Curs pentru înv ățământ la distan ță Lect. univ. drd. Rozalia KICSI Asist. univ. Angela COZORICI 2007 2 CUPRINS: 1. OBIECTIVELE CURSULUI… [600745]
1
ASIGUR ĂRI ȘI REASIGUR ĂRI
Curs pentru înv ățământ la distan ță
Lect. univ. drd. Rozalia KICSI
Asist. univ. Angela COZORICI
2007
2
CUPRINS:
1. OBIECTIVELE CURSULUI ………………………………………………………………………………………..3
2. CONSIDERA ȚII GENERALE ……………………………………………………………………………………..3
CAPITOLUL I. ABORD ĂRI TEORETICE ALE CONCEP TULUI DE ASIGURARE. ………4
1.1. Necesitatea și condițiile apari ției asigur ărilor……………………………………………………………..4
1.2. Apari ția ideii de asigurare …………………………………………………………………………………………5
1.3. Primele forme de asigurare…………………………………………………………………………………… …..5
1.4. Apari ția și evoluția asigurărilor în România ……………………………………………………………..7
CAPITOLUL II. FORME DE PROTEC ȚIE ȘI DE DISPERSIE A RISCULUI…………………10
2.1. Asigurarea …………………………………………………………………………………………………. …………..10
2.2. Coasig urarea……………………………………………………………………………………………….. ………….12
2.3. Autoas igurar ea …………………………………………………………………………………………….. ………..13
2.4. Reasigurarea ……………………………………………………………………………………………….. …………14
CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE ASIGU RARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE
JURIDIC, ECONOMIC ȘI FINANCIAR ………………………………………………………………………….18
3.1. Asigurarea sub aspect juridic………………………………………………………………………………… ..18
3.2. Asigurarea sub aspect economic ………………………………………………………………………………20
3.3. Alte abord ări economice și financiare ale asigur ării………………………………………………….21
CAPITOLUL IV. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGUR ĂRII …………………………………..23
CAPITOLUL V. FUNC ȚIILE ASIGUR ĂRII ȘI ALE REASIGUR ĂRII ……………………………26
5.1. Func țiile asigur ării …………………………………………………………………………………………………..26
5.2. Func țiile reasigur ării ………………………………………………………………………………………………..27
CAPITOLUL VI. RISC ȘI ȘANSĂ…………………………………………………………………………………..29
6.1. Aspecte in troduc tive………………………………………………………………………………………… ………29
6.2. Clasificarea riscur ilor……………………………………………………………………………………… ……….30
6.3. Managementul riscului …………………………………………………………………………………………….32
CAPITOLUL VII. CLASIFICAREA ASIGUR ĂRILOR…………………………………………………..36
TESTE GRIL Ă………………………………………………………………………………………………………………. …43
BIBLIOGRAFIE:…………………………………………………………………………………………………… ………..50
31. OBIECTIVELE CURSULUI
Cursul ofer ă bazele teoretice referitoare la cunoa șterea necesit ății apariției
activității de asigurare, la sensul unor no țiuni și dobândirea cuno ștințelor în ceea ce
privește: asigurarea, asigur ătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul,
contractantul asigur ării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurat ă, dauna
sau paguba, desp ăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigur ării, ș.a.
Astfel, cunoscând no țiunile respective pot fi în țelese și aplicate corect
prevederile actelor normat ive care reglementeaz ă asigurările.
2. CONSIDERA ȚII GENERALE
Apariția asigurărilor este legat ă de necesitatea ca oamenii s ă se ajute reciproc
în cazul daunelor în permanent ă creștere, iar a reasigur ărilor pentru sprijinirea între ei
a celor care administreaz ă fondurile și activitățile de asigurare. Altfel spus este vorba de
preluarea daunelor și a procesului de dezd ăunare pe cât mai multe umere.
Activitatea de asigur are este acea presta ție, care desemneaz ă, în principal
oferirea, intermedierea, negocierea, în cheierea de contra cte de asigurare și reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum
și investirea sau fructific area fondurilor proprii și atrase prin activitatea desf ășurată.
Asigurarea este opera țiunea prin care un asigur ător constituie, pe principiul
mutualității un fond de asig urare, prin contribu ția unui num ăr de asigura ți, expuși la
producerea unor anumite riscuri, și îi indemnizeaz ă pe cei care sufer ă un prejudiciu pe
seama fondului alc ătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri
rezultate ca urmare a activit ății desfășurate.
„Dacă ar fi după mine, aș scrie cuvântul ”asigurare” pe u șa fiecărei case și pe fruntea
fiecărui om pentru c ă sunt convins c ă pentru sacrificii neconceput de mici,
familii întregi pot fi pr otejate împotriva catastro felor care le-ar putea
distruge pentru totdea una… Abia atunci a ș putea fi mul țumit, căci
asigurarea protejeaz ă familia în cazul ivirii unei
nenorociri și a unor pagube ireparabile…”
Winston Churchill
4CAPITOLUL I.
ABORDĂRI TEORETICE ALE CONCEP TULUI DE ASIGURARE.
Rezumat:
Capitolul ofer ă informații cu privire la pericolele care au amenin țat de-a lungul timpului
viețile și bunurile oamenilor și care au condus la con știentizarea și manifestarea nevoii de protec ție a
oricărui om. Astfel, de cizia de a cump ăra o asigurare, ca demers individual și facultativ, e determinat ă,
în mare m ăsură, de factori obiectivi și subiectivi.
Cuvinte cheie: asigurare, even imente, pericol, mu tualitate, monopol ului statului …
1.1. Necesitatea și condițiile apari ției asigur ărilor
Apariția asigurărilor este legat ă de necesitatea ca oamenii s ă se ajute reciproc în cazul daunelor
în permanent ă creștere, iar a reasigur ărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administreaz ă fondurile
și activitățile de asigurare. Altfel spus este vorba de pr eluarea daunelor și a procesului de dezd ăunare pe
cât mai multe umere.
Necesitatea apari ției activității de asigurare este legat ă de existen ța unor posibile evenimente,
care reprezint ă un pericol pentru integritatea bunurilor material e sau pentru via ța oamenilor: calamit ăți,
accidente, incidente etc.
În fața acestor pericole nevoia oamenilor de a se pr oteja a condus la solidarizarea acestuia în
procesul de prevenire a efectelor evenimentelo r (riscurile din asigur ări). De-a lungul timpului societatea
a încercat s ă găsească mijloace eficiente de prevenire și limitare a consecin țelor acestor evenimente, îns ă
experiența ne arată ca desfășurarea lor nu poate fi în totalitate prev ăzută sau stopat ă. Prin urmare a
apărut imperativul adopt ării unor m ăsuri de protec ție pentru acoperirea pagube lor materiale sau pentru
asigurarea unor condi ții de trai decente persoanelor care și-au pierdut capacitatea de munc ă prin apari ția
unor invalidit ăți. Au apărut astfel 2 modalit ăți:
a) solidarizarea în fața evenimentelor ce apar în via ța unei comunit ăți și se bazeaz ă pe
contribuția fiecărui individ cu sume mi ci, sub forma unor cotiza ții în vederea cre ării unui fond b ănesc
utilizat la ajutorarea acel or indivizi care au suferit prejudicii ge nerate de evenimentele care au motivat
unirea comunit ății; principiile comunit ății de risc și mutualit ății au reprezentat baza conceptului de
solidaritate, cât și a celui de asigurare.
b) asigurarea – care apare ca un sistem de rela ții economice care implic ă aportul unui mare
număr de persoane fizice și juridice în cons tituirea unui fond b ănesc, în condi țiile în care fiind
amenințate de pericole, persoanele concep și recunosc oportun itatea prevenirii și înlăturarea pe baza
mutualității a prejudiciilor genera te de producerea acesto r pericole viitoare, pr obabile, posibile dar
nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face fa ță consecințelor accidentelor.
Astfel, comercian ții din Antichitate prac ticau forme de protec ție în vederea acoperirii
pagubelor produse pe pe rioada transportului m ărfurilor. De exemplu: în legisla ția maritim ă a
Rodhosului se prevedea ca pi erderile produse prin arun carea peste bo rd a unei p ărți din bunuri pentru a
se putea salva restul înc ărcăturii, să fie suportate de to ți proprietarii de m ărfuri încărcate la bord. Și în
5Roma Antic ă existau asocia ții bazate pe solidarita te care interveneau dup ă producerea pagubelor.
Apoi, apar elementele unui cont ract incipient de asigurare, sub forma unui contract de
împrumut în care suma ga ranta un transport de m ărfuri la mare distan ță; în cazul în care acestea nu
ajungeau la destina ție, creditorul pierdea suma împrumutat ă. Acest contract se extinde treptat, fiind
valabil și existând chiar și în evul mediu timpuriu.
1.2. Apari ția ideii de asigurare
Putem spune, într-un fel, c ă asigurarea a ap ărut odată cu apariția societății umane. Avem
cunoștința de dou ă tipuri de economii care au caracteriz at societatea de-a lungul timpului:
economiile de schimb (realizate cu elemente corespunz ătoare: pie țe de schimb, bani, instrumente
financiare diverse) și economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând din timpuri mult
mai vechi decât primele.
Într-o astfel de economie natural ă, putem privi conceptul de asigurare ca pe o form ă de
ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dac ă o casă suferă un incendiu devastator,
membrii comunit ății respective vor ajuta împreun ă la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici ei
ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supravie țuit până în zilele noastre în regiunile în care
economiile de schimb moderne nu au p ătruns decât superficial (de exemplu în unele țări de pe
teritoriul fostei Uniuni Sovietice).
1.3. Primele forme de asigurare
Dezvoltarea societ ății este marcat ă de efortul și strădania oamenilor pentru propria lor
propășire și pentru propria lor ap ărare în fa ța unor evenimente care le pot periclita existen ța și
devenirea.
Viața oamenilor nu este întotdeauna senin ă. Indiferent cât ă grijă se acord ă evitării
problemelor sau protej ării bunurilor niciodat ă, nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente
negative (calamit ăți ale naturii, accidente, pierderea sau mic șorarea capacit ății de munc ă în urma
unor boli sau a b ătrâneții) implică traume psihice sau pierderi financiare semnificative.
Cu toate acestea, oamenii doresc s ă se bucure de pr opriile lor locuin țe, să-și conducă
autoturismele, s ă zboare cu avionul, s ă navigheze f ără să se teamă de potențialele probleme care pot
apărea. Asigurarea a ap ărut din nevoia de protec ție a omului în fa ța unor pericole și pentru g ăsirea
soluțiilor adecvate de înl ăturare a lor.
Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite înc ă în antichitate și datează de circa 6500
de ani. Me șteșugarii tăietori de piatr ă din Egiptul de jos au consti tuit un fond de întrajutorare,
format anticipat, prin contribu ția tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse
nenorociri ce loveau membrii colectivit ății.
Prin anul 650 înainte de Christos, în Grecia antic ă înțeleptul legislator Solon a obligat
societățile politice și meșteșugărești să constituie un fond comun alimentat prin cotiza ții lunare,
destinat s ă repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie
care se cunoa ște.
In Babilon, Fenicia și în alte țări străvechi, membrii caravanelor se constituiau în asocia ții,
suportând în comun pagubele din jafuri și de altă natură suportate de unii dintre ei în timpul
transportului.
6In Roma antic ă s-a constituit o asocia ție de înmormântare pe baza unui Regulament al
Colegiului funerar din Lavinium care func ționa pe baza unor cotiza ții de înscriere și a unor pl ăți
periodice. Membrii asocia ției aveau astfel asigurate, la deces un rug și un mormânt.
Unele forme ale asigur ării de bunuri sunt cunoscute înc ă din orânduirea sclavagist ă, sub
diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a înc ărcăturii pentru salvarea
expediției aflată în pericol ( cauzat de naufragiu, furtun ă, eșuare, etc.) erau repartizate în mod
proporțional, fiind suportate de to ți participan ții la expedi ție, pe principiul avariei comune. Aceste
principii au fost cuprinse în legisla ția maritim ă a insulei Rhodos înc ă din anul 916 înainte de
Christos și se mențin până în zilele noastre. Au fost codificate în colec ția de reguli York-Anvers
elaborată în anul 1890 și a fost modificat ă în anii 1924 și 1950.
Alte surse documentare ne ofer ă și alte aspecte din istoria asigur ărilor, astfel cele mai vechi
asociații mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospod ării care
acopereau, pe prin cipiul reciprocit ății, daunele din pierderile de animale. Primele opera țiuni de
asigurare maritim ă au apărut în porturile italiene în sec al XIV.
O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite
tontine apărut în Fran ța în sec al XVII-lea și răspândit apoi în Olanda, Anglia și Germania. Sistemul
era bazat pe principiul asigur ărilor de via ță dar participan ții primeau în locul sumelor asigurate rente
viagere.
In anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constitui re a unei Case de asigurare
împotriva riscurilor de foc și apă a cărei funcționare se baza pe plata unor cotiza ții anuale.
Asigurarea împotriva riscului de grindin ă a fost introdus ă pentru prima dat ă în Scoția la finele
secolului al XVIII-lea.
In anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate german ă de
asigurări pentru vite, bazat ă pe principiul mutualit ății.
Dezvoltarea traficului de c ălători pe calea ferat ă a condus la apari ția în Anglia a primei
societăți de asigurare specializat ă în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Asigurarea maritim ă și asigurarea împotriva riscul ui de incendiu a fost marcat ă de
înființarea la Trieste, în anul 1822, a societ ății Assienda Assiguratrice, societate care a func ționat și
pe teritoriul României dup ă anul 1830.
Asigurarea de r ăspundere civil ă a fost instituit ă și practicat ă pentru prima dat ă în Franța și
se referea la acoperirea daunelo r cauzate de proprietarii de cai și trăsuri. Asigurarea s-a extins și la
răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angaja ților ori ter țelor persoane.
In Statele Unite ale Americii sectorul asigur ărilor a fost dominat de societ ățile de asigurare
engleze. In anul 1852, din ini țiativa lui Benjamin Franklin a luat fiin ță Societatea pentru asigurarea
caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu – Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a
creat mai multe întreprinderi de asigur ări americane și a susținut legiferarea controlului statului
asupra societ ăților de asigur ări; a contribuit la elaborarea unei me tode de calcul corecte a rezervei
de prime la asigur ările de via ță și a unor tabele corespunz ătoare, necesare în practica asigur ărilor de
viață. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de societ ăți de asigur ări, respectiv 14 în
Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Fran ța și câte una în Olanda, Elve ția
și Austro-Ungaria. In anul 1900 erau în jur de 1272 de societ ăți de asigurare iar în anul 1969 activau
în jur de 9700 de case și societăți de asigurare în 71 de țări. Aceste societ ăți de asigurare activau
2676 în domeniul asigur ărilor de via ță, 6036 în domeniul asigur ărilor de bunuri iar 962 de societ ăți
practicau tot felul de asigur ări.
7
1.4. Apari ția și evoluția asigurărilor în România
Primele forme de asigurare se întâlnesc înc ă înainte de secolul al XIX-lea, respectiv un fel
de întrajutorare reciproc ă a membrilor aceleia și comune la decesul vitelor denumit ă în limbajul
vremii Hop șa. Astfel, în cazul accident ării unei vite, aceasta era t ăiată iar carnea era împ ărțită între
locuitorii din aceea și comună, fiecare pl ătind o sum ă de bani pentru parte ce-i revenea. In felul
acesta proprietarul sinistrat î și acoperea în totalitate sa u în parte paguba suferit ă
Breslele din Transilvania, înfiin țate în secolul al XIV-lea au fost primele organiza ții care
au practicat o form ă de asigurare pe principiul mutualit ății și întrajutor ării. Aceasta se referea la
asigurări de viață și potrivit clauzelor fiecare membru era obligat s pl ătească o taxă de înscriere iar
apoi cotiza ții periodice. Sumele astfel strânse erau fo losite pentru a suporta cheltuielile de
înmormântare pentru membrii s ăraci ai breslei, precum și pentru plata de ajutoare pentru familia
decedatului atunci când ace știa rămâneau fără mijloace de trai.
In timp au luat fiin ță și s-au dezvoltat asocia ții pentru stingerea incendiilor care func ționau
cu aportul și în favoarea mai multor comune învecinate. Se men ționează, astfel, o Casă de incendii
organizată la Brașov în anul 1744. Principiul de func ționare era cel al cre ării unui fond comun prin
contribuția trimestrial ă a fiecărui membru al Casei, din care se desp ăgubea cel care suferea de pe
urma unui incendiu.
O instituție de asigurare pentru incendiu s-a creat și în Sibiu la ini țiativa magistraturii
orașului în anul 1823 dar în anul 1864 când statutul s ău fusese definitivat numai jum ătate din
proprietarii de imobile și-au dat adeziunea pentru constituirea ei.
In secolele XIX și XX o dat ă cu dezvoltarea societ ății și cu creșterea gradului de
complexitate a activit ăților desfășurate a sporit și interesul oamenilor pentru ac țiunea de asigurare.
Prima organiza ție de asigurare propriu zis ă s-a constituit la Bra șov în anul 1844 de c ătre Asocia ția
Meseriașilor sub denumirea Institutul Na țional de Pensii din Bra șov, având caracter specific de
asigurări de viață. Condițiile istorice din Transilvania au permis ca sub influen ța unor mari societ ăți
de asigurare ale timpului (Assicurazioni Generali și Riunioni Adriatica di Sicurta), a c ăror rază de
acțiune s-a extins și în aceast ă parte a țării noastre, popula ția din aceast ă parte a României s ă
cunoască mai înainte decât cea din alte p ărți ale țării, institu ția de asigurare.
In a doua jum ătate a secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea o dat ă cu
dezvoltarea economic ă a țării, s-a dezvoltat și sectorul asigur ărilor apărând în peisajul economic o
serie de societ ăți de asigurare cum ar fi Trans ilvania-1866, Dacia-1871, România-1873, Na ționala-
1882, Generala-1887, Agricola-1906, Ur ania, Patria, Banca General ă de Asigurare-1911. In anul
1881 prin fuzionarea societ ăților Dacia și România a luat fiin ță societatea Dacia-România care în
1909 a preluat societatea Patria.
In anul 1887 în Br ăila, cercurile comerciale din Br ăila și Galați în colaborare cu Banca
Marmorosch Blank înfiin țează societatea de asigur ări Generala având ca ramur ă principal ă
asigurarea transporturilor maritime în special a celor de cereale. A între ținut relații bune cu societ ăți
de asigurare str ăine printre care Assigurazioni Genera li din Trieste, care de altfel a și subscris
capital la înfiin țarea ei. Dup ă mutarea sediului în Bucure ști, societatea de asigur ări Generala și-a
diversificat opera țiunile de asigurare în special în ramura asigur ărilor de via ță, având în preajma
primului r ăzboi mondial o situa ție financiar ă prosperă.
In Transilvania o activitate deosebit ă au desfășurat societ ățile de asigurare Transsylvania și
8Banca General ă de Asigur ări devenit ă mai târziu Prima Ardelean ă. In anul 1921 sediul societ ății
Prima Ardelean ă s-a mutat la Cluj, aceasta constituind prima societate anonim ă de asigur ări a
românilor din Ardeal. Capitalul acestei societ ăți s-a mărit cu aportul altor dou ă societăți Dacia-
România și Naționala.
In anul 1923 s-a constituit societatea de asigur ări Asigurarea-Româneasc ă care a avut o
ascensiune rapid ă prin introducerea asigur ărilor populare de via ță fără examinare medical ă.
De remarcat este faptul c ă până la primul r ăzboi mondial societ ățile de asigurare str ăine
participau doar ca ac ționari la societ ățile de asigurare române ști, după anul 1918 acestea și-au
deschis agen ții și sucursale proprii: Sun din Londra, Adriati ca din Trieste, Danubian a, etc. Începând
din anul 1940 s-a înregistrat o masiv ă pătrundere a capitalului german pe pia ța româneasc ă prin
societăți ca Victoria, Vatra-Dornei, Allemania, Dacia-România, Na ționala, Steaua-României,
Transylvania.
In anul 1930 în România î și desfășurau activitatea 44 societ ăți de asigurare. In urma
concurenței din piață în anul 1936 mai func ționau doar 23 de societ ăți de asigurare.
In ceea ce prive ște interven ția statului în sfera asigur ărilor se remarc ă faptul că în anul
1915 a luat fiin ță Casa de asigur ări a Ministerului de Inte rne care a fost reorganizat ă în anul 1936
iar in anul 1942 s-a c onstituit Regia Autonom ă a Asigur ărilor. Prin Legea nr. 216 din anul 1930 a
luat ființă Oficiul pentru suprave gherea întreprinderilor private care încheiau asigur ări și reasigur ări,
care func ționa pe lâng ă Ministerul Industriei și Comerțului. Caracteristic în func ționarea acestei
instituții a fost larga cuprindere în asigurare a riscurilor și introducerea unor fo rme de asigurare
obligatorii cum ar fi asigurarea de r ăspundere civil ă a proprietarilor de autovehicule pentru
transportul, cu plat ă, de mărfuri și persoane, asigurarea pompierilor militari pentru cazurile de
deces, infirmitate și boală, asigurarea cl ădirilor, a recoltelor, a in ventarului agricol contra
incendiului, inunda ției și grindinei. De altfel, în deceniul al 4-lea al secolului XX s-a înregistrat de
extindere a asigur ărilor în România prin practicarea tuturor formelor de asigur ări cunoscute din
cadrul fiec ărei clase de asigurare, sigur în mod inegal in diferite domenii de activitate.
Perioada comunist ă întinsă pe o perioad ă de 45 de ani a adus muta ții importante în
economia și societatea româneasc ă. In primul rând re ținem etatizarea și socializarea propriet ății,
instituirea conducerii centralizate a economiei și societății, subordonarea economiei conducerii
politice a partidului unic, tr ecerea de la economia de pia ță la economia planificat ă, dirijată de la
nivel central, etc.
Sectorul asigur ărilor a traversat o perioad ă de prefaceri, de transform ări, unele pozitive
altele impuse de calitatea de monopol pe care statul a impus-o. Un prim pas s-a f ăcut în anul 1948
când societ ățile de asigur ăr i a u f o s t n a ționalizate și trecute în proprietatea statului. Întregul lor
portofoliu și rezervele tehnice și matematice au trecut în proprietatea Societ ății de Asigurare
Sovieto-Române Sovromasigurare. De altfel în anul 1949 a luat fiin ță și Întreprinderea se Stat
pentru Reasigur ări, prin reorganizarea Re giei Autonome a Asigur ărilor.
In anul 1952 s-a creat Administra ția Asigurărilor de Stat – ADAS, care a preluat activitatea
Întreprinderii de Stat pentru Reasigur ări Si a introdus în practic ă asigurarea prin efectul legii.
Societatea Sovromasigurare avea în practic ă asigurările facultative. In anul 1953 societatea
Sovromasigurare s-a lichidat, portofoliul ei fiind preluat în întregime de ADAS.
ADAS a pus în practic ă asigurările de via ță, asigurările mixte de via ță. In ceea ce prive ște
ramura asigur ărilor de bunuri s-a dez voltat pe principiul c ă bunurile aflate în pr oprietatea statului nu
au nevoie de protec ție prin asigurare. Asigur ările cu caracter facultativ vizeaz ă după caz bunuri,
9persoane și răspundere civil ă. Au fost elaborate regulamentele de asigurare pentru toate formele de
asigurare practicate, atât cele facultative cât și cele prin efectul legii. Asigur ările prin efectul legii
erau : asigurarea cl ădirilor proprietate personal ă a cetățenilor, asigurarea de r ăspundere civil ă auto a
proprietarilor de autoturisme, asigurarea animalelor din gospod ăriile persoanelor fizice, asigurarea
de accidente a c ălătorilor .
ADAS a practicat și operațiuni de reasigurare privind asigur ările maritime și de aviație.
O dată cu trecerea la economia de pia ță și sectorul asigur ărilor a intrat într-un proces de
profunde transform ări. Începând cu 1 ianuarie 1991 ADAS și-a încetat activitatea. Portofoliul de
asigurări și patrimoniul acestei societ ăți a fost preluat de primele 3 societ ăți de asigur ări pe acțiuni,
nou constituite cu capital integral de stat ( Asigurarea Româneasc ă, Astra și Carom).
Asigurarea Româneasc ă s-a constituit pe re țeaua organizatoric ă a fostei ADAS cu sediul
central în Bucure ști, cu sucursale, filiale și reprezentan țe în toată țara. A preluat cea mai mare parte
a portofoliului, a capitatului social și aproape întreaga baz ă material ă a fostei Administra ții a
Asigurărilor de Stat. Societatea a pr eluat activele aferente asigur ărilor facultative de via ță, cele
aferente asigur ărilor prin efectul legii, asigur ărilor facultative de autovehicule și a altor asigur ări
facultative.
Astra – cu sediul central în Bucure ști dispune de filiale în țară și străinătate. A preluat
activele și pasivele corespunz ătoare de la societ ățile mixte cu participare ADAS din str ăinătate, cele
aferente asigur ărilor și operațiunilor de reasigurare în rela țiile cu str ăinătatea dar dezvoltând mereu
și alte forme de asigurare cerute în pia ța româneasc ă a asigurărilor. Societatea dispune la ora actual ă
de o rețea de sucursale și filiale extins ă în întreaga țară. In vara anului 2000 societatea și-a introdus
în portofoliu și practicarea asigur ărilor de via ță cu acumulare de capital.
Carom – a fost înfiin țată cu un profil deosebit, respectiv efectuarea unor presta ții specifice
solicitate de celelalte societ ăți de asigurare cum ar fi constata rea daunelor, eval uarea pagubelor,
stabilirea și plata desp ăgubirilor urmând a recupera cheltu ielile efectuate de la societ ățile de
asigurare care i-au dat mandat re ținându-și comisionul aferent. In ultima perioad ă de timp
activitatea societ ății a scăzut simțitor, societ ățile de asigurare, efectuându- și cu speciali ști proprii
constatările de daune pentru asigur ările din portofoliu.
După anul 1990 au ap ărut în peisajul pie ței asigurărilor din România o serie de societ ăți de
asigurări cu capital privat o parte cu capital integral românesc, o parte cu capitat mixt românesc și
străin, o parte cu capital integral str ăin toate încercând s ă acapareze cât mai mult din pia ța de
asigurări româneasc ă.
Întrebări de control:
1. Care sunt cele dou ă modalități de protec ție pentru acoperirea pagu belor materiale sau pentru
asigurarea unor condi ții de trai decent e persoanelor care și-au pierdut capa citatea de munc ă prin
apariția unor invalidit ăți?
2. Descrieți cea dintâi asigurare ob ligatorie care se cunoa ște?
3. Ce presupune sistemul de asigurar e cunoscut sub denumirea de tontine?
4. Care este principiul de func ționare al Casei de incendiu de la Bra șov?
5. Când și-a încetat ADAS activitatea și care sunt societ ățile care au preluat portofoliul de
asigurări și patrimoniul ADAS?
10CAPITOLUL II.
FORME DE PROTEC ȚIE ȘI DE DISPERSIE A RISCULUI
Rezumat:
Acest capitol pune în eviden ță formele de protec ție folosite atât pe plan intern cât și
internațional. Astfel sunt descrise: asigurarea, care are la baz ă principiul mutualit ății, coasigurarea,
autoasigurarea, care nu se bazeaz ă pe o rela ție contractual ă și reasigurarea, care are ca efect
„pulverizarea riscului”. De asem enea, sunt descrise particularit ățile fiecărei forme de protec ție,
precum și avantajele și dezavantajele lor.
Cuvinte cheie: asigurare, coasigurar e, autoasigurare, reasigurar e, avantaje, dezavantaje …
2.1. Asigurarea
Asigurarea propriu-zis ă, în forma cea mai simpl ă, clasică, dar și cel mai frecvent întâlnit ă
în practic ă, constă în protec ția financiar ă pentru pierderi cauzate de o gam ă largă și variată de
riscuri.
Asigurarea are la baz ă un acord de voin ță (contract) încheiat între asigur ător și
asigurat, prin care asigur ătorul ofer ă asiguratului protec ție pentru riscurile pe care și le-a asumat,
obligându-se s ă acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurat ă în cazul
asigurărilor de via ță) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul pl ății de către asigurat
a unei sume de bani, numit ă "primă de asigurare".
Plătind asigur ătorului prima de asigurare, calculat ă prin aplicarea unui procent mic la
valoarea asigurabil ă, asiguratul prime ște în schimb garan ția de desp ăgubire împotriva pierderii
posibile și viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condi țiile de asigurare.
Protecția riscului se constituie, astfel, într-o marf ă specifică (un serviciu), care se vinde și
se cumpără ca orice alt ă marfă pe o pia ță specifică, numită "piața asigurărilor", parte a pie ței
serviciilor financiare.
În literatura de specialita te se întâlnesc abord ări și modalități de exprimare diferite prin
care, de fapt, se desemneaz ă același lucru. Unii consider ă că asigurările pot fi privite din mai
multe puncte de vedere, motiv pentru care exist ă suficient de multe defini ții, din care vom prezenta
câteva.
John Downes și Jordan Elliot Goodman, în "Dictionary of Finance and Investment
Terms", definesc asigurarea ca fiind "sistemul pr in care persoanele fizice sau juridice, con știente
de riscurile posibile, pl ătesc prime de asigurare unei companii de asigur ări care ramburseaz ă
sumele corespunz ătoare în caz de daun ă. Asigurătorul profit ă prin investirea primelor pe care le
primește…. Într-un sens mai larg, asigurarea transfer ă riscul de la o persoan ă la un grup care poate
mai ușor să plătească pagubele".
În unele lucr ări se consider ă chiar că asigurarea poate fi definit ă din două puncte de
vedere, și anume:
1. Ca persoan ă (fizică sau juridic ă) în calitate de asigurat, asigurarea poate fi privit ă și ca
"finanțare" a unei pierderi, în condi țiile în care, eviden t, fondurile vor fi disponibile pentru a
11acoperi consecin țele financiare ale pr oducerii riscului. Sc opul acesteia va fi de a asigura
continuitatea activit ății sau supravie țuirea afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.
2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru dou ă sau mai multe persoane sau firme se
combină prin contribu ții prezente sau promise la un fond din care se pl ătesc desp ăgubirile
pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind c ă asigurarea se bazeaz ă pe transferul riscului
de la un individ c ătre o comunitate de indivizi, la acoperire a pagubei suferite de acesta contribuie
cu sume mici ceilal ți indivizi.
Din punct de ve dere al asigur ătorului, asigurarea apare ca un mijloc de re ținere, fiind un
mijloc de reten ție și combinare. Asigurarea apare ca un mijloc de transfer chiar al unor riscuri între
mai mulți asigurați, într-un mod centralizat, printr-o admi nistrare în comun a mai multor riscuri
(pooling risks). Prin aceasta, asigur ătorul își îmbunătățește abilitatea de a prevedea pierderile
potențiale.
O altă definiție este dat ă de Yvonne Lambert Faivre care consider ă că "sub aspect
tehnic, asigurarea este opera ția prin care un asigur ător, organizând pe principiul mutualit ății un
număr mare de asigura ți, expuși la producerea unor a numite riscuri, îi desp ăgubește pe aceia dintre
ei care sufer ă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate."
D.S. Hansell definește asigurarea ca "un instrument care ofer ă compensarea financiar ă
pentru evenimentele nefericite, pl ățile fiind efectuate din contribu țiile mai multor p ărți care
participă la această schemă". Rezultă din aceast ă definiție existen ța unui fond care se formeaz ă prin
contribuția tuturor asigura ților (sub forma primei) din care se vor pl ăti despăgubirile pentru cei care
suferă pierderi.
Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent
permanent și oriunde și, practic, orice activitate economic ă, politică, socială, cultural ă sau de alt ă
natură este amenin țată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. în mod similar,
viața fiecăruia, propriet ățile, pot fi afectate de accidente, cutremure sau alte catastrofe. Evident unii
pot fi mai mult amenin țați decât alții prin natura activit ății, localiz ării geografice și a altor factori.
Din punct de vedere al asigur ării, nu orice pericol la care sunt expuse bunurile sau oamenii poate fi
asigurat.
Așadar, asigurarea are la baz ă un acord de voin ță între o persoan ă fizică sau
juridică în calitate de asigurat și o persoan ă juridică în calitate de asigur ător, prin care
asiguratul cedeaz ă asigurătorului un risc sau o clas ă de riscuri pentru care ob ține protec ția
asigurătorului. Pentru aceast ă protecție, asiguratul pl ătește asigur ătorului o sum ă de bani,
numită primă de asigurare, urmând ca în cazul prod ucerii riscului sau riscurilor asigurate,
asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se
concretizeaz ă într-o tranzac ție al cărei obiect îl constituie cump ărarea unui servic iu, respectiv a
protecției pentru pierderea posibil ă și viitoare datorit ă producerii riscurilor agreate. Pre țul acestei
protecții este prima de asigurare.
Asigurarea are la baz ă principiul mutualit ății, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie
cu primele de asigurare la crearea f ondului de asigurare din care se suport ă contravaloarea daunelor
suferite de asigura ți. Așadar, în schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garan ția
protecției în fața riscurilor, iar asigur ătorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigur ării îl
constituie protec ția financiar ă, respectiv repunerea as iguratului în situa ția patrimonial ă existentă
înainte de producerea dezastrului, și nu obținerea unui profit sau îmbog ățirea asiguratului. Totu și,
acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea ac operi daunele produse. De aceea,
12asigurătorii trebuie s ă își sporeasc ă fondurile prin investirea acestor sume.
Este foarte important faptul c ă banii colecta ți de societ ățile de asigurare din primele de
asigurare nu apar țin acestora decât dup ă ce a expirat termenul contractual. Pân ă atunci, destina ția
acestor sume este legat ă numai de interesele asigura ților până la terminarea contractului. În mod
deosebit, la asigur ările de via ță, dar și la celelalte tipuri de asigur ări, banii sunt încredin țați de
către asigura ți asigurătorilor care au obliga ția de a-i administra astfel încât s ă poată avea în orice
moment lichidit ățile necesare pentru a putea face fa ță obligațiilor de plat ă ce le revin din contractele
de asigurare. Asigur ătorul apare deci ca un custode al fon dului de asigurare. în cele mai multe
țări, în special în cele cu o pia ță matură și bine reglementat ă, există prevederi legale și norme
prudențiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor dis ponibile (tipurile de
investiții permise, propor ția dintre acestea și altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul
asigurătorilor. A șadar, esen ța asigurării constă în dispersia riscului. Asiguratul transfer ă asupra
altei persoane peri colul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.
2.2. Coasigurarea
Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat c ătre mai mul ți
asigurători, pentru p ărți din valoarea bunului asigurat. Nu se refer ă și nu înseamn ă în nici un fel
supraasigurare, adic ă asigurarea la o valo are peste valoarea real ă a obiectului asigurat.
Prin coasigurare, asiguratul cedeaz ă cote părți din riscul asigurat mai multor
asigurători pân ă la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a
riscurilor care se practic ă pe anumit pie țe28 și care este caracteristic ă, în mod deosebit, acoperirii
riscurilor mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta
contravaloarea desp ăgubirilor de la asigur ătorii săi, în mod propor țional cu nivelul primelor pl ătite.
Conform aceluia și dicționar, "coasigurarea reprezint ă dispersia unui risc asigurabil pentru
situația în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie s ă
subscrie întregul risc. In mod obi șnuit, subscrii-torul este r ăspunzător până la o anumit ă limită, iar
coasigurătorul răspunde peste acea limit ă. Este mult folosit ă pentru asigur ările de incendiu și
inundații".
Coasigurarea reprezintă o formă de protec ție având aceea și esență economic ă pe care o
are și asigurarea. Ea se practic ă, îndeosebi, în situa țiile în care valoar ea bunului (bunurilor)
asigurat este foarte mare, implicând, evident, o r ăspundere mare a asigur ătorului. în acest mod,
riscul ini țial este preluat în condi ții similare de pre ț (prima de asigurare) de c ătre mai mul ți
asigurători până la concuren ța valorii bunului ce se asigur ă. Din punct de vedere al contractului de
asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de c ătre asigurat cu fiecare
dintre asigur ători. Dac ă valoarea asigurat ă depășește valoarea real ă a bunului, atunci se
recalculeaz ă partea ce revine fiec ărui asigur ător, menținându-se propor ția fiecăruia dintre ei. în
cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implica ți vor participa în aceea și
proporție la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil s ă încheie aceste contracte, în
special datorit ă cantității mari de munc ă implicată și, uneori, datorit ă lipsei de cunoa ștere a ofertei
de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor, coasigurarea se realizeaz ă prin intermediul
brokerilor care g ăsesc cele mai bune combina ții pentru clien ții lor. Este evident c ă oferta de
asigurare (în privin ța condițiilor de asigurare, a termenilo r contractului etc.) trebuie s ă fie
"uniformă" pentru a se putea încheia contracte de co asigurare; altfel, este greu de crezut c ă acest
13lucru este posibil.
2.3. Autoasigurarea
Autoasigurarea este o alt ă formă de protec ție destul de mult utilizat ă. Ea const ă în crearea de
către o persoan ă fizică sau juridic ă a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destina ție numai
acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamit ăți, incendii, furt și altele). Aceast ă formă de
protecție este numit ă impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumit ă mai corect autoprotec ție. Ea
nu este o asigurare deoarece nu se bazeaz ă pe o rela ție contractual ă, nu exist ă părți contractante,
asiguratul este în acela și timp și asigurător și nu respect ă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare.
Așadar, riscul este re ținut de compania respectiv ă și nu se încheie tranzac ții de cump ărare de
asigurări.
În multe cazuri, pierderile mari pot dep ăși, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în fondul
de rezervă creat pân ă în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile respective nu
se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blo cate” pentru constituirea protec ției.
Astfel de companii care decid s ă practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar
și preferă, pentru a- și reduce costurile, s ă nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea se
practică mai ales acolo unde exist ă expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecven ță mai mare.
Printre avantajele utiliz ării autoasigur ării, limitate de altfel, s-ar putea men ționa:
• Nivelul sc ăzut al „primelor”, dat fiind c ă vor acoperi numai riscul efectiv, nu și alte
costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuie li de administrare și marja estimat ă
de profit a asigur ătorului;
• Veniturile din investirea aces tor fonduri create din prime apar țin asiguratului și pot fi
utilizate pentru cre șterea propriului fond de protec ție sau reducerii contribu țiilor viitoare;
• Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul
daunelor la categoria de riscuri respective pe pia ță care, în condi țiile creșterii daunalit ății, pot
determina cre șterea lor la nivelul pie ței pentru acea categorie de asigur ări;
• Prin natura protec ției, prin autoasigurare se va st imula, în mod direct, reducerea și
controlul riscurilor;
• Nu există posibilitatea apari ției unor dispute între asigurat și asigurător în leg ătură cu
daunele produse;
• Profiturile rezultate din autoasigurare vor cre ște și se vor acumula la fondurile
asiguratului.
Autoasigurarea este practicat ă de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un
istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici și foarte rare), au adoptat m ăsuri de management al
riscului adecvate activit ății lor și, evident, au o capacitate financiar ă capabilă să le ofere
posibilitatea autoasigur ării. De aceea, ele vor angaja și un personal specializat în asigur ări,
managementul riscului și investiții pentru a fi posibil ă administrarea eficient ă a fondului astfel
creat. în paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri și în anumite situa ții speciale.
Desigur c ă nici autoasigurarea nu este o form ă perfectă. Dezavantajele principale ar fi
următoarele:
• în cazul unei catastrofe, fondul poate fi folosit integral pentru acoperirea pierderilor
sau poate fi insuficient, nemair ămânând resurse pentru acoperirea da unelor din alte cauze; este
posibil chiar ca întreaga organiza ție să intre în faliment sau s ă nu mai poat ă continua
14activitatea datorit ă imposibilit ății refacerii patrimoniului;
• în timp ce organiza ția poate pl ăti orice pierdere individual ă, efectul agregat al mai
multor pierderi dintr-un an ar putea avea acela și efect ca și o pierdere de catastrof ă, în mod
particular în primii ani de la formarea fondului;
• Investițiile pot s ă nu ofere o fructificare suficient ă ca în cazul unui portofoliu
diversificat al unei societ ăți de asigur ări;
• în multe situa ții este necesar ă angajarea unui personal relativ numeros pentru
administrarea autoasigur ării, crescând corespunz ător costurile;
• Nu mai exist ă consultan ța tehnică privind prevenirea riscurilor oferit ă de asigur ători,
care au exper ți cu experien ță și care nu vor fi folosi ți pentru autoasigurare;
• Statisticile privind daunele organiza ției vor rezulta dintr-un num ăr relativ redus de
situații și, de aceea, este foarte dificil ă o previzionare corect ă referitoare la daunele viitoare;
• Există posibilitatea unor nemul țumiri din partea ac ționarilor care nu mai pot intra în
posesia integral ă a dividendelor datorit ă creșterii fondului de autoasigurare; în acela și timp,
câștigurile din investi țiile fondului sunt, deseori, substan țial mai mici în compara ție cu posibilit ățile
obținerii de venituri prin utilizarea acelor fonduri în activitatea curent ă a companiei respective;
• în perioadele dificile din punct de vedere financiar, exist ă tentația de a se face
împrumuturi de fonduri de la cel destinat asigur ării la cel pentru derularea activit ății, reducând
astfel capacitatea de autoprotec ție;
• De multe ori, manageri i companiei sunt tenta ți să foloseasc ă fondul și pentru
acoperirea pierderilor din alte cauze decât cele pentru care a fost constituit (pl ăți "ex gratia");
• Principiul de baz ă al asigurării privind dispersia riscului este înc ălcat;
• Contribuțiile la fond nu sunt întotdeauna deductibile, în timp ce primele de asigurare
plătite sunt deductibile.
2.4. Reasigurarea
Reasigurările dețin o poziție deosebit de semnificativ ă în comer țul interna țional și cu cât
volumul și valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigur ărilor este mai
important. Ele au ap ărut dintr-o necesitate obiectiv ă, și anume, din existen ța unor riscuri foarte
mari (maritime, aviatice, incendiu, de via ță, de accidente etc.) care po t genera daune extrem de
mari pe care societ ățile de asigur ări, neavând capacitate financiar ă suficient ă, pot fi incapabile s ă
le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea ofer ă
capacitatea necesar ă asigurătorului direct (original, ini țial) pentru acoperir ea riscurilor pe care,
altfel, nu le poate suporta singur. în asemenea împrejur ări, asigur ătorul care accept ă preluarea
unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de
reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori între gul risc). Reasigurarea are ca
efect "pulverizarea" riscului.
Se poate, lesne constata c ă societățile de asigurare î și asumă mari responsabilit ăți în fața
primejdiilor la care sunt supu și asigurații, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna
capabile s ă facă față acestor pierderi? Pot s ă plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri?
Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inunda ție, grindin ă, uragan etc.) sau a unor catas-
trofe ecologice (emana ții de gaze toxice de la o uzin ă chimică, distrugerea mediului datorit ă
poluării cu petrol sau alte substan țe)? Mai ales dac ă avem în vedere faptul c ă în afara pierderii
15materiale a asiguratului se produc pierderi și chiar suferin țe terților nevinova ți. Tocmai din aceste
considerente, și societățile de asigurare au nevoie de protec ție. De fapt, protec ția acestora este
aproape tot atât de veche ca și asigurarea.
Acest lucru se realizeaz ă prin reasigurare. Definiția clasică a reasigur ării, conform
dreptului englez, a fost elaborat ă de Lord Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezint ă o nouă
asigurare, efectuat ă printr-o nou ă poliță, pentru acela și risc ini țial asigurat, în scopul
despăgubirii asigur ătorilor pentru asigur ările lor anterior încheiate; ambele poli țe există în
același timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma c ă reasigurarea este "asigurarea
asigurării".
Motivul principal pentru care au ap ărut reasigur ările îl constituie protec ția oferită
asigurătorului în situa ția apariției întâmpl ătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor
pierderi rezultate dintr-un eveniment, a c ăror valoare este foarte mare în raport cu veniturile ob ținute
din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezerv ă. De aceea, în urma apari ției unor
asemenea daune, pentru prevenirea pl ății unor desp ăgubiri foarte mari care pot duce chiar la
faliment, compan iile de asigur ări directe cedeaz ă altor companii de asigur ări o parte din risc, sau,
uneori întregul risc, activitate cunoscut ă sub denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic"
al reasigur ării este de a proteja pe asigur ătorii direc ți în fața pericolului insolvabilit ății sau a
reducerii capacit ății lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.
În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se suprapune ideii de
împărțire a riscurilor între societ ățile de asigurare. O pa rte din riscul asigur ătorului este asumat de
alte companii în schimbul pl ății unei părți din prima pl ătită de asigurat. Prin dispersia riscului,
reasigurarea permite unei companii s ă accepte clien ți a căror acoperire ar fi o mare povar ă sau ar fi
imposibilă de suportat singur.
Reasigurarea reprezint ă un acord încheiat între dou ă părți numite companie cedent ă
(reasigurat, asigur ător direct) și reasigurator, prin ca re prima consimte s ă cedeze, iar cea de-a
doua accept ă să preia o anumit ă parte a riscului (uneori în tregul risc), conform condi țiilor
stabilite în acord, în schimbul pl ății de către compania cedent ă reasiguratorului a unei anumite
sume denumit ă primă de reasigurare , ce reprezint ă o cotă din prima original ă de asigurare,
urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul s ă contribuie la
acoperirea pierderii
Se observ ă că se folosesc câ țiva termeni specifici:
Companie cedent ă – este compania care accept ă riscul de la asiguratul s ău și cedează o parte
din acest risc în reasigurare unei alte companii de asi gurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se
reasigură și o mai întâlnim în lite ratura de specialitate și sub denumirea de reasigurat. Aceasta este
de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigur ător în contractul de asigurare ini țial (original).
De aceea, se mai folose ște și termenul de asigurător inițial sau original.
Reasigur ătorul – este asigur ătorul care accept ă o reasigurare de la un asigur ător direct. El
poate fi o companie de asigur ări sau o companie specializat ă (profesional ă) de reasigur ări. În practica
internațională, în cele mai multe cazuri comp aniile de asigurare efectueaz ă și operațiuni de
reasigurare.
Se observ ă astfel că relația de reasigurare are lo c între compania cedent ă (asigurătorul original)
și reasigurător, iar între asiguratul original și reasigurător nu exist ă nici o leg ătură. În cazul producerii
daunelor, asiguratul solicit ă și primește despăgubiri de la asigur ătorul său, iar acesta, la rândul s ău preia,
conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigur ătorul (reasigur ătorii) său.
16Principalul rol al reasigur ătorului este acela de a oferi protec ție asigurătorului direct împotriva
uneia sau mai mu ltor întâmpl ări (daune) sau acumul ări de întâmpl ări rezultate din acela și eveniment.
Reasigurarea face deci ca pierderea suferit ă de compania de asigur ări cedentă să fie dispersat ă,
suportată de mai multe societ ăți. Ea oferă capacitatea cerut ă de asigur ătorul direct de a acoperi riscurile
pe care acesta singur nu le poate suporta.
Având în vedere cele de mai su s, putem da pe scurt, o alt ă definiție a reasigur ării, și anume:
reasigurarea reprezint ă asigurarea r ăspunderii contractuale rezultate din contractul de asigurare sau
asigurarea direct ă. Practic, reasigurarea es te asigurarea asigur ării, fiind în acela și timp statuat ă prin
încheierea unui contract sepa rat de asigurar e între reasigur ător și reasigurat.
La rândul s ău, reasigur ătorul își protejeaz ă portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare
a unei părți din reasigur ările acceptate de el, opera țiunea purtând denumirea de retrocedare sau
retrocesiune, compania cedent ă fiind retrocedent și reasiguratorul fiind retrocesionar.
Pentru a în țelege mai bine esen ța reasigur ării, se impune o delimitare a acestei activit ăți
de cea de asigur ări directe. Aceste deosebiri rezult ă și din schema prezentat ă:
• în primul rând, un asigur ător (companie de asigur ări) poate încheia un contract de
asigurare cu o persoan ă fizică sau persoan ă juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un
contract de reasigurare nu pot fi decât dou ă companii specializate de asigur ări sau o
companie de reasigur ări (ca reasigurator) și o companie de asigur ări (ca reasigurat), deci acest
contract se încheie numai între persoane juridice;
• în al doilea rând, contractul de reasigurare se încheie între dou ă societăți de
asigurare/reasigurare și niciodat ă nu implic ă asiguratul în rela ția lor.
• în al treilea rând, un contract de asigurare este le gat, în mod direct, de risc și de
urmările, chiar și cele mai mici, ale producerii acestu ia, în timp ce reasiguratorul devine
implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obliga ția de plat ă rezultat ă din
contract.
• în al patrulea rând, obiectul unei asigur ări poate fi o proprietate, o persoan ă sau un
profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care Ie poate suporta asiguratul în afara activit ății
întreprinse de el însu și sau de agen ții sau func ționarii săi, în timp ce reasiguratorul este indirect
interesat în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând par țial sumele pl ătite
de reasiguratul s ău. Astfel, obiectul asigurat este parte a r ăspunderii contractuale pe care reasiguratul
a acceptat-o conform poli ței de asigurare semnat ă de el în contractul ini țial.
• în al cincilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului
indemniza ții (compens ării, despăgubirii), – cu excep ția polițelor de via ță, accidente și boală -, în
timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigur ări de viață sunt contracte
de despăgubire (indemnity), fiind limitate la pl ățile făcute de reasigur at conform asigur ărilor la
care a subscris. În practic ă, cele mai multe reasigur ări prevăd numai compensa ții parțiale, reasiguratul
suportând el însu și o parte a oric ărei pierderi.
• în al șaselea rând, contractul de asigurare îmbrac ă forma unei poli țe de asigurare, în
timp ce contractul de reasigurare îmbrac ă forme diferite în funcție de tipul reasigur ării, rareori
apărând în forma unei poli țe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativ ă, în special de
incendiu).
• în fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excep ția celor maritime și de
aviație) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natu ra sa o activitate interna țională.
Contractele tipice, clasice de asigur ări directe sunt încheiate între dou ă părți rezidente în
17aceeași țară. In ultima vreme, datorit ă liberalizării comerțului, precum și datorită integrării economice
există multe situa ții în care și reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe pia ța dezvoltat ă și
mare a Americii de Nord, în Fran ța, Germania și în unele țări în dezvoltare.
Totuși, cea mai mare parte a activit ății de reasigurare se desf ășoară în afara frontierelor, pe
piețele interna ționale.
De reușita afacerilor de reasigur ări depinde orice activitate, iar reu șita asigurărilor la rândul
lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de pia ță, dar și de oameni, de personalitatea
lor, de preg ătirea profesional ă și de experien ța pe care o au. în practica reasigur ărilor interna ționale, s-a
constatat de-a lungul timpului c ă cei mai mari reasiguratori sunt n ăscuți pentru aceast ă profesie, și
numai unii sunt f ăcuți pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializat ă, tehnică, clară, pre-
supune o informare permanent ă și cunoștințe în multe domenii (comer ț internațional, industrie,
turism interna țional, transporturi și expediții interna ționale, asigur ări interna ționale, marketing,
probleme sociale, medicin ă, cultură și altele), iar situa țiile ce apar sunt de o infinit ă varietate. în acela și
timp, în egal ă măsură, asigurătorul și reasiguratorul sunt obliga ți să adapteze metodele de lucru la
fiecare caz concret în parte, fiind necesar ca permanent s ă fie la zi cu tot ce se întâmpl ă în domeniul
lor de specializare și pe piețele interna ționale de asigur ări și reasigurări.
În mod deosebit, mul ți consider ă reasigurarea ca un mister, dar f ără reasigurare, multe
categorii de asigur ări nu ar putea avea loc, asigur ătorii fiind astfel lipsi ți de protec ția pe care o ofer ă
reasigurarea. Pe de alt ă parte, este necesar ă mobilizarea întregii capacit ăți de asigurare la nivel
internațional pentru a oferi protec ție împotriva riscurilor foarte mari în transporturi și industrie,
precum și pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. F ără asigurări și
reasigurări chiar stabilitatea economic ă internațională ar putea fi compromis ă.
În concluzie , riscurile se disperseaz ă foarte mult, aceast ă răspândire reprezentând tocmai
principiul de baz ă al asigur ărilor. în acest fel, o pagub ă mare suferit ă de o persoan ă fizică sau
juridică în calitate de asigurat este desp ăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor
asigurători, reasiguratori etc. De aceea, unul dintre cr iteriile foarte important e care trebuie avute în
vedere la încheierea unei asigur ări este cel referitor la existen ța reasigur ării la societatea de asigurare
căreia ne adres ăm. în acest fel, știm dacă asigurătorul nostru are capacitatea de a pl ăti daune
mari.
Întrebări de control:
1. Cum este definit ă asigurarea propriu-zis ă, în forma cea mai simpl ă și ce are aceasta la baz ă?
2. Care sunt cele dou ă puncte de vedere sub care poate fi definit ă asigurarea?
3. În ce const ă principiul mutualit ății care stă la bază asigurării?
4. Ce este coasigurarea și când se practic ă aceasta?
5. Definiți autoasigurarea.
6. Care sunt avantajele utiliz ării autoasigur ării?
7. Care sunt dezavantajele utiliz ării autoasigur ării?
8. Care este defini ția clasică a reasigur ării, conform dr eptului englez?
9. Prezentați deosebirile dintre reasigur ări și asigurările directe.
18CAPITOLUL III.
CONCEPTUL DE ASIGURARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC,
ECONOMIC ȘI FINANCIAR
Rezumat:
Problemele asigur ării sunt abordate sub aspect juridic, economic sau financia r. Astfel, acest
capitol eviden țiază trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare dar și ale asigur ării,
noțiunea de fond de as igurare, precum și asigurare ca ramur ă prestatoare de servicii.
Cuvinte cheie: contract de asigurare, fonduri b ănești, fond de asigurare, comunitate de
risc, prime de asigurare …
3.1. Asigurarea sub aspect juridic
Abordarea juridic ă este frecvent ă și justificat ă, întrucât asigurarea, pentru a fi operant ă,
trebuie să capete form ă juridică. O asemenea form ă i-o confer ă contractul , care constituie “legea
părților”, precum și legea propriu – zis ă, care eman ă de la puterea legislativ ă.
În Codul civil român defini ția dată contractului de asigurare a suferit îmbun ătățiri
succesive. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea pentru constituirea și
funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare
adoptată în 1930, “prin contractul de asigurar e întreprinderea de asigurare se oblig ă ca în schimbul
unei prime s ă ia asupra sa un risc”.
Potrivit dispozi țiilor art. 57 din Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971 “prin contractul
de asigurare, asiguratul se oblig ă să plătească o primă Administra ției Asigur ărilor de Stat, iar
aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anum e eveniment, obligându-se ca, la producerea
evenimentului, s ă plătească asiguratului sau unei ter țe persoane, denumit ă beneficiar, o
indemniza ție – despăgubire sau sum ă asigurată – în limitele convenite”.
Potrivit art.2 din Legea 32/2000 privind societ ățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor asigurarea este opera țiunea prin care un asigur ător constituie, pe principiul
mutualității, un fond de asigurare, prin contribu ția unui num ăr de asigura ți, expuși la producerea
unor anumite riscuri, și îi indemnizeaz ă pe cei care sufer ă un prejudiciu pe seama fondului alc ătuit
din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activit ății
desfășurate.
Formulări asemănătoare se g ăsesc și în codurile civile ale altor țări. Referindu-se la
definiția juridică a contractului de as igurare, unii speciali ști o găsesc insuficient de semnificativ ă și,
în consecin ță, propun ca aceasta s ă fie completat ă printr-o defini ție tehnică a operației de asigurare.
Astfel, Yvonne Lambert – Faivre consider ă că ”sub aspectul s ău tehnic, asigurarea este opera ția prin
care un asigur ător, organizând pe principiul mutualit ății un num ăr mare de asigura ți, expuși la
producerea anumitor riscuri, îi indemnizeaz ă pe aceea dintre ei care sufer ă un sinistru, pe seama
fondului comun constitu it din primele încasate”1.
1 Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5- em e, edition, Paris, Dalloz, 1995, p. 36, Citat ă de către Iulian
Văcărel în Asigurări și reasigur ări, Ediția Expert, Bucure ști 1998, Editura Expert, pag. 54
19Contractul de asigurare prezint ă anumite tr ăsături caracteristice:
• Este un contract consensual , adică se încheie valabil prin simplul consim țământ al
părților; acest contract este vala bil în momentul în care asigur ătorul și asiguratul și-au exprimat
acordul de voin ță cu privire la con ținut. Forma scris ă este cerut ă de legiuitor din dorin ța de a proteja
interesele asigura ților și pe cele ale ter ților.
• Este un contract sinalagmatic , adică părțile contractante î și asumă obligații
reciproce și interdependente. Astfel, asiguratul se oblig ă să facă declarații de risc exacte, în aten ția
asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât și la producerea sinistrului; totodat ă el se oblig ă
să achite primele de asigurare datorate producerii acestuia , acordând indemniza ția cuvenit ă.
Asigurătorul este obligat s ă-și respecte obliga țiile contractuale numai în m ăsura în care asiguratul
și-a onorat obliga țiile sale contractuale.
• Este un contract aleatoriu , adică la încheierea acestuia p ărțile nu cunosc existen ța
sau întinderea exact ă a avantajelor patrimoniale ce vor rezu lta pentru ele din contract; aceasta
deoarece obliga țiile asumate de asigurat și asigurător depind de un eveniment viitor și incert (fie în
ceea ce prive ște realizarea, fie numai în ceea ce prive ște momentul realiz ării sale). Acest eveniment,
denumit alea, comport ă pentru fiecare din p ărți o șansă de câștig sau un risc de pierdere.
De ex: în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu,
plata desp ăgubirii de c ătre asigur ător va avea loc numai în situa ția producerii incendiului. Dac ă
despăgubirea datorat ă va întrece ca m ărime prima achitat ă de asigurat, avantaju l va fi de partea
acestuia din urm ă. În situația în care nu se va produce nici un in cendiu, în perioada de valabilitate a
contractului, avantajul va fi de partea asigur ătorului, care a încasat de la asigurat prima convenit ă,
fără să-i datoreze vreo indemniza ție.
Caracterul aleator este esen țial la contractul de asigurare: dac ă evenimentul pentru care se
solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producer ii lui ar fi cunoscut de p ărți,
asigurarea nu ar mai avea sens.
• Este un contract cu titlu oneros , adică fiecare parte urm ărește să obțină un folos, o
contrapresta ție în schimbul obliga ției pe care și-o asumă. La fel ca și alte contracte oneroase(de
vânzare – cump ărare, de schimb, de loca ție etc.), contractul de asig urare este opus contractului
gratuit ( de dona ție, comodat etc.), car e presupune o obliga ție numai pentru una din p ărți.
• Este un contract succesiv , adică se eșalonează în timp. Asigur ătorul se angajeaz ă să
acopere un anumit risc (sau un co mplex de riscuri) o perioad ă foarte lung ă de timp( de ex: în cazul
contractului de asigurar e de deces pe o perioad ă nelimitat ă) cu plata anual ă sau subanual ă a primei
sau o perioad ă foarte scurt ă (pe timpul duratei unui zbor aerian între dou ă puncte geografice etc.),
cu plata integral ă a primei la încheierea contractului.
• Este un contract de adeziune , adică deși este redactat și imprimat de asigur ător, la el
a aderat asiguratul.
• Este un contract de bun ă credință, adică presupune ca executarea acestuia s ă se facă
cu bună credință de către părți. Deoarece asigur ătorul accept ă preluarea unui risc, bazându-se pe
informațiile furnizate de solicitantul unei asigur ări sau determin ă cuantumul desp ăgubirii pe care
urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informa țiilor provenite de la acesta , fără putința de a le
verifica de fiecare dată, atunci când se constat ă că informațiile puse la dispozi ția asigurătorului nu
au fost corecte, reaua credin ță a asiguratului se sanc ționează de o manier ă foarte sever ă.
Legea constituie, al ături de contract, o alt ă formă juridică de realizare a asigur ării.
20Asigurarea ex contractu are la baz ă principiul voluntariatului, adic ă ea se încheie din
proprie ini țiativă, de către persoanele fizice și juridice interesate, îm potriva acelor fenomene
(evenimente) care le amenin ță bunurile, via ța sau integritatea corporal ă, în scop de indemnizare sau
de fructificare(capitalizare).
Asigurarea ex lege are la baz ă principiul obligativit ății, adică persoanele fizice și juridice,
deținătoare de bunuri care fac obiectul asigur ării obligatorii (de ex. locuin țele și alte construc ții
gospodărești proprietate privat ă), sunt obligate s ă le asigure împotriva riscurilor prev ăzute de lege,
iar asigur ătorii care au primit autoriza ție legală de a practica o asemenea asigurare sunt obliga ți să o
realizeze în condi țiile prevăzute de autoritatea public ă competent ă și să elibereze un înscris probator
al asigurării.
3.2. Asigurarea sub aspect economic
Acoperirea pagubelor provocate de diverse feno mene sau evenimente se poate realiza
pe seama a trei categorii de fonduri b ănești: fonduri de rezerv ă constituite în mod individual,
fonduri de rezerv ă și/sau de asigurare consti tuite în mod centralizat și fonduri de asigurare
propriu – zis ă constituite la dispozi ția unor societ ăți comerciale sau a unor organiza ții mutuale de
asigurare prin pl ăți(prime sau cotiza ții) descentralizate. Dintre acestea numai fondul ce se
constituie la dispozi ția unei organiza ții specializate, prin metode adecvate, port ă denumirea de
fond de asigurare .
Trăsăturile caracteristice ale asigur ării:
1. Constituirea unui fond de asigurare .
Fondul de asigurare:
– îmbracă în mod necesar form ă bănească;
– se formeaz ă în mod descentralizat pe seama sumelor de bani (prime de asigurare sau
cotizații) pe care la achit ă persoanele fizice și juridice interesate;
– se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocat e de fenomene(evenimente)
viitoare și nesigure.
2. Fondul de asigurare se utilizeaz ă în mod centralizat pentru:
– acoperirea pagubelor provocate de fenomene le(evenimentele) asigurate la asigur ările
de bunuri și la cele de r ăspundere civil ă, respectiv plata sumelor asigurate la asigur ările de
persoane;
– finanțarea unor ac țiuni legate de prev enirea pagubelor;
– constituirea unor fonduri de rezerv ă la dispozi ție societății comerciale sau a
organizației mutuale de asigurare.
3. Existența unei comunități de risc (pericole) .
Comunitatea se formeaz ă în mod spontan, prin simpla pa rticipare a persoanelor fizice și
juridice amenin țate de acelea și pericole, la constituirea fondul ui de asigurare la dispozi ția unei
organizații specializate (societate comercial ă de asigurare sau organiza ție de asigurare mutual ă).
Paguba provocat ă de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunit ății de risc dup ă
principiul mutualit ății, adică la constituirea fondului de asigurare particip ă toți asigurații, dar acesta
se repartizeaz ă numai acelor asigura ți care au suferit prejudicii de pe urma riscului asigurat.
4. În procesul form ării și utilizării fondului de asigur are se nasc anumite relații economice
între participan ții la asigurare . Astfel, în prima etap ă, fluxuri b ănești sub forma primelor de
21asigurare , pornesc de la persoanele fizice și juridice asigurate(care alc ătuiesc comunitatea de risc)
către organiza ția de asigurare. În etapa urm ătoare, fluxuri b ănești sub forma indemniza țiilor de
asigurare(desp ăgubiri sau sume asigurate), por nesc de la fondul de asig urare, constituit la dispozi ția
organizației de asigurare, c ătre persoanele fizice și juridice afectate de producerea
fenomenului(evenimentului) asigurat.
Noțiunea de asigurare se folose ște nu numai în leg ătură cu activitatea societ ăților
comerciale de asigur ări și a organiza țiilor de asigur ări mutuale, dar și cu asigur ările sociale.
3.3. Alte abord ări economice și financiare ale asigur ării
Asigurarea sub aspect financiar
Majoritatea speciali știlor susțin modul tradi țional de abordare a asigur ării, potrivit c ăruia
asigurarea constituie un mijloc de a repartiza asupra unui mare num ăr de persoane fizice și juridice,
paguba provocat ă de un fenomen sau complex de fenomene unui num ăr redus dintre acestea.
Însă, alți specialiști susțin și alte aspecte ale problematicii asigur ării, iar unul dintre aceste
aspecte îl reprezint ă „tratarea asigur ărilor ca o ramur ă prestatoare de servicii, un intermediar
financiar și un activ financiar într-o economie de plin ă incertitudini.”1
Asigurare ca ramur ă prestatoare de servicii
Asigurarea apare ca mijloc de a pune la ad ăpost persoanele asigurate, de pericolele care le
amenință, de a le oferi „securitate” în cazurile convenite. Deoarece aceast ă „securitate” este un bun
necorporal, asigurarea poate fi considerat ă ca o ramur ă a economiei prestatoar e de servicii unei
categorii distincte de beneficiari: asigura ții.
Societatea care încheie asigur ări de viață nu este numai prestatoare de servicii în favoarea
asiguraților, dar și un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care pl ătesc nevoie
prime eșalonat, și persoane juridice și fizice care au de resurs e financiare suplimentare.
Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc, în special societ ățile de asigur ări de viață,
chiar dac ă și societățile de asigur ări de bunuri și de răspundere civil ă dispun de anumite resurse
financiare temporar lib ere, pe care le ofer ă spre plasare pe pia ță.
Societățile de asigur ări apar pe pia ța financiar ă cu o ofert ă de capital de împrumut orientat ă
către diverși solicitan ți de resurse financiare . Astfel, oferta societ ăților de asigurare se adreseaz ă:
băncilor comerciale, interesate s ă primeasc ă depuneri pe diferite te rmene pentru majorarea
resurselor lor de creditare; societ ățile de produc ție, preocupate s ă-și modernizeze capit alul activ;
autoritățile publice centrale și locale, aflate în c ăutare de resurse de împrumut pentru acoperirea
deficitelor bugetare sau pentru finan țarea unor investi ții importante din fonduri extrabugetare;
deținătorilor de terenuri și imobile destinate vânz ării etc..
În concluzie, se poate afirma c ă într-o economie plin ă de incertitudini, asigurarea
favorizeaz ă dezvoltarea economiilor popula ției către piața financiar ă .
Indiferent de cât de mult a evoluat umanitate a, un lucru este foarte clar: oamenii nu pot
controla tot ceea ce se întâmpl ă în jurul lor, exemplul cel ma i bun fiind poate natura. Mass-media
prezintă foarte des catastrofele naturale care lovesc diverse regiuni, și, din păcate nici România nu
face excep ție (un exemplu real ar fi inunda țiile devastatoare care au afectat țara în 2005).
1 Iulian Văcărel, Florian Bercea – Asigurări și reasigur ări, Ediția a -II- a, Bucure ști 1998, Editura Expert, pag. 38
22Dar natura nu este singura care ne afecteaz ă și ne provoac ă pagube. Accidente se întâmpl ă
la tot pasul, iar jaful, furturile, tâlh ăriile, toate țin de natura uman ă.
Riscurile acestea vor exista întotdeauna. Dar mai sunt și altele, în leg ătură cu sănătatea, cu
activitatea profesional ă, și, în cazul firmelor, riscuri privind m ărfurile sau activele companiei
Acestea sunt motivele pentru care au ap ărut serviciile sau, mai bine zis, produsele de
asigurare ; ele sunt oferite de companii speciali zate care preiau diferite riscuri în schimbul unei
sume de bani. Astfel, plata unei sume îl pune pe asigurat la ad ăpost de problemele cauzate de
accidente, fie ele auto sau de alt ă natură, îi poate salva firma de la probleme financiare care ar putea
duce la faliment s.a.
Un argument al utilit ății asigurărilor este oferit de prezen ța acestora la o scar ă foarte mare
în Occident, unde exist ă o adevărată cultură. Marea majoritate a oamenilor au, în țările vestice, tot
felul de asigur ări, nu doar cea de r ăspundere civila auto, ci și de viață, de sănătate, de protejare a
bunurilor. Acest lucru este posib il deoarece în Occident sim țul propriet ății este foarte dezvoltat, și
toți vor să își pună proprietățile la adăpost de diferite riscuri, dar și pentru c ă occidentalii sunt foarte
interesați de viitorul lor și al celor din jurul lor. De aceea asigur ările sunt un instrument foarte bun
pentru crearea unui viitor lipsit de griji și sigur.
Întrebări de control:
1. Care este defini ția dată contractului de asigurare?
2. Enumerați trăsăturile caracteristice ale cont ractului de asigurare.
3. Ce principii stau la baza asigur ării ex contractu și a asigurării ex lege ?
4. Care sunt tr ăsăturile caracteristice ale asigur ării?
5. Descrieți fondul de asigurare.
6. Cum se formeaz ă comunitatea de risc?
7. Care sunt etapele specifice rela țiilor economice în tre participan ții la asigurare?
23CAPITOLUL IV
ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGUR ĂRII
Rezumat:
În vederea cunoa șterii modului și a condițiilor în care se înf ăptuiește asigurarea am realizat,
mai întâi, o prezentare a elementelor (no țiunilor) care intervin în activit atea curent ă din acest domeniu.
Astfel, au fost definite unele no țiuni precum: asigur ător, asigurat, contractantul și beneficiarul
asigurării, risc asigur at, suma asigurat ă, durata asigur ării, ș.a.
Cuvinte cheie: asigurător, asigurat, contractant, be neficiar, evaluare, risc, daun ă, …
Asigurătorul este persoana juridic ă(societatea de asigur ări), care în schimbul primei de
asigurare încasate de la asigura ți, își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate de anumite calamit ăți naturale sau a ccidente, de a pl ăti suma asigurat ă la producerea unui
anumit eveniment în via ța persoanelor asigurate sau de a pl ăti o despăgubire pentru prejudiciul de
care asiguratul r ăspunde – în baza legii – fa ță de terțe persoane.
Asiguratul este:
– persoana juridic ă care, în schimbul primei de asigurare pl ătite asigur ătorului, își
asigură bunurile împotriva anumitor calamit ăți naturale sau accidente;
– persoana fizic ă ce se asigur ă împotriva unor evenimente ce pot ap ărea în viața sa;
– persoana fizic ă sau juridic ă care se asigur ă pentru prejudiciul pe care îl poate produce
unor terțe persoane.
Contractantul asigur ării este persoana fizic ă sau juridic ă care poate încheia o asigurare,
fără însă ca aceasta s ă obțină calitatea de asigurat. De ex. un agent economic poate încheia o
asigurare de accidente pentru salaria ții săi, care sunt transporta ți la și de la locul de munc ă cu
autovehicule apar ținând acestuia. În acest ca z, calitatea de asigura ți o au salaria ții pentru care a fost
încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigur ării.
Calitatea de contractant de asigurare trebuie precizat ă prin condi țiile de asigurare și poate
surveni la toate categoriile de asigur ări.
Beneficiarul asigur ării reprezint ă persoana care are dreptul s ă încaseze desp ăgubirea sau
suma asigurat ă fără ca aceasta s ă fie parte la contractul de asigurare. Ter ța persoan ă care devine
beneficiarul asigur ării:
– poate fi indicat ă în mod expres de c ătre asigurat, în contractul (poli ța) de asigurare;
– poate fi desemnat ă în cursul execut ării contractului de as igurare prin declara ție scrisă,
comunicat ă de asigurat societ ății de asigurare, ori prin testament;
– poate fi desemnat și prin condi țiile de asigurare (ex. so țul, moștenitorii legali etc.).
Între noțiunile de contractant și beneficiar nu exist ă în toate cazurile o delimitare rigid ă.
Contractantul asigur ării poate fi în acela și timp și beneficiarul acesteia. De ex. în asigurarea mixt ă
de viață, dacă asiguratul supravie țuiește până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, atunci el este și beneficiar al asigur ării. În caz de deces al asiguratului
înainte de expirarea valabilit ății asigurării, beneficiar al asigur ării devine o ter ță persoană.
24Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul la producerea c ăruia societatea de
asigurări este obligat ă prin lege sau contract s ă achite asiguratului sau beneficiarului asigur ării
despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurat ă în cazul persoanelor.
Noțiunea de risc asi gurat are, de regul ă, mai multe sensuri, și anume:
– probabilitate a producerii fenomenul ui(evenimentului) împotriva c ăruia se încheie
asigurarea;
– posibilitate de distrugere(par țială sau total ă) a bunurilor de unele fenomene
imprevizibile;
– mărime(dimensiune) a r ăspunderii asumate de asigur ător prin încheierea unei
anumite asigur ări.
Pentru ca un eveniment generator de pagube s ă poată constitui un risc as igurat el trebuie s ă
îndeplineasc ă cumulativ urm ătoarele condiții:
– producerea fenomenului(evenimentului) pe ntru care se încheie asigurarea s ă fie
posibilă;
– fenomenul(evenimentul) trebuie s ă aibă în toate cazurile un caracter întâmpl ător;
– acțiunea fenomenului(evenime ntului) este necesar s ă poată fi înregistrat ă în eviden ța
statistică.
Evaluarea în vederea asigur ării reprezint ă operațiunea prin care se stabile ște valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lo r în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în
asigurare este necesar s ă fie stabilit ă în deplin ă concordan ță cu valoarea real ă a acestora.
Suma asigurat ă este partea din valoarea de asigurare pentru care asigur ătorul își asumă
răspunderea în cazul producerii feno menului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea.
Suma asigurat ă reprezint ă în toate cazurile limita maxim ă a răspunderii asigur ătorului și constituie
unul din elementele care stau la baza calcul ării primei de asigurare. Suma asigurat ă nu poate fi în
nici un caz mai mare decât valoarea bunului asigur at, deoarece asigurarea este astfel conceput ă
încât să nu permit ă sub nici o form ă acordarea unor desp ăgubiri mai mari decât pierderile efectiv
suportate de asigura ți.
Norma de asigurare reprezint ă suma asigurat ă, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect
asigurat, ea fiind întâlnit ă numai în cazul asigur ărilor de bunuri obligatorii (de ex. la cl ădirile
aparținând popula ției, norma de asigurare era stabilit ă pe metru p ătrat de suprafa ță construit ă, iar
cuantumul ei era diferen țiat atât în func ție de mediul rural sau urban în care era situat ă clădirea, cât
și în funcție de felul și destinația clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influen țează
nivelul valorii cl ădirii respective).
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilit ă pe care asiguratul o pl ătește
asigurătorului, pentru ca acesta s ă-și poată constitui fondul de as igurare necesar achit ării
despăgubirii de asigurare sau a sume i asigurate la producerea riscul ui asigurat. Din primele de
asigurare încasate, asigur ătorul își constituie, pe lâng ă fondul necesar achit ării despăgubirilor sau a
sumelor asigurate, și alte fonduri prev ăzute prin dispozi țiile legale și își acoperă cheltuielile privind
constituirea și administrarea fondului de asigurare.
Durata asigur ării reprezint ă perioada de timp în care r ămân valabile raporturile de
asigurare între asigurat și asigurător, așa cum au fost ele stabilite pr in contractul de asigurare.
Durata de asigurare difer ă de la un tip de asigurare la altul.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie b ănească, intervenit ă la un bun
asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva c ăruia s-a încheiat asigurarea.
25Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigur ătorul o datoreaz ă asiguratului
în vederea compens ării pagubei produse de riscul asigurat. Desp ăgubirea de asigurare poate fi – în
limita sumei asigurate – egal ă sau mai mic ă decât paguba, în func ție de principiul de r ăspundere al
asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.
Întrebări de control:
1. Definiți asigurătorul.
2. Cum este definit asiguratul?
3. Cine este contractantul asigur ării?
4. Cine poate fi beneficiarul asigur ării?
5. Care sunt sensurile no țiuni de risc asigurat?
6. Descrieți prima de asigurare și durata asigur ării.
7. Cum poate fi definit ă despăgubirea de asigurare?
26CAPITOLUL V.
FUNCȚIILE ASIGUR ĂRII ȘI ALE REASIGUR ĂRII
Rezumat:
În acest capitol sunt prezentate, pe de o parte, func țiile asigur ării și impactul aces tora asupra
întregii economii , iar pe de alt ă parte, func țiile reasigur ării, funcții care reies di n scopul reasigur ării, și
anume acela de a sati sface nevoile asigur ătorului direct.
Cuvinte cheie: pierdere, economisir e, cost, protec ție socială, comerț invizibil.
5.1. Func țiile asigur ării
Dat fiind c ă gradul de maturitate și experien ță al țărilor lumii în privin ța asigurărilor este
foarte diferit, func țiile asigur ării au cunoscut de-a lungul vremii o evolu ție aparte. Acest lucru
determină chiar ca ele s ă aibă o oarecare limitare temporal ă și geografic ă. Desigur c ă acolo unde
sectorul asigur ărilor este mai dezvoltat și mai sofisticat, asigur ările au un rol și funcții mai
reprezentative și mai ample, în timp ce în țările în care asigur ările se afl ă în proces de formare,
consolidare sau maturizare func țiile lor sunt limitate. Totu și, deosebirile în aprecierea func țiilor
asigurărilor în cele dou ă categorii de țări se refer ă mai puțin la aspectele microeconomice și mai
mult la impactul lor as upra întregii economii.
1. Compensarea financiar ă a pierderilor cauzate de producere a unui anumit risc
(riscuri) este prima și cea mai important ă funcție a asigur ărilor. Realizarea ei este
posibilă datorită existenței fondului de asigur are creat din contribu țiile, respectiv primele de
asigurare pl ătite de asigura ți. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor
avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asigura ții răspund conform legii și la
acordarea unor sume în cazul producer ii unor evenimente privind via ța și integritatea
persoanelor;
2. Prevenirea pagubelor este o func ție important ă a asigurărilor care se poate realiza
prin finan țarea unor activit ăți de prevenire a producerii riscurilor și chiar a uno r programe
educaționale pentru asigura ți; totodată, este posibil ă practicarea fran șizei, respectiv sc ăderea
din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezint ă participarea asiguratului la
acoperirea unei p ărți din pagub ă. Scopul acesteia este dubl u: în primul rând, îl oblig ă pe
asigurat s ă adopte o conduit ă preventiv ă, să aibă grijă și să întrețină bunul asigurat; în al
doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot dep ăși
nivelul desp ăgubirii și nu se justific ă;
3. Funcția financiar ă este determinat ă, pe de o parte, de faptul c ă nu toate poli țele
de asigurare au ca rezult at producerea riscului și, pe de alt ă parte, de decalajul temporal între
momentul încas ării primelor și momentul pl ății despăgubirilor. Ea const ă în aceea c ă
societățile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind
disponibilit ățile existente.
27
4. Economisirea reprezintă o funcție a asigur ărilor, în special a celor de via ță. Pentru
asigurați, prin poli țele de asigurare de via ță există posibilitatea ca, al ături de protec ție, să
beneficieze la expirarea contractul ui de asigurare de suma asigurat ă și, în plus, de
participarea la profitul ob ținut din sumele investite.
5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protec ția socială. Astfel,
societățile de asigurare degreveaz ă și sprijină statul în domenii de asisten ță socială și
medicală, pensii, compens ări pentru accidente de munc ă și altele.
6. Promovarea comer țului invizibil, acolo unde legisla țiile naționale permit
vânzarea de asigur ări unor clien ți din alte țări sau cump ărarea de la asigur ători străini.
5.2. Func țiile reasigur ării
Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevo i ale asigur ătorului direct, îndeplinind astfel
o serie de funcții, și anume:
1. Protejeaz ă asigurătorii direc ți de pierderile determ inate de producerea
riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibil ă creșterea capacit ății
asigurătorului de a primi mai multe risc uri decât ar fi altfel capabil s ă accepte. A șadar, el își poate
reduce obliga ția față de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reas iguratorului (prin
ceea ce se nume ște "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului").
O daună de propor ții mari care ar putea duce la insolvabilitatea co mpaniei de asigur ări este
distribuită asupra unui num ăr mai mare de reasiguratori, în func ție de propor ția în care fiecare dintre ei
s-a angajat ini țial. De exemplu, unele țări sunt, în mod partic ular, expuse riscurilor naturale (cutremure,
inundații, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube întregii economii na ționale și
populației. Prin reasigurare ap are posibilitatea ca asigur ătorii interni s ă-și transfere o parte din
pierderi asupra reasiguratorilor interna ționali. Reasigurarea înzestreaz ă astfel pe asigur ătorii direc ți cu
capacitatea complementar ă de a accepta riscuri mai mari, ace știa putând re ține pe contul lor numai
partea de risc pe care o pot suporta f ără a le afecta substan țial situația financiar ă.
2. Ajută asigurătorul să obțină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin
dispersarea pierderilor mai mari pe o perioad ă mai îndelungat ă (de obicei, câ țiva ani) prin
contractele de protec ție contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages);
3. Se realizeaz ă o dispersare mare a riscurilor și prin practica reciprocit ății, prin care
asigurătorii primari î și plasează contractul de re asigurare pe o baz ă reciprocă, unul altuia, în a șa
fel încât compania cedent ă va oferi o parte dintr-un contract al s ău unui reasigurator capabil s ă-i
ofere altul în schimb. în acest fel, fiecare reasigurator î și mărește numărul de riscuri pe care le asigur ă;
4. Crește flexibilitatea asigur ătorului privind dimensiunile și tipurile de riscuri, precum și
volumul activit ății pe care acesta le poate subscrie;
5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctua țiilor referitoare la daune de
la un an la altul;
6. Crește capacitatea de subscriere a asigur ătorului a noi riscuri sau a mai multor
riscuri, independent de propriile sale posibilit ăți; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în
cazul riscurilor de catastrof ă;
287. Sprijină finanțarea opera țiunilor de asigur ări pentru compania cedent ă, făcând
posibil în acela și timp ca aceasta s ă-și poată crește volumul activit ății mai rapid decât ar putea f ără o
creștere corespunz ătoare a capitalului de baz ă;
8. Permite societ ății cedente s ă se retrag ă dintr-o categorie de afaceri sau o zon ă
geografic ă pentru o anumit ă perioadă de timp prin cedarea integral ă a riscului (riscurilor) în
reasigurare; .
9. Permite companiei cedente s ă intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nou ă
zonă geografic ă prin înfiin țarea unei reprezentan țe și dezvoltarea unui anumit volum al
afacerilor sau prin negocierea și preluarea unor contracte de reasigurare de la compan iile ce
acționează deja în acea categorie sau zon ă;
10. Reasiguratorul poate oferi asistență și servicii tehnice pentru riscurile mari,
complexe sau speciale prin oferirea de informa ții, cercetări etc.
11. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a ob ține o gam ă largă de servicii
de la marile companii de reasigur ări și de la unii brokeri de reasigur ări care au o
experiență mondial ă în domeniul asigur ărilor și reasigur ărilor. Ele pot, de asemenea,
beneficia și de consultan ță în administrarea afacerilor, în stab ilirea daunelor, în procedurile de
plată și, evident, în domeniul preg ătirii personalului pentru acest gen de activit ăți.
Multitudinea și caracterul penetrant ale func țiilor reasigur ării descrise mai sus atest ă rolul
extraordinar de important al acesteia în cre șterea încrederii în afaceri a agen ților economici, în
reducerea num ărului și amplorii falimentelor, în sporirea stabilit ății proceselor economice, în
general în asigurarea unu i plus de fluiditate și dinamism în derularea rela țiilor economice
internaționale.
Întrebări de control:
1. Enumerați funcțiile asigur ării.
2. Cum se poate realiza compensarea financiar ă a pierderilor cauzat e de producerea unui
anumit risc?
3. Ce presupune func ția asigurărilor de prevenire a pagubelor?
4. Care sunt factorii care determin ă funcția financiar ă a asigurărilor și în ce const ă acesta?
5. Definiți economisirea, ca func ție a asigur ărilor.
6. Care sunt func țiile reasigur ării?
7. În ce const ă rolul reasigur ărilor?
29CAPITOLUL VI.
RISC ȘI ȘANSĂ
Rezumat:
Capitolul șase al cursului face referiri la elementul specific al asigur ării, și nume riscul,
precum și identificarea, cuantificarea și reacția la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale
potențiale. Riscul asigurat este acel fenomen produs care prin ef ectele sale îl oblig ă pe asigur ător să
plătească asiguratului desp ăgubirea sau suma asigurat ă.
Cuvinte cheie: risc, șansă, managementul riscului, schimb ări tehnologice, pierderi
economice
6.1. Aspecte introductive
Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigur ări. Riscul este obiectul oric ărui contract de
asigurare și reprezint ă elementul specific al asigur ării.
Definirea riscului este înc ă o problem ă larg dezb ătută în literatura de specialitate.
întâlnim, astfel, multe defini ții ca: "obiect al asigur ării, fie o persoan ă sau un lucru", " șansa unei
pierderi", "nesiguran ța privind rezultatul unei activit ăți". Riscul este un perico l, o primejdie la care
sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și pentru care societ ățile de asigur ări pot oferi protec ție.
Alte lucr ări consider ă că riscul reprezint ă "variația rezultatului care ar putea s ă apară
într-o anumit ă perioadă de timp într-o situa ție dată". Dacă nu este posibil decât un rezultat,
variația și deci riscul este considerat zero. Dac ă sunt posibile mai multe rezultate, atunci riscul
este diferit de zero. Cu cât sunt posibile mai multe variante privind rezultatul , cu atât riscul este
mai mare.
Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții. Evenimentele
incerte pot aduce cu ele pierderi sau câ știguri. Ele pot fi risc sau șansă, ambele referindu-se la
evenimente viitoare și incerte.
Riscul în asigur ări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare
nedorită. Din punct de vedere al asigur ării, nu se pot asigura decâ t acele evenimente prin a c ăror
producere poate apare o pierdere.
Șansa presupune o abordare optimist ă, sperându-se preponderent ob ținerea unui câ știg.
Pentru a fi asigurabile , riscurile trebuie s ă îndeplineasc ă o serie de criterii de
asigurabilitate, și anume:
> Să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic și să se poată produce cu o
probabilitate cuprins ă între (0,1);
> Să nu poată fi evitate;
> Să nu poată fi conștientizate;
> Să fie suportabile ca mărime și ca frecven ță, adică să poată fi suportate din punct de
vedere financiar de c ătre asigurător;
> Să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea financiar ă rezultată
din producerea lor;
30> Să fie contractuale, adică să reprezinte protec ția prevăzută în contractul de asigurare;
> Să fie compatibile cu reglement ările legale în vigoare, cu morala și cu
profitabilitatea asigur ătorului.
Efectele producerii ri scurilor pot fi în num ăr mare și, alături de pierderile economice, pot
să se manifeste efecte de alt ă natură: sociale, politice, psihologice, fizice și juridice. Desigur, o
analiză completă a acestora este foarte dificil de f ăcut, începând chiar cu cuantificarea lor în toate
aceste planuri. Din punc t de vedere al asigur ării, interesul se opre ște asupra celor economice.
6.2. Clasificarea riscurilor
Nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi protejate de societ ățile de asigurare.
Pentru a fi asigurabil, orice risc trebuie s ă îndeplineasc ă unele condi ții, printre care: producerea sa s ă
ducă la pierderi financiare; probabilitatea producerii lui s ă fie cuprins ă între 0 și 1, așadar să fie
posibil, dar nu inevitabil și nici cert; s ă se produc ă în viitor, s ă fie întâmpl ător atât în ceea ce
privește momentul viitor în care se va produce, cât și în privin ța evenimentului (uragan, grindin ă,
cutremur etc); în fine, ap are logic ca producerea lui s ă nu depind ă de voința asiguratului sau
asigurătorului, deci s ă nu fie favorizat ă de un act inten ționat al oric ăruia dintre ace știa (furt,
accident etc), s ă se produc ă drept urmare a "hazardului".
Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vie țile omene ști, propriet ățile de orice fel și
activitățile desfășurate oblig ă la o sistematizare a lor. Mai impor tant este acest lucru, din punctul
de vedere al asigur ătorilor, pentru a determina asigurabilitatea și prețul protecției în func ție de
natura și posibilele daune ce pot fi provocate. Exist ă, astfel, mai multe criterii de clasificare, cele
mai importante fiind prezen tate în cele ce urmeaz ă.
a. după asigurabilitate: – riscuri pure
– riscuri speculative
Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoac ă numai pierderi, și niciodat ă
câștig. Sunt riscurile asigurabile pentru care, în cele mai multe cazuri, asigur ătorii ofer ă
protecție. Cele mai tipice riscuri pure sunt incendi u, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtun ă,
furt.
De exemplu, în cazul unei furt uni pe mare, nava naufragiaz ă, deci apare o pierdere; dac ă
nu se scufund ă, atunci nu apare nici o pierdere, dar armatorul nici nu câ știgă, ci își menține
proprietatea și, implicit, situa ția financiar ă.
Riscurile speculative sunt numite și riscuri antreprenoriale deoarece, prin producerea lor
se poate înregistra o pierdere sau ob ține un câ știg. Ele au un element de atractivitate. în acesta
categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt
asigurabile. în cazul acestor risc uri, de multe ori, chiar dac ă individul pierde, societatea poate s ă
câștige. Un întreprinz ător decide s ă-și extindă fabrica, dar aceast ă decizie comport ă un risc, întrucât
nu se știe dacă va câștiga sau va pierde. Asem ănările dintre cele dou ă categorii de riscuri constau în
faptul că sunt repetabile în condi ții esențial similare.
b. după implicațiile și natura riscurilor: – riscuri fundamentale
– riscuri particulare
31Riscurile f undamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afecteaz ă o
mare parte a societ ății sau a lumii și nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental
presupune elementu l de catastrof ă. De exemplu: r ăzboiul, foametea, cutr emurul, poluarea etc.
Atunci când riscurile fundamentale au un poten țial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind
neasigurabile din punct de vedere al asigur ătorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în
spațiu și, de cele mai multe ori, în timp, se consider ă că ele sunt probleme ale societ ății întregi care
trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel interna țional. Este esen țial de men ționat că
asigurătorii sunt constitui ți pentru a ob ține profituri pe termen lung și de aceea nu pot fi obliga ți să
accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot s ă genereze
câștiguri.
Riscurile particulare sunt riscurile ale c ăror consecin țe sunt relativ limitate sub
aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o
pierdere pentru un num ăr relativ mai mic de persoane.
Reacția la risc depinde de modul în care fiecare persoan ă percepe, se comport ă și
răspunde într-o situa ție de nesiguran ță. Unul dintre factorii care afecteaz ă această reacție este
siguranța sau nesiguran ța persoanei respective. Reac ția la risc a fost studiat ă de mulți cercetători,
investigându-se caracteristicile demografice, personalitatea, condi țiile mediului. Rezultatele acestor
cercetări au dus la în țelegerea comportamentului individual în cazul producerii unui anumit
eveniment. Se consider ă că în situa țiile date, comportamentul este foarte complex și este
determinat de factori diver și care se modific ă în timp. Reac țiile sunt foarte diferite în func ție de
natura riscului: riscuri financia re, sociale sau naturale. Totodat ă s-a constatat c ă femeile sunt mai
agresive decât b ărbații; diferen țe de comportament au fost constatate și după alte criterii: persoanele
mai tinere, mai educate și mai inteligente accept ă mai ușor consecin țele producerii unui risc.
c. Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de dou ă tipuri:
1. riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor genereaz ă
numai pierdere sau men ținerea status-ului;
2. riscuri dinamice, identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri
sau pierderi, fiind deci neasigurabile.
d. Ca abordare specific ă, având impact asupra asigurabilit ății, riscurile se pot clasifica în
două mari categorii:
1. riscuri asigurabile, adică acelea pe care asigur ătorii le preiau și pentru care ofer ă
protecție asigura ților.
Ele se subdivid în:
a. riscuri generale, cum ar fi: incendiu, ex plozie, naufragiu, e șuare, răsturnare a
navei sau a ambarca țiunii, coliziune, r ăsturnare sau deraiere a mijlocului de transport terestru,
prăbușire a aeronavei, desc ărcare a m ărfii într-un port de refugiu, cutremur de p ământ, erup ție
vulcanică, sacrificiul în avaria comun ă etc. De regul ă, aceste riscuri su nt incluse în a șa-
numitele condi ții generale de asigurare;
b. riscuri speciale: ce se pot produce ca urmare a ac țiunii oamenilor (r ăzboi, grev ă,
închidere de fabrici, revolu ție, revoltă, răscoală, insurecție, stare de r ăzboi declarat sau nedeclarat
etc.) sau cele ce țin de natura m ărfii (ruginire, codire, zgâriere, spargere, alterare, muceg ăire
etc). Aceste riscuri se asigur ă separat, la solicitarea expres ă a asigura ților, contra unei prime
32de asigurare suplimentar ă, de regul ă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt deci incluse în
condițiile generale prezentate mai sus.
2. riscuri neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigur ătorii nu le accept ă;
aici sunt incluse acele evenimente a c ăror producere este cert ă sau se apropie de certitudine, sau
cele care sunt cauzate de c ătre asigurat, cunoscute de c ătre acesta și ascunse asigur ătorului, cum ar
fi: viciile ascunse ale bunului asigurat, ambalarea necorespunz ătoare a m ărfii asigurate,
consecințele energiei atomice, faptele s ăvârșite cu inten ție, starea de nenaviga bilitate a navei sau
de funcționare defectuoas ă a mijlocului de transport, compor tarea necorespunz ătoare voit ă a
asiguratului, evaporarea lic hidelor, moartea natural ă a animalelor vii, uzura normal ă a bunului
asigurat, utilizarea oric ărei arme de r ăzboi care folose ște fisiunea sau fuziunea nuclear ă, pagubele
indirecte (pagube survenite ca urma re a întârzierii transportului, cheltuieli pentru plata salariilor și
întreținerea personalului navigant în timpul sta ționării mijlocului de transport pentru repara ții etc),
vătămarea corporal ă sau decesul persoa nelor care lucreaz ă pentru asigurat etc.
Riscurile sunt grupate și sunt oferite de cele mai multe ori în "pachet" sub forma
"condițiilor de asigurare" care poart ă diferite denumiri, în func ție de natura bunur ilor asigurate și de
riscurile incluse în asigurare.
Este foarte important de men ționat faptul c ă fiecare societate de asigur ări are libertatea de
a-și grupa riscurile dup ă cum consider ă că este optim pentru asigura ți și pentru ea îns ăși. Totodat ă,
includerea unui anumit risc într-una din categoriile men ționate (general, special, exclus) nu are
neapărat un caracter permanent. în func ție de criteriile de asigurabilitate men ționate, de
dimensiunea posibil ă a daunei și de politica de subscriere a asigur ătorului, este posibil ă trecerea
acestuia dintr-o categorie în alta.
De exemplu, pe pia ța asigurărilor din Marea Britanie, riscul de terorism a fost considerat
un risc special, deci asigurabil, pân ă în anul 1993, când a fost exclus din asigurare datorit ă
frecvenței acestor acte din acea perioad ă. S-a considerat c ă nu mai este un risc pentru care se poate
oferi protec ție prin asigurare deoarece nu mai îndeplinea condi țiile de asigurabilitate, devenind,
în optica asigur ătorilor, un risc fundament al. Acest lucru însemna c ă evitarea terorismului și
protecția bunurilor și persoanelor expuse revenea guvernului britanic, și nu asigur ătorilor.
Oferta de asigur ări apare variat ă, diversă, dar în acela și timp cu o serie de tr ăsături
comune determinate de uzan țele interna ționale în materie.
Deși unele societ ăți de asigurare din România țin oarecum "secret" condi țiile de
asigurare pe care le practic ă, în cele mai multe țări cu experien ță în asigur ări acestea se public ă,
sunt la îndemâna oricui și pot fi folosite ca referin ță de alte societ ăți. Astfel, pe pia ța londonez ă,
una dintre cele mai mari și mai reprezentative pie țe de asigur ări din lume, sub egida Institutului
Asigurătorilor din Londra și a Lloyd's, se public ă anual "Condi țiile de asigurar e pentru marf ă și
navă". Ele servesc drept model și sursă de inspira ție pentru multe societ ăți de asigurare din lume,
dar și pentru societ ățile din România.
Acest lucru apare necesar deoarece pia ța londonez ă absoarbe o mare parte a reasigur ărilor
și, de aceea, uniformitatea condi țiilor apare fireasc ă.
6.3. Managementul riscului
"Managementul riscului este o lume a contrastelor. P oate fi nebulos sau precis.
Poate fi definit în sens restrân s, greu de definit sau poate fi ascuns în limba jul propriu al
33asigurărilor" Astfel define ște managementul riscului un c unoscut specialist în domeniu, Jim
Bannister, defini ție prin care nu poate decât s ă ofere o imagine asupra unui domeniu cuprinz ător și
extrem de interesant, cu vast ă aplicabilitate în asigur ări și reasigur ări.
Managementul riscului reprezint ă un răspuns logic la vulnerabilitatea și complexitatea
lumii moderne de ast ăzi. El ofer ă mijloacele necesare pentru în țelegerea și punctul de pornire
pentru definirea con ținutului, direc ționării și chiar administr ării riscurilor. Literatura de
specialitate consacr ă spații ample teoriei managementului riscului, astfel încât exist ă în prezent o
literatură relativ bogat ă în acest domeniu; ceea ce înc ă lipsește este maniera practic ă de
transformare a acesteia într-o func ție dinamic ă a managementului care va cre ște abilitatea
companiei de a exploata "avantajele" unor riscuri. Evolu ția conceptului și a aplicării lui rezid ă și în
faptul că, spre deosebire de trecut, când func ția de. management al ri scului consta numai în
prevenirea producerii evenimentelor cu un impact negativ asupra activit ății firmei, în prezent,
provocarea este menit ă să creeze un climat cultural în care nesiguran ța să fie astfel administrat ă
încât oportunit ățile să fie măsurate într-un mediu de pia ță incert. Astfel, riscul de a fi l ăsat în urm ă
de competi ție este poate cel mai serios și grav risc la care este supus ă orice afacere.
Managementul riscului const ă în identificarea, cuantificarea și reacția la expunerea
la riscuri pure, la pierderi accidentale poten țiale.
El mai poate fi definit și ca procesul de elaborare și adoptare a deciziilor necesare
pentru minimizarea efectelor adverse al e pierderilor accidentale într-o organiza ție.
Exemple privind pierderi accidentale administrate cu mai mult sau mai pu țin succes
sunt pierderile materiale, decesele, r ănirile și răspunderea fa ță de terți apărute ca rezultat al
incendiului de la MGM Grand Hotel, pr ăbușirea unui hotel zgârie-n ori – Hyatt Regency –
în Kansas City (SUA), pr ăbușirile unor avioane dup ă decolare sau ateriz are în diverse zone
din lume etc. Unul dintre cazurile foarte des ci tate în literatura de specialitate se refer ă la o
asigurare de tip "liability and workers' compensation" când dup ă un număr mare de ani s-a
constatat îmboln ăvirea muncitorilor care au lucrat în construc ții. Boala numit ă azbestoz ă –
formă de cancer pulmon ar – a fost cauzat ă de folosirea unor mate riale izolante pe baz ă de
azbest la care au fost expu și muncitorii în perioada respectiv ă. Reclama ția a fost înaintat ă
de către firma de construc ții firmei produc ătoare a acestor materiale care a trebuit s ă plătească
indemniza țiile cuvenite. Ele au fost suportate de c ătre asigur ătorul acesteia din urm ă care a
recuperat o parte din sume de la reasiguratorii s ăi. Reclama țiile au apărut după mai mult de
douăzeci de ani de la momentul construc ției, atunci când boala s-a declan șat. Și în prezent se
mai plătesc sume rezultate di n aceste contracte.
Este un domeniu relativ nou în asigur ări, dar de mare interes și mai ales utilitate practic ă.
Apărut în Statele Unite ale Americii, manage mentul riscului s-a extins rapid în toat ă lumea. El
constă în adoptarea tuturor m ăsurilor de prevenire a pagubelor și de limitare a ac estora în vederea
asigurării. Importan ța sa este foarte mare atât pentru asigurat, cât și pentru asigur ător:
asiguratul poate beneficia de prim e de asigurare reduse, iar asigur ătorul își ia toate m ăsurile
necesare pentru limitarea pierderi lor financiare care ar putea s ă apară.
Managementul riscului și asigurările din zilele noastre sunt esen țiale pentru în țelegerea
schimbărilor fundamentale care se petrec în economia modern ă și pentru dezvoltarea oportunit ăților
economice strategice în întreaga lume.
Cele cinci etape importante ale implement ării managementului riscului sunt urm ătoarele:
a) Identificarea riscului – este o etap ă foarte dificil ă, dar de care depind toate etapele
34ulterioare. Ea se face pe baza cunoa șterii situa ției reale, a cercet ărilor statistice, experien ței,
cunoștințelor, inspec ției de risc, interviurilor cu diferite persoane reprezentative, a aprecierilor
obiective și subiective ale asigur ătorului sau exper ților desemna ți de el.
b) Cuantificarea riscului – este necesar ă pentru determinarea impactului financiar
al riscului, pentru a face recomand ări "inteligente". Trebuie în țeles că impactul financiar este un
termen relativ, deoarece organiza țiile puternice sub aspect financiar pot absorbi mai u șor pierderile
decât firmele mai mici. Dimensionarea riscul ui se face prin dete rminarea probabilit ății de
producere a riscului, a impactului financiar asupra asiguratului, a abilit ății de a prevedea volumul
daunelor care vor ap ărea în timpul perioadei de asigurare.
c) Elaborarea de recomand ări – odată ce riscul a fost identificat și măsurat,
"managerii de risc" fac recomand ări conducerii conform analizelor anterioare. Ele au ca scop
selectarea celor mai bune tehnici de administ rare a riscului: evita rea riscului, reducerea
probabilit ății de a se produce sau reducerea magnitudinii dac ă apare, transferul riscului unei alte
părți (prin asigurare) și reținerea sau p ăstrarea riscului. Decizia privind oricare dintre aceste m ăsuri
trebuie s ă se bazeze pe situa ția financiar ă în momentul respectiv, politica general ă privind
managementul riscului și obiectivele specifice.
d) Implementarea deciziei – este o etap ă foarte important ă bazată pe rezultatele
anterioare. De exemplu, în cazul apel ării la asigurare, componentele procesului de implementare se
referă la găsirea celei mai bune acoperiri, ob ținerea unor rate de prim ă avantajoase, alegerea
asigurătorului.
e) Monitorizarea și interpretarea rezultatelor – sunt esen țiale, alături de evaluarea
efectelor deciziilor luate, pentru a vedea dac ă schimbarea condi țiilor determin ă și alegerea
unor solu ții diferite.
Implementarea acestor decizii necesit ă un manager de risc care s ă îndeplineasc ă
funcțiile obișnuite ale managementului. într-o form ă sintetică, orice manager al riscului î și poate
coordona activit ățile conform matric ii de mai jos:
Tabelul. 1.1. Matricea managementului riscului
Decizia/Management Planificare Organizare Coordonare Control
Identificarea și
analizarea expunerii la
risc
Examinarea riscurilor
alternative
Selectarea tehnicilor de
management al riscului
Implementarea
măsurilor și a
tehnicilor
Monitorizarea și
interpretarea
rezultatelor
Managementul riscului face posibil ca orice business s ă se confrunte, con știent și mai
ușor, cu riscurile obi șnuite, deoarece exist ă eliberarea fa ță de pierderile accidentale mari. Orice
35companie trebuie s ă privească managementul riscului nu ca pe o op țiune, ci ca pe o obliga ție
proprie, datorit ă permanentei expuneri la pierderi.
Managerul de risc (Risk manager), existent în unele firme co merciale sau industriale,
îndepline ște mai multe func ții. Evident, el se ocup ă numai de riscurile pure, și nu și de cele
speculative. Astfel, el trebuie s ă atragă atenția managementului companiei asupra riscurilor pure
care amenin ță organiza ția și să recomande m ăsuri pentru reducerea lor, pentru prevenirea
pierderilor, s ă recomande m ăsurile de limitare a pagubelor pe ntru orice posibil prejudiciu, s ă
calculeze valoarea posibilelor pagube și altele. O mare parte a responsabilit ăților sale const ă în
elaborarea programul de asigurare pentru firm ă.
În mod normal, acest aspect trebuie s ă fie în aten ția managementului oric ărei companii,
deoarece implic ă adoptarea sau neadoptarea unor decizii care pot avea urm ări importante.
Exemple de m ăsuri de management al riscului întâlnim la orice pas. Dotarea cl ădirilor cu
detectoare de fum, cu sting ătoare de incendiu, cu sisteme de alarm ă împotriva spargerilor,
conectarea sistemului de alarm ă la poliție, instalarea camerelor de luat vederi în magazinele cu
autoservire și în bănci, inscrip ționarea însemnelor hotelului pe to ate obiectele ce pot fi sustrase
(prosoape, scrumiere etc.) sunt doar câteva dintre ele.
Asigurarea este doar o metod ă de management al ri scului care, folosit ă corect, aduce
beneficii importante tuturor celor implica ți în acest proces. Evolu ția managementului riscului a
fost foarte rapid ă și a fost influen țată puternic de schimb ările tehnologice și sociale din ultimele
decenii.
Întrebări de control:
1. Ce reprezint ă riscurile în asigur ări?
2. Care sunt criteriile de asi gurabilitate pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă riscurile pentru a fi
asigurabile?
3. Care sunt cele mai importante crit erii de clasificare a riscurilor?
4. Definiți riscurile pure și cele speculative.
5. Descrieți reacția la risc și factorii care o influen țează.
6. Cum se clasific ă riscurile din punct de vedere al teoriei mana gementului riscului?
7. Descrieți conceptul de management al riscului.
8. Care sunt etapele implement ării managementului riscului?
36CAPITOLUL VII.
CLASIFICAREA ASIGUR ĂRILOR
Rezumat:
Asigurările pot fi cl asificate, pentru o mai bun ă înțelegere și urmărire a particularit ăților
acestora, în func ție de diferite criterii, dintre care men ționăm: tipul și natura riscuril or asigurate,
modul de realizare a rapo rturilor juridice de as igurare, domeniul asigur ării, riscul asigurat, teritoriul
pe care se acord ă acoperirea pr in asigurare și natura și tipul raporturilor ca re se stabilesc între
asigurat și asigurător.
Cuvinte cheie: asigurări generale, asigur ări de via ță, asigurare obligatorie, asigurare
facultativă, asigurări interne, asigur ări externe
Asigurările reprezint ă un domeniu vast care, dup ă cum s-a mai ar ătat, acoper ă toate
sferele activit ății umane. Dat fiind complexitatea domeniului este necesar ă atât o clarificare a
conceptelor, cât și o sistematizare a acestora pentru o abordare științifică și coerentă. Astfel, în
literatura de specialita te se întâlnesc tipuri și categorii variate de asigur ări, determinate prin
folosirea unor criterii diferite. Iat ă câteva dintre ele:
1. După tipul și natura riscurilor asigurate, distingem dou ă categorii principale și
anume:
# asigurări de viață;
# asigurări non-via ță (generale).
Această împărțire ține seama de tr ăsăturile riscurilor as igurate pentru cele dou ă grupe mari
de asigur ări. Deosebirile di ntre ele provin din natura rela ției contract uale, durata și tipul de risc.
Astfel, în cazul asigur ărilor de via ță riscul care se asigur ă este decesul. Dat fiind c ă acest
eveniment este cert (oricine moar e!!!), s-ar putea invoca faptul c ă decesul nu se poate încadra în
conceptul de risc. Totu și, el este un risc asigurabil deoare ce contractul de asigurare se încheie
pentru o anumit ă durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. De aceea,
elementul de incertitudine se refer ă la momentul producerii riscului și nu la riscul însu și. La
asigurările non-via ță, pe perioada contractual ă evenimentul asigurat se poate produce sau nu. Este
deci vorba de riscurile pure care au gradul de incertitudine pentru a putea fi asigurate.
O altă deosebire se refer ă la durata contractului. în timp ce asigurarea de via ță este un
contract pe o durat ă mare (de obicei, minim 5 ani), contractele de asigur ări non-via ță sunt
încheiate pe termen scurt (de regul ă pentru 1 an sau pentru un anumit eveniment care poate dura
chiar câteva ore, cum ar fi lansarea unei navete spa țiale).
De asemenea, administrarea contractului, tipur ile de rezerve care treb uie create, modul de
stabilire a primelor de asigurare și a rezervelor și, în general, întregul si stem de administrare sunt
foarte diferite. Aceast ă clasificare este frecvent întâlnit ă în legisla ția diferitelor țări, în legisla ția
Uniunii Europene, în special datorit ă motivelor ar ătate mai sus care determin ă și limite diferite de
capital pentru constituirea societ ăților de asigur ări pentru cele dou ă categorii.
Pe scurt, o prezentare comparativ ă care sintetizeaz ă deosebirile dintre cele dou ă categorii
este reflectat ă în tabelul de mai jos:
37
Asigurări de viață Asigurări non-via ță
• Se asigur ă riscul de deces ca acoperire
principală
• Decesul este eveniment sigur;
momentul producerii lui este
incert
• Scopul: protec ția financiar ă a familiei
sau dependen ților (pot fi combinate
cu posibilitatea economisirii sau
investiției)
• Evaluarea riscului (underwriting)
se face la vârsta de intrare în risc,
în principiu, indifere nt de modificarea
l u i p e p a rcursul rela ției
contractuale
• În contractul de asigurare de via ță
există obligatoriu trei p ărți implicate:
asiguratul, asigur ătorul și
beneficiarul; uneor i contractantul
asigurării este alt ă persoan ă decât
asiguratul
• Nu sunt contracte de indemniza ție
(despăgubire)
• Stabilirea sumei asigurate se de
termină în func ție de nevoia de
protecție și posibilit ățile financiare
ale asiguratului
• Nu exist ă conceptul de "supra-
asigurare"
• Beneficiarul poli ței este o ter ță
persoană în cazul decesului asiguratului • Se asigur ă alte riscuri, cu excep ția riscului
de deces în acope rirea principal ă
• Producerea riscului asi gurat, ca eveniment,
este incert ă, probabil ă, posibilă
• Scopul: compensarea pierderilor materiale
sau financiare generate de producerea
evenimentului asigurat, respectiv
menținerea situa ției patrimoniale și
financiare a asiguratului
• Evaluarea riscului se face în momentul
încheierii contractului în func ție de
întreaga perioad ă de expunere
• În contractul de asigurare exist ă de regulă
numai dou ă părți: asiguratul și
asigurătorul; uneori, apare și beneficiarul
care încaseaz ă contravaloarea desp ăgubirii
• Sunt contracte de indemniza ție
(despăgubire)
• Limita desp ăgubirii nu poate dep ăși
valoarea bunului în momentul producerii
riscului
• Există conceptul de "supraasigurare",
dar nu se accept ă
• Beneficiarul desp ăgubirii este, de
obicei, aceea și persoană cu asiguratul
38
2. După modul de realizare a raporturil or juridice de asigurare, se disting dou ă
categorii de asigur ări:
# asigurarea prin efectul legii (obligatorie);
# asigurarea contractual ă (facultativ ă).
Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, este stabilit ă prin reglement ările legale și
se realizeaz ă automat dac ă sunt îndeplinite condi țiile prevăzute de lege privind bunurile sau
persoanele care intr ă sub inciden ța acestora. Ea are la baz ă anumite interese care apar țin societății
în ansamblu s ău și nu necesit ă acordul de voin ță al persoanelor fizice sau juridice vizate. în cele mai
multe țări, ca și în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de r ăspundere civil ă
pentru pagube produse din accide nte de autovehicule. In alte țări întâlnim și alte tipuri de
asigurări obligatorii, cum ar fi asigur ări de răspundere profesional ă și altele.
Asigurarea contractual ă sau facultativ ă are la baz ă un contract de asigurare între
asigurat și asigurător, fiind o ex presie a voin ței părților. Este o form ă de asigurare mai flexibil ă
decât asigurarea prin efectul legii deoar ece se încheie ca urmare a nevoii de protec ție a asiguratului,
• Sunt contracte pe termen mediu sau
lung (de obicei mini mum 3-5 ani, pân ă
la 35-40 de ani sau chiar mai mult)
• Primele de asigurare se pl ătesc pe toat ă
durata contractului, generând periodic
încasări pentru asigur ător
• Portofoliul asigur ătorului are un caracter
relativ stabil pe o perioad ă îndelungat ă
• Se stabilesc rezerve matematice pentru
crearea fondului asigur ărilor de via ță
din care se pl ătesc sumele asigurate
• Expunerea la risc este în sc ădere pentru
asigurător de-a lungul contractului
datorită creării rezervelor matematice
• Reasigurarea se încheie pentru
suma expus ă riscului care scade în
fiecare an datorit ă creării rezervelor
matematice; suma expus ă riscului scade
periodic
• Sunt contracte pe termen scurt
(până la 12 luni, reînnoibile)
• Primele de asigurare se pl ătesc pe
durata redus ă a contractului
• Asigurătorul va trebui s ă se preocupe
permanent de g ăsirea de noi afaceri,
datorită duratei reduse a contractelor
• Se stabilesc rezerve tehnice pentru
crearea fondului de asigurare din care
se vor plăti indemniza țiile
• R i s c u l e s t e r e l a t i v c o n s t a n t p e
întreaga durat ă a contractului
• Reasigurarea se încheie pentru aceea și
valoare pe toat ă durata contractului de
asigurare/reasigurare; suma expus ă
riscului este relativ constant ă
39răspunzând astfel mai bine necesit ăților și intereselor acestuia.
Pe lângă asigurarea prin efectul legii și asigurarea contractual ă, există și unele asigur ări
obligatorii, impuse pr in lege, dar care nu intr ă în vigoare decât dup ă încheierea unui contract
între asigurat și asigurător. în aceast ă categorie intr ă asigurarea personalului navigant al companiei
de aviație etc.
Asigurarea obligatorie prezint ă o serie de tr ăsături care o deosebesc de asigurarea
facultativ ă. Aceste tr ăsături sunt legate de obiectul și sfera asigur ării, modul de stabilire a
sumei asigurate, durata asigur ării etc.
Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativ ă
♦ este o asigurare total ă
(în ea sunt cuprin se toate bunurile de
același fel, precum și toate persoanele
care întrunesc condi țiile prevăzute de
lege) ♦ nu este o asigurare total ă
(cuprinde, de regul ă, numai o parte din bunurile
de acela și fel existente în proprietatea
persoanelor fizice și juridice la un moment dat)
♦ este o asigurare normat ă
(suma asigurat ă este stabilit ă prin lege
sau sub forma unor norme de asigurare pe unități de bunuri separate) ♦ nu este o asigurare normat ă
(suma asigurat ă este stabilit ă în func ție de
propunerea asiguratului și având ca limit ă
maximă valoarea real ă a bunului în momentul
încheierii asigur ării, iar la asigur ările de
persoane anumite su me stabilite prin
regulamentele de asigurare.)
♦ este o asigurare f ără termen
(acționează atât timp cât exist ă bunul
asigurat; r ăspunderea asigur ătorului ia
naștere în mod automat din momentul
în care asigur ătorul a intrat în posesia
bunului respectiv) ♦ este o asigurare cu termen
(este valabil ă numai o anumit ă perioadă de
timp, riguros stabilit ă în contractul de asigurare;
răspunderea asigur ătorului ac ționează numai în
cadrul acestui interval)
3. După domeniul asigur ării, distingem patru categorii, și anume:
# asigurări de bunuri;
# asigurări de persoane;
# asigurări de răspundere civil ă;
# asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri cuprind propriet ățile susceptibile de a fi distruse sau avariate de
calamități naturale, accidente, incen dii sau orice alte riscur i. Sunt incluse asigur ările de cl ădiri,
utilaje, ma șini și instalații, aparatur ă electronic ă, bunurile din locuin țe, mărfuri, bani și alte valori,
animale și altele.
Prin asigurările de persoane se asigur ă viața, integritatea sau s ănătatea asiguratului
supuse amenin țării unor evenimente care pot provoca decesul , invaliditatea sau boala acestuia. în
funcție de riscul asigurat, în asigurarea principal ă distingem dou ă categorii de asigur ări, respectiv
asigurări de viață și asigurări de persoane, altele decât cele de via ță (accidente, c ălătorie, sănătate
40etc).
Asigurările de r ăspundere civil ă au ca obiect o valoare patrimonial ă egală cu
despăgubirea pe care ar urma s ă o plătească asiguratul (persoan ă fizică sau juridic ă) unor ter ți
prejudicia ți. Există o gamă largă de astfel de asigur ări, cum ar fi: asigurarea de r ăspundere civil ă
pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, asigurarea de r ăspundere profesional ă,
asigurarea de r ăspundere a transportatorului pentru pasageri , pentru bagajele acestora sau pentru
mărfurile transportate, asigurarea de r ăspundere a constructorului, asigurarea de r ăspundere a
chiriașului etc.
Prin asigurările de interes financiar se obține protec ția pentru asigurarea de pierdere a
profitului, asigurarea de credite, asigurare pentru riscul de neplat ă, asigurarea de fidelitate și altele –
vezi figura urm ătoare.
41
Fig. Clasificarea asigur ărilor
424. După riscul asigurat, asigurările sunt:
# asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundații, trăsnete, explozii,
cutremure de p ământ, ploi toren țiale, grindin ă, inunda ții, furtuni, uragane, alunec ări sau
prăbușiri de teren;
# asigurări pentru secet ă, grindină la culturile agricole;
# asigurări pentru boli, epizotii și accidente ale animalelor;
# asigurări de accidente, precum derap ări, răsturnări, coliziuni și prăbușiri de
poduri și tunele, alte accidente ale mijloacelor de transport;
# asigurări de deces prin care se asigur ă riscul de deces, urmând ca în cazul acestui
eveniment beneficiarul (beneficiarii) poli ței să încaseze suma asigurat ă;
# asigurări de răspundere civil ă – pentru acoperirea prejudiciilor provocate de
asigurați terților ca urmare a unor accidente, neglijen ță, eroare.
5. După teritoriul pe care se acord ă acoperirea prin asigurare, deosebim:
# asigurări interne;
# asigur ări externe.
Deosebirea fundamental ă dintre acestea const ă în elementul de extraneitate care este
prezent numai în cazul asigur ărilor externe. El se refer ă la domiciliul într-o alt ă țară al uneia din
părțile contractante sau al beneficiarului asigur ării, la obiectul asigur ării și la riscul preluat de
asigurător, care se pot afla sau produce în afara teritoriului țării în care se încheie contractul.
Principalele categorii de asigur ări externe sunt legate, în principal, de asigur ările de
transport, cum ar fi: asigurarea m ărfurilor, asigurarea navelor maritime și fluviale, asigurarea
aeronavelor, asigurarea construc țiilor – montajului în str ăinătate și a răspunderii constructorului etc.
Tot mai mult, datorit ă liberaliz ării serviciilor de asigurare, în aceast ă categorie se includ și
asigurările de bunuri care, fiind localizate într-o țară, se asigur ă la o societate din alt ă țară.
6. După natura și tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător:
# asigurare direct ă;
# asigurare indirect ă.
Asigurarea direct ă se încheie în mod direct între asigurat și asigurător, în timp ce
asigurarea indirect ă se încheie prin intermediari (în principal, prin brokeri).
Întrebări de control:
1. Care sunt deosebirile dintre asigur ările de viață și cele non-via ță?
2. Cum se clasific ă asigurările după modul de realizare a raportur ilor juridice de asigurare?
3. Prezentați în paralel asigurarea obligatorie și cea facultativ ă.
4. Descrieți asigurările după riscul asigurat.
5. Menționați caracteristicile asigur ărilor interne și a celor externe.
6. Cum se clasific ă asigurările după natura și tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și
asigurător?
43TESTE GRIL Ă
1. Se fac urm ătoarele afirma ții legate de prima de asigurare:
A) Prima de asigurare reprezint ă suma de bani dinainte stabilit ă, plătită de asigurat asigur ătorului,
pentru ca acesta s ă-și poată constitui fondul de asigurare necesar achit ării despăgubirii la
producerea riscului asigurat.
B) Cota de prim ă tarifară este diferen țiată ca nivel, în func ție de ramura de activitate, felul bunului,
intensitatea producerii riscurilor etc.
C) Prima net ă este destinat ă formării fondului necesar achit ării despăgubirilor și sumelor asigurate.
D) Adaosul serve ște la formarea resurselor b ănești necesare acoperirii cheltuielilor privind
constituirea și administrarea fondului de asi gurare, a fondurilor de rezerv ă etc.
E) Cota de prim ă tarifară este compus ă din: prima net ă și adaos (supliment) de prim ă.
Identifica ți varianta adev ărată:
a) toate variantele sunt false; b) toate variantele sunt adev ărate;
c) toate variantele sunt incomplete; d) A+B+C; e) C+D+E.
2. Despăgubirea (indemniza ț
ia) de asigurare reprezint ă:
a) pierderea în expresie b ănească, intervenit ă la un bun asigurat, ca urmare a producerii
fenomenului împotriva c ăruia s-a încheiat asigurarea;
b) indemniza ția de asigurare ce nu poate dep ăși 80% din pagub ă;
c) se calculeaz ă în mod unitar, cu principiul r ăspunderii propor ționale;
d) se plătește de asigur ător la casieria acestuia;
e) asigură întotdeauna acoperirea pag ubei survenite ca urmare a pr oducerii riscului asigurat.
3. Prima de asigurare reprezint ă:
a) o sumă de bani dinainte stabilit ă, pe care asiguratul o pl ătește asigurătorului, pentru ca acesta s ă-
și poată constitui fondul de asigurare;
b) din primele de asigurare încasate, asigur ătorul își poate constitui și alte fonduri prev ăzute de lege;
c) prima de asigurare se calculeaz ă înmulțind suma asigurat ă cu cota de prim ă tarifară;
d) cota de prim ă tarifară se mai nume ște și primă brută;
e) toate variantele de mai sus.
4. Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece:
a) se încheie valabil prin simplul consim țământ al părț
ilor;
b) părțile își asumă obligații reciproce și interdependente;
c) la încheierea acestuia p ărțile nu cunosc existen ța sau întinderea exact ă a avantajelor patrimoniale
ce vor rezulta pentru ele din contract;
d) toate clauzele se e șalonează în timp;
e) toate variantele de mai sus.
44
5. Contractul de asigurare prezint ă următoarele tr ăsături caracteristice:
a) consensual;
b) sinalagmatic; c) aleatoriu; d) oneros; e) securitate individual ă.
Indicați trăsătura falsă.
6. Durata asigur ării reprezint ă în asigur ări:
A. perioada de timp în care r ămân valabile raporturile de asigur are stabilite prin contractul de
asigurare;
B. un element specific asigur ărilor facultative;
C. durata asigur ării diferă după cum este vorba de asigur ări facultative de bunuri (generale) sau
asigurări facultative de via ță;
D. la asigur ările de bunuri (generale) , durata este cuprins ă de regulă între 3 și 12 luni;
E. la asigur ările de via ță, durata asigur ării este mai îndelungat ă.
Se cere varianta corect ă și completă.
a) A+B+C+D+E;
b) A+B+C+D; c) A+B+C; d) A+B; e) A.
7. La asigurarea sub aspect economic:
a) fondul de asigurare îmbrac ă forma bănească;
b) fondul de asigurare se formeaz ă în mod descentralizat pe se ama primelor de asigurare;
c) asigurarea presupune existen ța unei comunit ăți de risc;
d) toate cele trei variante de mai sus; e) asigurarea îmbrac ă forma unei ramuri prestatoare de servicii.
Se cere varianta corect
ă de răspuns.
8. Definiția reasigur ării este urm ătoarea:
a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a r ăspunderilor între mai mul ți asigurători dispersa ți pe arii
geografice cât mai întinse, de men ținere a unui echilibru între primele încasate și despăgubirile
datorate la fiecare asigur ător în parte.
b) Reasigurarea avantajeaz ă nu numai pe asigur ător, dar și pe asigurat.
c) Reasigurarea se încheie numai între societ ăți de asigur ări.
d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat și reasigurător.
e) Contractul de asigur are are caracter confiden țial și se bazeaz ă mai mult pe cutum ă și mai puțin pe
prevederi legislative.
Se cere răspunsul corect și complet.
9. Contractul de reasigurare poate avea:
a) caracter facultati v, obligatoriu sau mixt;
b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA;
c) avantaje numai pentru asigur ător;
d) efecte numai pentru o parte, de regul ă asigurător;
e) avize din partea CSA, conform Normelor acesteia.
4510. În cazul coasigur ării, combina ția corectă a afirma țiilor de mai jos este:
1. fiecare asigur ător nu este obligat la plata propor țional cu suma asigurat ă și până la concuren ța
acesteia; 2. asiguratul nu poate încasa o desp ăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecin ța directă a
riscului; 3. obligația plății indemniza ției de asigurare nu se divi de între doi sau mai mul ți asigurători;
4. între asigurat și fiecare asigur ător există raporturi de asi gurare distincte;
5. între asigur ători nu se practic ă solidaritatea conven țională.
a) 1+2+4; b) 1+3+5; c) 3+4+5; d) 2+4+3; e) 2+4+5.
11. Asigurarile, dup ă forma juridic ă de realizare se clasific ă în:
A. Asigur ări de viață
B. Asigur ări obligatorii
C. Asigur ări de persoane
D. Asigur ări facultative
E. Asigur ări de bunuri
F. Asigur ări de răspundere civil ă
G. Asigur ări maritime
a) A, B, D, E, F
b) A,B, C, E c) C, E, G d) B, D
12. Beneficiul asigur ării este:
a) Persoana fizic ă sau juridic ă care poate încheia o asigurare f ără însă ca aceasta s ă obțină calitatea
de asigurat
b) Persoana care are dreptul s ă încaseze desp ăgubirea sau suma asigurat ă fără însă ca aceasta s ă fie
parte la contractul de asigurare
c) Persoana fizic ă sau juridic ă care în schimbul primei de asigurare pl ătite asigur ătorului, își asigură
bunurile împotriva unor calamit ăți naturale sau accidente.
d) Persoana fizic ă ce se asigur ă împotriva unor evenimente ce pot ap ărea în viața sa
13. Atomizarea pie ței asigurărilor se caracterizeaz ă prin:
A. Piața asigurărilor este înc ă departe de a fi atomizat ă
B. Organiza țiile de asigur ări iau decizii în limitele capacit ății lor financiare
C. Număr mare de ofertan ți și solicitan ți astfel încât nici un ul dintre participan
ți să nu poată
influența de o manier ă sensibilă funcționarea pie ței
D. Societățile de asigur ări pot intra sau ie și oricând de pe pia ță
a) A, B, D b) A, B, C c) C, D d) A, C
14. Asigur ările, ca și restul componentelor sistemului financiar, au urm ătoarele func ții:
A. Funcția de control
B. Funcția de distribu ție
C. Funcția de reparti ției
D. Funcția de stabilizare
46a) A, B
b) B, D c) A, C d) C, D
15. Norma de asigurare reprezint ă:
a) Valoarea real ă a bunului cuprins în asigurare
b) Partea din valoarea de as igurare pentru care asigur ătorul își asumă răspunderea
c) Pierderea în expresie b ănească, intervenit ă la un bun asigurat, ca urmare a producerii
fenomenului împotriva c ăruia s-a încheiat asigurarea
d) Suma asigurat ă stabilită prin lege, pe unitatea de obi ect asigurat, ea fiind întâlnit ă numai în cazul
asigurărilor de bunuri obligatorii
16. Pentru ca un risc s ă devină risc asigurat trebuie s ă îndeplineasc ă cumulativ urm ătoarele
condiții:
1. Producerea riscului s ă fie posibil ă
2. Trebuie s ă aibă un caracter întâmpl ător
3. Acțiunea riscului este necesar s ă fie înregistrat ă într-o eviden ță statistică
4. Producerea riscului s ă nu depind ă de voința asiguratului sau a beneficiarului asigur ării
a) 1, 2, 3 b) 1, 2, 4 c) 2, 3, 4 d) 1, 2, 3, 4
17. Contractul de asigurare este un contract:
a) Consensual, adic ă la încheierea acestuia p ărțile nu cunosc existen ța sau întinderea exact ă a
avantajelor patrimoniale ce vor rezu lta pentru ele din contract
b) Sinalagmatic, adic ă se încheie valabil prin acordul de voin ță al părților
c) De adeziune, adic ă deși este redactat și imprimat de asigur ător, la el ader ă asiguratul
d) De bun ă credință, adică fiecare parte urm ărește să obțină un folos, o contrapresta ție în schimbul
obligației ce-și asumă
18. Caracteristicile fondului de asigurare sunt:
a) Se formeaz ă în mod centralizat
b) Se poate constitui numai în natur ă
c) Se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene viitoare și nesigure
d) Se utilizeaz ă numai pentru indemnizarea pagubelor
19. Contractantul asigur ări este:
a) Persoana fizic ă sau juridic ă care poate încheia o asigurare f ără însa ca aceasta s ă obțină calitatea
de asigurat
b) Persoana fizic ă care încheie o asigurare în numele altei persoane fizice f ără însă ca aceasta s ă
obțină calitatea de asigurat
c) Persoana fizic ă sau juridic ă care în schimbul primei de asigurare pl ătite asigur ătorului, își asigură
bunurile împotriva unor calamit ăți naturale sau accidente.
d) Persoana fizic ă ce se asigura împotriva unor evenimente ce pot ap ărea în viața sa
20. Indemniza ția de asigurare este definita ca fiind:
a) Despăgubirea sau suma asigurat ă plătită de asigur ător, asiguratului sa u beneficiarului la
producerea riscului asigurat
b) Suma de bani cu care este recompensat brokerul sau agentul de asigurare pentru fiecare contract
de asigurare încheiat
47c) Reducerea de care trebuie s ă beneficieze asiguratul atunci când nu se confrunt ă cu riscul asigurat
d) Suma de bani pe care o pl ătește un asigurat, asigur ătorului pentru ca acesta s ă preia riscul
asigurat
21. Evaluarea în vederea asigur ării reprezint ă:
a) Operațiunea de determinare a sumei asigurate
b) Operațiunea prin care se stabile ște valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare
c) Operațiunea prin care se determin ă valoarea desp ăgubirii
d) O opera țiune specific ă asigurărilor de persoane
22. Identifica ți afirmația adevărată:
a) Asigurarea ex lege are la baz ă principiul voluntariatului
b) Asigurarea ex contractu are la baz ă principiul obligativit ății
c) Asigurarea ex contractu are un grad de cuprindere în asigurare de 100%
d) Asigurarea ex contractu se încheie din proprie ini țiativă
23. Paguba sau dauna reprezint ă:
a) Pierderea în expresie b ănească, intervenita la un bun asigurat, ca urmare a producerii
fenomenului împotriva c ăruia s-a încheiat asigurarea
b) Limita maxim ă a răspunderii asiguratului
c) Suma de bani pe care asigur ătorul o datoreaz ă asiguratului
d) Limita minim ă a răspunderii asiguratului
24. Reasigurarea reprezint ă:
a) Cedarea de c ătre asigurător, către alte societ ăți a părții din riscul subscris care dep ășește reținerea
sa proprie
b) Participarea mai multor societ ăți la asigurarea unui bun de valoare mare
c) Participarea mai multor asigura ți la procurarea unui produs de asigurare
d) Aceea ca un asigur ător care a subscris riscuri în mai multe ramuri de asigurare niciodat ă nu va
înregistra daune maxime în toate ramurile și la toate riscurile
25. Coasigurarea reprezint ă:
a) Participarea mai multor societ ăți la asigurarea unui bun de valoare mare
b) Cedarea de c ătre asigurător către alte societ ăți a riscului subscris care dep ășește reținerea sa
proprie
c) Participarea mai multor asigura ți la procurarea aceleia și asigurări
d) Participarea mai multor be neficiari la subscrierea unui produs de asigurare
26. Suma asigurata reprezint ă:
a) Valoarea reala a bunului cuprins în asigurare
b) Partea din valoarea de as igurare pentru care asigur ătorul își asumă răspunderea
c) Suma de bani dinainte stabilit ă pe care asiguratul o pl ătește asigurătorului
d) Suma de bani pe care asigur ătorul o datoreaz ă asiguratului în vederea compens ării pagubei
produse de riscul asigurat
27. Cum se nume ște operațiunea prin care reasigur ătorul cedeaz ă o parte din riscul acceptat
în reasigurare c ătre alte societ ăți de asigur ări sau reasigur ări:
a) Autoasigurare
b) Asigurare c) Retrocesiune d) Coasigurare
28. Societatea de asigurare care cedeaz ă în reasigurare devine:
48a) Asigurat
b) Cedant c) Beneficiar d) Reasigurator
29. Asigurarea are la baz ă un acord de voin ță prin care:
a) asiguratul ofer ă protecție asigurătorului pentru riscurile pe care și le-a asumat;
b) asiguratul cedeaz ă asigurătorului un risc sau o clas ă de riscuri pentru care ob ține protec ția
asigurătorului;
c) se creează un fond pentru acoperirea pagubelor create din orice motiv.
30. Prima de asigurare se calculeaz ă prin:
a) aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabil ă;
b) negociere direct ă;
c) raportul dintre suma asigurat ă și durata asigur ării.
49Soluții:
1. b
2. a
3. e
4. a
5. e
6. a
7. d
8. a
9. a
10. e
11. d
12. b 13. d
14. c
15. d
16. d
17. c
18. c
19. a
20. a
21. b
22. d
23. a
24. a
25. a
26. b
27. c
28. b
29. b
30. a
50
BIBLIOGRAFIE:
1. Bistriceanu, Gh.D., Bercea Florian, Macovei E.I. – Dicționar de asigur ări, Editura
Științifică, 1991
2. Caraiman, Ghe., Tudor Mihaela – Asigurări maritime, Editura Lumina Lex, 1999. Ciurel,
Violeta – Asigurări și reasigur ări; Abord ări teoretice și practici interna ționale , Editura All
Back, Bucure ști 2000
3. Constantinescu, D.A., M. Dobrin, S. Ni ță – Managementul risc urilor în asigur ări,
București 1999, editura Semne 1994
4. Moldovan, T. – Introducere actual ă în asigur ările generale , București 1999
5. Purcaru, I. – Asigurări de persoane și de bunuri , Editura economic ă, București 1998
6. Tudor, Mihaela – Asigurarea r ăspunderii civile a transportului maritim, în revista Finan țe-
Bănci-Asigur ări, august 2000
7. Văcărel, Iulian, Bercea Florian – Asigurări și reasigur ări, Ediția a-II-a, Bucure ști 1998,
Editura Expert
8. www.asig. ro
9. www.1asig.ro
10. www.zf.ro
11. www.revistapresei.ro
12. www.wall-street.ro
13. www.asigurari.bursaasigurarilor.ro
14. www.insse.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curs pentru înv ățământ la distan ță Lect. univ. drd. Rozalia KICSI Asist. univ. Angela COZORICI 2007 2 CUPRINS: 1. OBIECTIVELE CURSULUI… [600745] (ID: 600745)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.