, fiecare fiind compusă din doi factori pulsionali
complementari. Acest sistem pulsional descris de Szondi este considerat general uman, iar in
functie de incarcatura genetica / familiala pulsiunile se manifestă în mod diferențiat de la om la
om; astfel se pot explica formele maladive in care se pot manifesta anumite pulsiuni puternice.
Manifestarea intensă a unei pulsiuni nu duce nea părat la dezadaptare; libertatea individului și
asumarea propriului destin constă în capacitatea lui de a -și conștientiza și regla o anumită
dispoziție pulsională periculoasă.

Sistemul pulsional
1. Pulsiunea Sexuală – energia investită în activitățile sexual e și agresive; compusa din:
– Factorul h (inițiala de la homosexualitate) -conturează latura feminină, tandră a
sexualității;
– Factorul s (de la sadism) – se referă la latura masculină, dură a sexualității.
2. Pulsiunea Paroxismală – energia prin care reactionam afectiv sau prin care ne controlăm
exprimarea emotiilor; compusa din:
– Factorul e (de la epilepsie) – se referă la tendința de descărcare bruscă a energiei
afective;
– Factorul hy (de la isterie) – se referă la dorința de exhibiționism.
3. Pulsiunea de Contact – energia investită relația cu obiectele lumii (de căutare, de
păstrare, de atașament); compusa din:
– Factorul d (de la depresie) – indică nevoia de căutare și de păstrare a obiectelor din
mediu;
– Factorul m (de la manie) – se referă la nevoia de a cbține plăcere din aceste obiecte.
4. Pulsiunea Eului – energia depusă de subiect pentru a regla și a controla celelalte trei
pulsiuni, încât să se asigure un echilibru între satisfacerea lor și supraviețuirea organismului;
compusa din:
– Factoru l k (de la catatonie) – nevoia de organizare a Eului ca entitate distinctă de
mediu;
– Factorul p (de la paranoia) – nevoia de fuziune a Eului cu lumea.

Testul Szondi a apărut din dorința autorului de a da o baza empirică teoriei sale despre
schema pulsionala. Materialul testului : 48 de fotografii de bolnavi mental , alese din multe altele,
in baza unor cercetări empirice (inclusiv genealogice); fiecare boală reprezinta câte un factor
pulsional; majoritatea fețelor provin dintr -un atlas de psihiatrie din secolul al XIX -lea, al lui
Wilhelm Weygandt, plus cateva figuri de criminali sadici si altele ale unor pacienti a lui Szondi.
Szondi alege figurile unor bolnavi mental considerand ca nebunia este o forma extremă și
maladivă de manifestare a genelor pulsionale, iar oamenii au tendința de reacționa afectiv
puternic la alți oameni care prezintă acelasi tip de încărcătură pul sională (“genotropism ”).
Sarcina subiectul este sa aleagă dintre fotografii pe cele care îi plac cel mai mult și cele care îi
displac cel mai mult – reprezentand o situatie de alegere fortata prin care subiectul isi exprima
‘alegerile’ pe care le face in viata reala. Principiul testului este că dacă cunoaștem aceste alegeri,
putem cunoaște personalitatea subiectului.

Aplicare și inregistrarea datelor
Cela 48 de fotografii ale testului sunt repartizate în sase serii echivalente de câte opt fotografii.
Pe spatele fiecarei fotografii apare:

29 – numarul seriei simbolizat printr -o cifră romană (I,II,III,IV,V,VI);
– locul fotografiei în seria respectivă notat cu o cifră arabă (de la 1 la 8);
– initiala – h (homosexualitate), s (sadism), e (epilepsie), hy (isterie), k (catatonie), p
(paranoia), d (depresie) sau m (manie ) – indicand factorul la care se referă poza
respectivă, adica tipul de boală mentală pe care o reprezintă.
Instructaj: “Vă voi arăta niște persoane și va trebui să-mi spuneți care dintre ele vă plac cel mai
mult și care vă displac cel mai mult ”. Se pun în fața subiectului cele opt fotografii din prima
serie, pe doua randuri de cate patru: “ Uitați -vă la ele și alegeți două persoane care vă plac cel
mai mult. Nu stați să vă gândiți prea mult, a legeți la prima impresie ”. O a doua etapa solicita:
“Acum vreau să alegeți două persoane care vă displac cel mai mult ” și “ incă două persoane
care vă displac din cele rămase”.
Observatie : Pentru a pune un diagnostic sau a avea o imagine consistentă despre personalitatea
subiectului, testul trebuie aplicat de cel puțin șase ori ; se recomandă să avem zece profile ale
subiectului, testat la intervale de minimum 24 de ore.

Dupa faza de inreg istrare a alegerilor si respingerilor se trece la faza de elaborare a profilelor
pulsionale:
o Profil de fatada – in care intra alegerile, personele cele mai placute si primele
respingeri, cele mai antipatice; profilul pulsional de fațadă prezintă reacțiile cele
mai actuale care îi determină conduita;
o Profil complementar experimental sau de culise – in care intra a doua transa de
respingeri, iar pentru persoanele simpatice se iau ultimele 2 poze ramase in
fiecare serie; profilul de culise arată tendințele latente ale subiectului, care în
anumite circumstanțe se pot actualiza.
Principii generale de codificare si interpretare
Fiecare reacție din profilele pulsionale este codificată cu unul dintre următoarele patru semne:
 Reacția pozitivă (+) – se notează cu ‘ +’ reacția în care exista 2 sau mai multe alegeri
simpatice si maximum una antipatică (2/0, 2/1 ,3/0, 3/1, 4/0, 4/1, 5/0, 5/1, 6/0); reactia
pozitiva indica o identificare constienta sau inconstienta cu structura motivationala
corespunzatoare acelui factor ;
 Reacția negativă ( -) – se notează cu ‘+’ reacția în care exista 2 sau mai multe alegeri
antipatice si maximum una simpatică (0/2, 1/2, 0/3, 1/3, 0/4, 1/4, 0/5, 1/5, 0/6); reactia
negativa indica existenta unei atitudini negative, refuzul identificarii cu pulsiunea acelui
factor care tinde sa se exprime în comportament într-o formă modificată sau disimulată.
 Reacția ambivalentă (±) – se notează cu ‘±’ reacția în care subiectul a ales minimum
două fotografii ale unui factor ca simpatice si minimum două ca antipatice (2/2, 2/3, 2/4,
3/3, 3/2, 4/2); reacțiile ambivalente exprimă un conflict intre acceptarea si refuzul
simutan al acelei trebuinte; reactiile ambivalente sunt factori simptomatici subiectivi.
 Reacția nulă (0) – se notează cu ‘0’ reacție în care apare maximum o alegere simpatică si
maximum o alegere antipatică (0/0, 0/1, 1/0, 1/1); reacția nulă arată că nu există
momentan o tensiune dinamică în trebuința respectivă; reactiile nule sunt factori
simptomatici obiectivi, observabili comportamental, fie normal, fie patologic.

In interpretarea unui profil Szondi se analizeaza:
– Reactiile tensionate – apar atunci cand subiectul alege cel putin patru fotografii in aceeasi
directie (se notează câte un ‘!’ unde avem 4 alegeri, ‘!!’ la 5 si ‘!!!’ la 6 alegeri in aceeasi
directie) ; factorii incarcati indica trebuintele cele mai puternice care nu isi pot descarca
energia fie din cauza extremei lor intensitati, fie existenta unor bariere interne sau
externe;
– Reactiile ambivalente
– Reactiile nule

30 – Pozitia si tensiunea factorilor din fiecare vector
– Combinatiile factoriale pentru fiecare vector in parte.
Avantaje și limite ale testului Szondi
Avantaje:
– Testarea consuma putin timp, la fel si codificarea reactiilor;
– Poate oferi, la un nivel minimal al i nterpretarii, o orientare rapidă în problematica
subiectului; psihologul poate depista rapid disconfortul produs de tensiunea unor
trebuințe nesatisfăcute;
– Ca tehnica non -verbala este accesibila copiilor sau persoanelor cu un nivel redus de
instruire;
– Testul este mai putin vulnerabil la incercarile subiectului de a trisa, fiind o sarcina putin
transparenta pentru subiect.
Dezavantaje:
– Necesită un timp destul de mare de practică pentru a putea elabora o interpretare
complexa despre personalitatea subiectului;
– Dificultatea de a face trecerea de la semnificatia de baza a reacțiilor pulsionale la anumite
trăsături de personalitate sau comportamente; este uneori dificil de corelat reacțiile
factoriale și vectoriale intre ele pentru a oferi o imagine unitară și dinamică a structurii
subiectului.

CURSUL NR. 10. RAPORTUL DE EVALUARE CLINICĂ

STRUCTURA RAPORTULUI
Orice raport psihologic de evaluare clinică trebuie să cuprindă următoarele secvențe:
1. Date de identificare ale subiectului.
2. Întrebarea de re ferință pentru care se face evaluarea psihologică.
3. Testele administrate.
4. Informații ce țin de istoria personală a cazului.
5. Observații relevante din timpul examinării.
6. Rezultatele la testele psihologice.
7. Interpretarea rezultatelor
8. Sumarizarea.
9. Recomandări.

1. DATE DE IDENTIFICARE ALE SUBIECTULUI

 Această parte a raportului constă în câteva referințe care descriu caracteristicile
principalele ale persoanei examinate (ex. vârsta, sex, nivel educațional, ocupație).
 Funcția acestei secțiuni este aceea de a sumariza variabilele demografice
personale ale subiectului evaluat. Pe baza acestei secțiuni persoana care citește
raportul psihologic va identifica cu rapiditate cine este persoana evaluată.
 Examinatorul trebuie să înregistreze întâi informațiile demografice relevante ale
subiectului care este evaluat. Aceste informații relevante includ vârsta, sexul,
nivelul educativ, ocupația, statutul marital și chiar caracteristicile definitorii
privind domiciliul subiectului.
 Acestă secțiune nu trebuie să conț ină informații legate de istoria personala a
cazului, rezultate obținute la testele psihologice sau alte categorii de informații.

31

2. ÎNTREBAREA DE REFERINȚĂ PENTRU CARE SE FACE EVALUAREA
PSIHOLOGICĂ

 Această secțiune trebuie să includă scopul evaluării psihologice precum și cine a
cerut această evaluare.
 Rolul întrebării de referință este acela de a stabili cu claritate de ce se face
evaluarea. Această secțiune ghidează întreaga evaluare psihologică. Când
evaluarea este cerută de o persoană nespecializată întrebarea de referință poate fi
extrem de vagă. În acest caz psihologul trebuie să o reformuleze clarificând -o cu
persoana care cere evaluarea.
 În funcție de această întrebare se va construi întregul demers diagnostic ulterior.
Dacă de exemplu scopul evaluării este acela de a releva doar funcționarea
intelectuală a persoanei vor fi utilizate doar câteva teste de inteligență respectiv
teste de performanță. Nu vor fi incluse în evaluare instrume nte care nu se
adresează problemelor formulate de întrebarea de referință.
 buna întrebare de referință va sumariza într-o manieră concisă scopul evaluării
precum și pentru cine se face această evaluare.

3. TESTE ADMINISTRATE

 Această secțiune cuprinde o prezentare a tuturor testelor utilizate în evaluarea
psihologică. Vor fi deci enumerate aici toate instrumentele utilizate în evaluare.

32  Rolul acestei secțiuni este acela de a oferi instrumentele pe care examinatorul se
bazează în interpretarea rezultatelor. Selectarea acestor instrumente se va face în
funcție de întrebarea de referință formulată și de scopul evaluării.
 Greșeli de evitat
 Cea mai des întâlnită eroare în această secțiune este aceea de a omite teste sau de
a se adăuga teste care nu au fost utilizate.

4. INFORMAȚII CE ȚIN DE ISTORIA PERSONALĂ A CAZULUI

 Această secțiune a raportului psihologic va include doar informațiile din istoria
personală a subiectului care pot fi relevante în înțelegerea stării actuale a
subiectului. Ce este “relevant” depinde de natura întrebării de referință și de
scopul evaluării.
 Rolul acestei secțiuni este acela de a prezenta orice informație care poate ajuta în
înțelegerea comportamentului actual al subiectului. În cazul evaluării inteligenței
de exemplu, trebuie luate în calcul acele variabile despre care se știe că sunt
corelate cu funcționarea intelectuală. Ca orice în raport, nu trebuie să includem
aici toate informațiile pe care le avem despre subiect ci doar acelea care servesc
scopului evaluării.
 În unele cazuri, informațiile relevante care au legătură cu starea actuală a
subiectului sunt evidente (intervenții neurochirurgicale recente) însă alteori ele nu
sunt ușor de surprins.

Realizarea corectă a acestei secțiuni
Este foarte important ca în această secțiune să se menționeze în afara informațiilor
relevante și sursa acestora. De asemenea se vor menționa mai ales observațiile
comportamentale înregistrate și nu interpretarea acestora. De exemplu se va nota în raport
faptul că “învățătoarea menționează că de multe ori copilul vorbește în timpul orelor” și
nu faptul că “învățătoarea menționează că copilul este indisciplinat”. Este cunoscut faptul
că acelorași comportamente le pot fi atribuite diferite semnificații de către diferi te
persoane, și de asemenea aceleași comportamente pot avea semnificații diferite în
contexte diferite. Este vorba deci de prezentarea cât mai clar cu putință a
comportamentelor reale și nu a operaționalizărilor acestora, operaționalizări adesea
incorecte, mai ales când este vorba de surse nespecializate.

33 Informații importante din istoria personală care pot fi incluse în raportul psihologic

 Intervenții neurochirurgicale;
 Tulburări de atenție și hiperactivitate diagnosticate;
 Statutul marital al părinților (când se realizează evaluarea psihologică a unui copil);
 Evenimente stresante recente;
 Interese, motivații ale subiectului;
 Diferite boli de care suferă;
 Rezultatele școlare obținute;
 Tulburări de limbaj sau senzoriale (văz, auz, motricitate);
 Cazuri de deficiențe mintale identificate;
 Cazuri de boli genetice identificate în familie;
 Schimbări majore intervenite în viața subiectului.

Greșeli de evitat

 Tendința multor examinatori este aceea de a include în această parte toate informațiile de
care dispun privind istoria cazului. În unele cazuri această secțiune poate fi extrem de
redusă, iar alteori ea este mult mai extinsă, în funcție de scopul evaluării. De exemplu,
informațiile legate de modul de integrare socială pot fi relevante în situația în care trebuie
să facem evaluarea unor aspecte ce țin de personalitatea subiectului, și pot fi irelevante în
situația în care trebuie să realizăm evaluarea funcțiilor cognitive.
 O altă greșeală care trebuie evitată este aceea de a omite includerea informațiilor
relevante din istoria subiectului, informații legate de întrebarea de referință.

5. OBSERVAȚII RELEVANTE DIN TIMPUL EXAMINĂRII

 Observațiile comportamentale din timpul evaluării sunt importante deoarece ele pot
confirma (sau infirma ) ipotezele pe care examinatorul și le-a făcut privind starea actuală a
subiectului.
Realizarea corectă a acestei secțiuni.
 Această secțiune trebuie să se refere la comportament și nu la operaționalizări ale
acestora. Un bun exemplu în acest sens este cuvântul “anxios” :
 “Maria a fost anxioasă în timpul testării…”
 Pentru ca persoana care citește raportul să știe exact la ce anume vă referiți când
formulați acest lucru va trebui să notați comportamentele observate:

 “Maria a fost anxioasă în timpul evaluării. Ea a menționat de mai multe ori faptul că nu
îi place să fie examinată. A întrebat pe parcursul evaluării dacă răspunsurile pe care le
oferă sunt corecte și a fost dezamăgită când nu știa răspunsul la itemi. A întrebat de mai
multe ori dacă nu poate să facă o scurtă pauză și spunea că probabil este “proastă”
deoarece nu știa răspunsul la o “așa de simplă întrebare”.
 Putem spune deci că oferind mai multe informații comportamentale clarificăm
ambiguitățile determinate de conceptele umbrelă. Spunân d despre o persoană că a fost
anxioasă nu oferim comportamentele exacte ale acestui concept (a început persoana
respectivă să respire mai repede? a început să plângă? a avut simptome caracteristice
atacului de panică? etc.).

Greșeli de evitat

34  Una dintre greșelile întâlnite în această parte este confuzia între observațiile
comportamentale din timpul evaluării și observațiile comportamentale obținute din alte
surse (care trebuie incluse la istoria personală a cazului).
 Informațiile ce țin de istoria cazului se referă la evenimente care au avut loc înainte de
evaluarea psihologică și sunt obținute din alte surse de informație (profesori, părinți,
colegi, prieteni, persoane față de care subiectul are un atașament special).

6. REZULTATELE LA TESTELE PSIHOLOGICE

 Această secțiune include performanțele obținute de subiect la testele psihologice.
 Scopul acestei secțiuni este pe de o parte redarea obiectivă a performanțelor la testele
psihologice, iar pe de altă parte permite interpretarea configurațiilor de subscale (vezi
capitolul corespunzător interpretării profilelor de subscale prezentat anterior în
prezentarea testului WISC)
 Realizarea corectă a acestei secțiuni.
 Această secțiune va include scorurile standard la testele aplicate. Orice scor are valoare
interpretativă doar dacă exprimă o anumită trăsătură în valori standard, pe baza cărora se
pot compara mai mulți indivizi între ei.

7. INTERPRETAREA REZULTATELOR

 Această parte este partea cea mai extinsă în care examinatorul realizează cazul propriu –
zis. Această interpretare are la bază atât rezultatele la teste cât și informațiile obținute din
alte surse (vezi secțiunile: istoria personală a cazului și observațiile din timpul
examinării).
 Această secțiune va reda semnificația psihologică a rezultatelor obținute conturând
funcționarea individului.
Greșeli de evitat
 Următoarele tipuri de greșeli trebuie evitate în realizarea interpretării rezultatelor:

35 A. Interpretările simpliste.
 Acest tip de interpretare se exprimă astfel: “IQ bun” sau “performanță bună”. Orice test
psihologic evaluează o serie de aptitudini care include diferite funcții. În interpretare
aceste funții trebuie explicitate, relevându -se atât punctele “tari” cât și cele “slabe” ale
subiectului. Chiar și în cazul unei “performanțe bune” la un test trebuie explicitat ce
înseamnă această performanță.
B. Interpretări incorecte.
 Această eroare este datorată insuficientei familiarizări a examinatorului cu testul
psihologic, cu calitățile psihometrice ale acestuia respectiv cu teoria pe care se bazează
testul.
C. Focalizarea excesivă pe o singură informație.
 Această eroare se referă la decuparea din datele de care se dispune a unei singure
informații și realizarea interpretării rezultatelor doar din prisma acesteia. Dacă de
exemplu se știe faptul că subiectul a suferit o intervenție neurochirurgicală, centrarea
doar pe această informație în interpretarea ar fi greșită.

C. Interpretări greșite.
 Interpretările greșite ale rezultatelor de care dispune examinatorul pot apare în situație
unei insuficiente stăpâniri a teoriei psihologice pe baza căreia se analizează rezultatele.
Un bun psiholog va ști care sunt limitele instrumentelor pe care le utilizează respectiv va
ști să interpreteze rezultatele la testele psihologice în contextul aplicat la subiectul
examinat.
D. Ignorarea întrebării de referință.
 Această eroare apare în cazul în care examinatorul interpretează datele de care dispune
fără a ține seama de scopul evaluării. Deoarece orice examinare psihologică se face cu un
anumit scop, ignorarea acestuia pe parcursul redactării raportului îl va face neutilizabil.

8. SUMARIZAREA

 Această secțiune a raportului psihologic cuprinde 1 sau 2 paragrafe în care sunt
sumarizate principalele rezultate ale evaluării.
 Scopul acestei secțiuni este acela de a răspunde concis la întrebarea de referință formulată
la începutul evaluării. Ea va cuprinde diagnosticul psihologic realizat, pregătind secțiunea
recomandărilor.
Greșeli de evitat.
 Ar fi inutilă reluarea interpretării realizată în secțiunea anterioară, această reluare fiind
redundantă, ea neaducând nimic în plus.

9. RECOMANDĂRI

 Această secțiune cuprinde o serie de sugestii de intervenție sau optimizare a unor
funcțiilor deficitare.
 Scopul acestei secțiuni este acela de a oferi soluții la problemele diagnosticate, sugestii
pentru alte investigații (acolo unde este cazul) sau observații legate de o serie de
probleme pe care subiectul le are și care nu au fost formulate în întrebarea de referință.

36  Recomandările trebuie să aibă o motivație validă pentru a evita cazurile în care subiectul
(sau persoana care a cerut evaluarea) să se întrebe de ce au fost făcute ele.
o Greșeli de evitat.
 Nu trebuie formulate recomandări care nu sunt fiabile, pe care subiectul nu le poate urma.
 De asemenea nu trebuie formulate recomandări care nu au o susținere solidă, care nu se
bazează pe rezultatele înregistrate.

CURSUL NR. 11. TOXICOMANIILE ȘI ALCOOLISMUL

I. Concepte
1. Intoxicația – modificări psihice și somatice produse de o substanță psihoactivă (alcool,
drog) care dispar când substanța este eliminată din corp
2. Consum de risc – consum ce comportă un mare risc de lezare în viitor a sănătății fizice
și psihice dar care nu a produs încă modificări patologice.
3. Consum nociv – cel care produce modificări patologice.
2 + 3 – abuzul de alcool.
4. Sindrom de dependență – fenomen de ordin fiziologic și psihologic induse de
administrarea repetată a unui drog. La acest nivel se poate manifestă starea de
întrerupere (sevraj)
5. Starea reziduală :
– modificări fiziologice și psihologice care se manifestă la administrarea drogului și la
întreruperea lui și un timp după ce a fost eliminat din corp.
6. Toleranța – stare în care administrarea repetată a unui drog produce un efect nociv
scăzut sau pentru producerea unui anumit efect sunt necesare doze crescute de drog.
II. Sindromul dependenței de alcool : descrie un grup de simptome ce apar la unele
persoane atunci când încetează să mai bea.
Tablou clinic : tremurături , mai ales ale membrelor, halucinații tranzitorii, accese
epileptice, delirium tremens.
Elementele caracteristice (după Edwards) :
a. – sentimentul de a fi constrâns la băutură; simte nevoia de a bea deși știe că nu va
putea controla consumul.
b. – mod stereotip de a bea – bea zilnic cantități egale, evită întreruperea pentru a evita
simptomele caracteristice servajului
c. – prioritatea băuturii față de orice alte activități sau motivații inclusiv familie, copii,
profesie, sănătate.
d. – modificarea toleranței la alcool – băutorul este relativ neafectat de nivele de alcool
care pentru alte persoane sunt extrem de mari. În stadiile tardive ale alcoolismului
toleranța se prăbușește iar alcoolicul este incapacitat după doar câteva pahare
e. – simptomatologia de sevraj – apare la persoane cu antecedente prelungite în
consumul de alcool, momentul caracteristic se produce dimineața la trezire după o
scădere a concentrației de alcool în sânge în timpul somnului.
Aspecte clinice carcteristice :
– trem ur accentuat ce afectează întreg corpul, cu precădere membrele
– neliniște, agitație, anxietate
– sunt afectate mișcările comune (ex : îmbrăcatul)
– dezvoltă o sociofobie (teama de oameni, de întâlnirea cu cineva sau să treacă strada etc.)
– greață, vărsături, dureri de cap, transpirații puternice, tahicardie, hipertensiune.

37 Dacă se administrează alcool simptomele scad în intensitate, își revine repede sau mai
poate persista câteva zile. Dacă întreruperea continuă pot apare iluzii și halucinații
tranzitorii iar în final se dezvoltă delirium tremens.
f. Limitarea prin băutură (dregerea) – pentru prevenirea simptomelor de întrerupere
mulți băutori beau ceva dimineața la trezire. Indiciu pentru diagnosticarea dependenței.
g. Revenire după abstinență – persoana care reîncepe să bea după abstinență are șansă
foarte mare de recădere rapidă și totală în alcoolism.
III. Tulburări psihice induse de alcool
1. Intoxicații :
a. Intoxicația alcoolică acută (beția propriu -zisă)
O cantitate mică de alcool exitant asupra sistemului nervos. Odaă cu creșterea dozei se
produce vasodilatația, efectele fiind : depresoare, narcotice și anestezice.
Tablou clinic (beția acută evoluează de obicei în 3 faze) :
1.1. Faza de excitație psihomotorie , în care pacientul devine euforic, se înre gistrează o
creștere a ritmului și fluxului ideativ, a forței imaginative, hipermnezie, logoree și
hiperprosexie. În plan motor gesturile sunt ample, pacientul este în continuă mișcare, pe
acest fond crește gradul de iritabilitate, subiectul se manifestă u neori agresiv, alteori
devine depresiv. În această fază perturbarea motorie este mai accentuată decât cea
psihică.
1.2. Faza ebrioasă , caracteriată prin necoordonarea motorie, hiperestezie, exaltare,
dezinhibiție și incoerență verbală
1.3. Faza de somn : Hiperestezia se accentuează până la anestezie. Respirația este
stertoroasă (cu miros de acetonă); se produce diminuarea reflexului sfincterian și se
instalează un somn comatos de câteva ore. Somnul reduce cantitatea (concentrația) de
alcool, iar reziduurile crează dim ineața mahmureală.
b. Beția idiosincratică (beția patologică – DSM IV R).
 Formă gravă și rară care se caracterizează printr -o tulburare de conștiință de tip
crepuscular care survine la ingerarea unei cantități mici de alcool la persoane pedispuse
(cu fond epi leptic sau encefalopat). Acest tip reprezintă urgență psihiatrică pentru că
imprimă un caracter de iresponsabilitate actelor produse în acest episod.
Tablou clinic :
 Bolnavul apare coordonat părând că nu este beat, pe acest fond se instalează o tulburare
de conștiință profundă de tip crepuscular și în mod neașteptat începe să se comporte ca un
automat periculos, devine agitat, dominat de anxietate și o stare afectivă negativă.
 Procesele de cunoaștere sunt profund alterate; este dezorientat în mediu, are iluzii și
halucinați mai ales vizuale, intră nemotivat în conflict cu cei din jur, se crede amenințat și
evine agresiv și violent; uneori după îngerarea alcoolului pacientul doarme dar se trezește
brusc din somnul s curt și dezvoltă stare crepusculară.
 Starea durează de la câteva minute până la câeva ore timp în care bolnavul poate produce
acte antisociale, hetero – sau autodistructive. Urmează un somn profund de câteva ore din
care se trezește cu amnezie completă asupra episodului consumat.
 Dacă în beția simplă sau profundă este vorba de reacția unui creier normal la o cantitate
progresivă de alcool, în beția patologică este vorba de reacția unui creier anormal la o
cantitate mică de alcool.
2. Delirum tremens (deliru l de sevraj alcoolic) :
 Manifestare clinică extrem de dramatică ce se produce în prima săptămână după
întreruperea consumului de alcool la persoanele a căror istoric de consum de alcool se
întinde pe mai mulți ani. Conferă urgență psihiatrică tulburări, da torită unor foarte
puternice manifestări psihosomatice.
Tabloul clinic (2 perioade) :

38  2.1. Perioada prodromală (personaliate premorbidă) – inapatență până la anorexie,
iritabilitate, anxietate, pot apare iluzii, eventual halucinații.
 2.2. Simptom acut – agitație intensă și dezordonată, tremur generalizat și amplu;
dezorientare în timp și spațiu, confuzie delirantă (persoane) sau delirant onirică
(fragmente de vis) întrerupte de scurte perioade de luciditate.
 Tulburări senzoriale includ halucinații mai ales vizuale, dinamice, zoopsihice (animale pe
care le percepe ca agresive – duc la angajare profundă). Bolnavul este agitat și speriat,
stare generală profund alterată dublată cu tulburări vegetative (transpirații, febră,
tahicardie, creș terea tensiunii arteriale).
 Manifestări imprevizibile, actele sunt autodistructive.

3. Tulburări toxice sau nutriționale
3.1.. Halucinoza alcoolică :
 Forma delirantă a alcoolismului cronic, se prezintă ca o stare delirantă abundentă
caracterizat prin predominanța acțiunilor halucinatori pe un fond de claritate a conștiinței.
Tablou clinic (divers) : anxietate, halucinații auditive (frecvent nocturne cu un conținut
injurios), delir (în general slab structurat, cu idei de persecuție, de urmărire, și conț inut
ostil care generează reacții de apărare, fugă, agresiune și deseori suicid.)
 Deoarece fenomenologic evoluează pe un fond de claritate a conștiinței, bolnavul își
poate reaminti manifestările halucinatorii din timpul episodului psihotic.
3.2.. Sindromu l amnestic alcoolic (Sindrom Korsakov) :
 Esta caracterizată de triada : amnezie (în special pentru datele recent fixate), confabulație
(interferența elemenetelor onirice și a amintirilor vechi), dezorientare mnezică, asociată
cu o polinevrită degenertivă.
 Debutul este relativ lent și se manifestă prin :
 – apatie, depresie, dismnezie; ansamblu de tulburări pseudoneurotice (dureri de cap,
tulburări digestive, cardiace, instabilitate, insomnie, sensibilitate la zgomot).
3.3. Sindromul Wernike (Encefalopatia Wernike ) :
 Constă în acutizarea și permanentizarea deficiențelor mnezice din sindromul Korsakov.
Debutul ste relativ brusc pe un fond de impegnație alcoolică cronică și favorizat de o
intervenție chirurgicală, de traumatism sau boală somatică.
Tabloul clinic :
 – simptome somatice inițiale : anorexie, grețuri, vomă, scădere ponderală, cefalee, semne
polinevritice, tulburări de somn, iritabilitate, anxietate
 – tulburări psihice – diminuarea fluxului și ritmului ideativ, hipomnezie și hipoprosexie;
hipotonie și apatie complicate în stările grave cu somnolență, stări confuzionale, comă.
 – tulburări neurologice – fotofobii, diminuarea reflexului pupilar de acomodare la distanță
și la lumină, hipertonie și reflex de prehensiune.
 – tulburări neuro -vegeative (în formele avansate): tahicardie, tahipnee, hipertermie,
scădere ponderală.
 Prognoza și evoluția sunt negative, depind de promtitudinea tratamentului. În mod
normal evoluția este spre moarte sau lasă sechele psihice (demență), neurologice
(polinevrită și para lizii oculare).

CURSUL NR. 12. STRESUL ȘI TULBURĂRILE PSIHOSOMATICE

Conceptul de stres în psihologie din două mari perspective teoretice:
a. Teoria răspunsului la stres
b. Teoria cognitivă a stresului

39 Prima abordare este una de tip psiho – biolog ic, inițiată prin cercetările biochimistului
austro -ungar Hans Selye (1907 -1982). Din această ăerspectivă stresul este văzut ca un răspuns
adaptativ psiho -fiziologic la un eveniment pertubator.
Cea de -a doua abordare a fost inițiată de Richard Lazarus (1922 -2002), profesor de
psihologie la Berkeley University. Conform acestei perspective tranzacționale stresul este descris
ca o variabilă moderatoare între individ și mediul în care acesta trăiește.
CÂND APARE STRESUL: Apare în urma dezvoltării interacțiu nilor dintre subiect și
mediu care solicită mult sau depășesc capacitatea persoanei de a răspunde solicitărilor mediului.

STRES = Model de reacții specifice și nespecifice ale unui organism la stimuli, care
afectează echilibrul acestuia și obosește sau depășește capacitățile de combatere.

STRESORII = stimulii care reprezintă cauza instalării stresului.

Stresorii se por exprima prin:
a. Nevoi:cerințe de adaptare și acomodări la teamă, nesiguranța locului de muncă,
suprasolicitare, solicitare insuficientă, zgomot, incertitudinea rolului social etc.
b. Grijile cotidiene

Reacția la stres este un răspuns al întregului organism sub forma diferitelor reacții: fizice,
emoționale, cognitive, comportamentale.

Stresul activează un străvechi program de supraviețuire conținut în genele noastre.
Programul presupune o reacție neuro -bio-chimico -hormonală a corpului la pericol, care a rămas
neschimbată, cu toate că s -au produs schimbări radicale la nivelul condițiilor de viață. La
începuturile umanității stresul era un program de supraviețuire indispensabil evoluției biologice,
de mobilizare extrem de rapidă a rezervelor de energie pentru fugă sau luptă.

FAZELE STRESULUI:

1. Orientarea. Semnalele sunt percepute de către creierul limbic.
2. Reacția de alarmare. Creierul decide într-o fracțiune de secundă semnalul ca fiind
periculos pentru viață. Corpul răspunde imediat cu eliberarea de hormoni responsabili
pentru tiparul: luptă sau fugă.
3. Adaptarea. De -a lungul situației primejdioase corpul este încordat la maxim și este
pregătit pentru luptă sau fugă. Și recurge la una sau alta din aceste strategii.Scopul: de a
face față stresorului.
4. Odihna. După o fugă salvatoare sau o luptă câștigată, cand creierul decide că situația nu
mai este primejdioasă se reinstalează relaxarea și corpul se odihnește.
5. Suprasolicitarea. Stresul de durată se instalează atunci când sitemul nervos este atacat
permanent de stimuli considerați periculoși, fără a exista o perioadă de refacere, de
odihnă, sau în cazul în care rezultatele adaptării nu sunt satisfăc ătoare. Scad aproape toate
resursele adaptative ale organismului.
6. Extenuarea deplină. Apare când starea de suprasolicitare se prelungește excesiv. Omul
supraviețuiește cu ajutorul rezervelor de energie, își suprasolicită sistemul imunitar și nu
mai este ca pabil să reacționeze adecvat la situații periculoase. Apare diferite boli
somatice, burnout -ul și chiar moartea.

În ziua de azi, de cele mai multe ori nu mai trăim stări adevărate de pericol al vieții. Însă
multe alte evenimente sunt interpretate de noi în mod eronat ca fiind foarte periculoase.

40 Neexistând acest pericol, nu dăm curs reacțiilor de tip fugă sau luptă, organismul rămânând
blocat în etapa de alarmare un timp indelungat până ce trece în etapa de supra -solicitare.

Distres – Eustres

Ambele sunt forme reactive ale organismului în scopul mobilizării lui, foarte asemănătoare
din punct de vedere al mecanismelor de producere. Dar:

Eustres: Este „stresul pozitiv” care produce daune mult mai puține și este de natură să
motiveze omul, permițându -i adaptarea și dezvoltarea. El stimulează obținerea performanțelor și
energizează.

Distres: Forma negativă a stresului care determină afectarea sănătății organismului. El
înfrânează acțiiunile și răpește din energia organismului.

Reacțiile la stres – pe patru nivele:

1. Nivelul vegetativ hormonal:
– Durere abdominală în epigastru, până la greață, cu stare de vomă și diaree,
– Afecțiuni ale mucoasei stomacale și apariția ulcerului,
– Senzație de nod în gât,
– Genunchi înmuiați, ca și podeaua s-ar topi sub picioare,
– Palpitații, perturbări ale ritmului cardiac,
– Gură uscată,
– Transpirație fără alt motiv,
– Tăierea respirației,
– Amețeală,
– Slăbirea sistemului imunitar și predispoziție la infecții.

2. Nivelul muscular
– Încordare la nivelul mușchilor feței,
– Dureri de spate,
– Dureri de cap,
– Scrâșnirea dinților,
– Zvâcniri ale pleoapelor,
– Bâțâitul picioarelor.

3. Nivelul emoțional
– Teamă, nesiguranță,
– Indispoziție depresivă și schimbări ale dispoziției,
– Atitudine negativă, nervozitate, iritabilitate,
– Nervozitate până la agresivitate,
– Sentimentul lipsei de ajutor, al neputinței,
– Depresie până la apatie.

4. Nivelul cognitiv
– Gânduri repetitive,
– Tulburări de concentrare,
– Blocări ale gândirii și dereglări ale memoriei,
– Orizont îngust determinat de percepția limitată,

41 – Apariția coșmarurilor,
– Depersonalizare,
– În cel mai rău caz se poate ajunge la leșin (de exemplu în cazul examenelor).

Modelul tranzacțional al stresului

Richard Lazarus, autorul acestei teorii susține că:
– La baza distresului stă neconcordața dintre resursele, abilitățile, capacitățile
individului și cerințele sau necesitățile impuse acestuia de mediu.
– Nu intensitatea agentului stresor este factorul determinant, ci semnificația de
amenințare, prejudiciu, nocivitate în general, pe care i-o oferă subiectul agresat !
– Deci: nu toți oamenii reacționează la fel într-o situație de stres, putându -se vorbi de
diferențe individuale în ceea ce privesc variabilele motivaționale și cognitive care
intervin între stresor și reacție.

Stresul este un proces dinamic mediat de două acțiuni:
– Evaluarea cognitivă a evenimentului
– Strategiile de coping

1. Evaluarea: analiza stimulilor pentru determinarea potențialului de vătămare sau
amenințare.
– Evaluarea semnificației
 Amenințare directă – distres
 Amenințare posibilă – distres
 Provocare – eustres

– Evaluarea resurselor

Obs. Diferențe individuale în funcție de:
 Persoane cu nivel ridicat al emoțiilor negative/pozitive
 Persoane cu inteligență emoțională scăzută/ridicată
 Persoane cu autoevaluare corectă/incorectă (subevaluare, supraevaluare)

2. Alegerea strategiei de coping

a. Coping -ul centrat pe problemă (soluție activă)
Acțiuni orientate direct spre rezolvarea problemei. Se finalizează cu un plan de
acțiune.

b. Coping -ul centrat pe emoție (soluție pasivă)
Centrarea pe reducerea tensiunii emoționale, fără a schimba situația.
– Strategii de reconceptualizare a problemei: evitarea, negarea, resemnarea/acceptarea,
agresivitatea, fatalismul.

Unele pot fi mai eficiente decat altele in funcție de momentul ales și durata.
Exemplu: in cazul unui examen (inainte strategie activa, după strategie pasiva)

42 Exemplu: demisia atunci cand pe piața muncii exista/nu există cereri pe acel post

Reglare emoționa lă în situații de stres

 Adaptativă/ Inteligență emoțională ridicată : Abilitatea persoanei de a tolera, a fi
conștient, a pune în cuvinte și a utiliza adaptativ emoțiile pentru a-și regla starea de
distres și pentru a-și promova nevoile și scopurile (Greengerg, 2002)
NIVEL OPTIM DE ACTIVARE A EMOȚIILR

 Disfunțională/ Inteligență emoțională scăzută

– Strategii de evitare, negarea, resemnarea, agresivitatea, fatalismul. Acestea conduc de
cele mai multe ori spre două consecințe: DEPRESIA și ANXIETATEA
– NIVEL INADECVAT DE ACTIVARE A EMOȚIILOR:
 Supra -activare: devine dezorganizat sau paralizat. Este stresat, trăiește
emoții negative puternice și va încerca strategii de evitare emoțională (cele
de mai sus)
 Sub-activare: devine ineficient și încet și nu va putea atinge performanța sa
maximă

Strategii diferențiate de răspuns la stres

1. Băieții, bărbații: Răspunsul „luptă sau fugi”. Ei tind să se retragă, să se izoleze.
2. Fetele, femeile: Apropiere, imprietenire, căutarea realației. Tendința de a se sacrifica
în schimbul legăturii cu ceilalți

Sindromul Burnout

Burnout este o stare de epuizare fizică, emoțională și mentală. Fenomenul Burnout nu
este o afecțiune independenta ci combinația mai multor factori.
Burnout este o boală reală, distinctă de "stres", dar având o relație foarte puternică cu acesta,
afectând tot mai multă lume în medii de muncă în care presiunea mare este în creștere. Cerințe
psihologice sporite au ca rezultat absenteism mai accentuat și fluctuație mai mare, legate de
costuri crescute și ineficiență, afectând ieșirile, intrările și performanțele globale ale indivizilor,
echipelor, organizațiilor.

Denumirea acestei tulburări vine din limba engleză și înseamnă "complet ars" – după felul
în care se simt cei afectați. Psihologul american Herbert Freudenberger a fost cel care a folosit,
pentru prima oară, termenul de sindrom burnout, în '70, pentru a exprima starea psihică a unor
categorii profesionale care, prin definiție, înseamnă sacrificarea vieții și a nevoilor personale în
beneficiul celorlalți. Definită, inițial, ca sindrom specific medicilor, această tulburare s-a extins,
treptat, la mai multe grupuri profesionale. În prezent, specialiștii spun că este un fenomen al
societății moderne și estimează că manifestările sindromului burnout se regăsesc, probabil, la
peste jumătate din populația activă profesional a planetei. Angajații depistați cu acest sindrom
declară că lucrează într-un climat de nesiguranță economic, lucrează mai multe ore, asumându -și
mai multe responsabilități, punându -și în pericol sănătatea, ceea ce compromite abilitatea lor de a
contribui efectiv la obiectivele organizaționale.

43 Cei mai afectați de "sindromul secolului" sunt oamenii inteligenți, foarte motivați și
ambițioși, care se se implică foarte mult la locul de muncă. Din dorința de a se afirma,
sau din pasiune pentru ceea ce fac, aceștia depun eforturi mari, lucrează mult peste
program, iar acest comportament le afectează și viața personală. Primele simptome ale
epuizării profesionale sunt scăderea entuziasmului la locul de muncă, senzația că sarcinile
de serviciu devin imposibil de îndeplinit, scăderea puterii de concentrare și a
randamentului profesional. Treptat, se instalează insatisfacția și deziluzia, iar, în scurt
timp, sindromul burnout se manifestă și la nivel fizic, prin oboseală cronică, dureri de
cap, dureri musculare, tulburări de vedere, insomnii, dificultatea de a se trezi dimineața.
Cei mai mulți oameni percep aceste simptome ca "stres" sau "oboseală", însă burnout nu
este nici una, nici alta, ci o afecțiune care consumă, încet -încet, toate resursele energetice ale
organismului, caracterizată prin epuizare emoțională, depersonalizare, derealizare.

Consecințe negative asupra sănătății:

Sindromul burnout are consecințe grav e asupra stării generale de sănătate. Pe lângă
tulburările psihice – burnout fiind o etapă premergătoare instalării depresiei majore – acesta ar
putea duce la hipertensiune arterială, tulburări hormonale și diabet zaharat. De asemenea, poate
determina creșteri în greutate și probleme cu obezitatea, dar și un risc foarte mare de a face boli
cardiace.

Cum poate fi prevenit:

Pentru a evita instalarea sindromului burnout, medicii recomandă detașarea totală de
muncă, dar și activități relaxante.
Pentru cei care sesizează primele simptome de epuizare (oboseală excesivă, dureri de cap zilnice
și sentimente de genul "nu mă mai pot descurca", "nu o mai scot la capăt"), specialiștii spun că,
primul pas, este "evadarea" într-o scurtă vacanță, în care singura preocupare să fie relaxarea.
Ulterior, fiecare zi trebuie să înceapă cu o activitate relaxantă și să se încheie cu o detașare totală
de muncă. De asemenea, medicii spun că este important ca fiecare să învețe să spună "nu" atunci
când este suprasolicitat și să spună "da" lucrurilor care contează cu adevărat și îi fac plăcere.
Totodată, se recomandă delegarea sarcinilor și responsabilităților la locul de muncă, respectarea
programului de somn, mese regulate și practicarea unui sport.

CURSUL NR. 13. TULBURĂRI DE NATURĂ SEXUALĂ

1. Clasificarea patologiei psihosexuale:
TULBURARI ENDOCRINO -SEXUALE
a) Sindrom de insuficienta sexuala – absenta secretiei testiculare, infantilism, involutia
functiilor endocrine -sexuale la varsta a3a
b) Sindrom de hiperactivitate sexuala – afectiuni tumorale de tip hipersecretant gonadic,
bufee de hipererotism la menopauza/andropauza
c) Sindrom de intersexualitate morbid – hermafroditism
d) Sindrom de intersexualitate episodica – anorexia mintala (refuzul inconstient al vocatiei
feminine)
TULBURARI DE PERSONALITATE SEXUALA
a) Tulburari de identitate sexuala -transexualismul
b) Tulburari de orientare sexuala – homosexualitate

44 TULBURARI DE DINAMICA SEXUALA
a) Tulburari de dinamica sexuala la barbat
b) Tulburari de dinamica sexuala la femeie
PERVERSIUNILE SI DEVIATELE SEXUALE
a) exhibitionismul – placere prin expunerea organelor genitale
b) fetisismul – placere, excitatie obtinuta prin folosirea unor obiecte inerte (pantofi, lenjerie)
c) frotteurismul – atingerea sau frecarea de o persoana care nu consimte, in locuri
agglomerate
d) pedofilia – centrarea pe copii prepubertari
e) masochismul sexual – placere in urma umilirii sau suferintei
f) sadismul sexual – placere sexuala prin umilirea, chinuirea celuilalt
g) fetisismul transvestic sau travestirea
h) voyeurismul – placerea prin privirea, observarea activitatii sexuale a altuia

2. Problemele sexuale sunt de mai multe feluri. Atunci cand dificultatea sexuala este
de scurta durata si se rezolva de la sine se poate vorbi de un "accident " sau de o "pana " sexuala.
(oboseala, depresie etc)
Tulburarea sexuala se refera la o problema care se mentine o perioada mai lunga,
evolueaza in timp si are o cauza veche. Uneori abia un simptom mai recent ne alerteaza, desi
tulburarea dureaza de mai mult timp. Tulburarile, mentinandu -se mai mult timp, va pot afecta
viata de cuplu si crea alte probleme.
Disfunctiile sexuale se refera in general la problemele sexuale. Sunt perturbari in dorinta
sexuala, in etapele ciclului de raspuns sexual, perturbari ale excitatiei sexuale, ale orgasmului,
datorate unor conditii medicale si/sau unor factori psihologici.

3. Fazele ciclului de raspuns sexual :
– Dorinta – aveti fantezii sexuale, va doriti sa faceti sex
– Excitatie – incepeti sa simtiti placere, apar modificari fiziologice (erectia, lubrefierea vaginului)
– Orgasm – traiti culmea placerii sexuale, relaxare, contractii ale muschilor zonei sexuale,
ejaculare
– Rezolutie – stare de bine, de relaxare; barbatii sunt refractari o perioada variabila, dar femeile
pot raspunde la noi stimulari aproape imediat

Tulburarile sexuale pot fi in legatura cu una sau cu mai multe din aceste faze.

Observații
La barbat:
– Ciclul sexual (excitatie, erectie, ejaculare) este in mod spontan, rapid
– Controlul reactiilor este un act voluntar care se invata
– Climatul, ambianta, mediul inconjurator sunt adesea secundare
– Rezultatul este esetial si direct proportional cu eficacitatea si mecanica sexual
La femeie:
– Ciclul sexual (excitatie, lubrifiere, orgasm) este in mod spontan, lent si progresiv
– Autoabandonarea si pierderea controlului srtau la baza excitatiei si a orgasmului feminin
– Orice element stanjenitor este de natura sa blocheze aceasta stare de abandon
Climatul afectiv este primordial, pe cand rezultatul sexual poate fi secundar

4. Cauzele disfunctiilor sexuale
a. Factorii psihologici b. Factorii organici

45 Ignoranta in privinta sexualitatii Boala, suferinta fizica
Stresul Tulburarile hepatice si
Oboseala Diabetul zaharat
Depresia Scleroza in placi
Anxietatea Intervetiile chirurgicale in sfera genitala
Lipsa de experienta personala Administrarea de medicamente
Incapacitatea de abandonare Tulburarile hormonale
Problemele de comunicare Bolile care afecteaza sistemul nervos, tumori
craniene
Bolile vasculare
Dureri lombare
Afectiuni locale, infectii care provoaca dureri
la penetrare

Tulburări sexuale Masculine Feminine
Tulburarile dorintei sexuale Scaderea dorintei
Inhibitia dorintei
Aversiunea, dezgustul Scaderea dorintei
Inhibitia dorintei
Aversiunea, dezgustul
Tulburarea excitatiei sexuale Slabirea erectiei
Impotenta Tulburarea lubrefierii
Tulburarile orgasmului Ejacularea rapida sau precoce
Ejacularea intarziata sau
absenta ejacularii
Absenta orgasmului Orgasmul dureros

Absenta orgasmului
(anorgasmia)
Tulburari sexuale insotite de
dureri Dureri (dispareunia) Dureri (dispareunia)
Vaginism reactional
Vaginism propriu -zis
Scaderea dorintei
Inhibitia dorintei
Aversiunea, dezgustul

5. Tulburarile sexuale – elemente generale:

5.1. Tulburari ale dorintei sexuale
<<"nu simt dorinta", "nu vreau","nu ma intereseaza", "imi repugna", "ma dezgusta">>
Se refera la o scadere a poftei, a dorinte i de a dori sa faceti sex, a interesului sexual.
Inhibitia dorintei sexuale este ceea ce se numeste in limbajul curent "frigiditate " la femei, sau
"anafrodisie " pentru ambele sexe.
Este posibil ca dorinta sa fi lipsit mereu sau sa fi scazut dupa o perioada in care a fost
satisfacatoatre. Dorinta poate scadea datorita anorgasmiei sau impotentei.
Absenta dorintei poate fi selectiva: este mai scazuta in functie de partener, de context (e
mai bine in vacante).
Problema poate fi accentuata de partener care fie asteapta rabdator si nu face nimic, este
prea pasiv, fie poate insista, poate fi excesiv de activ, blocandu -l pe celalalt. Problema este mai
des intalnita la femei, dar este intalnita, mai rar, si la barbati.
Cel putin la inceputul aparitiei acestei probleme, excitatia (lubrefierea) sau placerea pot
exista, raportul sexual se poate desfasura normal, putandu -se ajunge la orgasm.

5.2. Tulburari ale excitatiei sexuale
<<"nu simt nimic cand ma mangaie", "nu stiu ce m-ar excita", "nu pot sa ma las in voia
dorintelor mele, ce va crede despre mine?">>

46 Se refera la absenta reactiilor sau reactii dureroase la orice forma de stimulare sexual. Stimularile
sexuale pot fi psihice (fantasme, fantezi erotice, reverii), fizice, legate de trezirea simturilor sau
legate de relatie, de jocurile lor
5.3. Tulburari ale orgasmului
Aceste tulburari inseamna:
– la barbat orgasmul apare prea repede, ejacularea este rapida; orgasmul vine prea tarziu,
ejaculare intarziata sau orgasmul si ejacularea lipsesc.
– la femeie nu apare orgasmul, anorgasmie
Ejaculare precoce
<<“termin prea repede”>>
Este tulburarea sexuala cea mai frecventa la barbat. Reprezinta o problema de gestionare
a excitatiei sexuale si o hiperexcitabilitate sexuala. Barbatul nu isi poate controla momentul
ejacularii.
Ejacularea intarziata sau absenta ejacularii (anejacularea)
<<"nu pot sa termin", "nu iese">>
Excitatia sexuala este normala, dar barbatul simte absenta ejacularii ca pe un blocaj, o
tensiune care apare dupa un timp de excitatie. Ejacularea nu se produce intr-o perioada de timp
rezonabila dupa ce barbatul decide ca vrea acest lucru.
Anorgasmia
Anorgasmia reflecta absenta orgasmului sau intarzierea declansarii lui. In timp poate
duce si la scaderea dorintei sexuale ("nu am placere, nu are rost, nu mai incerc"). Lipsa
orgasmului femeii este o grija des intalnita. Femeia poate trai placerea si poate avea si copii fara
a avea orgasm.
Unele femei nu stiu sigur daca au avut orgasm. Senzatiile orgasmatice la femei sunt
subiective, difera, de la senzatii mai blande la devarate explozii sau cutremure interioare. A nu
avea orgasm acum nu este o stare permanenta si nu este o boala, este posibil ca doar sa nu fie
indeplinite conditiile necesare.

5.4. Tulburari sexuale insotite de dureri
Dispareunia sau durerile
Aceste dureri apar in timpul actului sexual sau dupa terminarea sa. Ele sunt asociate cu
dificultati sexuale ca inhibitia dorintei, impotenta, vaginism, ejacularea precoce. Nu intotdeauna
aceste dureri inseamna si absenta orgasmului sau a excitatiei, pentru ca sunt persoane care
accepta totusi penetrarea, iar aceasta produce lubrefiere, excita, poate aparea apoi placerea si
chiar orgasmul. Sau daca sunt dureri pe col, se pot folosi pozitii in care acestea nu se simt.
La femei sunt dureri fie la intrarea in vagin, superficiale, fie in fundul vaginului,
profunde. Apar contractii voite, din teama de durere. Durerile apar in timpul excitatiei, la
penetrare (vulva, vagin, col, uter), pot apare in timpul orgasmului, le puteti simti doar in
anumirte pozitii, doar in anumite faze ale ciclului, sau in functie de varsta.
La barbat doare glandul, penisul, testicolele, in timpul excitatiei (erectie), in timpul ejacularii,
orgasmului sau dupa acesta.
Vaginismul
Este o problema sexuala care tine de "mecanica" actului sexual. Se manifesta prin
contractura, uscaciune vaginala si dureri. Contractura vaginala este reflexa si impiedica
penetrarea. Mai pot apare tremuraturi, tensiune abdominala, accelerarea respiratiei, dar si
imaginarea unor situati catastrofale, alte frici, evitarea actului sexual.
Cand contractura este voluntara, legata de lipsa dorintei sau de refuz, vaginismul este reactional.
Problema este unor asociata cu probleme sexuale ale partenerului – ajacularea precoce sau
impotenta.

6. Repere în investigația clinică

47 a) Dorinta – Cine lua cel mai adesea initiativ raportului sexual? Care era starea me de bine
fizica sau psihica? Cum imi seduceam partenerul/partenera? In ce fel ma seducea ea/el?
Care era mijloacele de care ma foloseam pentru a trezi dorinta?
b) Excitatia – Ce tip de dezmierdari le gaseam agreabile/ ce tip ma blocau? Existau cuvinta
care imi placeau sau ma blocau in timpul jocurilor amoroase? Care erau locurile,
practicile sexuale care imi placeau sau ma blocau?
c) Orgasmul – Exista placere, orgasm? Faceam deosebirea intre cele doua? Exista ejaculare?
d) In copilarie si adolescenta – primele jocuri sexuale, reactiile parintilor, eventuale situatii
traumatizante, primele reguli
e) Inainte de casatorie/incepul vietii commune – care erau relatiile afective frecvente? Care
erau relatiile cu partenerii sexuali? Daca au existat rupture de ce s-au produs?
f) Factorii sexologici – ignoranta sau lipsa de informatie in materie de sexualitate, refuzul
placerii din culpabilitate, refuzul de a -si da frau liber, teama de necunoscut, de suferinta
fizica, de sex
g) Factori conjugali – monotonie, rutina, detasare, prezenta copiilor , hiperinvestire
exterioara, sabotaj sexual
h) Factori psihologici individuali – carente afective, traumatisme psihice necicatrizate,
starea de anxietate, de depresie cronica
i) Antecedente medicale si chirurgicale – la femeie (avort provocat/spontan, menoragie,
dismenoree, sterilitate), la barbat (operatii in sfera genitala, infectii repetate, tulburari
prostatice, sterilitate), la barbate si la femeie (alcoolism, diabet, maladii aendocrine,
hepatice, infectioase si antecedente psihiatrice)
j) Medicatiile anterioar e sau actuale – contraceptive acceptata sau nu, tratamente actuale
sau anterioare, natura tratamentului (hormonal, psihotrop, antihipertensor si
chimioterapie)

CURSUL NR. 14. DEMENȚELE

DEMENȚELE fac parte din grupa sindroamelor psiho -organice
Tratatul de Psihiatrie Oxford împarte sindroamele psiho -organice în trei grupe, după cum
urmează (pag. 272-273):
a. Deficitul psihic generalizat acut, reprezentat de delirium. Trăsătura cea mai importantă este
tulburarea de conștiință. Disfuncția cerebrală subiacentă este generalizată, iar cauza primară este
frecvent extracerebrală. (De exemplu anoxia datorată insuficienței respiratorii).
b. Deficit psihic generalizat cronic, reprezentat de demență . În acest caz trăsătură cea mai
importantă este diminuarea generalizată a funcțiilor intelectuale, existând insă și modificări ale
afectivității și comportamentului. Disfuncția cerebrală este generalizată. Principala cauză este o
stare degenerativă, situată de obicei în creier, precum boala Alzheimer.
c. Deficit psihic specific. Acesta poate lua forma unei diminuări specifice a memoriei, gândirii,
percepției sau afectivității. Poate include și modificări de personalitate sau un tablou
schizofreniform. În unele dintre aceste situații pot fi prezente leziuni focale în creier.

48 Demența este o deteriorare generalizată a intelectului, memoriei și personalității, fară
existența unei tulburări de conștiință. Este o tulburare dobândită, diferită de retardul mintal care
este prezent de la naștere.

Majoritatea cazurilor de demență sunt ireversibile, existând insă și cazuri tratabile.
Trasături clinice:
a. Principala sa caracteristică, sub forma prin care se prezintă, este deteriorarea memoriei .
Celelalte trăsături includ modificări ale personalității, tulburări de afectivitate, halucinații
și idei delirante.
b. Comportamentul este dezorganizat, neadecvat, cu distractibilitate și neputința de a sta
locului. Există puține semne de interes sau inițiativă.
c. Modificările de personalitate se pot manifesta prin comportament antisocial, care
uneori include dezinhibiție sexuală sau furt din magazine.
d. Gândirea este încetinită și sărăcită de conținut. Judecata este deficitară. Ideile devin
false, cel mai frecvent de tip persecutor. În stadiile mai avansate gândirea devine foarte
fragmentată și incoerentă.
e. Tulburările de afectivitate pot include anxietatea, iritabilitatea și depresia.
f. Scăderea memoriei este de obicei timpurie și foarte evidentă. Cel mai pregnant semn
este dificultatea achiziționării de informații noi. Pierderea memoriei este mai evidentă
pentru evenimentele recente decât pentru cele îndepărtate.
g. Conștiința bolii lipsește.

Demența este un sindrom cu etiologie multiplă. Se caracterizează prin apariția mai multor
deficite la nivelul cognitiv datorate unei condiții medicale generale, consumului de substanțe sau
a unei etiologii multiple (ex., efectele combinate ale unei boli cerebrovasculare și Alzheimer);
Deficitele cognitive includ tulburări de memorie și cel puțin una dintre următoarele
deficite: afazie, apraxie, agnozie sau o tulburare a funcțiilor executive;
Nu apar modificări în starea de conștiință;

Criterii de diagnostic:

Criteriul A1 – tulburări de memorie, care apar ca simptom inițial;
Criteriul A2 (alte tulburări cognitive):
▪ A2a deteriorarea limbajului (afazie),
▪ A2b afectarea capacității de a executa activități motorii, deși abilitățile motorii,
funcțiile senzoriale și comprehensiunea sunt bune (apraxie);
▪ A2c afectarea capacității de a recunoaște sau identifica obiectele, deși funcțiile
senzoriale sunt b une (agnozie);
▪ A2d deficit în funcțiile executive (gândire abstractă, planificare, inițiere,
monitorizare, încetarea unui comportament complex);
Criteriul B – deficitele de la A1 și A2 trebuie să fie suficient de severe pentru a cauza
dificultăți ocupaționale și funcționale (activități zilnice);

Demența poate fi:
 progresivă și statică;
 reversibilă și ireversibilă (reversibilitatea depinde de etiologia tulburării, suportul social
al pacientului și tratamentul utilizat; în 15% dintre cazuri apare reversibilitatea, dacă se
intervine la timp).

Epidemiologie

49 Datele epidemiologice obținute pe populația americană arată că:
 în populația de peste 65 de ani există 5% forme de demență severă și 15% forme de
demență de intensitate medie; în populația de peste 80 de ani există 20% forme de
demență severă;
 aproximativ 50-60% dintre cazuri sunt demențe de tip Alzheimer, 15-20% sunt demențe
de tip vascular;
 în timp ce demența Alzheimer este mai frecventă la femei, demența de tip vascular este
mai des întâlnită la bărbați.

Factori de risc: Prevalența tulburării în populația generală crește o dată cu vârsta.

Tulburări care produc demență (tipuri de demențe)
 Demența Alzheimer
 Demența vasculara (multi -infarct)
 Boala Pick (atrofie fronto -temporala – sunt atrofiate porțiuni din acești lobi)
 Boala Huntington – este o boală ereditară care determină distrugerea selectivă a unor
celule nervoase ale creierului. O persoană se poate naște cu gena anormală, dar
simptomele pot să apară abia spre vârsta de mijloc.
 Boala Creutzfeldt -Jacobs – este o afecțiune degenerativă a creierului care duce la demență
și în cele din urmă la deces. Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale altor tulburări ale
creierului, cum ar fi demența sau Alzheimer, însă boala Creutzfeldt -Jakob are o evoluție
mult mai rapidă.
 Boala Parkinson – este o boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și
progresive a neuronilor. Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul
mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și incontrolabile, tremor și
instabilitate posturală.
 Demența din HIV

Etiologia este complexă și diferă în funcție de tipul tulburării:

(1) Demență de tip Alzheimer – în majoritatea cazurilor apare atrofia cerebrală, cu mărirea
ventriculilor cerebrali, pierderi neuronale, modificarea cantității de neuromediatori
(noradrenalină, acetilcolină);

Demența vasculară (Denumită și demența de infarct multiplu)
 este întotdeauna prezentă o boală cerebrovasculară;
 leziunile SNC identificate la acești pacienți depășesc amploarea modificărilor întâlnite, în
mod normal, la persoanele în vârstă.
 De regulă, leziunile apar atât în substanța albă, cât și în cea cenușie, incluzând regiunile
subcorticale și nucleii.
 Se pot detecta frecvent urmele unor infarcte mai vechi și boli vasculare sistemice;

Demență datorată altor condiții medicale generale
 Apare pe fondul unor tulburări ca: infecție cu HIV, traumatisme cerebrale, boala
Parkinson, maladia Huntington, maladia Pick, maladia Creutzfeldt -Jakob, tulburări
endocrine, tulburări nutriționale, alte boli infecțioase, tulburări hepatice, tulburări
neurologice;

50  Demență datorată abuzului de substanțe – apare în asociație cu consumul de: alcool,
substanțe inhalante, sedative, hipnotice, anxiolitice, toxine (plumb, mercur, monoxid de
carbon, insecticide, solvenți industriali);
 Demență cu etiologie multiplă – tulburarea este determinată de mai multe cauze (ex.,
efectul combinat al unei condiții medicale generale și a abuzului de substanțe).

Diagnostic DSM -IV – Demență de tip Alzheimer

A1 tulburări de memorie (diminuarea capacității de a achiziționa informație nouă sau de a-și
reaminti informație achiziționată anterior);
A2 (una sau mai multe dintre următoarele tulburări cognitive):
 A2a afazie (tulburări de limbaj);
 A2b apraxie (afectarea capacității de a executa activități motorii, deși abilitățile motorii,
funcțiile senzoriale și comprehensiunea sunt bune);
 A2c agnozie (afectarea capacității de a recunoaște sau identifica obiectele, deși funcțiile
senzoriale sunt bune);
 A2d deficit în funcțiile executive (gândire abstractă, planificare, inițiere, monitorizare,
încetarea unui comportament complex);
B – deficitele de la A1 și A2 trebuie să fie suficient de severe pentru a cauza dificultăți
ocupaționale și funcționale (activități zilnice) și reprezintă o deteriorare față de nivelul anterior
bolii;
C – cursul bolii este caracterizat de debut insidios și declin cognitiv continuu;
D – deficitele cognitive de la A1 și A2 nu se datorează altei boli a SNC care determină
deficite mnezice și cognitive, unei boli somatice ce poate determina demență, abuzului de
substanțe.
 A1, A2, B
 C – exisența simptomelor neurologice și datele de laborator care indică prezența unei boli
cerebrovasculare asociate etiologic cu demența.
 disfunctie sociala/ocupationala, declin
 Semne neurologice de focar

 A1, A2, B
 C – exisența simptomelor neurologice și datele de laborator care indică prezența unei boli
cerebrovasculare asociate etiologic cu demența.
 disfunctie sociala/ocupationala, declin
 Semne neurologice de focar

 Elemente de laborator care indica o boala cerebrovasculara: infarcte multiple in cortex si
substanta alba – rol etiologic
 Asociat cu:
▪ delirium,
▪ depresie,
▪ idei delirante

Demență datorată altor condiții medicale generale

 A1,A2,B

51  C – datele din istoricul personal, investigațiile medicale, sau testle de laborator arată că
tulburarea este asociată etiologic cu o condiție medicală generală

Demență datorată abuzului de substanțe
 A1, A2, B
 C – datele din istoricul personal, investigațiile medicale, sau testele de laborator arată că
tulburarea este asociată etiologic cu ingestia unei substanțe

Demență cu etiologie multiplă
 A1, A2, B
 C – datele din istoricul personal, investigațiile medicale, sau de laborator arată că
tulburarea are mai multe cauze.

Demență nespecificată anterior
 Această categorie este utilizată pentru a diagnostica forme ale tulburării care nu întrunesc
criteriile pentru nici unul dintre tipurile de demență descrise anterior (ex., o formă de
demență pentru care nu se poate specifica precis etiologia)

Trăsăturile clinice

Diagnostic diferențial

52

Diagnostic diferențial

 D. Alzheimer – declin treptat
 D. Vasculara – in trepte, semne neurologice
 Forme mixte: vasculara – Alzheimer
 Delirium: debut brusc, evolutie scurta, fluctuanta
 Depresia: pseudodementa

Pseudodementa Dementa
 Debut mai precis
 solicita ajutor repede
 progresie rapida
 APP psihiatrice
 se plang de tulb cognitive
 tulb de dipozitie evidente
 apatie, “nu stiu”
 raspunde la ttm AD  Debut greu de precizat
 ajunge tarziu la medic
 progresie lenta
 –
 se plange putin, disimuleaza
 –
 depun eforturi pt indeplinirea sarcinilor

Evoluția și prognosticul bolii

 debutul este în jurul vârstei de 50-60 de ani, cu o degradare treptată pe parcursul
următorilor 5 -10 ani, ducând uneori la deces;
 în cazul demenței Alzheimer, speranța de viață după debut este, în medie, de 8 ani,
 adesea aceste tulburări se instalează insidios, apărând semne ce preced debutul bolii (ex.,
în jurul vârstei de 50 -60 de ani, stările de oboseală și pierderea memoriei pot indica
debutul bolii).

CLINICA

53  Initial: fatigabilitate, dificultate in sustinerea eforturilor cognitive, dificultate in adaptare
la nou
 Progresiv sunt afectate: orientarea, memoria, perceptia, functiile intelectuale, judecata
 Memoria: recenta – nr de telefon, nume, evenimentele zilei apoi progresiv date mai vechi,
date personale importante (varsta, date de nastere, adresa); pierd: chei, acte; uita sa
inchida apa, gazul
 Limbaj (afazia): vag, stereotip, circumstantial, anomie, mutism, ecolalie, palilalie
 Activitatea (apraxie): duce la dificultati in sarcinile cele mai simple: imbracat, gatit,
desenat (teste)
 Agnozia: nu mai recunoaste obiecte, persoane – chiat membrii ai familiei sau propria
reflectie in oglinda
 Gandire: dificultate in abstractizare, in planificare, in adaptarea la sarcini noi
 Orientarea: temporala, spatiala – se ratacesc in afara casei, apoi chiar si in casa
 Modificari ale personalitatii: accentuarea trasaturilor, iritabilitate, ostilitate, uneori
heteroagresivitate, comportament dezinhibat
 Risc de suicid – stadiul timpuriu
 Halucinatii (vizuale) si idei delirante (persecutie) – in 30% din cazuri
 Depresie – mai ales la debut
 Anxietate – frecvent
 Semene neurologice in special in D. vasculara
 Delirium – se poate suprapune (datorat: boli somatice, medicamente)
 NB: vulnerabili la stresul fizic sau psihosocial

EVOLUTIE SI PROGNOSTIC
 Deteriorare progresiva in 5 -10 ani, pana la deces
 Durata medie de supravietuire in d. Alzheimer – 8 ani
 50% dintre cei cu Alzheimer – debut intre 65 -70 ani
 Debut insidios in d. Alzheimer si mai brusc in d. vasculara

PRINCIPII TERAPEUTICE – ALZHEIMER
 Identificare + tratare boli coexistente
 control periodic saptamanal/ lunar
 evaluare risc suicidar, acte autoagresive
 evaluare posibilitate condus
 educarea familiei

 Tratament psihosocial:
 art-terapie, dans-terapie
 “reminiscence therapy”
 terapie cognitiva
 Tratament medicamentos: donepezil, rivastigmina, in stadiile usoare si medii, memantina
(std mai avansate)
 vit. E
 Agitatie, delir: risperidona – doze mici
☒ Depresie: antidepresive

PLAN TERAPEUTIC

Deteriorare usoara (poate indeplini sarcini usoare):

54  ajutoare pt orientare: calendar, jurnal etc
 restrictionare condus
 grup de suport pt familie
 medicatie
 evaluare depresie, risc suicid
 testament, procura etc

Deteriorare medie (necesita asistenta pt sarcinile uzuale):
 risc de accidente, caderi, incendii
 sa nu conduca
 ttm specific, ttm depresiei, agitatiei

Deteriorare severa (incapacitare totala):
 ajutor pt imbracat, spalat, alimentare
 medicatia pt dementa nu mai este utila
 atentie la boli somatice
 eventual internare in azil
 30% din apartinatori fac depresie
 personal calificat pentru ajutorul rudelor

BIBLIOGRAFIE CURS

Bibliografie obligatorie:

1. Montreuil, M. Și Doron, J., (coord.), (2009), Tratat de psihologie clinică și
psihopatologie, Ed. Trei, București;
2. Vancea, Florin, (2011), Bazele psihopatologiei , Ed. Psihomedia, Sibiu,
3. * * *, (1994) , Tratat de psihiatrie Oxford, editat de Asociația Psihiatrilor Liberi,
Geneva, Initiative on Psychiatry.

Bibliografie facultativă:
1. Iamandescu, B. (sub. redac.), (1999), Elemente de psihosomatică generală și
aplicată, Ed. Infomedica, București;
2. Ionescu, G., (1995), Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed.
Asklepios, București;
3. Ionescu, G., (1997), Tulburările personalității , Ed. Asklepios, București;
4. Ionescu, Ș., (1998), Paisprezece abordări ale psihopatologiei, Ed. Polirom, Iași;
5. Lăzărescu, Mircea, (1994), Psihopatologie clinică , Ed.Helicon, Timișoara;
6. Sen, Alexandru, (2007), Psihologia clinică în viziunea practicianului , Ed. Dual
Tech, București;
7. Tudose, F., ș.a., (2002), Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Ed.
Infomedica, București.

55 BIBLIOGRAFIE SEMINAR

Bibliografie obligatorie:

1. Abraham, A. (2005). Desenul persoanei: testul Machover. Bucuresti, Editura Profex.
2. Brelet -Foulard, F., Chabert, C. coord. (2004). Noul manual TAT: Abordare psihanalitica.
Bucuresti: Editura Trei.
3. Jourdan -Ionescu, C., Lachance. J (2005). Desenul familiei. Bucuresti: Editura Profex,

Bibliografie facultativă:

1. Preda, V. (1997). Testul Tematic de Aperceptie (studiu monografic). Cluj -Napoca:
Fundatia Culturala Forum.
2. Davido, R. (1998). Descoperiti -va copilul prin desene. Bucuresti: Editura Image.
3. * * *, (1993), DSM III – R, Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România;
4. * * * , (1993), ICD10 – Ed. All, București.