CURSUL 1 GLOBALIZARE ȘI COMPETITIVITATE … 3 [626834]

1
CURSUL 1 – GLOBALIZARE ȘI COMPETITIVITATE ……………………….. 3
1.1. DEFINIȚIA GLOBALIZĂRII ………………………….. ………………………….. ……………………….. 3
1.2. DEFINIȚIA COMPETITIVITĂȚII ………………………….. ………………………….. ………………… 5
1.2.1. DEFINI ȚII ȘI CARACTERISTICI ALE COMPETITIVITĂȚII : ………………………….. . 5
1.2.2. AVANTAJUL COMPETITIV : ………………………….. ………………………….. …………………. 6
CURSUL 2 – ROLUL CTN ÎN GLOBALIZARE ȘI CONCENTRAREA
TRANSFRONTALIERĂ A CAPITALULUI ………………………….. ………… 7
2.1. ROLUL CTN ÎN GLOBALIZARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 7
2.2. ACTIVITATEA OLIGOPOLURILOR MONDIALE ………………………….. ………………………….. .. 10
2.3. GLOBALIZAREA ȘI CTN -URILE ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 11
CURSUL 3 – ISD – CEL MAI DINAMIC INSTRUMENT AL CTN ÎN
PROCESUL GLOBALIZĂRII ………………………….. ………………………… 13
CURSUL 4 – POLARIZAREA SOCIAL – ECONOMICĂ ……………………. 16
4.1. SPRE O SOCIETATE A UNEI SINGURE CINCIMI? ………………………….. ……………….. 16
4.2. INEGALITĂȚI ECONOMICO – SOCIALE ………………………….. ………………………….. …. 17
4.3. CAUZE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 19
4.4. REMEDII ȘI CONSECINȚE ………………………….. ………………………….. ………………………. 19
CURSUL 5 – SCHIMBĂRI INTERVENITE ÎN ROLUL STATULUI
NAȚIONAL ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII ………………………….. ………… 22
5.1. KEYNESISMUL (KEYNES) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 22
5.2. NEOLIBERALISMUL (HAYEK) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 23
5.3. SOCIAL – DEMOCRA ȚIA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 25
CURSUL 6 – REALIZĂRI, DISFUNCȚIONALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE
ÎN RAPORT CU GLOBALIZAREA ………………………….. ………………………… 27
6.1. REALIZĂRI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 27
6.2. DISFUNCȚIONALITĂȚI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 28
6.3. POTEN ȚIALITĂȚI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 30
6.4. TREI ȘCENARII REFERITOARE LA GLOBALIZARE ………………………….. …………………….. 31

2
CURSUL 7 – GLOBALIZAREA FINANCIARĂ ………………………….. ………. 33
CURSUL 8 – GLOBALIZAREA CA DISCIPLINĂ INTERDEPENDENTĂ
………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 43
8.1. GLOBALIZAREA ȘI […] ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 43
8.2. PIKETTY ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 45
8.3. LASZLO ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 47
CURSUL 9 – FACTO RII DE COMPETITIVITATE ………………………….. … 49
9.1. FACTORI PRIMARI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 49
9.2. FACTORI ESENȚIALI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 50
9.3. LANȚUL VALORIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 54
CURSUL 1 0 – MODELUL DIAMANTULUI ………………………….. ……………. 56
10.1. CONDIȚIILE RELATIVE LA FACTORI ………………………….. ………………………….. ……………….. 57
10.2. CONDIȚIILE RELATIVE LA CERERE ………………………….. ………………………….. ………………….. 57
10.3. RAMURILE DE SPRIJIN ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 58
10.4. RAMURILE DE SPRIJIN ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 59

3
Cursul 1 – Globalizare și competitivitate
Structură curs:
1.1. Definiția globalizării
1.2. Competitivitatea și avantajul competitiv
1.1. Definiția globalizării
În ansamblul său, literatura de limba engleză, utilizează termenul de globalizare , pe când
lucrările de limbă franceză termenul de mondializare cu un conținut similar.
Caracterul complex și contradictoriu al conceptului de globalizare generează interpretări
nu numai diferite, ci chiar controversate, extreme, de la cele optimist -entuziaste la cele
pesimist -înfricoșătoare.
Pe prima poziție găsim autori ca: D. Marin, E.O. Chirovici, I. Bari.
Globalizarea este prezentată de D. Marin ca un triumf al liberalismului economic, ca o a
treia cale în raport cu capitalismul și comunismul, în care munca devine un transfer de energie
intelectuală, punându -se bazele unei societăți informatizate, iar serviciile ajung atât de
diversificate î ncât ocuparea populației are ca limită doar nivelul de pregătire. În câteva
cuvinte, globalizarea este producătoare de belșug și fericire pentru toți oamenii de pe Terra.
De un optimism exagerat dă dovadă și I. Bari care susține că globalizarea este proces ul
prin care dispar distanțele și granițele din viața umană la nivel planetar, cu efecte benefice și
soluții pentru dezvoltarea economiei mondiale.
În viziunea acestor autori, globalizarea ar fi prosperitate cât cuprinde, bunăstare pentru
toată lumea, cre ativitate individuală și armonie socială.
Pe extrema cealaltă – pesimistă – întâlnim susținători ca V. Keegan, H.P. Martin, H.
Schumann, care constată laturi malefice ale acestui proces.
V. Keegan , comentând un Raport de Dezvoltare Umană prezentat la ONU în 1966
numește regruparea resurselor mondiale datorate globalizării “o nouă formă de furt la drumul
mare”.
La 85% din populația planetei îi revine doar 15% din venitul global. Globalizarea oferă
multe ocazii doar celor foarte bogați de a face bani mult ma i rapid. Aceștia au utilizat
tehnologia de ultimă oră pentru a transporta sume mari de bani în orice punct de pe glob în
câteva secunde și pentru a specula cu mai multă eficiență.
Un argument susținut de mulți analiști se referă la faptul că numai 20% din populația aptă
de muncă poate asigura avântul economiei mondiale, respectiv participă activ la viață, la

4
câștig și la consum. De aici concluzia mai mult decât sumbră a lui H.P. Martin și H.
Schumann referitoare la viitorul omenirii: “a mânca sau a fi mânc at”.
Una dintre definițiile globalizării este: “Globalizarea se referă la multiplicarea
legăturilor și conexiunilor dintre statele și societățile care fac parte în prezent din
sistemul mo ndial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile și activitățiile
desfășurate într -o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunități
situate la mari distanțe una de alta. Globalizarea a două trăsături distincte: sfera de
acțiune (întinderea) și intensi tatea (adâncimea). ”
G. Soros consideră că : “Globalizarea reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de
dominația crescândă a piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra
economiei național e.” Această definiție restrânge globa lizarea la puține elemente ale
conținutului ei: capital, piețe, corporații internaționale și asupra relațiilor dintre acestea și
economiile naționale.
O trăsătură primordială a globalizării este liberalizarea, respectiv eliminarea barierelor
comerciale și vamale naționale în sfera circulației mărfurilor.
Globalizarea nu poate fi concepută în afara integrării economiilor naționale și a agenților
economici într -un sistem mai complex și mai cuprinzător la nivel regional și mondial.
Rolul catalitic al piețelo r în globalizare se exprimă prin creșterea circulației capitalurilor,
mărfurilor, serviciilor, forței de muncă, tehnologiei și informațiilor.
Altă trăsătură fundamentală a globalizării constă în aceea că este un proces obiectiv cu
mecanisme proprii de fin anțare care cuprinde tot mai multe țări și popoare.
Strâns legat de caracterul obiectiv se află caracterul integrator ca urmare a reducerii
permanente a costurilor transportului și comunicării.
Veriga principală între economiile naționale și economia glo bală este integrarea regională.
După aprecierile Băncii Mondiale în 2000 doar 10% din populația activă a planetei a mai
rămas în afara globalizării.
Globalizarea reprezintă circulația liberă a capitalului, mărfurilor, tehnologiei,
informațiilor și, într -o măsură mai mică, a forței de muncă.

5
1.2. Definiția competitivității
Competitivitatea este capacitatea unei întreprinderi, a unei regiuni sau a unei națiuni
de a -și păstra sau ameliora poziția în raport cu concurența altor unități economice
comparabile.
Competitivitatea și avantajul competitiv:
1.2.1. Defini ții și caracteristici ale competitivității :
Noțiunea de competitivitate este cel mai adesea văzută prin perspectiva unei națiuni și este
asociată concurenței internaționale. Produsele oferite sunt adaptate ce rerii mondiale, ceea ce -i
permite țării să -și mențină sau să -și amelioreze cotele de piață.
Competitivitatea presupune nu numai menținerea pozițiilor de pe piețele mondiale, ci și
menținerea creșterii economice și a nivelului de trai în raport cu cele ale altor țări.
Competitivitatea unei țări mai poate fi definită ca fiind aptitudinea întreprinderilor sale de
a satisface cererea mondială. Astfel, un indicator pertinent este fracțiunea din cererea
mondială satisfăcută de firmele acestei țări. Ne referim la “cota de piață ” a țării. Acest
indicator poate fi calculat pentru ansamblul bunurilor sau doar în raport cu anumite țări.
Cu toate că într -o economie mondializată nu există, în teorie, decât o singură piață
mondială, în practică, se studiază de obicei separat piața internă și piețele externe și, în
consecință, se face distincție între cotele de piață la export și cele de pe piața internă.
Indicatorii cotei de piață :
Cotele de piață la export ale unei țări X sunt defi nite ca raportul dintre exporturile
acestei țări și suma exporturilor unui grup de țări luate ca referință pentru comparație, țara X
fiind inclusă în total.
Performanțele la export – se numește indice al performanțelor la export ale țării Y
raportul dintre volumul exporturilor sale industriale și indicele cererii mondiale care îi este
adresată.
Indicele cererii mondiale adresate unei țări Y reprezintă indicele de creștere, în raport cu
un an de referință, a sumei importurilor clienților țării Y, creștere e xprimată în termeni de
volum și ponderată cu cota fiecărui client în exporturile țării Y.
Cotele de piață internă se calculează ca raportul dintre importuri și cererea internă în
valoare sau volum.
Indicatorii compoziți :
Anumite institute publică clasame nte de competitivitate obținute pornind de la un
ansamblu de criterii care sintetizează, în teorie, competitivitatea globală a unei națiuni.

6
Tipuri de indicatori compoziți :
 situația macroeconomică ;
 gradul de internaționalizare;
 eficacitatea intervenției p ublice;
 performanța sectorului financiar;
 nivelul infrastructurii;
 gestiunea întreprinderilor;
 nivelul științific și tehnologic;
 calitatea resurselor umane.
1.2.2. Avantajul competitiv :
O firmă are un avantaj competitiv dacă, aflată într -un mediu competitiv obține în
mod continuu un profit peste medie.
Avantajul competitiv al unei firme are trei caracteristici:
 este sustenabil, adică poate fi susținut pe termen lung ;
 este globa l în sensul că firma realizează o parte semnificativă a veniturilor în
străinătate sau când acționează local face față competiției firmelor globale ;
 firma are performanțe peste medie – productivitate mare, costuri sub medie, cotă de
piață semnificativă.
O firmă este competitivă atunci când, datorită condițiilor de care dispune (factori d e
producție, capacități manageriale și de marketing, resurse financiare), obține un avantaj
durabil față de competitori (în privința costului, diversității calității și reînnoirii ofertei),
asigurând dividende normale pentru acționar i, resurse pentru autofinanțare
satisfăcătoare și remunerația forței de muncă , corelată cu productivitatea.

7
Cursul 2 – Rolul CTN în globalizare și concentrarea transfrontalieră a
capitalului
Structură curs :
2.1. Rolul CTN în globalizare
2.2. Activitatea oligopolu rilor mondiale
2.3. Globalizare a și CTN -urile
2.1. Rolul CTN în globalizare
Una din problemele cele mai disputate referitoare la companiile transnaționale (CTN) este
definirea lor. Pentru același conținut sau unul apropiat se folosesc termeni diferiți : companii
transnaționale (CTN), societăți transnaționale (STN), companii multinaționale (CMN), firme
multinaționale (FMN).
Una dintre definițiile de reper pentru lucrările de specialitate este cea a lui R. Vernon ce
datează din 1 966, conform căreia o corporație multinațională reprezintă o firmă mare
deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări. Ulterior, dată fiind evoluția firmelor
transnaționale de mărimi mijlocii, această cifră a fost redusă la cinci, apoi la două și chiar la o
singură fili ală peste hotarele firmei -mamă.
După aproape 20 de ani C. A. Michalet prezenta CTN drept “o întreprindere (sau un grup
de întreprinderi) de talie mare, care pornind de la o bază națională, și -a implantat mai multe
filiale în țări diferite, adoptând o organ izare și o strategie la scară mondială. ”
J. H. Dunning surprinde faptul că multinaționalele și -au extins producția, managementul
și marketingul peste granițele unei țări la scara economiei globale. După autorul amintit
transnaționalele reprezintă “o activitate creatoare de valoare adăugată aflată sub propriet atea,
controlul și organizarea unei firme (sau unui grup de firme) dincolo de hotarele sale
naționale.”
Apar la Dunning unele elemente noi în definirea CTN precum: caracterul lor internațional,
valoarea nou creată, organizarea și controlul din partea firme i de origine. În definirea
societăților transnaționale poate fi folosită și noțiunea de grup ca fiind ansamblul format de
societatea mamă și filialele aflate sub controlul său, societatea -mamă fiind centrul deciziei
financiare, al cercetării științifice și al strategiei.
În primul rând, firmele de talie mondială au început prin a se construi ca mari
întreprinderi pe plan național, ceea ce a implicat în prealabil un intens proces de
concentrare și centralizare a capitalului de -a lungul unei perioade de timp .

8
În al doilea rând, ele și -au diversificat producția înainte de a începe să se
internaționalizeze.
În al treilea rând, dată fiind originea lor națională, forța și slăbiciunile economiei de
unde provin se vor reflecta în bună parte în competitivitatea și s trategiile ce urmează să
le adopte.
Avem în vedere strategiile de aprovizionare, strategiile de piață care configurează cadrul
gener al de amplasare a filialelor în străinătate și strategiile integrării producției la scară
internațională.
O altă formă de s trategie urmată de companiile transnaționale este cea “tehno -financiar ă”.
Aceasta constă în deplasarea activității firmelor din străinătate de la producția materială direct
spre furnizarea de servicii.
Baza competitivității firmelor o formează know -how-ul și activitatea de cercetare –
dezvoltate. Noua lor forță rezidă în/din capacitatea lor de a desfășura operațiuni complexe
care presupun combinarea activității unor operatori diverși și anume întreprinderi industriale,
societăți de inginerie, bănci internațio nale, organisme multilaterale de finanțare.
O strategie globală înseamnă creșterea interdependențelor între activitățile separate
geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea
avantajelor locale ale fiecărei filia le cu satisfacerea condițiilor cererii de piață vizată potrivit
devizei “compania trebuie s ă gândească global, dar să acționeze local ”. Urmarea firească a
acestui fapt este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul
competitiv al țării gazdă.
Se urmărește, ca tendință, specializarea filialelor pe tipuri de producție sau de prestări de
servicii pentru folosirea avantajului competitiv al țării sau zonei -gazdă.
De exemplu, manufacturile sunt localizate în ariile geografic e cu forța de muncă ieftină;
laboratoarele de cercetare sunt construite în apropierea marilor universități din țările cu
potențial științific și tehnologic ridicat.
Atunci când companiile transnaționale (CTN -urile) sunt ierarhizate în funcție de volumul
vânzărilor descoperim că acesta (volumul vânzărilor) este mai mare decât produsul intern brut
(PIB -ul) al multor state. De pildă, la începutul anilor ’90 General Motors realiza o cifră de
afaceri mai mare decât PIB -ul Finlandei și Danemarcei (în anul 1991), Ford depășea și el PIB –
ul Norvegiei, Arabiei Saudite și Indoneziei, Exxon depășea PIB -ul Africii de Sud, etc. Astăzi
companiile transnaționale, și nu țările, reprezintă primul agent al comerțului internațional.

9
Un interes aparte în stabilirea locului și ro lului acestor firme în procesul de ansamblu al
globalizării îl repre zintă urmărirea primelor 100 de companii transnaționale ierarhizate în
funcție de volumul total al activelor deținute în străinătate.
Valoarea activelor deținute în străinătate de cele 10 0 de CTN -uri se situa în jurul cifrei de
1,8 trilioane de dolari, iar volumul vânzărilor de bunuri și servicii peste hotare a atins în 1999
impresionanta cifră de 2,1 trilioane de dolari.
Privite pe larg, în 1999, aproape două treimi ( 67%) din cele 100 de corporații menționate
activau în industria automobilistică, electronică și echipamente electrice, petrol, precum și în
industria farmaceutică și chimică ; acesrtea reprezentând industrii de vârf cu un aport deosebit
la sporirea valorii adăugate.
Împreună cele mai mari 100 de CTN -uri dețin aproximativ 20% din activele globale în
străinătate, au 6 milioane de angajați în întreaga lume și realizează aproape 30% din totalul
vânzărilor mondiale ale tuturor CTN -urilor.
CTN joacă un rol important în creearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor,
accentuarea transferului de capital și tehnologie și în infuzia de competențe manageriale de
înaltă calificare.
Centrul coordonator al CTN -urilor impune, de regulă, unităților componente relații de
schimb pe c are trebuie să le întrețină între ele, precum și prețuri le practicabile /practicate . De
obicei, prețurile la care bunurile sunt schimbate /la care bunurile sunt comercializate sunt
fixate pe baza costurilor de producție. Sunt însă și cazuri când societatea -mamă impune unei
filial e să cumpere producția alteia la un preț diferit de cel practicat pe piața mondială.
Asemenea situații apar atunci când se urmărește cucerirea sau menținerea unei poziții
dominante, eludarea controlului schimbului valutar și protejare a față de fluctuațiile monetare.
Principalul motiv care îndeamnă o firmă sa -și internaționalizeze activitatea este profitul.
Mai concret, la baza deciziei unei firme de a opera peste hotare stau 3 factori :
 necesitatea procurării de resurse naturale și uma ne mai ieftine ;
 posibilitatea pătrunderii pe anumite piețe unde exportul ar putea oferi marje mai mari
de rentabilitate ;
 creșterea eficienței tuturor operațiunilor desfășurate de o firmă cu vocație mondială.

10
2.2. Activitatea oligopolurilor mondiale
Oligopolurile mondiale reprezintă : pe de o parte gradul de concentrare a producției și
capitalului, iar pe de altă parte un mijloc de delimitare al unor raporturi de dependență
mutuală, care unește un mic număr de companii transnaționale provenite dintr -o singură
industrie sau un complex de industrii, bazate pe o tehnologie generic comună, ceea ce le oferă
statutul de concurent efectiv pe plan mondial.
Un exemplu concludent în această privință ni -l oferă firmele japoneze organizate în rețele
pe care ei le n umesc “keiretzu”. Aceste re țele alcătuiesc un adevărat “lanț de valori”. Firmele
japoneze promovează aproape toată gama de relații de cooperare, dând dovadă de o mare
flexibilitate și descentralizare. În cadrul rețelei există un intens flux de informații r eciproce
între parteneri, fără a se practica o ierarhie rigidă. membrii aceluiași grup industrial
beneficiază pe linie financiară de coordonare și consultanță din partea unei mari bănci care
este integrată organic grupului.
Colaborarea este atât de strâns ă încât membrii oligopolului își împart laboratoarele de
cercetare și capacitățile de producție. Legăturile de cooperare pe plan financiar, tehnologic,
industrial și comercial pe care membrii unei asemenea rețele le stabilesc între ei relevă faptul
că ei s e consideră și se tratează parteneri egali indiferent de dimensiunile firmelor. Se poate
spune că în cadrul rețelei oligopoliste asistăm la creearea unei piețe interne unde costurile de
tranzacționare sunt substanțial reduse.
Apariția rețelelor de oligopol uri a coincis în linii mari, cu formarea grupurilor industriale
multinaționale. Ele reprezintă în prezent componenta cea mai importantă pentru definirea
oligopolurilor mondiale. Totodată, aceste grupuri industriale multinaționale au devenit
principalul pr otagonist al procesului de globalizare. Una din problemele aflate încă în dispută
este cea a localizării producției.
Globalizarea este sinonimă cu delocalizarea oligopolurilor naționale, extinderea lor pe
toate meridianele Terrei și intensificarea rivalită ții dintre ele. Binecunoscuta Triadă (SUA,
UE, Japonia) constituie nu numai cadrul politic de integrare industrială, dar și de omogenizare
a piețelor. De aceea, capacitatea unui grup oligopolist de a -și menține statutul de concurent /
rival efectiv se măs oară prin puterea sa de a fi prezent și în alte regiuni ale Triadei decât în
țara sa de origine.
Prima sursă de disparități între companiile transnaționale ține de avantajele oferite de țara
lor de origine, mai precis de apartenența lor la un anumit spațiu național. În această privință

11
poziția SUA în cadrul sistemului financiar internațional, puterea sa politică și militară conferă
firmelor transnaționale din această țară un loc particular în cadrul oligopolurilor mondiale.
2.3. Globalizarea și CTN -urile
Criterii care ar trebui să funcționeze pentru a face globalizarea suportabilă:
 eficiența (este necesară pentru progres);
 egalitatea (o distribuire echitabilă a bunăstării);
 participarea activă (implicarea în comunitate);
 creativitatea (economia bazată pe cun oaștere);
 ajustarea la risc (globalizarea induce volatilitate și nesiguranță);
 respectarea drepturilor omului;
 protecția mediului.
Valorile CTN -urilor :
 sistemul de conducere;
 grija față de mediu;
 implicarea în viața comunității;
 marca sau brandul;
 sistemul de producție,
 inovarea,
 angajații.
Sistemul de conducere se referă la: personalul de conducere, ierarhizarea legăturilor
companie -mamă -filială în străinătate, existența unui stil de conducere.
Grija față de mediu se referă la siguranța utilizato rului și educația sa tehnologică.
Implicarea în viața comunității se face simțită prin: dezvoltarea de programe
educaționale, acordarea de burse, susținerea unor fundații umanitare, inițierea de acțiuni
filantropice.
Marca include apartenența la grup, și asocierea imaginativă a angaj aților și a
consumatorilor cu marca respectivă.
UNCTAD calculează un indice al transnaționalității pentru o corporație ca medie
aritmetică a trei rapoarte și anume: raportul dintre active în străinătate și total active,
rapor tul dintre vânzări în străinătate și total vânzari, raportul dintre angajați în
străinătate și total angajați.
Plecând de la premisa că există trei regiuni mari care contează în economia mondială –
faimo asa triadă SUA, Europa și Asia – există 4 tipuri de c orporații:

12
1. corporații globale : au în fiecare din cele trei regiuni cel puțin 20%, dar nu mai mult
de 50% din vânzările totale (exemplu : IBM, Sony, Philips, Nokia, Intel, Canon, Coca –
Cola) ;
2. corporații biregionale : au în două regiuni câte cel puțin 20% din vânzările totale, iar
în regiunea de origine – mai puțin de 50% din vânzările totale (exemplu : McDonald ’s,
British Petroleum, Unilever) ;
3. corporații orientate către regiunea de origine : au peste 50% din vânzările totale în
regiunea din care provin (exempl u: Wal -Mart, General Motors, Ford) ;
4. corporații orientate către regiunea -gazdă: au peste 50% din vânzările totale în una
dintre regiunile -gazdă (alta decât cea din care provin).
Această abordare se rezumă la o singură latură a internaționalizării firmei și anume
volumul vânzărilor în străinătate. Nu sunt luate în considerare volumul activelor în străinătate
și numărul de angajați în străinătate.
De ce vor firmele să devină transnaționale?
 căutarea de resurse
 căutarea de piețe (piețe mari fie prin numărul de consumatori -China, fie prin puterea
de cumpărare -SUA)
 căutarea eficienței (reducerea costurilor)
 căutarea unor active strategice (accesul la tehnologie).

13
Cursul 3 – ISD – cel mai dinamic instrument al CTN în procesul
globalizării
ISD (Investițiile Străine Directe) constau în înființarea sau cumpărarea unui activ
generator de venituri într -o țară străină asupra căruia firma investitoare deține controlul.
Într-o definiție ulterioară, prin ISD de înțelege achiziționarea pachetului de acțiuni de
control în cumpărarea unor întreprinderi sau constituirea pe loc gol în străinătate.
Sunt și unii autori care exprimă în mod direct raportul dintre CTN și ISD. Investiția
străină directă este o categorie a investițiilor internaționale care refl ectă scopul unei entități
rezidente într -o țară (investitorul direct) de a obține un interes de durată într -o companie
rezidentă în altă țară (investiția directă).
Ca atare , nu putem analiza ISD în afara CTN a cărei instrument producător de venit este.
Pe de altă parte ISD se află la baza constituirii CTN, fiind componenta sa cea mai dinamică.
Investițiile străine directe (ISD) sunt fluxuri internaționale complexe care pot fi făcute și
de persoane fizice investitoare, dar menționăm câteva aspecte care ar ată strânsa legătura
dintre CTN și ISD.
Companiile transnaționale (CTN) impulsionează comerțul internațional al societății -mamă
deoarece filialele implantate în exterior au nevoie de mașini și utilaje, de cunoștințe tehnice,
pe care le procură, în mare mă sură, din țara de origine.
În al doilea rând, societatea transnațională poate profita cel mai bine de pe urma
diferențelor dintre ratele naționale ale dobânzii.
Firma transnațională va împrumuta de acolo unde condițiile sunt cele mai favorabile și va
acorda fondurile unei filiale aflate în țara de implantare în con diții de împrumut nefavorabile.
În al treilea rând, societatea transnațională profită din plin de pe urma fluctuațiilor
monetare. Astfel, cumpără masiv moneda țării unde se așteaptă o revaloriza re pentru ca, după
aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante, rezultând în acest
mod câștiguri semnificative.
ISD sunt considerate cel mai dinamic instrument al economiei globale. În ultimele decenii
ISD au crescut la nivel m ondial mai repede decât alți indicatori macroeconomici ca PIB și
comerțul internațional.
Legătura directă între ISD și CTN se constată și prin dinamismul lor. Investițiile
internaționale fiind instrumentu l cel mai dinamic al economiei globale impulsionează
expansiunea globală a CTN. Asemănător cu distribuția CTN pe glob sunt repartizate și ISD.

14
În ceea ce privește societățile americane , ele înclină în mod evident spre acele forme de
investiții care le asigură propr ietatea integrală. Controlul total al filialelor externe este o
garanție pentru societatea -mamă, ea este asigurată că politica sa va fi respectată. În plus,
rezistența față de o participare chiar și majoritară se explică prin decalajul tehnologic dintre
SUA și celelalte țări.
Deținând doar o parte din activele unei întreprinderi , societatea -mamă se teme că va fi
silită să divulge procedeele sale de fabricație și în consecință, să piardă avansul său
tehnologic. Această teamă împinge firmele americane s ă transforme o participație inițial
minoritară într -o participație majoritară și mai ales integrală.
Refuzul unei participații minoritare este motivat și prin considerente de ordin fiscal.
Administrația americană reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei soci etăți-mamă cu suma
taxelor plătite în străinătate de propriile filiale, cu condiția ca ea să posede cel puțin 10% din
capitalul acestora.
Care este interesul investitorilor st răini? Ce motive și criterii se află la baza deciziilor lor
pentru a investi în a numite țări ? Pe lângă u n nivel de bază (garantarea ISD; legislație
transparentă și stabilă ; fiscalitate acceptabilă), investitorii străini se orientează și după
personal cal ificat, forță de muncă ieftină și acces la informații.
Pe plan politic investito rii internaționali sunt atrași de acele țări în care există stabilitate
politică, economică, socială și o economie în creștere.
Pe plan economic criteriile și motivele sunt diverse :
 dorința de a obține resurse materiale cu costuri inferioa re celor din ț ările de origine ;
 forța de muncă mai ieftină, necalificată sau semicalificată și motivată ;
 politici fiscale stabile, nivelu l impozitului pe profit mai mic ;
 nivelul de dezvoltare a infrastructurii în general și a telecomunicațiilor în special ;
 existen ța unei piețe de desfacere mari ;
 politici de privatizare ;
 birocrație redusă.
Politici (criterii) de atragere a ISD -urilor de către țările -gazdă :
 cadrul instituțional și legislativ funcțional, sta bil, transparent și predictibil ;
 climat investițional de calitate ;
 regim comer cial și de schimb valutar liber ;
 eliminarea barierelor din calea investițiilor ;
 tratament egal pentru investitorii autohtoni și străini.

15
Pentru a folosi ISD -urile ca instrumente care să contribuie la dezvoltarea lor, țările
receptoar e au la dispoziția lor diferite tipuri de stimulente :
 fiscale: scutiri de la plata impozitului p e profit pe o perioadă de timp, deduceri ale
impozitului în fu ncție de valoarea investițiilor ;
 financiare : oferite de UE și SUA prin acordarea de sume gratuit e pentru investiții în
infrastructură, credite cu dobânzi reduse ;
 alte stimulente : prețuri preferențiale ale terenur ilor pentru anumite obiective, închiriere de
terenuri pe o perioadă de timp fără plat ă, participarea doar cu 50% din capital pentru o
perio adă în condițiile satisfacerii unor cerințe privind durata și mărimea investițiilor, un
număr de locuri de muncă nou create.
Printre efectele pozitive ale ISD -urilor pentru țările de origin e ale investitorilor se înscriu :
repatrierea câștigurilor (profit, dividende, dobânzi), recunoașterea internațională a reputației
lor. Ca atare pe termen lung beneficiile țărilor de origine ale investitorilor se înscriu pe o
traiectorie pozitivă.
Dar investitorii internaționali transferând în alte țări o parte din activ itățile lor economice
închid sau reduc unitățile de producție din țările lor de origine, reducând astfel numărul
locurilor de muncă și îngroșând rândurile șomerilor în propria lor țară.
ISD au și unele efecte negative . Creșterea productivității muncii atrage după sine
creșterea șomajului mai ales în rândul forței de muncă necalificate sau slab calificate.
Cum se explică această expansiune extrem de puternică a investițiilor străine directe,
îndeosebi în ultimul deceniu al secolului XX ? Este dificil de s urprins toate cauzele care au
generat acest fenomen. În literatura de specialitate se analizează mai ales:
1) Una din cauzele majore a creșterii fără precedent a investițiilor străine directe constă în
afirmarea importanței producției internaționale, promo vată, în primul rând de corporațiile
transnaționale. Acestea au ajuns să ofere 25% din producția mondială.
2) Se mențin și chiar se accentuează disparitățile mari între diferite grupuri de state privite
din punct de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică sau al stadiului de implementare
a reformelor. Volumul cel mai mare de investiții îl realizează țările dezvoltate.
3) Promotorul principal al ISD -urilor l-au constituit statele care fac parte din OCDE
(Organizația de Cooperare și Dezvoltare Eco nomică) și companiile transnaționale care își au
originea acolo. Țările membre ale OCDE au constituit motorul creșterii economice mondiale
și forța propulsatoare a globalizării.
4) O altă cauză a creșterii impresionante a volumului investițiilor străine o constituie
numărul foarte mare de fuziuni și achiziții între firme.

16
5) Una din cauzele importante care au contribuit la amplificarea mișcării capitalului rezidă
în tendințele recente ale transferului de tehnologie.
6) De pe lista cauzelor care au cont ribuit la creșterea vertiginoasă a investițiilor străine
directe nu poate lipsi, comerțul.
Forța de muncă necalificată sau slab calificată aproape că a încetat să mai constituie un
argument pen tru localizarea investițiilor. La fel și costul scăzut al aces teia. În locul lor au
apărut alte motive cum ar fi: nivelul productivității, nivelul calificării, existența unei
infrastructuri adecvate, prezența unei piețe naționale sau regionale largi și dinamice.
Cursul 4 – Polarizarea social – economică
Structură cur s:
4.1. Spre o societatea a unei singure cincimi?
4.2. Inegalități economico – sociale
4.3. Cauze
4.4. Remedii și consecințe
4.1. Spre o societate a unei singure cincimi?
Avantajele determinate de globalizare îi privesc mai ales pe cei puțini, pe bogații planetei
și țările dezvoltate, iar numeroasele și profundele efecte negative îi afectează pe cei mulți, pe
săracii lumii și țările în dezvoltare și în tranziție.
Globalizarea adâncește polarizarea societății contemporane atât sub aspect cantitativ,
cuprinzând tot mai mulți oameni și țări, cât și sub aspect calitativ, bogații devenind tot mai
bogați iar săracii devin ind tot mai săraci. Trăim într -o lume tot mai adânc polarizată atât în
relații le din interiorul fiecărei țări , cât și în relațiile dintre țări.
Americanul Jeremy Rifkin în cartea sa «Sfârșitul muncii » anticipează ideea că spre
mijlocul secolului XXI, 20% din populație va fi în stare să mențină activă economia
mondială. La această idee se referă pe larg și publiciștii germani H. P. Martin și H.
Schuman în car tea lor «Capcana globalizării» , punând pe primul plan aspectele negative ale
globalizării.
Astfel primul capitol al cărții îl intitulează ‘’ societatea unei singure cincimi – 20% versus
80%’’ unde afirmă că 20% din populația aptă de muncă ar fi suficientă în secolul XX I pentru
a asigura activitatea economiei mondiale. Acești 20% vor putea participa activ la viață, la
câștig și la consum indiferent de țară.

17
Publiciștii germani apreciază că statele dezvoltate au introdus globalizarea prin acceptarea
mișcării libere a capitalului.
Astfel ele au făcut posibilă trecerea puterii economice din mâinile guvernelor alese
democratic, în cele ale întreprinzătorilor finanțiști globali, nealeși, care sunt acum deținătorii
puterii economico -financiare și prin aceasta își apropie sau chiar subordonează puterea
politică deținută de guverne.
J. K. Galbraith ne ofer ă câteva cifre statistice concludente prin care demonstrează
discrepanța tot mai mare dintre cei mai bogați oameni ai unei națiuni și săracii ei. În 1989, 1%
dintre cei mai înstăriți oameni ai SUA deținea u 40% din averea națiunii, iar primii 20% peste
80%.
Ierarhia salariilor a suferit transformări la vârf sau la bază în fiecare țară. În SUA și Marea
Britanie cele mai mici venituri au scăzut foarte mult, iar cele mai mari au crescut între 1981 –
1991. În Europa continentală veniturile cele mai mari au crescut cu mult mai mult decât cele
mai mici.
4.2. Inegalități economico – sociale
Inegalitățile “tradiționale” sau structurale sunt între cadrele superioare, conducătorii de
întreprinderi pe de o parte, funcționari și muncitori pe de altă parte. A doua situați e vizează
inegalitățile noi ca rezultat al diferențierilor în interiorul aceleași categorii. Dacă un salariat se
află un an din doi în șomaj, iar altul niciodată , venitul primului va fi jumătate din venitul
celuilalt. Astfel se adâncesc inegalitățile între diferite grupuri de țări.
Globalizarea financiară adâncește inegalitățile structurale pentru că duce la o altă
împărțire între profit și salariu în țările industrializate. Capitalurile libere nu au decât o
raționalitate: rentabilitatea maximală a investiț iilor oricare ar fi țara. Acestea se duc acolo
unde mâna de lucru este cea mai bună de pe piață. Acolo sunt n evoile de capital cele mai
ridicate, la fel și randamentul.
Pentru un capitalist occidental rentabilitatea investițiilor în țările emergente este uneori
triplă sau cuadruplă față de cea pe care ar obține -o în propria țară.
Diagrama inegalităților este diferită. Relativ mai bine dotate în calificarea profesională
țările din Nord vor avea tendința să exporte bunuri cu o puternică valoare adăugată (maș ini
unelte, roboți), pe când țările din Sud urmează să se specializeze în exportul de bunuri
rezultate din muncă necalificată, intensivă (industria textilă). În 1990 numărul celor săraci
care trăiau cu mai puțin de 2 dol ari pe zi era de 2,718 miliarde , iar în 1998 numărul lor era
estimat la 2,801 miliarde.

18
Principali i perdanți ai globalizării sunt muncitorii din industriile protejate și din
monopoluri care prin deschiderile economice se vor confrunta cu o creștere a concurenței.
Alături de ei sunt muncitor ii necalificați. Unele date despre aceste categorii arată:
 ponderea forței de muncă necalificată între 1973 și 1993 s -a redus de la 54% la 32% în
țările dezvoltate, iar în țările în dezvoltare de la 93,8% la 88,9%;
 forța de muncă calificată în țările în dezvoltare, în aceeași perioadă, a crescut de la
42% la 55%.
Creșterea continuă a polarizării economico – sociale ne determină să spunem că nu mai
trăim într -o singură societate, ci în două, deoarece decalajul dintre țările dezvoltate și cele în
curs de d ezvoltare referitor la venitul pe cap de locuitor s -a triplat în cei 30 de ani de
globalizare, ajungând de la 5.700$ în 1960 la 15.400$ în 1993.
Mai edificatoare sunt alte date statistice. Venitul pe locuitor în Europa de Vest din secolul
al XVIII -lea nu e ra decât cu 30% mai mare decât cel din India, China, Africa, în aceeași
perioadă. Într -un singur secol s -a transformat radical această diferență. În 1870 venitul pe
locuitor în Europa industrială era de 11 ori mai mare decât în cea mai săracă țară din lume . În
1995 venitul pe locuitor în Europa de Vest a crescut de 50 de ori față de țările cele mai sărace.
Comentând un Raport de Dezvoltare Umană prezentat la ONU în 1997 care arată că
averea celor 358 de miliardari ai l umii este egală cu venitul a 45 % dintre cei mai săraci
oameni ai planetei, respectiv 2,3 miliarde de oameni, Victor Keegan a denumit această
regrupare a resurselor mondiale ’’o nouă formă de furt la drumul mare’’. În contrast , 85% din
populația săracă a planetei primea doar 15% din venitul mond ial.
Aceste inegalități dezastruo ase sunt susținute și de alte date statistice. Cincimea cea mai
înstărită hotărește asupra 84,7% din PIB mondial, 84,2% din comerțul mondial, solicită pentru
sine dreptul la 85% din exploatarea mondială a lemnului, 75% din prelucrare a metalelor, 70%
din energie.
Alt Raport de Dezvoltare Umană prezentat la ONU din 1999 atestă creșterea inechității și
decalajului privind veniturile pe locuitor între prima cincime a populației din țările cele mai
bogate și ultima cincime di n țările cele mai sărace. Decalajul a crescut în ultimele trei decenii
de globalizare de la 30 :1 în 1960 la 70: 1 în 1997. Numai în patru ani , între 1994 și 1998,
valoarea activelor celor mai bogați 200 de oameni de pe glob au crescut de la 440 miliarde de
dolari la 1 .042 miliarde de dolari.

19
4.3. Cauze
Cercetătoarea olandeză Monica Săvulescu Voudouris apreciază că în Occident sărăcia este
o condiție necesară a sistemului capitalist, a contradicției dinte înnoirile tehnologice și ceea ce
este static și învechit. Ca atare sistemul capitalist produce pe de o parte bunăstare, iar pe de
altă parte “în mod inevitabil șomaj, inflație, degradarea mediului de locuit”.
În viziunea noastră și șomajul are un caracter contradictoriu. Sporirea productivității
muncii datorită automatizării, robotizării, microprocesoarel or, mașinilor cu comandă
numerică determină o reducere a forței de muncă și o amploare a concedierilor. Pe de altă
parte se creează o cerere mai mare de posturi calificate și o mai mare mobilitate socială. Dar
așa cum susține J. K. Galbraith economia de pi ață contemporană prin globalizare și
răspândirea CTN a dus la o creștere economică care « a generat mai mult șomaj decât locuri de
muncă noi».
G. Soros descoperă alte cauze ale adâncirii inegalităților. Instituțiile internaționale,
ajuto arele din partea ț ărilor bogate , experții îi favorizează cu precădere pe cei care îi susțin.
Instituțiile care controlează comerțul internațional și piețele financiare internaționale (OMC,
FMI, Banca Mondială), funcționează în favoarea bogaților lumii și a țărilor dezvoltat e,
deoarece acestea produc bunăstare, bunuri private, dar prea puțin iau în calcul bunurile
publice, nevoile celor mulți.
Altă cauză a extinderii și adâncirii sărăciei datorată globalizării este constatată de R.
Reich prin scăderea forței sindicale a mun citorilor, atât sub aspect calitativ cât și sub aspect
cantitativ :
 calitativ: pe măsură ce corporațiile s -au transformat în rețele globale forța de negociere
a sindicatelor s -a pierdut.
 cantitativ: numărul sindicaliștilor a scăzut. Dacă în 1960, 35% din l ucrători în afară de
sectorul agricol făceau parte dintr -un sindicat, în 1980 numărul lor a scăzut la un sfert,
iar în 1989 la 17%.
Excluzând salariații de stat, procentul sindicaliștilor scăzuse la 13,4%. Declinul
sindicaliștilor s -a remarcat și printre tinerii fără pregătire superioară. La începutul anilor ’50
peste 40% erau în sindicat, la sfârșitul anilor ’80 mai puțin de 20%, iar dacă excludem
salariații statului mai puțin de 10%.
4.4. Remedii și consecințe
J. K. Galbraith susține că statele ar treb ui să renunțe la concesiile asupra impozitelor și
cheltuielilor celor bogați și la scutirea de impozite și subvenții acordate CTN -urilor. Pentru a

20
ajunge la o repartiție echitabil ă a veniturilor el recomandă “introducerea impozitării
progresive care să -i oblige pe cei bogați să muncească mai mult, să fie mai inventivi, pentru a –
și menține veniturile la nivelul dorit ”.
G. Soros consideră că se impun urgente măsuri reformatoare:
 trebuie completată OMC, organism ce facilitează crearea de bogăție, cu instituții
internaționale cu scopuri sociale care prin furnizarea unor bunuri publice la scară globală,
să ducă la reducerea sărăciei;
 se impun reforme instituționale consistente. Glob alizarea este un proces care aduce
beneficii ;
 bogăția produsă de globalizare nu trebuie însușită numai de cei bogați și implicit de țările
dezvoltate care guvernează Instituțiile Financiare și Comerciale Internaționale, ci ar trebui
să fie folosite pentru a reduce inechitățile sociale;
 instituțiile care susțin comerțul internațional și piețele globale au nevoie de reformă
deoarece așa cum sunt concepute, în prezent funcționează în favoarea celor bogați și de
cele mai multe ori în dezavantajul țărilor în dez voltare și a celor mulți , a săracilor lumii.
S-a adoptat un plan de acțiune la Bangkok, în februarie 2000, cu scopul transformării
globalizării într -un instrument de dezvoltare a tuturor țărilor și oamenilor. În acest sens OCDE
și-a propus reducerea sărăci ei extreme cu 50% până în 2015. Aceasta se poate realiza numai
dacă volumul ajutorului pentru dezvoltare va ajunge la valoarea propusă de ONU de 0,7% din
PNB -ul țărilor dezvoltate și de 0,2% pentru țările în dezvoltare.
Acest curs se încheie cu întrebările lui M. Beaud : “Este oare drept ca cea mai mare parte
a resurselor și activității Terrei să fie mobilizate pentru satisfacerea unei minorități a
locuitorilor ei, în vreme ce o mare parte a populației trăiește în condiții de extremă
nesiguranță și sărăcie? Este oare drept ca satisfacerea nevoilor unei părți a omenirii să pună în
pericol resursele și echilibrele esențiale ale globului cu riscul de a aduce prejudicii
iremediabile genera țiilor viitoare? ”
Sunt și acum de mare actualitate cuvintele fostui președ inte american J. F. Kennedy :
“Dacă o societate liberă nu -i poate ajuta pe cei mulți care sunt săraci , atunci nu-i poate salva
nici pe cei puțini, care sunt bogați. ”
Concluzii:
Pentru a reduce sărăcia trebuie pornit de la cauzele acesteia: criza individuală –
psihologia sărăciei consideră că vinovații de sărăcie sunt săracii însăși .

21
1) Explicația socială și economică: săracii sunt victimele societății și nu vinovații. Astfel,
sărăcia ar putea fi controlată prin politici la nivel guvernamental, care să stimuleze
formarea locurilor de muncă, educația, construirea de locuințe.
2) Explicația politică: cauza sărăciei rezidă în disfuncțiile instituționale ale societății, iar
săracii trebuie să își depășească singuri pragul sărăciei
3) Perspectiva interacționistă se concentrează asupra modurilor în care oamenii percep și
definesc elementele care le influențează viața. Percepția de sărăcie le consolidează
existența în sărăcie. Soluțiile constau în investiții în zonele sărace.
4) Teoria etichetării sociale consideră că săracii nu vor găsi energia necesară pentru a -și
schimba soarta, deoarece nu pot ieși din starea de apatie, lenevie care îi caracterizează.
5) Explicația culturală: săracii își crează propria cultură, care duce la crearea unei lumi
proprii din care nu mai vo r să evadeze. (Bran, 2012, 181 -182)
Constatăm că dintre aceste cinci explicații , doar cea socio -economică le este favorabilă
săracilor, toate celelalte patru fiindu -le net nefavorabile.
Mai există o explicație teologică care surpride prin simplitatea rezol vării problemei
sărăciei: ,,Și sărăcia e cu ispitele ei, aproape la fel de mult ca bogăția. Bogatul trebuie să se
mântuiască prin mare milostivire și smerenie înaintea lui Dumnezeu, iar săracul prin mare
răbdare fără cârtire și nădăjduire neclintită în Dum nezeu.
Nu se va mântui nici bogatul nemilostiv și mândru, nici săracul care cârtește împotriva
sorții sale și se deznădăjduiește de ajutorul du mnezeiesc….Cum și -ar mântui bo gatul sufletul
prin milostivire și smerenie, sau cum și l -ar pierde prin zgârcen ie și mândrie, dacă n -ar exista
săracul? Cum și -ar mântui săracul sufletul prin răbdare și purtarea crucii, sau cum și l -ar
pierde prin cârtire, prin furturi și prin rapturi, dacă n -ar exista bogatul?’’ (Tănăsescu -Vlas,
traducător, 2010, 54 -55).
Iată cum explicațiile politice, culturale, individuale, interacționiste și teoria etichetării
sociale, păcătuiesc tocmai prin aruncarea vinei asupra săracului tocmai ca bogatul să poată
dormi liniștit.

22
Cursul 5 – Schimb ări intervenite în rolul statului națion al în procesul
globalizării
Structură curs :
5.1. Keynesismul
5.2. Neoliberalismul
5.3. Social -democrația
Pentru a surprinde corelația dintre conceptele național – regional – global considerăm că
trebuie să începem cu prezentarea rolului și locului statului, a funcțiilor, a implicațiilor și
rezultatelor sale în legătură cu globalizarea.
Referindu -se la rolul statului în economia contemporană, T. G. Buchholz într-o scurtă
sinteză cuprinde câteva controverse doctrinare : ’’Adepții lui Smith au susținut că statul face
rău, keynesienii au afirmat că acesta este de ajutor. Monetariștii consideră că statul poate fi d e
ajutor, dar adesea face rău. Acum adepții teoriei alegerilor raționale ( noii economiști clasici )
afirmă că intervenția statului este o iluzie, asemenea unei scamatorii făcute de un magician,
care nu poate schimba foarte mult realitatea.’’
Întemeindu -ne pe cercetări de doctrine economice cât și pe lucrări ale unor specialiști
despre globalizare , considerăm că putem vorbi de trei poziții doctrina re asupra implicațiilor
statului în economie:
a) key nesismul ;
b) neoliberalismul ;
c) social -democrația.
5.1. Keynesismul (Keynes)
Din perioada interbelică până spre sfârșitul anilor 1980 , keynesismul este doctrina
dominantă în politica economică a statelor dezvoltate din economia mondială.
Princip ala contribuție a lui Keynes la dezvoltarea doctrinei economice constă în
recunoașterea instabilității sistemului capitalist al economiei de pia ță care l -a dus la elaborarea
intervenției statului în economie de la politica fiscală și de la căile de ajustare reciprocă,
temporară, a cererii și ofertei până la metode de p rogramare sau de “planificare ” în politica
economică.
Prin doctrina intervenție i statului, k eynesismul este numit dirijism, deoarece are o
componentă esențială a paradigmei, respectiv ideea că economia de piață cu marile ei
virtuți conține în însuși mecanismul său de funcționare și factori generatori de

23
instabilitate. Acest fapt implică sporirea rolului statului ca important agent economic de
dirijare și control a proceselor economice, ajungând chiar la planificări orientative.
Doctrina keynesistă a intervenției statului în economie a fost urmată cu succes de statele
din Sud -Estul Asiei. În statele dezvoltate statul își restrânge tot mai mult influența în
economie, lăsând spațiu tot mai lar g forțelor economiei de piață, dar statele din sud -estul
Asiei cărora le -a reușit desprinderea de subdezvoltare practică exact cont rariul , intervenind în
economia de piață.
În aceste țări, statul a protejat investitorii autohtoni în activitatea economică. Pe primul
plan au fost puși factorii interni de crește re economică (industrializarea, infrastructura,
economisirile mari, consumul redus).
Statele asiatice s -au folosit și de unele condiții favorabile. În timpul războiului rece au
beneficiat de ajutorul militar și economic american, de tehnologia industrială necesară, liberă
pe piață sub formă de patente, precum și de consilierii te hnici din Europa și SUA.
Din aceste idei ale autoarei constatăm că statele asiatice au avut un rol important în
economie prin susținerea factorilor interni combinați cu cei externi în creșterea
economică și ridicarea standardului de viață al populației.
Într-o manieră asemănătoare L. Balcerowicz are în vedere o strategie de intervenție a
statelor asiatice din aceeași zonă geografică. După el secretul “tigrilor asiatici” se datorează:
 stabilitatea monedei naționale prin polit ici monetare și bugetare ferm e;
 acordarea unei ponderi mai mari proprietății pri vate, orientarea spre export;
 folosirea fo rței de muncă autohtone ieftine;
 fiscalitatea și cheltuielile bugetare reduse;
 stimularea întreprinzătorilor autohtoni pen tru a crea noi locuri de muncă;
 susținere a învățământului și infrastructurii.
5.2. Neoliberalismul (Hayek)
Din deceniul opt al secolului trecut și mai ales după prăbușirea socialismului, dirijismul
keynesist a intrat în declin și asistăm la o revigorare tot mai pronunțată a neoliberalismului.
Această doctrină es te cunoscută sub diferite nume: economie neoclasică, neoliberal ă,
libertaristă, neoliberalism, capitalism de piață sau liberalism de piață. Australia și Noua
Zeelandă au propulsat termenul de raționalism economic. Latino -americanii folos esc termenul
de neoliberalism. Din prezentarea făcută de D.C. Korten asupra acestor termeni cei mai mulți
converg spre neoliberalism.

24
Revenirea neoliberalismului pe primul plan a fost determinată de procesul globalizării
care presupune depășirea granițelo r naționale prin liberalizarea relațiilor eco nomice
internaționale (capital, tehnologie, forță de muncă, informații) și totodată relansarea
economică a tuturor categoriilor de țări (dezvoltate, în tranziție și în dezvoltare).
F. A. Hayek , fără a fi negat în întregime rolul activ al statului , este categoric împotriva
intervenției statului în economie prin măsuri care împiedică și deformează funcționarea liberă
a mecanismului pieței, îndeosebi în mecanismul prețurilor. Economia de piață în viziunea lui
este ’’un mecanism care se autoreglează spontan’’ prin intermediul concurenței.
Lucrările lui Hayek “constituie o pledoarie elocventă pentru libertate și in ițiativă
creatoare în economie ”, dar la el găsim și o nuanță de idealizare a economiei de piață și
a pre țurilor adică o simplificare a economiei contemporane care doar prin mecanismele
spontane ale pieței concurențiale nu poate soluționa problemele acute cu care se
confruntă economia mondială cum ar fi creșterea sărăciei în lume, poluarea mediului,
terorismu l.
M. Friedman încă din teza de doctorat aderă la tezele ultraliberale, fiind cunoscut în
special pentru cruciada lui împotriva intervenției guvernului în economie, educație, sănătate și
chiar ajutorarea săracilor. În general , el susține că este mai bine ca aceste sectoare să fie lăsate
în seama economiei private.
O analiză profundă și detaliată a erodării crescânde a politicilor economice ale guvernelor
în economia globală și a cauzelor care au dus la rămânerea în urmă a structurilor politice în
raport cu cele economice o întreprind H. P. Martin și H. Schumann .
Decăderea politicii și amenințarea suveranității naționale sunt determinate de faptul că
CTN operează într -o zonă cenușie, din punctul de vedere al legislației fiscale, în care
impozitarea prof itului acestora poate fi redusă la minimum sau chiar se pot sustrage de
la impozitare.
Experții băncilor în impozite au învățat repede cum poate fi evita tă în mod legal obligația
de a plăti impozite. Același lucru se întâmplă și în cadrul CTN, care prin rețeaua de filiale în
străinătate pot să -și treacă în fac turile lor costuri avantajoase. Cheltuielile lor pe plan
internațional se înscriu acolo unde cotele de impozitare sunt cele mai mari. Și invers filialele
lor se localizează în zonele unde se percep c ele mai mici impozite, chiar dacă dispun acolo
doar de un birou cu legătură fax și doi angajați.
Aceste fapte dovedesc că economia de piață nu se autoreglează spontan. Deși guvernele și
parlamentele elimină golurile și îmbunătățesc continuu mijloacele de control, totuși experții
de consultanță în impozite sunt cu un pas înaintea specialiștilor din fisc. Astfel , BMW a

25
realizat prin filialele sale din străinătate o treime din profit fără să producă acolo nici un
autoturism. Ministerul federal al finanțelo r apreciază că firmele germane s -au ascuns d e fisc
uzând numai de filiera irlandeză 25 de miliarde de mărci până în 1994.
SUA și Marea Britanie care au pus în mișcare retragerea statelor din economie au
determinat sărăcirea finanțelor publice în favoarea CTN.
În Marea Britanie, considerată modelul european al neoliberalismului, cheltuielile pentru
educație tind spre nivelul țărilor în dezvoltare.
Cu excepția statelor din Asia de Sud -Est, S. Strange susține că autoritatea statelor în
societate și în eco nomie se restrânge. Statele împart autoritatea cu alți factori de putere, cu
CTN. În viziunea autoarei , CTN s -au tranformat în “actori politici ”, devenind “organizatorii
centrali ” și motoarele creșterii economice.
CTN nu înlocuies c statele -naționale, dar au devenit principalele motoare în
producția mondială. Ele decid ce se produce, unde se produce și de către cine se
produce.
CTN nu preiau rolul guvernelor, dar le -au încălcat domeniul lor de putere constituindu -se
într-o “autoritate paralelă ” în diferite domenii ca: localizarea industriil or, a investițiilor de
capital, managementul economic, direcționarea inovațiilor tehnologice, în efectuarea
tranzacțiilor cu alte valute în interiorul țărilor gazdă. În viziunea neoliberală statului îi revine
doar asigurarea unor servicii publice și sociale precum siguranța persoanelor dezavantajate:
persoanele în vârstă, tinerii, bolnavii, invalizii, șomerii.
5.3. Social – democra ția
Eseistul francez M. Albert în lucrarea “’Capitalism contra capitalism ” pune faț ă în față
două modele de capitalism și două doctrine economice: neoliberalismul și social -democrația.
Din 1989, după prăbușirea sistemului comunist nu mai participăm la o înfruntare
ideologică între capitalism și comunism, ci la o înfruntare între două m odele capitaliste: cel
neoamerican (anglo -saxon), de factură neoliberală și cel renan de nuanță social -democratică
care cuprinde Germania, Japonia și țările scandinave. În modelul neoamerican principala
instituție este bursa, iar în modelul renan principal a instituție este banca.
În 1980, susține M. Albert, SUA în mormântează ideile lui Keynes, reducând rolul statului,
dar întărind apărarea, unde succesele au întrecut toate așteptările. În locul curentului keynesist
se ivesc curente noi precum cel al ofertei economice și monetarismul în frunte cu Milton
Friedman caracterizate prin reforme în trei direcții principale:

26
1) deregle mentarea în sectorul petrolier, cel al telecomunicațiilor, al transporturilor
aeriene, al băncilor și al concurenței;
2) sistemul fiscal – se trece la o vastă reformă care urmărește să simplifice impozitul pe
venit suprimând deducerile și reducând impozitele cele mai ridicate;
3) lupta împotriva inflației printr -un control sever al masei monetare.
Noile curente promovează încrede rea în individ și legile pieței în dauna protecției
sociale. Conform modelului neoamerican locuințele sunt bunuri comerciale, transportul urban
este lăsat la libera concurență, numeroase instituții de învățământ sunt preponderent supuse
regulilor pieței, mijloacele de informare în frunte cu televiziunea au caracter comercial,
situația sanitară este deficitară, nu există un sistem generalizat pentru caz de boală, astfel s -a
ajuns la tarife prohibitive pentru îngrijiri medicale. Aceste măsuri adâncesc discr epanța dintre
bogați și săraci.
În modelul renan este instituită o protecție socială pronunțată, locuințele se bucură de
inițiativă publică, chiriile sunt subvenționate, transportul urban se înscrie între bunuri publice
și mixte, la fel cu învățământul. M ijloacele de informare în masă , inclusiv televiziunea , sunt
tradițional de stat, iar rolul spitalelor publice și a medicinei legate de asigurările sociale este
mai important.
Din punct de vedere al dezvoltării umane conform doctrinei ultraliberale a lui R. Reagan
“bogații devin ma i bogați și săracii mai săraci ”.
Considerând săraci pe cei ale căror venituri sunt mai mici d e jumătate din media
națională, 17% din populația SUA era săracă în 1991, pe când în Germania și țările
scandinave era doar 5%. Potrivit modelului renan , dinamismul economiei este necesar să se
sprijine pe piață, căreia trebuie să i se asigure o mai mare libertate de funcționare, dar
mecanismele pieței nu pot să determine singure ansamblul vieții sociale. Ele trebuie să fie
echilibrate de u n imperativ social al cărui garant se impune să fie statul.
Statul german se definește ca stat social, iar economia germană ca economie socială de
piață.
Când neoliberalismul a criticat susținut rolul guvernului în viața economică și socială
“este timpul ca social -democrația să lanseze un contra -atac asupra acestor poziții care nu
rezistă când le privim îndeaproape ”. Temelor care vizează “sufocarea sta tului de către o piață
globală ”, care au devenit atât de prezente în literatura recentă, autorul le opune câteva dintre
atribuțiile pe care guvernele le pot realiza în lumea contemporană.
Astfel, “guvernele există pentru:
 a oferi mijloace de reprezentare a diferitelor grupuri de intere se;

27
 a reglementa piața în interesul publicului și pentru a promova competențe de viață acolo
unde există amenințarea monopolistă;
 a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă și asistență;
 a promova dezvoltarea activă a capacității umane prin intermediul rolului central al
sistemului de învățământ;
 a susține un sistem eficient de justiție;
 a avea un rol economic direct, ca prim patron în intervenția macro și microeconomică și
de asemenea pentru a furniza infrastructura;
 a promova alianțele naționale și transnaționale. ”
Autorul conchide că “piețele nu pot înlocui guvernele în nici una din ac este atribuții ”.
După părerea noastră aceste atribuții ale guvernelor din epoca globalizării demonstrează
intervenția activă a statului atât prin politicile economice, cât, îndeosebi prin politicile sociale.
“Neoliberalii vor să restrângă puterile statul ui…social -democrații (de tip vechi) au căutat
să le extindă. A treia cale afirmă că este necesară reconstrucția sa ”, ignorând atât pe cei de
dreapta “care spun c ă guvernul reprezintă inamicul ” cât și pe cei de stânga “care spun că
guvernul reprezintă răs punsul ”.
Dar statul nu poate rămâne pasiv la transformările pe care le aduce globalizarea.
În concepția lui D. C. Korten : “un sistem economic poate rămâne viabil doar atâta
timp cât societatea are soluții de contracarare a abuzurilor, fie ale statului, fie ale
pieței. ”
Cursul 6 – Realizări, disfuncționalități și perspective în raport cu
globalizarea
Structură curs:
6.1. Realizări
6.2. Disfuncționalități
6.3. Potențialități
6.4. Trei șcenarii referitoare la globalizare
6.1. Realizări
În unul din rapoartel e sale anual e Banca Mondială apreciază că “integrarea țărilor în
dezvoltare în economia globală reprezintă cea mai importantă oportunitate de a -și rid ica
bunăstarea pe termen lung.” Participarea țărilor în dezvoltare la economia globală este

28
dovedită de fa ptul că aceste țăr i în anul 1999 au asigurat 27,5 % din exporturile mondiale de
mărfuri și 23% din exporturile de servicii comerciale.
Aceste rezultate s -au datorat mai multor factori interni și externi. Printre factorii interni
menționăm: reformele macroec onomice și administrative din anii ’80, care la sfârșitul anilor
’90 și -au arătat roadele; creșterea ratei economisirii într -o serie de țări în dezvoltare dintre
cele mai mari; prețurile care cu excepția combustibililor au marcat o tendință de stabilizare. În
cadrul factorilor externi pe primul loc se situează ISD.
Durata medie de viață a crescut de la 56 de ani în 1960 la 71 de ani în 1990. Procentul
celor care trăiesc în sărăcie absolută care nu au hrană zilnică suficientă, apă curentă și locuință
a scăzu t în Indonezia de la 58% în 1960 la 17% în 1990, pe când in India doar de la 54% la
43%.
Alături de „tigrii asiatici” , China a devenit în ultimii ani singura putere economică în
ascensiune constantă dintre țările în dezvoltare. Și după 2 000 a continuat cu o rată mare. În
2001 creșterea economică a fost de 7,8 %, cea mai mare din lume , urmată de Singapore cu
6,4%, pe când marile puteri economice se situează între 2% Japonia și 3,4% SUA. Aderarea
Chinei la OMC în decembrie 2001 a stimulat ISD să crească cu 35,5 % în ianuarie 2002 față
de ianuarie 2001. Atragerea într -un ritm accelerat a ISD și CTN în China a fost determinată de
o serie de măsuri fiscale și vamale ca: exceptarea de la taxele de import a instituțiilor de
cercetare și producție cu capital străi n care fac investiții. De asemenea sunt scutite de impozit
pe veniturile realizate de transferul de tehnologie.
Presiunea concertată a opiniei publice a obligat comuni tatea internațională să șteargă
datoriile câtorva țări foarte sărace.
Datoria externă a țărilor în dezvoltare este de trei feluri:
a) datoria față de guvernele țărilor dezvoltate;
b) datoria la bănci private;
c) datoria la organisme financiare internaționale.
După cum se știe băncile private nu anulează datoria nici unui stat cât ar fi el de sărac , iar
Banca Mondială la rândul ei din p rincipiu nu anulează datoriile.
6.2. Disfuncționalități
Cele mai multe disfuncționalități au un caracter obiectiv. Nivelul scăzut al economiei
țărilor în dezvoltare are atât cauze naturale, obiective, care se datoresc factorilor de mediu,
adversităților climatice, sărăciei sau lipsei resurselor naturale, margin alizării geografice,
infrastructurii rudimentare, structurii economiei bazate pe monocultură, agriculturii înapoiate,

29
insuficienței sau lipsei resurselor financiare, forței de muncă necalificate, în general, lipsei
majorității factorilor de creștere econom ică.
La baza strategiilor de dezvolatre tre buie să stea efortul propriu de depășire a sub –
dezvoltării printr -o mai mare economisire și prin investiții.
Economistul G. Abraham -Frois atrage atenția asupra marilor avantaje pe care le obțin
firmele mu ltinaționale pe piața liberă. “Deosebirile de salarii între regiuni (țările receptoare de
CTN) și țările de origine sunt considerabile, de ordinul 1 la 20 pent ru o productivitate
apropiată.”
Țările în dezvoltare trebuie să opteze, cu precăd ere, spre stat s au spre piață? Statul joacă
un rol vital în cre earea și întreținerea unui mediu sănătos pentru dezvoltare. El trebuie să
asigure ordinea și legalitatea, concurența și inovația. Are rolu l principal în investiția umană
(învățământ, sănătate, transporturi); s tatul trebuie să intervină acolo unde piața eșuează, să
elimine obstacolele legislative din calea investitori lor privați. Economia de piață este
dinamizatorul economiei prospere și durabile.
Adevăratele cauze care mențin rămânerea în urmă constau în :
a) totalitatea fluxurilor de capital n -au satisfăcut nevoile interne;
b) sumele donate de țările bogate sub formă de ajutor pentru dezvoltare sunt în scădere și
nu satisfac suficient finanțarea dezvoltării.
În ciuda numeroaselor promisiuni făcute la sfârșit ul secolului al XX -lea, de OCDE de a
reduce sărăcia extremă cu 50% până în anul 2015 prin contribuțiile propuse de ONU pentru
țările dezvoltate de 0,7 % din PIB -ul anual și pentru țările în dezvoltare de 0,2%, constatăm că
între 1990 și 1998 numărul persoan elor sărace a crescut cu cca 100 milioane pe când venitul
mondial total a crescut cu 2,5% pe an.
Doar cinci țări dezvoltate au atins și depășit acest procent în anul 2000, pe când
contribuția SUA, țara cea mai puternică din lume și cu PIB -ul a alocat dez voltării doar 0.24%
Decalajul dintre bogați și săraci crește atât în mod absolut, la nivel mondial între primii
bogați din țările dezvoltate și milioanele de săraci din țările mai puțin dezvoltate, cât și în mod
relativ, în țările în dezvoltare între elit ele acestora și majoritatea alcătuită din lucrătorii din
agricultură.
În acest sens câteva date sunt edificatoare. 1% dintre cei mai bogați oameni din lume au
tot atât cât 57% din populația cea mai săracă. Peste un miliard de oameni trăiesc cu mai puțin
de 1$ pe zi. Aproape un miliard nu au acces la apă curentă , iar 826 de m ilioane suferă de
malnutriție. Decalajul dintre bogați și săraci, dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare își
are cauza în economia de piață care îi avantajează pe cei mai putern ici.

30
Date similare sunt susținute și de organismele internaționale. În Raportul Dezvoltării
Umane al PNUD din 1999 se menționează: „Cu 30 de ani în urmă , decalajul dintre cincimea
bogată a lumii și r estul lumii sărace era de 30:1, în 1990 el a ajuns la 60 :1, iar în 1999 la 82: 1.
Cincimea cea mai bogată își însușește 86 % din producția mondială , iar cincimea cea mai
săracă doar 1%. ”
În concepția lui G. Soros , globalizarea are unele efecte pozitive ca: un grad mare de
libertate individuală, eliberarea talente lor antreprenoriale și creative, accelerarea inovațiilor
tehnologice.
G.Soros surprinde trei factori principali ai globalizării cu efecte negative pentru țările în
dezvoltare:
a) insecuritate socială și marginalizarea multor oameni;
b) alocare defectuoasă între bunuri private și publice. Piețele sunt capabile să creeze
bogăție, dar nu și să răspundă altor nevoi sociale;
c) piețele financiare pot naște crize (așa cum s -a întâmplat în 1997), iar aceste crize lovesc
mai mult în țările în d ezvoltare.
G. Soros nu numai identifică diferite inegalități și disfuncționalități ale globalizării, ci
consideră necesare reforme instituționale în direcțiile:
 opririi instabilității piețelor financiare;
 corectării contradicțiilor interne ale Instituți ilor Financiare și Comerciale Internaționale ce
favorizează țările dezvoltate care le și controlează;
 completării OMC cu instituții internaționale cu scopuri sociale cum ar fi reducerea
sărăciei și furnizarea bunurilor publice la scară globală.
6.3. Poten țialități
Pentru îndreptare a ISD spre cele mai sărace țări, P. Hirst și G. Thompson propun un
sistem cu impunerea unei taxe modice de doar 0,5 % pe fluxurile de ISD dintre țările membre
OCDE și din primele zece state în dezvoltare beneficiare de ISD, pentr u crearea unui fond de
investiții, administrat de o instituție nouă similară Băncii Mondiale. Fondul ar fi folosit pentru
subvenționarea și creșterea investițiilor CTN în cele mai sărace țări în dezvoltare printr -o
subvenție de 50% și impunerea participări i companiei cu 50% . Această subvenție ar putea
cointeresa CTN, care au respins până acum investițiile în aceste țări considerându -le riscante.
Dezvoltarea este în primul rând o problemă a țărilor în dezvoltare. Considerăm că țărilor
în dezvoltare le rev ine sarcina principală ca prin efort propriu și responsabil să depășească
subdezvoltarea, să reducă decalajul economico -social față de țările dezvoltate.

31
Pentru reducerea decalajului economico -social față de țările dezvoltate, țările în dezvoltare
trebui e să elaboreze strategii de dezvoltare prin care să urmărească obiective precum:
 dezvoltarea și diversificarea industriei, deoarece în aceste țări forța de muncă este mai
ieftină decât în țările dezvoltate. Aducem aici ca argument opinia lui Manoilescu care
a arătat că productivitatea muncii în industrie este mai mare decât în agricultură;
 modernizarea agriculturii;
 dezvoltarea sectorului terțiar și mai ales edificarea infrastructurii în special drumuri,
transporturi și telecomunicații;
 regândirea întreg ului sistem de învățământ începând cu asigurarea instruirii liceale și
continuând cu învățământul superior;
 atragerea ISD și CTN în funcție de nevoile economiei naționale pentru investițiile de
capital și implantarea tehnologiilor avansate.
Grupările regio nale, în general, se formează în jurul unor țări cu mare potențial economic
așa cum s -a constituit UE în jurul Franței și Germaniei, NAFTA în jurul SUA, ASEAN
orientată spre Japonia, CSI în jurul Rusiei.
6.4. Trei șcenarii referitoare la globalizare
La fi nalul cursului nostru, îndrăznim să propunem trei ipoteze posibile referitoare la
evoluția globalizării:
1) dominația pieței libere;
2) anti -globalizarea;
3) scenariul raționalist -științific.
1) Ipoteza pieței libere este formulată într -o manieră optimi stă astfel: în următoarea etapă
a globalizării se va intensifica dominarea pieței libere asupra statelor -naționale.
Susținătorii entuziaști ai globalizării: lideri politici, economiști neoliberali, investitori, se
opun reglementărilor economiei globale, ar gumentând că supremația pieței asupra statului și a
economiei asupra politicii marchează o etapă nouă de dezvoltare economico -socială, sfârșitul
conflictelor responsabile de războaie mondiale și de opresiune, asigurând pacea în lume. Ca
atare piața liberă va decide tot mai mult asupra economiei globale, iar statele nu vor mai
interveni în economie rămânându -le puține atribuții sociale.
2) Ipoteza antiglobalizare este susținută de unii critici extremiști și de unele organizații
protestatare care prognozează implicații economice negative pe termen mediu ale globalizării.
Criticii extremiști consideră că tot ceea ce se produce pe teritoriul transnațional (producție,
piețe, finanțe, tehnologie performantă, informații) înseamnă o intensificare a capitalului și

32
creșterea puterii lui asupra muncii. Puterea de negociere a sindicatelor scade pe măsură ce
diferite capacități de producție se transferă în alte țări unde salariile sunt mai mici. O primă
consecință a acestei mișcări este creșterea șomajului în țările de o rigine ale CTN.
3) Ipoteza raționalist -științifică , pentru prima dată, o formulăm astfel: pentru a prevedea
evoluția globalizării în următoarele decenii trebuie să cunoaștem etapa de azi a acestui proces
cu eșecurile, sfidările și oportunitățile lui. Este o ipoteză raționalistă deoarece presupune că
alegerea și utilizarea mijloacelor, fixarea obiectivelor și scopurilor în evoluția globalizării se
întemeiază pe norme morale și juridice, pe principii și valori democratice.
Este științifică pe considerentul că cercetare a științifică și tehnologică se află în
expansiune la acest început de secol și va f i în avans față de economie în următoarele decenii.
Ipoteza raționalist -științifică prevede evoluția globalizării printr -un proces contradictoriu,
ezitant cu realizări și eșecuri, cu câștigători și perdanți, cu crize economico -financiare
pasagere și impasuri, dar care vor putea fi depășite prin costuri fina nciare.
Pentru toate țările participarea la economia globală are efecte benefice prin aceea că
investițiile de capital, inovațiile tehnologice, managementul competent accelerează creșterea
productivității, competitivității și dezvoltării economico -sociale , dar apar și efecte adverse.
Dominarea CTN străine le pot expune la tulburări financiare internaționale și alte riscuri
economice.
Unele dintre aceste efecte adverse ale etapei viitoare a globalizării vor putea fi depășite
prin progresele cercetării știi nțifice și tehnologice. Sateliții de comunicații, pot fi considerați
esența globalizării, deoarece fac economia cu adevărat globală prin difuzarea instantanee a
informației pe întreaga planetă. Performanțele în domeniul electronicii și automatizării prin
producția de computere și roboți, în industria aerospațială, în descoperirea surselor alternative
de energie neconvențională, în biotehnologie vor fi doar câteva din succesele cunoașterii care
vor dinamiza creșterea economică și dezvoltarea umană.
În funcț ie de nivelul de dezvoltare statele vor parcurge traiectorii diferite în contextul
globalizării viitoare.
Țările dezvoltate asaltate de revoluția informațională se specializează în industria
cunoașterii și electronică, în producția de computere și roboți, în biotehnologie și alte
tehnologii de vârf.

33
Cursul 7 – Globalizarea financiară
W., C., M., D., D.
“În anii de dinaintea crizei de piață din 2008 -2009, în vechiul nucleu al sistemului
mondial capitalist, tranzacțiile de capital și datorii au depășit industriile care generează locuri
de muncă și profituri pentru toată lumea. Dacă instrumentele financiare nu reprezentau decât
un sfert din investiții în anii 1970, în 1980 financiarizarea a ridicat totalul la 75%. La nivel
global, activele financiare rep rezentau de 4 ori valoarea tuturor investițiilor și d e 10 ori PIB -ul
global mondial. Financiarizarea duce la profituri pe banii investiți care depășesc cu mult
profiturile pe muncă. Răsplătește finanțiștii mai mult decât mai mult decât producătorii. De
asemenea, financiarizarea accelerează perimarea tehnologică și reorganizarea spațială. Riscul
sistematic a fost intensificat de noile tehnici de inginerie și investiții financiare. Fondurile
speculative și derivativele (hârtii de valoare bazate pe pariuri în legătură cu prețul viitor al
unor bunuri) au preluat roluri economice centrale, ajutat e de eșecurile reglementării.”

Medaille :
„Caracteristic pentru sistemul de rezerve fracționare este faptul că practic toți banii sunt
creați ca datorie, ceea ce înseamnă că toți banii aduc băncii o dobândă. Problema este că
băncile, prin fiecare nou împrumut, creează creditul principal, dar nu și banii pentru plata
dobânzilor. Plata acestora trebuie să se facă prin contractarea de noi împrumuturi, iar
dobânzile aferente a cestor noi datorii vor putea fi achitate, la rândul lor, prin alte împrumuturi.
Acest fapt conduce la încheierea unui „contract imposibil” , pentru că nu există niciodată
suficienți bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi.
De exemplu, dacă împrumutăm 1 .000 de dolari pentru un an la o rată a dobânzii de 10%,
va trebui să plătim înapoi 1100 de dolari. Cei 1000 de dolari au fost injectați în economie prin
primul împrumut, dar nu și cei 100 de dolari care reprezintă dobânda. Altcineva trebu ie să
împrumute cei 100 de dolari, dar va avea de restituit, împreună cu dobânda, 110 dolari;
așadar, altcineva trebuie să împrumute 10 dolari și așa mai departe.
Cu alte cuvine, împrumuturile trebuie să fie impuse constant economiei pentru a fi plătite
dobânzile împrumuturilor mai vechi. În cele din urmă, are loc o supra -extindere a sistemului,
care are drept consecință o criză a creditelor. Persoanele cele mai afectate de recesiune nu fac
parte, de obicei, din grupul celor care au beneficiat de pe urma e xpansiunii creditului. Prin
urmare, recompensele sunt privatizate, iar riscurile, socializate. Câștigătorii urmăresc să -și
păstreze profiturile, în timp ce omului de rând i se cere să acopere pierderile.

34
Puterea bancherilor de a crea bani din nimic con stituie un stimulent cu efect pervers
asupra oamenilor, care sunt dispuși spre comportamente riscante sau dăunătoare. Băncile
acumulează profit din dobânzile percepute pentru banii creați și cu cât vor putea acorda mai
multe împrumuturi, cu atât mai mare va fi câștigul. Dar nu vor exista mereu oportunități
productive care să absoarbă cantitatea de bani pe care băncile sunt dispuse să îi împrumute.
Drept urmare, băncile sunt mereu tentate să ofere împrumuturi în scopuri pur speculative,
cum sunt speculațiile la bursa de valori sau speculațiile valutare, activități care nu contribuie
cu nimic la sporirea bunurilor și serviciilor reale dintr -o economie dar care pot fi, o vreme,
profitabile.
Astfel, volumul banilor ajunge să depășească volumul bunurilor reale d isponibile pe
piață, ceea ce declanșează inflație.
Metoda creării banilor ca datorie mai are un efect: guv ernul trebuie să împrumute,
așa cum fac toți ceilalți oameni, banii de care are nevoie și să plătească, în plus,
dobândă. Pentru a putea plăti dobând a, guvernul are trei opțiuni: reducerea serviciilor
publice, majorarea impozitelor sau contractarea de noi împrumuturi.
Decizia aplicării primelor două opțiuni este foarte dificilă din punct de vedere politic.
Astfel, se recurge la cea de -a treia soluție. În plus, această soluție transferă problemele
pe umerii generațiilor viitoare, fapt contestabil sub aspect moral.”

Kennedy :
„Sistemul nostru monetar se bazează pe creșterea exponențială a dobânzii compuse, un
model care este prezent la organismele natura le mature numai în celulele bolnave, în principal
în celulele canceroase. …Câtă vreme economia este nevoită să urmeze creșterea patologică a
dobânzii compuse, care mențin în circulație banii, vom fi nevoiți să intensificăm creșterea
economică chiar și cu prețul distrugerii mediului înconjurător.
Sistemul monetar actual ne permite alegerea doar între două tipuri de colaps: social sau
ecologic. …Creșterea economiei reale, dependentă de disponibilitatea resurselor naturale,
diferă de creșterea monetară în așa măsură încât exigențele economiei financiare nu mai pot fi
satisfăcute.
Astfel, în timp ce activele monetare în Germania au crescut de 46 de ori din 1950
până în 2010, iar randamentele dobânzilor bancare de 37 de ori, produsul intern brut a
crescut de numai 8 ori. Rezultă cât se poate de clar că creșterea exponențială cerută de
banii noștri nu mai poate fi menținută în timp de economia reală. (Kennedy, pp.12 -13)

35
„Rapoartele Băncii Reglementărilor Internaționale ne arată că, între anii 1974 și
2007, tra nzacțiile valutare zilnice au crescut de la mai puțin de 20 miliarde dolari la
peste 3 cvadrilioane (milioane de miliarde). O sumă de sub 2% din acestea ar fi
suficientă pentru a coperi toate tranzacțiile cu bunuri și servicii din întreaga lume.
(Kennedy, p.22)
Suntem la nivel global închiși într -o temniță mentală deoarece plecăm de la principiul că
sistemul monetar dominant este singurul posibil și potrivit. Această mentalitate de prizonier se
reflectă la nivel legal în monopolul statului asupra întregii e conomii a creditului ce derivă din
controlul exclusiv asupra monedei.” (Kennedy, p.24)

Muller :
„Dacă Iosif ar fi depus un cent în contul copilului său, I isus, cu o dobândă de 5%, as tăzi ar
deține de 295 miliarde de ori greutatea globului pământesc în aur pur. … Într -un sistem
limitat, așa cum este pământul nostru, o creștere exponențială infinită, precum sistemul
dobânzilor, nu poate funcționa din punct de vedere logic. La un moment dat, economia se va
prăbuși, așa cum s -au prăbușit toate sistemele asemă nătoare din ultimele milenii. Un lac în
care algele cresc la nesfârșit se va revărsa la un moment dat.
La fel în cazul sistemului dobânzilor: cum poate averea unora să crească exponențial dacă
nu scade în aceeași măsură averea altora? Dezechilibrul capătă proporții dramatice, totul
fiindcă orice împrumut implică un creditor și un debitor.
Viteza cu care se lărgește prăpastia este cât se poate de evidentă: în 1998, 10% din
populația Germaniei deținea aproximativ jumătate din averea totală. Cinci ani mai tâ rziu, în
2003, 10% din populație stăpânea deja circa 2/3 din capital. ” (Muller, pp.141 -144).

Sedlacek :
„Economia se socotește pe sine ca fiind cea mai în măsură să interpreteze lumea socială a
timpului nostru, dar permanent constatăm că are nevoie de mit pentru acest rol. Economia
folosește mitul în mai multe privințe sau în mai multe moduri. Mai întâi se se rvește de mit în
ipotezele sale de pornire, iar apoi creează ea însăși mituri și povești. Modelul lui homo
economicus este tocmai un asemenea model -mit.
Faptul că ne spune o poveste îmbrăcând -o într -o haină matematică nu -i schimbă cu nimic
misticismul. Drept exemplu, să luăm miturile și poveștile despre raționalitatea totală și
ipotezele despre informația perfectă sau mâna invizibilă a pieței, dar și poves tea libertății

36
omului și a autodeterminării lui, sau mitul progresului etern ori pe cel al piețelor care se
autoreglează.
Nimeni n -a văzut vreodată în realitate vreunul din aceste lucruri, dar ele sunt povești,
credințe sau mituri care rezonează puternic în teoria economică. Iar disputele noastre,
experimentele și statisticile pe care le facem duc la confirmarea sau răsturnarea acestor
narațiu ni.” (Sedlacek, pp. 194 -195)

Tănăsescu – Vlas :
“Și sărăcia e cu ispitele ei, aproape la fel de mult ca bogăția. Bo gatul trebuie să se
mântuiască prin mare milostivire și smerenie înaintea lui Dumnezeu, iar săracul – prin mare
răbdare fără cârtire și nădăjduire neclintită în Dumnezeu. Nu se va mântui nici nici bogatul
nemilostiv și mândru, nici săracul care cârtește îm potriva sorții sale și se deznădăjduiește de
ajutorul dumnezeiesc. Săracii și bogații există pe lume nu întîmplător, nu pentru că întocmirea
acestei lumi ar fi una irațională, ci potrivit preaînțeleptei Purtări de grijă dumnezeiești.
Dumnezeu îi poate niv ela pe toți într -o clipă ca bogăție, dar tocmai asta ar fi o adevărată
nebunie.În atare caz, oamenii ar deveni cu totul independenți unul de altul. Cine s -ar mântui
atunci? Și cum ar fi cu putință să te mântuiești? Pentru că oamenii se mântuiesc depinzând
unul de celălalt. Bogatul depinde de sărac, săracul –de bogat; cel cultivat depinde de cel ce nu
știe carte, cel ce nu știe carte de cel cultivat; cel sănătos depinde de cel bolnav, cel bolnav -de
cel sănătos.
Dania materială este plătită duhovnicește. Dar ul duhovnicesc al celui cultivat este plătit
materialicește de cel ce nu știe carte…Cum și -ar mântui bogatul sufletul prin milostivire și
smerenie, sau cum și l -ar pierde prin zgârcenie și mândrie, dacă n -ar exista săracul? Cum și -ar
mîntui săracul sufle tul prin răbdare și purtarea crucii, sau cum și l -ar pierde prin cârtire, prin
furturi și prin raptu ri, dacă n -ar exista bogatul?” (Tănăsescu -Vlas, trad, pp. 54 -55)

T. Brăilean :
“Fundamentalismul de piață, ca religie economică are la bază zece legi:
1. Ma ximizarea profitului economic. Bogăția materială reprezintă Paradisul pe pământ;
2. Economia de piață este întruchiparea adevăratei ordini mondiale, un nou monoteism;
3. Viața omenească este înțeleasă ca timp de lucru, omul este capacitate productivă. Eșt i
evaluat după cât muncești, după cât produci și după ce produci. Deci nu muncești pentru a
trăi, ci trăiești pentru a munci;

37
4. Natura nu reprezintă altceva decât o rezervă de resurse inserabile în procesul de
producție, sau cu care se poate specula. Prin urmare, ea trebuie exploatată până la capăt.
5. Patrimoniul social, cultural și spiritual reprezintă o formă de capital ce poate fi, de
asemenea, cumpărat sau vândut;
6. Valoarea lucrurilor este reflectată întotdeauna de prețul lor;
7. Individul are dato ria și libertatea de a consuma tot ceea ce se produce;
8. Trebuie să avem încredere în progres, adică într -o creștere nelimitată a bogăției
materiale. Vom putea astfel consuma și acumula tot mai mult;
9. Consumând și acumulând mai multe bunuri, vei obține maximum de fericire;
10. Învinge cel mai puternic, competiția este regula de aur. Principiile etice, cum ar fi
compasiunea, solidaritatea, altruismul și generozitatea nu sunt decât niște superstiții ale
trecutului. ” (T. Brăilean, pp. 18 -19)

Gardels :
“Jean Daniel apud. N. Gardels consideră că era consumerismului este determinată de trei
motive:
Am uitat că omul este o ființă religioasă.
Am traversat în ultimele secole un cult al rațiunii care a născut ideologii totalitare.
Am reinventat turnul Babel prin amestecul de popoare fără precedent și mixtura de
culturi și limbi. ” (Gardels, pp. 25 -26)

Kolodko :
,,Economia trebuie să fie progresistă deoarece progresul este sursa și condiția satisfacției
sociale. Această problemă implică un conflict între valori și interese, între viitorul apropiat și
viitorul pe termen lung, între bine și rău, între cunoaștere și credințe și, mai ales, între
conservatorism și progresism, care sunt mult prea adesea similate cu dreapta și respectiv,
stânga politică.” (Kolodko, p.3 5)
Kolodko consideră că economia viitorului trebuie să fie heterodoxă. S -a dus vremea
ortodoxiei reprezentate de școli omogene de economie și de afirmații explicite. Economiștii
care se agață cu încăpățănare de modelele lor considerându -le singurele corect e greșesc tot
mai adesea.
Economia viitorului va fi tot mai puțin matematizată și formalizată și se va ancora, din ce
în ce mai mult într -un context cultural. În textele academice ale secolului XXI, raportul dintre

38
cuvinte și formule matematice și cel din tre argumente narative și diagrame se va schimba în
favoarea celor dintâi.
La facultățile de economie și școlile de afaceri ar trebui să se predea mai mult
antropologie și studii culturale. (Kolodko, pp.38 -39)
De asemenea, economistul polonez consideră că economia trebuie să fie interdisciplinară
deoarece are afinități cu sociologia, antropologia, istoria, psihologia socială, sociologia
puterii, ecologie și cu științele administrative.
,,Globalizarea este un sistem dinamic non -stop care operează neîntrerup t, avînd
rezultate atât benefice, cât și nefavorabile. Prin urmare, când analizăm globalizarea,
trebuie să o privim din punctul de vedere al balanței dintre aceste rezultate și al
impactului lor asupra creșterii pe termen lung. Câteva estimări comparative ilustrează
cât de creative pot fi, din punctul de vedere al dinamicii economice, anumite interrelații.
Se dovedește că în aceleași condiții limba comună contribuie la creșterea cu 42% a
cifrei de afaceri din vânzări. Creșterea este de 47% dacă țările resp ective aparțin
aceluiași bloc comercial, de 114% dacă au aceeași monedă și de 188% dacă au un trecut
colonial comun.” (Kolodko, p.75)
,,De ce depinde competitivitatea? De tehnologie, de calitatea capitalului uman, de
abilitățile manageriale și de marketing , de infrastructură, de calitatea guvernării, de
standardul serviciilor publice. Așadar, competititatea este influențată de competențele
din afaceri private, precum și de reglementările și politicile guvernului; în aceeași
măsură de piață și de guvern.” (Kolodko, p.78)

Brăilean :
Economia nu poate fi o știință naturală, ea trebuie să iasă de sub tirania metodologică în
care se află și să se apropie mai mult de structura cuaternară a realului și a ființei: om –
societate -cosmos -Dumnezeu și de ecuația nefalsifi cată a existenței. Pentru că omul trăiește în
istorie, noua știință economică are nevoie și de o nouă teorie a istoriei, înțeleasă ca
desfășurare a unor structuri de sens în timp.
Există, în toate civilizațiile, un fundament spiritual al ordinii economice , sociale și politice
și pe el trebuie să cadă accentul. Economia, ca și politica, nu pot fi separate de religie, dacă -și
propun să slujească binele, a cărui esență este, ne place sau nu, religioasă, morală.’’ (Brăilean,
pp.83 -86)

39
Korten :
D Korten în luc rarea ,, De la bo găția fantomă la bogăția reală” alcătuiește un veritabil plan
de acțiune pentru o nouă economie:
1. Redirecționarea atenției politicii economice de la creșterea bogăței fantomă la creșterea
bogăției reale;
2. Recuperarea profiturilor nemeritate însușite de edificiul Wall -Street și stabilirea taxelor
și comisioanelor la un nivel care să facă neprofitabile furtul și jocurile de noroc practicate de
acest edificiu;
3. Implementarea stabilirii prețurilor la nivelul complet al costurilor de piață;
4. Corectarea cartei corporatiste;
5. Reinstaurarea suveranității economiei naționale;
6. Reclădirea comunităților cu scopul asigurării unei independențe locale în privința
satisfacerii nevoilor fundamentale;
7. Implementarea politicilor care creeaz ă un curent în favoarea afacerilor la nivel uman,
aflate în proprietatea unor asociați locali;
8. Facilitarea și răscumpărarea activelor corporatiste pentru democratizarea calității de
proprietar;
9. Utilizarea politicilor de impozitare și venituri în favoarea unei redistribuiri echitabile a
bogăției și veniturilor;
10. Revizuirea reglementărilor asupra proprietății intelectuale pentru facilitarea accesului
liber la informații și tehnologii;
11. Restructurarea serviciilor financiare pentru a servi Magis tralei Principale;
12. Transferul către guvernul federal al responsabilității emiterii monedei. (Korten, 2009,
pp. 128 -129).

Aivanhov :
Aivanhov ne vorbește despre economia viitorului punând degetul pe rană vizavi de
consumerismul actual deșănțat. ,,Vreți să cunoașteți adevărata economie, vreți să aveți
bogății, comori pe care le puteți cheltui ca să -i ajutați pe alții? Ei bine, trebuie să devenim
atenți, luminați, stăpâni pe voi înșivă. Iată adevărata economie. …Este stupefiant să vezi
numărul de produse ce apar acum, ca să se repună în funcțiune tot ceea ce a fost distrus, spart
sau murdărit, nu numai obiecte, ci pur și simplu și oameni.
Este incredibil, o jumătate din omenire muncește să repare pierderile cauzate de
cealaltă jumătate! …În realitate, numai natura cunoaște și practică economia: ea știe

40
cum trebuie să facă ca să nu piardă un singur atom. O mică urmă de praf, o murdărie,
totul se folosește. Priviți: chiar deșeurile și gunoaiele aruncate de oameni sunt absorbite
de pământ, care le transfor mă în uzinele sale de jos, devenid hrană pentru vegetație.
Nimic nu se pierde, nimic nu se aruncă.
Oamenii sunt departe de a avea această inteligență a naturii: nu numai că secătuiesc
pământul, forțând producția și risipindu -i resursele, dar sunt tot timp ul contrariați de problema
deșeurilor….Conducătorii țărilor, aceia care se pronunță asupra chestiunilor economice, ar
trebui mai întâi să învețe anumite adevăruri ce nu pot fi întâlnite în cărțile de economie: cum
este construit omul, cum este el legat l a întreg universul, care sunt ierarhiile din univers, cum
toate faptele omenești trebuie să asculte de un model, de o idee celestă. În acel moment, tot
ceea ce ei vor face, tot ceea ce vor ordona, va fi perfect.’’ (O.M. Aivanhov, 1991, pp. 110 –
113).

Chang :
Chang identifică 8 principii pentru reconstrucția economiei mondiale:
1. Capitalismul este cel mai prost sistem economic, dacă le excludem pe toate celelalte;
2. Trebuie să ne înălțăm noul sistem economic pe asumarea ideii că raționalit atea umană
este fo arte limitată;
3. Trebuie să construim un sistem care scoate ce este mai bun, și nu este mai rău în
oameni;
4. Trebuie să renunțăm să credem că indivizii sunt plătiț i întotdeauna cu cât ,,merită”;
5. Trebuie să luăm în serios idee a de a produce lucruri con crete;
6. Trebuie să realizăm un echilibru mai bun între finanțe și activitățile economice ,,reale”;
7. Guvernete trebuie să dev ină mai puternice și mai active;
8. Sistemul economic mondial trebuie să favorizeze în mod ,,incorect’’ țările în curs de
dezvol tare. (Chang, 2011, pp. 254 -261)

Kennedy :
Cum este și cazul homeopatiei, după o exacerbare inițială a simptomelor, un sistem
monetar fără dobândă poate readuce repede economia la sănătate reală, fiindcă banii aflați în
circulație se pot opri din creștere odată ce au atins volumul optim. Tocmai acest aspect îi
diferențiază de banii convenționali, care nu se opresc din creștere până ce procesul de creștere
exponențială nu îi distruge. (Kennedy, p.73)

41
M Kennedy consideră că banii durabili prezintă următoarel e avantaje:
a. Înlocuiesc profitul pe hârtie cu beneficiul real. Astfel, beneficiile reale nu exclud
profitul, ci îl subordonează valorii sociale.
b. Scopul lor este limitat, nu universal, deoarece o monedă complementară nu va
putea fi tranzacționată pe pi ața mondială.
c. Sunt susținuți cu taxe și nu produc dobândă. În noul sistem, creșterea exponențială
nu caracterizează nici activele monetare, nici datoria.
d. Sunt ușor de înțeles.
e. Pot fi controlați democratic și nu vor mai fi utilizați ca instrument al puterii.
f. Sprijină comunitatea. Banii convenționali subminează comunitatea fiindcă
funcționează majoritar în afara comunicării între persoane.
g. Opresc inflația deoarece sunt acoperiți 100% de bunuri și servicii.
h. Au acoperire în performanțe, nu pr oprietate. Timpul investit și productivitatea
reprezintă baza câștigurilor ăn cadrul acestui sistem.
i. Lucrează în beneficiul tuturor. Banii durabili aduc beneficii cekor 90% din
societate care își vor dubla venitul pe măsură ce dobânda ascunsă în prețuri va fi
eliminată. De asemenea, aduc beneficii și restului de 10%, persoane care pre feră un
sistem monetar stabil.” (Kennedy, pp. 78 -80)
Există mai multe soluții pentru a evita colapsul financiar mondial:
 modelul suedez JAK,
 contrastalii în loc de dobândă;
 bancă de timp;
 mone de paralele;
 bani regionali;
 bani durabili.

W., C., M., D., C.
Autorii menționați abordează două scenarii de viitor: Primul este un scenariu pesimit în
care gradul de ocupare structurală a forței de muncă rămâne ridicat și se creează o societate
,,2/3-1/3,,. Aceasta înseamnă că două treimi au educație, calificare înaltă, loc de muncă
asigurat și o duc foarte bine, dar o treime din societate este exclusă din societate.
Al doilea scenariu este mai optimist. El presupune că piețele capital iste vor umple planeta,
iar profitul și ratele de creștere vor scădea.

42
Acest scenariu de creștere cu ritm scăzut (1%) ar reduce și rolul speculațiilor și puterea
capitalului financiar, deoarece ar face improbabilă reapariția unor recesiuni severe.’’ (W., C.,
M., D., C., pp. 136/139).

Naomi Klein
„Termenul cel mai potrivit pentru un sistem care anulează distințiile dintre Marele Guvern
și Marile Afaceri este corporatist. Caracteristicile lui principale sunt: transferul celor mai
valoroase active de stat în mâinile unor firme private, crearea unei falii din ce în ce mai
mari între parveniții fabulos de bogați și săracii aflați la discreția lor, precum și ațâțarea
unui naționalism agresiv, menit să justifice cheltuielile nelimitate destinate sectorului
sigura nței naționale. ” (p.18)
Doctrina șocului funcționează astfel: dezastrul originar -lovitura de stat, dezintegrarea
pieței de capital, războiul tzunami, uraganul -supune întreaga populație unei stări colective de
șoc. (p.20)
Alianța corporatistă este pe cale să cucerească ultimele redute: autarhicele economii
petroliere ale lumii arabe, și acele sectoare ale economiei occidentale, care au fost tradițional
ferite de obsesia profitului, incluzând aici intervențiile umanitare și recrutarea armatelor. (22)
Astăzi, latino -americanii și -au luat țările înapoi prin binecutele politici: naționalizarea
anumitor sectoare ale economiei, reforma agrară, investiții majore în educație, alfabetizare și
sănătate publică. (482) Cea mai semnificativă pavăză pe care America Latină a pus -o în
calea șocurilor viitoare derivă din independența tot mai vădită a continentului sud –
american de instituțiile financiare ale Washingtonului.
Alternativa boliviană pentru Americi este un sitem barter, în cadrul căruia țările cad de
acord asupra valorii bunurilor și a serviciilor oferite, conferind o relativă stabilitate și
predictabilitate economică. Aici, Bolivia oferă gaze, la prețuri scontate și stabile; Venezuela
oferă petrol și expertiză în exploatarea resurselor naturale; Cuba trimite mii d e doctori.
(pp.484 -485)

43
Cursul 8 – Globalizarea ca disciplin ă interdependentă
Structură curs :
8.1. Globalizarea și […]
8.2. Piketty
8.3. Laszlo
8.1. Globalizarea și […]
Globalizarea și economia – fenomenul economic rămâne determinant în preocupăril e
globalizării. El presupune înțelegere reciprocă între cele două științe, dat fiind importanța
primordială a economicului în procesul globalizării (Mondoeconomia), a proiectării relațiilor
economice ce dau substanță oricărei măsuri. În condițiile obiectiv izării acestui proces, în care
economiile, piețele, capitalurile nu vor mai avea frontiere, în care informația, ideile,
competitivitatea, concurența, randamentul și eficiența devin factori de referință, crește
definitoriu rolul omului, al educației, al pro fesionismului și pragmatismului, al puterii de
adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă.
Globalizarea și sociologia – globalizarea studiază societatea globală în toate formele ei
interne de manifestare, constituire și dezvoltare, legăturile între compone ntele sistemului
social global, formulează principiile fundamentale particulare, pe baza cărora acționează în
întreg sistemul relațiilor social -globale. În procesul cercetării, sociologia folosește două
metode: clasică și cantitativă. Cu ajutorul primei me tode, intuitivă și subiectivă, identifică
conținutul și esența fenomenului, autenticitatea și valoarea acestuia, iar prin cea de a doua
metodă, utilizează tehnica descompunerii fenomenului social supus observației.
Globalizarea și psihologia – psihologia socială, ca și conștiință colectivă, are un rol major
în elucidarea bazelor, resorturilor, temeiurilor, reprezentărilor și scopurilor vieții și activității
social -umane, a construirii lumii de mâine. Fără cunoașterea psihologiei colective, a dinamicii
grupurilor și a relațiilor intergrupuri, psihologia socială nu -și produce efectele.
Globalizarea și antropologia – antropologia are ca obiect studierea și cunoașterea originii
și evoluției biologice, a caracteristicilor somatice, chiar și a celor anatomo -patol ogice,
raportate la mediul natural dat și care, alături de caracteristicile etnice, definesc fiecare
colectivetate umană, fiecare popor. Ea pune accent pe întregul omului, atât cu privire la
funcția lui existențială, raportată la divinitate, la sensurile o mului, cât și cu privire la rolul lui
în și pentru societate, la funcția lui utilitară, uneltele, obiectele și produsele sale.

44
Globalizarea și etnografia – cercetarea etnografică asigură cunoașterea civilizației și
culturii materiale și spirituale ale dive rselor popoare, mediul lor de viață, moravurile, pornind
de la ideea că fiecare popor, prin somatica sa, prin particularitățile sale etnice, prin istoria,
limba și cultura sa, prin unicitatea sa….
Globalizarea și morala – morala este un ansamblu de norm e de conviețuire și
comportament. Ea se transpune în relații sociale interumane ca valoare. Normele morale
coexistă social cu normele teologice și cu cele juridice. Globaliazarea prin principiile pe care
le promovează are un profund caracter moral. Etosul este un mod de viață a unei comunități,
purtătoare a unei culturi particulare, cu anumite valori morale. Etosul este o morală socială, o
morală a globalizării, născută din conștiința destinului comun, a necesității unificării unei noi
trepte de civilizație .
Globalizarea și politica – voința politică joacă un rol important în acțiunea,
perfecționarea și dezvoltarea relațiilor sociale, a procesului globalizării în ansamblu. Relațiile
dintre globalizare și politică apar ca esențiale, în contextul în care orice opțiune majoră are în
spatele ei un suport politic, care trebuie să fie în concordanță cu interesele societății. Politica
la nivel global are ca obiect de activitate relațiile, orientările, manifestările, dar și armonizarea
acestora între state, uniuni re gionale și ceilalți parteneri sociali într -o direcție unică, în interes
general la nivel planetar. Ideea solidarității sociale la scară globală presupune însușirea unei
concepții globaliste, a unei noi conștiințe sociale la scară planetară. Așadar globaliz area apare
ca o valoare politică cu o nouă morală.
Globalizarea și dreptul – dreptul constituie o componentă principală a globalizării,
deoarece este chemat să consacre o nouă realitate socială. El este instrumentul de control
sistematic asupra instituții lor și relațiilor sociale, de asigurare a ordinii și justiției sociale, de
coeziune socială și de distribuire a puterii. El este dependent de societate și, la rândul lui
condiționează și reflectă societatea printr -un sistem cibernetic de feed -back continuu . Dreptul
acționează în social printr -un sistem de norme juridice obligatorii, care sunt adaptate la
condițiile concrete și răspund întregii tipologii de activități social -umane.
Dreptul, ca rezultat al dezvoltării relațiilor de producție, dă expresie, pr in mijloacele sale
specifice, unei anumite modalități de raporturi juridice. Cel mai concludent exemplu este UE
în care pe lângă armonizarea legislației, tratatul stabilește principiilede drept, competențele.
Aici ne aflăm în faza regionalizării dreptului , în fața externalizării dreptului comunitar. În
procesul globalizării se produc deplasări substanțiale de competențe, jurisdicționale și
instituționale, de la dreptul intern al statelor către dreptul comunitar regional și global.

45
Glob -știința – teoria glo balizării folosește un ansamblu de procedee, tehnici și mijloace
complementare și interdependente, cu ajutorul cărora se cercetează și proiectează realitatea și
devenirea societății umane, cum sunt: observarea, analogia, interpretarea fenomenului,
abstracț ia științifică, analiza, sinteza, inducția, deducția, prezumția, ficțiunea, ipoteza, ancheta,
experimentul, comparația, previziunea, procedeele matematice, statistica.
8.2. Piketty
Titlul "Capitalul în secolul al XXI -lea" face aluzie la "Capitalul" lui Ka rl Marx, cartea
fiind o lucrare de istorie economică extrem de detaliată ce are ca obiectiv descifrarea regulilor
economice ce stau la baza funcționării societăților occidentale.
Cartea se bazează pe cercetările efectuate în ultimii zece ani de economistul francez și
abordează o temă sensibilă: inegalitatea. Piketty a analizat modul în care au evoluat în
ultimele secole veniturile și bogăția (capitalul), oferind o imagine de ansamblu asupra
inegalității de la Revoluția Industrială până astăzi. Piketty defin ește capitalul (bogăția) drept
totalitatea acțiunilor, banilor și bunurilor imobiliare deținute de oameni.
Capitalul este distribuit mult mai inegal decât venitul (spre exemplu, în SUA 5% dintre
gospodării dețin majoritatea capitalului), iar cartea lui Pik etty studiază inegalitatea bogăției în
cele mai importante economii occidentale de -a lungul timpului.
Inegalitatea veniturilor este un subiect foarte dezbătut în societate, însă datele colectate de
Piketty arată că inegalitatea capitalului este chiar mai m are. În SUA, 1% din populație deține
35% din toată bogăția, pe când în Europa cei mai înstăriți 1% dețin aproximativ 25% din
capitalul continentului. Atât în SUA, cât și în Europa, 10% din populație deține mai bine de
jumătate din capital.
În secolele al XVIII -lea și al XIX -lea, în societățile Europei occidentale se înregistra un
nivel uriaș al inegalității. Bogăția depășea cu mult nivelul venitul național, fiind concentrată în
mâinile câtorva familii bogate situate în pătura de sus a structurilor sociale. În ciuda faptul ui
că industrializarea a dus la creșterea treptată a salariilor muncitorilor, acest sistem s -a
menținut, inegalitatea fiind redusă doar în urma celor două războaie mondiale și a Marii
Depresiuni.
Distrugerea proprietăților, inflația și taxe le foarte mari rezultate în urma acestor crize au
făcut ca nivelul bogăției să scadă considerabil, această perioadă fiind caracterizată de o
distribuire relativ egală a bogăției și a veniturilor. Acum, însă, Piketty afirmă că bogăția
începe să -și recapete supremația, importanța capitalului în economiile moderne atingând
niveluri similare celor înregistrate înainte de primul război mondial.

46
Pornind de la aceste date istorice, Piketty a enunțat o teorie a capitalului și a inegalității.
Economistul francez afi rmă că bogăția crește mai repede decât rata de creștere a
economiei (conc ept sintetizat în expresia "r > g", unde r reprezintă rata rentabilității
capitalului, iar g reprezintă rata creșterii economice).
Datele colectate de Piketty arată că g, rata de creș tere economică, este în medie de 5%,
însă în ultimele decenii ea a fost sub acest nivel. Deoarece rentabilitatea capitalului este
mai mare, bogăția celor deja bogați crește mai rapid decât economia unei țări. Așadar,
deoarece bogații vor deveni și mai boga ți, iar inegalitatea va crește.
Singura excepție a fost în perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și anii 1970.
Datele colectate de Piketty arată că această perioadă de glorie a clasei mijlocii nu a fost decât
un moment trecător, datorat în bună par te distrugerii bogăției moștenite (în urma războaielor),
inflației, naționalizărilor și politicilor de taxare progresivă.
Acum, notează Piketty, societățile recreează lumea "capitalismului patrimonial", în
care domină bogăția moștenită, la fel ca la finalu l secolului al XIX -lea.
Datele empirice acumulate l -au făcut pe economist să tragă o concluzie fermă: în lipsa
unei intervenții, economiile de piață vor intra întotdeauna într -un ciclu periculos în care
bogăția existentă va crește în valoare mult mai rapid decât salariile sau vânzările.
Din acest motiv, nivelul de trai al tuturor oamenilor ce nu sunt bogați va stagna și chiar va
intra într -un declin, fenomen pe care Piketty îl descrie cu fraza "trecutul devorează viitorul".
Piketty afirmă că nu există nici un element natural care să prevină concentrarea
treptată a bogăției. Aceasta poate fi prevenită fie printr -o creștere economică rapidă (ce se
poate datora progresului tehnologic sau creșterii populației), fie ca rezultat al intervenției
statului. Din acest motiv, Piketty concluzionează că guvernele lumii pot preveni
accentuarea inegalității prin impunerea unei taxe globale asupra capitalului.
Deoarece rentabilitatea capitalului este mai mare, bogăția celor deja bogați crește
mai rapid decât economia unei ță ri. Așadar, deoarece r > g, bogații vor deveni și mai
bogați, iar inegalitatea va crește. bogații vor deveni și mai bogați, iar inegalitatea va crește."
border="0“
Economistul francez crede că o soluție ar putea fi o taxă globală asupra bogăției, însă tot
el recunoaște că această idee este utopică, fiind greu de crezut că guvernele lumii vor cădea de
acord să impună o taxă la nivel mondial (acest lucru ar fi necesar, pentru că impunerea
parțială a acestei taxe ar duce la transferarea capitalului în țări cu reglementări mai lejere, așa
cum se întâmplă astăzi).

47
Piketty propune adoptarea de politici ce țintesc capitalul nefolosit, taxând
moștenirile, salariile foarte mari și formele de bogăție statică. Aceste politici nu ar avea
ca obiectiv colectarea de bani p rin taxe, ci stimularea oamenilor să -și mute capitalul în
zone cu risc mai mare, pentru a crea activitate economică.
Piketty subliniază că previziunile sale, ce preconizează o accelerare a inegalității, nu sunt
sortite să devină realitate. "Tot ce propun e ste să proiectăm instituții care pot reacționa, dacă
este nevoie, dacă această posibilitate devine reală.
Dacă proporția capitalului nu crește pentru că rata rentabilității capitalului nu este mult
mai mare decât rata creșterii economice ca urmare a inova ției foarte rapide, atunci nu va fi
nevoie să reacționăm pentru ca inegalitatea avuției să nu crească și va fi foarte bine", spune
Piketty.
"Dar nu putem să stăm și să așteptăm ca această coincidență incredibilă să aibă loc. Nu
există nicio forță naturală care să producă această coincidență incredibilă, deci avem nevoie
de un plan pentru cazul în care ea nu se va produce", concluzionează economistul francez.
Autorul oferă exemplul taxării progresive a veniturilor: " Ar fi părut o utopie acum un
secol și tot uși a devenit realitate, nu doar în Europa, speriată de Revoluția Bolșevică din
Rusia, ci și în SUA, în ciuda faptului că părea să nu fie permisă de Constituția acestei
țări".
Așadar, chiar dacă propunerile sale par extreme, Piketty crede că acestea vor de veni
realitate mai devreme sau mai târziu, fie pentru că vom fi forțați să le adoptăm în urma
următoarei crize de mari proporții, fie pentru a evita ca aceasta să aibă loc.
8.3. Laszlo
Procesul inițiat la începutul sec al XIX -lea și accelerat în cursul ani lor 1960 s -a îndreptat
către un prag critic: punctul haosului. (2012) Există o cale spre colaps dar și o cale către o
nouă lume.
Calea colapsului: involuția pănă la dezastru. Rigiditatea și lipsa de anticipare duc la
suprasolicitări, cărora instituțiile c onsacrate nu le mai pot face față….
Calea salvării. Un nou val de gândire cu valori mai bine adaptate și o conștiință mai
evoluată mobilizează voința oamenilor și catalizează o nouă revărsare de creativitate. Oamenii
și instituțiile stăpânesc suprasolici tările care apar ca urmare a fascinaței necugetate a
generațiilor anterioare față detehnologie și de urmărirea neînfrânată a bogăției și puterii. Până
în anul 2025 se vor ivi zorii unei noi ere pentru omenire. (44 -45)
Factorii economici care nu mai oferă s usținere:

48
Actuala distribuție a bogăției în lume nu mai are susținere. Valoare însumată a veniturilor
primilor 500 de miliardari egalează valoare însumată a veniturilor jumătății celei mai sărace
din populația Terrei.
Consumul bogățiilor nu mai poate fi s usținut.
Actualele evoluții din cadrul sistemului comercial global nu mai au susținere. SUA
consumă prea mult și exportă prea puțin, iar China consumă prea puțin și exportă prea mult.
Structurile sociale consacrate nu mai au susținere. (sistemul de pensii)
Natura nu mai poate susține povara umană. (mediul natural)
Trecerea de la dezvoltarea extensivă (cucerire, colonizare și consum) la dezvoltarea
intensivă (conectare , comunicare și conștiința).
Institutul de Științe Noetice din California constată următoarele scimbări de valoare:
Trecerea de la competiție la parteneriat.
Trecerea de la lăcomie la îndestulare.
Trecerea de la autoritatea exterioară la cea interioară.
Trecerea de la sistemul mecanicist la cel viu.
Trecerea de la separare la întregire. (99)
Ervin Laszlo în lucrarea Punctul haosului identifică 10 repere ale unei conștiințe
evoluate:
1. Trăiești într -un mod care le permite și altor oameni să trăiască.
2. Trăiești într -un mod care respectă dreptul la viață și la dezvoltare economică și culturală a
tuturor oamenilor.
3. Trăiești într -un mod care păstrează dreptul intrinsec la viață și la un mediu care întreține
viața tuturor ființelor care exită pe Pământ.
4. Îți cauți fericirea, libertatea și împlinirea personală în armonie cu integritatea naturii.
5. Ceri ca guvernul tău să aibă relații pașnice în spirit de colaborare cu celelalte țări.
6. Ceri firmelor comerciale să accepte responsabilitatea pentru toți împuterniciții lor , ca și
pentru păstrarea mediului și fair -plaz fața de concurenți.
7. Ceri mijloacelor de c omunicare în masă să genereze un curent permanent de informații
sigure.
8. Când îți faci loc în viață pentru a -i ajuta pe cei mai puțin privilegiați decât tine.
9. Când încurajeji tinerii să își dezvolte spiritul pentru a lua singuri deciziile etice pe teme
care le hotăresc viitorul.
10. Când conlucrezi cu oamenii pentru păstrarea și refacerea echilibrelor esențiale ale
mediului. (139 -140)

49
Cursul 9 – Factorii de competitivitate
Structură curs :
9.1. Factori primari
9.2. Factori esențiali
9.3. Lanțul valoric
9.1. Factori primari
Presupunem următoarea situație: un număr de competitori care concurează pe o piață cu
capacitate constantă. Ne punem următoarele întrebări:
Ce trebuie să facem pentru a avea succes în competiție?
Prin ce poate fi produsul nostru mai compe titiv în raport cu alte produse care satisfac
aceeași nevoie a consumatorului?
În primă instanță, produsul nostru poate fi mai competitiv prin preț și calitate . Suntem
competitivi fie dacă oferim produse de aceeași calitate la un preț mai mic decât concur ența,
fie oferim produse la același preț de o calitate mai bună decât concurența.
Într-o situație reală însă, riposta competitorilor se produce și ei reechilibrează situația
competițională prin reacție rapidă – micșorând prețul și prin reacție lentă –îmbun ătățind
calitatea.
Piața se poate structura astfel pe mai multe niveluri sau straturi ale produsului, fiecare strat
corespunzând unui anumit nivel al prețului și unui anumit nivel al calității, nivelul prețului și
nivelul calității fiind corelate între el e.
Astfel apare și factorul raportul preț/calitate. Ca și ceilalți doi factori principali și acesta
are atributul de a fi eliminatoriu. Mai exact:
 dacă producem un produs care poate satisface o anumită nevoie, dar cerem pe el un preț
pe care clientul de pe o anumită piață nu poate să -l plătească, suntem eliminați de pe piață
de factorul preț;
 dacă cerem un preț acceptabil pe un produs care nu satisface integral o anumită nevoie,
suntem eliminați de pe piață de factorul calitate;
 dacă la o calitate dată nu p utem obține profit decât cerând un preț mai mare decât prețul
pieței pentru acea calitate dată, atunci suntem eliminați de pe piață de factorul raport
preț/calitate , chiar dacă prețul pe care îl ceream nu este atât de mare încât clienții să nu -l
poată plăt i.

50
Ce determină însă faptul că putem să scoatem pe piață un produs la un preț acceptabil de
către piață, de o calitate acceptabilă și în condițiile unui raport preț /calitate acceptabil?
Un element de primă importanță este costul produsului, adică totalitatea cheltuielilor pe
care le comportă aducerea pe piață a produsului. Costul în sine nu spune mare lucru, ci doar
atunci când este raportat la prețul de vânzare , care este determinat de echilibrul pieței.
Prin urmare, un alt fac tor principal de competitivitate la acest nivel al analizei este
profitul, rezultat din diferența dintre prețul de vânzare și cost. Dintr -o perspectivă dinamică
nu putem face abstracție de un nou factor principal, rezultat din combinarea celor doi factori
menționați: raportul cost/profit.
Un alt factor principal de competitivitate ce nu poate fi neglijat este volumul
desfacerilor, care caracterizează într -un anumit sens dimensiunea factorului economic în
chestiune.
9.2. Factori esențiali
a. Proporția de r eutilizare a muncii trecute;
b. Stabilitatea axiologică;
c. Inovația aplicată;
d. Gradul de armonie;
e. Identificarea și promovarea valorii.
a. Proporția de reutilizare a muncii trecute
Unul dintre factorii esențiali de competitivitate a unui agent economi c este proporția în
care știe el să înglobeze și să reutilizeze munca trecută în activitate sa curentă.
Orice unealtă reprezintă muncă trecută refolosită în activitatea curentă. Capitalul, de
asemenea.
Știința și tehnologia reprezintă muncă trecută reuti lizată de fiecare dată când se aplică în
activitatea curentă: cel ce a stabilit o serie de legi științifice sau un anumit procedeu
tehnologic a muncit o dată, dar munca lui continuă să producă valoare ori de câte ori altcineva
execută un proiect pe baza co ncluziilor rezultate de munca în domeniul științei desfășurată
cândva de acel cineva inițial. Astfel, cu cât o activitate înglobează o proporție mai mare de
muncă trecută, cu atât ea este într -o măsură mai mare capabilă să producă valoare nouă.
Concret, considerăm că:
 dintre două firme care diferă între ele doar prin tehnologiile aplicate, cea mai competitivă
este cea care aplică tehnologiile mai evoluate, adică valorifică mai multă muncă trecută
înglobată în aceste tehnologii;

51
 dintre două firme care dife ră între ele doar prin volumul capitalului fix utilizat, cea mai
competitivă este cea care valorifică mai multă muncă trecută înglobată în acest capital fix.
Același lucru se poate spune și pentru capitalul variabil;
 dintre cele două firme care diferă într e ele doar prin calitatea managementului,cea mai
competitivă este cea în care managerii au studii mai bune .

b. Stabilitatea axiologică
Un factor esențial de competitivitate este stabilitatea sistemului de valori al unui agent
economic sau stabilitatea axi ologică. Pe lângă stabilitatea proprietății, este vorba de
stabilitatea sistemului legislativ, a sistemului de restricții artificiale în general, indiferent că
este vorba de restricții formale (juridice) sau informale (culturale).
În relațiile economico -sociale avem adesea de -a face cu raporturi între parteneri asimetrici
ca pondere și rol: raporturi între stat și cetățean, între firmă și clientul individual, între fisc și
contribuabil, între angajator și angajat. În aceste condiții apare tentația abuzului de poziție
dominantă, ba chiar se poate ajunge la o situație similară cu abuzul de poziție de monopol. De
exemplu, în România apre în mod tradițional tendința asimetriei dintre partenerul dominant și
dominat, de pildă în cazul impozitelor.

c. Inovația aplicată
Inovația aplicată reprezintă poate cel mai esențial factor de competitivitate. Luăm în
calcul nu numai inovația tehnologică, ci și cea în management, în comunicare, în organizare.
Demonstrăm acest lucru prin reducerea la absurd.
Presupunem că la un moment dat nu mai apare inovație în viața economică. Care ar fi
consecința? Sub efectul economiei de scală, firmele mari ar scoate treptat din competiție
firmele mici.
Acest scenariu s -ar repeta la toate cele patru niveluri de competiție: nano, micro, mini și
macro. Ori, realitatea ne arată că acest lucru nu se întâmplă. Cu toată tendința generală care
există ca actorii mari să fie favorizați în competiția cu actorii mici, există și coloși care s -au
prăbușit și firme mici care au cunoscut creșteri spect aculoase. Practic diferența dintre cele
două tipuri de evoluții este dată de inovația aplicată. Firmele mici, dar extrem de dinamice
valorifică această resursă cu mult peste media valorificării ei în societate.

52
d. Gradul de armonie
Gradul de armonie reprezintă un factor esențial de competitivitate. Conceptul de
armonie intervine aproape la fiecare pas. Echilibrul economic este armonizarea dintre
producție și consum, prin intermediul procesului de desfacere a mărfii și instrumentul pieței
libere. Materia lizarea matematică a armoniei dintre producție și consum este echilibrul dintre
cerere și ofertă, realizată la intersecția dintre aceste două curbe. O altă armonie este între
venitul marginal și costul marginal, care reprezintă condiția teoretică de optim în cazul
monopolului.
Generalizând, observăm preferința pe care o manifestă economiștii de a exprima
performanța nu numai prin factori cantitativi primari, ci și prin raportul acestor factori: nu
numai prin preț și calitate , ci și prin raportul preț/cali tate; nu numai prin profit și cost, ci și
prin raportul profit/cost.
Acești indici de performanță de tip raport exprimă armonizarea dintre cauză și efect. În
lipsa lor, indicii primari de performanță, care de regulă sunt asimetrici exprimând doar efecte
bune sau doar efecte rele, riscă să devină dizarmonici.
De pildă, prețul (efect rău) fără calitate (efect bun) exprimă un produs dizarmonic,
deoarece un produs cu preț înalt fără calitate înaltă e un produs dizarmonic.
După cum am văzut, nu maximizarea com petiției conduce la maximizarea competitivității,
nici măcar maximizarea unui caz particular al competiției –competiția economică -nu are acest
efect, și nici măcar maximizarea unui caz particular favorabil al competiției economice –
competiția liberă – nu co nduce pe ansamblu la acest efect dezirabil. Excesul de competiție
distruge competiția într -o perspectivă locală.
Prin urmare, pentru a obține maximum posibil de competitivitate a unui mediu dat,
el trebuie să fie sediul unei relații armonice între competi ție în general, competiție
economică și competiția liberă în particular. Structurile dominate de competiția economică
liberă (competiție perfectă) valorifică la maximum creativitatea spontană a individului, prin
aceea că individul este foarte implicat în p rocesul economic și este apropiat de nivelurile de
decizie.
În limbaj curent prin armonie înțelegem un raport consensual, neconflictual, iar spre acest
lucru conduce competiția armonică: reducerea pe cât este posibil a asperităților dintre
producători și c onsumatori, dintre producătorii de diverse tipuri, dintre producătorii de același
tip.

53
Caracterul periodic revine sistematic în comportamentul și dinamica mărimilor cu care
operăm: am vorbit despre pulsația gradului de competiție liberă, pulsația gradului de
competiție economică, pulsația gradului de competiție extraeconomică.
Există fenomene economice cu caracter periodic a căror frecvență reprezintă multipli
întregi din frecvența de pulsație a competiției și care prin compunere generează periodicitatea
fenomenului competitiv.
Nu externalizând parametrii vom externaliza efectele dorite, ci vom obține aceste rezultate
doar armonizând parametrii, adică găsind acel raport armonic între ei care conduce la
extremizarea efectelor dorite: Singurul concept care se sustrage nevoii de arm onie este cel de
valoare: putem mări valoarea, economică și extraeconomică, oricât de mult, fără a ne teme de
apariția efectelor adverse.
Competiția armonică maximizează efectele benefice cumulate între cumpărător și
vânzător, între firmă și piață, între economie și societate, între economia națională și cea
mondială. Cum este competiția atunci când nu este armonică? Ea poate fi:
 disarmonică, atunci când unul dintre parteneri dobândește mai multă utilitate decât
proporția din valoarea nou creată care este efectul contribuției sale, iar celălalt partener
mai puțină;
 distorsionată, când unul din parteneri câștigă și altul pierde;
 iresponsabilă, atunci când pierd terți (mediul social, mediul natural -de exemplu, tăierea
ilegală a pădurilor din România cu implic ații nocive asupra generațiilor viitoare).

e. Capacitatea de a identifica valoarea
Capacitatea de a identifica și promova propria valoare presupune identificarea realistă
a domeniilor în care prezentăm premise de performanță și a stimula dezvoltarea calităților
legate de aceste domenii.
La nivelul macrocompetiției aceasta înseamnă identificarea în primul rând a indivizilor
valoroși și a domeniilor de excelență, apoi canalizarea lor spre o educație în consens cu
înclinațiile lor naturale și valorificarea acestor înclinații într -un mod care să armonizeze
interesele lor cu cele ale societății.
La nivelurile intermediare între cel nano și cel macro funcț ionează o abordare
intermediară, combinată.
Orice populație statistică prezintă o proporție constantă de variații pozitive și negative din
punct de vedere al oricărui criteriu de evaluare. Considerăm că ipoteza obiectivă și științifică
este ipoteza simetr iei statistice a valorii deoarece orice asimetrie axiologică de grup are

54
explicării culturale și, prin consecință, nu se susține ipoteza superiorității sau inferiorității
genetice de grup.
Există studii ce cuantifică valorile și propun pentru capacitatea de inițiativă și creație cifra
de 5% care ar reprezenta proporția în care să există valoare și se regăsește statistic în orice
populație dată.
Ne punem următoarea întrebare: dacă toate societățile au aceeași proporție de valori
native, de ce unele au succ es și altele nu? Un posibil răspuns este: pe termen lung succesul
unui societăți, în particular competitivitatea ei înțeleasă în sens larg, este dat de proporția în
care respectiva societate reușește să -și exploateze zestrea fixă de valoare umană cu care e ste
dotată în mod natural .
Valoarea umană are două componente majore:
 educația și instrucția de bază. Cu cât educația și abilitățile în sens larg, de calitate și
exigentă, se adresează unei proporții mai mari de populație, cu atât șansele societății de a –
și valorifica valoarea umană nativă cresc ,
 canalizarea predispozițiilor. Odată identificată și cultivată valoarea într -un anumit
domeniu, mai rămâne ca ea să aibă oportunitatea de a se manifesta în domeniul respectiv.
Dificultatea abordării sistematice a acestui principiu este dată de gradul mare de
subiectitivitate în evaluarea valorii în domeniile cele mai importante.
Aceasta deoarece, deși există anumite tehnici axiometrice, ele, nici nu acoperă întregul
spectru de aplicații utile, nici nu au acurate țea necesară și nici nu sunt aplicate pe scară largă.

9.3. Lanțul valoric
Valoarea reprezintă suma pe care cumpărătorii sunt dispuși să o plătească pentru produsul
oferit de o firmă. În viziunea porteriană de abordare a avantajului concurențial este adop tată o
viziune sistemică asupra activităților pe care le execută firma și a interacțiunilor dintre ele
concretizate în lanțul valoric. Înțelegerea avantajului competitiv este dificilă dacă firma este
privită global, ca un tot.
Categoriile generice (infras tructura firmei, managementul resurselor umane,
dezvoltarea tehnologică, aprovizionarea, logistica intrărilor, operațiuni de exploatare,
logistica ieșirilor, marketing, service) de activități care formează lanțul valoric se
condiționează în modalitățile ce le mai diferite în funcție de domeniu și dimensiunea firmei, de
gradul de specializare, de nivelul tehnic și complexitatea tehnologiei. Evidențierea lor
marchează funcțiile firmei, evaluarea firmei, dar în interdependență.

55
Elementele lanțului valoric real izează legături nu doar interne, ci și pe verticală, în amonte
cu furnizorii și în aval (transportatorii, distribuitorii, cumpărătorii). În felul acesta, lanțul
valoric este inclus într -un sistem mai larg numit sistemul valoric compus din:
a. valoarea de i nput, din amonte;
b. lanțul valoric propriu al firmei structurat pe contribuția fiecăreia dintre cele nouă
categorii gererice;
c. valoarea din aval ocazionată de numeroasele activități care însoțesc drumul mărfurilor
de la producător la distribuitor sau consumator.

56
Cursul 10 – Modelul diamantului

Structură curs:
10.1. Condițiile relative la factori
10.2. Condițiile relative la cerere
10.3. Ramurile de sprijin
10.4. Strategii de firme

57
10.1. Condițiile relative la factori
Porter consideră drept factori o categorie lărgită de elemente, cum sunt:
 resursele umane : abilitățile și gradul de instruire al acesteia, costul forței de muncă,
numărul standard de ore de lucru în unitatea de timp, tipul de etică a muncii prevalentă.
 resursele fizice : pământ, minereuri, rețea hidrografică, clima, poziția geografică,
dimensiunea unei țări, veninătatea unor actori economici mari. Aceste resurse trebuie să
fie privite din perspectiva cantității, calității, accesibilității și costurilor implicate.
 resursele de cunoaștere : universități, institute, centre de cercetare
 resusele de capital țin seama de varietatea de forme de capital. Globalizarea tinde să
atenueze diferențele între caracteristicile piețelor naționale de capital. Resursele totale de
capital ale unei națiuni sunt în strânsă dependență de rata economiilor și a cheltuielilor .
 infrastructura : sistemul de transport, de comunicații, sistemul de sănătate, fondul locativ,
instituțiile culturale.
Dan Voiculescu adaugă doi factori suplimentari de terminanți pentru competivitatea
națională:
 spiritul antreprenorial trebuie văzut nu numai în latura sa constructivă, ca o propensiune
către crearea de noi firme, tipuri de bunuri sau procedee, dar și în cea distructivă, ca și
capacitatea de a abandona o a numită activitate economică în momentul în care aceasta
încă dă randament, dar unul mai mic decât o altă activitate alternativă ,
 propensiunea pentru risc la nivelul societății. Ne referim la riscul calculat, bazat pe
anticipări corecte în situații în care evoluțiile viitoare au un grad o arecare de incertitudine.
10.2. Condițiile relative la cerere
Există trei atribute importante ale cererii interne cu relevanță asupra competitivității:
 compoziția cererii, adică natura nevoilor consumatorilor;
 dimensiunea ș i modelul de creștere al pieței interne;
 mecanismele de interferență a cererii interne cu piețele internaționale.
Compoziția cererii interne
O economie națională are tendința de a dobândi avantajul competițional în ramurile în
care cererea internă conturea ză mai devreme nevoile consumatorilor decât o fac piețele
externe, oferind competitorilor naționali un start anticipat în competiție decât cei străini.
Prin intermediul pieței interne, consumatorii naționali exercită presiuni asupra
producătorilor să ofer e bunuri validate de piață: în măsura în care acestea favorizează și

58
dezvoltă subramuri de viitor, piața internă determină prin compoziția cererii competitivitatea
națiunii.
Dimensiunile și modelul de creștere a pieței interne
Dacă o țară are o compoziție favorabilă a cererii interne și care anticipează trendurile
internaționale, atunci critice devin dimensiunea și modelul de creștere a pieței interne.
În privința dimensiunii, există două școli de gândire opuse. Prima școală consideră că o
piață internă mare este favorabilă, permițând mai buna exploatare a economiilor de scală.
Cealaltă școală consideră că e nefavorabilă, limitând exp ortul prin orientarea producției către
consumul intern. Pentru ultima situație se invocă situația țărilor mi ci precum Elveția, Suedia,
Coreea de Sud, în care piața internă limitată a condus la expansiunea prin exporturi.
Mecanismele de interferență a cererii interne cu piețele internaționale
Cererea domestică a unei națiuni tinde către internaționalizare. Elemen tele care
controlează acest proces sunt:
 Existența unui nucleu de consumatori mobili sau multinaționali. Aceștia vor
internaționaliza producția internă oferind posibilități de stabilire a unor reprezentanțe
comerciale în străinătate.
 Influența asupra nevoilor consumatorului străin. Transmiterea transfrontalieră a unor
nevoi domestice se realizează inițial prin intermediul consumatorilor străini aflați în țară.
10.3. Ramurile de sprijin
Reprezintă al treilea determinant al competitivi tății unei națiuni. Aceste ramuri de sprijin
la rândul lor trebuie să aibă un grad înalt de competitivitate internațională.Acest subcapitol are
două coordonate: ramuri furnizoare și ramuri intercorelate.
Ramurile furnizoare
Existența unei ramuri economice competitive poate genera avantaje competiționale în
ramurile din aval. Prima și cea mai evidentă cale prin care se manifestă acest fenomen este
accesul preferențial la produse de calitate. Mai importantă decât aceasta este însă coordonarea
continuă între f irmele alăturate pe lanțul creării valorii, creându -se altfel un efect de sinergie.
Ramurile intercorelate
Sunt acelea în care firmele au posibilitatea de a -și coordona sau pune în comun anumite
activități fără ca acestea să afecteze fenomenul concurenței ori acelea care produc produse
complementare. Dacă aceste ramuri intercorelate sunt competitive într -o națiune, ele vor tinde
să tragă înspre competitivitate și ramura dată.Ele vor furniza oportunități pentru fluxul de

59
informații, pentru schimbările tehnol ogice și pentru difuzarea tehnicilor manageriale de
succces. De asemenea, ele vor stimula cererea externă de produse din ramura dată.
10.4. Ramurile de sprijin
Strategia și structura firmelor
Pentru a exemplifica diferențele menționate anterior ne referi m la o țară europeană care se
poate constitui drept exemplu pentru România. În Italia, cultura antreprenorială specifică e
dominată de firme relativ mici, aflate în proprietatea unei anumite familii și gestionate după
norme care le fac să semene cu o famil ie extinsă.
Firmele italiene competitive internațional folosesc strategii focalizate, evită produsele
standardizate pentru a -și păstra adaptabilitatea și au succes pe nișe de piață bine alese potrivit
puterii lor, scăpând de a fi pradă economiilor de scală . Dominanta lor competițională este
rapiditatea în reacția la sem nalele pieței și flexibilitatea. În Italia, dominante cultural sunt
relațiile de familie și microcomunitate: deseori toți membrii familiei lucrează la aceeași firmă
în orașul natal sau aproap e de acesta.
Scopuri
La nivelul națiunilor apar diferențe culturale semnificative în privința lanțului
motivațional al firmelor: scopurile principale și secundare ale acestora, precum și ale
indivizilor ce le compun pot fi diferite. De aceea, competitivit atea unei națiuni va depinde de
măsura în care scopurile și motivațiile globale se armonizează cu sursele avantajului
competițional.
Scopurile firmelor sunt determinate în principal de structura proprietății, motivația
proprietarilor, natura administrării corporației și stimulentele la nivelul managementului
superior. În cazul firmelor pe acțiuni, scopurile firmelor depind de caracteristicile piețelor
naționale de capital. De exemplu, în Germania stocurile de acțiuni aparțin în majoritate
instituțiilor și a u tendința imobilizării pe perioade relativ lungi. În SUA, mobilitatea acțiunilor
deținute de investitori instituționali este mult mai mare, deciziile de vânzare sau cumpărare se
bazează pe dinamica pe bursă a acestor acțiuni.
Scopurile indivizilor – motivația principală la nivel individual este sistemul de
recompense. Acesta este modulat și de sistemul fiscal: dacă compania îți dă mult, dar statul îți
ia mult, din aceasta motivația ta e atenuată. Sistemul suedez favorizează competitivitatea în
anumite dom enii care necesită acumularea și dezvoltarea de abilități în timp îndelungat și
coordonare complexă. Sistemul american o favo rizează în domeniile care cer adaptabilitate și
propensiune pentru risc.

60
Un aspect important este relația dintre angajați și condu cere. Există ramuri economice în
care un avantaj competițional important este dezvoltarea continuă a abilităților salariaților. O
atitudine relațională de tip japozez, în care raporturile între firmă și angajat se stabilesc în
principiu pe viață, favorizea ză alimentarea acestui avantaj competițional.
Importanța sistemului de valori național
Fiecare națiune are un sistem social de valori care ierarhizează prestigiul ocupațiilor. În
același timp, fiecare națiune are o aceeași proporție de indivizi de excepție rezultați din
hazardul distribuției statistice a valorii umane. Dacă sistemul de valor i atrage prin mecanismul
prestigiului tinerii cel mai bine dotați către ocupații care să favorezeze competitivitatea
națiunii, atunci aceasta reprezintă cea mai importantă sursă de creștere durabilă a
competitivității.
Națiunile au tendința de a -și spori competitivitatea în domeniile în care ele au deja înalte
standarde de excelență. De exemplu, moda și plastica vizuală în Italia, băncile și industria
farmaceutică în Elveția, finanțele și showbizul în SUA; apărarea și agricultura în Israel.