Curs.i.microeconomie [607002]

MODUL DE GÂNDIRE ECONOMI C

Obiectivele capitolului :
 Cunoașterea principalelor reprezentări ale ideilor economice de -a lungul timpului și
contribuția acestora la dezvoltarea științei economiei și a practicii economice
 Înțelegerea obiectului și necesității studiului economiei
 Evidențierea metodelor de cercetare și de expunere a rezultatelor cercetării în economie

Cuvinte cheie: apariția și dezvoltarea conceptelor, noțiunilor economice, școli de gândire
economică, definirea economiei ca știință, delimitarea metodologiei specifice.

1.1. Formarea și dezvoltarea științei economice
Încă din primele momente ale existenței sale, omul s -a preocupat de problemele
economice. Primele reprezentări cunoscute ale ideilor econom ice, în legătură cu comerțul,
prețurile, statul etc., au fost în Orientul antic, China, India, Egipt, Babilon.
Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l -a constituit Grecia antică prin
reprezentanții ei principali – Xenofon, Platon și Aristot el.
 Xenofon (430-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin
lucrările: „Economicul” și „Despre venituri” , în care :
 evidențiază rolul agriculturii, al meșteșugurilor și al comerțului în viața
comunităților umane;
 definește știința economică ;
 definește bunurile din punct de vedere economic;
 analizează munca, diviziunea socială a muncii și importanța acesteia asupra
calității produselor ; analizează comerțul;
 sesizează două funcții ale banilor: de echivalent de circulație și de tezau rizare.
 Platon (427-347 î.Ch.) și -a expus ideile economice, politice și sociale într -o manieră
filosofică, în lucrările „Statul (Republica)” și „Legile” . Contribuția sa la dezvoltarea g ândirii
economice universale se concretizează, în principal, în :
 analizarea conceptelor de proprietate și de diviziune socială a muncii ;
 evidențierea antagonismului dintre economia naturală și economia de schimb ;
 sesizarea funcțiilor banilor și a diferențelor dintre banii cu valoare intrinsecă și
banii semne de valoar e;
I

 sesizarea diferențelor dintre moneda cu circulație internă și moneda cu circulație
externă.
 Aristotel (384-322 î.Ch.) s -a remarcat atât ca om de știință cât și ca filosof antic
reprezentativ. Sub condeiul lui, ideile economice din lucrările „Politica” și „Etica
nicomahică” au căpătat cea mai bună și consistentă exprimare din perioada antică. Aristotel a :
 evidențiat diferențele dintre economia domestică , bazată pe necesitate, agonisire
naturală (concretizată în bogății sub formă de valori de întrebuința re) și
hrematistică / crematistică , bazată pe schimb, „urmărind acumularea infinită a
bogăției sub formă de bani” (concretizată în bogății sub formă de bani);
 inițiat și dezvoltat idei privind natura schimbului, a comerțului, a banilor;
 lansat ideea că ba nii sunt produsul schimbului de mărfuri și a legat apariția monedei
de cea a comerțului;
 evidențiat rolul banilor și a explicat două dintre funcțiile lor: de mijloc de circulație
și de măsură a valorii;
 pus bazele teoriei valorii, observând dubla calitate a mărfii : de valoare de
întrebuințare și valoare de schimb ;
 remarcat că prețul nu este decât o formă de manifestare a valorii de schimb.
Gândirea economică din Antichitate a reflectat stadiul de dezvoltare a societății
omenești în acele vremuri fiind sur să de inspirație pentru reprezentările economice viitoare.
Contribuția anticilor la dezvoltarea gândirii economice se remarcă prin inițiativa de abordare a
ideilor economice și apropierea de înțelesurile prezente ale unora dintre acestea.
După reprezentan ții Antichității, până în secolul al XI -lea, gândirea economică nu a
evoluat substanțial; ideile economice au fost prezentate, în cea mai mare parte, sub influența
idealurilor morale propovăduite de biserica creștină. Chiar dacă, în perioada Evului Mediu
reprezentările ideilor și conceptelor economice au fost, în esență, marcate de spiritul religios,
creștin al epocii, s -au evidențiat prin încercările de a îmbina ideile lansate de gânditorii antici
și valorile creștinismului: Toma d’Aquino , Thomas Munzer, J ohn Ball.
 Între secolele XVI -XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor economiei
de schimb a fost dominată de curentul de gândire mercantilist . Mercantilismul , ai cărui
reprezentanți principali au fost: William Stanfford , Thomas Mun , Antoine de Montchrétien ,
Jean Baptiste Colbert , Botero , Serra , Ortiz etc., a promovat câteva idei semnificative în
timpul și spațiul economiei ca știință, printre care:
 identificarea bogăției cu metalele prețioase ;

 limitarea sferei producerii și sporirii bogăției l a comerț , în special la comerțul
exterior;
 susținerea intervenției statului în economie, în scopul creării unei balanțe monetare
și comerciale active.
Mercantilismul este considerat un curent de gândire economică modern, chiar dacă,
conceptual, a avut un ele lacune și erori în înțelegerea și tratarea fenomenelor economice. Pentru
prima dată în istorie, economia politică este ridicată la rangul de știință prin aportul lui Antoine
de Montchré stien în lucrarea „Tratat de economie politică ”, publicată în anul 1615 .
 William Petty (1623 -1687) a scris lucrarea de referință „Aritmetica politică” ,
(publicată în 1691), făcând tranziția spre următorul curent de gândire economică –
fiziocratismul. Cercetarea economică făcută de acesta s -a manifestat în :
 evidențierea rolului produc ției (comparativ cu predecesorii lui care au accentuat
rolul comer țului);
 observarea că munca se află la originea și în substanța valorii mărfurilor ;
 punerea bazelor teoriilor rentei, prețului pământului, dobânzii;
 evidențierea importanței populației active în sporirea avuției sociale;
 reflectarea legăturii între diviziunea socială a muncii – productivitatea muncii –
bogăție.
 Fiziocratismul , primă reprezentare a școlii clasice, a liberalismului economic, a
apărut ca „variantă agrariană a criticii mercantilismului”. S -a concretizat, pe plan teoretic, prin
scrierile fiziocraților: François Quesnay (1694 -1774) cu „Tabloul economic” (1758), A.
Robert Jacques Turgot cu „Reflexiuni asupra formării și distribuirii bogățiilor” (1766).
Aceștia au introdus în știință și practică idei valoroase, suport de analiză și comentarii în
contradictoriu, cum ar fi:
– existența unei ordini naturale și principiul „laissez -faire, laissez -passer le monde va
de lui même” ;
– neintervenția statului în viața economică ;
– supremația agriculturii față de comerț și industrie;
– ideea reproducției capitalului social, a mecanismului realizării produsului social.
 Adam Smith (1723 -1790) , primul mare reprezentant al școlii clasice, a fost
considerat părintel e economiei politice ca știință . A publicat în anul 1776 lucrarea de referință
„Avuția națiunilor – o cercetare a naturii și cauzelor ei” . Utilizând ca metode de cercetare
abstractizarea științifică și analiza (esoteric ă), Adam Smith a :

 confirmat și dezvoltat principiile fiziocraților – teoria ordinii naturale, a „mâinii
invizibile”, a liberului schimb;
 dezvoltat noțiunile de muncă productivă și neproductivă;
 analizat diviziunea manufacturieră a muncii și influența acesteia asupra
produ ctivității muncii și avuției;
 sesizat legătura între complexitatea muncii și mărimea valorii ;
 adus contribuții importante la explicarea salariului, profitului, rentei, acumulării
capitalului ;
 lansarea teoriei costurilor absolute (costurile absolute, ca ba ză a schimbului
internațional).
 David Ricardo (1772 -1823), clasic englez, a scris „Principiile economiei politice
și ale impunerii” . S-a evidențiat prin :
 punerea mărimii valorii în relație de determinare cu timpul de muncă necesar
producerii bunului ;
 dezvoltarea teoriei repartiției venitului național ;
 explicarea formelor salariului;
 tratarea profitului ca parte componentă a valorii;
 desăvârșirea teoriei rentei (a făcut delimitarea între renta diferențială I și renta
diferențială II );
 relansarea teoria reproducției capitalului social;
 lansarea teoriei costurilor comparative (relative) ( în opoziție cu teoria costurilor
absolute a lui Adam Smith ).
 Robert Thomas Malthus (1736 -1834), clasic englez, a elaborat idei economice
fundamentale în demografie și teoria rentei. A formulat teza creșterii populației în progresie
geometrică și a mijloacelor de subzistență în progresie aritmetică, teză care și astăzi suscită
controverse.
 Jean Baptiste Say (1767 -1832), de asemenea reprezentant al șco lii clasice , a
publicat lucrările : „Tratat de economie politică” (1803) și „Curs complet de economie
politică” (1829). Poziția sa în evoluția științei economie se concretizează, printre altele, în :
 introducerea conceptului de întreprinzător, ca age nt al producției ;
 fundamentarea teoriei factorilor de producție și a teoriei utilității ;
 elaborarea legii debușeelor, evidențiind imposibilitatea teoretică a crizelor de
supraproducție etc.

 O contribuție semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut -o neoclasicii
sau marginaliștii . Neoclasicismul a fost ilustru repre zentat de: Vilfredo Pareto, Stanle y
Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugene Böhm -Bawerk, Alfred Marshall etc.
Axa teoretică a neoclasicilor se constituie din :
 elaborarea teoriei subiective a valorii – bazată pe utilitate (în opoziție cu teoria
obiectivă a valorii – bazată pe muncă );
 desăvârșirea teoriei repartiției – salariu pentru muncă, rentă pentru pământ, profit
pentru „organizare” și dobândă pentru capital ;
 determinarea ratei dobânzii ;
 determinarea gradul ui de ocupare a forței de muncă;
 elaborarea teorii lor echilibrului par țial, echilibrului total, a optimului economic.
 În evoluția științei economice, un rol important l-au avut reprezentanții epocii
contemporane, din 1930 și până în prezent. John Maynard Keynes este cel mai notabil
reprezentant al perioadei de început, remarcân du-se prin lucrarea „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” (1936). Contribuția lui la dezvoltarea teoriei
economice se concretizează , în principal , în:
 extinderea analizei de la nivel microeconomic la nivel macroeconomic și explicarea
echilibrului economic la nivelul economiei naționale ;
 elaborarea modelului economic uzând de conceptele : volumul folosirii forței de
muncă, venitul național, consumul individual, investițiile, economiile , având în
centru conceptul de cerere e fectivă (solvabilă );
 dezvoltarea conceptelor de înclinație spre investiții, înclinație spre economii etc.
După J.M.Keynes , au urmat neokeynesiștii reprezentați de R.F.Harrod, Joan
Robinson, Pierro Sraffa, P.A.Samuelson, E.Domar, A.Hansen și alții.
Rolul i novației în decizia întreprinzătorului de a investi este aportul economiștilor
François Perroux și J.Schumpeter . În ultima parte a secolului al XX -lea mulți alți teoreticieni
și-au înscris numele în filele cărții de istorie a gîndirii economice mondiale. P rimul premiu
Nobel pentru economie le -a fost atribuit autorilor J.Tinbergen și R.Frisch , în anul 1969.

Gândirea economică românească
Ca urmare a situației politice, economice și sociale din țările române, – dominație
străină, unitate națională târziu câștigată etc, cultura economică românească a fost tributară
acestei evoluții. Chiar dacă ideile economice au apărut și s -au dezvoltat în acest context, cei

care au observat și analizat situația economico -socială dificilă s-au pronunțat pentru liberul
schimb sau dimpotrivă pentru protecționism, pentru împroprietărirea clăcașilor, dezvoltarea
industriei, crearea complexului economic național etc. Printre personalitățile proeminente
pentru implicare teoretică și practică în viața economică specifică timpului lor, se numără:
 Nicolae Ș utu (1798 -1871 ) – autor al lucrării „Noțiuni statistice asupra Moldovei”;
 Ion Ghica – promotor al împroprietăriri i clăcașilor, adept al liberului schimb;
 Nicolae Bălcescu – având ca probleme de studiu: desființarea relațiilor servile,
împroprietărirea clăcașilor, secularizarea averilor mănăstirești, democratizarea impunerii și
a creditului;
 Ion Ionescu de la Brad – adept al liberului schimb ;
 Dionisie Pop Marțian – creatorul doctrinei naționale românești, vizând emanciparea
națiunii prin industrializare;
 Bogdan Petriceicu Hașdeu – promotor al dezvoltării industriei („industria este mama
libertății”);
 Mihail Kogălniceanu – pledând pentru dezvoltarea industriei naționale, protecția,
încurajarea ei;
 Petre S.Aurelian – primul român care elaborează un sistem al creșterii economice,
introducând noțiunea de program economic, susținător al politicii protecționiste;
 G.Barițiu , A.D.Xenopol etc.
În perioada următoare s -au remarcat: Victor Slăvescu, Gheorghe Zane, Nicolae Iorga,
I.N.Angelescu, Gromoslav Mladenatz etc.
O poziție important ă în dezvoltarea teoriei economice românești au avut:
 Virgil Madgearu dezvoltând probleme ca: geneza, caracterul, structura și perspectivele
economiei românești, cooperația și rolul ei în dezvoltarea statului român etc. ;
 Unul dintre economiștii reprezentativi a fost Mihail Manoilescu – cu contribuții în analiza
făcută economiei intern aționale și schimburilor economice dintre țări;
 Anghel Rugină – autor al lucrării „Principia economica ” în care introduce un nou program
de cercetare denumit „abordarea simultană a echilibrului și dezechilibrului”.

1.2. Obiectul științei economice. Metode și tehnici de analiză economică
Termenul e conomie provine din cuvintele grecești oikonomie – oikos (ca să) și nomos
(lege). Acestui termen i -a fost asociat termenul politic ă – politeia (organi zare socială), polis
(oraș, cetate). În anul 1615, Antoine de Montchrétien folosește pentru prima dată noțiunea de
economie politică în lucrarea „Tratat de economie politică” .

Primele referiri și încercări de delimitare a câmpului de investigații și afirmare a
economiei ca știință datează din antichitate. În viziunea lui Xenofon, știința economică are ca
obiect de studiu „bogăția și mărimea patrimoniului”; Aristotel consideră că economia se ocupă
de studiul existenței omului, al comportamentul acestuia ca ființă socială, membru al unei
comunități social -statale, al un ei cetăți.
Clasicii englezi au definit și delimitat obiectul economiei politice ca știință a bogăției,
a avuției. Ceea ce diferă față de reprezentanții antichității , este că anticii au pus accentul pe
dimensiunea individuală a bogăției, clasicii – pe dimensiunea socială. Adam Smith, în „Avuția
națiunilor”, a considerat că economia politică este o ramură de cunoștințe necesare pentru a
procura populației un venit și statului – un veni t pentru serviciile publice. J.B.Say a definit
economia ca o știință a bogăției, a formării, distribuirii și consumării bogățiilor.
În concepția neoclasicilor, economia politică este știința schimbului, a prețului.
***
Economia este domeniul fundamental și complex al activității umane, care cuprinde
ansamblul faptelor, actelor și reacțiilor oamenilor, concretizate în comportamente și decizii
privitoare la atragerea și folosirea resurselor economice rare, în vederea producerii,
distribuirii, schimbului și co nsumului de bunuri, în funcție de nevoile și interesele lor.
Într-o accepțiune care sintetizează această definiție, economia este știința care studiază
modul în care indivizii, firmele, guvernul și alte organizații fac alegeri și cum determină
aceste alege ri folosirea resurselor societății. Pentru a înțelege aceste probleme Joseph Stiglitz
și Carl Walsh propun luarea în considerare a următoarelor concepte:
– compromisurile – luarea deciziei de a cheltui mai mult pe un bun te obligă să cheltuiești
mai puțin pe altceva;
– stimulentele – de exemplu, dacă salariul economiștilor crește comparativ cu cel al
medicilor crește stimulentul alegerii unei facultăți de științe economice;
– schimbul – când facem schimburi cu alții, aria alegerilor fiecărui individ crește;
– informația – pentru a face alegeri inteligente trebuie să căutăm și să deținem informații;
– distribuția – alegerile pe care le facem determină distribuirea avuției și a venitului în
societatea noastră.

Metode și tehnici de analiză economică
Termenul metod ă provine din grecesul methodos – cale, mijloc . În economie, metoda
reprezintă ansamblul principiilor, procedeelor și tehnicilor de cercetare destinate lărgirii
orizontului cunoașterii, descoperirii de noi adevăruri și rezolvării ef iciente a cât mai multe

probleme practice din acest domeniu. Metoda trebuie privită ca: metodă de cercetare și metodă
de expunere a rezultatelor cercetării.
Printre metodele utilizate în studiul, cercetarea fenomenelor economice, sunt: anali za
(descompuner ea întregului în elementele componente și studierea fiecăreia dintre acestea) –
inductivă (de la particular la general) sau deductivă (de la general la particular) , sinteza –
reunirea elementelor obținute prin analiză, stabilirea legăturilor dintre ele și cunoașterea
proceselor în acest context, experimentul economic, comparația etc.