Cursul intitulat Drept procesual penal face o incursiune în domeniul procesului penal , [623688]
1 Introducere
Cursul intitulat Drept procesual penal face o incursiune în domeniul procesului penal ,
abordând câteva dintre cele mai importante noțiuni și concepte. După cum se cunoaște, Codul
de procedură penal are o bază sistematică remarcabilă. Tocmai de aceea se impune a fi
cunoscut foarte bine sistemul de concepte al ascestuia , pentru a putea înțelege și aplica în mod
corect regulile de procedură. Totodată aceste concepte deschid noi orizonturi de dezvoltare a
dreptului procesual penal, care poate duce în final chiar la modificarea conținutului acestora,
însă pentru aceasta ar trebui o fundamentare teoretică serioasă, deoarece în caz contrar, prin
modificări disparate doar a unor texte din cod, este posibil să se ajungă bulversarea întregului
sistem de c oncepte.
Acest sistem de concepte1 este construit pornind de la valoarea cea mai importantă
dintr -o societate, respectiv ordinea . Aristotel spunea că „legea este ordine, iar o lege bună
înseamnă o ordine bună”.
Ansamblul regulilor de conduită cuprinse î n legislația statului constituie ordinea de
drept normativă (formală) .
Desfășurarea relațiilor sociale potrivit regulilor de conduită ce alcătuiesc ordinea de
drept normativă, în mod continuu și pretutindeni pe teritoriul țării constituie ordinea de drept
efectivă (reală) .
Ordinea de drept efectivă se realizează prin conformare (calea principală) sau prin
constrângere (calea indirectă de realizare). Procesul penal este mijloc ul efectiv prin care se
realizează ordinea de drept prin constrângere.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Drept procesual penal are ca obiectiv principal îmbogățirea
cunoștințelor din sfera disciplinelor juridice , forma de învățământ ID. În acest
sens, la sfârșitul acestui curs, studenții vor fi capabili să:
opereze cu noțiuni precu m: proces penal, fază procesuală, stadiu procesual, ș.a. ;
identifice regulile de bază ale procesului penal;
identifice probele și mijloacele de probă în procesul penal;
identifice măsurile preventive, actele și măsurile procesuale pena le;
identifice fazele, etapele și stadiile procesului penal și modul de desfășurare a
acestuia
Cerințe preliminare
Studiul Dreptul ui penal material
Resurse
Parcurgerea unităților de învățare aferente primului și lui de -al doilea modul
necesi tă parcurgerea legislației, jurisprudenței și doctrinei din materia dreptului
1 Pe care îl regăsim în lucrarea Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român , Vol. V, Ediția a II -a,
coord. V. Dongoroz, Editura C.H. Beck, București, 2003.
2 procesual penal .
Structura cursului
Cursul Drept procesual penal este structurat în două module, astfel: primul modul
cuprinde 11 unități de învățare, iar al doilea modul cu prinde 11 unități de învățare.
La rândul său, fiecare unitate de învățare cuprinde: obiective, aspecte teoretice
privind tematica unității de învățare respective, exemple, teste de autoevaluare
precum și probleme propuse spre discuție și rezolvare.
La sfâr șitul fiecărui modul sunt indicate două teme de control. Rezolvarea acestor
două teme de control este obligatorie. Acestea vor fi predate de studenți titularului
de curs, pe suport de hârtie, până la data prestabilită.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea de către studenți a unităților de învățare ale cursului de Drept
procesual penal (atât aspectele teoretice cât și rezolvarea testelor de autoevaluare
și rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2 -3 ore pentru fieca re unitate.
Evaluarea
La sfârșitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test
grilă, ce va conține întrebări teoretice și practice din materia prezentată în cadrul
acestui material, test de va deține o pondere de 60% în nota finală și notele
aferente celor două teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor
deține o pondere de 20% fiecare.
Spor la treaba !
3
Modulul 1. Partea generală
Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3
Obiectivele modului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 3
U1. Explicați i preliminare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 3
U2. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal ………………………….. ………………………….. …. 3
U3. Părțile în procesul penal ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 3
U4. Competența în meterie penală. Incompatibilitatea și strămutarea ………………………….. ……. 3
U5. Probele și mijloacele de probă ………………………….. ………………………….. ……………………….. 3
U6. Măsurile preventive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 3
U7. Alte măsuri proce suale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 3
U8. Acte procesuale și procedurale comune. Citarea și comunicarea actelor de procedură.
Mandatul de aducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 3
U9. Termenele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 3
U10. Cheltuielile judiciare. Modificarea actelor procedurale ………………………….. ……………….. 3
U11. Nulitățile. Amenda judiciară ………………………….. ………………………….. ……………………….. 3
4
Introducere
Dreptul procesual cuprinde în primul rând reguli procesuale (privesc
procesul în sine).
Dreptul procesual cuprinde în al doilea rând reguli procedurale (care
prevăd în ce mod trebuie să fie aduse la îndeplinire actele procesuale). Regulile
procedurale au caracterul de reguli complimentare față de regulile procesuale și în
mod corespunzător actele procedurale sunt la rândul lor complimentare în raport
cu actele procesuale.
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin
îndepl inirea cărora se dinamizează ( acte procesuale ) și actele prin efectuarea
cărora se realizează ( acte procedurale ) activitatea care constituie conținutul formal
al procesului penal.
Mai prevăd când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele act e
procesuale sau procedurale.
Mai prevăd care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte la
desfășurarea procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle lor.
Prezentul modul abordează regulile de bază ale procesului penal,
participanții, probele, măsurile procesuale, termenele și sancțiunile din procesul
penal.
Competențe
La sfârșitul acestui modul studenții vor fi capabili să:
înțeleagă importanța dreptului procesual penal în sistemul de drept românesc ;
să înțeleagă modul în care operează regulile de bază ale procesului penal ;
să identifice categoriile de probe și mijloacele de probă din procesul penal
român ;
să identifice măsurile preventive și celelalte măsuri procesuale aplicabile în
dreptul penal româ n;
să identifice termenele și sancțiunile procesuale care operează în procesul penal
român ;
să opereze cu noțiuni legate de competență, strămutare, indivizibilitate,
conexitate ;
să facă diferențierea între acte procesuale și acte procedurale penale ;
să cal culeze termenele procedurale și termenele substanțiale ;
să identifice modul în care se aplică în practica judiciară dispozițiile legale din
partea generală a Codului penal român ;
să identifice modul în care jurisprudența CEDO a influențat dreptul procesual
penal român .
5
Unitatea de învățare M1.U1. Explicații introductive
Cuprins
M1.U1.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 4
M1.U1.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ……. 4
M1.U1.3. Dreptul procesual penal ………………………….. ………………………….. ……………… 5
M1.U1.4. Teoria procesului penal ………………………….. ………………………….. ……………. 10
M1.U1.5. Normele dreptului proces ual pena l ………………………….. …………………………. 13
M1.U1.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 16
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 16
M1.U1.1. Introducere
Realizarea ordinii de drept efective prin constrângere funcționează de
regulă subsidiar și condiționat . Nu e posibilă fără preexistența unui conflict înt re
voința colectivă exprimată prin regula de conduită încălcată și voința persoanei
care a săvârșit acea încălcare ( raport juridic de contradicție izvorât din săvârșirea
unei fapte ilicite).
În timp ce la realizarea ordinii de drept efective pe cale de con formare
această regulă produce efecte prin natura sa perceptivă (eficiență activă) , în cazul
realizării pe cale de constrângere efectele regulii de conduită se produc prin
incidența laturii sale sancționatoare (eficiență reactivă) .
Activitatea de sancționa re legal reglementată se înfăptuiește printr -un
complex de acte succesive , care datorită desfășurării lor coordonate și progresive,
reprezintă un proces . Procesul penal reprezintă o realitate vie, un segment de viață,
spre deosebire de norma juridică, ce a parține ordinii normative. El înaintează
progresiv, pentru că etapele sale au o finalitate comună (rezolvarea raportului
juridic de conflict).
Actele care alcătuiesc și dinamizează acest proces se numesc acte
procesuale , iar normele juridice care le reglem entează constituie cadrul regulilor
procesuale .
M1.U1.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în ev procesului evoluția sistemelor procesuale penal e.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
6 înțeleagă și să explice elementele care stau la baza procesului penal ;
înțeleagă conținutul dreptului procesual penal ;
identifice caracteristicile normelor procesual penale și modul de interpretare a
acestora ;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U1.3 . Dreptul procesual penal.
Dispozițiile care prevăd infracțiuni nu au o fază strictă, ca unele dispoziții
extrapenale, ceea ce explică eficiența lor imediată sub raportul prevențiunii generale.
Ordinea de drept se realizează în marea majoritate a cazurilor prin conformare , care se
poate produce activ sau pasiv.
Reglementare. Sancțiunile de drept penal, având în mod firesc caracter retributiv ,
reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea acestor sancțiuni capătă caracterul de represiune .
Toate dispozițiile legale privitoare la reglementarea procesului penal constituie dreptul
procesual penal . Cercetarea și aplicarea acestui drep t fac obiectul științei dreptului procesual
penal.
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin îndeplinirea cărora
se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează (acte
procedurale) activitatea care co nstituie conținutul formal al procesului penal.
Mai prevăd când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale
sau procedurale.
Mai prevăd care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte la desfășurarea
procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle lor.
Dreptul procesual penal face parte din sfera ordinii de drept normative .
Exmplu: Articolul 52 din Codul de procedură penală intitulat Chestiuni prealabile conține
trei aliniate, av ând următorul cuprins:
“(1) Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei,
chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în
care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de
probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.
(3) Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penal e asupra unei chestiuni prealabile în
procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor
care privesc existența infracțiunii ”.
Identificați numărul și denumirea titlurilor, capitolelor secțiunilor ș i articolelor
din Partea generală a Codului de procedură penală român
M1.U1.4 . Teoria procesului penal.
Caracter. a) Procesul penal e o activitate judiciară care se desfășoară în fața și prin
mijlocirea organelor judiciare: organele de urmărire penală, instanța de judecată, organele
extrajudiciare.
7 Acest caracter se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal, procesuale și
procedurale (și cele efectuate de organele extrajudiciare, de ex. poșta).
b) Procesul penal e o activitate de interes obștesc (colectiv), chiar când pornirea e la
plângerea prealabilă.
Obiect.
a) Fapta săvârșită (presupus săvârșită) e obiectul material al procesului penal.
Raportul juridic de drept penal născut din comiterea acestei fapte e obiectul juridic al
procesului penal.
Obiectul juridic și material determină declanșarea procesului penal, de unde
denumirea de cauză penală .
Importanță: determinarea competenței, a regulilor aplicabile, regimul probelor,
măsurile procesuale. Depinde soluționarea în fapt și în drept a cauzei.
b) Materialul procesului reprezintă complexul scriptelor care constată mersul și
rezultatele desfășurării activității procesuale penale ( materialul documentar ).
Scriptele care privesc constatări referitoare la desfășurarea activității procesuale
îndeplines c rolul de dovezi procedurale , iar cele care conțin constatări privitoare la existența
sau inexistența faptei penale și a vinovăției au rolul de material probator al cauzei. Primul
contribuie la verificarea legalității, iar ultimul la verificarea temeinici ei soluționării procesului
penal.
Sistematizare.
Procesul penal are o desfășurare mult mai complexă datorită naturii și specificului
faptelor care formează obiectul material al procesului.
Faze, etape și stadii procesuale.
a) Faza de urmărire penală, cu etapele: cercetarea penală și trimiterea în judecată ,
fiecare dintre vele cu mai multe stadii.
b) Faza de judecată , cu etapele: judecata în primă instanță și judecata în căile de
atac, fiecare cu mai multe stadii.
c) Faza de executare , cu etapa punerii în e xecutare a hotărârii penale și etapa
eventualelor schimbări , fiecare cu mai multe stadii.
Sunt prevăzute și derogări, fie prin amplificări , fie prin simplificări .
Subiecți și raporturi procesuale.
Cadrul subiecților:
a) Subiecții raportului juridic de conf lict născut din săvârșirea faptei devin și subiecți
principali ai procesului penal, în calitate de părți . Între aceste părți se leagă un raport juridic
procesual care se suprapune raportului juridic de conflict, dar cu poziții inverse.
Raportul juridic pro cesual durează atâta timp cât durează și procesul penal, de aceea el
e considerat ca raport juridic procesual principal .
b) Persoanele care lucrează ca prepuși ai organelor judiciare sunt subiecți procesuali
oficiali . Ei se succed și se pot substitui.
c) Persoanele străine de raportul juridic de conflict (martorii, experții, interpreții,
apărătorii) sunt subiecți ocazionali .
Unii subiecți procesuali (dintre cei oficiali și cei principali) pot efectua atât acte
procesuale cât și acte procedurale . Ceilalți su biecți nu pot efectua decât acte procedurale .
Subiecții procesuali nu pot avea în cadrul aceluiași proces poziții procesuale
incompatibile.
În afară de raportul juridic procesual principal și cele accesorii se pot forma în sfera
procesului penal și unele raporturi procesuale adiacente (de ex. la luarea uni măsuri
preventive sau asigurătorii). Acestea au o desfășurare procesuală autonomă, dar se sting la
stingerea raportului principal. Subiecții acestor raporturi se numesc subiecți procesuali
adiacenți .
8 În procesul penal poate să se nască și un raport procesual civil .
M1.U1.5. Normele dreptului procesual penal.
Izvoare juridice.
a) Principala sursă a normelor care reglementează procesul penal este legea, adică
Codul de procedură penală .
I se pot adăuga ca iz voare complementare orice alte legi care ar conține dispoziții de
drept procesual penal (de ex. legea de organizare judecătorească, legea de executare a
pedepselor, legea de extrădare), precum și dispoziții de procedură penală cuprinse în convenții
de asis tență judiciară încheiate cu state străine .
b) Actele procesuale sunt reglementate doar de lege sau acte normative cu putere de
lege.
Actele procedurale sunt reglementate și de alte acte normative cu caracter normativ, în
special când sunt efectuate prin o rgane extrajudiciare.
c) Sursele de informare juridică : legea care reglementează materia respectivă (de ex.
pentru soluționarea unei chestiuni prealabile de ordin civil instanța penală va ține seamă de
legea civilă care conține dispoziții cu privire la ace a chestiune).
d) Sursele extraprocesuale , care servesc la stabilirea unor temeiuri juridice . Sursă
comună este legea penală, iar surse speciale sunt actele normative care reglementează sectorul
în sfera căruia s -a comis infracțiunea (de ex. legea sanitară, legi de organizare în cazul
infracțiunilor de serviciu).
Aplicarea în timp și în spațiu.
a) Aplicarea în timp. În caz de succesiune a legilor de procedură penală, actele
procesuale și procedurale efectuate în orice proces penal, în timpul legii abrogate , își
păstrează valoarea, iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit legii noi
(regula tempus regit actum ). Această regulă necesită unele nuanțări, în cazul în care legea
veche contravenea Convenției europene a drepturilor omului.
Excepțional, legea nouă poate prevedea unele situații în care anumite dispoziții din
legea anterioară rămân aplicabile actelor efectuate sub legea nouă ( ultraactivitatea ) sau
anumite dispoziții ale legii noi sunt aplicabile și actelor efectuate sub legea ante rioară
(retroactivitatea ). De ex. regulile de competență, termenele, nulitățile prevăzute de legea
veche nu mai poate fi invocată sub legea nouă care nu o mai prevede.
b) Aplicarea în spațiu. Dispozițiile legii de procedură penală sunt exclusiv teritoriale ,
ele nu pot fi explicate decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în țară (regula locus
regit actum ).
Actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română , de către comandanții acestora, li se
aplică legea procesuală română.
Comisiei rogatorii extern e i se aplică lex locii .
În cazul recunoașterii unei hotărâri penale pronunțate în străinătate sau unor acte
procesuale sau procedurale efectuate în țară străină, se aplică lex loci (în ceea ce privește
valabilitatea), ele însă produc efecte potrivit legii de procedură română ( lex fori ).
Interpretarea normelor procesuale.
Normele procesuale, ca orice norme juridice, având un conținut sintetic, sunt
confruntate cu multiple și variate situații concrete care fac nu numai necesară, dar chiar
indispensabilă interpretarea.
a) Metoda interpretării – modurile, procedeele și mijloacele de interpretare a normelor
procesuale sunt cele comune.
Moduri : general obligatorie (autentică), pe cale de explicații teoretice (doctrinară) și
pe cale de practică judiciară (jurispru dență).
9 Procedee. Interpretarea literară trebuie să aibă întâietate câtă vreme dispoziția legală e
precisă și categorică. Când litera legii lasă îndoială, trebuie să se recurgă la interpretarea
rațională.
Mijloacele sunt cele generale.
b) Suplimentul anal ogic. În caz de lacune sau de dispoziții insuficient de precise,
datorită cărora desfășurarea procesului penal s -ar opri în loc ori ar duce la o vădită inechitate,
dificultatea va fi înlăturată pe cale de supliment analogic.
Suplimentul analogic se caută fie în cadrul dispozițiilor din legea procesual penală
(analogia legii ), fie în raport cu vreun principiu de drept consacrat de această lege ( analogie
de drept ).
Practică procesuală penală.
Instanța hotărăște asupra existenței sau inexistenței faptei imput ate, gravitatea ei,
răspunderii penale a făptuitorului, ceea ce constituie examinarea și evaluarea în fapt a
materialului procesual al cauzei penale, care se concretizează într -o judecată de fapt .
Încadrarea faptei, stabilirea sancțiunii, constituie examin area și evaluarea în drept a
constatărilor rezultate din materialul procesual al cauzei și se concretizează într -o judecată în
drept .
Realizarea acestor judecăți este asigurată prin folosirea în mod corect și priceput a
unei eficiente practici procesuale p enale .
Tehnica procesuală penală.
Judecata de fapt necesită folosirea a numeroase și variate cunoștințe, procedee,
mijloace de investigație de ordin extrajuridic . Complexul de cunoștințe, procedee și mijloace
de ordin extrajudiciar necesare pentru înfăptui rea justiției penale formează obiectul tehnicii
procesuale penale.
Să ne reamintim…
Toate dispozițiile legale privitoare la reglementarea procesului penal
constituie dreptul procesual penal .
Procesul penal e o activitate judiciară care se desfășoară în fața și prin
mijlocirea organelor judiciare: organele de urmărire penală, instanța de judecată,
organele extrajudiciare.
Principala sursă a normelor care reglementează procesul penal este legea,
adică Codul de procedură penală .
Precizați regula ap licării în timp a normelor procesuale penale .
M1.U1.6. Rezumat
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin îndeplinirea
cărora se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează
(acte procedurale) act ivitatea care constituie conținutul formal al procesului penal.
Raportul juridic de drept penal născut din comiterea acestei fapte e obiectul
juridic al procesului penal. Obiectul juridic și material determină declanșarea
procesului penal, de unde denumire a de cauză penală .
În caz de succesiune a legilor de procedură penală, actele procesuale și
10 procedurale efectuate în orice proces penal, în timpul legii abrogate, își păstrează
valoarea, iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit legi i noi
(regula tempus regit actum ).
Normele procesuale, ca orice norme juridice, având un conținut sintetic, sunt
confruntate cu multiple și variate situații concrete care fac nu numai necesară, dar
chiar indispensabilă interpretarea.
Instanța hotărăște asu pra existenței sau inexistenței faptei imputate,
gravitatea ei, răspunderii penale a făptuitorului, ceea ce constituie examinarea și
evaluarea în fapt a materialului procesual al cauzei penale, care se concretizează într –
o judecată de fapt .
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârșit:
a) infracțiuni;
b) fapte prevăzute de legea penală;
c) contravenții.
2. Aplicarea în timp a legii procesual pena le:
a) se face de îndată după intrarea ei în vigoare a legii noi;
b) se face de îndată doar dacă aceasta este mai favorabilă învinuitului sau inculpatului;
c) se face doar pentru infracțiunile comise după intrarea în vigoare a legii procesuale penale
noi;
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați un procedeu de interpretare a legii procesual penale folosit de
instanță în această cauză.
Raspunsuri: 1a; 2a.
11 Unitat ea de învățare M1.U2. Regulile de bază și acțiunile în
procesul penal
Cuprins
M1.U2.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 11
M1.U2.2. Ob iectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 12
M1.U2 .3. Regulile de bază ………………………….. ………………………….. ……………………… 12
M1.U2 .4. Acțiunea penală ………………………….. ………………………….. ………………………. 17
M1.U2.5. Acțiunea civilă în procesul penal ………………………….. ………………………….. . 21
M1.U2.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 25
M1.U2 .7. Te st de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 26
M1.U 2.1. Introducere
Regulile de bază ale procesului penal sunt norme de procedură penală cu
caracter de principii fundamentale.
Raportate la sursa lor (concepția și principiile de politică procesual -penală)
și la rolul pe care regulile de bază sunt chemate să -l îndeplinească în desfășurarea
procesului penal ele apar, normativ, nu numai ca principii fundamentale ci și ca
niște orientări absolute, irefragabile , care nu îngăduie vreo excepție, vreo
încălcare.
Au, ca oricare alte principii procesuale, un oarecare grad de relativitate .
Cadrul regulilor de bază e limitat la d ispozițiile cuprinse în art. 1 -13
C.pr.pen. , în schimb cadrul principiilor care decurg din aceste reguli de bază e mai
cuprin zător, datorită faptului că unele dintre principiile fundamentale prevăzute în
aceste reguli de bază implică anumite principii derivate.
Ordinea în care sunt prevăzute în C.pr.pen. regulile de bază, cu excepția
regulilor privind scopul procesului penal, ca re sunt preeminente, nu implică o
ierarhizare a acestor reguli. S -a pornit de la principiile cu arie mai întinsă către cele
cu o arie mai restrânsă. S -a dat întâietate regulilor care prezintă practic un indice
mai ridicat de răsfrângere asupra celorlalte r eguli.
În cazul în care interferența conduce la o coliziune de principii se va ține
seama de situația concretă în care s -a ivit coliziunea, de considerațiile care ar
justifica precăderea unuia dintre principiile cu efecte contrarii.
Acțiunea penală are co nsacrate o serie de texte care reglementează
obiectul, subiecții, pornirea și modul de stingere a acțiunii penale. Toate acestea
sunt rezultatul unei îndelungi dezbateri din doctrină, și reprezintă o opțiune a
legiuitorului de la un anumit moment.
Acțiunea civilă nu este în mod obligatoriu alăturată acțiunii penale în
cadrul procesului penal. Ea poate să existe în procesul penal sau poate să lipsească.
Modul în care aceasta este pornită sau modul de stingere a acțiunii penale sunt
reglementate însă în Codul de procedură penală.
12
M1.U 2.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în conținutul regulilor de bază și al acțiunilor civile și penale din cadrul pro cesului
penal .
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice conținutul regulilor de bază ale procesului penal ;
înțeleagă obiectul, modul de pornire, de exercitare și de stingere a acțiunii
penale ;
identifi ce regulile după care o acțiune civilă poate fi pornită și soluționată în
cadrul procesului penal
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U2 .3. Regulile de bază în procesul penal .
Legalitatea și of icialitatea procesului penal.
Două reguli de bază: a) una privind obligația organelor judiciare de a îndeplini din
oficiu actele necesare desfășurării procesului penal ( principiul oficialității ) și
b) cealaltă privind respectarea dispozițiilor legii de pr ocedură penală în tot cursul
procesului penal, în toate fazele sale ( principiul legalității ).
În interferența dintre aceste principii, principiul legalității se răsfrânge asupra
principiului oficialității.
Principiul legalității. a) Principiul cuprins în a ceastă regulă de bază privește
legalitatea procesuală în realizarea justiției penale (cea substanțială e reglementată în Codul
penal ).
Își are incidența atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată.
Când în C.pr.pen. se prevede vreo derogare de la o anumită dispoziție procedurală
(legalitatea ordinară ) actul procedural efectuat prin folosirea ei nu înfrânge principiul
legalității ( legalitatea de excepție ). De pildă interceptările autorizate de procuror, în caz de
urgență.
b) Regula de bază a legalității este asigurată ca orice regulă procesuală cu sancțiunea
nulității în cazurile și condițiile prevăzute în dispozițiile privitoare la nulități.
În general, nerespectarea legalității procesuale rămâne fără efect dacă nu a produs vreo
vătămare sau dacă vătămarea poate fi înlăturată altfel. Aceasta confirmă caracterul relativ al
principiului legalității în C.pr.pen..
Corectivul – înlăturarea actului e necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare
a cauzei.
Principiul oficialității presupune intervenția activă a organelor judiciare penale
competente.
a) Această regulă de bază privește întregul curs al desfășurării procesului penal și ține
sub incidența sa toate actele necesare acestei desfășurări, cu excepția celor în privința cărora
legea di spune altfel.
Principiul are în concepția legiuitorului un caracter de oarecare relativitate.
13 Nerespectarea oficialității înseamnă totodată și încălcarea legalității. Dacă nu s -a
respectat competența, încălcarea principiului legalității va atrage și o inef iciență a principiului
oficialității.
b) Actele necesare desfășurării procesului penal sunt în primul rând înseși actele
procesului, adică actele procesuale care dinamizează desfășurarea procesului și actele
procedurale care sunt efectuate pentru aducerea la îndeplinire a conținutului dispozitiv al
actelor procesuale.
Sunt acte necesare desfășurării procesului penal actele care, deși premerg procesul
penal , servesc la pornirea acestuia .
Nerespectarea principiului oficialității atrage sancțiunea nulității s au sancțiunea
amenzii judiciare, sancțiuni disciplinare de serviciu, infracțiuni de serviciu.
Principii derivate. Au aceeași arie de incidență ca și principiile primare din care derivă
și asupra cărora operează la fel anumite derogări legale.
Din principiu l primar al legalității derivă principiul indisponibilității procesuale .
Din principiul primar al oficialității derivă principiul inevitabilității procesului penal
și principiul irevocabilității procesuale (nu se mai poate reveni sau opri procesul penal de cât
în situațiile prevăzute de lege).
Aflarea adevărului.
Adevărul asupra existenței sau inexistenței faptei imputate și asupra vinovăției sau
nevinovăției persoanei inculpate, precum și asupra tuturor împrejurărilor care servesc la
punerea în lumină a ace stui adevăr.
Adevărul nu se relevă spontan, ci el trebuie totdeauna să fie descoperit și dovedit.
O cunoaștere incompletă nu poate fi reținută ca un mod capabil de a duce la aflarea
adevărului.
Adevărul e unul singur . Se poate vorbi de adevăr prezumat pe baza unor criterii
formale și de adevăr dovedit cu ajutorul oricăror mijloace de probă adecvate.
Incidență și corelații. Principiul aflării adevărului trebuie să formeze o permanentă
preocupare în toate momentele și în toate actele procesului penal.
În mod excepțional, principiul aflării adevărului nu operează, prezentând un oarecare
coeficient de relativitate (de ex. retragerea plângerii, împăcarea părților, non reformatio in
pejus, autoritatea de lucru judecat).
Regula își are asigurată eficiența datorită corelațiilor cu alte reguli de bază
(oficialitate, rol activ) și cu anumite alte principii (contradictorialitatea, oralitatea, controlul
prin căi de atac).
Principii derivate.
a) Principiul libertății probelor. În procesul penal pot fi prezentate orice pr obe și
folosite orice mijloace de probă. Ceea ce legea interzice este numai întrebuințarea procedeelor
care implică constrângere. E opus sistemului probelor legale.
b) Principiul loialității procesuale. Obligația celor care participă în orice mod la
aflare a adevărului de a se comporta corect. Se poate pune întrebarea dacă obligația aparține și
inculpatului? Consider ca da.
Descoperirea comportării neloiale a unor subiecți ai probelor (martori, experți,
interpreți, părți) constituie un caz de revizuire.
Comp ortarea lipsită de loialitate procesuală poate consta și în acte ale altor persoane
decât subiecții procesuali (de ex. persoane care săvârșesc infracțiuni contra înfăptuirii justiției
sau de fals în înscrisuri).
Actele procesuale întemeiate pe probe mincin oase sunt totdeauna anulate.
Rolul activ.
Necesare procesului penal pot fi și diferite acte a căror efectuare depinde de
intervenția unor subiecți procesuali neoficiali a căror pasivitate ar putea fi dăunătoare pentru
14 buna desfășurare a procesului a proces ului penal (e diferit de principiul oficialității). În noul
C.pr.pen. rolul activ este prevăzut doar pentru procuror, nu și pentru instanța de judecată, însă
aceasta din urmă păstrează multe din competențele care dau conținut unui rol activ.
Pentru a înlăt ura acest inconvenient C.pr.pen. obligă pe subiecții organe judiciare să
arate subiecților neoficiali drepturile și facultățile pe care le au de la lege și să -i întrebe la
timpul potrivit dacă au de formulat vreo cerere sau de ridicat vreo excepție.
În lip sa acestor subiecți sau în cazul atitudinii lor nepăsătoare organul judiciar va putea
dispune din oficiu efectuarea actelor pe care le va crede necesare pentru soluționarea cauzei.
Principiul rolului activ e opus principiului atitudinii neutre (pasive) .
Incidență și corelații. Principiul e incident în întreg cursul desfășurării procesului
penal (urmărire, judecată).
Conceptual apare ca un principiu absolut, dar legislativ și practic capătă un oarecare
caracter de relativitate (de ex. acte cu caracter strict personal, constituire de parte civilă,
prezența în instanță).
Principiul nu e incident când organul judiciar apreciază că actul nu e necesar
desfășurării procesului.
Regula de bază a procesului activ e reflectată în art. 70, 76, 120, 202, 287, 371, 373
C.pr.pen.).
Există corelații între regula rolului activ și regulile de bază privitoare la oficialitatea și
la aflarea adevărului.
Principiul rolului activ are nu numai o strânsă legătură cu principiul
contradictorialității tacite (derivat din orientările fun damentale ale scopului legii penale), dar
apare ca un corolar al acesteia, deoarece nu poate fi concepută fără incidența continuă a
rolului activ.
Neîndeplinirea rolului activ conduce la neregulata desfășurare a procesului penal și la
lipsa de temeinicie ș i de legalitate în soluționarea cauzei penale, încălcări sancționate cu
nulitatea actelor și hotărârilor intervenite.
Garantarea libertății.
Există două situații de constrângere juridică având ca obiect libertatea individuală: în
cursul procesului – măsuri le procesuale preventive și la terminarea procesului – mijloc de
executare.
Pentru evitarea situației în care măsura preventivă să devină un act dăunător legea de
procedură penală reglementează cazurile și condițiile în care pot fi luate măsurile preventi ve
privative de libertate.
Sunt impuse riguroase limitări privind cazurile și condițiile în care aceste măsuri pot fi
luate.
Caracterul relativ al garanției libertății și deci al regulii de bază prevăzută de art. 5
C.pr.pen. e justificat de necesitatea imp erioasă de a se recurge în anumite cazuri și condiții la
măsuri preventive privative de libertate pentru a se asigura realizarea scopului procesului
penal și al legii penale, pentru a se înfăptui justiția.
Aceste măsuri luate la timp, cu respectarea cerinț elor legale, servesc nu numai la
realizarea represiunii , dar și la restabilirea liniștii și securității sociale, precum și la întărirea
autorității și prestigiului legii și justiției penale.
Incidență și corelații. Regula de bază privitoare la garantarea l ibertății e aplicabilă în
tot cursul desfășurării procesului penal dar nu -și găsește efectiva incidență decât în acele
momente procesuale în care s -ar pune problema luării vreunei măsuri preventive privative de
libertate.
Regula nu mai e incidentă după ce cauza a fost definitiv judecată și procesul penal a
trecut în faza de executare.
15 Regula de bază intră în corelație cu dispozițiile C.pr.pen. privitoare la cazurile și
condițiile în care pot fi luate și menținute măsurile preventive ale reținerii și arestăr ii
preventive. Această corelație explică strânsa legătură dintre regula de bază a apărării libertății
și regula de bază a legalității procesului penal.
Garantarea dreptului la apărare.
Dreptul la apărare este asigurat în procesul penal tuturor subiecților care figurează ca
părți în proces.
Dreptul la apărare nu trebuie confundat cu asistența apărătorului , care e doar una din
componentele dreptului la apărare.
Nu trebuie confundată asistența apărătorului cu dreptul acestuia de a asista (de a fi de
față) cân d legea admite, la efectuarea unor acte procedurale.
Regula apare ca fiind expresia unui principiu fundamental absolut, ea are însă,
legislativ și practic un oarecare coeficient de relativitate . Caracterul relativ r ezultă din
folosirea sintagmei „în condiț iile legii”. În cuprinsul codului, dispozițiile care reglementează
modul de exercitare a dreptului de apărare conțin unele restrângeri care, fără a echivala cu o
încălcare a acestui drept, totuși îi limitează posibilitățile de exercitare.
În forma inițială a C.pr.pen. din 1968, asistența apărătorului în cursul urmăririi penale
era complet exclusă când inculpatul e dispărut sau se sustrage sau nu locuiește în țară. Ulterior
ascest drept a fost treptat sporit iar noul C.pr.pen. a lărgit considerabil sfera de incidență a
acestuia.
C.pr.pen. asigură însă numeroase dispoziții care asigură exercitarea dreptului la
apărare: pot efectua cereri de recuzare, strămutare, folosire a căilor de atac, excepții de
incompetență, de nulitate, de încetare a urmăririi penale sa u a procesului penal.
Incidența și corelații.
Regula e incidentă în tot cursul procesului penal.
Încălcarea oricărei dispoziții procesuale care privește un drept sau o facultate
procesuală a vreuneia dintre părți va însemna o încălcare nu numai a regulii de bază analizate,
ci și a celei care reglementează principiul legalității.
Dreptul la apărare e asigurat în tot cursul procesului penal și prin incidența continuă a
contradictorialității tacite și a principiului privitor la rolul activ .
Principiul de bază a garantării dreptului la apărare se mai corelează și cu dispozițiile
C.pr.pen. care reglementează instituția asistenței juridice în cursul procesului penal și cu
dispozițiile privitoare la folosirea căilor de atac .
Când un act s -a efectuat cu încălcarea dreptului la apărare al unei părți și s -a cauzat
prin aceasta o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel sau cu încălcarea dispozițiilor
privitoare la asistența obligatorie a inculpatului de către un apărător, sancțiunea e anularea
acelui act. Sub acest aspect e corelat cu dispozițiile privitoare la nulități.
Limba în care se desfășoară procesul penal.
Folosirea limbii române în procedurile judiciare e o expresie a suveranității statului
nostru.
Folosirea limbii materne în zonele cu populație minoritară reprezintă o regulă de bază
a procesului penal prevăzută în C.pr.pen.. Constituie nu numai o justă înlesnire acordată
naționalităților conlocuitoare ci și o măsură de natură să asigure o eficiență reală rolului
educativ și rezonanței sociale pe care trebui e să le aibă orice proces penal, îndeosebi în locul
unde el se desfășoară. Dacă rațiunea normei nu ar fi fost și asigurarea rolului rezonanței
sociale a procesului penal, pentru înlesnirea justițiabililor ar fi fost suficientă recurgerea la
interpreți . Ace asta explică de ce în red actarea dispozițiilor C.pr.pen. se prevede că regula de
bază privește teritoriile cu populații de altă naționalitate (nu persoanele justițiabililor) și că
„se asigură” (nu „se va putea asigura”).
Incidența. E incidentă în tot cursu l procesului penal.
16 Termenii „unitățile administrativ teritoriale” și „populație” sunt cei comuni.
Toate constatările scrise ale procesului vor fi redactate atât în limba maternă a
populației interesate, cât și în limba română.
Sancțiunea încălcării regul ii e nulitatea, în condițiile art. 281 C.pr.pen. .
Folosirea limbii oficiale prin traducător.
Regula de bază privește numai părțile procesului, în cazul în care aceste părți nu ar
vorbi limba oficială folosită în proces. Când un subiect procesual nu vorbeșt e limba oficială se
recurge la interpret, potrivit C.pr.pen..
Limba oficială e limba în care se desfășoară procesul, adică fie limba română, fie
limba maternă a unei populații .
Organul judiciar va aprecia dacă trebuie sau nu să recurgă la traducător în caz ul când o
parte nu posedă destul de bine limba folosită în proces.
Traducătorul va avea sarcina de a tălmăci toate piesele dosarului care privesc sau care
prezintă interes pentru apărarea părții care nu vorbește limba folosită în proces și va servi ca
interpret ori de câte ori această parte va fi ascultată sau va pune concluzii.
Când în aceeași cauză sunt mai multe părți care nu vorbesc limba oficială a procesului,
dacă acestea vorbesc limbi diferite sau dacă au interese opuse li se va desemna fiecăreia cât e
un traducător.
Partea poate fi: inculpat, persoană vătămată, parte civilă sau parte responsabilă
civilmente.
Limba în care se va face traducerea va fi cea propusă de partea care are nevoie de
traducător, care poate fi limba sa maternă sau oricare altă li mbă pe care o posedă și pentru
care s -ar găsi mai ușor un traducător.
Incidență și corelații.
Regula de bază privind folosirea unui traducător devine incidentă din momentul în
care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, fiindcă din acest moment apar „păr ți” în procesul
penal.
Până la punerea în mișcare a acțiunii penale se vor folosi la nevoie dispozițiile de la
interpreți .
În faza de judecată, partea care are nevoie de traducător va putea fi asistată de un
traducător ales de ea, pentru a lua cunoștință d e cele ce se petrec în instanță .
Regula de bază din C.pr.pen. funcționează în strânsă corelație cu regulile de bază ale
aflării adevărului și garantării dreptului la apărare și cu regulile privitoare la folosirea de
interpreți.
Sancțiunea nerespectării ei este nulitatea, potrivit art. 281 C.pr.pen. .
Prezumția de nevinovăție. Era reglementată la adoptarea C.pr.pen. din 1968, în
capitolul referitor la probe, deoarece principiul fundamental se conciliază greu cu trimiterea în
judecată. Dar e relativă și orga nele judiciare au posibilitatea luării unor măsuri de precauție.
Contradicție obiectivă.
În noul C.pr.pen. este reglementată ca un principiu distinct.
Exmplu: Principiul aflării adevărului, consacrat în art. 5 C.pr.pen. s e regăsește reflectat și în
alte dispoziții ale C.pr.pen..
În art. 5 C.pr.pen. el are următorul conținut:
(1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la
faptele și împrejurările cauzei, precum și c u privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea,
cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea -credință
a prob elor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor
prezentului cod.
17
Identificați modul în care sunt reflectate regulile de bază în conținutul Codului
de procedură penală.
M1.U 2.4. Acțiunea penal ă.
Noțiune.
a) Din punct de vedere substanțial (în accepțiunea dreptului material) acțiunea penală
e expresia dreptului de a trage la răspundere pe făptuitorul unei infracțiuni.
Acțiunea penală e legal instituită prin orice dispoziție de lege care incriminează o faptă
socialmente periculoasă, fiindcă trinomul precept, sancțiune acțiune constituie esența acestor
dispoziții.
Săvârșirea faptei incriminate e temeiul de fapt al acțiunii penale.
b) Din punct de vedere procesual acțiunea penală constituie instrumentul j uridic prin
folosirea căruia poate fi adus în fața organelor judiciare penale raportul substanțial de conflict
rezultat din săvârșirea faptei incriminate în vederea realizării scopului legii penale.
Prin folosirea acțiunii penale în raport cu fapta comisă (in rem ) se începe desfășurarea
procesului penal, iar prin folosirea acțiunii penale față de făptuitor ( in personam ) se realizează
tragerea la răspundere penală a acestuia în cadrul procesului penal început.
Obiectul acțiunii penale.
Substanțial – dreptul subiectului pasiv al conflictului de drept penal de a aduce acel
conflict în fața organelor judiciare penale, de a cere acestor organe să constate fapta și
vinovăția făptuitorului.
Constituie și obiectul procesului penal, suportul acestuia, de unde și denu mirea de
„cauză penală”.
Procesual – tragerea la răspundere penală a persoanei sau persoanelor care au săvârșit
infracțiunea.
Obiectul inițial al acțiunii penale în accepțiunea procesuală poate fi amplificat atunci
când intervine o extindere a acțiunii pen ale pentru acte materiale sau alți participanți.
Subiecții acțiunii penale.
Subiectul activ al infracțiunii devine subiectul pasiv al acțiunii penale, iar subiectul
pasiv al infracțiunii va avea calitatea de subiect activ al acțiunii penale respective.
Cum subiectul pasiv principal (generic) al oricărei infracțiuni e statul în calitatea sa de
titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, el e principalul subiect activ al acțiunii
penale (titular al acesteia).
Persoana vătămată prin infracțiune, f iind subiect pasiv secundar (special) al
infracțiunii, poate fi subiect activ (tot secundar) al acțiunii penale.
Subiect pasiv al acțiunii penale e totdeauna persoana care a comis sau e învinuită că ar
fi comis infracțiunea.
Răspunderea penală fiind person ală și acțiunea penală e personală pentru cel ce a
săvârșit sau a luat parte la săvârșirea infracțiunii.
Folosirea acțiunii penale.
Acțiunea penală are caracterul de instituție de interes colectiv și deci de atribut
exclusiv al statului.
Acțiunea penală în accepțiunea substanțială devine folosibilă de îndată ce s -a săvârșit
o faptă penală, iar folosirea ei fiind necesară pentru pornirea și desfășurarea procesului penal,
înseamnă că această folosire trebuie să fie obligatorie, inevitabilă și promptă, ața înc ât
funcțiunea dinamizantă a acțiunii penale să -și producă imediat efectul.
18 Folosirea acțiunii penale are loc în doi timpi, unul privind temeiul de fapt al acțiunii
(folosirea in rem ) și altul privind tragerea la răspundere penală a făptuitorului (folosire in
personam ).
Folosirea cu privire la fapta penală.
Actul folosirii se concretizează în rezoluția de începere a urmăririi penale (pornirea
procesului penal).
Folosirea acțiunii penale cu privire la faptă ( in rem ) determină începerea cercetărilor
nu numai a supra existenței faptei ci și în vederea descoperirii făptuitorului (și în cazul
infracțiunilor la plângerea prealabilă).
Folosirea cu privire la făptuitor.
Nu e posibilă când făptuitorul nu este cunoscut.
Chiar împotriva unei persoane determinate acțiunea penală nu poate fi folosită decât
dacă sunt suficiente temeiuri pentru ca acea persoană să fie trasă la răspundere penală .
Folosirea acțiunii penale cu privire la făptuitor se efectuează prin punerea în mișcare a
acțiunii penale (editio actionis ).
Plânger ea prealabilă nu e actul de punere în mișcare a acțiunii penale ci condiția
pentru care organul competent să poată proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale
(acțiunea se pune în mișcare la plângerea prealabilă, nu prin plângerea prealabilă).
Din mome ntul punerii în mișcare a acțiunii penale persoana urmărită devine inculpat .
Când o faptă a fost săvârșită de mai mulți făptuitori cunoscuți, acțiunea penală se pune
în mișcare global pentru toți, prin același act de inculpare .
Exercitarea acțiunii penale.
Presupune efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acțiunii
penale, prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care servesc la
propulsarea activității procesuale și la realizarea scopului procesului pena l.
Dispunerea de acțiune.
E greșit că în procesul penal titularul acțiunii penale nu poate dispune de acțiunea sa,
deoarece nu procurorul, ci statul (societatea) este titularul acțiunii penale. Statul poate dispune
de acțiunea penală în două moduri: fie sp oradic ( post factum ) când poate renunța la acțiunea
penală prin amnistie sau dezincriminare, fie printr -o declarație anticipată ( ante factum ) de
renunțare sub condiție la acțiunea penală și anume prin prescripție (sub condiția trecerii
timpului) sau prin n eintroducerea în termen a plângerii penale, ori retragerea acesteia sau
împăcare (sub condiția atitudinii părții vătămate).
Dacă în cauzele de încetare a procesului penal instanța nu s -a pronunțat pe fond, nu
este exclusă declanșarea unui alt proces penal. ÎCCJ a statuat că există autoritate de lucru
judecat (?).
Codul de procedură penală nu prevedea, la momentul adoptării, un caz de încetare a
procesului penal atunci când intervine o cauză de nepedepsire. Aceasta deoarece în viziunea
profesorului Vintilă D ongoroz în aceste cazuri există infracțiune.
Contraacțiunea.
Aparține subiectului pasiv al acțiunii penale (inculpatul) și își află temeiul în
principiile de bază ale procesului penal (principiul contradictorialității, aflării adevărului și
asigurării dr eptului la apărare).
Are și o funcție dinamizatoare a procesului penal (de pildă, în cazul în care inculpatul
declară apel sau recurs).
Aptitudinea funcțională a acțiunii penale.
Există anumite cazuri în care legea exclude sau înlătură această aptitudine f uncțională,
iar temeiul acestor cauze constă în aceea că nu este sau nu mai este posibilă o tragere la
răspundere penală.
19 Cazurile de inaptitudine funcțională sunt prevăzute enunțiativ în Codul de procedură
penală.
În cazul infracțiunii săvârșite în străin ătate de cetățeni străini sau apatrizi care nu
domiciliază pe teritoriul țării, dacă judecata are loc în țară, infractorul nu va putea fi judecat
dacă, potrivit legii statului în care a fost săvârșită infracțiunea, există vreo cauză care
împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea pr ocesului penal . Legea se
referă la cauzele care nu se găsesc enumerate în art. 1 6 C.pr.pen., fiindcă pentru acestea se
aplică legea română.
Inaptitudinea funcțională provine în privința unor cazuri, din lipsa temeiului de fapt al
acțiunii penale (art. 16 lit. a, b, c și d), la altele din lipsa temeiului de drept (art. 16 lit. b
C.pr.pen.). În celelalte cazuri inaptitudinea funcțională provine din existența unor cauze care
înlătură răspunderea penală .
Unele dint re cazuri produc efecte față de orice persoană ( erga omnes ), altele privesc
numai pe făptuitor și anume, fie pe toți participanții la aceeași infracțiune ( in rem ), fie numai
pe unul sau unii dintre ei ( in personam ).
Cazuri de inaptitudine funcțională.
a) Fapta nu există (denunțuri sau plângeri mincinoase). Produce efecte erga omnes .
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală (denunțuri exagerate, abrogarea
incriminării).
c) Fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat. Produce efecte in personam .
d) Există vreuna din cauzele justificative sau de neimputabilitate (cauzele generale sau
cauze sp eciale ). Acest caz operează în același mod ca și cauza substanțială care îl determină;
trebuie deci să se aibă în vedere efectele în penal ale fiecărei cauze.
f) Lipseș te plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau autorizarea ori sesizarea
organului competent.
g) A intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului. Operează in rem în caz
de amnistie și prescripție și in personam în caz de moarte și de am nistie condiționată de vreo
calitate personală.
h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s -au împăcat. Retragerea plângerii
prealabile operează in rem , iar împăcarea produce efecte in personam .
i) Există autoritate de lucru judecat. Operează chia r dacă fapta ar putea primi o altă
încadrare juridică. Produce efecte in rem .
j) Are loc un transfer de proceduri.
Aspectul procesual în caz de stingere a acțiunii penale.
Stingerea procesului penal.
I. Faza urmăririi penale. Modul de încetare a procesului penal diferă după cum în
cauza care face obiectul procesului există sau nu o persoană învinuită sau inculpată.
– Dacă există sau nu există suspect sau inculpat – procurorul dispune clasarea cauzei.
Dacă după clasare se descoperă cine este cel care a săvâr șit fapta pentru care s -a
dispus o clasare nedefinitivă , se începe un nou proces penal, în care vor fi folosite datele și
materialele din dosarul clasat.
Se face distincție între cazurile care implică inexistența răspunderii penale și cazurile
în care răs punderea penală este înlăturată .
Întinderea efectelor ordonanței de clasare depinde de măsura în care operează cazul de
stingere a acțiunii penale. Împotriva ordonanței se poate face plângere.
În art. 228 alin. 5 C.pr.pen. din 1936 se prevedea că, în caz ul în care Ministerul Public
clasează cauza iar partea vătămată merge în fața instanței de judecată, aceasta va fi
condamnată la daune către inculpat, care vor fi egale cu de 5 ori până la de 10 ori valoarea
cheltuielilor făcute (G. Vrăbiescu).
II. Faza d e judecată.
20 Lipsa temeiului de fapt sau de d rept al acțiunii penale (art. 16 lit. a -d C.pr.pen.) atrage
achitarea inculpatului.
Scutirea de răspundere penală a unui inculpat vinovat (art. 10 lit. e-j C.pr.pen.) atrage
încetarea procesului penal .
Instanț a se pronunță pentru fiecare inculpat în parte, chiar atunci când cazul constatat
privește o cauză care operează in rem .
Situații procesuale speciale.
a) Concurs de cazuri. În acest caz se face aplicarea cazului care s -a ivit mai întâi ,
fiindcă fiecare c az își produce efectul chiar din momentul când a intervenit ( ex tunc ), iar nu de
la data aplicării ( ex nunc ). Dacă un caz ivit ulterior produce efecte mai favorabile decât cazul
anterior, atunci va deveni preeminent cazul ulterior.
b) Răspunderi extrapenal e. Sunt cazuri în care nu există răspundere penală sau
răspunderea penală a fost înlăturată. Dacă există o răspundere extrapenală (art. 16 lit. b, d
C.pr.pen.), procurorul sau instanța care a constatat cazul și a dispus asupra lui va sesiza
organul compete nt să examineze fapta sau va aplica o sancțiune administrativă, în cazul de la
lit. b1.
c) Înlocuirea răspunderii penale.
Continuarea procesului penal.
În cazurile de la art. 1 8 C.pr.pen. legea a fost respectată, dar nu s -a făcut o operă de
justiție.
Cazur i. Inițial erau enumerate doar amnistia, prescripția și retragerea plângerii
prealabile. Introducerea ulterioară și a cazurilor de nepedepsire iese din sistemul profesorului
Dongoroz, deoarece la cazurile de nepedepsire s -a stabilit deja că există infracți une și
vinovăție, dar nu se aplică pedeapsa (G. Antoniu).
În aceste cazuri acțiunea penală e stinsă și a încetat de a mai fie exercitabilă. Funcția
dinamizantă necesară pentru continuarea procesului penal revine exclusiv contraacțiunii .
Procesul penal se d esfășoară în continuare potrivit acelorași reguli de bază și norme
procesuale, cu singura deosebire că învinuitul sau inculpatul având exercițiul contraacțiunii va
trebui să aibă un rol mai activ. Fiind subiect activ al acestei acțiuni, învinuitul sau incu lpatul
va trebui să coopereze cu organele judiciare penale pentru aflarea adevărului.
Continuarea se va limita doar la învinuitul sau inculpatul care a cerut continuarea
procesului.
Soluționarea după continuare. Se va dispune scoaterea de sub urmărirea pen ală sau
achitarea (în cazurile de la art. 10 lit. a -d C.pr.pen.), respectiv încetarea urmăririi penale sau a
procesului penal. Și în acest din urmă caz învinuitul sau inculpatul a clarificat situația, dar în
sens defavorabil, deoarece în locul unei rezolvă ri care lasă loc unor îndoieli, a făcut să
intervină o rezolvare precisă.
Împotriva ordonanței procurorului prin care s -a dispus clasarea se poate face plângere .
Împotriva hotărârii instanței de judecată există calea de atac a apelului obișnuit.
M1.U2 .5. Acțiunea civilă în procesul penal .
În doctrina penală s -a discutat dacă forma de vinovăție a culpei, în special culpa
simplă, poate fi socotită o atitudine a conștiinței și deci o formă a vinovăției. S -a susținut că
din moment ce nu există prevederea rezu ltatului socialmente periculos, implicit, nu există nici
participarea conștiinței la producerea rezultatului și deci lipsește vinovăția. S -a replicat că și
în cazul culpei, comportamentul făptuitorului vădește o lipsă de atenție, de diligență sau de
vigile nță, o lipsă de informare, deci o stare psihică insuficient de trează, care constituie o
atitudine a conștiinței, adică o formă de participare subiectivă la săvârșirea faptei și la
21 producerea urmărilor ei2. Aceste discuții au avut loc în cadrul cercului de adepți ai teoriei
psihologice a vinovăției, consacrată de majoritatea legislațiilor din sistemul de drept
continental.
De menționat că în doctrina și legislația germană este consacrată o altă teorie, și
anume teoria normativă a vinovăției. Potrivit aceste i teorii, vinovăția nu este o realitate
psihologică ci un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voința
subiectului și norma de drept. Faptul intenționat este un fapt voluntar care nu trebuia voit; se
reproșează în acest caz voinței in dividuale că a comis fapta. Faptul culpos este un fapt
involuntar care nu trebuia produs; se reproșează în acest caz voinței că nu a împiedicat
producerea faptei. În ambele situații agentul acționează altfel decât i -ar fi cerut ordinea de
drept să acționez e3.
În cele ce urmează vom aborda problema existenței vinovăției penale în cazul faptelor
comise din culpa levissima (foarte ușoară), prin prisma teoriei psihologice a vinovăț iei,
consacrată și de art. 20 din Noul cod penal.
Clasificarea culpei în funcție de gravitatea acesteia, în culpa lata, culpa levis și culpa
levissima își are originea încă din dreptul roman. Întrebarea la care dorim să găsim un răspuns
prin prezentul demers este aceea dacă această clasificare poate avea în dreptul penal și o altă
relevanță, în afară de aceea a individualizării pedepselor aplicate celui care a săvârșit o faptă
penală cu una din aceste modalități ale culpei. Așa cum s -a afirmat4, răspunderea civilă
delictuală operează, în principiu, și pentru cea mai ușoară culpă. Este o are această afirmație
valabilă și pentru răspunderea penală?
Pentru început se impune determinarea conținutului fiecăreia din aceste modalități ale
culpei, așa cum acesta a fost stabilit în doctrina penală5
Culpa lata sau gravă există atunci când orice om, cu simț de prevedere obișnuit, putea
prevede rezultatul dăunător, fiindcă producerea lui apărea ca sigură (certă) sau aproape sigură
(probabilă). Ea nu este permisă nici celui mai neprevăzător om.
Culpa levis sau ușoară există atunci când rezultatul dă unător putea fi conceput, dacă
se făcea un efort mintal; era nevoie de o inteligență mai ascuțită pentru a prevedea rezultatul
periculos în finalitatea activității fizice deoarece producerea lui apărea ca posibilă. Doar
oamenii atenți și prevăzători sunt c apabili să prevadă acest rezultat.
Culpa levissima sau foarte ușoară există atunci când rezultatul dăunător nu putea fi
prevăzut decât în urma unui mare efort mintal, fiind nevoie de o inteligență deosebită, de un
simț de prevedere excepțional pentru aceas ta. Producerea acelui rezultat apărea ca aproape
exclusă, improbabilă, imposibilă.
Profesorul V. Dongoroz precizează că atunci când cel care a comis culpa avea datoria
prin calitatea, profesia, situația sa să aibă o prevedere excepțională, atunci nu mai p oate fi
vorba de culpa levissima, ci de culpa levis, cu alte cuvinte, culpa se ridică în grad6. Față de
numărul mare de persoane care desfășoară în prezent activități profesionale sau calificate, ce
suscită producerea de rezultate periculoase din culpă (ex . circulația pe drumurile publice,
2 I. Oancea Noțiunea de infracțiune , în “Explicații teoretice ale Codului penal român ”, vol. I, de V. Dongoroz, S.
Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1969, p. 122.
3 G. Antoniu, Vinovăția penală , Editura Academiei, București, 1995, p. 27.
4 C. Stătescu , Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligații (Răspunderea civilă delictuală) , în
“Drept civil. Teoria generală a obligațiilor ”, de C. Stătescu, C. Bîrsan, Editura All Educational S.A., București,
1998, p. 123.
5 V. Dongoroz, Drept penal. (Reeditarea ediției din 1939) , Editura Societății Tempus, București, 2000, p. 201.
De menționat că profesorul V. Dongoroz apreciază că este vorba de grade ale culpei și nu de modalități ale
acesteia.
6 V. Dongoroz, op. cit. , p. 202.
22 accidente de muncă, malpraxis etc.), rămâne de reflectat dacă mai poate fi valabilă această
afirmație, deoarece ar însemna ca, practic, aproape tuturor persoanelor să le fie cerută o
prevedere excepțională. Astăzi marea m ajoritate a rezultatelor vătămătoare din culpă se
produc în cadrul unei activități reglementate de lege, de către persoane care sunt atestate să
desfășoare activitatea respectivă (șoferi, salariați, etc). Or în prezent numărul acestora este
mult mai mare d ecât în perioada în care profesorul Dongoroz a făcut afirmația respectivă, iar
o capacitate excepțională de prevedere nu există decât la un număr redus de persoane, mai
înzestrate intelectual. Dacă o lege penală devine imposibil de respectat pentru majorit atea
persoanelor cărora le este aplicabilă ea nu mai apără interesul societății, ba chiar se poate
spune că acționează împotriva acesteia.
Discuția nu ar avea însă relevanță dacă instanțele ar îmbrățișa în continuare teza
unității culpei, majoritară în se colul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferențiere între
culpa penală și culpa civilă, ambele fiind determinate chiar și de culpa cea mai ușoară
(levissima). Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase legiuitorul a
constatat că sunt câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii
juridice, astfel încât ele trebuie privite ca acțiuni ilicite penal, și ca atare le -a trecut în
domeniul legilor penale sustrăgându -le implicit de sub incidența legii civile. Deci nimic din
aceste fapte nu a mai rămas în domeniul legii civile; nu se pot concepe două feluri de
omucideri culpoase, sau de răniri culpoase, unele penale și unele civile. Oricât de redusă ar fi
culpa, din moment ce ea se referă la la un rezultat socotit de legea penală ca ilicit penal există
o culpă penală și numai penală7. În concepția acestor autori teza unității culpei nu exclude
posibilitatea persoanei căreia i s -a provocat și un prejudiciu civil prin fapta penală săvârșită
din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Însă dacă instanța
penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseamnă că nu s -a constatat nici
cea mai mică culpă și deci nu se mai poate introduce o nouă acțiune civilă, p entru a se solicita
despăgubiri civile.
Teza dualității culpelor a fost admisă de doctrina și practica judiciară română sub
imperiul Codului penal din Vechiul Regat de la 1864. Această teorie era preluată din doctrina
și practica străină a vremii, deoarec e fusese adoptată constant de instanțele belgiene până în
anul 1899, de instanțele italiene până în 1906 și de instanțele franceze până în anul 1912, când
au renunțat la ea8. Potrivit acestei teze culpa cea mai ușoară (levissima) trebuie să producă
decât c onsecințe civile, nu și penale. În cazul faptelor din culpă incriminate penal, elementul
subiectiv al infracțiunii este format doar din culpa lata și culpa levis, iar culpa levissima
formează doar culpa civilă, care nu poate duce la existența infracțiunii, ci doar la consecințe
civile. Printre argumentele acestor autori era și unul de ordin gramatical, deoarece Codul
penal din 1864 exprima conceptul culpei prin termenii “nedibăcie, nesocotință, nebăgare de
seamă, neîngrijire sau nepăzirea regulamentelor…” , iar legea civilă utiliza o dispoziție în
alb, adică vorbea de culpă fără a -i fixa limitele9.
Deși este încă dominant, sistemul unității culpelor este astăzi criticat tot mai insistent
atât în doctrina franceză cât și în cea anglo -americană10. S-a arătat că ar fi greșit să se aplice o
sancțiune penală și acelora care au dovedit o culpă foarte ușoară deoarece, prin concept,
faptele penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile suntem în fața unui
procedeu tehnic, abstract, de măsurare a comportam entului unei persoane în raport cu purtarea
unui om mediu ca prudență și diligență; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra
conduitei agentului ca în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferențieri, judecătorul penal
7 V. Dongoroz, nota 55 57 din “Tratat de drept și procedură penală”, vol. I, de I. Tanoviceanu, Tip. “Curierul
Judiciar”, București, 1924, p. 636.
8 Ibidem.
9 Idem, p. 635.
10 G. Antoniu, op.cit. , p. 174.
23 ar fi ispitit să adop te o poziție proprie judecătorului civil, preocupat mai mult să asigure
dezdăunarea victimei decât să evalueze conduita rea, reproșabilă, a agentului11.
Apreciem și noi că sistemul dualității culpelor trebuie să revină în atenția instanțelor
de judecată și a doctrinei, deoarece concluzia că cele două culpe, civilă și penală, nu pot fi
decât identice în cazul în care legiuitorul a incriminat penal faptele din culpă producătoare de
prejudiciu civil, nu este de natură să contribuie la îndeplinirea scopului legi i penale.
Într-adevăr majoritatea autorilor consideră că printre condițiile generale ale
răspunderii civile trebuie să existe și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Sunt însă și
autori care susțin că nu este necesară existența vinovăției pentru răspunderea civilă deoarece
aceasta nu are și “ o notă moralizatoare, educativă ”, cum au alte forme ale răspunderii12. Dar
chiar și în opinia celor dintâi autori, răspunderea civilă este o sancțiune civilă, cu caracter
reparator, fără a fi, în același timp, o pedeapsă13.
Răspunderea penală însă are ca scop restabilirea ordinii de drept și resocializarea
infractorului14, iar consecința directă a acesteia este aplicarea unei pedepse penale.
Cum se poate observa și cum s -a afirmat și în doctrina civilă15 fără înd oială că există
deosebiri între răspunderea civilă, pe de o parte, și celelalte forme ale răspunderii juridice –
penală, disciplinară ș.a. – pe de altă parte, deosebiri care se regăsesc, printre altele, în
conținutul laturii subiective ce caracterizează fapt a ilicită. Caracterul diferit al celor două
forme de răspundere, civilă și penală, implică și necesitatea de a opera cu noțiuni diferite, fără
a se ține cont de conținutul pe care o noțiune îl capătă în cadrul fiecareia din cele două forme
de răspundere. Î n consecință noțiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie
neapărat să fie identică cu cea din cazul răspunderii penale. În aceste condiții apreciem că nu
există nici un impediment pentru reținerea răspunderii penale doar pentru faptele comise cu o
culpă gravă sau ușoară, urmând ca cele săvârșite cu o culpa levissima să atragă doar o
răspundere civilă. Prin aplicarea și a unei sancțiuni penale în cazul unei fapte săvârșite cu o
culpa levissima apreciem că nu se poate atinge scopul pedepsei pena le de prevenire a
săvârșirii de noi infracțiuni, de vreme ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simț de
prevedere excepțional.
Faptul că în Codul de procedură penală s -a prevăzut posibilitatea instanțelor care
judecă o faptă penală să dispună și aplicarea unor sancțiuni civile (restituirea lucrurilor,
despăgubirea, anularea unui act), nu este decât o măsură de protecție a persoanelor păgubite
prin aceste fapte.
S-a afirmat în literatura juridică română că legislația noastră consacră principiul
unității culpelor deoarece potrivit art. 22 din vechiul C.pr.pen., hotărârea instanței penale are
autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care
a săvârșit -o și a vinovăției acesteia16. Considerăm că art. 28 din noul C. pr. pen. nu numai că
nu consacră teza unității culpelor ci chiar conține elemente favorabile celei de -a doua teză.
Astfel aliniatul 1 al acestui articol prevede că “Hotărârea definitivă a instanței penale are
autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit -o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea
definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența
prejudic iului ori a vinovăției autorului faptei ilicite ”. Într -adevăr, cu privire la existența
vinovăției hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile deoarece
culpa penală este compusă din culpa lata și culpa levis, care există și în cadrul culpei civile,
11 R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel , Cujas, Paris, 1997, pag. 454-456, apud G. Antoniu, op.cit. , p. 174.
12 S. Neculaescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 183.
13 C. Stătescu, op.cit. , p. 123.
14 I. Mircea, Temeiul răspunderii penale în românia , Editura Științifică ș i Enciclopedică, București, 1987, p. 168.
15 C. Stătescu, op.cit. , p. 190.
16 G. Antoniu, op.cit. , p. 174.
24 numai că aceasta din urmă conține în plus și culpa levissima. Însă textul nu prevede că
hotărârea penală ar avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile și cu privire la
inexistența vinovăției . Dacă ar fi intenționat să c onsacre teza unității culpelor legiuitorul ar fi
folosit sintagma “cu privire la existența sau inexistența vinovăției” , care nu lasă loc nici unui
dubiu în această privință.
Nu este însă mai puțin adevărat că și încercarea de a face o distincție între cul pa
levissima, pe de o parte, și culpa levis și culpa lata, pe de altă parte, depășește cadrul legii
penale române, care nu face nici o distincție în acest sens. Codul penal spaniol, de exemplu,
reglementează imprudența gravă (corespunzătoare unei culpa lat a) care este specifică
delictelor și imprudența ușoară (corespunzătoare unei culpa levis, dar nu și unei culpa
levissima) care este specifică contravențiilor ( faltas )17.
Singurul instrument pe care îl au organele judiciare pentru a da relevanță acestei
distincții
Să ne reamintim…
Regulile de bază ale procesului penal sunt reguli cu aplicabilitate generală, în
toate fazele procesului penal.
Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanei care
a săvârșit o infracțiune.
Acțiunea c ivilă are ca obiect tragerea la răspunderea civilă a persoanei care a
produs un prejudiciu de natură civilă.
Precizați care este ordinea de prioritate în cazul în care s -a promovat separat atât o
acțiune penală cât și o acțiune civilă, pentru același fapt juridic și denumirea sub care
este cunoscută această regulă.
M1.U 2.6. Rezumat
Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale sunt
împiedicate sunt enumerate în art. 16 C.pr.pen. și sunt următoarele:
a) fapta nu există;
b) fapt a nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția
prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului
persoană fizică sau s -a dispus radierea suspectulu i ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care
retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost
încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
17 S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general , Editura Reppertor, Barcelona, 1999, p. 65 -66, apud F. Streteanu,
Drept penal. Partea generală , Editura Ros eti, București, 2003, p. 394.
25 h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Potrivit art. 20 C.pr.pen. constituirea ca parte civilă se poate face până la
începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la
cunoștința persoanei vătămate acest drept.
M1.U2 .7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Persoana vătămată, având capacitate de exercițiu deplină, se
poate constitui parte civilă contra inculpatului care nu este de
acord cu acoperirea prejudiciului:
a) în cursul urmăririi penale;
b) în fața instanței de judecată, până la începerea cercetării judecătorești ;
c) în fața instanței de judecată, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
2. În cadrul procesului penal:
a) hotărârea civilă are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea vinovăției persoanei
care a săvârșit infracțiunea;
b) hotărârea civilă are autoritate de lucru judecat cu privir e la infracțiunea săvârșită;
c) hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența
faptei;
3. Dacă partea civilă a decedat în timpul judecății, acțiunea civilă:
a) se soluționează de instanța penală sesizată, dacă inculpatul este de acord cu continuarea
acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal;
b) se soluționează de instanța penală sesizată, după introducerea în cauză a moștenitorilor;
c) se disjunge și se soluționează de instanța civilă sesizată de succesorii în drepturi ai părții
civile.
4.Rezolvând acțiunea civilă exercitată în procesul penal
instanța, potrivit legii procesual penale, nu acordă despăgubirile
civile solicitate:
a) când pronunță soluția achitării pentru motivul că fapta nu există;
b) când pronunță soluția achitării pe motiv că a constatat exis tența unei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei;
c) când pronunță achitarea pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Temă de control
Identi ficați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați care este obiectul acțiunii penale și al acțiunii civile, dacă
aceasta din urmă este alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal .
26
Raspunsuri: 1a,b; 2c; 3b; 4a.
Unitatea de învățare M1.U3. Părțile în procesul penal
Cuprins
M1.U 3.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 28
M1.U3 .2. Ob iectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 28
M1.U3 .3. Inculpatul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 28
M1.U3 .4. Partea vătămată și partea civilă ………………………….. ………………………….. …. 29
M1.U3 .5. Partea responsabilă civilmente ………………………….. ………………………….. ….. 31
M1.U3 .6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 32
M1.U3 .7. Tes t de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 32
M1.U3 .1. Introducere
Atât Codul de pro cedură penală român din 1864, cât și cel din 1936 au
adoptat un sistem mixt de punere în mișcare a acțiunii penale; predominantă este
acuzare a publică prin autoritatea Ministerului Public, în general pentru toate
infracțiunile; în cazurile prevăzute de lege există și acuzarea privată din partea
persoanei vătămate, a unor instituții sau persoane juridice autorizate în acest scop.
Printre acești ultimi subiecți activi ai acțiunii penale, Codul de procedură penală
din 1936 includea: asociațiile profesionale, pentru infracțiunile care aduceau
atingere scopului urmărit sau intereselor membrilor lor; asociațiile constituite în
vederea combaterii unor anumite infracțiuni, dacă statutul lor prevedea acest drept
(art. 230); administrațiile statului, pentru infracțiunile în dauna acestora prevăzute
de legi speciale (art. 231); ofițerii de poliție judiciară în cazurile prevăzute de
legile speciale (art. 232 ).
Constituția României din anul 1991, precum și Legea pentru organizarea
judecătorească au adus unele modificări sistemului de exercitare a acțiunii penale,
prin înființarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale ale
societății în ac tivitatea judiciară, precum și de apărător al drep turilor și libertăților
cetățenilor, al ordinii de drept și, de asemenea, prin acordarea dreptului la acuzare
publică și Parlamentului, în cazul săvârșirii infracțiunii de înaltă trădare de către
Președint ele României (art. 84). Așadar, ca subiecți activi ai acțiunii penale
urmează să fie examinați Ministerul Public, partea vătămată și autoritățile publice
prevăzute pentru cazuri speciale.
Subiectul pasiv al acțiunii penale este inculpatul.
27
M1.U3 .2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în categoria părților procesului penal .
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleag ă și să explice drepturile și obligațiile inculpatului în procesul penal ;
înțeleagă distincția între partea vătămată și partea civilă ;
identifice drepturile și obligațiile părții responsabioe civilmente în procesul
penal;
Durata medi e de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U3 .3. Inculpatul.
Persoana care a săvârșit o infracțiune și este chemată să răspundă penal în fața
autorităților judiciare poartă denumiri diferite în funcție de stadiul de desfășurare a pro cesului
penal. Legea folosește denumirea de făptuitor , atunci când se referă la persoana presupusă a
fi săvârșit o infracțiune, dar față de care nu s -a început încă urmărirea penală18. După
începerea urmăririi penale, făptuitorul devine suspect , fiind, potr ivit art. 305 , persoana față de
care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală
împotriva sa; suspectul este un subiect al activității procesual penale. Din momentul în care s –
a pus în mișcare acțiunea penală împotriv a învinui tului, acesta devine inculpat și are calitatea
de parte în proces, subiect pasiv al exercițiului acțiunii penale. Dacă împotriva inculpatului s –
a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, acesta capătă denumirea de condamnat ,
nemaifiind part e în proces, dar având calita tea de subiect al raportului procesual penal de
executare a hotărârii penale definitive de condamnare. Dintre calitățile procesuale de învinuit,
inculpat și condamnat, cea mai importantă este de inculpat , întrucât aceasta îi a tribuie
calitatea de parte în proces, având plenitudinea drepturilor acordate părților din proces.19
Inculpatul ca subiect pasiv al acțiunii penale, este cea mai importantă parte în proces,
întreaga activitate judiciară desfășurându -se în legătură cu trage rea sa la răspundere penală și
civilă. Dacă există cauze penale la care nu participă partea vătămată, partea civilă sau partea
responsabilă civilmente, nu poate exista judecată penală și condamnare fără inculpat. De
aceea, inculpatul este partea principală și indispensabilă a procesului penal.
Exmplu: Potrivit legislației actuale, inculpat în procesul penal poate fi o persoană fizică, o
regie autonomă, o instituție publică, ș.a.
18 Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 104) folosește denumirea de „ bănuit ”, iar alte legislații
denumirea de „ suspect ”.
19 În art. 67 al Codului de procedură penală din 1936 se mai foloseau două denumiri: prev enit, din momentul în care
autoritatea competentă a luat împotriva sa măsura deținerii preventive, și acuzat , când, în materie criminală, Camera de
acuzare a dispus trimiterea lui în judecată.
28
Identificați drepturile și obșiga țiile inculpatului în cadrul proceslui penal.
M1.U 3.4. Persoana vătămată și partea civilă.
Subiect activ al acțiu nii penale poate fi și persoana vătămată . Devine persoană
vătămată persoana care a suferit prin infracțiune o vătămare fizică, morală sau ma terială, dacă
participă la procesul penal . Fiind victima unei infracțiuni, este justifi cată dorința persoanei
vătămate de a participa în procesul penal pentru a obține sancționarea penală a celui care a
săvârșit -o. Acuzator exclusiv în siste mul acuzării private, persoana vătămată prin infracțiune
și-a văzut restrânsă treptat puterea de a acționa împotriva celor care i -au adus atingere
drepturilor și intereselor sale ocrotite de legea penală, existând legiuiri care nu -i acordă niciun
loc în desfășurarea p rocesului penal. În dreptul nostru actual i se recu noaște persoanei
vătămate calitatea de parte în latura penală a procesului, cu împuternicirea de a susține
învinuirea, deci de a exercita acțiunea penală.
Pentru ca o persoană să devină parte vătămată în proces se cer două condiții: să aibă
vocația de a deveni parte vătămată și să -și manifeste voința de a participa la procesul penal.
Vocația de a deveni parte vătămată o are persoana care a suferit o vătămare fizică,
morală sau materială prin infracțiunea s ăvârșită. Vătămarea fizică nu poate fi provocată decât
unei persoane fizice, dar vătămarea morală și cea materială pot fi cauzate și unei persoane
juridice. În condițiile legislației dinainte de 1989, s -a exprimat părerea20 că vocația de parte
vătămată o au numai persoanele fizice, deoarece sfera infracțiunilor pentru care legea prevede
necesitatea plângerii prealabile a părții vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale se
referă la persoanele fizice; în ce privește persoa nele juridice s -a susținu t că, potrivit legii,
acestea nu -și pot desfășura activitatea decât în scopul pentru care au fost înființate, ori nu
poate exista un scop legitim acela de a exercita acțiunea penală, de atributul Ministerului
Public. În sensul că parte vătămată în procesul penal poate fi și o persoană juridică s -a adus
argumentul că legea nu face nicio distincție în privința persoanelor care pot deveni parte
vătămată, astfel încât nici teoria nu trebuie să o facă.
În legislația noastră penală s -au produs unele modificări, care sunt de natură să ducă la
concluzia că și o persoană juridică poate deveni parte vătă mată în procesul penal, în sensul de a
exercita acțiunea penală. Astfel, interpre tarea dată de Curtea Constituțională dispozițiilor art.
213, 214 și 220 C. pen. anterior21, cu privire la posibilitatea pentru persoanele juridice de a face
plângere prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor prevă zute
de aceste texte ale Codului penal, ne duce la concluzia că și o persoană juridică po ate deveni
parte vătămată în procesul penal atunci când legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii
penale de plângerea sa prealabilă.
Dobândirea calității de persoană vătămată se obține prin manifestarea de voință de a
participa la procesul penal, c are poate îmbrăca forme diferite: formularea unei plângeri
prealabile, în cazul în care legea cere această intervenție pentru punerea în mișcare a acțiunii
penale; declarația scrisă sau orală făcută în fața organului de urmărire penală sau a instanței de
20 A se vedea Gr. Theodoru, L. Moldovan , Drept procesual penal, Ed. Didactică și Peda gogică, București, 1979, p.
61; părere contrară, V. Dongoroz , Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. II, p. 98.
21 Prin decizia nr. 177/1998 (M. Of., P. I, nr. 77 din 24 februarie 1999), Curtea Constituțională a decla rat
neconstituționale dispozițiile art. 213 C. pen. „cu excepția cazului când acesta (bunul) este în întregime sau în parte al
statului”, cu concluzia că și o persoană j uridică de drept privat sau care are în administrare un bun proprietatea priva tă a statului
trebuie să facă plângere prealabilă în cazul infracțiunii de abuz de încredere. De asemenea, a se vedea și deciziile Curții
Constituționale nr. 717/1997 (M. Of., P. I, nr. 79 din 19 februarie 1998) cu referire la art. 220 C. pen. și decizia n r. 5/1999 (M.
Of., P. I, nr. 95 din 5 martie 1999), cu referire la art. 220 C. pen. A se vedea și M. Apetrei , I. Pascu , Titularii plângerii preala bile,
în R.D.P. nr. 4/2000, p. 41.
29 judecată, prin care se exprimă dorința de a participa la procesul penal22; intervenția sa în
proces, prin prezentarea în fața instanței de judecată pentru a susține vinovăția inculpatului.
Persoana vătămată prin infracțiune, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului
penal, are calitatea de parte civilă . Întrucât ac țiunea civilă are de obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente , poate deveni parte civilă
numai persoana care are dreptul, potrivit legii civ ile, să obțină în justiție repararea cauzei
cauzate prin infracțiunea ca re formează obiectul procesului penal. Ca urmare, calitatea de
parte civilă se determină de legea civilă , la care facem trimitere, cu particularitatea că paguba
trebuie să fie urmarea directă a in fracțiunii, fără a se interpune vreun alt raport juridic23 (de
exemplu, dobândirea creanței izvorâtă din săvârșirea infracțiunii prin cesio narea ei de către
persoana vătămată); prin dispoziție legală expresă se poate dobândi calitatea de part e civilă în
procesul penal, chiar dacă paguba produsă nu este urmarea directă a infracțiunii supuse
judecății.
M1.U3 .5. Partea responsabilă civilmente .
Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele
materiale și m orale provocate prin fapta inculpatului, are calitatea de parte responsabilă
civilmente .
Au vocația de a fi chemate în calitate de parte responsabilă civilmente următoarele
persoane prevăzute de Codul civil: părinții pentru pagubele provocate de copii lor minori;
institutorii și meseriașii pentru pagubele produse de elevii aflați sub su pravegherea lor;
comitenții pentru pagubele produse de prepușii lor în funcțiile ce li s -au încredințat și
locatarul princi pal față de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar. Aceeași vocație o
au persoanele prevăzute în legi speciale, cum sunt persoanele care răspund din punct de
vedere civil, solidar sau subsidiar, pentru pa gubele pro duse de inculpați în gestiunea lor (art.
10, 28, 30 și 34 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea, gestionarea, constituirea de garanții
și răspunderea în legă tură cu gestionarea de bunuri)24. Prin Legea nr. 136/1995 (art. 54 alin.
ultim) privind asigurările și reasigurările în România, societățile de asigurare pot fi chemate în
procesul penal din moment ce s -a cerut de la inculpați despăgubiri civile pentru pagubele
produse prin infracțiune și pentru care erau asigurați. Atât în literatura de specialitate, cât și în
practica judiciară25 poziția procesuală a acestor societăți de asigur are chemate în proces a fost
controversată, susți nându -se fie poziția de parte responsabilă civilmente, fie cea de garant. În
noul C.pr.pen. societățile de asigu rare, în aplicarea prevederilor art. 54 alin. (4) și a art. 57 din
Legea nr. 136/1995, parti cipă în procesul penal în calitate de părți responsabile civilmente .
22 A se vedea și C.S.J., s. pen., dec. nr. 2392/2000, în B.J., 2000, p. 36 3.
23 Unitatea care a împrumutat o sumă de bani victimei unui omor nu se poate constitui parte civilă în procesul penal,
deoarece între fapta inculpatului și împrumutul r ămas neachitat în urma decesului debitorului nu este raport de cauzalitate
[C.S.J., s. pen., dec. nr. 1053/1991, în Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990 -1992),
p. 415].
24 A se vedea Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 4/1973, în C.D., 1973, p. 32.
25 A se vedea C. Sima, Poziția societăților de asigurare, în procesul penal, în revista Dreptul nr. 2/2001, p. 160; Șt.A.
Tulbure, Societățile de asigurare, parte responsabilă civil mente sau garant, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 46; Șt.A. Tulbure, C. Turianu ,
Din nou despre cali tatea procesuală a societăților de asig urare în procesul penal, în revista Dreptul nr. 12/2001, p. 135; C. Diță ,
Despre calitatea procesuală a societăților de asigurare în procesul penal, în revista Drep tul nr. 11/2004, p. 247; a se vedea și C.S.J., s.
pen., dec. nr. 3154/2000, B.J., 2000, p. 342.
30
Să ne reamintim…
Art. 33. Subiecții procesuali principali. (1) Subiecții procesuali principali sunt
suspectul și persoana vătămată.
(2) Subiecții procesuali principali au aceleași dr epturi și obligații ca și părțile, cu
excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.
Art. 34. Alți subiecți procesuali. În afara participanților prevăzuți la art. 33, sunt
subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, or ganele
speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege
având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
Precizați drepturile și obligațiile persoanei vătămate, părții civile și părții
responsabile civilmente în cadrul procesului penal .
M1.U3 .6. Rezumat
Părțile din procesul penal au în primul rând dreptul la apărare.
Mijloacele procesuale de exercitare a acestui drept sunt: angajarea unui
avocat ales sau desemnarea unui avocat din o ficiu, efectuarea de cereri, participarea
la efectuarea diferitelor acte procedurale și procesuale, asistarea la efectuarea
acestora, exercitarea căilor de atac, ș.a..
M1.U3 .7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. În procesul p enal, acțiunea penală se pune în mișcare față de inculpat prin:
a) rechizitoriu;
b) proces verbal;
c) ordonanță.
2. Persoana responsabilă civilmente, poate interveni în procesul penal până la:
a) terminarea urmăririi penale;
b) terminarea cercetării judecătorești la pri ma instanță;
c) începutul cercetării judecătorești la prima instanță.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați care sunt părțile din acest proces penal .
Raspunsuri: 1c; 2b.
31
Unitatea de învățare M1.U4. Competența în meterie penală.
Incompatibilitatea și strămutarea
Cuprins
M1.U 4.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 33
M1.U 4.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 34
M1.U 4.3. Competența în materie penală ………………………….. ………………………….. …… 34
M1.U 4.4. Incompatibilitatea ………………………….. ………………………….. ……………………. 39
M1.U 4.5. Strămutarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 41
M1.U 4.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 43
M1.U 4.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 44
M1.U 4.1. Introducere
La judecata unei cauze penale nu iau parte toți judecătorii încadrați la
judecătorie, tribunal sau curte, ci numai un anumit număr de jude cători, care
formează completul de judecată al unei instanțe judecătorești. Hotărârea
pronunțată de completul de judecată, format potrivit legii, este dată în numele
judecătoriei, tribunalului sau curții, deci în numele instanței judecătorești. Când se
referă la completul de judecată care desfășoară activitatea de judecată într -o cauză
penală, Codul de procedură penală folosește denumirea de instanța de judecată .
Înțelesul denumirii de instanță de judecată este, așadar, deosebit de cel de instanță
judecător ească și indică numai acel complet de judecată sau doar un judecător,
aparținând unei instanțe judecătorești, în fața căruia se desfășoară ședința de
judecată. Tribu nalul, de exemplu, are competența de a judeca o cauză penală, dar
judecata se desfășoară î n fața instanței de judecată, ceea ce înseamnă în fața unui
singur judecător sau a unui complet de judecată, format din mai mulți judecători
stabilit de lege din cadrul tribunalului, care are puterea de a judeca și soluționa
acea cauză. De aceea, în proble mele de organizare și de competență trebuie
folosită denumirea de instanță judecătorească , ceea ce semnifică judecătorie,
tribunal, curte, iar în probleme de compunere și de desfășurare a judecății trebuie
folosită denumirea de instanță de judecată , înțele gând completul de judecată care
desfășoară ori a desfășurat activitatea de judecată. Subiect al procesului penal este,
așadar, instanța de judecată, reprezentând judecătoria, tribunalul sau curtea, ca
instanță judecătorească.
În raport de activitatea de ju decată pe care o desfășoară, se pot distinge mai
multe categorii de instanțe de judecată: primă instanță de judecată, instan ță de
judecată în apel, instanță de judecată în recurs, instanță care judecă o cale de atac
extraordinară;
32
M1.U 4.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materia competenței organelor judiciare, incompatibilității și strămutării
cauzelor .
La sfârșitul acestei unități de învăța re studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice mecanismul de stabilire a competenței organelor judiciare
în primă instanță și în căile de atac ;
înțeleagă distincția dintre incompatibilitate și strămutare ;
identifice mijloacele prin care se poate invoca incompatibilitatea unui organ
judiciar și se poate solicita strămutarea unei cauze ;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U 4.3. Competența în materie penală .
Competența funcțională, d upă materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești
Competența judecătoriei
(1) Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în
competența altor instanțe.
(2) Judecătoria soluțion ează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența tribunalului
(1) Tribunalul judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 – 191, art. 209 – 211, art. 254, 263, 282, art. 289
– 294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 și art. 360 – 367;
b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
c) infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a
Infrac țiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt
date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare;
c1) infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea
nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;
d) alte infracțiuni date prin lege în competența sa.
(2) Tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din c ircumscripția sa,
precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie în cazurile prevăzute
de lege.
(3) Tribunalul soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența tribunalului militar
(1) Tribuna lul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de
colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.
(2) Tribunalul militar soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența curții de apel
(1) Curtea de apel judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397, 399 – 412 și 438 – 445;
b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi special e;
c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele
care funcționează pe lângă aceste instanțe;
d) infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii f inanciari ai
Curții de Conturi, precum și auditori publici externi;
33 e) infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri
ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al a cestuia;
f) infracțiunile săvârșite de magistrații -asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de
judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de
pe lângă aceste instanțe;
g) infrac țiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de
Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori;
h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2) Curtea de apel judecă ape lurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de
judecătorii și de tribunale.
(3) Curtea de apel soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din circumscripția sa,
altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), p recum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
(4) Curtea de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența curții militare de apel
(1) Curtea militară de ape l judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397, 399 – 412 și 438 – 445, săvârșite de
militari;
b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale, săvârșite de
militari;
c) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele
militare care funcționează pe lângă aceste instanțe;
d) infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;
e) cererile de strămutare , în cazurile prevăzute de lege.
(2) Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele
militare.
(3) Curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din
circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea în
cazurile prevăzute de lege.
(4) Curtea militară de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție
(1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare,
infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de
membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constit uționale, de membrii Consiliului Superior al
Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile î mpotriva hotărârilor penale pronunțate în
primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
(3) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în casație împotriva hotărâr ilor penale
definitive, precum și recursurile în interesul legii.
(4) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență în cazurile în care este
instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este întrerupt,
cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum și contestațiile formulate împotriva
hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile prevăzute de lege.
(5) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează ș i alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența teritorială a instanțelor judecătorești
Competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României
(1) Competența după teritoriu este determinată, în ordine, de:
a) locul săvârșirii infr acțiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană
juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;
d) locuința sau, după caz, se diul persoanei vătămate.
(2) Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s -a desfășurat activitatea infracțională, în
totul sau în parte, ori locul unde s -a produs urmarea acesteia.
34 (3) În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracți une a fost săvârșită în circumscripția mai multor
instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.
(4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței
mai întâi sesizate.
(5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe
sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s -a efectuat cu nerespecta rea acestei ordini.
(6) Infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
(7) Infra cțiunea săvârșită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competența instanței în a
cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(8) Dacă nava nu ancorează într -un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe terito riul
român, iar competența nu se poate determina potrivit alin. (1), competența este cea prevăzută la alin.
(4).
Competența pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României
(1) Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României se judecă de către instanțele în a căror
circumscripție se află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică.
(2) Dacă inculpatul nu locuiește sau, după caz, nu are sediul în România, iar infra cțiunea este de
competența judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 București, iar în celelalte
cazuri, de instanța competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul București, în
afară de cazul când prin lege se dispun e altfel.
(3) Infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei circumscripție se află
primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(4) Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei circumscripție se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(5) Dacă nava nu ancorează într -un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, competența este cea prevăzută la alin. (1) și (2), în afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel.
Dispoziții speciale privind competența instanțelor judecătorești
Reunirea cauzelor
(1) Instanța dispune reunirea cauzelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de
infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracțiune.
(2) Instanța poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în
următoarele situații:
a) când două sau mai multe i nfracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană;
b) când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
c) când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru
buna înfăptuire a justiției.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazurile în care în fața aceleiași instanțe sunt mai
multe cauze cu același obiect.
Competența în caz de reunire a cauzelor
(1) În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține,
potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți făptuitorii
revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea pers oanelor,
competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite
revine instanței superioare în grad.
(2) Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru
făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s -a dispus disjungerea sau încetarea
procesului penal ori s -a pronunțat achitarea.
(3) Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței
care judecă infracț iunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea
persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite
revine instanței superioare în grad.
(4) Dacă dintre instanțe una este civi lă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.
35 (5) Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în
grad competente potrivit art. 41 și 42.
Procedura de reunire a cauzelor
(1) Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților și din oficiu de către
instanța competentă.
(2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fața primei instanțe, chiar după desființarea sau casarea
hotărârii, sau în fața instan ței de apel.
(3) Instanța se pronunță prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Disjungerea cauzelor
(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune
disjungerea acesteia cu privir e la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanță, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului
ori a părților.
Excepțiile de necompetență
(1) Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii
definitive.
(2) Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței su perioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.
(3) Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată în condițiile alin. (2).
(4) Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana
vătămată sau de către părți.
Competența în caz de schimbare a calității inculpatului
(1) Când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne
competentă să judece chiar dacă i nculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate, în
cazurile când:
a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat citire actului de sesizare a instanței.
(2) Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu
excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1).
Competența în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
(1) Instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după
schimbarea încadrării juridice, infracțiunea este de competența instanței inferioare.
(2) Schimbarea calificării faptei printr -o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atra ge
necompetența instanței, în afară de cazul când prin acea lege s -ar dispune altfel.
Declinarea de competență
(1) Instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate
ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.
(2) Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei,
instanța căreia i s -a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și
măsurile dispuse de instanța care și -a dec linat competența.
(3) În cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și
măsurile dispuse se mențin.
(4) Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă căilor de atac.
Conflictul de compete nță
(1) Când două sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca aceeași cauză ori își
declină competența reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competență se soluționează de instanța
ierarhic superioară comună.
(2) Instanța ierarhic s uperioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanța
care s -a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și -a
declinat cea din urmă competența.
(3) Sesizarea instanței ierarhic supe rioare comune se poate face și de procuror sau de părți.
(4) Până la soluționarea conflictului pozitiv de competență, judecata se suspendă.
36 (5) Instanța care și -a declinat competența ori care s -a declarat competentă cea din urmă ia măsurile
și efec tuează actele ce reclamă urgență.
(6) Instanța ierarhic superioară comună se pronunță asupra conflictului de competență, de urgență,
prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
(7) Când instanța sesizată cu soluționarea conflictului de competență constată că acea cauză este
de competența altei instanțe decât cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanță
superioară comună, trimite dosarul instanței superioare comune.
(8) Instanța căreia i s -a trimis cauza p rin hotărârea de stabilire a competenței nu se mai poate
declara necompetentă, cu excepția situațiilor în care apar elemente noi care atrag competența altor
instanțe.
(9) Instanța căreia i s -a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3).
Chestiunile prealabile
(1) Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar
dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în ca re
competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de
probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.
(3) Hotărârile definitiv e ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în
procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care
privesc existența infracțiunii.
Competența judecătorului de drepturi și libe rtăți și a judecătorului de cameră preliminară
Competența judecătorului de drepturi și libertăți
Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței
acesteia, soluționează, în cursul urmăririi pena le, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau
orice alte sesizări privind:
a) măsurile preventive;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau
cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
f) procedura audierii anticipate;
g) alte situații expres prevăzute de lege.
Competența judecătorului de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței
acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică lega litatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de
urmărire penală;
c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
Organele de urmărire penală și competența acestora
Organele de urmărire penală
(1) Organele de urmărire penală sunt:
a) procurorul;
b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale .
(2) Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își
exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.
(3) În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:
a) supraveghează s au efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
c) exercită acțiunea penală;
d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
37 e) încheie acordul de recunoaștere a vinovăț iei, în condițiile legii;
f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătorești;
g) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
(4) Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători
specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care
au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
(5) Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în
condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.
(6) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își
desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
Competen ța procurorului
(1) Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și
a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să f ie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le
supraveghează.
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți
de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 – 191, art. 279 și art. 289 – 294 din Codul penal;
c) în c azul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organi zată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de
procurorul militar.
(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează
urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la
săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța c ompetentă potrivit art. 44.
Competența organelor de cercetare penală
(1) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice
infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare pe nală speciale sau
procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile
art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac p arte, în cazul săvârșirii
infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de
Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune
în pericol sig uranța navei sau navigației ori a personalului.
Verificarea competenței
(1) Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare.
(2) Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegh eze urmărirea
penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului
competent.
(3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea
penală, trimite de îndată cauza procuro rului care exercită supravegherea, în vederea sesizării
organului competent.
Extinderea competenței teritoriale
(1) Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se
face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuși
ori procurorul poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
38 (2) În cuprinsul aceleiași localități, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz,
efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei
sale teritoriale.
Cazurile urgente
Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire
penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența
acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
Actele încheiate de unele organe de constatare
(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt
obligate să întocmească un proces -verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice,
instituți ilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie
încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
b) organele de control și cele de conducere ale autoritățil or administrației publice, ale altor autorități
publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul
exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii
infracțiunii și de ridicare s au conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor
flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a -l prinde
pe făptuitor și de a -l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau
au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul -verbal, organul de constatare are
obligația de a le consemna în procesul -verbal.
(4) Ac tele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor
de urmărire penală.
(5) Procesul -verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a
organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Actele încheiate de comandanții de nave și aeronave
(1) Comandanții de nave și aeronave sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale
vehiculelor și să verifice lucrurile pe ca re făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele
și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile
săvârșite pe aceste nave sau aeronave, având totodată și obligațiile și drepturile pr evăzute la art. 61.
(2) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire
penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
(3) În cazul infracțiunilor flagrante, comand anții de nave și aeronave au dreptul de a face percheziții
corporale sau ale vehiculelor, de a -l prinde pe făptuitor și de a -l prezenta organelor de urmărire
penală.
(4) Procesul -verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act d e sesizare a
organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Dispoziții comune
(1) Dispozițiile prevăzute la art. 41 – 46 și 48 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi
penale.
(2) Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală.
(3) Urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite în condițiile prevăzute la art. 41 se efectuează de
către organul de urmărire penală din circumscripția instanței competente să j udece cauza, dacă legea
nu dispune altfel.
(4) Conflictul de competență dintre 2 sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic
superior comun acestora. Când conflictul se ivește între două sau mai multe organe de cercetare
penală, com petența se stabilește de către procurorul care exercită supravegherea activității de
cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activității
tuturor organelor de cercetare penală între care s -a ivit conflictul, competența se stabilește de către
prim-procurorul parchetului în circumscripția căruia se află organele de cercetare penală.
39 Exmplu: Potrivit Codului de procedură penală tribunalul este instanța
competentă să judece în pr imă instanță infracțiunile de omor, luare de mită, dare
de mită, trafic de influență, traf ic de stupefiante, ș.a. .
Identificați care sunt regulile de stabilire a competenței teritoriale de
soluționare a unei cauze și cum se stabilește competența teritorială în cazul unor
sesizări multiple simultane .
M1.U 4.4. Incompatibilitatea .
Incompatibilitatea judecătorului
(1) Judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual p rincipal, chiar și în altă
cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV -lea inclusiv, ori se află într -o altă situație dintre cele
prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul
ori cu re prezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice
procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.
(2) Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între
ei, până la gradul al IV -lea inclusiv, ori se află într -o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din
Codul penal.
(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiași cauze înt r-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.
(4) Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră
preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
(5) Jud ecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau
netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
(6) Judecătorul care s -a pronunțat cu privire la o măsur ă supusă contestației nu poate participa la
soluționarea contestației.
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului -asistent și a
grefierului
(1) Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) – d) și f) se aplică proc urorului și organului de cercetare penală.
(2) Dispozițiile art. 64 alin. (1) se aplică magistratului -asistent și grefierului.
(3) Dispozițiile art. 64 alin. (2) se aplică procurorului și magistratului -asistent sau, după caz,
grefierului, când cauz a de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei și judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată.
(4) Procurorul care a participat ca judecător într -o cauză nu poate, în aceeași cauză, să exercite
funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile
de atac.
Abținerea
(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanțe i, procurorului
care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la
procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate și a temeiurilor de fapt care constituie motivul
abținerii.
(2) Declarația de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de
existența cazului de incompatibilitate.
Recuzarea
40 (1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții
procesuali prin cipali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existența
cazului de incompatibilitate.
(2) Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare
penală, a procurorului sau a judecă torului care efectuează activități judiciare în cauză. Este
inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului -asistent ș i
grefierului.
(4) Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în
parte, a cazului de incompatibilitate invocat și a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării
cererii. Cererea de recuzare formula tă oral se consemnează într -un proces -verbal sau, după caz, în
încheierea de ședință.
(5) Nerespectarea condițiilor prevăzute la alin. (2) – (4) sau formularea unei cereri de recuzare
împotriva aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate cu aceleași temeiuri de fapt
invocate într -o cerere anterioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de
recuzare. Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s -a formulat
cererea de recuzare.
(6) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața
căruia s -a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunță asupra măsurilor
preventive.
Procedura de soluționare a abțineri i sau recuzării
(1) Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră
preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță.
(2) Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din comple tul de judecată se soluționează
de un alt complet de judecată.
(3) Abținerea sau recuzarea magistratului -asistent se soluționează de completul de judecată.
(4) Abținerea sau recuzarea grefierului se soluționează de judecătorul de drepturi și libert ăți, de
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
(5) Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă
apreciază necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau compl etul de judecată, după caz, poate
efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana
care se abține sau a cărei recuzare se solicită.
(6) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stab ili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se mențin.
(7) Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de
atac.
(8) Când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul
aceleiași instanțe, cererea se soluționează de un judecător de la instanța ierarhic superioară.
(9) În cazul în care se admite abținerea sau recuzarea și nu se poate desemna un judecător de la
instanța competentă pentru soluționar ea cauzei, judecătorul de la instanța ierarhic superioară
desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s -a formulat declarația de abținere
sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția une i curți de
apel învecinate.
(10) Dispozițiile alin. (8) și (9) se aplică în mod corespunzător și în cazul soluționării abținerii sau
recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.
Procedura de soluționare a abținerii sau recuză rii persoanei care efectuează urmărirea
penală
(1) Asupra abținerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunță
procurorul care supraveghează urmărirea penală.
(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fi e procurorului. În cazul în care
cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o
înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe
cursul urmăririi penale.
(3) Procurorul soluționează abținerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu
este supusă niciunei căi de atac.
(4) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se m ențin.
41 Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului
(1) În tot cursul procesului penal, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul
ierarhic superior.
(2) Declarația de abținere sau cererea de recuza re se adresează, sub sancțiunea inadmisibilității,
procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul
în fața căruia s -a formulat cererea de recuzare.
(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore.
(4) Procurorul ierarhic superior se pronunță prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) Procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privitoare la măsura preventivă și poate
efectua acte sau dis pune orice măsuri care justifică urgența.
(6) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se mențin.
M1.U 4.5. Strămutarea .
Temeiul strămutării
Înalta Curte de Casație ș i Justiție strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel
competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un
tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță de același
grad din circumscripția sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea
judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci
când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecă rii unei cauze de la o
instanță militară competentă la o altă instanță militară de același grad se dispune de curtea
militară de apel, prevederile prezentei secțiuni privind strămutarea judecării cauzei de către
curtea de apel competentă fiind aplicabile.
Cererea de strămutare și efectele acesteia
(1) Strămutarea poate fi cerută de părți sau de procuror. În cursul procedurii de
cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.
(2) Cererea se depune la instanța de unde se solicită strămu tarea și trebuie să
cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum și motivarea în fapt și în drept.
(3) La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
(4) În cerere se face mențiune dacă inculpatul este supus unei măsuri pre ventive.
(5) Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de
apel competente împreună cu înscrisurile anexate.
(6) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă poate solicita
informații de la președintele instanței de unde se solicită strămutarea sau de la președintele
instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere,
comunicându -i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta
Curte de Casație și Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer președintelui
curții de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă
este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer președint elui tribunalului la care se află
cauza a cărei strămutare se cere.
(7) În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeași cauză nu mai poate fi
formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.
(8) Introducerea unei cereri de strămutare nu suspe ndă judecarea cauzei.
Procedura de soluționare a cererii de strămutare
(1) Soluționarea cererii de strămutare se face în ședință publică, cu participarea
procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.
(2) Președinte le instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri
pentru încunoștințarea părților despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat
42 pentru soluționarea acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prez enta la
termenul fixat pentru soluționarea cererii.
(3) În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel se face
mențiune expresă despre efectuarea încunoștințărilor, atașându -se și dovezile de comunicare a
acestora.
(4) Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea cererii. În cazul în care
inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casație și
Justiție sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judec area
strămutării, dacă apreciază că prezența sa este necesară pentru soluționarea cererii.
(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă acordă cuvântul
părții care a formulat cererea de strămutare, celorlalte părți prezente, pr ecum și procurorului.
Dacă procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.
Soluționarea cererii
(1) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează
cererea de strămutare prin sentință.
(2) În cazul în care găsește cererea întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție
dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curții de la care se solicită
strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dint re instanțele de
același grad cu instanța de la care se solicită strămutarea din circumscripția sa.
(3) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă hotărăște în ce
măsură se mențin actele îndeplinite în fața instanței de la care s -a strămutat cauza.
(4) Instanța de la care a fost strămutată cauza, precum și instanța la care s -a
strămutat cauza vor fi înștiințate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
(5) Dacă instanța de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de
strămutare.
(6) Sentința prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.
Alte dispoziții
(1) După strămutarea cauzei, cont estațiile și celelalte căi de atac se judecă de
instanțele corespunzătoare din circumscripția instanței la care s -a strămutat cauza.
(2) Prevederile art. 71 – 74 se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră
preliminară.
(3) În cazul în care se dispune strămutarea în cursul procedurii de cameră
preliminară, judecarea cauzei se efectuează de instanța la care s -a strămutat cauza.
(4) În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului,
rejudecarea cauzei, în caz de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare, se va efectua
de către instanța corespunzătoare în grad celei care a soluționat fondul din circumscripția celei
la care s -a strămutat cauza, indicată prin decizia de desființare.
Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei
(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere
Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în primă instan ță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite
rechizitoriul.
(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curții
de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea
căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în
care se va emite rechizitoriul.
43 (3) Dispozițiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.
(4) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competent ă soluționează
cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune, prin
încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instanțe
egale în grad cu cea căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să
fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel
competentă soluționează ce rerea nu este supusă niciunei căi de atac.
(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei
formulate, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.
Să ne reamintim…
Legea re glementează mai multe cazuri de incompatibilitate pentru judecători.
Aceste cazuri sunt prevăzute în art. 64 -65 C. proc. pen. .
Precizați care sunt cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor și procurorilor într –
un proces penal .
M1.U 4.6. Re zumat
Prin competență, ca noțiu ne generală, se înțelege capacitatea (aptitudinea)
recunoscută de lege unei autorități publice, unui organ de stat, unei instituții de a
desfășura o anumită activitate, sfera de atribuții pe care i le conferă legea.
Incompatibilitatea constă în interdicția impusă de lege unui judecător de a
participa la judecarea unei anumite cauze penale, de competența instanței
judecătorești din care face parte, în vederea asigurării imparțialității în jude carea și
soluți onarea acelei cauze. Judecătorul care se află într -unul din cazurile de
incompatibilitate trebuie să se abțină de a face parte din completul de judecată al
cauzei respective, în caz contrar poate fi recuzat .
M1.U 4.7. Test de evaluare a cunoștințelor
1.Fapta inculpatului, care a ucis din culpă o persoană, va fi
judecată în primă instanță de:
a) judecătorie;
b) tribunal;
c) curte de apel.
2. Este caz de conexitate atunci când:
a) s-au săvârșit în același timp și în același loc, prin acte diferite, cu intenție, o infracțiune de
omor și o infracțiune de viol, de către aceeași persoană;
44 b) s-a săvârșit, de către mai multe persoane, o infracțiune de omor, prin lovituri cu cuțitul
aplicate în zone vitale, aceleiași victime, după o prealabilă înțel egere între infractori;
c) o infracțiune de omor este săvârșită pentru a ascunde comiterea unei infracțiuni de
delapidare.
3.În procesul penal, excepția de necompetență teritorială,
poate fi ridicată:
a) până la terminarea cercetării judecătorești;
b) în tot cursul procesului, până la pronunțarea hotărârii defini tive;
c) numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instanțe de judecată.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de in stanțele de
judecată în car e s-a stabilit competența materială de soluționare a cauzei pe baza
regulilor de conexitate .
Raspunsuri: 1a; 2a,c; 3c .
45 Unitatea de învățare M1.U5. Probele și mijloacele de probă
Cuprins
M1.U5.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 45
M1.U5.2. Ob iectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 45
M1.U5.3. Dispoziți i generale în materia probelor ………………………….. …………………… 46
M1.U5.4. Mijloacele de probă ………………………….. ………………………….. …………………. 47
M1.U5.5. Procedee probatorii………………………………………………………….5 2
M1.U5.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 62
M1.U5.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 62
M1.U4 .1. Intr oducere
Diferența dintre sistemul procesual adversial și cel continental este una de
profunzime, cele două sisteme având o raportare diferită chiar cu privire la miezul
problemei activității judiciare, anume aflarea adevărului judiciar (a se vedea D.
Iones cu, Procedura avertismentului. Consecințe în materia validității declarațiilor
acuzatului în procesul penal , articol publicat în revista Caiete de drept penal, nr.
2/2006, p. 28). În sistemul continental adevărul judiciar trebuie să fie identic cu
adevărul obiectiv, real, adică instanțele nu pot reține altceva decât ceea ce s -a
petrecut în realitate. În Codul nostru de procedură penală aflarea adevărului este
reglementată c a regulă de bază, în articolul 5 , unde se prevede că în desfășurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și
împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului . De aici
decurge și principiul rolului activ al organelor judiciare (în primul rând al
procurorului) , care este un instr ument absolut necesar pentru a se asigura
respectarea principiului aflării adevărului.
Sistemul adversial susține însă că această “pretenție” a sistemelor
continentale, de a afla adevărul obiectiv în cadrul unui proces penal, este o utopie
și că adevărul judiciar, reconstituit în urma administrării probelor în cadrul unui
proces penal, poate fi diferit de acest adevăr obiectiv. În cadrul unui sistem
procesual adversial fiecare dintre părțile care se confruntă într -un proces penal este
deținătoarea propriul ui adevăr, pe care încearcă să -l impună, în urma unei
confruntări corecte. De aici, decurge importanța deosebită pe care sistemul
adversial o acordă procedurii , care trebuie să fie una corectă, perfect echitabilă,
pentru a se putea ajunge la o soluție just ă.
M1.U4 .2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materia probelor și a mijloacelor de probă, una foarte importantă în
administrarea justiției penal e.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
46 înțeleagă și să explice distincția dintre probă, mijloc de probă și procedeu
probatoriu ;
identifice care sunt mijloacele de probă admise în procesul penal român ;
identifice principa lele procedee probetorii reglementate de Codul de procedură
penală;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U 5.3. Dispoziții generale în materia probelor .
Proba și mijloacele de probă
(1) Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței
unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie l a aflarea adevărului în procesul penal.
(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții resp onsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese -verbale, fotografii, mijloace materiale de
probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
(3) Procedeul prob atoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Obiectul probațiunii
Constituie obiect al probei:
a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când exis tă parte civilă;
c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Sarcina probei
(1) În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții
civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este
lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
(2) Suspectul sau inculpatul benefici ază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își
dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
(3) În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor
judiciare administrare a de probe.
Administrarea probelor
(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) În cursul judecăț ii, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.
(3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare .
(4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în rapo rt cu obiectul probațiunii din cauză;
47 b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
d) proba e ste imposibil de obținut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
f) administrarea probei este contrară legii.
Principiul loialității administrării probelor
(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mi jloace de constrângere, precum și
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a -și
aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele ca re constituie obiectul probei. Interdicția se
aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau
tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să
provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii
unei probe.
Excluderea probelor obținute în mod nelegal
(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul
procesului penal.
(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) Nulitatea actului prin care s -a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care
aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod
nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.
(5)Abrogat
Aprecierea probelor
(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită p rin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște
motivat, cu trimitere la toa te probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are
convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale
colaboratorilor ori ale martorilor protejați.
Exmplu: În teoria probelor se precizează că reprezintă o probă situația de fapt
relatată de m artor, iar mijlocul de probă prin care aceasta este administrată îl
reprezintă declarația de martor.
Identificați care sunt mijloacele de probă și procedeele probatorii admise de
legislația noastră procesual penală.
M1.U5 .4. Mijloacele de prob ă.
Audierea persoanelor
Reguli generale în materia audierii persoanelor
Persoanele audiate în cursul procesului penal
În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane:
suspectul, inculpatul, p ersoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și
experții.
48
Audierea prin interpret
(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba
română, audierea se face prin interpret. I nterpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales
de părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.
(2) În mod excepțional, în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau
dacă nu se poat e asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane
care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin
interpret imediat ce aceasta este posibilă.
(3) Dacă persoana au diată este surdă, mută sau surdo -mută, audierea se face cu participarea unei
persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situație comunicarea se
poate face și în scris.
(4) În cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin
limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin.
(3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispozițiile alin. (2)
aplicându -se în mod corespunzător.
Reguli speciale privind ascultarea
(1) Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă
sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a pa rticipa la ascultare,
organul judiciar dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie
consultată de un medic.
(2) Persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în cazur i
excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a
procesului ori drepturilor și intereselor părților.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana audiată se află în vreuna dintre situațiile prevăzu te
la art. 90, ascultarea nu poate avea loc decât în prezența avocatului la locul de deținere.
Audierea suspectului sau a inculpatului
Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului
(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu
privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele
părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de mu ncă,
domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de
procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă
solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau n u înțelege limba română ori nu se poate
exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.
(2) Întrebările prevăzute la alin. (1) se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar
consideră ne cesar.
Comunicarea drepturilor și a obligațiilor
(1) Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.
(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83 , precum și
următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atr ăgându -i-se atenția că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii,
judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, ori ce schimbare a adresei, atrăgându -i-se
atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă
rămân valabile și se consideră că le -a luat la cunoștință.
(3) În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la
cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute la alin. (2). Aceste drepturi și obligații i se comunică și în
scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va închei a un proces –
verbal.
49 (4) Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul
urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea
de a beneficia de reduc erea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.
Modul de ascultare
(1) După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot
ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i -a fost comunicată, după care i se
pot pune întrebări.
(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul
audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să ut ilizeze însemnări și
notițe proprii.
(3) În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare
dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
Consemnarea declarațiilor
(1) Declaraț iile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează
întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându -se cine le -a formulat, și se menționează de
fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.
(2) D acă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă
suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul
declarației, fiind urmate de semnătura suspectului s au a inculpatului.
(3) Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează
acest lucru în declarația scrisă.
(4) Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea
susp ectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de
judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau
părții responsabile civilmente, dacă aceștia au f ost prezenți, precum și de interpret când declarația a
fost luată printr -un interpret.
(5) În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este po sibilă, acest lucru se consemnează
în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea
nu a fost posibilă.
Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
Modul de a udiere a persoanei vătămate
(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute
la art. 107, care se aplică în mod corespunzător.
(2) Persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi ș i obligații:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se
desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrare a de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în
condițiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere
prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civil ă;
e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă.
g) Abrogată
(3) Dispozițiile art. 109 alin. (1) și (2) și ale art. 110 se aplică în mod corespunzător.
(4) În cursu l urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice
audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea est e posibilă.
(5) Persoanei vătămate i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta
poate să fie informată cu privire l a punerea acestuia în libertate în orice mod.
Modul de audiere a părții civile și a părții responsabile civilmente
(1) Audierea părții civile și a părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor art. 111 alin.
(1), (3) și (4), ca re se aplică în mod corespunzător.
50 (2) Părții civile, precum și părții responsabile civilmente li se aduc la cunoștință următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a li se
desemn a un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii în
legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege.
Protecția persoanei vătămate și a părții civile
Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat
sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a demnității, organul de urmărire penală poate
dispune față de persoana vătămată ori față de partea civilă măsurile de protecție prevăzute la art. 125
– 130, care se aplică în mod corespunzător.
Audierea martorilor
Persoanele audiate ca martor
(1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
(2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:
a) de a se prezenta în fața organului judic iar care a citat -o la locul, ziua și ora arătate în citație;
b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;
c) de a spune adevărul.
(3) Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de
reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și
împrejurările de fapt pe care persoana le -a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
(4) Pot fi audiate în calitate de martor și persoan ele care au întocmit procese -verbale în temeiul art.
61 și 62.
Capacitatea de a fi martor
(1) Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților
procesuali principali.
(2) Persoanele care se află într -o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi
martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze
în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
(3) Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune,
la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.
Obiectul și limitele declarației martorului
(1) Marto rul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii
în cauza în care a fost citat.
(2) Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea
credibilității sale.
(3) Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori
confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.
(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declarației martorului atunci
când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci
când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.
(5) Abrogat
Persoanele care au dreptu l de a refuza să dea declarații în calitate de martor
(1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau
inculpa tului;
b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.
(2) După comunicarea drepturilor și obligațiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică
persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declarații în calitate de martor.
(3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declarații, în privința acestora sunt
aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor.
51 (4) Persoana care îndeplinește una dintre calit ățile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre
suspecți sau inculpați este scutită de obligația de a depune mărturie și împotriva celorlalți suspecți sau
inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă.
Dreptul martorului de a nu se acuza
Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau,
ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare
au obligați a să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.
Întrebările privind persoana martorului
(1) Dispozițiile art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului.
(2) Martorului i se comunică ob iectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau
fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă
se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dac ă a suferit vreo
pagubă în urma săvârșirii infracțiunii.
(3) Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când față de acesta s -a
dispus o măsură de protecție a datelor de identitate.
Comunicarea drepturilor și obligațiilor
(1) Organul judiciar comunică martorului calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările de
fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor.
(2) Martorului i se aduc apoi la cunoștință următoarele drepturi și obligații:
a) drept ul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite
de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;
b) obligația de a se prezenta la chemările organelor j udiciare, atrăgându -i-se atenția că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat,
atrăgându -i-se atenți a că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa
sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1);
d) obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându -i-se atenția că legea pedepsește
infracțiunea de mărturie minci noasă.
Jurământul și declarația solemnă a martorului
(1) În cursul urmăririi penale și judecății, după îndeplinirea dispozițiilor art. 119 și 120, organul de
urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sa u a
declarației solemne.
(2) Organul de urmărire penală și președintele completului îl întreabă pe martor dacă dorește să
depună jurământ religios sau declarație solemnă.
(3) Textul jurământului este următorul: "Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea
ce știu. Așa să -mi ajute Dumnezeu!". Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în
funcție de credința religioasă a martorului.
(4) În timpul depunerii jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, m artorul ține mâna
dreaptă pe cruce sau pe Biblie.
(5) În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este următorul: "Mă
oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.”
(6) Dispozițiile alin. (1 ) – (5) se aplică în mod corespunzător în procedura audierii anticipate, în fața
judecătorului de drepturi și libertăți.
Modul de audiere a martorului
(1) Fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori.
(2) Martorul este lăs at să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt
pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.
(3) Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte
circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru
aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.
Consemnarea declarațiilor
(1) Consemnarea declarațiilor se fa ce potrivit dispozițiilor art. 110 , care se aplică în mod
corespunzător.
52 (2) În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau
audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martoru l solicită expres
aceasta și înregistrarea este posibilă.
Cazurile speciale de audiere a martorului
(1) Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a
tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantu lui instituției căreia îi este încredințat minorul spre
creștere și educare.
(2) Dacă persoanele arătate la alin. (1) nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat,
persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există
suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența
unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de
organul judiciar.
(3) Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanța
dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog.
(4) Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihic e
a acestuia.
(5) Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile
prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d), dar i se atrage atenția să spună adevărul.
(6) Abrogat
(7) Abrogat
M1.U 5.5. Procedee probatori
Protecția martorilor
& 1. Protecția martorilor amenințați
Martorul amenințat
În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală,
libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a un ui membru de familie al
acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor
judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor
amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute la art. 126 sau
127, după caz.
Măsurile de protecție dispuse în cursul urmăririi penale
(1) În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat,
procurorul dispune aplicarea uneia sau a ma i multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe
temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia
în cursul deplasărilor;
c) protec ția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va
semna declarația sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci c ând celelalte măsuri nu
sunt suficiente.
(2) Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu sau la cererea
martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal.
(3) În cazul aplicării măsurilor de protecție prev ăzute la alin. (1) lit. c) și d),
declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind
consemnate într -un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală,
53 judecătorul de drepturi și libertăț i, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții
de confidențialitate.
(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea
măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de
confidenț ialitate.
(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile
care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță
motivată, încetarea acestora.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se mențin pe tot parcursul procesului penal dacă
starea de pericol nu a încetat.
(7) Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară,
judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune m ăsurile
de protecție prevăzute la art. 127. Dispozițiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.
(8) Măsurile de protecție prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se comunică autorității
desemnate cu punerea în executare a măsurii.
Măsurile de prote cție dispuse în cursul judecății
În cursul judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, instanța
dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe
temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia
în cursul deplasărilor;
c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;
d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin
intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci
când celelalte măsuri nu sunt suficiente;
e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudo nim sub
care acesta va depune mărturie.
Dispunerea măsurii protecției martorului în cursul judecății
(1) Instanța dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu, la cererea
procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.
(2) Propunerea formulată de procuror cuprinde:
a) numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se
dorește dispunerea măsurii de protecție;
b) motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii .
(3) Atunci când cererea este formulată de celelalte persoane prevăzute la alin. (1),
instanța poate dispune ca procurorul să efectueze de urgență verificări cu privire la temeinicia
cererii de protecție.
(4) Cererea se soluționează în camera de c onsiliu, fără participarea persoanei care a
formulat cererea.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Instanța se pronunță prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac.
(7) Încheierea prin care se dispune măsura de pr otecție se păstrează în condiții de
confidențialitate. Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a
hotărârii, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale.
(8) Măsurile de protecție prevăzute la art. 127 lit. a) și b) se comun ică autorității
desemnate de lege cu punerea în executare a măsurilor.
54 Audierea martorului protejat
(1) În situațiile prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d), audierea
martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor au diovideo, fără ca martorul să fie
prezent fizic în locul unde se află organul judiciar.
(2) Abrogat
(3) Subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora pot adresa întrebări
martorului audiat în condițiile alin. (1). Organul judiciar r espinge întrebările care ar putea
conduce la identificarea martorului.
(4) Declarația martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video și
audio și se redă integral în formă scrisă.
(5) În cursul urmăririi penale declarația se semnea ză de organul de urmărire penală
ori, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la
audierea martorului și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi
semnată și de acesta și va fi păstr ată în dosarul depus la parchet, într -un loc special, în condiții
de confidențialitate.
(6) În cursul judecății, declarația martorului se semnează de președintele
completului de judecată.
(7) Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorul ui, în original, sigilat cu
sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s -a făcut declarația, se
păstrează în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrările efectuate în
cursul urmăririi penale este înai ntat la terminarea urmăririi penale instanței competente,
împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții privind confidențialitatea.
& 2. Protecția martorilor vulnerabili
Martorul vulnerabil
(1) Procurorul sau, după caz, ins tanța poate decide acordarea statutului de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare
a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
(2) Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot
dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) și d) sau, după caz, art. 127
lit. b) – e), care se aplică în mod corespunzător. Distorsionarea vocii și a imaginii nu este
obligatorie.
(3) Dispozițiile art. 126 și 128 se aplică în mod corespunzător.
Confruntarea
Confruntarea
(1) Când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în
aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea
cauzei.
(2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în
privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.
(3) Organul de u rmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca
persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări.
(4) Întrebările și răspunsurile se consemnează într -un proces -verbal.
Identificarea persoanelor și a obiectelor
55
Scopul și obiectul măsurii
(1) Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în
scopul clarificării împrejurărilor cauzei.
(2) Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de
organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății.
Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
(1) După dispunerea măsurii și înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care
face identificarea trebuie audiată cu p rivire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl
identifice.
(2) Audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale
obiectului, precum și a împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea
este întreba tă dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeași
persoană sau același obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i -au fost indicate ori
descrise anterior.
Identificarea persoanelor
(1) Persoana care u rmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4 – 6
persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face
identificarea.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în situația
identif icării persoanelor după fotografii.
(3) Identificarea se desfășoară astfel încât persoanele care urmează să fie
identificate să nu o vadă pe cea care le identifică.
(4) Desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile
persoanei care face identificarea sunt consemnate într -un proces -verbal.
(5) Procesul -verbal trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 135
alin. (2), numele, prenumele și adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de
identific are sau ale căror fotografii au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele
și prenumele persoanei identificate, precum și ordonanța sau încheierea prin care s -a dispus
efectuarea identificării de persoane.
(6) În cursul urmăririi penale, în situația în care organul de urmărire penală
consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. Înregistrarea
identificării este anexată procesului -verbal ca parte integrantă a acestuia și poate fi folosită ca
mijloc de probă.
Identificarea obiectelor
(1) Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în
legătură cu săvârșirea unei infracțiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce
persoana care face identificarea le -a descris în pr ealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse
pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află
obiectele.
(2) Desfășurarea activității de identificare a obiectelor, precum și declarațiile
persoanei care fac e identificarea sunt consemnate într -un proces -verbal ce trebuie să cuprindă
mențiuni cu privire la: ordonanța sau încheierea prin care s -a dispus măsura, locul unde a fost
încheiat, data, ora la care a început și ora la care s -a terminat activitatea, cu m enționarea
oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care
acestea participă, numele și prenumele persoanei care face identificarea, descrierea
amănunțită a obiectelor identificate.
56 (3) În cursul urmăririi pe nale, în situația în care organul de urmărire consideră
necesar, activitatea de identificare și declarația persoanei care face identificarea sunt
înregistrate audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului -verbal ca parte
integrantă a aces tuia și poate fi folosită ca mijloc de probă.
Alte identificări
Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepției
senzoriale se dispune și se efectuează cu respectarea procedurii prevăzute la art. 134.
Pluralita tea de identificări
(1) În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeași persoană
sau același obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată
comunicarea între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze.
(2) Dacă aceeași persoană urmează să participe la mai multe proceduri de
identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca
persoana supusă identificării să fie situată între persoane di ferite de cele ce au participat la
procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte
diferite de cele utilizate anterior.
Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Dispoziții generale
(1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice dest inate
publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii
speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comun icații electronice destinate
publicului.
(2) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege
interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin
telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
(3) Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într -un sistem
informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin
intermediul unor programe specializate ori pr in intermediul unei rețele, în scopul de a
identifica probe.
(4) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automa tă a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
57 (5) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau
concepte sub o formă adecvată prelucrării într -un sistem informatic, inclusiv un program
capabil să determine executare a unei funcții de către un sistem informatic.
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea
persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale
acestora.
(7) Prin loca lizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor
dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.
(8) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace
fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt
mijloc.
(9) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se
înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al
altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de
credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la
altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la
tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
(10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege
folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și
informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
(11) Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei
fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea d e tranzacții,
operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se
bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea
de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea
organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă.
(12) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin
care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința
cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub
supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei
infracțiuni sau al ide ntificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
(13) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele
prevăzute la alin. (1) lit. a) – e).
Supravegherea tehnică
(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci
când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce
urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune
dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor
sau a unor bunuri de valoare.
(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității
naționale prevăzute de Codu l penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de
trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a
banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată
electron ică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală,
58 în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție,
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene , al infracțiunilor care se
săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol , efectuate de părți sau de alte
persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe
care le -au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt
interzise de lege.
(4) Raportu l dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate
forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori
pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau
după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile
dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi
folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror.
Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când
apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
(1) Suprav egherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de
cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la insta nța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a formulat cererea.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de
supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a
persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a
datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru
care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii
supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele
de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a ac tiva sau a dezactiva
mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice,
motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze
dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.
(3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează
în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este
obligatorie.
(4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și
libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de
supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.
(5) Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul tr ebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviințate;
e) perioada și scopul pentru ca re s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de
identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a
elementelor de iden tificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a
oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
59 h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private ,
mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații
private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru
executarea măsurii supravegherii tehnice;
i) semnătura judecător ului și ștampila instanței.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol,
dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încu viințare a măsurii supravegherii tehnice.
(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra
măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
(8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate f i formulată numai dacă
au apărut ori s -au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării
cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.
(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solici ta judecătorului
autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de
comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura
infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozi țiile alin. (1) – (8) se aplică în mod
corespunzător.
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
(1) Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de
supraveghere tehnică atunci când:
a) există ur gență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art.
140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea
probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau me mbrilor
familiilor acestora; și
b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2).
(2) Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică
trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5) .
(3) Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la
expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care
a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces -verbal de
redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efe ctuate și dosarul cauzei.
(4) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost
îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de
procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.
(5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic,
procurorul poate dispune, prin ordonanță:
a) realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice;
b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul
informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure
integritatea informațiilor conținute de acestea.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost
respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror și dispune
distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și
întocmește un p roces -verbal în acest sens.
60 (7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita
judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii supravegherii tehnice în condițiile art. 140.
(8) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra
măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta
să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției
ori de alte organe specializate ale statului.
(2) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii
de comunicații elect ronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii
financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute
la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mand atului de
supraveghere tehnică.
(3) Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de
supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii
penale.
(4) Procurorul are obligația de a î nceta imediat supravegherea tehnică înainte de
expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura,
informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă
cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile
privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin.
(2).
(6) Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează
obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu
sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în l ocuri
speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori
completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși
o parte dintre acestea privesc fapta ce formează ob iectul cercetării. După un an de la
soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un
proces -verbal în acest sens.
Semnătura electronică.
(1) Orice persoană autorizată care realizează activități de supra veghere tehnică, în
baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din
activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un
certificat calificat eliberat de un furnizor d e servicii de certificare acreditat.
(2) Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de
supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise,
utilizând și o semnătură electronică extin să bazată pe un certificat calificat eliberat de un
furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei
autorizate, aceasta asumându -și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor
transmis e.
(3) Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de
supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor
primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utiliz ând o semnătură
electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de
certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
61 (4) Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde
potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.
Consemnarea activităților de supraveghere tehnică
(1) Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces -verbal pentru
fiecare activitate de supraveg here tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităților
efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori
localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul
activită ților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt
cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început
activitatea de supraveghere și data și ora la care s -a încheiat.
(2) La procesul -verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține
rezultatul activităților de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se
păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la di spoziția
instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține
activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele -verbale se păstrează la grefa
instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția e xclusivă a judecătorului sau
completului învestit cu soluționarea cauzei.
(21) Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a
datelor informatice care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică are
posibilita tea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original și, după efectuarea
copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată
pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certifica re acreditat și care
permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându -și astfel
responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.
(3) Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într -o altă limbă decât cea
română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a
păstra confidențialitatea.
(4) Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care
privesc fapta ce formează obiectul cercetării o ri contribuie la identificarea ori localizarea
persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într -un proces –
verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor
telefonice, datele de ident ificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele
persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri
sau comunicări. Procesul -verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
(5) După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de
drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.
Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
(1) Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru mo tive temeinic
justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea
motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139,
fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea
părților, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
(3) Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană
și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere
video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.
Informarea persoanei supravegheate
62 (1) Dup ă încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris,
în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică
ce a fost luată în privința sa.
(2) După momentul informării, persoana supraveghe ată are dreptul de a lua
cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor -verbale în care sunt consemnate activitățile de
supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere,
ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conv ersațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate
din activitatea de supraveghere tehnică.
(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării
informării scrise prevăzute la alin. (1).
(4) Procurorul poate să amâne motivat ef ectuarea informării sau a prezentării
suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor -verbale
de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în c auză;
b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor
acestora;
c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la
terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
(1) Dacă în cauză s -a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost
formulată plângere în termenul legal prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă,
procurorul înștiințează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi și libertăți.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a
copiei certificate a a cestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat,
cu asigurarea confidențialității.
(3) Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, d e achitare ori încetare a procesului
penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată
cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.
Reținerea, predarea și per cheziționarea trimiterilor poștale
(1) Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza
în primă instanță sau de la instan ța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire
la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, incul pat
sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri
de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea une i
infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce
urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune
dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor
sau a unor bunuri de valoare.
(2) Este interzisă reținerea, predarea și perchezi ționarea corespondenței sau a
trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau
63 orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul
săvârșește sau pregătește s ăvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(3) Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.
(4) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de reținere, predare și
percheziționare a trimiterilo r poștale în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere
substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în
pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin.
(1) și (2), procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la
alin. (1). Dispozițiile art. 141 alin. (2) – (8) se aplică în mod corespunzător.
(5) Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care
efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea
procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul
dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror .
(6) Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și percheziționate care
nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
(7) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10
zile, în scris, pe f iecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa.
După momentul informării, persoana ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au
fost ridicate și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectu ate.
(8) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.
(9) Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a
colaboratorilor
(1) Autorizarea f olosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de
procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum
60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracț iuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale,
precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de
terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de
libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate
infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicare electronică ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 7 ani sau mai mare o ri există o suspiciune rezonabilă că o persoană este
implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce
urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului
nu ar putea fi obținute în alt mod sau obțin erea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, prin ordon anță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin.
(2):
a) indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le
desfășoare;
64 b) perioada pentru care s -a autorizat măsura;
c) identitatea a tribuită investigatorului sub acoperire.
(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub
acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și
video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de
supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare.
În cazul investigării infracțiu nilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism pot
fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care
desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.
(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise
potrivit alin. (1) – (3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces -verbal.
(6) În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea
autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigato rului sub
acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate.
Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu
constituie infracțiune.
(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în
aceleași condiții ca și martorii amenințați.
(9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în
care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare pr elungire neputând depăși 60 de
zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși
un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de
droguri, trafic de arme, t rafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum și
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
(10) În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1),
iar folosirea investigatorul ui sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau
informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate
decât cea reală.
Dispozițiile alin. (2) – (3) și (5) – (9) se aplică în mod corespunzător.
Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor
(1) Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă
identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
(2) Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară
sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sub
acoperire ș i a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.
(3) Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de
familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de
violență, în legătu ră cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau
colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii.
Participarea autorizată la anumite activități
(1) Participarea autorizată la an umite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se
poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o
perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
65 a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârș irea unei
infracțiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în
cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunil or asimilate infracțiunilor de corupție și al
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există
o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură,
potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularități le cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce
urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune
dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru s iguranța persoanelor sau a
unor bunuri de valoare.
(2) Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de
cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art.
286 alin. (2):
a) indicarea activităților autorizate;
b) perioada pentru care s -a autorizat măsura;
c) persoana care desfășoară activitățile autorizate.
(3) Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un
investigator cu identita te reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.
(4) Desfășurarea activităților autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c)
nu constituie contravenție sau infracțiune.
(5) Punerea în executare a acestor măsuri se co nsemnează într -un proces -verbal care
conține: datele la care măsura a început și s -a încheiat, date cu privire la persoanele care au
desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s -a
autorizat de către jud ecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de
supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
(6) Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în
cadrul pro cesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați,
dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară
activitățile autorizate or ice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității
autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va
comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie
infracțiuni.
(8) Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic
justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire
neputând depăși 60 de zile.
(9) Durata totală a măsuri i, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate
depăși un an.
Livrarea supravegheată
(1) Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul
care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitare a instituțiilor sau organelor
competente.
(2) Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:
a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de
droguri, arme, obiecte furate, materiale explozi ve, nucleare, alte materiale radioactive, sume
66 de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii
de infracțiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia anc heta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
b) dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de
transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
(3) Livrarea supravegheată poate fi realizată în condițiile în care procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca autoritățile statelor
tranzitate:
a) să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a tran sportului ilegal sau suspect
și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;
b) să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent
de către autoritățile competente;
c) să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat
competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva
persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la
care se face referire la alin. (1).
(4) Dispozițiile alin. (3) nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care
România este parte are dispoziții contrare.
(5) Ordonanța procurorului trebuie să cuprindă: numele suspectului sau
inculpatului, dacă sunt cunoscute, dovezile di n care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce
urmează să intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul țării, modalitățile în care va fi
efectuată supravegherea. Procurorul trebuie să emită câte o ordonanță pentru fiecare livrare
supravegheată dispu să.
(6) Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliție sau de altă autoritate
competentă. Procurorul stabilește, coordonează și controlează modul de punere în aplicare a
livrării supravegheate.
(7) Punerea în aplicare a livrării supr avegheate nu constituie infracțiune.
(8) Organele prevăzute la alin. (6) au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării
supravegheate pe teritoriul României, un proces -verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe
care îl înaintează procurorulu i.
Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice
de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, și reținute de către aceș tia
(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de
drepturi și libertăți, pot solicita unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau
unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicul ui transmiterea datelor
reținute, în baza legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele
solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind
reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de or e cu privire
la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în
camera de consiliu.
(3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de
comunicații electronice destinat e publicului care colaborează cu organele de urmărire penală
au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.
67
Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane
(1) Procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecă torului de drepturi
și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația
financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a
altor situații financiare ale unei per soane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie
probe.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de
cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art.
286 alin. (2): instituția care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului
sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzut e la alin. (1), menționarea
obligației instituției de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.
(3) Instituția prevăzută la alin. (1) este obligată să pună de îndată la dispoziție datele
solicitate .
Conservarea datelor i nformatice
Conservarea datelor informatice
(1) Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a
inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune
conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul
informațional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic și care se află în
posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui
furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în cazul în care există
pericolul pierderii sau modificării acestora.
(2) Conservarea se di spune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de
cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanță care trebuie să cuprindă,
în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): furnizorii de rețele publice de comunicații
electr onice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia
cărora se află datele informatice ori care le au sub control, numele făptuitorului, suspectului
sau inculpatului, dacă este cunoscut, descrierea datelor ce trebuie conservate, motivarea
îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menționarea
obligației persoanei sau furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice ori
furnizorilor de servicii de comunicații electronice d estinate publicului de a conserva imediat
datele informatice indicate și de a le menține integritatea, în condiții de confidențialitate.
(3) Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de
procuror, o singură dată, pe o d urată de maximum 30 de zile.
(4) Ordonanța procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de rețele
publice de comunicații electronice ori furnizor de servicii de comunicații electronice destinate
publicului în posesia căruia se află datele pr evăzute la alin. (1) ori care le are sub control,
acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiții de confidențialitate.
(5) În cazul în care datele referitoare la traficul informațional se află în posesia mai
multor furnizori de rețele publice de comunicații electronice ori furnizori de servicii de
comunicații electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se
află datele informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispoziția organului de urmărire
penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori, în vederea cunoașterii tuturor
elementelor din lanțul de comunicare folosit.
68 (6) În termenul prevăzut la alin. (2) și (3), procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și
libertăți, să solicite unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor
de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate
potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri. Dispozițiile art. 170 alin. (21) – (25),
alin. (4) și (5) și ale art. 171 se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire
la solici tarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în
camera de consiliu.
(8) Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoștințeze, în
scris, persoanele față de care se efectuează urmărirea p enală și ale căror date au fost
conservate.
Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri
Dispoziții comune
(1) Percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul.
(2) Percheziția se efectuează cu respectarea demn ității, fără a constitui ingerință
disproporțională în viața privată.
Percheziția domiciliară
Cazurile și condițiile în care se poate dispune percheziția domiciliară
(1) Percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă
există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori
la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că
percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probe lor cu privire la această
infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului.
(2) Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce
aparține ori este folosit de o per soană fizică sau juridică.
Procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară
(1) Percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea
procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența
să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la
cererea procurorului, de către instanța învestită cu judecarea cauzei.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni
rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor
căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privi re
la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscrisurilor ce au
legătură cu o infracțiune;
c) indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care
se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe
cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
69 d) numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului
despre care se bănuiește că se af lă în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea
urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce
urmează a fi percheziționat.
(3) În cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost
transferate probe, date sau că persoanele căutate s -au ascuns în locuri învecinate, mandatul de
percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri. Continuarea efectuării
percheziției în această situație se încuviinț ează de către procuror.
(4) Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de
drepturi și libertăți.
(5) Cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se
soluționează, în termen de 24 de ore , în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea
procurorului este obligatorie.
(6) Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este
întemeiată, și încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție.
Întocmirea minutei este obligatorie.
(7) Încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mand atul de percheziție;
d) perioada pentru care s -a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a
locurilor învecinate acestui a;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se
efectuează percheziția, dacă este cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că
se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a
altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;
j) mențiunea că mand atul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
k) semnătura judecătorului și ștampila instanței.
(8) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 157, dispune, prin închei ere, respingerea cererii de
efectuare a percheziției domiciliare.
(9) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii
de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac.
(10) O n ouă cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare în același loc poate fi
formulată dacă au apărut ori s -au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la
momentul soluționării cererii anterioare de către judecător.
(11) În cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, instanța de judecată
poate dispune efectuarea unei percheziții în vederea punerii în executare a mandatului de
arestare preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în
locul unde se solicită efectuarea percheziției există mijloace materiale de probă ce au legătură
cu infracțiunea ce face obiectul cauzei. Dispozițiile alin. (2) – (8) și ale art. 157 se aplică în
mod corespunzător.
Efectuarea percheziției domiciliare
(1) Mandatul de percheziție se comunică procurorului, care ia măsuri pentru
executarea acestuia.
70 (2) Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit,
după caz, de lucrători operativi.
(3) Percheziția domiciliară nu p oate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora
20,00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze într -un
local deschis publicului la acea oră.
(4) În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricțion a libertatea de
mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează
percheziția, pe durata efectuării acesteia.
(5) Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o
copie a mandatului e mis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția,
reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu
capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă
este cazul, custodelui.
(6) În cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de
percheziție se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte
persoane cu capacitate deplină de exercițiu care s e află în sediu ori este angajat al persoanei
juridice respective.
(7) În cazul în care efectuarea percheziției este extinsă în locuințele învecinate în
condițiile art. 158 alin. (3), persoanele din aceste spații vor fi înștiințate cu privire la
extind erea efectuării percheziției.
(8) Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se solicită, înainte de începerea
percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziția nu se
mai efectuează dacă persoanele sau obiectele i ndicate în mandat sunt predate.
(9) Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se aduce la cunoștință că au dreptul ca
la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat,
începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la
momentul la care acest drept este comunicat, luându -se măsuri de conservare a locului ce
urmează a fi percheziționat. În cazuri excepționale, ce impun efectuarea percheziției de
urgență, sau în cazul î n care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte
de expirarea termenului de două ore.
(10) De asemenea, persoanei percheziționate i se va permite să fie asistată ori
reprezentată de o persoană de încredere.
(11) Când perso ana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă
la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și
percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent.
(12) Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă, prin
folosirea forței, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s -ar putea găsi obiectele,
înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu
este prezent sau nu dorește să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele
judiciare ce efectuează percheziția trebuie să evite daunele nejustificate.
(13) Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și
înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele
sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există
suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșir ea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se
pune în mișcare din oficiu se ridică întotdeauna.
(14) În mod excepțional, percheziția poate începe fără înmânarea copiei mandatului
de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei s au a obiectelor, precum și
fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei
persoane de încredere, în următoarele cazuri:
71 a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau
distrug erea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se
află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există susp iciunea că persoana căutată s -ar putea sustrage procedurii.
(15) În cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află
nicio persoană, aceasta se efectuează în prezența unui martor asistent.
(16) În cazurile prevăzute la al in. (14) și (15), copia mandatului de percheziție se
înmânează de îndată ce este posibil.
(17) Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat
și proporțional, pentru a pătrunde într -un domiciliu:
a) dacă există moti ve temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de
violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările
organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
(18) Este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte
procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face
percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în car e se desfășoară, în
aceeași cauză, simultan mai multe percheziții.
(19) Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele
găsite pe parcursul percheziționării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo.
(20) Înregistr area audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului –
verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.
Identificarea și păstrarea obiectelor
(1) După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care s unt
ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre
neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.
(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii
se împa chetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
(3) Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a
unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are
obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire
penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal.
(4) Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigileaz ă. Una dintre probe
se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art.
159 alin. (11).
Procesul -verbal de percheziție
(1) Activitățile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției sunt consemnate într-un
proces -verbal.
(2) Procesul -verbal trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
b) numărul și data mandatului de percheziție;
c) locul unde este încheiat;
d) data și ora la care a început și ora la care s -a terminat efectuarea percheziției, cu
menționarea oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor ce au fost prezente la
efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora;
72 f) efectuarea inf ormării persoanei la care se va efectua percheziția cu privire la
dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție;
g) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau
urmele infracțiunii au fost descop erite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită,
pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau
inculpatul a fost prins;
h) obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectua rea percheziției,
precum și mențiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile specia le.
(3) Procesul -verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de ce l care îl încheie,
de persoana la care s -a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și
de persoanele arătate la alin. (2) lit. e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză
să semneze, se face mențiune despre aceast a, precum și despre motivele imposibilității sau
refuzului de a semna.
(4) O copie de pe procesul -verbal se lasă persoanei la care s -a făcut percheziția sau
de la care s -au ridicat obiectele și înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159
alin. (5) sau (6) care au participat la percheziție.
Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
(1) Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate
la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvâ rșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate.
(2) Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi
fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar.
(3) Mijloacele mate riale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de
instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.
(4) Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu
excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii.
(5) Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în
condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei
căreia îi a parțin, în afară de cazul când prin această restituire s -ar putea stânjeni aflarea
adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei
căreia i -au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluți onarea
definitivă a cauzei.
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea prevăzute la art.
252 alin. (2) și dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit preve derilor art.
252.
Dispoziții speciale privind perchezițiile efectuate la o autoritate publică,
instituție publică sau la alte persoane juridice de drept public
Percheziția la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice d e
drept public se efectuează potrivit prevederilor prezentei secțiuni, după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului de percheziție
reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept publi c;
b) percheziția se efectuează în prezența reprezentantului autorității, instituției sau
persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu;
c) o copie de pe procesul -verbal de percheziție se lasă reprezenta ntului autorității,
instituției sau persoanei juridice de drept public.
73 Alte forme de percheziție
Cazurile și condițiile în care se efectuează percheziția corporală
(1) Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a
cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o
persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției.
(2) În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții
corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă
importanță pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu
atribuții în asigurarea ordinii și securității publi ce procedează la efectuarea acesteia.
Efectuarea percheziției corporale
(1) Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția să fie efectuată cu
respectarea demnității umane.
(2) Percheziția se efectuează de o persoană de același sex cu pe rsoana
percheziționată.
(3) Înainte de începerea percheziției, persoanei percheziționate i se solicită predarea
de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează
percheziția, cu excepția cazului când se conside ră util să se procedeze la aceasta, pentru
căutarea altor obiecte sau urme.
(4) Procesul -verbal de percheziție trebuie să cuprindă:
a) numele și prenumele persoanei percheziționate;
b) numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat pe rcheziția;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
d) locul unde este încheiat;
e) data și ora la care a început și ora la care s -a terminat efectuarea percheziției, cu
menționarea oricărei întreruperi intervenite;
f) descri erea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau
urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită,
pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care sus pectul sau
inculpatul a fost găsit.
(5) Procesul -verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl
încheie și de persoana percheziționată. Dacă persoana percheziționată nu poate sau refuză să
semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau
refuzului de a semna.
(6) O copie a procesului -verbal se lasă persoanei percheziționate.
(7) Dispozițiile art. 162 se aplică în mod corespunzător.
Percheziția unui vehicul
(1) Percheziția unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui
vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
(2) Percheziția unui vehicul se efectuează în condițiile prevăzute la art. 165 alin. (2).
(3) Prevederile art. 16 2, 165 și 166 se aplică în mod corespunzător.
Percheziția informatică
(1) Prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelo r
stocate într -un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin
intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea
informațiilor conținute de acestea.
74 (2) În cursul urmăririi penale , judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia
i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziții
informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea și strângerea probelor
este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de sto care a datelor
informatice.
(3) Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării
percheziției informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți.
(4) Cererea se soluționează în camera de consil iu, fără citarea părților. Participarea
procurorului este obligatorie.
(5) Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este
întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției informatice și emite de îndată mandatul de
perch eziție.
(6) Încheierea instanței trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul;
d) perioada pentru care s -a emis mandatul și în cadrul cărei a trebuie efectuată
activitatea dispusă;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a fi
percheziționat, precum și numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
g) semnătura judecătorului și ștampila instanței.
(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii
de încuviințare a efectuării percheziției informatice nu este supusă căilor de atac.
(8) În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziției unui sistem informatic sau a
unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt
cuprinse într -un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice și sunt
accesibil e din sistemul sau suportul inițial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea
datelor informatice identificate și va solicita de urgență completarea mandatului, dispozițiile
alin. (1) – (7) aplicându -se în mod corespunzător.
(9) În vederea ex ecutării percheziției dispuse, pentru asigurarea integrității datelor
informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.
(10) Dacă ridicarea obiectelor care conțin datele informatice prevăzute la alin. (1) ar
afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, procurorul poate
dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace
tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de
acestea.
(11) Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice se efectuează în prezența suspectului ori a inculpatului, dispozițiile art. 159 alin.
(10) și (11) aplicându -se în mod corespunzător.
(12) Percheziția în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor
informatice se efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau
din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală.
(13) Procesul -verbal de percheziție informatică trebuie să cuprindă:
a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de
stocare a datelor informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
b) numele persoanei care a efectuat percheziția;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziției;
75 d) descrierea și enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a
datelor informatice față de care s -a dispus percheziția;
e) descrierea și enumerarea activităților desfășurate;
f) descrierea și enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziției;
g) semnătura sau ștampila persoanei care a efectuat percheziția;
h) semnătura persoanelor prezente la ef ectuarea percheziției.
(14) Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziția informatică să
fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează
percheziția să devină, în mod nejustificat, publ ice.
(15) Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condițiile legii.
(16) În cursul judecății, percheziția informatică se dispune de către instanță, din
oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a persoanei vătăma te, în cazurile prevăzute la
alin. (2). Mandatul de efectuare a percheziției informatice dispuse de instanță se comunică
procurorului, care procedează potrivit alin. (8) – (15).
Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele
și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice
(1) În cazul în care există o su spiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi
ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune
persoanei fiz ice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de
dovadă.
(2) De asemenea, în condițiile alin. (1), organul de urmărire penală sau instanța de
judecată poate dispune ca:
a) orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite
date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într -un sistem
informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice;
b) orice furnizor de rețele publice de comunicații elec tronice sau furnizor de servicii
de comunicații electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la
abonați, utilizatori și la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât
conținutul comunicațiilor și decâ t cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j).
(21) Persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului, au posibilitatea să asigur e semnarea datelor solicitate în baza alin. (2), utilizând o
semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de
servicii de certificare acreditat.
(22) Orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza alin. (2) are
posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe
un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite
identificarea neambiguă a persoanei autori zate, aceasta asumându -și astfel responsabilitatea în
ceea ce privește integritatea datelor transmise.
(23) Orice persoană autorizată care primește date solicitate în baza alin. (2) are
posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certi fice această integritate prin
semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat
76 eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea
neambiguă a persoanei autorizate.
(24) Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde
potrivit legii pentru integritatea și securitatea acestor date.
(25) Aplicarea prevederilor alin. (21) – (24) se face cu respectarea procedurilor
stabilite prin normele metodol ogice de aplicare a prezentei legi.
(3) Abrogat
(4) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuie să
cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce este
obligată să predea obiectul, îns crisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului
sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie
predate.
(5) Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie
a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia.
(6) Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidențial,
prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea s ecretului ori a
confidențialității.
Ridicarea silită de obiecte și înscrisuri
(1) Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire
penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În
cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică
procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală.
(2) Împotriva măsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a modul ui de aducere la
îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Dispozițiile art.
250 se aplică în mod corespunzător.
Expertiza și constatarea
Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
(1) Efectuarea un ei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau
evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză
este necesară și opinia unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la c erere sau din oficiu, de către
organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către
instanță, prin încheiere motivată.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor
și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
(4) Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de
specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate , în condițiile
legii.
(5) Expertiza și examinarea medico -legală se efectuează în cadrul instituțiilor
medico -legale.
(6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se
dispune efectuarea expertizei trebuie să indice f aptele sau împrejurările pe care expertul
trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă,
termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.
(7) În domeniile st rict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare
anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire
penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau
77 în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(8) La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la
solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.
(9) Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei con statări.
(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul
organelor judiciare sau din afara acestora.
(11) Certificatul medico -legal are valoarea unui raport de constatare.
(12) După finalizarea raportului de c onstatare, când organul judiciar apreciază că
este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate,
se dispune efectuarea unei expertize.
Numirea expertului
(1) Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin
încheierea instanței.
(2) Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur
expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare
cunoștințe specializate din dis cipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți
experți.
(3) Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico -legală, de un
institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de
către a cea instituție, potrivit legii.
(4) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea
expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă
de instanță, procurorul poate solici ta ca un expert recomandat de acesta să participe la
efectuarea expertizei.
(5) Expertul, instituția medico -legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la
cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiș tilor de
la alte instituții sau avizul acestora.
(6) Instituția medico -legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică
organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
Incompatibilitatea expertului
(1) Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.
64 nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea
judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivu l de
incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
(2) Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeași
cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de părți sau de procuror.
(3) Abrogat .
(4) Dispozițiile art. 66 – 68 se aplică în mod corespunzător.
Drepturile și obligațiile expertului
(1) Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive
pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.
(2) Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei.
78 (3) Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea
expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce tre buie evaluate.
(4) Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu
încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.
(5) Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea
efectuări i expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le -a suportat pentru
efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție
de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de
către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico -legală ori institutul sau
laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea
specială.
(6) Expertul poate benefic ia și de măsuri de protecție, în condițiile prevăzute la art.
125.
(7) Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a
instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a -și întocmi raportul de expertiză cu
respectarea termenului -limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în
încheierea instanței. Termenul -limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea
expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată s ă fie mai mare de 6
luni.
(8) Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei
amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o
efectueze pentru prejudiciile cauzate.
Înlocuirea expertului
(1) Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează
raportul de expertiză până la termenul fixat.
(2) Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau
prin încheiere de către instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului
profesional de care aparține acesta.
(3) Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declarația sa de abținere
sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau
finaliza expertiza.
(4) Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută la art. 283 alin. (4), să pună
de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, precum și
observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale.
Procedura efectuării expertizei
(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea
unei expertize, fixează un termen la care sunt ch emate părțile, subiecții procesuali principali,
precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat.
(2) La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților
procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și întrebări le la care expertul trebuie să
răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și
că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului
obiectele pe care urmează să le analizeze.
(3) Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul
expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie
imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluat e, în conformitate cu regulile științei și
expertizei profesionale.
79 (4) Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară
numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea
expertizei.
(5) După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali
principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere
expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încuno ștințându -l totodată dacă la
efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.
(6) Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico -legală, de
un laborator de expertiză criminalistică sau de oric e institut de specialitate, sunt aplicabile
dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar.
Raportul de expertiză
(1) După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia
expertului sunt consemnate într -un raport.
(2) Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile
separate se motivează în același raport.
(3) Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuare a
expertizei.
(4) Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s -a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la
aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele și echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.
(5) În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților
procesuali principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privir e la întocmirea
raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului.
Audierea expertului
(1) În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de
urmărire penală sau de instanță, la cererea procu rorului, a părților, a subiecților procesuali
principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru
lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.
(2) Dacă expertiza a fost efectuată de o instituție medico -legală, institut sau
laborator de specialitate, instituția va desemna un expert, dintre persoanele care au participat
la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de
instanță.
(3) Audierea expertului se efectue ază potrivit dispozițiilor privitoare la audierea
martorilor.
Suplimentul de expertiză
(1) Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu,
că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea
expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu
80 este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un
alt expert.
(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico -legale, unui institut
sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției
respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.
Efectuarea unei noi expertize
(1) Organ ul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize
atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între
conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot
fi înlăturate prin audierea expertului.
(2) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea
unei noi expertize de către o instituție medico -legală, aceasta este efectuată de o comisie, în
condițiile legii.
Obiect ul constatării și raportul de constatare
(1) Organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării,
întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată
lucrarea.
(2) Raportul de consta tare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a
metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.
Lămuririle cerute la institutul de emisiune
În cazurile privitoare la infracțiunea de falsificare de mon edă ori de alte valori,
organul de urmărire penală sau instanța poate cere lămuriri institutului de emisiune.
Prezentarea scriptelor de comparație
(1) În cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală
sau instanța de judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparație.
(2) Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a
le elibera.
(3) Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanța îi
pune în vedere să le prezinte.
(4) Scriptele se introduc într -un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire
penală sau de președintele completului de judecată și se semnează de acela care le prezintă.
(5) Organul de urmărire penală ori instanța poate solicita suspectului sau
inculpatului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare.
(6) Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face mențiune în procesul -verbal.
Refuzul de a se conforma solicitării organului de urmă rire penală sau instanței nu poate fi
interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Expertiza medico -legală psihiatrică
(1) În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul
uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când
organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori
inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune
efectuarea unei expertize medico -legale psihiatrice, stabilindu -se totodată termenul de
prezentare în vederea examinării.
(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituției medico -legale de către o comisie,
constituită potrivit legii.
81 (3) Expertiza medico -legală psihiatrică se efectuează după obținerea
consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența
unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența
ocrotitorului lega l.
(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale
efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico -legală
psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și
libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico –
legală psihiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4) – (9) se aplică în mod corespunzător.
(5) În cazul în care consideră că este necesară o examina re complexă, ce necesită
internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într -o instituție sanitară de specialitate, iar
acesta refuză internarea, comisia medico -legală sesizează organul de urmărire penală sau
instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
(6) În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei
medico -legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării
nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
(7) Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să
cuprindă, după caz, mențiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală,
încadrarea juridică, denumirea infracțiunii; faptele și împrejurările din care rezultă îndoiala
asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico -legale
psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, mot ivarea
necesității luării măsurii internării și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit.
Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți.
(8) Judecătorul de drepturi și libertăți fixează ziua și ora de s oluționare a propunerii
de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligația
de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului,
precum și avocatului suspectului sau i nculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a
studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror.
(9) Soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai
în prezența suspectului sau inculpatului, în afară d e cazul când acesta este dispărut, se
sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate
nu se poate prezenta.
(10) Participarea procurorului și a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului
ori inculpatului este obligatorie.
(11) În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului
trebuie să cuprindă:
a) datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;
b) descrierea faptei de care este acuzat suspectu l sau inculpatul, încadrarea juridică
și denumirea infracțiunii;
c) faptele și împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului
sau inculpatului;
d) motivarea necesității luării măsurii internării nevoluntare în vederea e fectuării
expertizei medico -legale psihiatrice și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit;
e) durata măsurii internării.
(12) După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, de
îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării, încheindu -se în acest sens un proces –
verbal.
82 (13) După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de
deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deținere
despre măs ura internării și dispune transferul arestatului într -o secție de psihiatrie a unui
penitenciar -spital.
(14) Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți se poate face
contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ie rarhic superioară de către
suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. Contestația
împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.
(15) Contestația formulată de suspect sau inculpa t împotriva încheierii prin care s -a
dispus internarea nevoluntară se soluționează în termen de 3 zile de la data înregistrării
acesteia și nu este suspensivă de executare.
(16) În vederea soluționării contestației formulate de procuror, judecătorul de la
instanța ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea
avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(17) În vederea soluționării contestației formulate de suspect sau de inc ulpat,
judecătorul de la instanța ierarhic superioară comunică acestuia și procurorului data stabilită
pentru judecarea contestației și le acordă posibilitatea de a depune observații scrise până la
acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezența su spectului sau inculpatului,
participarea procurorului și formularea de concluzii orale de către aceștia sunt necesare pentru
justa soluționare a contestației.
(18) În cazul admiterii contestației formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de
la ins tanța ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare și externarea, dacă
este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deținut sau arestat
chiar și în altă cauză.
(19) Dosarul cauzei se restituie procurorul ui în termen de 24 de ore de la
soluționarea contestației. Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este atacată
cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea
termenului de contestație.
(20) În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se
prezintă în vederea examinării la comisia medico -legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la
cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265.
(21) Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanță în cursul judecății la
propunerea comisiei medico -legale psihiatrice. Dispozițiile alin. (6) – (19) se aplică în mod
corespunzător.
(22) Imediat după luarea măsurii internării nevo luntare sau în cazul schimbării
ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele
completului de judecată care a dispus măsura încunoștințează despre aceasta și despre locul
internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de
acesta, precum și instituția medico -legală care efectuează expertiza, încheindu -se în acest sens
un proces -verbal. Instituția de specialitate are obligația de a informa organele judiciare despr e
schimbarea locului internării.
(23) Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de
procuror prin intermediul organelor de poliție.
(24) În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătoru l
de drepturi și libertăți sau instanța ce a dispus măsura internării într -o instituție de specialitate
în vederea efectuării expertizei medico -legale psihiatrice informează, de îndată, administrația
locului de deținere sau arestare despre măsura dispusă.
(25) Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico -legale
psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de
expertiză medico -legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instan ța asupra
83 necesității prelungirii măsurii internării cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia.
Sesizarea trebuie să conțină descrierea activităților efectuate, motivele pentru care examinarea
nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinări le ce urmează a fi efectuate, precizarea
perioadei pentru care este necesară prelungirea. Dispozițiile alin. (6) – (24) se aplică în mod
corespunzător.
(26) În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată
că aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico -legală psihiatrică sau persoana
internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea se soluționează de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procuroru lui, după
audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunțată de
judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță nu este supusă niciunei căi de atac.
(27) Dacă în cursul efectuării expertizei medico -legale psihiat rice se constată că
sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico -legală psihiatrică
sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranță a internării medicale
provizorii.
(28) Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într -o instituție de
specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în
condițiile art. 72 din Codul penal.
Autopsia medico -legală
(1) Autopsia medico -legală se dispune de căt re organul de urmărire penală sau de
către instanța de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi
violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a
fost cauzat direct sau indirect printr -o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni.
În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea
cadavrului prin autopsie.
(2) Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico -legale dacă
decesul s -a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației
Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui
deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omu lui, a aplicării torturii sau a oricărui
tratament inuman.
(3) Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico -legală,
organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist.
(4) Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico -legale, potrivit legii speciale.
(5) La efectuarea autopsiei medico -legale pot fi cooptați și specialiști din alte
domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu
excepția medicului care a tratat persoana decedată.
(6) Cu ocazia efectuării autopsiei medico -legale pot fi utilizate orice metode legale
pentru stabilirea identității, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii
profilului genetic judic iar.
(7) Organul de urmărire penală trebuie să încunoștințeze un membru de familie
despre data autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să
asiste la efectuarea autopsiei.
(8) Medicul legist care a efectuat autop sia întocmește un raport de expertiză, care
cuprinde constatările și concluziile sale cu privire la:
a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu
este cunoscută;
b) felul morții;
c) cauza medicală a morții ;
84 d) existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura
agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;
e) rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice
prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite;
f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
g) data probabilă a morții;
h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii
morții.
Exhumarea
(1) Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanța de judecată în
vederea stabilirii felului și cauzei morții, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea
oricăror elemente necesare soluționării cauzei.
(2) Exhumare a se face în prezența organului de urmărire penală.
(3) Dispozițiile art. 185 alin. (4) – (8) se aplică în mod corespunzător.
Autopsia medico -legală a fetusului sau a nou -născutului
(1) Autopsia medico -legală a unui fetus se dispune pentru a s e stabili vârsta
intrauterină, capacitatea de supraviețuire extrauterină, felul și cauza morții, precum și pentru
stabilirea filiației, când este cazul.
(2) Autopsia medico -legală a unui nou -născut se dispune pentru a se stabili dacă
copilul a fost năs cut viu, viabilitatea, durata supraviețuirii extrauterine, felul și cauza medicală
a morții, data morții, dacă i s -au acordat îngrijiri medicale după naștere, precum și pentru
stabilirea filiației, când este cazul.
Expertiza toxicologică
(1) În ca zul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicații, se
dispune efectuarea unei expertize toxicologice.
(2) Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația sunt trimise
instituției medico -legale sau unei alte instit uții specializate.
(3) Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire
la tipul substanței toxice, cantitatea, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale
substanței descoperite, cât și alte elemente car e să ajute la stabilirea adevărului.
Examinarea medico -legală a persoanei
(1) Examinarea medico -legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a
consecințelor unei infracțiuni se efectuează conform legii speciale.
(2) Medicul legist care a efectuat examinarea medico -legală întocmește un certificat
medico -legal sau, după caz, un raport de expertiză.
(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr -o examinare
fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată
în baza documentației medicale puse la dispoziția expertului.
(4) Raportul de expertiză sau certificatul medico -legal trebuie să cuprindă:
descrierea leziunilor traumatice, precum și opinia expertului cu pri vire la natura și gravitatea
leziunilor, mecanismul și data producerii acestora, urmările pe care acestea le -au produs.
Examinarea fizică
(1) Examinarea fizică a unei persoane presupune examinarea externă și internă a
corpului acesteia, precum și prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală
85 trebuie să solicite, în prealabil, consimțământul scris al persoanei care urmează a fi examinată.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, consimțământul la examinarea fizică
este so licitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exercițiu,
consimțământul scris al acestora trebuie exprimat în prezența ocrotitorilor legali.
(2) În lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, a l
reprezentantului legal ori a încuviințării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi
și libertăți dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a
persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilire a unor fapte sau împrejurări care
să asigure buna desfășurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă
sau consecință a infracțiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.
(3) Cererea organului de urmărir e penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a
cărei examinare fizică este cerută, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (2),
modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracțiunea de care este acuzat
suspectul sau inc ulpatul.
(4) Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cererea de efectuare a examinării
fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) În cazul în care persoana examinată își exprimă în scris consi mțământul sau în
cazul în care există urgență, iar obținerea autorizării judecătorului în condițiile alin. (4) ar
conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea
probelor, organul de urmărire penală poate dispun e, prin ordonanță, efectuarea examinării
fizice. Ordonanța organului de urmărire penală, precum și procesul -verbal în care sunt
consemnate activitățile desfășurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată
judecătorului de drepturi și libertăți. În cazul în care judecătorul constată că au fost respectate
condițiile prevăzute la alin. (2), dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice
efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a
condiț iilor prevăzute la alin. (2) atrage excluderea probelor obținute prin examinarea fizică.
(6) Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se
efectuează potrivit alin. (4).
(7) Examinarea fizică internă a corpului unei persoa ne sau recoltarea de probe
biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire
medicală de specialitate, cu respectarea vieții private și a demnității umane. Examinarea fizică
internă a minorului care nu a împlinit 14 a ni se poate face în prezența unuia dintre părinți, la
solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea
efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua și de către personalul de specialitate al
Poliției Româ ne.
(8) În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența
băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din
dispoziția organelor de constatare și cu consimțământul celui supus examinării , de către un
medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai
scurt timp, într -o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale.
(9) Activitățile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt co nsemnate de organele de
urmărire penală într -un proces -verbal ce trebuie să cuprindă: numele și prenumele organului
de urmărire penală care îl încheie, ordonanța sau încheierea prin care s -a dispus măsura, locul
unde a fost încheiat, data, ora la care a în ceput și ora la care s -a terminat activitatea, numele și
prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităților desfășurate,
lista probelor recoltate în urma examinării fizice.
(10) Rezultatele obținute din analiza probelor b iologice pot fi folosite și în altă
cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului.
86 (11) Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt
conservate și păstrate în instituția unde au fost prelucrate, pe o perioadă de ce l puțin 10 ani de
la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătorești.
Expertiza genetică judiciară
(1) Expertiza genetică judiciară se poate dispune de către organul de urmărire
penală, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, prin încheiere, în cursul
judecății, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost
găsite ori ridicate.
(2) Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituțiilor medico -legale, al
unei instituții ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituții de specialitate
certificate și acreditate în acest tip de analize.
(3) Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai
la identificarea pr ofilului genetic judiciar.
(4) Profilul genetic judiciar obținut în condițiile alin. (3) poate fi folosit și în altă
cauză penală, dacă servește la aflarea adevărului.
(5) Datele obținute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date
personale și sunt protejate conform legii.
Cercetarea locului faptei și reconstituirea
Cercetarea la fața locului
(1) Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în
cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în
scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru
stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei
persoane.
(2) Org anul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor
care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte
persoane.
Reconstituirea
(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru
verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de
fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în
întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s -a comis fapta.
(2) Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor,
având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul
în care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților procesuali principali cu privire la
activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată
separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de aceștia .
(3) Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile prevăzute la art. 90 ,
reconstituirea se face în prezența acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau
inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu
participarea altei persoane.
(4) Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau
ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viața sau
sănătatea persoanelor .
Prezența altor persoane la cercetarea la fața locului și la reconstituire
87 Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența
medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară.
Procesul -verbal de cercetare la fața locului sau de reconstituire
(1) Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un
proces -verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199,
următoarele:
a) indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s -a dispus măsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
c) numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d) descrierea amănunțită a situați ei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate
și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea
să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se
consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii.
(2) În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea
lucrări, care se anexează la procesul -verbal.
(3) Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnea ză în procesul –
verbal.
(4) Procesul -verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl
încheie și de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna
dintre aceste persoane nu poate sau refuză să s emneze procesul -verbal, se face mențiune
despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.
Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor
persoane
Fotografierea și luarea amprentelor susp ectului, inculpatului sau ale altor
persoane
(1) Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor
suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au
legătură cu fapta comisă sau că a u fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa
consimțământului acestora.
(2) Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității fotografia unei
persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identității persoanei sau î n alte
cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanță pentru buna desfășurare a urmăririi
penale.
(3) Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte
sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de
urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au
intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că
au avut legătură cu fapta comi să sau au fost prezente la locul faptei.
Mijloace materiale de probă
Obiectele ca mijloace de probă
(1) Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte
obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace ma teriale de probă.
88 (2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au
fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt
produsul infracțiunii.
Înscrisurile
Mijloacele de prob ă scrise
(1) Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte
sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
(2) Procesul -verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire
penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă. Procesele -verbale întocmite de
organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a) – c) constituie acte de sesizare a organului de
urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesu l penal.
Cuprinsul și forma procesului -verbal
(1) Procesul -verbal cuprinde:
a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s -a încheiat procesul -verbal;
d) data și ora la care a început și s -a sfârșit activitatea consemnată în procesul –
verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost
prezente la întocmirea procesului -verbal, cu menționarea calității acestora;
f) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se
referă procesul -verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
h) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
(2) Procesul -verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl
încheie, precum și de persoanele arătate la lit. e) și g). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu
poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și des pre motivele
imposibilității ori refuzului de a semna.
Comisia rogatorie
(1) Când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să
asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor o biecte sau
să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei
alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.
(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviințarea
de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot
forma obiectul comisiei rogatorii.
(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale în
grad.
(4) Ordonanța sau încheierea prin ca re s-a dispus comisia rogatorie trebuie să
conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în
cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuie să i se
pună.
(5) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia
rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
(6) Când comisia rogatorie s -a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula în
fața acesteia întrebări, care vor fi transmise instanței ce urmează a efectua comisia rogatorie.
89 (7) Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisiei
rogatorii.
(8) Când inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua comisia rogatorie
dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absența avocatului ales.
Delegarea
(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, în condițiile
arătate la art. 200 alin. (1) și (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare. Delegarea
poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare.
(2) Dispozițiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător și în
caz de delegare.
Să ne reamintim…
Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt:
declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale
părții responsabile civilmente, declarațiile martor ilor, înscrisurile, înregistrările audio sau
video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico -științifice, constatările
medico -legale și expertizele.
Precizați care este duferența dintre probă, mijloc de probă și procedeu prob atoriu .
M1.U4 .6. Rezumat
Potrivit art. 4 C.pr.pen. , care consacră prezumția de nevinovăție , „Orice persoană este
considerată nevi novată până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală definitivă”; ca
urmare, în momentul în care îm potriva unei persoane se formulează învinuirea că a săvârșit o
infracțiune, organele de urmărire penală sunt obligate să constate dacă infracțiunea a fost comisă
în realitate și dacă persoana învinuită este vinovată de săvârșirea infracțiunii în sensul leg ii
penale, fără o astfel de constatare nefiind justificată trimiterea învinuitului în fața instanței de
judecată, pentru a i se aplica sancțiunea prevăzută de legea penală. Ajunsă cauza la instanța de
judecată, aceasta este obligată să constate dacă învinu irea adusă inculpatului prin actul de
sesizare este întemeiată și, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare la faptă și
la inculpat care pot contribui la soluționarea cauzei potrivit legii și adevărului. Atât în fața
organelor de urmă rire penală, cât și a instanței de judecată părțile pot cere constatarea acelor
împrejurări de fapt care sunt de natură, fie să susțină învinuirea, fie apărarea, existența sau
inexistența daunelor materiale și morale, precum și întinderea lor. Constatarea acestor fapte și
împrejurări de fapt se realizează prin activitatea de probațiune , în cursul căreia autoritățile
judiciare dar și părțile din proces se servesc de probe , obținute prin mijloacele de probă .
Mijloacele care conțin probe pot fi obținu te de autoritățile judiciare prin diferite procedee
de probațiune .
90
M1.U4 .7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine:
a) avocatului inculpatului;
b) procurorului;
c) instanței de judec ată.
2. Ascultarea inculpatului:
a) poate începe cu citirea declarațiilor pe care acesta le -a dat anterior în cauză;
b) poate începe cu reamintirea d eclarațiilor pe care acesta le -a dat anterior în cauză;
c) nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le -a dat anterior în cauză.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată în care s -a stabilit competența materială de soluționare a cauzei pe baza
regulilor de conexitat e.
Raspunsuri: 1bc; 2c;
91 Unitatea de învățare M1.U6. Măsurile preventive
Cuprins
M1.U 6.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 64
M1.U 6.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 64
M1.U 6.3. Dispoziții generale ………………………….. ………………………….. …………………… 65
M1.U 6.4. Reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara ………………………….. 69
M1.U 6.5. Arestarea proventivă ………………………….. ………………………….. ………………… 71
M1.U 6.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 84
M1.U 6.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 84
M1.U 6.1. Introducere
În vederea des fășurării normale a procesului penal și a realizării scopului
său, se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constrângere îm potriva
învinuitului sau inculpatului, împotriva părții responsabile civilmente ori a altor
persoane, prin care să fie împiedicată obstrucționarea de către acestea a urmăririi
penale și a judecății sau sus tragere a lor de la executarea pedepselor și a celorlalte
sancțiuni de drept penal, ori de la repararea pagubelor cauzate prin infracțiune.
Constrângerea poate consta în privarea de libertate a acestor persoane, în
restrângerea libertății lor sau în restrângerea altor drepturi și libertăți consacrate
prin Constituție sau legile în vigoare. Astfel, privarea sau restrângerea libertății
individuale a învinuitului sau inculpatului împiedică sustragerea acestuia de la
urmărire și de la judecată, precum și de la executa rea pedepsei închisorii; restrân –
gerea dreptului de a dispune de bunurile proprii asigură executarea unei pedepse
pecuniare, a confiscării speciale, precum și repararea de către inculpat și partea
responsabilă civilmente a pagubei cauzate prin infracțiune.
Măsurile de constrângere procesuală se pot lua numai în cursul proce sului
penal . Pe de o parte, înainte de începerea urmăririi pena le nu se pot lua măsurile
de constrângere prevăzute de Codul de procedură penală, chiar dacă se cunoaște
cine este autorul unei infracțiuni, iar, pe de altă parte, în temeiul art. 23 alin. (13)
din Constituția revizuită, nu se mai pot lua măsuri de privare sau restrângerea li –
bertății în caz de contravenții
M1.U 6.2. Obiectivele unității de învățare
Aceas tă unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materiasul penal .
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice care sunt măsurile preventive ce pot fi luate în cadrul
procesului penal român;
înțeleagă distincția dintre ace;te măsuri preventive
identifice condițiile de luare, înlocuire, încetare și revocare a acestor măsuri
preventive ;
92
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U 6.3. Dispoziții generale .
Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive
(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din
care rezultă suspiciunea rezonabilă că o pers oană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare
în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului
ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte
infra cțiuni.
(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau
menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii
penale.
(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravita tea acuzației
aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia.
(4) Măsurile preventive sunt:
a) reținerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauțiune;
d) ares tul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.
Organul judiciar competent și actul prin care se dispune asupra măsurilor
preventive
(1) Măsura preventivă prevăzută la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luată față de suspect
sau inculpat de către organ ul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul
urmăririi penale.
(2) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c) pot fi luate față de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul d e drepturi și
libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar
în cursul judecății, de către instanța de judecată.
(3) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) și e) pot fi luate față de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura
de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de
către instanța de judecată.
(4) Organul de cercetare penală și procurorul dispun asupra măsurilor preventive
prin ordonanță motivată.
(5) În cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, cererile,
propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile preventive se soluționează în
camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu.
(6) În cursul judecății, instanța de judecată se pronunță asupra măsurilor preventive
prin încheiere motivată.
93 (7) Încheierile pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de
cameră preliminară sau de instanța de judecată se comunică inculpatului și procurorului care
au lipsit de la pronunțare.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul ur măririi penale
(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune
asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48
de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Con testația se depune la judecătorul
de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48
de ore de la înregistrar e.
(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți
de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive se soluționează de
un complet compus din judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și
Justiție, dispozițiile prezentului articol aplicându -se în mod corespunzător.
(3) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s -a dispus luarea sau
prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s -a constatat încet area de drept a acesteia nu
este suspensivă de executare.
(4) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(5) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s -a dispus
respingerea prop unerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive
sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6) În vederea soluționări i contestației, inculpatul se citează.
(7) Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când
acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de
forță majoră sau stare d e necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de
către un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) În ca zul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii arestării
preventive a inculpatului, dispozițiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul
admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii prelungirii arestării preventive a
inculpatului, dispozițiile art. 236 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător.
(11) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia
dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) sau major area cuantumului
cauțiunii.
(12) În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin
care s -a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în
condițiile prevăzute de lege, respingerea propune rii de luare sau de prelungire a măsurii
preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după
caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(13) Dosarul cauzei se restit uie procurorului în termen de 48 de ore de la
soluționarea contestației.
(14) Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță nu
este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la
expirarea termenului de contestație.
94 Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în procedura camerei preliminare
(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară dispune
asupra măsu rilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48
de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul
de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împ reună cu
dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în
termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară
de la Înalta Curte de Casaț ie și Justiție dispune în procedura camerei preliminare asupra
măsurilor preventive se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, în condițiile legii.
(3) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s -a dispus luarea sau
menținerea unei măsuri preventive ori prin care s -a constatat încetarea de drept a acesteia nu
este suspensivă de executare.
(4) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(5) Contestația formulată de procuror îm potriva încheierii prin care s -a dispus
revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură
preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6) În vederea soluționării con testației, inculpatul se citează.
(7) Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când
acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de
forță majoră sau stare de nec esitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de
către un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, odată cu soluționarea
contestației se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin.
(4) lit. b) – d) sau majorarea cuantumului cauțiunii.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul judecății
(1) Împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive
inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau,
după c az, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea
atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de
48 de ore de la înregistrare.
(2) Încheierile prin care Înalta Curte d e Casație și Justiție dispune asupra măsurilor
preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
(3) Contestația se soluționează în ședință publică, cu participarea procurorului și cu
citarea inculpatului.
(4) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s -a dispus luarea sau
menținerea unei măsuri preventive ori prin care s -a constatat încetarea de drept a acesteia nu
este suspensivă de executare.
(5) Contestația formulată de inculpat se solu ționează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(6) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s -a dispus
revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură
preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
95 (7) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, instanța poate dispune luarea
uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) sau majorarea
cuantumului cauțiu nii.
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s -a
dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează
judecă torului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de
expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră
preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia m ăsurii preventive, înainte de
expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispozițiile art. 235 alin. (4) – (6) se aplică în mod corespunzător.
(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau
există teme iuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară
dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.
(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea
măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au
apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului,
dacă nu este arestat în altă cauză.
(6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră
preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă
temeiurile care au determinat luare a măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la
domiciliu. Dispozițiile alin. (2) – (5) se aplică în mod corespunzător.
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecății
(1) Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanțe i de judecată cu cel
puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
(2) Instanța de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au
determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei
acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispozițiile art. 207 alin. (3) – (5) se aplică în mod corespunzător.
(4) În tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar
nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii
arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat.
Exmplu: Potrivit Codului de procedură penală roman măsura arestăr ii
inculpatului nu poate fi luată decât de un judecător în cursul urmăririi penale și al
camerei preliminare sau de o instanță de judecată în cursul judecății .
Identificați care este organul judiciar competent a dispune luarea, înlocuirea,
încetarea sau revocarea fiecărei măsuri preventive
M1.U 6.4. Reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la
domiciliu și arestarea preventivă .
Reținerea
96
Reținerea
(1) Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt
îndeplini te condițiile prevăzute la art. 202 .
(2) Persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,
infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii.
(3) Reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În dur ata reținerii nu se include
timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
(4) Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a
procurorului pentru a fi au diat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la
alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s -a aflat sub puterea acelui mandat.
(5) Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpat ului, în
prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
(6) Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la
cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din
oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la
identitatea sa, atrăgându -i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
(7) Suspectul sau inculpatul reținut are dreptul de a -și încunoști nța personal avocatul ales
sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoștințeze pe acesta. Modul
de realizare a încunoștințării se consemnează într -un proces -verbal. Persoanei reținute nu i se poate
refuza exercitarea drept ului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care
vor fi consemnate în procesul -verbal.
(8) Avocatul ales are obligația de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel
mult două ore de la încunoștințare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare
penală sau procurorul numește un avocat din oficiu.
(9) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în
condiții care să asigure confidențialitatea.
(10) R eținerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță,
care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea începe,
precum și ziua și ora la care reținerea se sfârșește.
(11) Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței
prevăzute la alin. (10).
(12) Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau
procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografier ea și luarea amprentelor
acestuia.
(13) Dacă reținerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligația de
a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.
(14) Împotriva ordonanț ei organului de cercetare penală prin care s -a luat măsura reținerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală,
înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când
constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii
reținerii, procurorul dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a celui reținut.
(15) Împotriva ordonanței procurorului prin car e s-a luat măsura reținerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim -procurorul parchetului
sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim -procurorul sau procurorul ierarhic superior se
pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care
reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, prim -procurorul sau procurorul ierarhic superior
dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a in culpatului.
(16) Procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în
vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înainte de
expirarea duratei reținerii acestuia.
(17) Persoanei reținute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art.
83, la art. 210 alin. (1) și (2), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata maximă pentru
care se poate dispune măsura reținerii, precum și dreptul de a face plângere împotriva măsurii
dispuse, iar în cazul în care persoana reținută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un
proces -verbal.
Încunoștințarea despre reținere
97 (1) Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încuno ștința personal sau de a
solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoștințeze un membru al familiei sale ori o altă
persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reținerii și despre locul unde este reținută.
(2) Dacă persoana reținu tă nu este cetățean român, aceasta are și dreptul de a
încunoștința sau de a solicita încunoștințarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al
cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare, dacă nu dorește să
beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a reprezentanței organizației
internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecția unei astfel
de organizații. Inspectoratul General pentru Imig rări este informat în toate situațiile cu privire la
dispunerea măsurii preventive față de această categorie de persoane.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul schimbării ulterioare
a locului de reținere.
(4) Abrogat
(5) Persoanei reținute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal
încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul -verbal.
(6) În mod excepțional, pentru motive temeinice, încunoștințarea poate fi întârziată cel mult
4 ore.
Controlul judiciar
Condiții generale
(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar
față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1).
(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de
judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă
sunt îndeplinit e condițiile prevăzute la alin. (1).
Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea
inculpatului aflat în stare de reținere.
(2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,
infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar.
(3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezența
avocatului ales ori numit din oficiu. Dispozițiile art. 209 alin. (6) – (9) se aplică în mod corespunzător.
(4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanță motivată, care se
comunică inculpatului.
Calea de atac împotriva măsurii co ntrolului judiciar dispuse de procuror
(1) Împotriva ordonanței procurorului prin care s -a luat măsura controlului judiciar, în termen
de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de
la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în fond.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluționare
în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului.
(3) Neprezentarea inculpatului nu împiedi că judecătorul de drepturi și libertăți să dispună
asupra măsurii luate de procuror.
(4) Judecătorul de drepturi și libertăți îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(5) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
(6) Judecătorul de drepturi și libertăți poate revoca măsura, dacă au fost încălcate
dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia.
(7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunțarea
încheierii.
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanța de judecată
(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza
poate dispune, prin închei ere, luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu.
98 (2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată sesizat potrivit alin. (1)
dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatulu i este obligatorie dacă acesta se prezintă la
termenul fixat.
(3) Prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
Conținutul controlului judiciar
(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebui e să respecte următoarele
obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la
instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află
cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție
sau ori de câte ori este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixa tă de organul judiciar, decât cu
încuviințarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supra veghere;
d) să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii
familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane
anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a
săvârșit fapta;
f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existenț ă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul
dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt
prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebu ie să le respecte pe durata acestuia și i se
atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea -credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului
judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
(4) Suprave gherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata
controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de
organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii.
(5) Dacă, în cadr ul obligației prevăzute la alin. (2) lit. a), s -a impus inculpatului interdicția de
a părăsi țara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanței procurorului ori, după caz, a încheierii
se comunică, în ziua emiterii ordonanței sau a pronunțării închei erii, inculpatului, unității de poliție în a
cărei circumscripție locuiește, precum și celei în a cărei circumscripție are interdicția de a se afla
acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, Poliției de Frontieră Române și
Inspectoratu lui General pentru Imigrări, în situația celui care nu este cetățean român, în vederea
asigurării respectării de către inculpat a obligației care îi revine. Organele în drept dispun darea
inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6) Instituția, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea
obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată
procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de camer ă preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.
(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea -credință,
obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezona bilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune
pentru care s -a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din
oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, în condițiile prevăzute de lege.
99 (8) În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la
cererea motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori
înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după
audierea inculpatului.
(9) Dispozițiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră
preliminară sau în cursul judecății, când judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată
dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după
audierea inculp atului.
Controlul judiciar pe cauțiune
Condiții generale
(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe
cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2), luarea
acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul
depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.
(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de came ră preliminară, sau instanța de
judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de
inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).
(3) Dispozițiile art. 212 – 215 se aplică în mod corespu nzător.
Conținutul cauțiunii
(1) Consemnarea cauțiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de
bani determinate la dispoziția organului judiciar ori prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori
imobiliare, în limita une i sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ judiciar.
(2) Valoarea cauțiunii este de cel puțin 1.000 lei și se determină în raport cu gravitatea
acuzației aduse inculpatului, situația materială și obligațiile legale ale acestuia.
(3) Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligațiile prevăzute la art. 215 alin.
(1) și i se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin.
(2). Dispozițiile art. 215 alin. (3) – (9) se aplică în mod corespunzător.
(4) Cauțiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal și respectarea de către
acesta a obligațiilor prevăzute la alin. (3).
(5) Instanța de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauțiunii, dacă măsura
controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, pentru motivele prevăzute la alin. (9).
(6) În celelalte cazuri, instanța de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea cauțiunii.
(7) Dispozițiile alin. (5) și (6) se aplică în măsura în care nu s -a dispus plata din cauțiune, în
ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
(8) În cazul în care dis pune o soluție de netrimitere în judecată, procurorul dispune și
restituirea cauțiunii.
(9) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauțiune, inculpatul încalcă, cu
rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezo nabilă că a săvârșit cu intenție o nouă
infracțiune pentru care s -a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea motivată a
procurorul ui ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau
a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.
Arestul la domiciliu
Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
(1) Arestu l la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute la art. 223 și luarea acestei măsuri este necesară și suficien tă pentru realizarea unuia dintre
scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).
(2) Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1) se face ținându -se seama de
gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte
împrejurări privind persoana față de care se ia măsura.
100 (3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inc ulpatul care a
fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare.
(4) Persoanei față de care s -a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub
semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 a lin. (1) și (2), dreptul
de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita
revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu
poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces -verbal.
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi și libertăți
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece
cauza în primă instanță sau de la inst anța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție
se află locul unde s -a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea
motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți propunerea prevăzută la alin.
(1) împreună cu dosarul cauzei.
(3) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat conform a lin. (1), fixează termen de
soluționare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii și dispune
citarea inculpatului.
(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să
soluționeze propune rea înaintată de procuror.
(5) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(6) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
(7) Judecătorul de drepturi și libe rtăți admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere motivată.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la
expirarea termenului de formulare a contestației.
(9) Judecătorul de drepturi și l ibertăți care respinge propunerea de arestare preventivă a
inculpatului poate dispune, prin aceeași încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute
la art. 202 alin. (4) lit. b) și c), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanța de judecată
(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza
poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al in culpatului, la cererea motivată a procurorului
sau din oficiu.
(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, sesizată conform alin. (1),
dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la t ermenul
fixat.
(3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
(4) Dispozițiile art. 219 alin. (4), (7) și (9) se aplică în mod corespunzător.
Conținutul măsurii arestului la domiciliu
(1) Măsura arestu lui la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă
determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus
măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabili te de acesta.
(2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:
a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți,
a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de jud ecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți
participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de
organul judiciar.
(3) Ju decătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de
judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem
electronic de supraveghere.
(4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres
obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea –
credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu
măsura arestării preventive.
101 (5) Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru
prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora.
(6) La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de dr epturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia
părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire
profesională ori la alte activit ăți similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență,
precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru
este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatu lui.
(7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără
permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței
de judecată, pe durata de timp strict necesară, infor mând imediat despre aceasta instituția, organul
sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la
domiciliu ori în fața căruia se află cauza.
(8) Copia încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanței de judecată prin care s -a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de
îndată, inculpatului și instituției, organului sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de
poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor
și organelor de frontieră.
(9) Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la
domiciliu verifică periodic respectarea mă surii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care
constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul
de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul
judecății.
(10) Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse
inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura,
fără învoirea inculpatului sau a pe rsoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
(11) În cazul în care inculpatul încalcă cu rea -credință măsura arestului la domiciliu sau
obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune
pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului
sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domicil iu cu măsura arestării preventive, în
condițiile prevăzute de lege.
Durata arestului la domiciliu
(1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de
zile.
(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungi t, în cursul urmăririi penale, numai în caz de
necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi,
fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea are stului la domiciliu poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul
unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(4) Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către
procuror, p rin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea
duratei acesteia.
(5) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluționare
a propunerii procurorului, în camera de c onsiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu
și dispune citarea inculpatului.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere mo tivată.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la
expirarea termenului de formulare a contestației.
(9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de
zile.
(10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în
considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale.
102 (11) Dispozițiile art. 219 alin. (4) – (6) se aplică în mod corespunzător.
Arestarea preventivă
Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în
cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai
dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre
următoarele situații:
a) inculpatul a fugit ori s -a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau
de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori
un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să
determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiu ni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva
sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin
care s -a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității
naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori,
șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o
infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea
prevede pedeapsa înc hisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a
circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestui a, se constată că privarea sa
de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
(1) Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, întocmește o
propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de
drept.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1), împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului
de dre pturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere,
locul unde s -a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care
a întocmit propunerea.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform art. 224 alin. (2) stabilește termenul
de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc.
(2) În cazul inculpatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de
arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirar ea duratei reținerii. Ziua și ora se comunică
procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și
libertăți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i s e
pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.
(3) Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce
la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându -i-se, la cerere,
posibi litatea de a studia dosarul cauzei.
(4) Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în
afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății,
din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața
judecătorului.
(5) În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a inculpatului de către un avocat, ales
sau numit din oficiu.
(6) Participarea procurorului e ste obligatorie.
103 (7) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care
este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de
procuror.
(8) Înainte de a proceda l a ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce
la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându -i
atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Admiterea propuneri i de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute
de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere
motivată.
(2) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata
reținerii nu se deduce din durata arestării preventive.
(3) După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o
înțelege, motivele pentru care s -a dispus arestarea preventivă.
Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege p entru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată,
propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut.
(2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poa te
dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d).
(3) Dispozițiile art. 215 alin. (9) se aplică în mod corespunzător.
Încunoștințarea despre arestarea preventivă și locul de deținere a inculpatului arestat
preventiv
(1) După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o
înțelege, motivele pentru care s -a dispus arestarea preventivă.
(2) Persoanei față de care s -a dispus măsura arestării preventive i se c omunică, sub
semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2), precum
și dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a
solicita revocarea sau înlocuirea ar estării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori
refuză să semneze, se va încheia un proces -verbal.
(3) Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți de la
prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a dispus măsura, încunoștințează despre
aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Dispozițiile art.
210 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Efectuarea încunoștințării se consemnează într-un
proces -verbal.
(4) Îndată după introducerea sa într -un loc de deținere, inculpatul are dreptul de a
încunoștința personal sau de a solicita administrației locului respectiv să încunoștințeze persoanele
prevăzute la alin. (3) despre locul unde este deținut.
(5) Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și în cazul schimbării ulterioare a
locului de deținere, imediat după producerea schimbării.
(6) Administrația locului de deținere are obligația de a aduce la cunoștința inculp atului
arestat preventiv dispozițiile alin. (2) – (5), precum și de a consemna într -un proces -verbal modul în
care s -a realizat încunoștințarea.
(7) Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face
personal încunoștin țarea decât pentru motive temeinice, care se consemnează în procesul -verbal
întocmit potrivit alin. (6).
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1) Când măsura arestării preventive a fost luată față d e un inculpat în a cărui ocrotire se
află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s -a instituit tutela sau curatela ori o
persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este
încun oștințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.
(2) Obligația de încunoștințare revine judecătorului de drepturi și libertăți de la prima
instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a luat măsu ra arestării preventive, modul de
îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat într -un proces -verbal.
Mandatul de arestare preventivă
104 (1) În baza încheierii prin care s -a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de
drepturi și li bertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de
îndată mandatul de arestare preventivă.
(2) Dacă, prin aceeași încheiere, s -a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpați, se
emite câte un mandat pentru fie care dintre ei.
(3) În mandatul de arestare preventivă se arată:
a) instanța din care face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus luarea
măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele și ca litatea judecătorului de drepturi și libertăți care a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s -a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menționarea datei la
care încetează;
f) arătarea faptei de c are este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și locului comiterii
acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi și libertăți;
k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face
mențiune corespunzătoare în mandat .
(4) Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a
emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate și organului de poliție.
(41) Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poli ție și prin fax, poștă electronică
sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să permită autorităților
destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(5) Dacă persoana vătămată a solicitat înștiințarea sa cu privire la eliberarea în orice mod a
persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într -un proces -verbal, pe
care îl predă organului de poliție.
(6) Organul de poliție predă exemplarul original al mandatului de arestare preventivă și
procesul -verbal prevăzut la alin. (5) administrației locului de deținere.
Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului
(1) Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare
originale al e mandatului emis se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau reședința
inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reședința în
România, exemplarele se înaintează organului de poliție în raza teritoria lă a căruia se află instanța de
judecată.
(2) Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliție și prin fax, poștă electronică
sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să permită autorităților
destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(3) În situația în care mandatul de arestare conține erori materiale, dar permite identificarea
persoanei și stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în
evidențele organelo r de poliție și hotărârea instanței de judecată, organul de poliție execută măsura,
solicitând în același timp instanței de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate.
(4) Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, că reia îi predă
un exemplar al acestuia, într -una din formele prevăzute la alin. (1) sau (2), după care o conduce în cel
mult 24 de ore la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive sau,
după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluționare dosarul
cauzei.
(5) În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție poate
pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, prec um și în sediul
oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice
din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința
respectivă.
(6) În cazul în c are arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării
sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea
acestor motive, judecătorului de drepturi și libertăți care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de
cameră preliminară sau completului la care se află spre soluționare dosarul cauzei.
105 (7) Judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea inculpatului conform art. 225
alin. (7) și (8), în prezența avocatului acestuia, și, evaluând declarația inculpatului în contextul probelor
administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea
concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive și a executării mandatulu i ori, după caz, în
condițiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre
măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) și punerea în libertate a inculpatului, dacă
nu este arestat în altă cau ză.
Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă
Când persoana menționată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de
poliție însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces -verbal prin care constată a ceasta și
înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, precum și
organele competente pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
(1) În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30
de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data puner ii în executare a măsurii față de
inculpatul arestat preventiv.
(3) Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de
urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă. Durata arestări i
preventive se calculează potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2).
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă
temeiurile care au determ inat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului
sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
(2) Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a
procurorului care efectuea ză sau supraveghează urmărirea penală.
(3) În cazul prevăzut la alin. (1), prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sa u de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de
deținere, locul unde s -a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
(4) Dacă arestarea preventivă a fost dispusă inițial de către un judecător de drepturi și
libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de dreptu ri și libertăți de
la instanța competentă în momentul soluționării propunerii de prelungire sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s -a
constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit
propunerea.
(5) Când, în aceeași cauză, se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata
arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu
propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații.
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun l a
judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de
prelungire a arestării preventive înainte de expirar ea măsurii. Ziua și ora stabilite se comunică
procurorului, care are obligația de a asigura prezența în fața judecătorului de drepturi și libertăți a
inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere,
posibi litatea de a studia dosarul cauzei.
(3) Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi și libertăți asupra tuturor motivelor pe
care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezența unui avocat, ales sau
numit din oficiu.
(4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza stării
sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță
majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu es te posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa
106 inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Judecătorul de drepturi și libertăți se p ronunță asupra propunerii de prelungire a arestării
preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute
de lege, admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin
încheiere motivată.
(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel
mult 30 de zile.
(3) Judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte
prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
(4) Durata totală a arestării preventi ve a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate
depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1) Judecătorul de drepturi și libertăț i, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere
motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei
acest eia, dacă nu este arestat în altă cauză.
(2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate
dispune înlocuirea arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. b) – d).
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară și în cursul
judecății
(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară
și în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în
fața căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel
mult 30 de zile, pentru aceleași temeiuri și în aceleași condiții ca și arestarea preventivă dispusă de
către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale. Dispozițiile art. 225, 226 și 228 – 232
se aplică în mod corespunzător.
(2) În cursul judecății, măsura prevăzută la alin. (1) se poate dispune de către instanța de
judecată în c ompunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis
de către președintele completului.
(3) Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul
urmăririi penale, al procedurii de cam eră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou
această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă
instanță
(1) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu
poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de
lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării insta nței de judecată. În toate cazurile, durata
arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanței de judecată, în cazul
în care inculpatul se află în stare de arest preven tiv, și, respectiv, de la data punerii în executare a
măsurii, când față de acesta s -a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau
în cursul judecății sau în lipsă.
(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanța de judecată poate dispune luarea
unei alte măsuri preventive, în condițiile legii.
Tratamentul medical sub pază permanentă
(1) În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de
o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor,
administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua
medicală a Ministerului Sănătății. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt c omunicate
107 de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în cursul
acestei proceduri, sau instanței de judecată, în cursul judecății.
(2) Timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă, conform ali n. (1), intră în
durata arestării preventive.
M1.U 6.5. Arestarea preventivă .
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Instituția arestării preventive a suscitat multe controverse de -a lungul timpului, legate
in special de compatibilitatea ei cu principiul respectarii prezumtiei de nevinovatie si de
organul competent să dispună luarea acestei măsuri.
Luarea masurii arestarii preventive fata de o persoana este permisa de
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, printre alte cazuri,
și “ atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune sau cand exista
motive temeinice de a crede in necesitatea de a -l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa
fuga, dupa savarsirea acesteia “(art. 5 pa r. 1 lit. c ). În afară de acest caz, art. 5 par. 1 lit. a din
Convenție prevede că deținerea unei persoane este legală, dacă are la bază o „condamnare
pronunțată de un tribunal competent”. Aceasta nu se referă doar la cazul în care condamnarea
definitivă ci și la cea pronunțată printr -o hotărâre ce poate fi atacată cu o cale legală de atac.
Curtea a hotărât că o persoană condamnată în primă instanță nu poate fi considerată ca
deținută în vederea aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente at unci când există
motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune în sensul art. 5 par. 1 lit. c, ce trebuie
privită ca o persoană ce se găsește în situația prevăzută de art. 5 par. 1 lit. a26. Este regretabil
că în legislația noastră nu se face ace astă distincție, considerăndu -se că o persoană
condamnată în primă instanță se găsește tot în stare de arest preventiv, instanțele de apel sau
de recurs având obligația de a menține arestarea preventivă la fel ca și prima instanță de fond.
Legat de organul competent sa decida asupra masurii art. 5 par. 3 din
Conventie prevede ca “ orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de par. 1
lit. c din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat
imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare…”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, chiar și în două cauze
împotriva României27, că procurorul nu ofera garanțiile de independență și imparțialitate
pentru a fi c onsiderat “alt magistrat” în sensul art.5 al.3 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, care reglementează dreptul unei persoane arestate de a fi deferită imediat
unui judecător sau alt magistrat. Nu îndeplinește garanțiile de independență față de exe cutiv
deoarece este organizat pe baza principiului subordonării ierarhice, iar vârful ierarhiei este la
rândul său subordonat Ministrului Justiției. Independența nu exclude orice subordonare față
de alți judecători sau magistrați, cu condiția însă ca aceșt ia să se bucure de o independență
analoagă.28 De asemenea procurorul nu întrunește nici garanțiile de imparțialitate deoarece
deține funcțiile de instructie si de acuzare în procesul penal. Conventia nu exclude ca
magistratul care decide asupra detentiei s a aiba si alte functii, insa impartialitatea sa poate fi
pusa in discutie daca el poate interveni in procedura penala ulterioara, in calitate de parte
titulara a urmaririi penale.29
26 C. Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I,
Editura All BecK, 2005, pag. 304 -305.
27 Cauza Vasilescu c României din 22 mai 1998 și Cauza Pantea c României. Din 3 iunie
2003.
28 Cauza Schiesser c Elvetiei , in J urisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului,
I.R.D.O., Bucuresti,1998, p.70.
29 Cauza Huber c Elvetiei ,ibidem , p. 72.
108 Pe baza acestei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului
legiuitorul român a modificat substanțial instituția arestării preventive atribuind competența
luării acestei măsuri exclusiv judecătorului.
SCOPUL ARESTĂRII PREVENTIVE
Scopul general al arestării preventive este comun cu al celorlalte măsuri
preventi ve și constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ori împiedicarea
învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau executarea
pedepsei .
Să ne reamintim…
Măsurile preventive sunt mijloace le de constrângere prevăzute de lege pe care
le pot lua organele de urmărire penală, judecătorii și instanțele de judecată, pentru a
se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmăr irea penală, de la judecată ori de la
execu tarea pedepsei. I nculpatul poate încerca, inițial, să ascundă comiterea
infracțiunii, să împiedice dovedirea vinovăției sale etc.; el poate încerca să se
sustragă de la urmărire și de la judecată pentru a întârz ia aplicarea sancțiunii penale .
Împotri va încercărilor inculpatului de a obstrucționa reali zarea scopului procesului
penal, toate legislațiile moderne pun la îndemâna auto rităților judiciare mijloacele de
constrângere necesare prin care să le poată preven i; de aici se trage și denumirea de
măsuri preventive .
Precizați care sunt condițiile luării măsurii arestării preventive a inculpatului .
M1.U4 .6. Rezumat
Prin măsuri procesuale penale se înțeleg, așadar, mijloacele prevăzute de
lege de privare sau restrângere a unor drepturi și libertăți fundamentale ale
cetățenilor, prin care organele de urmărire penală și instanțele de judecată asigură
desfășurarea normală a procesului penal, executarea sancțiunilor aplicate și repararea
pagubei produse prin infracțiune, ori previn săvârșirea de fapte antiso ciale.
Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Consti tuție,
măsurile procesuale penale au un caracter de excepție ; de aceea, trebuie să se
prevadă prin lege măsurile procesuale c e se pot lua, precum și cazurile și condițiile
în care pot fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să
prevadă posibilitatea revocării lor și să reglementeze cazurile când acestea încetează
de drept. Organul de urmărire penală sa u instanța de jude cată are facultatea de a lua
sau nu măsura procesuală, iar în cazul în care a luat -o trebuie să motiveze, prin
indicarea cazurilor și a condițiilor care justifică luarea acestei măsuri de
constrângere. În cazurile prevăzute de lege, apre ciate ca reprezentând importanță
deosebită pentru aplicarea sancțiunii penale și obligarea la reparații civile a celor
care au săvârșit infracțiuni, legea poate să prevadă obligativitatea pentru organul de
urmărire sau instanța de judecată de a lua măsura procesuală; de exemplu, în cazul
infracțiunilor fla grante este obli gatorie luarea măsurii reținerii , iar în cazul
109 producerii unor pagube persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu această
capacitate restrânsă devine obligatorie luarea măsurii asigurătorii .
M1.U4 .7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. În cazul săvârșirii unei infracțiuni de șantaj, se poate dispune luarea măsurii arestării
preventive :
a) doar dacă inculpatul este prezent ;
b) și în lipsa inculpatului ;
c) doar dacă persoana vătămată cere acest lucru .
2. Împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune
luarea măsurii controlului judiciar , inculpatul
poate face plângere:
a) la prim procurorul parchetului, în termen de trei zile de la luarea măsurii;
b) la judecătorul de drepturi șilibertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în
primă instanță, în termen de trei zile de la luarea măsurii;
c) la instanța superioară aceleia căreia i -ar reveni competența de a judeca cauza în primă instanță, î n
termen de cinci zile de la luarea măsurii.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată în care s -a stabilit competența materială de soluționare a cauzei pe baza
regulilor de conexitat e.
Raspunsuri: 1b; 2b;
110 Unitatea de învățare M1.U7. Alte măsuri procesuale
Cuprins
M1.U7.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 86
M1.U7.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 86
M1.U7.3. Măsurile de siguranță ………………………….. ………………………….. ………………. 87
M1.U7.4. Măsuri asigurătorii, restituirea lucruril or și restabilirea situației anterioare 87
M1.U7.5 . Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 91
M1.U7.6. Tes t de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. … 91
M1.U1.1. Introducere
Codul penal prevede, printre măsurile de siguranță care se pot lua
împotriva persoanelor care au comis fapte penale, obliga rea la tratament medical
și internarea într -un institut medical de specialitate , până la însănătoșire, dacă
din cauza unei boli mintale ori a unei intoxicări cronice cu alcool, stupefiante sau
alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere reală și constau în
indisponibilizarea , până la soluționarea definitivă a cauzei, a bunurilor și a
veniturilor aparținând învinuitului, incul patului sau părții responsabile civilmente,
în vederea asigurării r eparării pagu belor cauzate prin infracțiune, precum și pentru
garantarea executării pedep selor pecuniare.
M1.U1.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studen ților
în materia măsurilor de ocrotire și de siguranță, precum și a măsurilor asiguratorii,
care pot fi luate în cadrul procesului penal .
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice condițiile în care pot fi luate măsurile de ocrotire și de
siguranță în cursul procesului penal ;
înțeleagă scopul măsurilor asiguratorii și felul acestora ;
identifice organele competente să dispună aceste măsuri în cursul urmririi
penale și în cursul judecății;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U7 .3. Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical
111
SECȚIUNEA 1
Obligarea provizorie la tratament medical
Condițiile de aplicare și conținutul măsu rii
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, pe durata urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul
judecății, poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspec tului sau
inculpatului, dacă se află în situația prevăzută de art. 109 alin. (1) din Codul penal.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în obligarea suspectului sau inculpatului să
urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de sp ecialitate, până la
însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
(3) Judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară se
pronunță asupra măsurii prevăzute la alin. (1) în camera de cons iliu, prin încheiere motivată.
Instanța se pronunță asupra măsurii prin încheiere motivată.
Procedura de aplicare și de ridicare a măsurii
(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă
apreciază că sunt întrunite con dițiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de
drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță o propunere motivată de luare față de inculpat a
măsurii obligării provizorii la tratament medical.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoțită de expertiza medico -legală din
care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.
(3) Judecătorul sesizat conform ali n. (1) fixează termen de soluționare a propunerii
în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia și dispune citarea suspectului sau
inculpatului.
(4) Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluționarea propunerii se face
numai după audierea acestuia, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea
se soluționează și în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși
a fost legal citat, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căru ia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluționarea propunerii de luare a
măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat și de că tre un medic desemnat
de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi și libertăți. Suspectul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta și la alcătuirea
planului terapeutic.
(7) Judecătorul se pronunță asupra propunerii printr -o încheiere, care poate fi
contestată în 5 zile de la pronunțare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de
siguranță.
(8) Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament
medical a suspectului sau inculpatului și efectuarea unei expertize medico -legale, în cazul în
care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2).
(9) În cazul când după dispunerea măsurii s -a produs însănătoșirea suspectului sau
inculpatului ori a interv enit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol
pentru siguranța publică, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră
preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de
specia litate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al
acestuia, ridicarea măsurii luate. Dispozițiile alin. (2) – (7) se aplică în mod corespunzător.
112 (10) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanța prin rechizito riu,
ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau,
după caz, de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza.
(11) În cursul judecății în primă instanță și în apel, la propunerea procuroru lui ori
din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanța de
judecată în fața căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea
unei expertize medico -legale. Dispozițiile alin. (4) – (9) se aplică în mod corespunzător.
(12) Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea -credință măsura obligării
provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară sau instanța care a luat măsura ori în fa ța căreia se află cauza dispune, la sesizarea
procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a
suspectului sau inculpatului, în condițiile prevăzute la art. 247.
Internarea medicală provizorie
Condițiile d e aplicare și conținutul măsurii
(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul
judecății, poate dispune internarea medicală p rovizorie a suspectului sau inculpatului care este
bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este
necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în internarea medicală nevoluntară a
suspectului sau inculpatului într -o unitate specializată de asistență medicală, până la
însănătoșire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea
măsurii.
(3) Dispoziții le art. 245 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Procedura de aplicare și de ridicare a măsurii
(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă
apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de
drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță o propunere motivată de luare față de suspect
sau inculpat a măsurii internării medical e provizorii.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoțită de acte medicale concludente sau
de expertiza medico -legală psihiatrică.
(3) Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează de îndată termen de soluționare a
propunerii și dispune ad ucerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
(4) Soluționarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau
inculpatului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezența unui avocat, ales sau numit din
oficiu. Când suspectul sau inculp atul se află deja internat într -o unitate de asistență medicală
și deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea
acestuia, în prezența avocatului, în locul unde se află.
(5) Când propunerea prevăzută la ali n. (1) nu este însoțită de expertiza medico –
legală psihiatrică, instanța sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, și
măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) S uspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluționarea propunerii de luare a
măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat și de
către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătorul ui de drepturi
și libertăți.
113 (8) Judecătorul se pronunță de îndată asupra propunerii, printr -o încheiere care
poate fi contestată în 5 zile de la pronunțare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a
măsurii de siguranță.
(9) Dacă admite propun erea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a
suspectului sau inculpatului și ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico -legale
psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2).
(10) Dacă judecătorul dispune internarea medicală provizorie, se iau și măsurile
prevăzute la art. 229.
(11) Dacă după dispunerea măsurii s -a produs însănătoșirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de
pericol, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară care a luat
măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea
suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea une i
expertize medico -legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate.
(12) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanța prin rechizitoriu,
ridicarea acesteia, potrivit alin. (11), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară
sau, după caz, de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza.
(13) În cursul judecății în primă instanță și în apel, față de inculpat se poate dispune
internarea medicală provizorie, la propunerea procurorului ori din oficiu, de către instan ța în
fața căreia se află cauza, pe baza expertizei medico -legale psihiatrice. Dispozițiile alin. (4) –
(11) se aplică în mod corespunzător.
Exmplu: Măsurile de siguranță prevăzute de art. 245 și 247 pot fi luate atât î n mod provizoriu,
în cursul procesului penal, prin încheierea instanței de judecată cât și în mod definitiv, printr -o
sentință a instanței de judecată. Acestea au caracterul unor măsuri procesuale doar în prima
situație, deoarece se iau în cursul procesulu i penal.
Identificați condițiile și procedura luării măsurilor de ocrotite și de siguranță.
M1.U 7.4. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației
anterioare săvârșirii infracțiunii
Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau
instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră
preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigură torii, prin ordonanță sau, după caz,
prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de
la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori
care pot servi la garan tarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a
reparării pagubei produse prin infracțiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau
imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua
numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
114 (4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se
pot lua asupra bunurilor sus pectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau
posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și
pentru garantarea executării cheltuielil or judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau
inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a
acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale,
al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile
asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții
civile.
(7) Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. ( 1) sunt obligatorii în cazul în care
persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă.
(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori
unei alte perso ane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.
Contestarea măsurilor asigurătorii
(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la
îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană int eresată poate face
contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la
data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i -ar reveni competența să judece cauza în fond.
(2) Contestația nu este suspensivă de executare.
(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în
termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4) Soluționarea contestației se fac e în camera de consiliu, cu citarea celui care a
făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă.
Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de o re de la soluționarea
contestației.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către
judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori
inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la
această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
(7) Contestația nu suspendă executarea și se soluționează, în ședință publică, prin
încheiere motivată, cu cita rea părților, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.
Participarea procurorului este obligatorie.
(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestație potrivit legii
civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsu rii asigurătorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie.
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Ordonanța de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele
de cercetare penală.
Procedura sechestr ului
(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți.
115 (2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioas e, mijloacele de plată
străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum
și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3) Bunurile perisabile se predau autorități lor competente, potrivit profilului de
activitate, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată.
(4) Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea și
mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară.
(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de
valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.
(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) și (5) se predau în termen de 48 de ore de la
ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară
sau judecății, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în
cauză a unei soluții definitive.
(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum și
sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau
inculpatului ori al persoane i responsabile civilmente, la dispoziția organului judiciar care a
dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de
cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându -se
numi un custode.
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive,
procurorul sa u instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată
valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când
există acordul acestuia.
(2) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea u nei hotărâri definitive, atunci
când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s -a instituit sechestrul
asigurător pot fi valorificate, în mod excepțional, în următoarele situații:
a) atunci când, în termen de un an de la data ins tituirii sechestrului, valoarea
bunurilor sechestrate s -a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puțin 40% în raport cu
cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispozițiile art. 252 alin. (1) se aplică în
mod corespunzător și în acest c az;
b) atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când sechestrul
asigurător s -a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
c) atunci când sechestrul asigurător s -a aplicat asupra produselor inflamabile sau
petroliere;
d) atunci când sechestrul asigurător s -a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare
sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului.
(3) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atun ci
când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: proprietarul nu a putut fi identificat și
valorificarea nu se poate face potrivit alin. (2), autovehiculele asupra cărora s -a instituit
sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situa ții:
a) atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni;
b) dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o
perioadă de un an sau mai mare.
(4) Sumele de bani rezultate din va lorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin.
(1) și (2) se consemnează pe numele suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile
116 civilmente, la dispoziția organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 252 alin.
(8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător.
(5) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin.
(3) se consemnează pe numele făptuitorului, suspectului, inculpatului sau al persoanei
responsabile civilmente ori, după caz, într -un cont special constituit în acest sens, potrivit
dispozițiilor legale în vigoare, la dispoziția organului judiciar care a dispus sechestrul.
Prevederile art. 252 alin. (8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunz ător.
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
(1) În cursul urmăririi penale, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă
procurorul care a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mo bile
sechestrate, îl sesizează cu o propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe
judecătorul de drepturi și libertăți.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat în condițiile alin. (1) fixează un
termen, care nu poate fi mai scu rt de 10 zile, la care sunt chemate părțile, precum și custodele
bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.
(3) La termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoștința părților și a
custodelui fapt ul că se intenționează valorificarea bunurilor mobile sechestrate și li se pune în
vedere că au dreptul de face observații sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi
valorificate. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți sau custode, jud ecătorul
de drepturi și libertăți dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile
prevăzute la art. 2521 alin. (2). Lipsa părților legal citate nu împiedică desfășurarea procedurii.
(4) Împotriva încheierii judecătorului de dreptu ri și libertăți prevăzute la alin. (2) se
poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de
către părți, custode, procuror, precum și de către orice altă persoană interesată în termen de 10
zile.
(5) T ermenul prevăzut la alin. (4) curge de la comunicare pentru procuror, părți sau
custode sau de la data când au luat la cunoștință de încheiere în cazul altor persoane
interesate.
(6) Părțile sau custodele pot face contestație numai împotriva încheierii prin care
judecătorul de drepturi și libertăți a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
Procurorul poate face contestație numai împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi
și libertăți a respins propunerea de valorificare a bunurilo r mobile sechestrate.
(7) Contestația prevăzută la alin. (4) este suspensivă de executare. Judecarea cauzei
se face de urgență și cu precădere, iar hotărârea prin care se soluționează contestația este
definitivă.
Valorificarea bunurilor mobile sec hestrate în cursul judecății
(1) În cursul judecății, instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a
uneia dintre părți sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile
sechestrate. În acest scop, instanța de judec ată fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de
10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părțile, precum și custodele bunurilor, atunci
când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.
(2) La termenul fixat, se pune în discuția părților, în camera de consiliu,
valorificarea bunurilor mobile sechestrate și li se pune în vedere că au dreptul de a face
observații sau cereri legate de acestea. Lipsa părților legal citate nu împiedică desfășurarea
procedurii.
(3) Asup ra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum și cu privire la cererile
prevăzute la alin. (2), instanța de judecată dispune prin încheiere motivată. Încheierea
instanței este definitivă.
117
Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
(1) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de art. 2522
alin. (3) sau a hotărârii judecătorești de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, prevăzută
de art. 2522 alin. (7) sau art. 2523 alin. (3), suspectul sau inculpatul, partea responsabilă
civilmente, custodele, orice altă persoană interesată, precum și procurorul pot formula, în
cursul procesului penal, contestație la instanța competentă să soluționeze cauza în primă
instanță.
(2) Contestația prevăzut ă la alin. (1) se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea
actului contestat.
(3) Instanța soluționează contestația de urgență și cu precădere, în ședință publică,
cu citarea părților, prin încheiere definitivă.
(4) După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s -a făcut contestație
împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătorești de
valorificare a bunurilor mobile sechestrate prevăzute la alin. (1), se poate face contestație
potrivit legii civile .
Procesul -verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară
(1) Organul care aplică sechestrul încheie un proces -verbal despre toate actele
efectuate potrivit art. 252, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor.
În procesul -verbal se arată și bunurile exceptate de lege de la urmărire, potrivit dispozițiilor
art. 249 alin. (8), găsite la persoana căreia i s -a aplicat sechestru. De asemenea, se
consemnează obiecțiile suspectului sau inculpatului ori ale părții respons abile civilmente,
precum și cele ale altor persoane interesate.
(2) În procesul -verbal prevăzut la alin. (1) se menționează și faptul că părțile au fost
încunoștințate că:
a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 2521
alin. (1);
b) în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive,
bunurile mobile asupra cărora s -a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către
organul judiciar, chiar și fără consimțământul proprieta rului, dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 2521 alin. (2).
(3) Un exemplar al procesului -verbal prevăzut la alin. (1) se lasă persoanei asupra
bunurilor căreia s -a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuiește,
admin istratorului, portarului sau celui care în mod obișnuit îl înlocuiește ori unui vecin. În
cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o
copie de pe procesul -verbal. Un exemplar se înaintează și organului judiciar care a dispus
luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului -verbal.
(4) Pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră
preliminară sau instanța de judecată care a dispus instituirea se chestrului cere organului
competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanța sau
încheierea prin care s -a dispus sechestrul și un exemplar al procesului -verbal de sechestru.
(5) Prevederile alin. (4) se aplică în mo d corespunzător și cu privire la dispunerea
înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile.
Poprirea
(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții
responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în
mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanței sau încheierii
prin care se înființează sechestrul.
118 (2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după
caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în
termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de
cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la c onsemnar .
Restituirea lucrurilor
(1) Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi
penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în procedura de cameră
preliminară ori în cursul judecății, cons tată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la
suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le -a primit spre a le păstra sunt proprietatea
persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea
acestora, dispune restituirea acestor lucruri. Dispozițiile art. 250 se aplică în mod
corespunzător.
(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate
stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei și cu ob ligația pentru cel căruia îi sunt
restituite să le păstreze până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.
Restabilirea situației anterioare
Instanța de judecată, în cursul judecății, poate lua măsuri de restabilire a situației
anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea
infracțiunii, iar restabilirea este posibilă.
Să ne reamintim…
Măsura asigurătorie se aplică asupra bunurilor și veniturilor inculpatului și a
părții responsabil e civilmente până la concurența valorii probabile a pagubei produse
sau a pedepsei pecuniare ce poate fi aplicată.
Restituirea lucrurilor, ca măsură procesuală, garantează repararea pagubei
produse prin sustragerea lor.
Precizați care sunt organele c ompetente să dispună luarea măsurilor asigurătorii în
cursul urmăririi penale și în cursul judecății și care sunt organele competente să
soluționeze calea de atac formulată împotriva acestor măsuri .
M1.U7.5 . Rezumat
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația de a
încunoștința autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.
Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a
acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în
termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la
îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în fond.
Împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de art. 2522 alin. (3) sau
a hotărârii judecătorești de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, prevăzută de art. 2522
alin. (7) sau art. 2523 alin. (3), suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente,
custodele, orice altă persoană interesată, precum și procurorul pot formula, în cursul procesului
penal, contestație la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță.
119
M1.U7.6 . Test de evaluare a cunoștințelor
1. Potrivit legii procesual penale, printre măsurile preventive se
numără:
a) sechestrul;
b) reținerea;
c) măsurile de ocrotire și siguranță.
2. Instituirea măsurilor asigurătorii în procesul penal este:
a) numai facultativă;
b) obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsi tă de capacitate de exercițiu;
c) obligatorie, când paguba produsă prin infracțiune este de peste 500 milioane de lei.
3. Împotriva măsurilor asigurătorii dispuse și mod ului de
aducere la îndeplinire de organele judiciare competente, pot in –
troduce plângere:
a) inculpatul ;
b) numai inculpatul;
c) numai partea responsabilă civilmente.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de ins tanțele de
judecată și indicaț uză și care a fost scopul acestora.
Raspunsuri: 1b; 2b; 3 a.
120 Unitatea de învățare M8.U1. Acte procesuale și procedurale
comune. Citarea și comunicarea
actelor de procedură. Mandatul de
aducere
Cuprins
M1.U8 .1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 92
M1.U 8.2. Ob iectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. ….. 93
M1.U8 .3. Acte procesuale și procedurale comune ………………………….. ………………….. 94
M1.U8 .4. Citarea și comunicarea actelor de procedură ………………………….. ……………. 95
M1.U8 .5. Mandatul de aducere ………………………….. ………………………….. ………………… 97
M1.U8 .6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 98
M1.U8 .7. Te st de evaluare a cunoștinț elor ………………………….. ………………………….. … 99
M1.U8 .1. Introducere
Sub Codul de procedură penală din 1936 nu se făcea distincție între actele
proce suale penale și actele procedurale penale, folosindu -se, pentru aceleași acte, fie
denumirea de acte procesuale, fie cea de acte procedurale. Fără a se folosi denumiri
distincte, unele acte erau considerate că au rol activ, dinamic în desfășurarea
procesului penal, ca trimiterea în judecată, condamnarea incul patului, iar alte acte
erau considerate ca acte scrise de constatare, do cumente procedurale, în care se
consemnează constatările făcute de autoritățile judiciare.
Prin denumirea Titlului V al Părții generale „Acte procesuale și acte
procedurale comune”, Codul de procedură penală din 1968 diferențiază actele
efectuate în decurs ul procesului penal în acte procesuale și acte procedurale , iar
prin prevederile art. 132 le delimitează și stabilește trăsăturile fiecărei cate gorii de
acte.
Noul Cod de procedură penală păstrează această diferențiere.
M1.U8 .2. O biectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în telor procesuale și procedurale comune precum și în materia actului procesual
prin care se asigură încunoștințarea sau prezența părțil or în fața organelor
judiciare .
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice distincția între acte procesuale și acte procedurale ;
121 înțeleagă conținutul citației și regulile de emitereși de înmânare a acest eia;
înțeleagă regulile de folodire a mandatului de aducere;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U8 .4. Citarea, comunicarea actelor procedurale și mandatul de aducere
Modul de citare
(1) Chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de
judecată se face prin citație scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică,
încheindu -se în acest sens un proces -verbal.
(2) Comunicarea citațiil or și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu,
prin agenții procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin
intermediul poliției locale ori prin serviciul poștal sau de curierat.
(3) Persoanele prevăzute l a alin. (2) sunt obligate să îndeplinească procedura de
citare și să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de
organul judiciar.
(4) În cazul prevăzut la art. 80, persoanele vătămate și părțile civile pot fi citate prin
reprezentantul legal sau printr -o publicație de circulație națională.
(5) Citarea se poate realiza și prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt
sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate.
(6) Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinților sau
al tutorelui, cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil.
(7) Organul judiciar poate comunica și oral persoanei prezente termenul următor,
aducându -i la cunoștință cons ecințele neprezentării. În cursul urmăririi penale, aducerea la
cunoștință a termenului se menționează într -un proces -verbal, care se semnează de către
persoana astfel citată.
(8) Citarea și comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis, care v a purta
mențiunea "Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate".
Conținutul citației
(1) Citația este individuală și trebuie să cuprindă următoarele:
a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite
citația, sedi ul său, data emiterii și numărul dosarului;
b) numele și prenumele celui citat, calitatea în care este citat și indicarea obiectului
cauzei;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna și anul, locul de înfățișare, precum și invitarea celui citat să se
prezinte la data și locul indicate;
e) mențiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la
termenul fixat;
f) dacă este cazul, mențiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este
obligatorie, iar în cazul în care partea nu își alege un avocat, care să se prezinte la termenul
fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
g) mențiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să
consulte dosarul aflat la arhiva instanței sa u a parchetului;
122 h) consecințele neprezentării în fața organului judiciar.
(2) Citația transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea
juridică și denumirea infracțiunii de care este acuzat, atenționarea că, în caz de neprezen tare,
poate fi adus cu mandat de aducere.
(3) Citația se semnează de cel care o emite.
Locul de citare
(1) Suspectul, inculpatul, părțile în proces, precum și alte persoane se citează la
adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută , la adresa locului lor de muncă, prin
serviciul de personal al unității la care lucrează.
(2) Suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în termen de cel mult 3 zile
organului judiciar schimbarea adresei unde locuiește. Suspectul sau inculpa tul este informat
cu privire la această obligație în cadrul audierii și cu privire la consecințele nerespectării
obligației.
(3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr -o declarație dată în cursul
procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.
(4) Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s -a
prezentat după prima citare legal îndeplinită.
(5) Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul și nici
locul s ău de muncă, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare care trebuie să
cuprindă:
a) anul, luna, ziua și ora când a fost făcută;
b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domicil iul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui
citat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul;
e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care
destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea
citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea
acestui termen;
h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.
(6) Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, așezămi nte medicale ori de
asistență socială se citează prin administrația acestora.
(7) Persoanele private de libertate se citează la locul de deținere, prin administrația
acestuia.
(71) Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandant ul acesteia.
(8) Pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale,
aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată nava.
(9) Dacă suspectul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face, pentru
primul termen, potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile în relația cu statul
solicitat, în condițiile legii. În absența unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul
juridic internațional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest
caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a
acesteia ține loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de
judecată, suspectul sau inc ulpatul va fi înștiințat prin citație că are obligația de a indica o
adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu se conformează,
123 comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a
scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele care se expediază, ținând loc de dovadă
de îndeplinire a procedurii.
(10) Personalul misiunilor diploma tice, al oficiilor consulare și cetățenii români
trimiși să lucreze în cadrul organizațiilor internaționale, membrii de familie care locuiesc cu
ei, cât timp se află în străinătate, precum și cetățenii români aflați în străinătate în interes de
serviciu, i nclusiv membrii de familie care îi însoțesc, se citează prin intermediul unităților
care i -au trimis în străinătate.
(11) La stabilirea termenului pentru înfățișarea suspectului sau inculpatului aflat în
străinătate se ține seama de normele internațion ale aplicabile în relația cu statul pe teritoriul
căruia se află suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca
citația în vederea înfățișării să fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită
pentru înfăț ișare.
(12) Instituțiile, autoritățile publice și alte persoane juridice se citează la sediul
acestora, iar în cazul neidentificării sediului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin.
(5).
(13) Citarea prin intermediul poștei electronice s au al unui sistem de mesagerie
electronică se face la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop
organului judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei.
Înmânarea citației
(1) Citația se înmâneaz ă, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna
dovada de primire.
(2) Dacă persoana citată refuză să primească citația, persoana însărcinată să
comunice citația va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un proces -verbal cu
privire la împrejurările constatate. Înștiințarea trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;
b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui
înștiințat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care
destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
g) mențiunea că, în cazul în care destinata rul nu se prezintă pentru comunicarea
citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea
acestui termen;
h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.
(21) Dacă persoana citată, primind citația, re fuză sau nu poate să semneze dovada de
primire, persoana însărcinată să comunice citația încheie despre aceasta proces -verbal.
(3) În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau
inculpat care locuiește în străinătate nu poa te fi înmânată, precum și în cazul în care statul
destinatarului nu permite citarea prin poștă, citația se va afișa la sediul parchetului sau al
instanței, după caz.
(4) Citarea se poate realiza și prin intermediul autorităților competente ale statului
străin dacă:
a) adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;
b) nu a fost posibilă trimiterea citației prin intermediul poștei;
c) dacă citarea prin poștă a fost ineficientă sau necorespunzătoare.
124 (5) Când citarea se face potrivit art . 259 alin. (6) – (8), unitățile acolo arătate sunt
obligate a înmâna de îndată citația persoanei citate sub luare de dovadă, certificându -i
semnătura sau arătând motivul pentru care nu s -a putut obține semnătura acesteia. Dovada
este predată agentului pro cedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau
instanței de judecată care a emis citația.
(6) Citația destinată unei instituții sau autorități publice ori altei persoane juridice se
predă la registratură sau funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței. Dispozițiile
alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(7) Când citarea se realizează potrivit art. 257 alin. (5), persoana care realizează
citarea întocmește un proces -verbal.
Înmânarea citației altor persoane
(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei
rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește
corespondența. Citația nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de
discernământ.
(2) Dacă persoana citată locuiește într -un imobil cu mai multe apartamente sau într –
un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citația se predă administratorului, portarului
ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.
(3) Persoana care primește citația semnează dovada de primire, iar agentul,
certificând identitatea și semnătura, încheie proces -verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate
semna dovada de primire, agentul afișează citația pe ușa locuinței, încheind proces -verbal.
(4) În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) și (2), agentul este obligat să se intereseze
când poate găsi persoana citată pentru a -i înmâna citația. Când persoana citată nu poate fi
găsită, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua și ora când depunerea sau, după caz, afișarea a fost făcută;
b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reș edința, respectiv sediul celui
înștiințat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e) mențiunea că înștiințarea se referă la actu l procedural al citației;
f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care
destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea
citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea
acestui termen;
h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.
(5) În cazul când persoana citată locuiește într -un imobil cu mai multe apartamente
sau într -un hotel, dacă în citație nu s -a indicat apartamentul ori camera în care locuiește,
agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta. Dacă investigațiile au rămas fără
rezultat, agentul afișează cit ația pe ușa principală a clădirii, încheind proces -verbal și făcând
mențiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citației.
Imposibilitatea de a comunica citația
Când comunicarea citației nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este
nelocuit ori destinatarul nu mai locuiește în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea
nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul întocmește un proces -verbal în care
menționează situațiile constatate, pe care îl trimite or ganului judiciar care a dispus citarea.
125 Dovada de primire și procesul -verbal de predare a citației
(1) Dovada de primire a citației trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea
organului de urmărire penală sau a instanței care a emis citația, numele, prenumele și calitatea
persoanei citate, precum și data pentru care este citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data
înmânării citației, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui care înmânează citația,
certificarea de către acesta a identi tății și semnăturii persoanei căreia i s -a înmânat citația,
precum și arătarea calității acesteia.
(2) Ori de câte ori, cu prilejul predării, afișării sau transmiterii electronice a unei
citații se încheie un proces -verbal, acesta va cuprinde în mod co respunzător și mențiunile
prevăzute la alin. (1). În situația în care citarea se realizează prin intermediul poștei
electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, la procesul -verbal se atașează,
dacă este posibil, dovada transmiterii acest eia.
Incidente privind citarea
(1) În cursul judecății, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare
doar dacă partea lipsă la termenul la care s -a produs neregularitatea o invocă la termenul
următor la care este prezentă sau leg al citată, dispozițiile privind sancțiunea nulității
aplicându -se în mod corespunzător.
(2) Cu excepția situației în care prezența inculpatului este obligatorie,
neregularitatea privind procedura de citare a unei părți poate fi invocată de către procur or, de
către celelalte părți ori din oficiu numai la termenul la care ea s -a produs.
Comunicarea altor acte procedurale
(1) Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute
în prezentul capitol.
(2) În cazul pe rsoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de
procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la
locul de detenție.
M1.U 8.5. Mandatul de aducere
(1) O persoană poate fi adusă în fața organul ui de urmărire penală sau a instanței de
judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s -a prezentat, în mod
nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă
comunicarea corespunzătoare a ci tației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se
sustrage de la primirea citației.
(2) Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi
fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rez olvării cauzei.
(3) În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de
urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanță.
(4) În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară
pătrunderea fără consimțământ într -un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale
mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află
sediul parchetului din care face parte procurorul.
(5) Cererea formulată de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:
a) motivarea îndeplini rii condițiilor prevăzute la alin. (1) și (2);
b) indicarea infracțiunii care constituie obiectul urmăririi penale și numele
suspectului sau al inculpatului;
126 c) indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea
mandatului de aducere.
(6) Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de
aducere se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților.
(7) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și
libertăți dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului și
încuviințarea aducerii persoanei solicitate, emițând de îndată mandatul de aducere.
(8) Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți treb uie să
cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d) scopul pentru care a fost emis;
e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mand at și adresa unde locuiește. În
cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menționeze infracțiunea
care constituie obiectul urmăririi penale;
f) indicarea temeiului și motivarea necesității emiterii mandatului de aducere;
g) mențiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
h) semnătura judecătorului și ștampila instanței.
(9) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt
satisfăcute condițiile prevăzute la alin. (1), (2) ș i (4), dispune, prin încheiere definitivă,
respingerea cererii, ca neîntemeiată.
(10) Mandatul de aducere emis de organul de urmărire penală, în cursul urmăririi
penale, sau de instanță, în cursul judecății, trebuie să cuprindă, în mod corespunzător,
mențiunile prevăzute la alin. (8).
(11) Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau,
după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezența acesteia.
(12) Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziția organu lui judiciar numai pe
durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența
lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s -a dispus reținerea ori arestarea
preventivă a acestora.
Executarea mandatului d e aducere
(1) Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției
judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea
mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o
însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care
execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.
(2) În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drep turi și libertăți sau
de instanța de judecată, organele prevăzute la alin. (1) pot pătrunde în locuința sau sediul
oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să
coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat și
proporțional cu scopul urmărit.
(3) Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de
boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într -un proces -verbal, c are se
înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată.
(4) Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găsește persoana
prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări și, dacă acestea au ră mas fără rezultat,
încheie un proces -verbal care va cuprinde mențiuni despre cercetările făcute. Procesul -verbal
se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată.
127 (5) Executarea mandatelor de aducere privind p e militari se face prin comandantul
unității militare sau prin poliția militară.
(6) Activitățile desfășurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt
consemnate într -un proces -verbal, care trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele și calita tea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) mențiuni despre activitățile desfășurate.
Accesul la bazele electronice de date
(1) În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau
a aducerii cu mandat la desfășurarea procedurilor, procurorul sau instanța au drept de acces
direct la bazele electronice de date deținute de organele administrației de stat.
(2) Organele administrației de stat care dețin baze electronice de date sunt obligate
să colaboreze cu procurorul sau cu instanța de judecată în vederea asigurării accesului direct
al acestora la informațiile existente în bazele electronice de date, în condițiile legii.
Să ne reamintim…
Codul de procedură penală reglementează, ca acte procesuale comune , citarea
și comunicarea actelor de procedură ; celelalte acte procesuale sunt reglementate fie
în partea generală (de exemplu, luarea măsurilor preventive, dispunerea de probe),
fie în partea specială a Codului .
Actul proces ual trebuie să îndeplinească și condițiile de formă cerute de lege .
În cazul în care o persoană, chemată prin citație, nu s -a prezentat în fața
organului judiciar care a emis citația, acesta poate dispune aducerea ei silită, emițând
un mandat de a ducere
Precizați care sunt regulile de emitere și de înmânare a unei citații .
M1.U8 .6. Rezumat
Actele denumite procesuale sunt activități prin care autoritățile judiciare și
părțile din proces își manifestă voința, în condițiile și formele prevăzu te de lege, de
începere și desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopu lui acestuia.
În ce privește actele procedurale , o caracteristică este natura lor derivată,
prin ele aducându -se la îndeplinire actele și măsurile procesuale.
Când este necesară prezența unei persoane la desfășurarea procesului penal,
aceasta poate fi invitată, citată sau adusă prin constrângere. Întrucât invitația nu are
caracter juridic, Codul de procedură penală reglementează numai citarea și mandatul
de aducere. Legea prevede mai multe locuri unde poate fi citat inculpatul, în funcție
și de situațiile posibile în care s -ar afla; ca regulă generală inculpatul se citează la
„adresa unde locuiește”, ceea ce implică adresa efectivă din momentul citării, care
poate fi difer ită de aceea a domiciliului său stabil.
128
M1.U8 .7. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Este considerat act procesual:
a) executarea mandatului de arestare preventivă;
b) audierea unui martor;
c) punerea în mișcare a acțiunii penale.
2. Dacă persoana citată de organele judiciare pentru a se
prezenta la activitățile procesului penal nu este găsită, agentul
poștal înmânează citația:
a) oricărei persoane care locuiește ce cel citat chiar dacă este minor și are sub 14 ani;
b) persoanei care în mod obișnuit îi primește corespondența;
c) unei persoane care are același loc de muncă cu cel citat.
3. Potrivit legii procesuale penale, sunt citați la fiecare termen
de judecată:
a) autoritatea tutelară, în cauzele cu minori;
b) militarii;
c) instituțiile publice .
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați care au fost regulile aplicate în procedura de citare a părților.
Raspunsuri: 1c; 2b; 3b .
129 Unitatea de învățare M1.U9. Termenele
Cuprins
M1.U9.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 100
M1.U 9.2. Ob iectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. … 100
M1.U 9.3. Termenele ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 100
M1.U 9.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 102
M1.U 9.5. Tes t de evaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. . 102
M1.U9 .1. Introducere
Termenul este intervalul de ti mp în cursul căruia se pot sau trebuie
îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi
îndeplinite. Codul de procedură penală prevede, de exemplu, termenele în care
trebuie declarate căile de atac, dar și termenele în care se recomandă a fi
îndeplinite unele acte procedurale, cum ar fi rezolvarea unei plângeri, înaintarea
unui dosar, desfășu rarea unei activități etc.; de asemenea, Codul prevede și
termenele în care nu se poate pune în executare o hotărâre penală sau în car e se
poate aplica o măsură procesuală neprivativă sau privativă de libertate.
M1.U9 .2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materia termenelor u tilizate în procesul penal.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice categoriile de termene din procesul penal ;
înțeleagă conținutul și modul de calcul al termenelor substanțiale și al termenelor
proce durale;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U9 .3. Termenele
Consecințele nerespectării termenului
(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste
termen.
130 (2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea
acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
(3) Pent ru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare,
dispozițiile privitoare la nulități.
Calculul termenelor procedurale
(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul
prevăzut în actul care a p rovocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune
altfel.
(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la
care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.
(3) Termenel e socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârșitul zilei
corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an.
Dacă această zi cade într -o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acelei luni.
(4) Când ultima zi a unui termen cade într -o zi nelucrătoare, termenul expiră la
sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Acte considerate ca făcute în termen
(1) Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la admini strația locului de
deținere ori la unitatea militară sau la oficiul poștal prin scrisoare recomandată este considerat
ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administrația locului de deținere
pe actul depus, recipisa oficiului poșta l, precum și înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea
militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului.
(2) Dacă un act care trebuia făcut într -un anumit termen a fost comunicat sau
transmis, din necunoaștere ori dintr -o greșea lă vădită a expeditorului, înainte de expirarea
termenului, unui organ judiciar care nu are competență, se consideră că a fost depus în
termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.
(3) Cu excepția căilo r de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în
termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieșire al parchetului este înăuntrul
termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
Calculul termenelor în cazul măsurilor pr ivative sau restrictive de drepturi
În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de
drepturi, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata
acestuia.
Exmplu: Un termen procedural de 3 zile care începe la data de 1septembrie se sfârșește la data
de 5 septembrie.
Identificați modul de calcul al termenelor procedurale și al termenelor
substanțiale în procesul penal.
131
Să ne reamintim…
Nu se ia în calculul termenului pe ore și pe zile ora și ziua de la care începe
să curgă termenul și nici ora sau ziua în care acesta se sfârșește; în acest mod,
termenele procedurale sunt cu două ore sau cu două zile mai mari decât termenele
substanțiale , care se calculează pe ore sau zile pline.
Termenul pe luni expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni, iar
termenul pe ani expiră la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an.
Precizați regula calculării unui termen procedural de 10 zile și a unui termen
substanțial de 10 zile. .
M1.U 9.4. Rezumat
Termenele care asigură disciplina și sistematizarea desfășurării procesului
penal sunt denumite de Codul de procedură penală termene procedurale . Cele mai
important e termene procedurale sunt: termenul de declarare a căilor de atac, termenul de
comunicare a citației, ș.a.
Codul prevede și unele termene care ocrotesc drepturi extra -procesuale, libertăți
fundamentale ale omului, cum sunt libertatea individuală, propriet atea etc.; aceste
termene, împreună cu ter menele prevăzute de legea penală privind prescripția,
reabilitarea, durata pedep selor, se numesc termene substanțiale . Cele mai importante
termene substan țiale prevăzute de Codul de procedură penală sunt termene le de
durată a măsurilor preventive în care se exercită o constrângere privind libertatea
individuală.
M1.U9 .5. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Este termen procedural.
a) termenul de contestație de 48 de ore ;
b) termenul de 30 de zile de arestare preventivă;
c) termenul de depunere a contestației în anulare;
2. Este termen substanțial .
d) termenul de reținere de 24 de ore;
e) termenul de 1 an închisoare, la care a fost condamnat inculpatul ;
f) termenul de declarare a contestației la încheierea d e luare a măsurii arestării preventive;
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați ce modalități de calcul a termenelor sunt aplicabile în cauză.
132
Raspunsuri: 1ac; 2ab.
Unitatea de învățare M1.U1 0. Cheltuielile judiciare. Modificarea
actelor de procedură
Cuprins
M1.U1 0.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. 103
M1.U1 0.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. . 103
M1.U1 0.3. Cheltuielile judiciare ………………………….. ………………………….. ……………. 104
M1.U1 0.4. Modificarea actelor de procedură ………………………….. ……………………….. 105
M1.U10.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 106
M1.U1 0.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. …………………………. 106
M1.U1 0.1. Introducere
Cu ocazia urmă ririi și a judecății unei cauze penale, se efectuează cheltuieli
cu întocmirea și transmiterea actelor de procedură, cu administrarea probelor și
conservarea mijloacelor materiale de probă, cu retribuirea apărătorilor, precum și
orice alte cheltuieli necesare normalei desfășurări a procesului penal. Cheltuielile
avansate de stat și cele făcute de părți în desfășurarea procesului penal poartă denumirea de
cheltuieli judiciare . Statul efectuează cheltuieli și cu localurile în care funcționează
parchetele și instanțele judecătorești, cu salariile magistraților și a funcționarilor
judecătorești, care cad în sarcina sa ca organizator al autorității judecăto rești;
aceste cheltuieli bugetare nu intră în cheltuielile judiciare ce se efectuează în
fiecare cauză în parte.
Actul procedural constatator nu trebuie să cuprindă nicio adăugire,
corectură sau suprimare de text; locurile nescrise în cuprinsul unei declar ații sau
proces -verbal se barează, astfel încât să nu se poată face adăugiri. Când este
necesară o adăugire , o corectură sau o suprimare de text , persoana care a
întocmit și semnat actul procedural trebuie să confirme în scris, în cuprinsul
actului, modifi carea adusă, altfel aceasta nu poate fi luată în considerare.
M1.U1 0.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materiile cheltuielilor judiciare ș i a modificării actelor procedurale.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
133 înțeleagă și să explice noțiunea de cheltuieli judiciare ;
înțeleagă procedura de modificare a actelor procedurale ;
Durata med ie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U1 0.3. Cheltuielile judiciare
Acoperirea cheltuielilor judiciare
(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea
probelor, conservarea mijloacelor ma teriale de probă, onorariile avocaților, precum și orice
alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de
stat sau plătite de părți.
(2) Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse
distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului
Public, precum și al altor ministere de resort.
Sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului
(1) Martorul, expertul și interpre tul chemați de organul de urmărire penală ori de
instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor
cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
(2) Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul la venitul de la
locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire
penală sau la instanță.
(3) Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptățit să
primească o compensare.
(4) Expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării
date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale.
(5) Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) și (4) se plătesc pe baza dispozițiilor luate
de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s -a prezentat martorul, expertul sau
interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală,
condamnare, amânarea a plicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei
(1) În caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării
pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții
desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
(2) Când sunt mai mulți inculpați, procurorul sau, după caz, instanța hotărăște partea
din cheltuielile judiciare dat orate de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține seama, pentru
fiecare dintre inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
(3) Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu
inculpatul la repararea pa gubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat.
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
(1) Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:
134 1. în caz de achitare, de către:
a) persoana vătămată, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;
b) partea civilă căreia i s -au respins în totul pretențiile civile, în măsura în care i se
reține o culpă procesuală;
c) inculpatul care a fost obli gat la repararea prejudiciului;
2. în caz de încetare a procesului penal, de către:
a) inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;
b) persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care
plângerea prealabilă a fo st tardiv introdusă;
c) partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea
penală;
d) inculpatul și persoana vătămată, în caz de împăcare;
3. dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt
suportate de către:
a) persoana vătămată, atunci când aceasta și -a retras plângerea prealabilă ori s -a
dispus clasarea în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) – c) sau achitarea inculpatului;
b) inculpat, atunci când se dispune clas area pentru alte situații decât cele prevăzute
în dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) – c) ori încetarea procesului penal;
4. în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare,
cheltuielile judiciare sunt suportate de către s tat.
(2) În cazul declarării apelului, recursului în casație ori al introducerii unei
contestații sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia
i s-a respins ori care și -a retras apelul, recursul în casație, c ontestația sau cererea.
(3) În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina
acestuia.
(4) În cazul când mai multe părți sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea
cheltuielilor judiciare, instanța hotărășt e partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
(5) Dispozițiile alin. (1) pct. 1 și 2 și ale alin. (2) – (4) se aplică în mod
corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluții de clasare și în
situația respingerii un ei plângeri formulate împotriva actelor și măsurilor dispuse de organele
de urmărire penală.
(6) Cheltuielile pentru plata interpreților desemnați de organele judiciare, potrivit
legii, rămân în sarcina statului.
Plata cheltuielilor judiciare făcu te de părți
(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei
vătămate, precum și părții civile căreia i s -a admis acțiunea civil ă cheltuielile judiciare făcute
de acestea.
(2) Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe
inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.
(3) În caz de renunțare la pretențiile civile, precum și î n caz de tranzacție, mediere
ori recunoaștere a pretențiilor civile, instanța dispune asupra cheltuielilor conform înțelegerii
părților.
(4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), când sunt mai mulți inculpați ori dacă
există și parte responsabil ă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 274
alin. (2) și (3).
(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească
inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia,
în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.
135 (6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.
Exmplu: Instanța supremă a statuat că și în cazul respingerii plângerii
persoanei vătămate împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată
acesta trebuie să suporte plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Identificați care este modalitatea de suportare a cheltuielilor judiciare avansate
de stat în fiecare dintre situațiile prevăzute de lege.
M1.U1 0.4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și
înlăturarea unor omisiuni vădite
Modificări în acte procedurale
(1) Orice adă ugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural
este luată în considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul
sau la sfârșitul actului, de către cei care l -au semnat.
(2) Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înțelesul frazei, rămân valabile.
(3) Locurile nescrise în cuprinsul unei declarații trebuie barate, astfel încât să nu se
poată face adăugări.
Îndreptarea erorilor materiale
(1) Erorile materiale evidente din cuprinsul un ui act procedural se îndreaptă de
însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră
preliminară ori de instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
(2) În vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri.
(3) Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmește, după caz, un proces –
verbal sau o încheiere, făcându -se mențiune și la sfârșitul actului corectat.
Înlăturarea unor omisiuni vădite
Dispozi țiile art. 278 se aplică și în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei
omisiuni vădite, nu s -a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți,
avocați, potrivit art. 272 și 273, precum și cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea
măsurilor asigurătorii.
Să ne reamintim…
Obligația statului de a suporta cheltuielile judiciare pe care le -a avansat este
subsidiară și integrală, în sensul că intervine numai atunci când o astfel de obligație
nu incumbă vreuneia din părți le din proces și cuprinde toate cheltuielile efectuate cu
desfășurarea procesului penal.
Pentru a nu se desființa actul procedural datorită acestor erori materiale evidente, a fost
instituită o procedură specială de îndreptare a erorilor mate riale.
Procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică și în cazul în care organul de
urmărire penală sau instanța de judecată, ca urmare a unor omisiuni vădite , nu s -a pronunțat cu
privire la unele chestiuni adiacente judecății de fond .
136
Enumera ți câteva situații în care este admisibilă efectuarea unei îndreptări a erorii
materiale a unui act de procedură penală .
M1.U1 0.6. Rezumat
Este posibil ca în cuprinsul unui act constatator să se strecoare unele erori materiale ,
cum sunt greșelile din n eatenție sau dactilografiere, asupra numelui, calității părților, asupra unor
acte sau cifre. Pentru a nu se desființa actul procedural datorită acestor erori materiale evidente, a
fost instituită o procedură specială de îndreptare a erorilor materiale ; în acest scop, pot fi
chemate părțile pentru a da lămuriri.
În caz de condamnare , stabilindu -se vinovăția inculpatului la săvâr șirea unei infracțiuni,
deci culpa sa infracțională, îi revine acestuia obligația de a plăti statului toate cheltuielile efectua te
de stat.
În caz de achitare a inculpatului, se stabilește care din părți se află în culpă procesuală.
În caz de încetare a procesului penal , cheltuielile judiciare rămân de regulă, în sarcina
statului.
M1.U1 0.7. Test de eva luare a cunoștințelor
1. Îndreptarea erorilor materiale evidente din cuprinsul unui act
procedural se face de:
a) organul de urmărire penală sau instanța care a întocmit actul;
b) organul de urmărire penală sau instanța de judecată ierarhic superioare sesizate cu producerea
erorii materiale de părți în vederea îndreptării acesteia;
c) secretarul parchetului sau grefierul de ședință cu avizul or ganului de urmărire penală respectiv
instanței de judecată care 1 -a întocmit.
2. În caz de achitare pentru temeiul că fap ta nu întrunește elementele constitutive ale unei
infracțiuni cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de:
a) inculpat
b) partea vătămată
c) stat
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată care conține și o îndreptare a unei erori materiale și indicați cu privire la
ce s-a efectuat această îndreptare a erorii materiale.
Raspunsuri: 1a; 2c .
137 Unitatea de învățare M1.U1 1. Nulitățile. Amenda judiciară
Cuprins
M1.U1 1.1. Introduc ere ………………………….. ………………………….. ………………………….. 108
M1.U1 1.2. Obiectivele unității de învățare ………………………….. ………………………….. . 108
M1.U1 1.3. Nulitățile ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 109
M1.U1 1.4. Amenda judiciară ………………………….. ………………………….. …………………. 109
M1.U1 1.6. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 110
M1.U1 1.7. Test de evaluare a cunoștințelor ………………………….. …………………………. 111
M1.U1 1.1. Introducere
Principiul legalității expri mă ce rința ca procesul penal să se desfășoare în
conformitate cu dispo zițiile prevăzute de lege. Ca urmare, organele judiciare,
părțile, apărătorii nu pot efectua, în decursul procesului penal, decât actele
procesuale și proce durale pe care legea le admite și numai cu respectarea întocmai
a condițiilor legale.
Codul de procedură penală a prevăzut, sub sancțiunea nulității, unele
dispoziții care reglementează desfă șurarea procesului penal [art. 281], stabilind și
trăsăturile care caracte rizea ză această nulitate [art. 281].
În cursul procesului penal se pot comite încălcări ale legii de procedură
penală care constituie abateri judiciare ; aceste abateri pot fi sancționate cu o
amendă judiciară , dacă nu este cazul tragerii la răs pundere penală.
M1.U1 1.2. Obiectivele unității de învățare
Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților
în materiile sancțiunilor procesuale, respectiv a nulităților și amenzii judiciare.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
înțeleagă și să explice flurile și efectele nulităților ;
înțeleagă distincția dintre nulitățile relative și nulitățile absolute ;
indice care sunt abaterile judiciare;
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
M1.U1 1.3. Nulitățile
138 Efectele nulității
(1) Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal
atrage nulitatea actului în condițiile prevă zute expres de prezentul cod.
(2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite
de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.
(3) Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este
necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.
Nulitățile absolute
(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;
c) publicitatea ședinței de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit
legii;
e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precu m și a celorlalte
părți, atunci când asistența este obligatorie.
(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
(3) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a) – d) poate fi invocată în
orice stare a procesului.
(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:
a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit
în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea,
când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Nulitățile relative
(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină
nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s -a adus o vătămare drepturilor
părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desființarea actului.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți
sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea
dispoziției le gale încălcate.
(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel
mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).
(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:
a) până la înch iderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit
în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea
a intervenit în cursul urmăririi penale, cân d instanța a fost sesizată cu un acord de
recunoaștere a vinovăției;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a
intervenit în cursul judecății.
(5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:
a) persoana int eresată nu a invocat -o în termenul prevăzut de lege;
139 b) persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității.
Exmplu: Practica judiciară anterioară a statuat că întocmirea unui rechizitoriu
de către un procuror necompetent material să supravegheze infracțiunea pentru
care s -a dispus trimiterea în judecată atrage nulitatea absolută a acestuia, care
atrage restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale. În noul Cod
de procedură penală nu m ai este valabilă această practică judiciară.
Identificați cazurile de nulitate absolută din Codul de procedură penală român
M1.U1 1.4. Amenda judiciară
Abateri judiciare
(1) Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se s ancționează cu
amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a
lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor,
precum și a oricăro r alte lucrări, dacă prin aceasta s -au provocat întârzieri în desfășurarea
procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare a citațiilor sau a
celorlalte acte procedurale, precum și neexecutarea mandatelor de adu cere.
(2) Lipsa nejustificată a martorului, precum și a persoanei vătămate, părții civile sau
părții civilmente responsabile, chemate să dea declarații, sau părăsirea, fără permisiune ori
fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancționează cu amendă
judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
(3) Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura
substituirea, în condițiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în
condițiile în care s -a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se
sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocați este informat cu
privire la amendarea unui membru al baroului.
(4) Următoarele abateri săvârșit e în cursul procesului penal se sancționează cu
amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor care
revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al in stanțelor judecătorești și al
parchetelor, experților desemnați de organul judiciar în condițiile legii, agenților procedurali,
precum și altor salariați ai instanțelor și parchetelor;
b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare, la cererea
organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscri surilor cerute de
acestea, precum și neîndeplinirea aceleiași obligații de către reprezentantul legal al persoanei
juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații;
e) nerespectarea obligației de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia
urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru
140 efectuarea la timp a expertizei, precum și împiedicarea de cătr e orice persoană a efectuării
expertizei în condițiile legii;
g) nerespectarea de către părți, avocații acestora, martori, experți, interpreți sau
orice alte persoane a măsurilor luate de către președintele completului de judecată potrivit art.
352 ali n. (9) sau art. 359;
h) nerespectarea de către avocații părților a măsurilor luate de către președintele
completului de judecată potrivit art. 359 , cu excepția situațiilor când aceștia susțin cereri,
excepții, concluzii pe fondul cauzei, precum și atun ci când procedează la audierea părților,
martorilor și experților;
i) manifestările ireverențioase ale părților, martorilor, experților, interpreților sau ale
oricăror alte persoane față de judecător sau procuror;
j) Abrogată
k) nerespectarea d e către suspect sau inculpat a obligației de a încunoștința în scris,
în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinței pe parcursul
procesului penal;
l) neîndeplinirea de către martor a obligației de a încunoștința or ganele judiciare, în
termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinței pe parcursul procesului penal, potrivit
art. 120 alin. (2) lit. c);
m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a
dispozițiilor scrise ale procur orului, în termenul stabilit de acesta;
n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea -credință a drepturilor procesuale și
procedurale de către părți, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici;
o) neîndeplinirea obligației prev ăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligației prevăzute
la art. 152 alin. (5) de către furnizorii de servicii de telecomunicații informatice sau
financiare;
p) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unitățile poștale
ori de t ransport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activități de transport
sau transfer de informații;
q) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 153 alin. (4) de către furnizorul de
servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art.
153 alin. (1).
(5) Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându -se
distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administrației și Internelor, al
Minist erului Justiției, după caz, potrivit legii.
(6) Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta
constituie infracțiune.
Procedura privitoare la amenda judiciară
(1) Amenda se aplică de organul de urmărire pen ală prin ordonanță, iar de
judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară și de instanța de
judecată, prin încheiere.
(2) Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de
anulare sau de reducere se poa te face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a
încheierii de amendare.
(3) Dacă persoana amendată justifică de ce nu și -a putut îndeplini obligația,
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța d e judecată
poate dispune anularea ori reducerea amenzii.
(4) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanță va fi
soluționată de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere.
141 (5) Cererea de anulare sau de reducere a am enzii aplicate prin încheiere va fi
soluționată de un alt judecător de drepturi și libertăți, respectiv de un alt judecător de cameră
preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.
Să ne reamintim…
Codul nostru de procedură penală a instituit re gimul nulităților absolute
exprese; fără text de lege, încălcarea unei dispoziții legale nu poate atra ge nulitatea
absolută. În art. 281 sunt enumerate limitativ dispozițiile legale a căror nerespectare
atrage nulitatea absolută; aceste dispoziții se refer ă la organizare și competență și la
cele care asigură dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului.
Când constatată o abatere judiciară , organul de urmărire penală, prin
ordonanță , și instanța de judecată, prin încheiere , aplică amenda judiciară în limitele
prevăzute de lege și în raport de gravitatea abaterii.
Precizați care este calea de atac împotriva actului de aplicare a unei amenzi
judiciare .
M1.U1 1.5. Rezumat
Declararea nulității unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestu ia
de efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu
încălcarea legii și nu din momentul în care s -a declarat nulitatea lui. Ca urmare,
nulitatea unui act procesual poate atrage și nulitatea altor acte procesuale sau
procedurale, efectuate cu respec tarea legii, dar care se întemeiază pe actul nul sau
depind de valabilitatea acestuia.
M1.U1 1.6. Test de evaluare a cunoștințelor
1. Sunt sancțiuni procedurale penale:
a) decăderea;
b) recursul;
c) cheltu ielile judiciare.
2. Reprezintă cazuri de nulitate absolută, încălcarea dispozițiilor
legale privind:
a) publicitatea ședinței de judecată;
b) procedura de citare a părților;
c) ascultarea suspectului și inculpatului.
Temă de control
Identificați o cauză penală soluționată în mod definitiv de instanțele de
judecată și indicați motivele de nulitata a actelor de procedură penală invocate în
142
cauză.
Raspunsuri: 1a; 2a.
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ :
1. Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală , Editura
Universul Juridic, 2014
2. N. Volonciu, A.S. Uzlău , R. Moroșanu, C. Voicu, V. Văduva, G. Tudor, D. Atasiei, T.V.
Gheorghe, C. Ghigheci, C.M. Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat , Editura
Hamangiu, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cursul intitulat Drept procesual penal face o incursiune în domeniul procesului penal , [623688] (ID: 623688)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.