Curs Partide Politice 4 [626121]

1

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, PATRIMONIU ȘI
TEOLOGIE PROTESTANTĂ

Prof . univ. dr . SORIN RADU

Introducere în istoria partidelor și doctrinelor politice din
România

Note de curs

SIBIU , 2015

2
Cuprins

1. PARTID ȘI IDEOLOGIE POLITICĂ – definirea conceptelor ………………………….. …………… 4
1.1. Pluripartidismul și sistemul democr atic ………………………….. ………………………….. ……………. 4
1.2. Partidul politic. Definirea conceptului ………………………….. ………………………….. ……………… 5
1.3. Geneza partidelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 6
1.4.Tipuri de partide ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 7
1.5. Ideologie/doctrină politică. Definirea conceptelor ………………………….. ………………………….. 8
1.5.1. Clasificări și sistematizări ale doctrinelor politice ………………………….. ……………………….. 9
1.6. Si steme partidiste ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 10
1.7. Apariția și evoluția conceptului de partid politic în România ………………………….. …………. 10
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 17
2. LIBERALISMUL POLITIC ÎN ROMÂNIA ………………………….. ………………………….. ……… 18
2.1. Originile liberalismului în Principatele Române ………………………….. ………………………….. . 18
2.2. Constituirea P.N.L. și evoluția lui până la 1918 ………………………….. ………………………….. . 19
2.3. P.N.L. în primul deceniu interbelic (1918 -1928) ………………………….. ………………………….. 22
2.4. P.N.L. în perioada 1929 -1938 ………………………….. ………………………….. ……………………….. 23
2.5. Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu ………………………….. ………………………….. .. 25
2.6.Doctrina liberală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 27
2.7.Mihail Manoilescu și Ștefan Zeletin sau o altă față a neoliberalismului ……………………….. 29
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 32
3. CONSERVATORISMUL POLITIC ………………………….. ………………………….. ………………… 33
3.1. Apariția curentului conservator ………………………….. ………………………….. ……………………… 33
3.2. Constituirea Partidului Conservator ………………………….. ………………………….. ……………….. 35
3.3. Începuturi programatice ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 36
3.4. Partidul Conservator Democrat ………………………….. ………………………….. ……………………… 36
3.5. Conservatorii în anii neutralității și ai războiului (1914 -1918) ………………………….. ……….. 37
3.6. Partidele conservatoare după primul război mondial. Disoluția organizațiilor politice …… 38
3.7. Doctrina conservatoare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 39
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 42
4. NAȚIONAL – ȚĂRĂNISMUL ………………………….. ………………………….. …………………………. 44
4.1. Partidul Național Român (1918 -1926) ………………………….. ………………………….. ……………. 44
4.2. Partidul Țărănesc (1918 – 1926) ………………………….. ………………………….. …………………… 46
4.3. Partidul Național Țărănesc ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 48
4.4. Ideologia național -țărănistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 53
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 56
5. SOCIAL -DEMOCRAȚIA ÎN ROMÂNIA ………………………….. ………………………….. ………… 57
5.1. Începuturile mișcării socialiste ………………………….. ………………………….. ………………………. 57
5.2. Constituirea Partidu lui Social -Democrat al Muncitorilordin România și activitatea sa
(1893 -1899) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 58
5.3. Refacerea Partidului Social Democrat și activitatea sa 1910 -1918 ………………………….. ….. 60
5.4. Mișcarea socialistă și social -democrată din România (decembrie 1918 -iunie 1922) ……… 62
5.5. Partidul Social -Democrat din Ardeal și Banat ………………………….. ………………………….. … 63
5.6. Partidul Social -Democrat Român din Bucovina ………………………….. ………………………….. . 64
5.7. Sciziunea mișcării socialiste ………………………….. ………………………….. …………………………. 64
5.8. Refacerea Partidului Social -Democrat și evoluția sa politică și organizatorică (1927 -1938)
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 65
5.9. Doctrina social -democrată ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 67
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 69
6. PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1921 -1938 ……………………….. 70
6.1. Ideologia P.C.d.R. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 73
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 74
7. PARTIDUL NA ȚIONALIST DEMOCRAT (1910 -1938) ………………………….. ……………….. 75

3
7.1. Originile Partidului Naționalist Democrat ………………………….. ………………………….. ………. 75
7.2. Constituirea Partidului Naționalist Dem ocrat și debutul activității sale politice ……………. 77
7.3. Poziția Partidului Naționalist Democrat față de reformele liberale ………………………….. …. 79
7.3. Po ziția Partidului Naționalist Democrat față de primul război mondial ……………………….. 79
7.4. Partidul Naționalist Democrat în anii 1918 -1922. Conflictul Nicolae Iorga – A. C. Cuza.
Prima sciziune (noiembrie 19 18) ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 81
7.5. Constituirea Uniunii Democrației Naționale. Revenirea lui A. C. Cuza în partid ………….. 81
7.6. Partidul Naționalist Democrat și guvernul Blocului Parlamentar ………………………….. ……. 82
7.7. Conflictul Nicolae Iorga – A. C. Cuza, a doua sciziune (martie 1920) ………………………… 83
7.8. Atitudine a față de Constituția liberală din anul 1923 ………………………….. …………………….. 84
7.9. Evoluția organizatorică a Partidului Naționalist Democrat ………………………….. ……………. 84
7.10. Fuziunea cu dizidența condusă de Constantin Argetoianu din Partidul Poporului.
Formarea Partidului Naționalist al Poporului. Fuziunea Partidului Naționalist al Poporului cu
Partidul Național Român și formarea Partidului Național ………………………….. ………………………….. 85
7.11. Crearea Partidului Național Țărănesc. Dizidența iorghiștilor ………………………….. ……….. 85
7.12. Activitatea Partidului Național în anii 1926 -1933. Regruparea iorghiștilor sub numel e de
Partidul Național ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 86
7.13. Partidul Național și guvernul Iorga – Argetoianu ………………………….. ……………………….. 87
7.14. Doctrina naționalist -democrată ………………………….. ………………………….. ……………………. 89
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 92
8. LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL (1927 -1938) ………………………….. …………………… 93
8.1.În ceputurile organizatorice ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 93
8.2.Garda de Fier (1930 -1933) ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 95
8.3. Partidul „Totul pe ntru Țară” ………………………….. ………………………….. …………………………. 97
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 99

4

1. PARTID ȘI IDEOLOGIE POLITICĂ – definirea conceptelor

1.1. Pluripartidismul și sistemul democrati c

Sistemul democratic modern bazat pe principiul reprezentării, pe separația puterilor în stat și pe
domnia legii, nu poate funcționa fără o precondiție de fond, și anume pluralismul politic și
pluripartidismul . Constituirea unei puteri care să garanteze libertatea cetățenilor presupune
existența legală și activitatea unor partide diferite ca orientare și program, aflate în competiția
pentru putere. Existența partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un
element esențial al vieții democratice. Democrația începe și există numai o dată cu apariția și
dezvoltarea partidismului.
Partidele politice sunt organizații ce exprimă într -o formă concentrată și explicită, în planul
vieții publice, valorile, interesele și opțiunile diferite ale c etățenilor în privința scopurilor și
mijloacelor pe care ar trebui să le urmeze sistemul politic pentru a concilia conflictele și a asigura
libertatea și ordinea în societate.
Apariția și afirmarea partidelor în viața politică sunt procese strâns legate de modernizarea
societății și de consolidarea sistemului democratic. În societățile premoderne, conflictele de interese
erau soluționate prin recursul la cutume sau la constrângere fizică, situații în care componenta
militară a puterii era decisivă pentru im punerea unui anumit curs al societății. Relațiile de putere se
manifestau prin dominație (militară, economică sau administrativă) și subordonarea necondiționată,
prin raporturi de forță și control între guvernanți și guvernați. În schimb, societățile moder ne
născute în urma mișcărilor de emancipare politică și civică, sunt societăți în care libertatea
individuală, demnitatea persoanei și drepturile omului au devenit valori și norme recunoscute, ce
impun o soluționare nonviolentă a conflictelor de către sist emele politice.
Societățile moderne sunt profund diferențiate și divizate, generând interese și grupuri sociale
cu opțiuni variate în privința chestiunilor majore și a politicilor publice pe care ar trebui să le
sprijine sistemul politic.
Această structură diferențiată și latent conflictuală a societăților produce în mod firesc, în
condițiile libertății de asociere și de exprimare, asocierea indivizilor în funcție de afinitățile și
opțiunile lor politice. Astfel, diversitatea de interese, idei și așteptări din plan social se traduce în
pluralismul orientărilor și al opțiunilor din plan politic. O dată cu apariția partidelor, diversitatea
de interese sociale a dobândit o expresie organizată și coerentă, iar mecanismul electoral a fost
investit cu semnificația de arbitraj legitim și decisiv, recunoscut de toți participanții la procesul
politic.
Pluripartidismul reprezintă astfel o expresie elocventă a libertății politice, manifestată prin
existența în societate a mai multor partide, cu orientări și programe dif erite, care susțin politici și
strategii alternative. De aceea, sistemele democratice garantează dreptul de asociere al cetățenilor,
dreptul legal al acestora de a forma partide politice sau organizații civice, prin intermediul cărora
să-și promoveze inter esele și aspirațiile.
Limitarea sau anularea dreptului de asociere politică sau interzicerea partidelor concurente
reprezintă trăsături ale regimurilor nedemocratice (autoritare, dictatoriale sau totalitare). Acestea se
caracterizează prin existența unui partid unic , care funcționează ca partid stat , în absența unei
oferte politice alternative, astfel că toate instituțiile puterii de stat sunt ocupate de reprezentanții
acestui partid unic.
De aceea, partidele politice, indispensabile în democrațiile moderne , reprezintă actorii politici
majori, organizațiile specifice ale scenei politice, întrucât prin intermediul lor se exprimă
diversitatea de interese și sunt promovate opțiuni și politici menite să orienteze dezvoltarea
societății într -o anumită direcție. P artidele politice constituie condiția sine qua non a democrației.
Indiscutabil, partidele au o bază socială și istorică, fiind legate de procesele de modernizare și
de evoluțiile politice dintr -o țară sau alta. Ele îndeplinesc o serie de funcții importante în viața
politică, dintre care cea mai semnificativă este cea de agregare și exprimare a intereselor. Asocierea

5
liberă a cetățenilor în partide (sau manifestarea simpatiei și a sprijinului pentru unele dintre ele în
alegeri) contribuie la concentrarea opț iunilor politice ale populației și la formularea lor în
documente programatice și doctrinare. Pe baza valorilor și a credințelor pe care le promovează, un
partid își elaborează un program politic și economic pe care -l prezintă populației și pe care încearc ă
să-l impună în competiția electorală cu alte partide.
De asemenea, exercitarea puterii în statele democratice este mijlocită de partide și de elitele
lor, de cadrele selectate și propuse pentru diverse funcții din instituțiile publice și administrative.
Partidele sunt implicate în toate verigile procesului politic: competiții electorale, selectarea
candidaților, elaborarea programelor, dezbateri parlamentare, numirea guvernelor și a demnitarilor,
formularea politicilor publice și luarea deciziilor guverna mentale, controversele referitoare la
problemele majore și exprimarea pozițiilor în spațiul mediatic.

1.2. Partidul politic. Definirea conceptului

Noțiunea de partid derivă din latinescul pars – partis și desemnează într -o accepție semantică o
grupare de oameni constituită în mod voluntar, animați de aceleași idei, concepții, interese, scopuri
care acționează în comun în baza unui program, în vederea realizării acestora. Sociologic, și nu
numai, este o evidență că fenomenul partizan se definește în primul rând ca un fenomen social.
Teoriile sociale și politice au abordat existența și activitatea partidelor politice din perspective
multiple, încercând să le definească sub raport social și istoric, ideologic și cultural, organizațional
și instituțional. Comb inând aceste perspective, analiștii acestui fenomen au ajuns la unele definiții
și vederi comune, ce sunt împărtășite de majoritatea cercetătorilor, cu unele diferențe de metodă sau
de viziune. Dintre contribuțiile de referință, devenite clasice în literat ura de specialitate dedicată
partidelor, le menționăm pe cele aparținând lui Max Weber, Maurice Duverger, Raymond Aron, R.
Michels, Daniel Seiler, Jean Blondel, Stein Rokkan, Giovanni Sartori, Arend Lijphart.
Astfel, în accepțiunea generală, un partid pol itic se definește ca o organizație al cărei obiectiv
este de a cuceri și exercita puterea în societate, distingându -se de alte organizații care urmăresc
doar să influențeze puterea fără a încerca să o exercite. Într -o altă definiție, partidul politic este o
organizație relativ durabilă formată din persoane care împărtășesc aceeași concepție ideologică,
subscriu la un set comun de valori și acționează pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea
programului propriu prin politici interne și externe.
Max Weber considera partidul politic „o asociație de oameni liberi, voluntar constituită,
necesară societății, cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”. După cum se observă,
în definiția sa, Max Weber pune accentul pe aportul instituțional, organizat oric și pe program și mai
puțin pe dimensiunea culturală sau socială.
O definiție cuprinzătoare a partidului politic o dă Sigmund Neumann: „Partidul politic este
organizația închegată a forțelor active ale societății, preocupate de controlul asupra puterii
guvernamentale […] El reprezintă acea verigă mare care leagă forțele sociale și ideologiile de
instituțiile guvernamentale oficiale și le angajează în activitatea politică într -un cadru mai larg al
comunității politice”.
Obiectivul fundamental al activită ții fiecărui partid politic îl constituie problema puterii, sub
toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului, influențării sau a cuceririi ei. De
aceea, într -un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și
programele promovate de acestea.
În acest sens, Raymond Aron definea partidele ca „grupări voluntare mai mult sau mai puțin
organizate, care pretind, în numele unei anume concepții despre interesul comun și despre societate,
asumarea, singure sau în coaliție, a funcțiilor de guvernare”.
Analiza de conținut a diverselor definiții date partidelor politice pune în evidență trei elemente:
(1) partidul politic este o asociație de tip liber – voluntar, (2) având drept liant un proiect politic
(ideol ogie, doctrină, credință, opinie, idei sau vederi politice, (3) în numele căruia acționează pentru
a o exercita nemijlocit.
În unele situații, frontiera dintre partide și alte organizații nu este netă deoarece există forme
intermediare și încercări de a le transforma în partide. Orice partid prezintă obiectivele sale ca fiind

6
expresia intereselor unei anumite părți a comunității și, totodată, a intereselor generale ale
societății, iar programul său exprimă o anumită filozofie politică (liberală, conservato are, social –
democrată). Spre deosebire de un grup de presiune, un partid se remarcă prin organizarea sa
formală (statut, program, organisme de conducere) și prin obiectivul său social de a lua în stăpânire
„mașina de guvernare” a societății prin mecanismul electoral.
Într-un sistem democratic, partidele îndeplinesc o serie de funcții esențiale, pe care teoreticienii
le-au sistematizat în moduri variate. Dintre aceste funcții, cele mai importante sunt următoarele:
 elaborează doctrine și programe politice pe care le propun populației în vederea aplicării;
 mobilizează cetățenii în competiția politică, acționând ca factori de orientare a opțiunilor și
a voturilor;
 recrutează membrii elitei politice pe plan local și național;
 își asumă responsabilitatea guvernări i societății în cazul obținerii victoriei în alegeri;
 articulează interesele populației și le convertesc în politici publice;
 în cazul în care guvernează, partidele au rolul de a rezolva conflictele sociale și politice, de
a asigura echilibrul societății, prin raționalizarea unui minim de consens social și național.
Partidele sunt grupări politice durabile, capabile să reziste mai mult de un ciclu electoral,
interesate de obținerea puterii, obiectiv pentru care își elaborează un program, recrutează cadre și
își plasează candidații în alegeri pentru diverse funcții publice. Scopul lor fundamental, obținerea
puterii prin intermediul alegerilor competitive, le determină și conținutul acțiunilor organizatorice,
ideologice și politice dintre alegeri.

* * *
În sistemul democratic este vital ca opoziția să fie considerată un factor instituțional, cu rolul
de a exprima în mod organizat critica de ansamblu, dar și punctuală, a programului de guvernare și
a acțiunilor guvernului.
Opoziția constituie, prin esenț a sa, o alternativă politică la majoritatea parlamentară, dar între
cele două emisfere ale spațiului politic pot exista și este bine să existe momente de colaborare,
proceduri de negociere și de rezolvare a compromisului politic, pentru a se ajunge la un c onsens
minimal în privința unor probleme majore de interes social și național.
Pe drept cuvânt, opoziția a fost și este considerată o parte esențială a ansamblului procesului
politic, în calitate de altera pars (partea adversă) a puterii sau a guvernului.
Partidele politice sunt în zilele noastre principalele organe de reprezentare politică.

1.3. Geneza partidelor

Problema genezei partidelor politice a fost abordată în numeroase rânduri, constituind unul
dintre subiectele predilecte în teoria partidelor, iar soluțiile care i s -au dat au fost la fel de diverse.

Suveranitatea și reprezentarea, parlamentele sau adunările și partidele au fost probleme
dezbătute încă din zorii politicii. Partidele, luate ca simple asocieri de interese care aspirau să
împărtăș ească beneficiile puterii, având uneori și o coloratură ideologică, au existat din toate
timpurile, începând cu Albaștrii și cu Verzii din Bizanț, cu Ghelfii și Ghibelinii din Italia
medievală, cu capetele rotunde și cavalerii sau așa -numiții whigs și tories din Anglia secolelor
XVII -XVIII, ori cu bonetele și pălăriile din Suedia veacului al XVIII -lea. Ele erau însă diferite
atât cantitativ, cât și calitativ, de partidele din secolul al XIX -lea, ca și de partidele de masă
moderne din sistemele parlamentare contemporane.
Apariția partidului în forma sa modernă, ca instrument legitim al activității politice, datează
abia de la începutul secolului al XIX -lea, o dată cu acceptarea în sfera politicului a principiului
reprezentării personale. Marea Britanie, S.U.A . și Franța au evoluat din punct de vedere politic,
fiecare pe calea ei, de la teoria „guvernului bun”, căruia toți cetățenii erau obligați să -i acorde tot
sprijinul, până la înființarea unuia sau mai multor partide politice care intră în competiție pentru
putere, utilizând modalitățile de opoziție legitime.

7
În Anglia secolului al XVIII -lea coabitau două curente de opinie în favoarea partidului și
implicit a opoziției. Politicienii whigs și tories se reuneau în cluburile lor, făceau și desfăceau
alianțe și camarile, organizând chiar acțiuni de sprijinire a unor candidați în alegeri. Chiar și aceia
care dezaprobau ideea guvernării exercitate de partide, își dădeau seama că aceste formațiuni
constituiau o pavăză împotriva tiraniei. Pe măsură ce i se atribuia o poziției o mai mare pondere,
începea să fie recunoscută necesitatea existenței unor canale de exprimare pentru opoziția politică.
Opoziția bazată pe principii a început să fie privită drept expresia legitimă a unor puncte de vedere
divergente și drept supo rt al libertății.
În 1775, filozoful E. Burke definea partidul drept „un grup de oameni uniți laolaltă pentru ca,
prin strădanii comune, să promoveze interesul național în conformitate cu anumite principii asupra
cărora ei au căzut de acord”. În acest mome nt, în Anglia, partidul de opoziție whig exista deja, ca
un grup unit pe bază de clientelă politică, prietenie, relații și principii. Tradiția i -a determinat să -și
păstreze denumirea de whigs , atribuită în mod teoretic acelor persoane care sprijiniseră din astia de
la 1688.
Chiar dacă politica de partid exista în Anglia încă din secolul al XVII -lea, partidele politice
parlamentare organizate în mod formal s -au constituit în „opoziție” spre finele veacului al XVIII –
lea. În ceea ce -i privește pe whigs , ei au f ost cei dintâi care și -au organizat un partid parlamentar,
unindu -se spre a acționa în Camera Comunelor, dar avându -și sediul și formele organizatorice în
afara acesteia, pretutindeni în țară; în jurul anului 1780, fusese deja asigurată o organizare
rudime ntară a reprezentanților și a finanțelor partidului.
Trăsătura esențială a sistemului politic englez în această primă perioadă era aceea că whigs și
tories alcătuiau formațiuni ce corespundeau mai cu seamă caracteristicilor individuale ale
membrilor lor și , mai puțin reprezentării formale a unor interese determinate. Ambele partide
acceptau cadrul constituțional și reglementările religioase în cadrul cărora își desfășurau activitatea
și amândouă respingeau cu indignare ideea că nu le -ar fi cei mai buni sluj itori. Cele două „partide”
dezvoltându -se ca „opoziție” față de „guvern”, s -a înrădăcinat astfel tendința de instaurare a unui
sistem bipartid. În vreme ce unul dintre aceste partide se afla la guvernare, celălalt i se opunea, însă
acum o făcea într -o mani eră loială și constructivă. Pe la mijlocul secolului al XIX -lea, opoziția era
considerată un instrument constituțional legitim și o garanție a stabilității guvernului englez.
În secolul al XIX -lea, partidele politice constituiau organe de avangardă sub rap ortul
reprezentării economice și sociale. Grupurile de presiune, de interese economice și cele
profesionale nu erau pe atunci îndeajuns de articulate pentru a dovedi suficientă înrâurire în afara
facțiunilor pe care aveau pretenția că le reprezintă și nici autoritate înăuntrul lor.
În legătură cu originea partidelor, sociologul Maurice Duverger a propus o distincție între
partidele de origine parlamentară și cele cu origini extraparlamentare . În condițiile unui regim
constituțional și parlamentar, membrii f orului legislativ s -au grupat în funcție de opțiuni, interese și
convingeri, astfel că au rezultat grupuri parlamentare diferite ca orientare. În același timp, pe
măsură ce drepturile electorale și politice au fost extinse (ca în cazul Angliei și Franței),
parlamentarii aveau nevoie de forme organizate de sprijin, fapt ce determină apariția unor „comitete
electorale” care să susțină campaniile candidaților. Aceste comitete reprezintă nuclee în jurul
cărora se vor coagula viitoarele partide, cu structuri or ganizatorice vectorizate ideologic și politic.
Față de aceste partide ce se nasc din jocul parlamentar și electoral, celelalte partide, cu origine
extraparlamentară, au apărut în jurul unor organizații sau grupări formate în afara parlamentului,
cu rădăci ni în spațiul societății civile (sindicate, grupări religioase, asociații țărănești, industriale
sau patronale etc.). În acest fel au apărut partidele de orientare agrariană, cele muncitorești și
social -democrate, partidele democrat -creștine, iar ulterior partidele radicale și extremiste, de stânga
sau de dreapta, comuniste sau fasciste.

1.4.Tipuri de partide

Partidele se diferențiază în funcție de doctrină și de program, de modul lor de organizare
internă și după tipurile de conflicte pe care le exprimă. Cea mai frecventă clasificare, utilizată în
limbajul politic comun, pornește de la orientarea ideologică a partidelor și le poziționează pe axa

8
dreapta – stânga: partide de dreapta, de centru -dreapta, de centru, de centru -stânga, de stânga. La
acestea se adaugă extrema dreaptă și extrema stângă.
După opinia lui Maurice Duverger – Les Partis Politiques (1951) –, distincția între partide nu
rezidă în dimensiunile, în numărul membrilor, ci în structura lor. M. Duverger deosebește din acest
punct de vedere:
 partide de cadre , ce preferă adeziunea unui număr mic de personalități, care organizează
și susțin campaniile electorale în comitete locale; unele dintre ele se sprijină în aceste acțiuni pe
sindicate și asociații ce desemnează candidați pentru alegeri;
 partide de mase , ce cuprind un mare număr de aderenți care plătesc cotizații și au
posibilitatea de a promova în funcțiile elective ale organizațiilor de partid.
În afara acestei clasificări, se mai ia în considerare existența partidului confesional , care
recunoaște o legătură, mai mult sau mai puțin formală, între principiile și valorile susținute și
anumite principii religioase. În această categorie intră partidele creștin -democrate din Europa sau
partidele fundamentaliste din lumea arabă.
Un tip aparte este partidul unic ce exercită singur puterea într -un stat, în condițiile în care se
interzice existența altor partide opuse sau se acceptă doar prezența unor partide obediente, lipsite de
personalitate proprie. Formula partidului unic a fost adoptată de regimu rile totalitare și de un număr
de țări în curs de dezvoltare.

1.5. Ideologie/doctrină politică. Definirea conceptelor

Conform unei definiții de dicționar, ideologia politică reprezintă ansamblul de idei,
reprezentări, mituri elaborate de mișcările politi ce, într -o formă mai mult sau mai puțin sistematică,
în vederea orientării comportamentului cetățenilor în problemele fundamentale ale dezvoltării
societății (modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale ori
valorile mora le demne de a fi îmbrățișate etc.). Ideologiile servesc drept punct de plecare pentru
elaborarea programelor de acțiune ale partidelor.
Termenul de ideologie a fost creat de către Destutt de Tracy, în 1796, cu intenția de a elabora o
știință a ideilor, dar destul de repede ideologia a căpătat și un înțeles peiorativ.
Karl Marx, în Ideologia germană , a caracterizat ideologia drept o conștiință falsă întrucât,
printr -un efect similar răsturnării imaginii într -un aparat fotografic, ea dă o descriere eronată,
iluzorie, despre situația și rolul clasei ce domină la un moment dat în societate. Ideologia, ca
interpretare deformată a realității sociale, reprezintă doar un aspect al problemei, celălalt aspect
relevat de Marx constă în necesitatea resimțită de orice fo rță politică de a elabora propria sa
imagine despre lume și rolul ei social.
Filozoful Karl Mannheim, în Ideologie și Utopie (1929), consideră că ideologia este un
element constant al societății, iar T. Parsons conferă ideologiei o funcție de integrare soc ială.
Daniel Bell, în Sfârșitul ideologiei (1960), a susținut că abordările pragmatice ale lumii politice
constituie astăzi o alternativă la formularea de ideologii. Opinia lui D. Bell a fost infirmată de viața
politică contemporană care este caracterizată prin intensificarea confruntărilor ideologice. În sfârșit,
Destutt de Tracy remarca că ideologia este o perpetuă fugă înainte provocată de imperfecțiunea
prezentului și insatisfacțiile generate de acesta.
În 1955, Raymond Aron, în lucrarea Opiul intelectu alității , pune în mod tranșant problema
renunțării la ideologie, lansând teza „sfârșitului erei ideologice”. Caracterizând ideologia marxistă
drept opiu pentru intelectualitate, în numele progresului contemporan și al obiectivității științifice,
Aron cere a renunțarea la ideologie.
Rolul conferit și jucat de ideologie în societate a fost și este în mare măsură determinat de
natura regimului politic aflat la putere. În societățile dictatoriale, totalitariste, de genul celor fasciste
sau comuniste, ideologiil e au fost folosite în scopul legitimării regimurilor politice, aflate la putere,
în politizarea, în îndoctrinarea științei și învățământului, a gândirii și a conștiinței umane, a
societății în ansamblul ei. În aceste regimuri, ideologia celor aflați la put ere devine ideologia unică
și oficială, transformându -se într -un important instrument de dominație, persuasiune și manipulare
politică.

9
În schimb, alta este situația și rolul ideologiei în societățile democratice. Prin principiile și
valorile pe care sunt constituite și funcționează, societățile democratice impun ca o componentă de
bază pluripartidismul și pluralismul politic și ideologic. În aceste comunități vom întâlni o mare
diversitate de forme de organizare politică și emitenți ideologici, cu obiectiv e și scopuri politice
multiple și diverse. Problema puterii va constitui și în aceste societăți principalul obiectiv al
exprimării și acțiunii ideologiilor politice.

Doctrina politică (lat. doctrina – învățătură) reprezintă un sistem închegat de principii care
interpretează în mod coerent realitatea politică și recomandă o modalitate de acțiune în funcție de
anumite opțiuni ideologice și scopuri. Doctrina politică oferă elementele necesare pentru rezolvarea
problemelor fundamentale privind organizarea poli tică a societății, raporturile dintre politic și
economic, sistemul valorilor care trebuie să guverneze evoluția societății. Virgil Madgearu, în
Doctrina țărănistă (1923), arăta că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o
concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale și un ideal social”.
În limba română, termenul de „doctrine” este mai adesea preferat celui de „ideologii”, căruia i
se atribuie o conotație exclusiv negativă datorată carierei pe care termenul a făc ut-o în cadrul
„materialismului științific” și al propagandei comuniste. De fapt, ideologia este mai generală decât
o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realității
politice.
Din această perspectivă , se consideră că există doar trei ideologii politice fundamentale –
conservatorismul, socialismul și liberalismul, restul fiind derivate și combinate teoretice sau
istorice ale lor. Așa fiind, ideologiile majore au rădăcini în curente filosofice care par la prima
vedere a avea puțin în comun cu realitatea politică, dar de care sunt în realitate indisolubil legate,
înainte de a adera la niște politici propriu -zise, să fii părtaș la o anumită concepție despre om și
despre societatea omenească, despre natura omului și despre capacitatea lui cognitivă.

1.5.1. Clasificări și sistematizări ale doctrinelor politice

Prima și cea mai comună încercare de a sistematiza orientările politice este cea de a le dispune
pe axa tradițională stânga -dreapta . Pornind de la aș ezarea mai curând conjuncturală a
conservatorilor francezi în Adunarea Națională Constituantă din 1789, stânga și dreapta au făcut
carieră ca moduri de gândire care și -au schimbat sensul de la o perioadă istorică la alta, dar și -au
păstrat un sens în ciuda creșterii complexității societății, a pluralismului cultural și a revoluției
informației. Deseori acest sens este schematic, chiar caricatural, dar este suficient de eficient ca
reprezentare socială pentru a servi la identificarea și autoidentificarea unu i număr considerabil de
persoane.
Distincția dintre stânga și dreapta datează chiar dinainte de apariția capitalismului, dar sensul ei
a evoluat de la o epocă la alta, de la cea mai generală – reformatori/conservatori – la cea modernă –
capitaliști/anticap italiști – și, în sfârșit, la cea contemporană, unde elementele materiale și cele post –
materiale se combină într -o distincție mai complexă.
Stânga și dreapta au traversat perioade de recul istoric, dreapta după prăbușirea totalitarismului
nazist, stânga du pă căderea Zidului Berlinului, când s -a considerat de către unii autori că
totalitarismul sovietic a compromis și stânga necomunistă. În realitate, astăzi putem remarca un
reviriment al unei stângi remaniate europene, atracția lor rămânând bazată pe acelea și valori
tradiționale de stânga.
În ultimele decenii, au apărut diverse voci care au afirmat că vechea dihotomie dreapta/stânga a
devenit irelevantă în societatea contemporană, datorită apariției unor noi factori politici, economici
și culturali. Astfel, în anii ’60 și ’70, Sartre a fost unul dintre numele proeminente care au afirmat
că dreapta și stânga și -au pierdut relevanța de odinioară, datorită faptului că lumea sfârșitului de
secol XX are un profil total diferit față de cea în care s -a născut polari tatea stânga/dreapta. Lui
Sartre i s -au adăugat toți cei care au scris despre „criza” sau „sfârșitul” ideologiilor, precum și cei
care au afirmat că vechea distincție a devenit inoperantă în condițiile societății contemporane, în

10
care marile corporații int ernaționale alături de grupurile de presiune au ajuns să exercite o influență
tot mai mare asupra vieții politice.
O opinie asemănătoare o întâlnim și în spațiu românesc în eseurile lui Horia Roman
Patapievici. Într -un articol pe această temă, Dreapta sau stânga , eseistul notează: „Până la urmă,
azi, decesul binomului dreapta/stânga este consecința morții relative a ideologiilor și, în mod
decisiv, rezultatul revenirii majorității statelor europene la ideile liberalismului democratic. Astăzi,
ceea ce eventu al am mai putea numi dreapta și stânga desemnează două atitudini care diferă numai
prin accent, în cadrul unei atitudini filozofice care admite atât valoarea de neînlocuit a
individualismului, cât și virtuțile epistemologice ale capitalismului”.
Unul dintr e cei mai importanți filozofi politici contemporani, Norberto Bobbio, într -o lucrare
devenită clasică – Dreapta și stânga (1999 în traducere) – susține că vechea distincție
dreapta/stânga nu și -a pierdut cu nimic din importanță astăzi. Termeni i „dreapta” ș i „stânga”,
afirmă Bobbio, continuă să fie elemente esențiale ale vocabularului nostru politic, în pofida acelor
argumente venite din diferite tabere care contestă acest lucru. El pornește de la premisa potrivit
căreia „dreapta” și „stânga” nu sunt concept e absolute, ci noțiuni relative. Ele nu reprezintă noțiuni
substanțiale sau ontologice, ci depind de topologia fiecărui spațiu politic; nu ești de stânga sau de
dreapta așa cum se întâmplă să fii, de exemplu, catolic, ortodox sau evreu. Cu alte cuvinte, dr eapta
și stânga sunt concepte „spațiale”, care semnifică lucruri diverse în diferite situații istorice. Mai
mult chiar, uneori stânga și dreapta ajung să comunice în timp sau să se influențeze reciproc în mod
imprevizibil.
În viziunea lui Bobbio, singurul mod de a reafirma validitatea vechii distincții dreapta/stânga
este de a regândi criteriile aflate la baza ei. Pentru Bobbio, nici raportul față de religie, nici cel față
de tradiție nu poate reprezenta un criteriu suficient pentru a reformula vechea dihot omie
stânga/dreapta. Unicul criteriu valid este atitudinea față de principiul egalității, modul diferit în care
percepem și ne raportăm la ceea ce (credem că) ne face egali sau inegali. În linii mari (și cu riscul
de a simplifica), se poate afirma că stâng a este egalitară, în timp ce dreapta este inegalitară.

1.6. Sisteme partidiste

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în
cadrul vieții politice dintr -o societate. El se referă cu precădere la numărul partidelor politice care
există într -o societate și prin a căror participare se derulează, se realizează viața politică din cadrul
acesteia. Noțiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oară în perioada interbelică.
Sistemele partidiste se po t structura și evalua în modul următor:
1. Monopartidiste – care constau în fundamentarea activității și vieții politice din societate pe
existența și funcționalitatea unui singur partid politic. Prin esența sa, sistemul monopartidist este
fondator și gene rator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.
1. Sisteme bipartidiste – se întemeiază pe existența și funcționalitatea a două partide
politice. El se întâlnește de regulă în perioada de dezvoltare și maturizare a sistemelor partidiste. În
multe cazuri, bipar tidismul a constituit fundamentul pe care s -a născut și dezvoltat pluripartidismul.
2. Sisteme pluripartidiste – au apărut în perioada imediat următoare primului război
mondial și sunt legate în principal de impunerea și generalizarea sufragiului universal. A cest
fenomen politic a adus în planul vieții politice multiple și diver se grupuri și segmente sociale care
și-au creat propriile partide politice.

1.7. Apariția și evoluția conceptului de partid politic în România

Geneza partidelor politice în Principate le Române este foarte apropiată de cea britanică și
continentală și destul de sincronă. Atât în Moldova cât și în Țara Românească primele încercări de
structurare a unor grupări distincte ideologic s -au înregistrat în cadrul primelor adunări
reprezentativ e (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștească Adunare) încă la începutul
secolului al XIX -lea, mai precis după semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829). Funcția acestor
adunări era aceea de a limita puterea domnitorului.

11
Partidele politice, alcătuite după criteriile moderne, au apărut în România după adoptarea
Constituției de la 1866. Cei mai importanți teoreticieni care au avut preocupări de definire a
conceptului de partid, sau care au analizat geneza partidelor politice în România au fost: A.D.
Xenopol, C. Rădulescu -Motru, M. Eminescu, P.P. Carp, D. Drăghicescu, P.P. Negulescu, Traian
Brăileanu și Mihail Manoilescu.
A.D. Xenopol , în lucrarea Istoria partidelor politice în România (1910), definește partidul
drept totalizarea intereselor indi viduale comune unui grup, mai mult sau mai puțin restrâns.
Partidele politice, arată Xenopol, se alcătuiesc nu numai din reprezentarea acestor interese
individuale, totalizate în interese de clasă. „Pe din sus și pe din jos ele primesc adaosuri de
elemente străine care le întăresc organismul. Adeseori în stratul lor conducător se văd oameni
streini de aceste interese și se întâlnesc minți și inimi superioare care iau apărarea unor interese ce
nu sunt ale lor, ba cari le sunt chiar potrivnice”. De asemenea, într-un partid pătrund indivizi atrași
de „perspectiva funcțiilor statului și a altor foloase ce pot fi împărțite de guvern partizanilor săi”.
A.D. Xenopol era de părere că nu toate curentele din viața unui popor dau naștere la partide
politice. „Pentru ca înmănuncherile de cugete să dee ființă unor asemenea partide, se cere
numaidecât ca ideile să se coboare din sfera intelectuală către aceea a voinței și să devină
îmbolditoare de fapte; căci politica se mișcă pe pârtia puterei în conducerea oamenilor și, deci, nu
poate fi gândită fără îmbinarea ei cu mijlocul de a realiza puterea adecă fapte”.
Xenopol considera că nu poate fi vorba despre existența unor partide politice la români înainte
de constituirea lor în state, dar că procesul de constituire într -o formă rudimentară „pornește din
vremuri anterioare descălecării, și anume întâiu în țerile de peste munți și după aceea și în cele din
valea Dunărei”. Temelia pe care s -au închegat mai târziu partidele politice era formată din cele
două clase ale poporului: „noblețea” (boierii) și „poporul de jos” (țăranii).
Constituirea partidelor politice în forme moderne a fost precedată de câteva etape:
1. constituirea partidelor personale – alcătuite din grupările de boieri care sprijineau un
anumit pretendent la tron;
2. întemeierea partidului antigrecesc – în epoca fanariotă, ca reacție împotriva elementului
grecesc;
3. apariția partidului antiaustriac – închegat ca urmare a reacției boierilor față de ocupația
austriacă a Olteniei și Bucovinei în sec. al XVIII -lea;
4. constituirea partidului antirusesc – drept reacție la ocupația rusească a principatelor din
perioada 1768 -1774.
Concluzia lui Xenopol era aceea că aceste etape au premers constituirea a ceea ce el numește
partidul național , alcătuit din „tagma boierimei românești, deș teptată în interesul ei de clasă”.
Ulterior, la începutul secolului al XIX -lea, în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu, sub
influența ideilor franceze, s -a născut o viață politică mult mai intensă. „De acum înainte începe,
propriu vorbind, istoria pa rtidelor politice în România ”.
Pătrunderea în principate a ideilor revoluției franceze a dus la o dezbinare a partidului
național în două tabere care vor da naștere la cele două partide sau tarafuri , cunoscute mai târziu
sub denumirea de partid conservator și partid liberal .
Termenul de „conservator” a fost întrebuințat pentru prima dată în ziua de 1 februarie 1823 de
către vornicul Mihail Sturza, pentru a desemna cu el tendințele de păstrare a vechii stări de lucruri
de către marea boierime a Moldovei, nem ulțumită de proiectul de Constituție din 1822 elaborat de
cărvunari (carbonari). Xenopol vede în acești „novatori” germenii mișcării liberale, reformiste, din
principatele române. Partidul novatorilor, parveniților, cărvunarilor sau ciocoilor, cum au mai
fost ei denumiți, ia naștere pentru prima dată în Moldova și este alcătuit, în opinia lui Xenopol, din
acei boieri care aveau alte idei și alte interese decât partidul boierilor conservatori (respectul
proprietății, libertatea industrială, libertatea muncii și a comerțului, egalitatea în fața legii ș.a.).
Astfel, Xenopol opina că în țara noastră, ca și în alte părți, deosebirea partidelor s -a făcut pe baza
ideilor și nu a persoanelor sau a claselor din care făceau parte. „Nu toți boierii erau conservatori,
precum nu toți erau liberali”. Propășirea ideilor liberale nu putea să se facă pe o altă cale în țările
române, în condițiile în care nu exista încă o puternică burghezie care să fi devenit focarul ideilor
noi.

12
Revoluția de la 1848, – în opinia istoricului A.D. Xenopol – a determinat închegarea celor
două partide. Partidul liberal apare la lumină, militând pentru ridicarea clasei țărănești. Între
liderii liberali, Xenopol enumeră pe frații Golescu, frații Brătianu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I.
Ghica, I. Hel iade Rădulescu (în Țara Românească), M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri (în
Moldova).
Partidul Conservator a fost și el apărător al „naționalităței române, al dezvoltărei ei lăuntrice.
Dar de câte ori se iveau idei care căutau să lovească în poziția privilegiată a boierilor, ei căutau
alianța cu puterile străine, pe care de altfel le combătuseră. Partidul conservator – conchidea
Xenopol – se arăta întotdeauna gata a jertfi naționalismul său pe altarul intereselor sale de clasă”.
Cu toate că A.D. Xenop ol folosește termenul de partid liberal înainte de revoluția de 1848,
totuși, până în 1866, reformiștii revoluționari se numeau pe ei înșiși „democrați”, „partid
democratic”, „partidul patrioților” sau „partidul național”.
A.D. Xenopol își încheie lucrarea Istoria partidelor politice în România cu concluzia că:
„Oricum s -ar întoarce și s -ar răstălmăci faptul, ceva rămâne statornic și neîndoielnic, anume că
partidele politice se alcătuiesc în România pe temelia luptei între cele două mari clase sociale:
proprietarii mari și țărănimea și că după modul cum se vor grupa ideile și oamenii ce le
împărtășesc, în jurul intereselor acestor clase, se va îndruma viața partidelor politice la Românii de
la Dunăre”.
Opiniile lui A.D. Xenopol cu privire la constituirea par tidelor politice în România sunt
combătute de C. Rădulescu -Motru , care, prin articolele publicate în „Noua revistă română” (1911)
arăta că n -au existat partide politice înainte de 1866. Teoreticianul conservatorilor scria că nu a
existat nici ceea ce numea Xenopol „partid național”. Un astfel de partid a putut ființa doar ca
tendință sentimentală, „dar niciodată ca organizație politică”. Căci n -avea nici conducători, nici
program. Membrii lui eventual nu puteau fi decât toți patrioți, toți cei cu oarecare c ultură, boieri
mici și mari. Motru definea perioada de dinainte de 1866 drept una de „sentimentalism naționalist”,
în care partidele politice încă nu ființau.
Într-un articol intitulat Partidele noastre politice („Noua revistă română”, nr. 4 din 15 februar ie
1900), C. Rădulescu -Motru scria că „ nici un partid politic nu se naște, dacă nu se simte
trebuință de el, dacă nu e precedat de anume condițiuni care să -l facă necesar ”. Până la
jumătatea veacului al XIX -lea, continua el, singura concepție politică româ nească era „să existăm
ca națiune și ca stat”. Abia după ce s -a dobândit o certitudine în această privință, „a început viața
noastră politică”. Și ea a început o dată cu viața constituțională, cu adoptarea unei Constituții după
model european, care n -a fos t rezultatul luptelor diverselor partide politice, „ci partidele politice la
noi s -au născut din această Constituție”. Ele au luat numele de liberal și conservator. Amândouă
voiau să asimileze pentru români ideile timpului „în care s -au născut” și dacă un partid s -a numit
liberal, iar altul conservator, diferența dintre ele nu era decât de „temperament” și nu de principii.
Căci în aceleași principii s -au născut amândouă și au intrat în viața publică sub aceleași idei.
Temperamentul însă a diferit: febril, agitat, neastâmpărat la Brătieni, Golești sau Kogălniceanu,
liniștit, cumpătat, mai rațional la Catargiu, Mavrogheni sau Florescu. „ Spre același scop mergeau
însă și spre aceeași țintă și un partid și celălalt: adaptarea poporului românesc la noua viață
ce i se deschisese” . [subl. ns.]
Reabilitând conservatorismul cu intenție, Motru nu era departe de fixarea menirii reale a
Partidului Conservator în România: alături de cel liberal, el trebuia să fie un instrument al
modernizării țării. Totodată, el fixa mo mentul nașterii Partidului Conservator, ca fiind concomitent
cu acela al nașterii celui liberal, adică după Constituția din 1866.
De asemenea, Mihai Eminescu (Opera politică ) preciza și el că de un partid „conservator”, ca
și de unul „roșu” nu se poate vor bi în România decât după 1859. Până atunci fuseseră idei
conservatoare, idei progresiste, idei revoluționare și oameni care le reprezentaseră mai mult sau mai
puțin. Aceste idei au început să se grupeze și să se disciplineze numai după ce Convenția de la P aris
a admis, cel puțin în teorie, ca guvernele să reprezinte majoritatea „țării legale” și a invitat diferitele
idei de a se formula „pentru lupta legală” și diferitele personalități a se grupa în partide.
P.P. Carp , într -un discurs ținut la 5 decembrie 1 897 în fața Senatului, declara și el: „De la
1866 trebuie să ne diferențiem nu pe aspirațiuni naționale, […] ci pe principii de organizare internă

13
și numai de la 1866 până azi se poate vorbi de partide liberale și de partide conservatoare, care și
unele și altele au originea lor nu în Fanarioții d -lui Urechia, dar în glorioasa generațiune de la 1848,
care a fost generațiunea eroică a acestei țări”.
Cei trei gânditori români (Rădulescu -Motru, Eminescu, Carp), între altele și exponenți de
seamă ai doctrinei c onservatoare, aveau dreptate să susțină că înaintea instaurării unui sistem
constituțional n -au fost partide politice în România. Au fost idei politice, ziceau ei, au fost și
grupări politice, adăugăm noi, dar într -adevăr, partide n -au fost. Nici în accepț iunea ce se dă astăzi
unui partid politic, nici în cea din secolul trecut. Pentru Eminescu, de pildă, un partid politic era „o
grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr -o adunare legiuitoare care se
conduce de aceleași idei și car e caută a obține majoritatea în țară și în adunare cu programul lor,
spre a putea în numele acelei majorități pune în practică teoriile politice”. Cu alte cuvinte, pentru a
exista un partid politic trebuie să existe o adunare legiuitoare, admițând principi ul reprezentativ,
majoritatea având dreptul să indice Coroanei pe șefii săi pentru a forma guvernul constituțional.
În opinia lui Nicolae Filipescu (1899), „partidele politice nu sunt niște ficțiuni, ci sunt
rezultatul practic al operei timpului”; iar I.I.C. Brătianu preciza și el, în 1905, că: „Partidul
Național Liberal nu s -a născut ca o formațiune spontanee și teoretică, el nu e concepțiunea unor
savanți doctrinari […] Nu. Partidul Național Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari și
reale a Stat ului și neamului nostru. El s -a făcut rând pe rând organul de execuție al necesităților
vitale ale României și prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă și pe toate
le rezumă, de la care și -a luat chiar numele lui de național -liberal, a fost nevoie de a asigura
existența națională a românilor”.
D. Drăghicescu , – teoretician de seamă al liberalismului – într-o lucrare de referință, Partide
politice și clase sociale (1922), susținea că partidele politice sunt reprezentante ale națiu nii întregi,
ale tuturor claselor. Conștiința politică a claselor, puterea lor de inițiativă, disciplina și solidaritatea
lor, orizont ul lor cultural și concepțiile p e care sunt capabile să le aibă sunt valori politice esențiale,
care trec de la clasă la p artidul politic corespunzător și determină valoarea acestuia. Valoarea
politică a claselor, continua acesta, este ceea ce determină valoarea politică a partidelor.
D. Drăghicescu nu este preocupat în principal să găsească o definiție a partidului politic, ci,
mai degrabă, încearcă să stabilească conexiunea dintre acesta și clasele sociale. Astfel, Drăghicescu
afirmă că partidele politice au variat din punct de vedere al compoziției so ciale: „… până azi, nici
un partid politic propriu -zis n -a fost compus excl usiv numai din oamenii unei clase, nici chiar cu
majorități din anume clasă. În fond, ceea ce le deosebea, nu era clasa de unde se recrutau partizanii,
ci anume afinități morale și de doctrină, anume atitudini față de evoluție și de progres, era într -un
cuvânt, sentimentul democratic și liberal, sau antidemocratic și antiliberal, care stăpânea pe
conducători și mijlocia partizanilor. În ce privește originea acestor partizani, ei veneau indiferent
din toate clasele”.
Două ar fi obiectivele pentru viitor ale partidelor politice, în opinia lui D. Drăghicescu:
1. să pregătească reforma industrială în sensul evoluției economice;
2. printr -o acțiune legislativă, dublată de o acțiune de educație și propagandă în rândul
muncitorilor, să stimuleze spiritul de asociație și de cooperație sindicală și să contribuie prin toate
mijloacele la disciplinarea acțiunii lor în cadrul asociațiilor și sindicatelor profesionale.
Sociologul Dimitrie Gusti , într -o conferință susținută în cadrul Institutului Social Român, în
decembrie 1922, intitulată Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic , arată că
într-un regim constituțional partidele politice joacă un rol foarte important. Gusti definește partidul
politic drept „ o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod perman ent prin interese și idei
comune, de caracter general, asociație ce urmărește, în plină lumină publică, a ajunge la
puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”.
Un partid politic nu este ceva compact și omogen. El este compact pentru că este o grupă în
plină schimbare și primenire prin intrările membrilor noi și plecările unor membri vechi; un partid
politic este un proces social și nu o stare socială . Dar dacă un partid politic nu este o grupă
compactă, el nu este nici o grupă omogenă, p entru că este alcătuită din diferite grupări și grupulețe,
cercuri și cerculețe, care pot fi concentric coordonate, pot avea forțe centrifuge, dar și centripete,
formând, îndeobște, o dreaptă, o stângă și un centru.

14
Definitoriu pentru partidele politice es te programul. Acesta trebuie să cuprindă „un m ic sistem
sociologic și etic”. O rice program de partid, susține Gusti, îmbrățișează, într -o măsură mai mică sau
mai mare, următoarele puncte:
1. O analiză explicativă și o critică a societății, așa cum este ea înt r-un moment dat;
2. O formulare a necesităților actuale și a posibilităților de transformare a societăților de
astăzi în unele mai bune;
3. Mijloacele mai nimerite pentru realizarea acestor necesități și tactica necesară pentru a
întrebuința la momentul oportun aceste mijloace;
4. O doctrină, care oricât de imperfectă, să dea ideea unei societăți perfecte, deci oricât de
fragmentar, să cuprindă un ideal social; căci în definitiv la aceasta se reduc toate stăruințele și toate
construcțiile de program politic de parti d: a indica idealul social de realizat, adică spiritul directiv
ce inspiră toate soluțiile particulare ale nevoilor statului.
În funcție de metoda de concepție a programelor, Dimitrie Gusti distinge două tipuri de
partide: partide de program integral și partide de acțiune imediată sau, cu alte cuvinte, partide
principiale și partide oportuniste . Ambele au un scop comun: cucerirea puterii politice prin luptă.
Esențial este, – continuă Gusti – că partidul de program urmărește guvernarea ca mijloc pentru a
realiza programul său, în timp ce partidul politic oportunist urmărește guvernul cu singurul scop, de
a guverna.
Concluzia sociologului Dimitrie Gusti este aceea că partidul politic formează una dintre cele
mai sugestive și interesante personalități colective , fiind o unitate socială originală, cu gândire
proprie și voință unitară. Constituțiile democratice adoptate în Europa, și nu numai, după primul
război mondial ridică partidul politic, dintr -un simplu instrument de realizare tehnică a alegerilor, la
rangu l de factor legitim al vieții publice. De fapt, partidul politic are misiunea să dea cu prins, sens
și colorit formelor constituționale. El are chemarea socială să mijlocească transformarea profundă a
stărilor sociale și să provoace crearea instituțiilor no i în sensul evoluției ascendente către un ideal
social și etic. În sfârșit, partidul politic trebuie să fie un pedagog al națiunii și să devină una dintre
cele mai importante instituții sociale pentru educația politică și socială a individului ca cetățean,
trezind interesul fiecăruia pentru problemele sociale și politice ale timpului și conștiința
răspunderii. Prin partidul politic cetățenii sunt chemați a participa la realizarea de fapt a principiului
suveranității naționale.
Cel mai important teoretician și analist al partidelor politice a fost, fără îndoială, P.P.
Negulescu. Lucrarea acestuia, Partidele politice (1926), prezintă o valoare deosebită, în principal
datorită fericitei îmbinări a perspectivei teoretice cu analizele istorice sau politice semnif icative
dintr -o țară sau alta, cu regimuri politice diferite – dar conturând o tipologie distinctă sub aspectul
problematicii urmărite –, ca și argumentarea unei teze pe deplin confirmată și de experiența
ulterioară a omenirii: între despotisme și dictatur i mai vechi sau mai noi, cauza partidelor politice –
oricât de criticate au fost și sunt acestea – este singura care merită a fi apărată, ele constituind
garanția oricărui regim constituțional, a statului de drept, capabil să asigure progresul necontenit a l
omenirii.
După P.P. Negulescu, în teorie cel puțin, „ partidele politice iau naștere prin gruparea
cetățenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcția pe care trebuie s -o
urmeze dezvoltarea statului respectiv și la mijloace le cele mai potrivite de a ușura și grăbi acea
dezvoltare. În practică, mai sunt și alte motive care pot să împingă pe cetățeni înspre un partid sau
altul. […] Gruparea cetățenilor în partide este un fenomen social. […] La temelia oricărei grupări
politice stă hotărârea conștientă a fiecăruia din membrii săi de a urma în viața publică o anumită
direcție, de a tinde adică la realizarea unui anumit scop, pe anumite căi ”.
În strânsă legătură cu aceste teze, P.P. Negulescu pune problema modului în care trebuie să fie
structurate partidele pentru a conduce la o bună funcționare a regimului parlamentar într -un stat
constituțional. Spre a răspunde documentat și convingător la această întrebare de mare actualitate
pentru România Întregită, autorul realizează o adevă rată sistematizare a principalelor partide
politice, așa cum s -au constituit ele istoricește, pentru a urmări concomitent felul în care și -au
dovedit sau nu eficiența și viabilitatea. Astfel, P.P. Negulescu distinge următoarele tipuri de
partide:

15
1. partide confesionale – prin care înțelegea grupările cetățenilor în organizări politice
diferite, după credințele lor religioase;
2. partide regionale – acestea reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui
stat unitar sau ale diferitelor părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare;
3. partide naționale – apar în veacul al XIX -lea, când a început să se afirme în viața
politică principiul naționalităților. Acestea apar îndeosebi în statele în care, ca Austro -Ungaria,
naționalitățile asupr ite, fără drepturi egale, au constituit partide naționale ca un instrument de luptă
împotriva asupritorilor. Așadar, partidele naționale nu sunt partide politice propriu -zise, ci organe
de protest contra structurii statelor în care iau naștere, cu tendința manifestă de a ajunge prin luptă
la independența națiunilor pe care le reprezintă;
4. partide de clasă – urmăresc scopuri incompatibile cu interesele generale ale statelor.
Aceste partide trăiesc din exploatarea antagonismelor ce presupun ele că există între diferitele părți
ale popoarelor respective și principalul lor mijloc de acțiune e lupta de clasă , prin aceasta
înțelegând ațâțarea, fie în mod public și pe căi legale, fie în mod ascuns și pe căi revoluționare, a
clasei pe care o reprezintă împotriva tutu ror celorlalte. În această categorie intră partidele socialiste
și partidele țărănești.
Argumentele de natură sociologică, economică, istorică îl conduc pe Negulescu la concluzia,
susținută și de analiza configurației principalelor partide politice din per ioada imediat următoare
primului război mondial – inclusiv în țara noastră –, că numai partidele mari și puternice, expresii
ale solidarității întregii națiuni – ai căror membri concură cu toții la realizarea progresului social –,
pot asigura stabilitatea politică atât de necesară muncii productive într -un stat constituțional
modern. Scopul acestor partide este, în esență, același – progresul și fericirea tuturor membrilor
societății; numai mijloacele prin care asigură realizarea lor consemnate în programe temeinic
fundamentate și ținând pasul cu solicitările istorice, le diferențiază.
Modele ale unor asemenea partide rămân, pentru Negulescu, cele din democrațiile anglo –
saxone: Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Țările cu prea multe partide au cun oscut o
istorie politică zbuciumată și Negulescu se referă în mod deosebit la exemplul oferit de Franța.
Numai calitățile individuale ale cetățenilor lor au făcut ca asemenea state să poată depăși grave
momente de criză socială și politică și le -au mențin ut în fruntea progresului.
P.P. Negulescu conchide că partidele politice, spre a putea aspira la guvernare, trebuie să
reprezinte interesele întregii națiuni, în proporții juste și legitime, potrivit cu tendințele solidarității
sociale, fără a pune în prim ejdie unitatea teritorială, politică și socială a statelor.
O remarcabilă lucrare care analizează conceptul de partid politic este Politica (1928),
aparținând lui Traian Brăileanu . În ansamblu, Politica este prima carte românească de știința
politicii și, totodată, o scriere remarcabilă a gândirii politice. Contribuția esențială a lui Traian
Brăileanu la dezvoltarea științei politice constă în argumentarea autonomiei relative a sistemului
politic derivată din independența sa funcțională și acțională, ca ent itate distinctă într -o societate.
Sistemul politic impune direcțiile de organizare și dezvoltare a societății, însă modul cum ființează
, capacitatea de intervenție, gradul de aplicabilitate a programului său depind, în ultimă instanță, de
structurile soc iale, de condițiile culturale și istorice ale societății.
În analiza partidului politic, Brăileanu pleacă de la definiția lui Gusti, pe care o consideră
adecvată pentru partidul politic al democrațiilor moderne. El crede că fiecare formă politică are
partidele ei caracteristice. Partidul politic ar trebui definit astfel: „ Orice asociație de cetățeni
năzuind a acapara puterea politică (prin orice mijloace și pe orice căi) este partid politic ”. Așadar,
problema generală a partidelor politice trebuie pusă altf el, adică plecând de la diferențierea între
clasa politică și mulțime. Analiza partidului politic cuprinde chestiunea luptei politice.
Toate deosebirile între cetățeni, toate inegalitățile și opozițiile pot produce partide politice, pot
împinge la lupte po litice interne pentru acapararea puterii. Mijloacele de a menține echilibrul sunt
forța și persuasiunea. Partidul politic caută să organizeze forța împotriva forței și să distrugă
ideologia înlocuind -o cu o altă ideologie.
Diferențierea mulțimii după profe sie, religie, tradiție sunt elemente în organizarea partidelor și
de luptă electorală. Formula politică se adaptează intereselor categoriei mulțimii căreia i se

16
adresează partidul sau intereselor celor mai accentuate într -un anume moment dat ale celui mai
mare număr de alegători.
Din perspectiva doctrinarilor potrivnici democrației parlamentare sunt interesante opiniile lui
Mihail Manoilescu . Susținător al ideilor neoliberale la începutul anilor ’20, trecut prin câteva
partide, devenit filocarlist și apoi membru al Camarilei, acesta îmbrățișează după 1931 ideea
mussoliniană a corporatismului. Ideile sale au fost expuse în două lucrări devenite de referință
pentru adversarii democrației: Secolul corporatismului (1936), Partidul unic (1942), traduse în
câteva limbi de circulație internațională.
Manoilescu critică pluripartidismul; el consideră că partidele sunt organisme perimate care și –
au încheiat cariera în ziua în care s -au realizat în toate țările votul universal și libertățile cetățenești
depline. Rolu rile social, economic și politic în viața unui stat, într -adevăr modern, nu le pot
îndeplini decât corporațiile. De aceea, viitorul este numai al corporațiilor și al statului corporatist.
În statul organizat corporativ nu e admisibilă preeminența unui part id oarecare. Un anumit
partid poate activa „numai când reprezintă o ideologie profundă, susceptibilă a cuceri toate ramurile
vieții naționale și să -și mențină mult timp cucerirea. Nu poate fi vorba decât de un asemenea partid
care are să -și spună cuvântul în stat deasupra cadrelor corporative și cu asentimentul lor”.
De la antidemocratismul parlamentar clădit pe ideile corporatiste, la propunerea creării
partidului unic nu era decât un pas. Manoilescu susține că „ partidul unic este o instituție
contemporan ă care e caracterizată în toate țările printr -o aceeași concepțiune de stat … În toate
aceste regimuri statul ia asupră -și de a întruchipa un ideal politic și social și de a conduce națiunea
într-un mod activ și conștient către realizarea acestui ideal”. Pa rtidul unic n -are numai o etică nouă;
el are, de asemenea, o tehnică nouă în organizarea sa. Conducerea, ierarhia, disciplina sunt
totdeodată diferite de ceea ce sunt ele în partidele politice ale regimului liberal. Prima originalitate
a partidului unic e șeful său. Conducătorul și partidul sunt două realități complementare. „Noile
partide – susține Manoilescu – sunt miliții civile. Membrii lor sunt soldați. Toți își aliniază
picioarele, iau poziții de «drepți» și își salută cu salutul roman superiorul poli tic în serviciul cerut
politicește , pentru un ideal politic”. În sfârșit: „Dreptul exclusiv la activitate politică îl vom numi în
chip brutal monopolul partidului unic”.
* * *
Partidele politice în formă modernă au apărut în România la mijlocul secolu lui al XIX -lea, ca
expresie a modernizării societății și a diversificării opțiunilor politice. Ca și în celelalte state
europene, partidele politice din România s -au constituit după un îndelungat proces de acumulări și
de experiențe pe calea construirii un ui stat modern, liberal, deschis spre democrație. De la început,
partidele politice au fost organizate după modelul clasic al Occidentului european, de unde viața
politică românească își trăsese în mare parte formele și cu care căuta să meargă în concordan ță. Și
la noi partidele politice moderne vor fi consecința logică a rolului crescând al consultărilor
electorale și vor răspunde unor necesități funcționale.

17
Bibliografie
Arendt, Hannah, Originile totalitarismului , traducere de Ion Dur și Mi rcea Ivănescu, Editura
Humanitas, București, 1994.
Ball, Terence, Dagger, Richard, Ideologii politice și idealul democratic , Editura Polirom, Iași,
2000.
Bobbio, Norberto, Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice ,
traducere de Mihaela Șchiopu, Editura Humanitas, București, 1999.
Brăileanu, Traian, Politica , Ediția a II -a, Editura Albatros, București, 2003.
Bucur, Ioan Micu, Partidele politice , Agenția Națională de Presă Rompress, București, 1993.
Châtelet, François, Pisier, Évelyne, Concepțiile politice ale secolului XX , traducere de Mircea
Boari și Cristian Preda, Editura Humanitas, București, 1994.
de Waele, Jean Michel, Partide politice și democrație în Europa Centrală , Editura Humanitas,
București, 2003.
Drăghicescu, D., Partide politice și clase sociale , Tipografia Reforma Socială, București,
1922.
Fulga, Gheorghe, Societăți și sisteme politice contemporane. Doctrine & realități , Editura
Economică, București, 2004.
Gusti, Dimitrie, Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic , în Doctrinele
partidelor politice , Ediția a II -a, Editura Gar amond, București [1997] .
Ionescu, Ghiță, de Madariaga, Isabel, Opoziția. Trecutul și prezentul unei instituții politice ,
Editura Humanitas, București, 1992.
Manoilescu, Mi hail, Secolul corporatismului , București, 1936.
Idem , Partidul unic , București, 1942.
Mungiu -Pippidi, Alina (coordonator), Doctrine politice. Concepte universale și realități
românești , Edit ura Polirom, Iași, 1998 .
Negulescu, P.P., Partidele politice , Ediț ia I, București, 1926; Ediția a II -a, București, Editura
Garamond, [1994].
Popescu, Corneliu Liviu, Partidele politice , București, 1993.
Posea, Constantin, Partidism, pluripartidism, parlamentarism , Editura Universității „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2000.
Radu, Alexandru, Fenomenul partidist , Editura Printech, București, 1999.
Seiler, Daniel, Partidele politice din Europa , Editura Institutul European, Iași, 1999.
Tămaș, Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică , Editura Academiei
Român e, București, 1993.
Voicu, Gheorghe, Pluripartidismul – o teorie a democrației , Editura All, București, 1998.
Xenopol, A.D., Istoria partidelor politice în România , vol. I, partea I, De la origini până la
1848 ; partea a II -a, De la 1848 până la 1866 , Tipog rafia Albert Baer, București, 1910.

18
2. LIBERALISMUL POLITIC ÎN ROMÂNIA

2.1. Originile liberalismului în Principatele Române

Modul liberal de gândire politică a fost, indiscutabil, legat de iluminism. După 1789 –
momentul revoluției franceze – în societatea românească apare o tendință politică liberală care,
concomitent cu consolidarea noilor forțe productive burgheze și cu dezvoltarea culturii naționale, se
amplifică și se definește clar, identificându -se cu dorințele de schimbare a unor structur i social –
economice anacronice. În raport de maturizare a societății, liberalismul coboară din sferele
cărturărești și boierești, unde își are obârșia, spre baza societății, spre păturile largi ale acesteia, spre
masele populare cărora le exprimă, pe plan p olitic, interesele. Un asemenea mod de gândire
politică, tocmai pentru că proclamă nu numai libertatea și egalitatea oamenilor, condamnând
privilegiile, ci și dreptul de afirmare a nemulțumirilor, individual sau organizat, se infiltrează lent
dar sigur în societatea românească, în toate păturile și structurile sociale. Obținând treptat o
puternică consistență în cadrul unui proces evolutiv, cuprinzând o întreagă epocă istorică, modul de
gândire liberal se transformă într -un autentic curent politic, care -și pune pecetea asupra unor
evenimente cruciale aparținând epocii moderne, inclusiv asupra procesului formării și organizării
statului național român.
Liberalismul politic a găsit un important precursor și suport în iluminism, care a deschis un
profund și înd elungat proces de contact al societății cu știința de carte, de luminare a minților unui
număr cât mai mare de indivizi. Introducerea limbii române în biserică, răspândirea învățământului
în limba națională și o oarecare ascensiune culturală – cu toate vic isitudinile regimului fanariot – au
constituit condiții preliminare indispensabile pentru receptarea ideilor luministe ale epocii.
O importanță deosebită în direcția promovării ideilor liberale în societatea românească a avut -o
„Constituția” cărvunarilor d in 1822 . Ideile inserate în acest așezământ constituțional sunt legate
de întreaga atmosferă în care s -au plămădit și desfășurat evenimentele din 1821, de efervescența
politică generată de lupta pentru reformarea diferitelor instituții social -economice. „C onstituția”
cărvunarilor cuprindea 77 de puncte, ea fiind redactată de partizanii lui Ioniță Sandu Sturdza, în
timp ce acesta se afla la Constantinopol spre a primi învestitura pentru tronul Moldovei. Rolul cel
mai important i -a revenit lui Ion Tăutu.
Cărv unarii sau novatorii erau elemente aparținând boierimii mici și mijlocii din Moldova. În
raport cu boierii mari care plecaseră în exil și se numeau ei înșiși conservatori , acești oameni se
manifestau ca liberali. A.D. Xenopol considera că ideile liberale s -au născut într -un asemenea
mediu social, deoarece burghezia națională era slab dezvoltată, ea neputând deveni focarul de
iradiere a ideilor noi.
Restaurarea domniilor pământene în 1822 a constituit o nouă etapă în procesul de consolidare a
liberalismului politic în Principatele Române.
Progresele liberalismului sunt facilitate, printre altele, de consolidarea școlii naționale, de
luminarea unei categorii mai largi de oameni, dar mai ales de contactele tot mai intense cu
civilizația și cultura occidentală prin intermediul unor tineri boieri trimiși la studii, îndeosebi în
Franța.
Dacă la începutul afirmării liberalismului, principalul mobil al activității ideilor moderne îl
constituia acțiunea pentru schimbarea instituțiilor politice în vederea abolirii mod ului absolutist de
guvernare, treptat survine o mai largă deschidere spre receptarea unor idei de reformă socială. A.D.
Xenopol consideră îndreptățit că V. Mălinescu în Moldova și Dinicu Golescu și Eufrosin Poteca în
Țara Românească, într -o formă sau alta, marchează o orientare clară în sânul societății românești în
direcția socială.
Regulamentele Organice au așezat bazele unei guvernări moderne, contribuind astfel la
extinderea efectivă a spiritului liberal în Principatele Române. Cadrul constituțional in augurat la
1831 și experimentat cu anumite rezultate pozitive până în 1848, configura un regim politic liberal
la vârf, beneficiarii lui fiind o pătură restrânsă de mari boieri, constituiți într -o aristocrație care, prin
Adunările Obștești de la Iași și Bu curești, exercita un control efectiv al puterii executive. Deși
limitat, acest regim politic, tocmai pentru că se baza pe toleranța unor opinii divergente și pe

19
admiterea spiritului critic în raport cu puterea, favoriza prin natura lui difuzarea și implant area mai
adâncă a liberalismului în toate structurile sociale.
O altă etapă foarte importantă în ceea ce privește consolidarea liberalismului politic în
Principatele Române a constituit -o revoluția de la 1848 . Prin punctele ei programatice, revoluția
tinde a să realizeze un regim politic liberal -democrat, în care să fie consacrate o serie de libertăți
individuale și de grup și să fie rezolvate unele probleme economice indispensabile , mai ales
emanciparea și împroprietărirea țărănimii. Între fruntașii revoluț iei amintim pe: I. Heliade
Rădulescu, N. Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu, C.A. Rosetti, V. Alecsandri, M.
Kogălniceanu ș.a.
Viața politică în Principate în perioada cuprinsă între 1848 -1856 este dominată de
conservatorism, de o preocupare constan tă a autorităților de a debarasa societatea de ideile liberale
implantate în timpul revoluției.
După înăbușirea revoluției, liberalismul s -a refugiat în cercuri politice secrete. El este apanajul
mai ales al exilaților revoluționari care, ajunși în Occiden t, participă la o serie de activități politice
și publicistice, toate acestea aprofundând deprinderile lor liberale.
Unirea Principatelor Române a marcat în viața politică românească un moment crucial,
anume trecerea de la forma de guvernare „absolutistă” la aceea constituțională, în care puterea se
exercita în numele reprezentanților aleși ai națiunii. O dată acest act major împlinit, înceta și
existența „partidei naționale”, grupările politice refăcându -se în funcție de doctrina și interesele
social -econo mice ale aderenților lor. Se deschidea din acel moment o nouă epocă în istoria politică
a României, aceea a guvernării cu concursul partidelor politice.
Sub domnia lui Cuza, liberalismul parcurge două perioade distincte de afirmare. El se propagă,
mai întâ i, sub regimul politic al Convenției din 1858 care permitea o înflorire a ideilor noi, până la
2 mai 1864, când este urmat de sistemul restrictiv al domniei personale instituită în scopul realizării
reformelor. În ultimii ani de domnie ai lui Cuza, liberal ismul politic se retrage în cercuri secrete,
neputându -se afirma deschis. Obiectivele lui constau nu atât în armonizarea diferitelor tendințe, cât
mai ales în restaurarea regimului politic bazat pe partide politice.
Curentul liberal sub domnia lui Cuza est e un tot doar ca tendință politică, afirmându -se sub
forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza existenței
diferitelor nuanțe sau grupuri diferite. Ceea ce dădea unitate acestor grupări era admirația
manifestată față de modelul occidental de organizare instituțional -politică prin care se lichida
guvernarea arbitrară. Fruntașii liberali, cei mai mulți tineri boieri formați la școlile și universitățile
apusene, asimilaseră o serie de idei politice de sorginte franc eză și belgiană, pe care încercau să le
adapteze la realitățile românești.
Cei mai mulți liberali au dezaprobat regimul domniei personale a lui Cuza și s -au distanțat de
el, acționând pentru subminarea lui și instalarea pe tronul României a unei dinastii s trăine menită a
se constitui, printre altele, și într -un garant al unui regim constituțional și liberal.
Răsturnarea lui Cuza a produs o scindare a grupărilor liberale din cauza divergențelor de păreri
cu privire la instituțiile politice adoptate în ultimi i ani ai domniei acestuia; sunt mai întâi adversarii
lui Cuza, liberalii radicali munteni în frunte cu I.C. Brătianu și C.A. Rosetti; apoi gruparea
moderată a lui Ion Ghica; în Moldova se afla o parte a liberalilor moderați cunoscuți sub numele
de „maiști” și reuniți în jurul lui M. Kogălniceanu; tot în Moldova, în jurul prof. univ. N. Ionescu s –
a constituit un nucleu liberal intitulat „Fracțiunea liberală și independentă” , o grupare politică ce
se pronunța pentru republicanism, democratism și apărarea inte reselor economice ale burgheziei
naționale în raport cu străinii.

2.2. Constituirea P.N.L. și evoluția lui până la 1918

Deveniți mai preocupați de necesitatea închegării unei puternice formațiuni politice, la 24 mai
1875 , fruntași ai diferitelor grupări liberale, cărora li se adăuga și disidentul conservator M.C.
Epureanu, făceau legământ să acționeze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viața
politică românească. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, I. Ghica, G. Vernescu, A.G. Golescu semnau
documentele care puneau bazele P.N.L. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul

20
acestei puternice formațiuni politice, iar o zi mai târziu „Românul” publica numele celor 25 de
membri constituiți în Comitetul coordonator. Între aceștia, regăsim pe D. Berindei, I.C. Brătianu,
D. Brătianu, I. Câmpineanu, M.C. Epureanu, N. Fleva, M. Ferechide, I. Ghica, D. Gioni, A.G.
Golescu, M. Kogălniceanu, Pache -Protopopescu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, George Vernescu ș.a.
Președinții partidului au fost: I.C. Brăt ianu (până în 1882 -1883 împreună cu C.A. Rosetti și
singur, până în 1891); D. Brătianu (1891 -1892), D.A. Sturdza (1892 -1909), Ion I.C. Brătianu
(1909 -1927), Vintilă C. Brătianu (1927 -1930), I.G. Duca (1930 -1933) și C.I.C. Brătianu (1934 –
1947).
Primul progr am al P.N.L. a fost adoptat o dată cu constituirea coaliției de la Mazar -Pașa
(ianuarie -martie 1875). Mai înainte existaseră câteva programe ale liberalilor -radicali (1863; 1867).
Programul adoptat la 1875 era, ca mai toate atunci, foarte general. La 8 noi embrie 1892, P.N.L. a
adoptat un alt program, în care, pentru prima oară, se cerea „sufragiul universal cu reprezentațiunea
proporțională”, ideal pe care liberalii tindeau să -l realizeze prin reforme treptate. În problema
agrară se prevedea crearea de inst ituții care să înlesnească cumpărarea de proprietăți particulare și o
îmbunătățire a legii învoielilor. Erau preconizate măsuri pentru ridicarea învățământului, pentru
organizarea armatei, dezvoltarea edilitară a țării, protejarea comerțului, industriei, a griculturii,
descentralizarea administrativă, inamovibilitatea judecătorească și stabilitatea funcționarilor
publici.
Baza socială a partidului era formată din burghezia industrială și financiară în primul rând, dar
și din cea comercială și de funcții. Pe măsura dezvoltării capitaliste a țării, atenția P.N.L. s -a
concentrat cu predilecție asupra categoriilor celor mai active ale burgheziei. Aria aderenților P.N.L.
cuprindea și o bună parte a marii boierimi, a marilor proprietari de pământ, de obicei acea pa rte mai
dinamică din punct de vedere economic. De asemenea, în partid erau prezenți și liber profesioniști,
funcționari, avocați, ingineri, medici, profesori, meseriași mici și mijlocii. Mai cu seamă după
1900, P.N.L. a atras o parte a intelectualității sa telor, pe preoți și învățători, prin mișcarea
cooperatistă inițiată de Spiru Haret.
P.N.L. avea o structură internă asemănătoare partidelor politice liberale europene ale epocii.
Era condus de un președinte (șef), un Comitet Executiv și de Adunarea general ă a membrilor
(ulterior Congresul). Aceasta din urmă era convocată ori de câte ori era nevoie, de obicei pentru a
ratifica hotărârile luate, în practică, de șeful partidului, împreună cu Comitetul Executiv. Nucleul
organizatoric de bază îl formau cluburile constituite în București și în toate centrele urbane. După
Marea Unire de la 1918, partidul s -a adaptat realităților create prin introducerea sufragiului
universal, constituindu -și noi organizații, mai ales în mediul rural, deoarece țărănimea devenise
principala masă electorală.
Cu excepția unor momente de criză, în P.N.L. s -a menținut disciplina organizatorică atât la
nivel central, cât și local. Deși au existat grupări disidente și chiar sciziuni, acestea nu au pus în
pericol unitatea partidului sau pop ularitatea lui.
Dintre partidele României moderne, P.N.L. a avut activitatea politică și legislativă cea mai
bogată, aflându -se, de altfel, și cel mai mult timp la guvernare. Nucleul P.N.L. l -a constituit
gruparea radicală care a început să se organizeze î ncă din 1861, în jurul lui C.A. Rosetti și I.C.
Brătianu. Ea a jucat un rol important în înlăturarea lui Al. I. Cuza și aducerea domnitorului străin,
iar după 1866 a reușit să ralieze pe liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu (februarie 1868). Cu o
slabă influență în Moldova, gruparea liberal -radicală a căutat (din 1867) colaborarea fracționiștilor
lui N. Ionescu, făcând pentru aceasta concesii programatice. Deja din 1867, liberalii radicali aveau
un comitet politic central cu sediul la București (intitula t „Societatea amicilor Constituțiunii”). Un
comitet similar se crease și la Iași. În 1868, ei dețineau organizații în toată țara și continuau să se
întărească, mai ales organizatoric, fiind centrul în jurul căruia se va realiza coaliția liberală din 1875
și având ca fundal atitudinea similară față de guvernul Lascăr Catargiu.
Ion C. Brătianu, sfătuit din umbră de Eugeniu Carada, își va asuma sarcina coordonării politicii
de modernizare și de europenizare a României. P.N.L., în timpul celor 12 ani de guverna re, între
1876 -1888, va deveni cel mai numeros partid politic al țării. Între anii 1880 -1888 mai cu seamă,
activitatea guvernului și a Parlamentului liberal a fost foarte însemnată: a condus țara în Războiul
pentru Independență; crearea Băncii Naționale (1 880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea

21
Constituției (1884); un tarif vamal protecționist (1886); legea pentru încurajarea industriei naționale
(1887). În timpul acestei guvernări, România s -a proclamat Regat (1881) și s -a alăturat, pe plan
extern, Triplei Alianțe (1883).
În fața frecventelor și din ce în ce mai energicelor manifestări ale Opoziției, dirijată de
conservatori, dar și de fratele său, Dumitru, I.C. Brătianu a demisionat la 20 martie 1888, în
mijlocul unor mari frământări politice ș i sociale.
În opoziție, P.N.L. și -a reunificat treptat rândurile, dar, după moarte a lui I.C. Brătianu, în 1891,
și efemera șefie a fratelui său, mort și el în anul următor, conducerea lui D.A. Sturdza nu s -a
dovedit suficient de energică. Guvernarea P.N.L. dintre 1895 și 1899 a fost foarte frământată,
înregistrând insuccese atât în politica internă, cât și în cea externă, ceea ce în bună măsură a
determinat pronunțate disensiuni interne. Între ele, aceea cunoscută sub denumirea de a
„drapeliștilor” (de la z iarul „Drapelul”), sub conducerea lui P.S. Aurelian, a fost cea mai puternică,
formând chiar un guvern (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897).
Din nou în opoziție după 1899, P.N.L. a profitat de neputința conservatorilor de a scoate țara
din criza financiară și, în februarie 1901, a revenit la guvernare, introducând un regim sever de
economii și impozite, refăcând astfel finanțele statului. În această perioadă liberalii au practicat
politica „prin noi înșine”, formulă ce va defini esența politicii economice a P.N.L., chiar dacă
aplicarea ei nu s -a putut face constant și eficient, ponderea capitalului străin în țară fiind
covârșitoare. P.N.L., mai mult decât Partidul Conservator, a promovat încurajarea muncii și
capitalului românesc.
În 1907, când a preluat put erea, P.N.L. a înăbușit răscoala țăranilor, în rândul cărora s -au
înregistrat câteva mii de morți, și a căutat soluții care să le atenueze nemulțumirile.
Aripa de stânga a partidului – „liberalii tineri” –, din ce în ce mai activă, puternic întărită
după 1899, când unii lideri social -democrați au trecut la liberali, milita activ pentru o schimbare la
nivelul conducerii. Sprijinit de Ocultă și de stânga liberală, I.I.C. Brătianu îl înlocuiește pe D.A.
Sturdza, în decembrie 1909, la conducerea P.N.L.
Din no u în opoziție între anii 1910 -1913, P.N.L. își pregătește un nou program de guvernare,
mai radical decât cel de până atunci. În ianuarie 1911 era dat publicității un nou program în care
chestiunea agrară era considerată „de căpetenie”. Programul anunța int enția de a adapta Constituția
„noilor necesități ale societății”, prin modificarea legii electorale, „mijlocul cel mai eficace de a
solidariza toate forțele națiunii și de a asigura armonia socială”.
În presa partidului se vehicula din ce în ce mai frecven t ideea colegiului unic. La 20 octombrie
1913, această idee a fost proclamată oficial, o dată cu intenția de a fundamenta „dreptul statului de
a întrebuința exproprierea în anumite condițiuni, cu dreaptă despăgubire, înlesnindu -se astfel o
repartiție a pro prietății funciare mai conformă cu interesul general”. Revenit la guvernare, în 1914,
P.N.L. trece la revizuirea Constituției. În plin proces de desfășurare, opera de revizuire este oprită
de izbucnirea primului război mondial.
Din guvern al reformelor, gu vernul I.I.C. Brătianu devine guvernul neutralității și apoi al
participări României la război pentru realizarea idealului de unitate națională. Încă înainte de 1914,
conducerea guvernului P.N.L. a început să întrevadă posibilitatea desprinderii României d e alianța
cu Puterile Centrale. O dată cu izbucnirea războiului, guvernul liberal a impus neutralitatea, în
consens cu Partidul Conservator și Partidul Conservator -Democrat și cu aproape toți fruntașii
politici ai țării. Treptat, el se leagă din ce în ce m ai strâns de puterile Antantei, care făgăduiau
sprijinul lor în realizarea unității naționale, prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei la România și,
după îndelungate tratative, semnează intrarea în război alături de acestea, în august 1916.
În condițiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul I.I.C. Brătianu s -a lărgit cu
reprezentanții Partidului Conservator -Democrat (decembrie 1916). Cele două partide au colaborat
și în aducerea problemei reformelor agrară și electorală în Parlament și vota rea revizuirii
Constituției în iunie 1917. În vara aceluiași an, prin marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz,
România a stăvilit ofensiva germană pe frontul de răsărit. Ieșirea Rusiei din război, în octombrie
1917, a silit România să pornească pe drumul păcii separate cu Puterile Centrale. Guvernul
Brătianu s -a retras la începutul anului 1918 și a lăsat loc unei formațiuni ministeriale care a semnat
pacea cu Puterile Centrale.

22

2.3. P.N.L. în primul deceniu interbelic (1918 -1928)

P.N.L. era, în e sență, exponentul burgheziei industriale și bancare a cărei putere economică s -a
întărit considerabil după primul război mondial. El stăpânea, în fapt, Banca Națională a României și
alte instituții financiare, avea puternice poziții în majoritatea marilor întreprinderi industriale.
Președintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntași se distingeau Vintilă
Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Duca, Ion Th. Florescu.
Organul central de presă er a „Viitorul”.
Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic
pregătite, exercitând o influență covârșitoare asupra regelui Ferdinand, a reușit să se adapteze cu
ușurință realităților postbelice, să fie promotorul un ității statale și al reformelor agrară și electorală.
Până la sfârșitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Național Țărănesc –, P.N.L. nu a avut
un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic.
Nu întâmplător perioada 1918 -1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decada brătienistă”.
În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest -program în care se pronunța pentru
aplicarea reformei agrare și a celei electorale, descentralizarea administ rativă, impozit progresiv pe
venit, dezvoltarea învățământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum
de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale),
îmbunătățirea situației funcționarilor ș.a. Cetățenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali,
deoarece nu puteau uita reticențele lor în realizarea reformelor, precum și greșelile de guvernare din
timpul războiului. Criza de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiem brie
1919, când, deși a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n -a obținut decât 103 din cele 568
mandate în Adunarea Deputaților, iar în cele din mai -iunie 1920 doar 16 mandate din 383.
Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înaint e de război urmaseră P.N.L., s -au
îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului și spre Partidul Țărănesc. Atenția
electoratului, dornic de ceva nou, s -a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs.
Lumea era sătulă de vec hile partide și de vechii politicieni.
Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaș liberal să declare, în martie 1920, că:
„Trebuie să schimbăm totul: și obiceiul, și tactica, și programele electorale de până acum. Să
organizăm partidul cu com itete de acțiune pe sate, pe comune, circumscripții și județe dacă vrem să
mai obținem ceva”.
Dificultatea de adaptare la noile realități politice a fost depășită de P.N.L. începând cu anul
1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea și înființarea de noi organizații
locale și județene în conformitate cu cerințele votului universal. În acest fel, P.N.L. va deveni cel
mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare
din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul țării. De asemenea, acțiunea de reorganizare a
partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei și a programului.
În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza:
elaborarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea
economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea penetrației capitalului străin în economia
României și aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, înlăturarea abuzur ilor comise cu prilejul aplicării
reformei agrare, dreptul țăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc și construcții ușoare,
impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare, dezvoltarea învățământului,
lichidarea analfabetismu lui, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. În
același timp, P.N.L. se pronunța pentru „înfrățirea socială”, declarându -se adversar hotărât al
mișcărilor revoluționare. Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmăr it constant ridicarea
economică și politică a țării.
În scopul extinderii organizației la scara întregii țări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu
Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț și cu Partidul Democrat al Unirii din
Bucovina, prez idat de Ion Nistor . De asemenea, a reușit să atragă în rândurile sale o serie de
oameni politici din Transilvania și Banat , între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma și Avram
Imbroane.

23
În timpul guvernării 1922 -1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra
organizării și unificării statului național român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii
Constituții a țării, a necesității de a se aplica doctrina economică „prin noi înșine”, a căilor de
dezvoltare a regimului democrati c, a mijloacelor de apărare a păcii și integrității teritoriale a
României. Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfășurare a vieții
economice și social -politice a țării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre
care: decretul -lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituția din 1923, legea minelor din
1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc. De asemenea,
guvernul liberal a acționat pentru recunoașterea actelor de unire din 1918 și a avut un rol important
în consolidarea sistemului de alianțe care s -a aflat la baza politicii externe a României în perioada
interbelică.
După o guvernare de patru ani, în martie 1926, P.N.L. s -a retras de la putere; a reveni t în iunie
1927, asigurând intrarea în funcțiune a Regenței. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, la 24 noiembrie
1927, a lăsat în conducerea P.N.L. un imens gol. Șef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu, care
nu era înzestrat cu calități politice deosebit e. După numai un an, la 3 noiembrie 1928, P.N.L. a
trebuit să părăsească puterea.
P.N.L. poate fi definit ca un partid de cadre . Mecanismul lui organizatoric se reducea, practic,
la un număr restrâns de membri, relativ stabil, care alcătuiau propriu -zis pa rtidul. Baza socială a
partidului era totuși diversă, în ea regăsindu -se, alături de burghezia industrială și financiară și o
parte dintre foștii proprietari de moșii, rămași fără partid, în urma dispariției Partidului
Conservator; așa -numitele elemente ne oburgheze, îmbogățite în perioada războiului; o parte a
burgheziei mijlocii industriale, comerciale, agricole; burghezia satelor, cârciumari, alte categorii
asemănătoare; un număr însemnat de intelectuali, dar și țărani și muncitori.
Forța politică princip ală a P.N.L. consta nu atât în numărul aderenților, cât în elemente ca:
vechimea dominației lui în stat, realizările sale istorice, caracterul organizat și împletit cu interesele
monarhiei, ca și dominația pe care o exercita asupra funcționarilor și implic it asupra administrației
țării.

2.4. P.N.L. în perioada 1929 -1938

Dominația liberalilor se încheie la sfârșitul primului deceniu interbelic, când în noiembrie 1928
sunt nevoiți să părăsească puterea în condițiile în care scena politică se afla sensibil s chimbată prin
apariția P.N.Ț. Cu toate că P.N.L. va mai reveni la putere după 1930, nu va mai avea rolul și forța
din primul deceniu interbelic. Aceasta este consecința unui complex de factori, dar și urmarea
dispariției unor mari lideri ai partidului: I.I .C. Brătianu (1927), V. Brătianu (1930), I.G. Duca
(1933).
Intrat în opoziție, Vintilă Brătianu ajutat de I.G. Duca a început o activitate de reorganizare a
partidului. În opoziție divergențele latente au ieșit la suprafață, au luat amploare, degenerând în
sciziuni. În 1929, Ion Th. Florescu , fost ministru de Justiție, a creat gruparea disidentă „Omul
liber” (din 1931 Partidul Liberal -Democrat ). Această dizidență, deși cu un program foarte
atrăgător, populist chiar, nu a avut o aderență reală în rândul elec toratului. În iunie 1930 , o masivă
grupare, în frunte cu Gheorghe Brătianu , a părăsit partidul, întemeind un nou Partid Național –
Liberal . Această formațiune a fost mai mult decât o disidență politică, a reprezentat în fapt un nou
partid. În decembrie 1932 s-a produs o altă defecțiune prin plecarea lui Constantin Argetoianu ,
care a realizat că veleitățile sale nu vor putea fi realizate în condițiile în care P.N.L. s -a îndepărtat
de la putere. C. Argetoianu va crea „Uniunea Agrară” , obedientă regelui Carol al II-lea. Toate
aceste frământări interne impuneau reorganizarea partidului. O asemenea acțiune era îngreunată de
faptul că liderii liberali, care s -au opus cu îndârjire revenirii în țară a lui Carol, vor refuza să
recunoască „Restaurația”. Din acest moment , P.N.L. intră într -o perioadă de izolare; favoritul de
odinioară al Palatului devine izolat.
După moartea lui Vintilă Brătianu, președinte al P.N.L. este ales I.G. Duca, iar funcția de
secretar general este ocupată de Gheorghe Tătărescu (decembrie 1930) . Dacă alegerea lui Duca a
fost primită bine de opinia publică și de cadrele tinere, democratice ale partidului, a stârnit

24
nemulțumirea „bătrânilor” liberali (marii industriași mai ales). I.G. Duca, care nu a fost niciodată
un om bogat, a dus o politică de promovare a elementelor tinere în structurile superioare ale
partidului; se afirmă numeroase cadre tinere: Mircea Cancicov, Victor Iamandi, Eugen Titeanu,
Radu Portocală, Petre Bejan ș.a.
I.G. Duca, presat de gruparea „tinerilor” liberali, va reuși să aten ueze divergențele cu regele.
Pentru a -și dovedi fidelitatea față de Carol al II -lea, el acceptă ca P.N.L. să sprijine guvernul de
„uniune națională” condus de Nicolae Iorga, cu care în iunie 1931 încheie un cartel electoral.
În anii de opoziție 1928 -1933, P.N.L. a desfășurat o intensă campanie împotriva național –
țărăniștilor confruntați la guvernare cu grave probleme determinate de efectele crizei economice.
Anii de opoziție îi vor ajuta totuși să -și refacă capitalul politic, apărând drept „salvatori” în
noiembrie 1933 când vor fi chemați la putere.
O primă măsură luată de prim -ministrul I.G. Duca, cunoscut pentru intransigența față de
extremisme, a fost scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier la 9 decembrie 1933. Răspunsul
legionarilor a fost imediat: la 29 decembrie 1933, prim -ministrul I.G. Duca a fost asasinat pe
peronul gării din Sinaia.
Moartea lui I.G. Duca a provocat mari convulsii în sânul P.N.L. Apar din nou neînțelegeri între
„tinerii” și „bătrânii” liberali. Erau descoperite atât președinția guv ernului, cât și șefia partidului. În
mod normal urma ca alegerea președintelui partidului să premeargă alegerea premierului. În această
situație, Regele Carol al II -lea a găsit un larg câmp de manevră.
Carol nu dorea să -l aibă pe Dinu Brătianu nici în frun tea guvernului și ca atare nici în fruntea
P.N.L., deoarece acesta promova o politică care nu era pe placul său și al camarilei. Dinu Brătianu
considera că de drept el trebuia să urmeze la șefia partidului reluându -se în acest fel tradiția
brătienistă. Dr. C. Angelescu, care a fost numit șef al guvernului, se aștepta, la rândul său, să fie
ales și în funcția de președinte al partidului.
Dirijând cu abilitate această situație, prin care urmăreau în fond evitarea contactului cu
Brătienii, cercurile Palatului au procedat la instalarea, la 4 ianuarie 1934, a unui guvern liberal
procarlist prezidat de Gh. Tătărescu, lider al „tineretului” liberal. În acest fel, Coroana a reușit să
determine o creștere apreciabilă a rolului de arbitru în lupta pentru putere. Regul a ca șeful
partidului să fie în mod obligatoriu și șeful guvernului era abolită. Manevra Regelui ar fi trebuit să
rupă partidul în două, Carol fiind convins că lui Tătărescu i se va atribui în mod automat și
președinția partidului. Dar lucrurile nu au decu rs așa. Înțelegând planul monarhului și pentru a nu
sparge unitatea partidului, liderii P.N.L. s -au străduit să găsească cea mai bună formulă de alegere a
unei personalități care să mențină atât omogenitatea partidului, cât și legătura dintre partid și
guvern. În cele din urmă, la 4 ianuarie 1934, Dinu Brătianu va fi ales președinte al P.N.L. , tradiția
brătienistă fiind reluată după o întrerupere de trei ani. Frământările din cadrul partidului, care
existau în formă latentă, se declanșează după această dată . Dinu Brătianu nu avea nici pe departe
calitățile de om politic ale fraților săi – Ionel și Vintilă –; în familie el era considerat ca singurul
fără vocație politică, el ocupându -se de industrie, comerț.
Între Gh. Tătărescu (exponent al „tinerilor” libera li) și Dinu Brătianu (reprezentant al
„bătrânilor” liberali) au avut loc puternice fricțiuni și controverse, care au afectat P.N.L. „Bătrânii”
(Constantin I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, C. Alimănișteanu, Al. Al. Lapedatu, C. Xeni, I.
Manolescu -Strunga) s e bazau pe capitalul privat și pe Banca Națională, erau pentru menținerea
regimului democratic întemeiat pe Constituția din 1923 și se declarau împotriva tendințelor
autoritare ale regelui Carol al II -lea. Pe de altă parte, „tinerii” (Gh. Tătărescu, V.P. S assu, Petre
Bejan, Mircea Cancivoc, Richard Franosovici) s -au integrat tot mai mult în noua grupare a marii
burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit; interesele acestei grupări se împleteau strâns cu
cele ale regelui care, prin participații crescân de în industrie și bănci, a devenit unul din pilonii vieții
economice. Nu o dată, guvernul Tătărescu a acționat împotriva liniei oficiale a partidului stabilită
de „bătrânii liberali”, conducându -se după sugestiile primite din partea lui Carol al II -lea.
În timp ce Tătărescu afirma că se bazează pe programul partidului al cărui secretar era, Dinu
Brătianu n -a ezitat să facă public declarații potrivit cărora nu înțelegea să -și angajeze răspunderea
pentru unele acte ale guvernului, calificând drept periculoas ă hotărârea acestuia de a menține starea
de asediu și cenzura, precum și intenția de a modifica Constituția.

25
Gheorghe Tătărescu, sprijinit de rege, a efectuat succesive remanieri prin care au fost introduși
în guvern mai mulți „tineri liberali”, mai întâi ca subsecretari de stat și apoi ca miniștri (Aurelian
Bentoiu, Petre Bejan, Mircea Cancicov, Nicolae Caranfil, Radu Irimescu, Victor Iamandi). Pe de
altă parte, au părăsit guvernul C. Xeni, Al. Lapedatu, Mircea Djuvara și alți apropiați ai lui C.I.C.
Brăti anu.
În cadrul P.N.L. existau și alte grupări, precum cea intitulată „Păreri libere” din care făceau
parte Eugen Titeanu, Valer Roman, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Radu Portocală, Haig
Aznavorian; membrii acestei grupări erau în majoritate foști secr etari, consilieri, șefi de cabinete ale
conducătorilor liberali, deci profesioniști abili, care urmau aproape necondiționat linia politică
trasată de rege și făceau presiuni asupr a „bătrânilor”. O altă grupare – „Gruparea H” – din care
făceau parte Victor Iamandi, Emil Logonțiu, Petre Bejan, Petre Gheață, se pronunța pentru
menținerea regimului democratic, împotriva încercărilor de revizuire a Constituției, era împotriva
oricărui compromis cu Mișcarea Legionară; totodată, era categoric ostilă fuziunii cu P. N.L. –
Gheorghe Brătianu. Această fuziune era dorită de „bătrânii liberali” în scopul întăririi poziției
familiei Brătianu în conducerea partidului și al creșterii rolului său în viața politică, inclusiv în
apărarea regimului democratic, dar strădaniile lo r au fost torpilate de Gh. Tătărescu și Carol al II –
lea. Ca orientare doctrinară, „Gruparea H ” se situa la stânga neoliberalismului și se pronunța
pentru intervenționismul statului în viața economică. Aceste două grupări vor fi subordonate treptat
de către Tătărescu în condițiile în care acesta a avut posibilitatea să -i răsplătească cu funcții în
aparatul de stat.
Congresul general al partidului din iulie 1936 a confirmat în funcția de președinte pe Dinu
Brătianu și ca secretar general pe Gh. Tătărescu. Con gresul a lăsat aparența unei aplanări a
conflictului dintre „tinerii liberali” și „bătrânii liberali”.
În noiembrie 1937 când expira mandatul de guvernare, Dinu Brătianu s -a pronunțat pentru
trecerea în opoziție. În cele din urmă, Gh. Tătărescu a acceptat un nou mandat, încălcându -se
uzanța politică a alternanței guvernamentale. Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1937
a fost nefavorabil pentru P.N.L. care a obținut doar 35,92% din totalul voturilor exprimate,
insuficiente pentru a primi „prima electorală”. În aceste condiții, Gh. Tătărescu era obligat să
părăsească puterea.
În aceste momente de cumpănă se realizează fuziunea dintre P.N.L. – Dinu Brătianu și
formațiunea lui Gheorghe Brătianu. P.N.L. a acceptat instaurarea regimului de autoritate
monarhică, la 10 februarie 1938. Dizolvat prin Decretul -regal din 30 martie 1938, împreună cu
celelalte formațiuni politice, P.N.L. și -a continuat totuși activitatea în condiții restrânse ca o
importantă forță de opoziție. În aprilie 1938, Dinu Brătianu a decis excluderea din partid a tuturor
celor care au acceptat funcții și demnități din partea regelui, între aceștia aflându -se și Gh.
Tătărescu.
În concluzie, se poate aprecia că în anii ’30 unul dintre cele mai mari partide democratice –
P.N.L. – era măci nat de grave contradicții interne, devenea tot mai slab și ca atare incapabil să se
opună forțelor dictatoriale. Mai mult, o grupare importantă a acestui partid – și anume aceea care
deținea conducerea guvernului – s-a pus în slujba planurilor autoritare a le regelui, abandonând tot
mai mult regimul democratic parlamentar.

2.5. Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu

Dacă în anii de guvernare P.N.L. și -a menținut unitatea, în timpul cât a activat în opoziție
(1928 -1933), divergențele din interior s -au amplificat, unele degenerând în sciziuni.
Convulsiile din cadrul P.N.L. au căpătat noi dimensiuni o dată cu reîntoarcerea în țară a
prințului Carol și proclamarea sa ca rege la 8 iunie 1930. Vintilă Brătianu s -a situat net pe poziții de
nerecunoaștere a „Restaurației” sau de contact cu ex -prințul, apărând „Actul de la 4 ianuarie 1926”.
De asemenea, a refuzat dialogul cu Gheorghe Brătianu care se prezentase într -o audiență de sondaj
la Palat și care a reprezentat, mai mult, o atitudine de simpatie față de Carol.
Gheorghe Brătianu, precum și o parte din membrii organizațiilor din Muntenia, au reacționat,
declarând că ei nu înțeleg să urmeze linia de conduită stabilită de Centru și au cerut convocarea

26
congresului general al partidului, spre a lua o hotărâre. Răspunsul lui Vintilă Brătianu va fi însă
dur, excluzându -l pe Gheorghe Brătianu din partid.
În acest context, la 15 iunie 1930, Gheorghe Brătianu a întemeiat un nou partid politic care
purta același nume cu partidul matcă. Deși nu a fost urmat de un număr prea mare de cadre, totuși
Gh. Brătianu a luat cu el un important număr de tineri liberali. Printre personalitățile mai
importante se numărau: generalul Arthur Văitoianu, C.C. Giurescu, Atto Constantinescu, Mihai
Antonescu, Constantin Banu ș.a. Organul ce ntral de presă era „Mișcarea” (15 iunie 1930 – 15
noiembrie 1938).
Existența a două partide liberale a produs confuzie în rândul electoratului, alegătorii
neînțelegând existența a două formațiuni politice conduse de membri ai familiei Brătianu.
Noul partid avea aderenți în rândurile burgheziei și ale unor categorii de intelectuali – mai ales
profesori universitari; și -a constituit organizații în aproape toate județele, cea mai largă aderență
având -o în estul țării. Organul suprem de conducere era congresul; toate cadrele erau alese, iar
hotărârile se luau cu majoritate de voturi.
La 8 noiembrie 1931, s -a ținut Congresul P.N.L. – Gh. Brătianu. Cu acest prilej a fost adoptat
programul partidului. Acesta, deosebit de stufos, aborda într -o sinteză largă toate asp ectele
economice și social -politice ale țării de pe poziția unei formațiuni neuzate politic, neimplicate până
atunci în viața anterioară a țării. Printre altele, programul se pronunța pentru „înnoirea morală” a
țării, instituirea unui regim de economii sev ere, reglementarea datoriilor agricole prin reeșalonarea
lor pe o perioadă de 20 de ani, suspendarea plății datoriei externe, atragerea capitalului străin în
economia națională, combaterea extremismului politic, aplicarea întocmai a Constituției din 1923.
Programul adoptat se menținea, în liniile sale generale, în spiritul și ideologia
neoliberalismului, punând accentul pe întărirea și dezvoltarea națiunii române, prin libertate,
democrație și solidaritate, prin progresul statului român sub regim monarhic c onstituțional. În fond,
se urmărea dezvoltarea structurii capitaliste în spirit modern și apărarea proprietății private,
considerată ca „o funcție socială evolutivă”. În aceeași ordine de idei, se respingea principiul luptei
de clasă, preconizându -se colab orarea tuturor claselor sociale și solidaritatea lor frățească.
Deși Gh. Brătianu a pus pe primul plan devotamentul față de regele Carol al II -lea, totuși el nu
a acceptat să devină un instrument al suveranului, iar, treptat, nu numai că s -a detașat de ace sta, dar
a și devenit unul dintre cei mai hotărâți adversari ai camarilei regale și ai politicii promovate de
Carol al II -lea, care urmărea instaurarea unui regim autoritar în România.
Examinând aderența acestei formațiuni politice la corpul electoral, pri n prisma rezultatelor
obținute în alegerile parlamentare, observăm că în 1931, la prima participare, obține 5,93% din
voturi, situându -se pe locul al treilea. Această poziție P.N.L. – Gh. Brătianu și -o va menține și în
alegerile din 1932 (6,53%), iar în ale gerile din 1933 va coborî pe locul al IV -lea cu 4,96% din
totalul voturilor exprimate.
În politica externă, Gheorghe Brătianu a adoptat o poziție interesantă. El atrăgea atenția asupra
noilor tendințe din viața internațională, caracterizate prin cedarea Fr anței și Marii Britanii în fața
Germaniei. Gheorghe Brătianu a fost potrivnic încheierii unui pact de asistență mutuală cu U.R.S.S.
în condițiile în care Moscova nu recunoștea legitimitatea unirii Basarabiei cu România. El aprecia
că guvernul de la Bucureș ti trebuia să caute punți de legătură cu Germania, care se arăta dispusă să
garanteze integritatea teritorială a României. De asemenea, Gheorghe Brătianu a criticat cu
vehemență amestecul camarilei regale în viața publică a țării și s -a pronunțat pentru me nținerea
regimului politic întemeiat pe Constituția din 1923. Acest fapt i-a nemulțumit pe unii fruntași, între
care C.C. Giurescu, care se orientau spre colaborarea cu Carol al II -lea, sperând că astfel vor
beneficia de o ascensiune politică rapidă.
Poziț ia anticarlistă, dorința de a răsturna guvernul Tătărescu, l -a determinat pe Gheorghe
Brătianu să semneze la 25 noiembrie 1937, împreună cu Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu și
Constantin Argetoianu, pactul de neagresiune electorală.
Alegerile parlament are din decembrie 1937 au adus liberalilor georgiști numai 3,89% din
totalul voturilor exprimate, ceea ce însemna locul al șaselea între formațiunile politice participante.
Acest scor electoral marca un recul de popularitate în rândul electoratului compara tiv cu rezultatele
anterioare.

27
În contextul complicării vieții politice din țară prin numirea guvernului Goga -Cuza,
formațiunea politică condusă de Gheorghe Brătianu își va înceta activitatea la 10 ianuarie 1938,
fuzionând cu vechiul Partid Național Libera l.
În scurta sa activitate, P.N.L. – Gheorghe Brătianu nu a reușit să se impună pregnant în viața
politică a României.

2.6.Doctrina liberală

Liberalismul nu e un fenomen care s -a născut în țara noastră, ci a fost adoptat într -un mod cât
se poate de firesc . El nu a luat naștere în urma unor dezbateri, a unor confruntări teoretice sau a
unor elaborări treptate pe teren autohton, ci a fost acceptat ca o soluție necesară absolută, depășind
sfera politică și socială și angajând situația Țărilor Românești, salva rea ființei naționale.
Liberalismul a venit pe valul puternic, irezistibil, al spiritului înnoitor care a însuflețit societatea
românească la începutul veacului trecut. Liberalismul a apărut ca o soluție de adoptat în condițiile
unei mișcări de emancipare, de autonomie și de independență, pe care clasa politică românească a
inițiat -o în prima jumătate a secolului al XIX -lea.
Principalii teoreticieni ai liberalismului au fost: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, P.S. Aurelian,
Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, D. Drăghicescu, Victor Slăvescu, Gheorghe Tașcă,
I.N. Angelescu ș.a.
Se poate afirma, că liberalismul la noi în țară nu a fost o doctrină de clasă și în nici un caz
nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea și înlocuirea regimu lui boieresc, accente
de acest gen se fac simțite, dar în cadrul unei largi mișcări insurecționale urmărind în primul rând
scopuri naționale.
Principiile clasice ale liberalismului sunt: respectarea tuturor libertăților naturale ale
indivizilor, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, proprietatea privată; supremația interesului
individual asupra interesului colectiv, antietatismul, libera circulație a mărfurilor și oamenilor ș.a.
Unele dintre aceste principii au fost adaptate la realitățile românești , astfel liberalismul românesc va
avea câteva particularități: protecționismul comercial, ponderea și importanța burgheziei financiare
în detrimentul celei industriale, intervenționismul protecționist, etatismul și, în fine, naționalismul.
1. Ponderea burg heziei financiare în raport cu cea industrială reprezintă o primă
caracteristică a liberalismului românesc, în sensul că numeroși membri ai conducerii liberale erau
legați de sistemul financiar -bancar, și în special de Banca Națională, considerată o întrep rindere
privată a Brătienilor. De altfel, aproape toate instituțiile financiar -bancare din țară erau conduse sau
aveau în consiliile de administrație membri liberali (Banca Românească, Banca Viticolă, Creditul
Financiar Rural ș.a.).
Faptul că burghezia ind ustrială era slab reprezentată în P.N.L. se datora în principal modului
cum s -au dezvoltat relațiile capitaliste în Principatele Române. Începuturile formării burgheziei
române îl reprezintă anul 1829 când, prin Tratatul de la Adrianopole, Principatele Rom âne au ieșit
de sub monopolul economic otoman, favorizându -se astfel apariția noilor relații comercial –
burgheze și racordarea acestora la relațiile comerciale europene. În consecință, burghezia română a
fost legată de capitalul mobil, financiar, iar perioa da scursă de la 1829 până la începutul secolului
XX a fost insuficientă pentru a se pune bazele unei industrii reale.
2. Protecționismul comercial . Liberalismul clasic presupune libertatea comerțului. Totuși, în
România, datorită unor realități specifice, acest principiu a fost eludat, aplicându -se un
protecționism economic sever. Politica protecționistă este adoptată după legiferarea Constituției din
1866 și a devenit evidentă în 1886 prin Convenția comercială semnată cu Austro -Ungaria. Până în
1866 Români a nu avea nici un fel de tarif vamal, Capitulațiile Porții și apoi convențiile comerciale
semnate cu Austro -Ungaria, Germania și Anglia permițând acestor țări să își exporte produsele fără
nici un fel de restricții, pe o piață în care produsele naționale e rau foarte slab prezente. În aceste
condiții, burghezia română, lipsită de resursele necesare unei clase politice puternice, apelează la
stat pentru a promova o politică mercantilă. Această burghezie tânără a înțeles necesitatea trecerii
rapide de la faza capitalismului comercial la un capitalism industrial -național, lucru posibil doar
printr -o politică mercantilistă, de acumulare, și de aici necesitatea aplicării protecționismului. De

28
altfel, protecționismul a fost aplicat în majoritatea țărilor din Europ a Occidentală la începutul
liberalismului și a precedat faza liberului schimb.
3. Intervenționismul și etatismul . Protecționismul comercial nu ar fi dat nici un rezultat dacă
nu ar fi fost dublat de o politică intervenționistă și etatist protecționistă. Mă surile de acest fel au
marcat toate guvernele liberale și au fost prezente în toate programele politice ale acestora.
Intervenționismul a avut drept principal scop protejarea industriei naționale, tot el făcând posibilă
crearea unor instituții ce au contri buit la dezvoltarea economiei naționale, încurajarea industriei și a
agriculturii și o mai mare implicare a statului în reglementarea relațiilor economice, sociale și
controlarea monopolurilor. Această politică a însemnat și un control al investițiilor st răine în
România, liberalii controlând ponderea capitalului străin în economia națională.
Toate aceste măsuri erau luate în scopul de a se încuraja dezvoltarea burgheziei naționale.
Astfel, apare conceptul „ prin noi înșine ” care va deveni leit -motivul poli ticii liberale el însemnând
„dezvoltarea bogățiilor țării în primul rând prin munca, inițiativa și capitalurile române”.
Conștienți de faptul că necesitățile de dezvoltare ale industriei naționale nu puteau fi satisfăcute
doar cu capital autohton, liberali i nu respingeau colaborarea cu capitalul străin, absolut necesar unei
dezvoltări rapide, dar în condiții de subordonare față de cel autohton. Deci conceptul „prin noi
înșine” nu era un mod de a gândi a economiei în mod autarhic, ci era o armă pe care clasa politică
liberală o utiliza în confruntarea cu capitalul străin.
Folosindu -se de stat, așa cum de altfel o făcuseră toate burgheziile Europei Occidentale în
perioada de început a evoluției capitalist -industriale, liberalii români au reușit să pună bazele unei
industrii naționale într -un timp foarte scurt.
4. Naționalismul reprezintă o notă definitorie a liberalismului. El înseamnă preocuparea
pentru apărarea intereselor majore ale poporului român în raport cu dominația străină, manifestată
atât sub forma suzeranității otomane și protectoratului țarist, cât și prin intermediul numeroșilor
străini prezenți în economie, dar scoși de sub jurisdicția națională.
În viziunea liberală, naționalismul a îmbrăcat mai multe forme de exprimare care pot fdi
definite, co ncis, astfel: lupta pentru independență și idealul de unire a tuturor românilor
(„România Mare”) , ortodoxism și antisemitism . Naționalismul liberal s -a născut dintr -o necesitate
a societății românești, fiind mai degrabă o armă de apărare decât una de atac. Deși naționalismul
vine în contradicție cu valorile liberale clasice, el este întru totul explicabil având în vedere situația
economico -politică a țării în a doua jumătate a secolului al XIX -lea.
Liberalismul economic românesc pare că nu se încadrează în principiile liberale clasice. Acest
lucru reprezintă doar o aparență, deoarece valoarea liberalismului constă tocmai în posibilitatea
acestuia de a lua forme diferite păstrându -și totuși esența.
Într-o altă ordine de idei, liberalismul politic din România promovează principiul guvernării
constituționale bazate pe principiul separării puterilor în stat și pe „domnia legilor”.
În concepția liberală, societatea românească trebuia organizată sub raport politic ca o
comunitate de interese contradictorii – cum e ra de fapt din punct de vedere economic –, care să -și
găsească echilibrul și armonia prin intermediul unui pluralism politic, al libertății de exprimare și
afirmare a tuturor aspirațiilor și tendințelor din sânul ei. Liberalismul se opunea categoric oricăr or
restricții și limitări impuse difuzării publice a diferitelor idei și păreri, reprimării propagandei făcute
în jurul acestora, cu concursul unor organe de presă autonome, descătușate de orice cenzură
guvernamentală. Aceasta era corelată cu afirmarea dre ptului nelimitat de asociere și exprimare în
grup a aspirațiilor și nemulțumirilor politice, ceea ce constituia o premisă indispensabilă a
existenței partidelor politice.
Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul, doctrina liberală se in terferează
în aceste aspecte cu cea conservatoare. Liberalii își propuneau să folosească aceste principii în
sensul transformării întregii societăți, să le utilizeze ca factori de accelerare a ritmului de dezvoltare
și modernizare economică și politică a s tatului național.
Ceea ce întregea doctrina liberală și o opunea celei conservatoare era deschiderea ei politică
spre popor. Liberalii își propuneau să scoată din apatie și indiferență țărănimea, să -i transforme pe
țărani din supuși, din simpli contribuabi li, în cetățeni dotați cu drepturi și responsabilități. Astfel,
liberalii au fost cei care s -au pronunțat cu consecvență pentru înzestrarea lor cu drepturi politice. În

29
acest sens, liberalii au modificat sistemul electoral în 1884, reducând numărul colegii lor electorale
de la patru la trei și mărind numărul alegătorilor; în anul 1982, prin adoptarea „Programului de la
Iași” s -au pronunțat pentru votul universal, dar introducerea lui s -a amânat până în 1917.
Liberalismul se confruntă cu conservatorismul în c eea ce privește conceptul de reformă
socială . Conform părerilor liderilor liberali, societatea românească trebuia implicată în schimbări
structurale în privința proprietății funciare și a relațiilor agrare. Starea de servitute și înapoiere
materială și int electuală a celei mai numeroase părți a națiunii, țărănimea, nu mai putea fi concepută
în condițiile modernizării instituțional -politice a țării. De pe aceste poziții, ei s -au pronunțat pentru
o reformă agrară care să constituie și să consolideze micile pr oprietăți individuale.
Programul și doctrina liberală au înregistrat în contextul istoric și social -politic din anii
premergători și din timpul primului război mondial o restructurare esențială ce va căpăta numele de
neoliberalism . El a devenit fundamentul programatic al relevării și teoretizării rolului conducător
al P.N.L. în opera de transformare a României într -o națiune modernă europeană. Originându -se în
liberalism, pe care în anumite coordonate îl continuă și îl completează, neoliberalismul se înscri e
între doctrinele politice din România drept cea mai influentă și coerentă teorie socială din anii
interbelici, pe baza ei realizându -se politica de dezvoltare și modernizare a societății românești.
În România, comprimarea fazei liberalismului clasic a fa vorizat trecerea precipitată la
începutul secolului al XIX -lea a liberalismului din epoca mercantilistă în cea a neoliberalismului. În
pofida absenței unui capitalism industrial dezvoltat, ca în Occident, statul român trecea după primul
război mondial la o rganizarea și modernizarea neoliberală a complexului economic național.
Pornită pe calea industrializării, România avea nevoie de o strategie națională, constructivă, atentă
la problemele sociale, capabilă să asigure afirmarea și consolidarea independenței naționale sub
aspect economic și politic. Neoliberalismul apărea în condițiile noului cadru politic -statal al
României Întregite, ca o soluție oportună și eficace pentru capitalismul național și societatea
românească.
Neoliberalismul reprezintă în România faza de modernizare și reformare a liberalismului prin
organizarea capitalului industrial, financiar -bancar și comercial cu ajutorul statului.
Neoliberalismul se caracterizează prin intervenționismul de stat , controlat, limitat în
economia și organizarea socială. Intervenția statului trebuia să fie direcționată în sprijinul inițiativei
particulare, îndrumarea activității întreprinzătorilor liberi, în organizarea industrială și crearea unui
regim echitabil de circulație și împărțire a bunurilor; de asemenea statul trebuia să joace un rol de
mediere între patronat și sindicate, să asigure protecția socială a muncitorilor și armonia dintre
clase , concept pe care îl opuneau „luptei de clasă”.
Politica intervenționistă a statului a fost consfințită prin adoptar ea Constituției din 1923 care
introducea principiul naționalizării bogățiilor subsolului . De asemenea, concepția neoliberală a
presupus și legiferarea unor raporturi agrare noi, o nouă viziune asupra proprietății agrare: din
„proprietate sacră și inviolabi lă”, aceasta devine „ funcție socială ”, acceptându -se principiul
exproprierii în favoarea celor fără pământ. Statul este elementul care intervine în acest sens în
scopul asigurării liniștii sociale, a echilibrului social și a progresului economic.
Sub rapor t politic, neoliberalismul a însemnat lărgirea drepturilor și libertăților politice,
democratizarea regimului politic prin introducerea sufragiului universal

2.7.Mihail Manoilescu și Ștefan Zeletin sau o altă față a neoliberalismului

În România Mare libe ralismul nu a reprezentat monopolul P.N.L.; Partidul Poporului a
îmbrățișat și el acest sistem de gândire, construindu -și un program politic care punea la bază o
concepție neoliberală. Interesant este faptul că doi dintre cei mai importanți teoreticieni ai
neoliberalismului din România – Mihail Manoilescu și Ștefan Zeletin –, au devenit membri ai
Partidului Poporului și nu ai P.N.L. Cei doi considerau că era o contradicție manifestă între formele
democratice promovate de liberali în viața politică și social ă și caracterul oligarhic al acestui partid.
Zeletin și mai ales Manoilescu caracterizau drept mediocră gândirea liberală și își exprimau
îndoiala cu privire la capacitatea lor de a crea o doctrină și un dinamism sufletesc care să atragă
tineretul țării. F igura carismatică a generalului Al. Averescu îi va atrage pe amândoi în Partidul

30
Poporului, sperând că acesta va crea o „mare mișcare națională”. Mai mult decât atât, Manoilescu
susținea că între formațiunile politice din România susceptibile de a reprezen ta spiritul neoliberal se
regăsesc numai: Partidul Poporului, Partidul Național și Partidul Național -Democrat.
Adept, la începutul anilor ’20, al ideilor neoliberale, Mihail Manoilescu va susține – spre
deosebire de P.N.L. – o intervenție masivă și hotărât oare a statului în economie. „Neoliberalismul –
sublinia Manoilescu – ia numai spiritul doctrinei liberale; el caută ca din beneficiile libertății să se
împărtășească cât mai mulți, iar nu numai o minoritate de clasă. De aceea nu se opune tendințelor
de re alizare a condițiilor obiective, care fac posibilă sinceritatea liberalismului și, deci, clădirea
statului pe o bază real democratică.”
Neoliberalismul nu crede în „armonia socială”, care este mai mult un deziderat, ci în
„echilibrul social ”, care se poate stabili prin reprezentarea sinceră a realităților sociale. De
asemenea, el combate hotărât lupta de clasă.
Neoliberalismul, spre deosebire de vechiul liberalism, nu înțelege intervenția statului numai ca
un corectiv al exagerărilor inechităților sociale, ci ca o luptă sistematică cu scopul de a face viața
omenească suportabilă pentru cei mulți.
Concepția neoliberală, în viziunea lui Manoilescu, recunoaște caracterul evolutiv al
proprietății și, mai ales, al proprietății individuale a capitalului. Nici o transformare în conceptul și
starea proprietății nu trebuie impusă pe cale politică, grație dominației exclusive a unei anumite
clase, care se găsește întâmplător la cârma statului, ci să fie rezultată din dezvoltarea naturală a
factorilor sociali interni, care condiționează evoluția.
Un element caracteristic al neoliberalismului aplicat în mod practic este acela că nu atacă prin
măsuri de stat condițiile producției, ci numai taxează rezultatele certe, adică beneficiile pe care le –
au dat întreprinderile de producție; printr -o finalitate inteligentă el aduce un corectiv exagerărilor la
care dă naștere jocul liber al capitalismului, dar, în același timp, menajează interesul personal de
câte ori acesta constituie un factor de progres. De aceea, neoliberalismul preconizează impozitul
progresiv pe venit , preconizează accentuarea impozitelor pe venituri leneșe și, mai mult decât atât,
admite impozitul pe capital .
Neoliberalismul nu se sprijină pe o singură clasă socială ci pe toate. Manoilescu susține
posibilitatea , creată prin reforma agrară, ca țăranul să devină un factor economic independent.
Ca principiu, neoliberalismul se opune oricărei opresiuni a individului și a claselor, ori de unde
ar veni, fie din partea capitalismului, fie din partea altor puteri cu ace leași tendințe ca și
capitalismul. Neoliberalismul acceptă orice formă de socialism în economie, dacă nu duce la mai
multă constrângere a individului, dacă în practică păstrează viu nervul activității omenești, care este
interesul personal și, în sfârșit, dacă această formă nu este impusă de un aparat politic, ci este
născută firesc din dezvoltarea forțelor sociale și economice.
În concluzie, Mihail Manoilescu vede posibilă regenerarea liberalismului prin neoliberalism,
prin concilierea raportului dintre au toritatea statului și libertatea individului, cu condiția găsirii
„unei baze morale în constituirea puterii statului”. Manoilescu susține că trebuie depășit
individualismul „atomistic” al liberalismului clasic printr -o concepție anti -individualistă și
națională având la bază ideea statului național conceput ca unitate economico -socială democratică,
entitate politică rezultând din echilibrul forțelor și claselor sociale ce reprezintă „sincer” realitățile
sociale.
Ștefan Zeletin identifica baza socială a ne oliberalismului românesc interbelic cu oligarhia
financiară : „nu mai e azi nimeni care să nu -și dea limpede seama că stăpânitorii de fapt ai țării
noastre sunt deținătorii Marii Finanțe”.
Constituția adoptată în 1923 – susține Zeletin – devine „documentul oficial de naștere a
neoliberalismului român” care consfințește intervenționismul etatic pe baza recunoașterii
libertăților individuale cu funcționalitate socială. „Pentru întâia oară acest act istoric – arată Ștefan
Zeletin – pleacă de la următoarele punc te de vedere care alcătuiesc esența noului liberalism: a)
intervenția puterii de stat și b) concepția libertăților individuale ca funcții sociale . Întâia
concepție – aceea a tutelei puterii de stat asupra vieții sociale – decurge în mod firesc din noua
tendință de organizare; cea din urmă – concepția neoliberală a libertăților – vine să dea legitimitate
celei dintâi”. Concluzia la care ajunge Zeletin este că „de acum, politica noastră de stat intră cu

31
deplină conștiință pe calea organizării sociale, așa cum impune noua structură financiară a
capitalismului nostru”.
Într-o cercetare mai nouă, aparținând politologului Cristian Preda ( Modernitatea politică și
românismul , 1998), al cărui punct de vedere ni -l asumăm, Ștefan Zeletin este catalogat drept
„socialist ”. Preda subliniază mai întâi lipsa de metodă și de obiectivitate manifestată de Zeletin în
cele două lucrări principale ale lui ( Burghezia română… și Neoliberalismul ). Spiritul științific de la
care se revendică Zeletin este puternic relativizat, în măsur a în care autorul se instalează în
perspectiva ideologică marxistă care e asumată fără rezerve. Cel mai bun exemplu în acest sens,
opinează Preda, este acela că Zeletin raționează exclusiv în termeni de clasă, de societate, de
națiune, și nu în termeni de individ. Cu alte cuvinte, Zeletin refuză individualismul specific
liberalismului: „O revoluție socială făcută de un individ – aceasta e desigur o idee originală, care n –
a contribuit puțin la întunecarea până la grotesc a caracterului revoluției noastre bur gheze”; „În
societatea burgheză nu sunt indivizi, ci forțe sociale care robesc pe indivizi”. Concluzia lui Preda
este aceea că, dacă individualismul metodologic este marca liberalismului, atunci Zeletin nu e
liberal .
Originalitatea ideilor lui Zeletin cu privire la fazele prin care ar fi trecut burghezia românească
(„mercantilism”, „liberalism” și „imperialism”) este pusă la îndoială de Preda, acesta susținând că
l-a reluat pe Sombart. Autorul Burgheziei române era convins că „de metamorfozele succesive al e
capitalismului atârnă pas cu pas prefacerile instituțiilor politice”. În rezumat, „socialul” și
„politicul ” sunt epuizate de „economic”. Nimic mai clar – arată Cristian Preda – nu poate fi adus ca
probă a reclamării lui Zeletin de la ideologia marxistă.
Cristian Preda demonstrează că definiția neoliberalismului dată de Ștefan Zeletin este de tip
marxist – „ideologie” având drept substrat „capitalismul european”. Urmându -și modelul istoricist
de inspirație marxistă, Zeletin identifică originea acestei ideo logii „în însăși nevoile de viață ale
clasei burgheze”. Pentru acesta, „neoliberalismul” nu este decât „politica imperialismului
financiar”. În opinia lui Preda, Zeletin confundă liberalismul cu socialismul: „Neoliberalismul este
politica de organizare soc ială care decurge în mod firesc din structura imperialistă financiară a
capitalismului actual. Pe de altă parte, socialismul de asemenea a fost conceput de Marx tot ca o
operă de organizare socială, menită a înlătura anarhia burgheză. De aici reiese cu ele mentară
evidență acest adevăr: neoliberalismul este forma concretă sub care se realizează concepția
socialistă despre revoluția socială” (Ștefan Zeletin, Neoliberalism , 1927, p. 354). Neoliberalismul
este un alt nume pentru socialism, conchide Preda.
Zelet in susține că nu ideile liberale, ci schimburile comerciale au dat naștere modernității
românești. În opinia lui Preda, aceasta este teza cea mai profund antiliberală, în măsura în care
liberalii contemporani considerau că modernitatea era mai întâi un pro iect, un program de idei, și
abia apoi o realitate.
Zeletin, în cele două lucrări ale sale se remarcă prin folosirea repetată a unor termeni marxiști:
„clasă”, „mijloace de producție”, „puterea de muncă”, „sfera de interese a capitalismului”, „armata
revol uționară” sau „forța revoluționară”, „zdrobirea puterii economice a clasei reacționare”,
„organe de clasă” etc. De asemenea, de remarcat că acesta a preluat ambiguitatea termenilor
marxiști. Așa stau lucrurile cu „revoluția”, care e înțeleasă atât ca mutaț ie profundă petrecută la
nivelul structurilor economice, cât și ca răsturnare a ordinii politice. Termenii marxiști domină
imaginarul politic al lui Zeletin.
Concluzia lui Cristian Preda este aceea că Zeletin nu a fost liberal: el nega valoarea socială a
pieței, văzând în concurență o tragedie și considera ca nesemnificativă distincția dintre război și
comerț; în opinia sa, capitalismul este imoral dacă statul nu intervine pentru a -l reglementa în
întregime; iată de ce el cerea ca lumea muncii să fie organ izată după un plan unitar. Ștefan Zeletin
nu a fost nici democrat, în măsura în care credea că doar o guvernare de fier putea dirija România
în acest fel. Ștefan Zeletin a fost însă socialist (idealul său economic fiind autarhia) și naționalist
(întrucât i dealul său politic era românizarea vieții, de la cea economică la cea culturală).

32
Bibliografie
*** Istoria românilor , vol. VII, partea a II -a, vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003,
p. 223 -225; 338 -341.
*** Structuri politice în Europa Centr ală și de Sud -Est (1918 -2001). România , vol. II, Editura
Fundației Culturale Române, București, 2003, p. 103 -108; 131 -132.
Bitoleanu, Ion, Din istoria modernă a României 1922 -1926 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1981.
Carpinschi, Anton, Deschidere și sens în gândirea politică , Institutul European, Iași, 1995.
Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc: eseu istoriografic , Editura Fundației Culturale
Axis, Iași, 1996.
Doctrina liberală în România. Antologie de texte , Editura Institutului de T eorie Socială,
București, 1999.
Drăghicescu, D., Partide politice și clase sociale , Editura Reforma Socială, București, 1922.
Idem, Evoluția ideilor liberale și un Apel către tineretul liberal , București, 1921.
Duca, I.G., Doctrina liberală , în Doctrinele partidelor politice , Ediția a II -a, Editura
Garamond, București [1997], p. 144 -154.
Gray, John, Cele două fețe ale liberalismului , Editura Polirom, Iași, 2002.
Idem , Liberalismul , Editura Du Style, București, 1998.
Iliescu, Adrian Paul, Liberalismul, între succese și iluzii , Editura All, București, 1998.
Iordache,Anastasie, Ion I.C. Brătianu , Editura Albatros, București, 1994.
Lăzărescu, Dan Amadeus, Introducere în istoria liberalismului european și în istoria
Partidului Național Liberal din România , Editur a Viitorul Românesc, București, 1996.
Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului , Editura Humanitas, București, 2003.
Manoilescu, M., Neoliberalismul , în Doctrinele partidelor politice , Ediția a II -a, Editura
Garamond, București [1997], p. 198 -228.
Mungiu -Pippidi, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale și realități românești ,
cap. Liberalismul , p. 17 -72.
Neagoe, Stelian, Cazul Gheorghe Tătărescu. Plata și răsplata „tovarășilor de drum”, Editura
Machiavelli, București, 2003.
Nedele a, Marin, Aspecte ale vie ții politice din România în anii 1922 -1926, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1987.
Păun, Ștefan, Sistemul politic al României în secolul XX. Evoluția Partidului Național Liberal
în perioada 1918 -1928 , București, 200 0.
Preda, Cristian (editor), Liberalismul , Editura Humanitas, București, 2003.
Idem , Liberalismul , București, 2000.
Idem , Modernitatea politică și românismul , Editura Nemira, București, 1998 .
Rădulescu, Mihai Sorin, Elita liberală românească 1866 -1900 , Edi tura All, București, 19 98.
Rădulescu -Zoner, Șerban (coord.), Stan, Apostol, Cliveti, Gheorghe, Șandru, Dumitru,
Onișoru, Gheorghe, Istoria Partidului Național Liberal, București, 2000 .
Rousselier, Nicholas, Europa liberalilor , Editura Institutul European, București, 2002.
Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viața politică în România 1922 -1928, Editura Politică,
București, 1979.
Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Stoica, Stan, Enciclopedia
partidelor politice din România 1859 -2003 , Editura Meronia, București, 2003, p. 63 -68; 79 -88.
Stan, Apostol, Ion C. Brătianu și liberalismul românesc , Editura Globus, București, 1993.
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918 ,
Editura Enciclopedică, București , 1996.
Tașcă, G., Liberalismul economic , în Doctrinele partidelor politice , Ediția a II -a, Editura
Garamond, București [1997], p. 124 -143.
Zeletin, Ștefan, Neoliberalismul , Ediția a III -a, Editura Scripta, București, 1992.

33
3. CONSERVATORISMUL POLI TIC

3.1. Apariția curentului conservator

Evoluția societății umane de la epoca medievală la cea modernă s -a caracterizat prin apariția și
dezvoltarea unei ideologii care a promovat principiile democratice de dreptate, fraternitate și
egalitate, necesare înfăptuirii progresului material și spiritual. Aceste idei liberale au pătruns și s -au
răspândit în Europa și pe alte continente în special după revoluția franceză de la 1789. Confruntată
cu afirmarea tot mai puternică a acestor principii, elita privilegia tă a societății, nobilimea, a
reacționat cu vehemență, încercând să anihileze încă din fașă aceste tendințe.
Pe măsura răspândirii în Principatele Române a noii ideologii revoluționare din Occident, sub
influența directă a revoluției franceze, se constată încercări de aplicare a principiilor democratice,
chiar și la nivelul clasei dominante, deoarece marea boierime se constituise în „castă privilegiată”,
asumându -și toate funcțiile de conducere în stat. În condițiile domniilor fanariote, boierimea
româneas că indiferent de rang și avere, era interesată de schimbări în structura statului. Lupta dură
dintre boierimea de prim rang, care era interesată să -și păstreze privilegiile dar și să scape de
domnii străini și boierimea de rang inferior pentru putere și p rivilegii, alături de pătrunderea și
asimilarea ideilor revoluției franceze, s -a concretizat în formarea a două curente de idei în cadrul
boierimii române: un curent novator, liberal, și unul tradiționalist, conservator. Însă nu s -au
constituit partide pol itice, în adevăratul sens al cuvântului, și până în deceniul opt al secolului al
XIX-lea apar și evoluează grupări politice care se confruntă și se separă decisiv, mai ales prin
atitudinea față de înțelegerea necesității progresului economic, social, polit ic și cultural.
Formarea grupărilor politice ce propagau idei liberale a dus, așadar, la apariția unui alt curent,
opus primului, curentul conservator. Confruntați cu ideile liberale de dezvoltare, adepții
conservatorismului își vor realiza o ideologie pro prie, care, în cea mai mare parte, reprezenta idei
contrare ideilor liberale. Anastasie Iordache consideră începuturile conservatorismului românesc în
primul deceniu al secolului al XIX -lea. De la începuturile sale, conservatorismul românesc a
parcurs nume roase faze evolutive care l -au determinat să se adapteze la necesitățile momentului.
De la teoria imobilismului social, propovăduită de Mihail Sturdza și alți reprezentanți ai
conservatorismului de dinainte de revoluția de la 1821, s -a ajuns la teoria evol uționismului care
admitea reforme, însă, aceste reforme să fie treptate, cât mai mici, pentru a evita cataclismele
sociale.
Cu toate limitele sale, conservatorismul a fost un curent politic național, evoluând în paralel cu
mișcarea de unitate și eliberare națională, cu excepția momentelor când îi erau afectate interesele
economico -sociale (cazul revoluției de la 1848 când se face apel la marile imperii vecine pentru a -și
apăra privilegiile).
Marile conflicte social -politice antrenează, între alte consecinț e, delimitarea clară a intereselor
grupărilor și categoriilor sociale, situându -le fie pro, fie contra evenimentelor majore în curs de
desfășurare. Neînțelegerile și dezbinările în rândul elitei conducătoare au avut loc, îndeosebi, în
domeniul nelimitat al luptei pentru putere, boierimea mică și mijlocie tinzând necontenit la
obținerea de funcții în stat. În ceea ce privește momentul revoluției de la 1821, oricât de înaintate
vor fi fost în Principatele Române ideile boierimii liberale, ele n -au atins nivel ul și intensitatea care
să ducă la separarea definitivă, pe temeiuri doctrinare și interese aparte, a marii boierimi, așa cum
se va întâmpla în revoluția de la 1848. Boierimea liberală de la 1821 era adeptă a progresului, dar
fără zguduiri sociale. Ea conc epea realizarea progresului prin reforme pentru propășirea patriei lor
și nu cutezau să se desprindă de casta privilegiată din care făcea parte, pentru a se constitui aparte și
a milita pentru democratizarea vieții publice prin adoptarea principiilor revo luției franceze de
dreptate, egalitate și fraternitate. Dornică să scape de domniile fanariote, boierimea a sprijinit ideea
ridicării poporului contra străinilor, a sprijinit, la început, mișcarea revoluționară de la 1821, însă,
din momentul când aceasta a căpătat însușirile unei puternice și ample insurecții populare cu
caracter social, boierimea s -a dezis de mișcarea lui Tudor Vladimirescu.
După instalarea domniilor regulamentare, elementele marii boierimi conservatoare vor deține
puterea, intrând în co nflict cu boierimea de rang inferior, adeptă a modernizării. Scindarea clasei

34
boierești în grupări politice adverse, capabile să lupte una împotriva alteia, pe temeiuri ideologice
de neconciliat, vizând schimbarea radicală a vechiului regim, se va produce în mod necesar prin
izbucnirea și desfășurarea revoluției de la 1849 -1849.
Peste tot în Europa, unde a izbucnit, revoluția însemna o ridicare violentă contra unei
minorități privilegiate aflate la conducerea statului. Oligarhia conservatoare din Principate le
Române n -a cunoscut limite în luarea unor măsuri care să oprească pătrunderea unor idei înaintate,
de natură să aducă schimbări fundamentale în structura societății. Și în timpul revoluției, cu toată
forța acesteia, în special în Țara Românească, opoziț ia conservatoare se va opune total. Acum s -au
cristalizat clar cele două grupări ce se vor înfrunta mult timp: boierimea liberală, provenită în
general din rândurile boierimii de rang inferior, însă și unii mari boieri care aderă la principiile
liberale și boierimea conservatoare în care intră, în cea mai mare parte, boieri de rang superior. Cele
două grupări se vor confrunta puternic în timpul revoluției. Cu sprijin extern, conservatorii vor
obține victoria finală, mare parte dintre liberali plecând în exi l.
După înfrângerea revoluției, regimul regulamentar a fost reinstaurat în Principate. Triumful
boierimii conservatoare a fost total. Ea va prelua funcțiile de conducere, în timp ce revoluționarii
vor părăsi țara, plecând în exil sau fiind luați prizonieri de către trupele otomane. Dintre boierii
conservatori se remarcă Dimitrie Ghica, care propune unele reforme, în special în administrație. În
timp ce, în străinătate, boierii exilați au pornit o puternică propagandă, conservatorii din țară, iritați
de acea stă acțiune, au răspuns cu scrisori trimise la Curtea Rusiei și la Poartă prin care încercau să -i
denigreze pe aceștia.
Intențiile reformatoare ale celor mai luminați dintre conservatori corespundeau cu adevărat
unor necesități stringente, dar înfăptuirea lor devenea iluzorie în condițiile dependenței de puterile
străine absolutiste, care se opuneau progresului mai accelerat, tocmai din nevoia de a păstra puterea
pentru o oligarhie constituită în „castă politică” privilegiată.
Trecerea de la vechiul regim a bsolutist oligarhic boieresc la regimul democratic devine
posibilă numai prin victoria puterilor democratice ale Europei asupra Rusiei, care sprijinea și
impunea regimuri politice similare cu al său în țările unde își stabilise protectoratul. Congresul de
pace de la Paris (1856) semnifica începutul procesului de democratizare, prin prevederile sale
progresiste referitoare la consultarea poporului român cu privire la viitoarea reorganizare politică.
Unirea Principatelor devenea posibilă, întrucât se conturea ză ca o problemă europeană, interesând
astfel opinia publică internațională.
Când s -a pus problema Unirii, în pofida existenței unei orientări ultraconservatoare, moderația
își face loc treptat și în rândurile marii boierimi, din necesitatea stringentă de a se adapta spiritului
vremii și a păstra structura politică oligarhică a noului stat. Spre deosebire de antiunioniști sau
separatiști, a căror poziție coincidea cu cea a Marilor Puteri adversare Unirii Principatelor, se
manifestă, în rândurile boierimii c onservatoare, un curent moderat, care recunoștea necesitatea
Unirii sub un principe indigen în scopul deținerii puterii tot de către oligarhia conservatoare,
considerată singura forță politică capabilă, prin instrucție și educație, să conducă poporul român , în
afara câtorva mari boieri conservatori, dorea Unirea cu prinț străin. O parte dintre marii boieri se
pronunța pentru Unire cu prinț indigen și ereditar, ei fiind, în fapt, partizanii foștilor domnitori
Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, care se situau împotriva unei reorganizări radicale a
administrației interne.
După Unirea Principatelor, conservatorii constituiau gruparea politică cea mai puternică în
Adunările elective, datorită stipulațiilor electorale favorabile, bazate pe cens, din Convenția de l a
Paris. Între fruntași, se aflau: Barbu Catargiu, Apostol Arsaki și Dimitrie Ghica, în Muntenia, și Gr.
M. Sturdza, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni și Alexandru C. Moruzi, în Moldova. Deși nu se
constituiseră într -un partid, toți conservatorii reprezent au interesele latifundiarilor, fiind apărători ai
marilor proprietăți. Înfăptuirea progresului era văzută de ei realizabilă numai pe cale evolutivă,
adică prin reforme convenabile dezvoltării lente și treptate a societății românești, care să le asigure
dominația politică și economică. Legea electorală le acorda privilegii politice, încât se vor opune cu
îndârjire oricărei modificări, în sensul lărgirii drepturilor electorale, precum și exproprierii și
împroprietăririi țăranilor pe pământul pe care -l aveau î n folosință.

35
O poziție îndârjită contra reformelor, din partea grupărilor conservatoare, s -a manifestat în
timpul întregii domnii a lui Alexandru Ioan Cuza. Prin Convenția de la Paris fuseseră desființate
doar privilegiul social și cel fiscal, cel politic rămânând în continuare, fiind chiar întărit prin
stipulațiile restrictive în privința participării la viața politică a marii majorități a cetățenilor.
Deținerea pământului reprezintă singura forță de dominație politică a latifundiarilor conservatori,
care vor să -și mențină monopolul conducerii statului. Astfel, întreaga viață politică va fi absorbită
de rezolvarea problemei agrare.
Prin dispariția de pe scena politică a țării a lui Barbu Catargiu, conservator intransigent,
adversar al reformelor de structur ă, foarte atașat vechiului regim politic, curentul conservator
rămâne fără vigoarea de odinioară, ceea ce îngăduie domnitorului Alexandru Ioan Cuza să înfrângă
rezistența și să înfăptuiască reformele agrară și politică impuse de necesitatea accelerării
progresului în toate domeniile vieții sociale.
Apariția junimismului literar, apoi a celui politic, curente de esență conservatoare, dar sub
influența culturii occidentale, mlădiază principiile conservatoare, îngăduind posibilitatea unor
guvernări care să țin ă seama de necesitățile de modernizare ale societății românești, adică de
spiritul vremii. Politica, în ciuda declarațiilor lui Titu Maiorescu, a devenit principala preocupare a
Junimii după 1870, când un număr dintre membrii ei și -a format propria grupare , „Junimea
dreaptă”, intrată mai târziu sub egida Partidului Conservator.
În urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, separatiștii moldoveni au încercat o tentativă de
separare, oprită cu mijloace extreme, prin folosirea armatei. Venirea pe tron a principel ui Carol a
dus la o stabilizare relativă a vieții politice, domnitorul alternând la putere cele două grupări.

3.2. Constituirea Partidului Conservator

Ca reacție la apariția Partidului Național Liberal în mai 1875, la 3/15 februarie 1880, 88 de
oameni po litici, între care Lascăr Catargiu, M. Costache -Epureanu, Al. Lahovari, g -ral I.Em.
Florescu, P. Mavrogheni, T. Maiorescu, Th. Rosetti, Al. Știrbei, T. Aslan ș.a. au semnat un
program și un statut și, prin aceasta, actul de naștere al Partidului Conservato r. Președintele noului
partid a fost ales Manolache Costache -Epureanu. Organul de presă central era „Timpul” (apărut la
15 martie 1876), redactor șef fiind Mihai Eminescu.
Organizatoric noul partid avea structuri asemănătoare celui național -liberal, încadr ându -se în
structurile proprii acelei epoci. Nucleul conducător al partidului era un Club politic central , cu
sediul la București, alcătuit din cei 88 de membri fondatori și din alți membri permanenți din
Capitală sau din județe. Afară de clubul central se organizau comitete județene . Conducerea
partidului o avea, statutar, un Comitet Permanent alcătuit dintr -un președinte, un vicepreședinte și
cinci membri. Adunarea generală era factorul hotărâtor în luarea deciziilor la care participau
membrii fondatori ș i permanenți ai Clubului Central și fondatorii comitetelor locale.
Organizarea partidului era centralizată, comitetele județene fiind complet subordonate Clubului
Central. În definitiv, acesta din urmă stabilea linia de conduită politică a partidului, căre ia îi erau
toți datori să se supună.
Cu toate că s -au închegat ca partid după aceleași principii ca și liberalii, conservatorii nu -i vor
egala niciodată pe adversarii lor politici în disciplina de organizație. Dimpotrivă, întreaga istorie a
organizației po litice conservatoare a reprezentat o succesiune de certuri, împăcări, din nou certuri,
din nou împăcări, pentru că niciodată acestea din urmă nu erau depline. De unde venea această
diferență între cele două partide de guvernământ ale României moderne? În p rimul rând, de la
componența socială. La conservatori erau mulți membri cu o foarte bună stare materială, formată
din averi imobiliare, mai ales din pământuri, ceea ce dădea independență de mișcare și o securitate
garantată de regimul politic constituționa l instituit la 1866. Evident că mulți dintre acești mari
proprietari, grație independenței lor economice, lăsau foarte adesea să se exprime individualismul,
nu se încadrau în anumite reguli și nu acceptau ceea ce nu voiau să accepte.
După moartea lui M.C. Epureanu în septembrie 1880, președinte al partidului este ales Lascăr
Catargiu. Acesta din urmă începe o acțiune consistentă de organizare a partidului și de atragere a
unor personalități politice conservatoare rămase încă în afara partidului. Lui Lascăr Catargiu i -a

36
urmat la șefia partidului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1899 -1907), P.P. Carp (1907 -1913), Titu
Maiorescu (1913 -1914) și Alexandru Marghiloman (1914 -1925).

3.3. Începuturi programatice

Nu s -ar putea spune că de la început Partidul Conservat or a avut ceea ce am numi un program
politic. „Programul Partidului Conservator” publicat în februarie 1880 era prea general, lipsit de
idei practice referitoare la organizarea economică, socială și politică a României.
Cel care va încerca să creioneze o a numită gândire cu privire la modernizarea României a fost
junimistul P.P. Carp. Acesta își va expune ideile într -un discurs ținut în fața Camerei la 30 martie
1881. Programul intitulat sugestiv „Era Nouă” arăta că în România modernizarea s -a făcut în mod
defectuos, „de sus în jos iar nu de jos în sus”. Soluțiile de rezolvare a acestei stări, întrevăzute de
P.P. Carp, erau: garantarea proprietății mici în mâinile țăranului, o lege a cârciumilor, o lege a
comunei rurale pentru a -i asigura autoadministrarea (p e linia unei descentralizări administrative),
schimbarea legii tocmelilor agricole, crearea unui statut pentru meseriași, inamovibilitatea
magistraturii, o altă lege școlară în sensul celei propuse de Titu Maiorescu în 1876, diminuarea
influenței guvername ntale asupra Parlamentului ș.a.
„Era Nouă”, programul lansat de junimiști ale cărui detalieri vor veni mai târziu, era al întregii
arii politice conservatoare. Era, de altfel, aria de manifestare politică a junimiștilor, niciodată
altceva decât conservator i chiar dacă deosebiți ca nuanță. Ulterior, din tabăra conservatoare
propriu -zisă se aduc noi precizări programatice în strânsă legătură cu problemele aflate la ordinea
de zi. Astfel, se susținea că Partidul Conservator consideră că orice sistem de organiz are interioară
a țării trebuie să ia ca punct de plecare Constituția. Conservatorii fac precizarea că ei susțin
monarhia constituțională, egalitatea tuturor înaintea legilor, reprezentarea țării prin patru colegii
electorale.
Un alt moment de afirmare prog ramatică a Partidului Conservator îl constituie revizuirea
Constituției din 1884 inițiată de liberali în sensul lărgirii drepturilor politice. Esențialmente,
conservatorii sunt împotriva revizuirii așa cum o concepeau liberalii. Nu teama de democrație pare
să-i sperie, în primul rând, ci „excesele” ei. O reformare a Constituției n -o văd deloc oportună și
găsesc numeroase „argumente”, în favoarea acestei atitudini. După ei, nu drepturile politice lipseau
românilor atunci, ci bunul trai material, moral și ins trucția. Drepturile politice nu puteau să
premeargă dezvoltării economice. Dimpotrivă, relația dintre ele trebuia să fie inversă.
Conservatorii mai susțineau că România nu era pregătită să facă noi experiențe reformatoare;
nu a cunoscut o practică destul d e serioasă și îndelungată a regimului reprezentativ ca să -și poată
permite inovații.
Direct sau indirect, reprezentanții Partidului Conservator afirmau și cu ocazia revizuirii
Constituției din 1884, că dezvoltarea României trebuia să se facă în cadrele mar ii proprietăți și a
privilegiilor politice existente.

3.4. Partidul Conservator Democrat

În ianuarie 1908, Take Ionescu părăsește Partidul Conservator datorită unor dispute ideologice,
dar și personale cu P.P. Carp, șeful partidului. Take Ionescu se pron unțase în repetate rânduri
pentru modernizarea vechiului partid și implantarea sa „în realitatea prezentă a țării”. Opiniile lui
nu erau luate în serios de liderii conservatori și mai ales de P.P. Carp. La 20 ianuarie Take Ionescu
a convocat la București n umeroși fruntași conservatori din întreaga țară și a proclamat întemeierea
Partidului Conservator Democrat. Aproape toții alegătorii conservatori ai colegiului al II -lea îl
urmează pe noul lider: profesori, avocați, liber profesioniști, negustori, funcțion ari, întreprinzători.
Organul central de presă era ziarul „Acțiunea”.
Cu ocazia primului Congres al partidului, din 3 februarie 1908, Take Ionescu lămurește cauzele
acțiunii sale: neînțelegerile cu liderii conservatori în problema agrară, nevoia de comunic are cu
mase mai largi ale poporului, așezarea ideilor conservatoare pe o temelie mai democratică tocmai
pentru a le da mai multă tărie.

37
Ca „disidență”, adepții lui Take Ionescu s -au manifestat mai demult. Mai ales ultima guvernare
conservatoare dintre 1905 -1907 pusese limpede în evidență nu numai existența unei grupări distinct
takiste dar și forța ei.
Organizarea noului partid s -a făcut după aceleași principii ca acelea ale P.N.L, și Partidului
Conservator, adică pe bază de cluburi locale, conduse de comit ete, iar la centru un Comitet
Executiv.
Partidul reprezenta, în esență, interesele unor grupări ale burgheziei și intelectualității, precum
și ale acelei părți a moșierimii care se orienta spre formele moderne, capitaliste de cultivare a
pământului și inve stirea profiturilor în întreprinderi industriale și bănci.
Programul partidului se axa pe reformele administrative; învățământ primar gratuit, dar nu
obligatoriu; soluții pentru probleme țărănească, reducerea celor trei colegii electorale la două.
Principa lul țel era consolidarea țăranului mijlocaș prin punerea în vânzare a domeniilor publice,
crearea unor ferme model și închirierea mașinilor agricole. Programul se ferește însă de orice
reformă agrară. În politica externă, ca și conservatorii, susține alian țele „tradiționale” cu Puterile
Centrale, deși Take Ionescu nu se ferea să arate simpatia sa pentru Franța.
Prin proporții și implicații, sciziunea takistă din 1908 era cea mai însemnată de până atunci.
Practic, nici una din organizațiile locale conservato are nu a rămas neatinsă de ruptura ce se
produsese în partid. Cei mai mulți erau fascinați de vitalitatea debordantă, de oratoria clară, logică,
fără multe artificii a lui Take Ionescu.
Întâmpinat cu ostilitate de conservatorii lui P.P. Carp, cu dezaprobar e de către rege și de
liberali, cu o înțelegere (ezitantă) de social -democrați, partidul lui Take Ionescu s -a lovit de o
mentalitate a vremii, potrivit căreia un al treilea partid de guvernământ nu era necesar.
În ciuda ostilității adversarilor și a greută ților întâmpinate, Partidul Conservator Democrat a
obținut succese electorale remarcabile în alegerile parțiale din anii 1908 -1910 (din 10 alegeri
parțiale, au câștigat 7).

3.5. Conservatorii în anii neutralității și ai războiului (1914 -1918)

Viața polit ică internă în timpul celor doi ani de neutralitate a fost dominată de ideea războiului.
În rândul celor două partide importante, au apărut semnificative diferențe de opinii cu privire la
neutralitate sau intervenție. Conservatorii n -au reușit să -și păstre ze măcar o aparență de coeziune. Un
grup, condus de Al. Marghiloman și T. Maiorescu, ce era în mod tradițional progerman, se exprima în
favoarea neutralității, dar dorea să fie menținute bune relații cu Puterile Centrale. Un alt grup, mai
mic, strâns în ju rul lui N. Filipescu, cerea intrarea imediată a României în război de partea Antantei și
se situa astfel aproape de conservatorii democrați ai lui Take Ionescu, care, la rândul lor doreau să se
treacă la o acțiune imediată împotriva Austro -Ungariei. Cu toa te că ambele grupări recunoșteau
primejdiile unei acțiuni precipitate, ele erau impulsionate de nevoia de eliberare a Transilvaniei și de
realizarea unității naționale. La polul opus se afla P.P. Carp cu o mână de susținători. Aceștia insistau
asupra neces ității ca guvernul să -și onoreze angajamentele asumate prin tratatele cu Puterile Centrale.
Ruptura definitivă între aripile Marghiloman și Filipescu a avut loc la congresul partidului din
18 mai 1915. Cauzele erau adânc înrădăcinate: rivalitatea pentru co nducerea partidului și acutele
divergențe cu privire la politica externă. Eforturile ulterioare de a remedia ruptura și de a reconstitui
un Partid Conservator unit și puternic au eșuat. Inițiativa cea mai promițătoare – „fuziunea” din
1916 a aripii Filipes cu cu partidul lui Take Ionescu – a fost lipsită de substanță și nu a reușit să
ofere conservatorilor nici o șansă de revitalizare.
Take Ionescu și un număr de conservatori democrați vor participa, alături de liberali, la
guvernul de uniune națională forma t la 24 decembrie 1916 sub conducerea lui I.I.C. Brătianu, după
retragerea în Moldova. Conservatorii lui Marghiloman au preferat să rămână în teritoriul ocupat de
trupele Puterilor Centrale. În martie 1918 se formează un guvern condus de Al. Marghiloman, c are-
și datora numirea în primul rând speranței că, progerman fiind, ar fi fost capabil să îndulcească
termenii păcii. Cu toate acestea, liderul conservator nu a obținut nici un fel de concesii din partea
Puterilor Centrale, termenii Tratatului de la Bucure ști din 7 mai 1918 fiind extrem de grei pentru
România. Scurta guvernare a conservatorilor (martie – noiembrie 1918) avea să compromită

38
definitiv Partidul Conservator, cu toate că în această perioadă a avut loc unirea Basarabiei cu
România (27 martie 1918) .

3.6. Partidele conservatoare după primul război mondial. Disoluția organizațiilor politice

Legiferarea reformelor democratice, orientarea de ansamblu spre democratizarea regimului
politic a determinat mari schimbări în interiorul bazei sociale conserva toare. Reforma agrară a lovit
direct în puterea economică a marilor proprietari iar votul universal în influența lor politică.
Pluralitatea partidelor politice precum și noul sistem electoral au afectat direct și brutal partidele
conservatoare, nepregătite organizatoric să -i facă față. În condițiile sufragiului universal, partidele
conservatoare ar fi trebuit să iasă din orașe, să solicite satele (acolo unde erau privite cu ostilitate),
să-și mărească numărul de membri și aderenți, să se restructureze organ izatoric cuprinzând întregul
teritoriu al țării.
După cum în câmpul social postbelic conservatorii au încercat să găsească o bază de susținere
la suprafața vieții politice, tot astfel ei au încercat reorientări programatice în spiritul epocii. Aceste
reorientări, cu puține excepții în cazul takiștilor, au rămas circumscrise numai câmpului teoretic.
Programele conservatoare au avut și deficiența de a fi prea generale, eludând parcă, de la bun
început, posibilitatea transpunerii lor în practică.
În încercare a de supraviețuire, cele două partide conservatoare și -au schimbat numele,
împrumutând și ele din terminologia cu iz democratic și adesea demagogic a epocii. Astfel, din
Partidul Conservator, organizația politică condusă de Al. Marghiloman și -a luat numele de Partidul
Conservator -Progresist. Cealaltă ramură conservatoare, de sub direcția lui Take Ionescu, după
denumiri succesive de partid conservator -democrat, conservator, conservator -unionist, conservator –
naționalist, la 17 octombrie 1919 își dă numele de Partidul Democrat.
Partidul Conservator , condus de Al. Marghiloman, avea printre lideri pe N.D. Ghica –
Comănești, Ion Mitilineu, C. Meissner, generalul C. Hârjeu, C.C. Arion, A. Corteanu, C.
Rădulescu -Motru. Organul central de presă era ziarul „Steagul”. Conform noului program publicat
la 3/18 decembrie 1918, partidul preconiza: înfăptuirea reformei agrare, introducerea votului plural
pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale,
participarea muncitorilor la beneficii, impozitul progresiv pe venit ș.a. Deși marca un pas înainte pe
calea înțelegerii necesităților istorice, comparativ cu perioada antebelică, programul era departe de
a satisface dezideratele, așteptările cetățenilor. În plus, aceștia nu putea u uita activitatea anterioară a
conservatorilor, atitudinea liderilor partidului în timpul războiului, când au rămas în teritoriul
ocupat și activitatea guvernului Marghiloman în timpul căruia a fost semnată pacea de la București
(7 mai 1918).
Partidul Conservator -Progresist nu a obținut nici măcar un mandat în alegerile parlamentare
din 1922, fiind practic scos din viața politică. Formal, partidul a existat până la moartea lui Al.
Marghiloman, în mai 1925, când cei câțiva partizani ce -i rămăseseră devo tați s -au înscris, peste o
lună, în Partidul Poporului.
Partidul Democrat , condus de Take Ionescu, număra printre fruntașii săi pe: Mihai
Cantacuzino, C. Cantacuzino -Pașcanu, Gh.Gh. Mironescu, I. Greceanu, C. Xeni, N. Titulescu, Gr.
Filipescu. Avea ca orga n central de presă ziarul „Românimea”. La 19 octombrie 1919 a fost adoptat
un nou program politic, în care figurau: aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă,
impozit progresiv pe venit, înfăptuirea reformei agrare prin distribuirea pămâ ntului la țărani cu
despăgubirea celor expropriați, ziua de lucru de 8 ore, protecția muncii femeilor și copiilor,
participarea muncitorilor la beneficii, realizarea unui sistem de alianțe între România,
Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia și Grecia, care să garanteze pacea în această parte a Europei ș.a.
Într-o perioadă de mare efervescență politică, menținerea organizării partidului pe cluburi,
neglijarea corpului electoral au exercitat o înrâurire negativă asupra Partidului Democrat. În
alegerile parlamen tare din 1919 a participat în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, obținând
18 mandate. În guvernul condus de Al. Averescu au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take
Ionescu (Externe), Nicolae Titulescu (Finanțe) și Dimitrie Greceanu ( Justiție). Aceștia au
desfășurat o activitate pozitivă, de numele lui Take Ionescu fiind legată întemeierea primului buget

39
al României Întregite și reforma financiară din iulie 1921 care preconiza, în principal, introducerea
impozitului progresiv pe venit.
Take Ionescu a căzut victimă manevrelor urzite din umbră de marele său rival politic, I.I.C.
Brătianu. Urmând sugestia regelui, la 13 decembrie 1921, el a demisionat din guvern, silindu -l pe
Al. Averescu să -și depună mandatul. La 17 decembrie, Take Ionesc u a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri, dar nu s -a menținut decât până la 17 ianuarie 1922, când a primit vot de
neîncredere din partea Parlamentului. Astfel se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria
României; câteva luni mai tâ rziu, în iunie 1922, Take Ionescu înceta din viață, lăsând în urma lui un
partid aflat în plin proces de destrămare.
Dispariția celor două partide conservatoare de pe scena vieții politice românești a îmbrăcat
forma fuziunii cu alte partide: marghilomanișt ii trecând, așa cum am arătat, în Partidul Poporului,
iar takiștii în Partidul Național. Faptul că aceste partide și nu altele au acceptat intrarea în rândurile
lor a rămășițelor conservatoare se datora, pe lângă o anumită apropiere ideologică, necesității
pentru Partidul Național de a ieși din cadrul regnicolar transilvănean și de a -și extinde organizația
în toată țara, iar în cazul Partidului Poporului, nevoii de a -și întări rândurile, slăbite prin plecarea
grupării Argetoianu.
În perioada imediat următoa re primului război mondial, sistemul rotației guvernamentale –
care funcționase timp de șase decenii – s-a prăbușit. Vechea dispută dintre liberali și conservatori s –
a soldat cu o categorică victorie a liberalilor, care și -au consolidat poziția de principa lă forță
politică în România.

3.7. Doctrina conservatoare

Termenul de conservatorism a suferit o denigrare în ultimele secole de istorie și civilizație
europeană. O denigrare promovată deopotrivă de liberalismul și democrația triumfătoare, dar și de
ideologiile de stânga și de extremă stângă. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză
progresului și a devenit mai mult sau mai puțin o insultă. Nu -i mai puțin adevărat că au existat și
reușite de analiză a conservatorismului în sens constructiv. Cele ma i importante vin din cultura
britanică și germană.
În analiza conservatorismului trebuie mai întâi făcută distincția între conservatorism și
tradiționalism . Cel din urmă termen desemnează „o caracteristică universal umană”, exprimă
tendința de a se ține te nace de tradiție, de neaderare decât cu greutate la nou. Această tendință a mai
fost numită și „conservatorism natural”. S -a încetățenit însă denumirea de tradiționalism, preferată
de Max Weber. Tradiționalismul este comportamentul contrapus inițial oricăr ui reformism, este
rezistența la orice nou. Conservatorismul este un fenomen specific modern, istoric.
Conservatorismul politic este o „structură spirituală obiectivă”, față de subiectivismul indivizilor
singulari, care acționează în sens tradiționalist. C u alte cuvinte, tradiționalismul este un concept
sociologico -generalizant vechi de când lumea, în vreme ce conservatorismul este un concept
istorico -sociologic care desemnează un fenomen modern, istoric și sociologic determinant.
Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în genere. Dar, spre
deosebire de liberalism, el se revendică și dintr -o realitate românească proprie, din tradiții proprii.
Fie și parțial, el moștenește ideologic pătura conducătoare a Principatelor Române. Ca și în cazul
conservatorilor europeni, conservatorii români, începând cu prima generație pe care o ipostaziază
strălucit un Barbu Catargiu, caută să reconcilieze moderația politică cu acceptarea de principiu a
modernizării instituționale.
În opinia lui Ion Bulei, la conservatori nu întâlnim o doctrină politică propriu -zisă. Putem vorbi
doar de o orientare ideologică care nici ea nu se poate fixa lămurit însă. Putem vorbi de unele
personalități care au ilustrat -o: Eminescu, Carp, Maiorescu, Rădulescu -Motru, Marghil oman.
Putem vorbi de câteva direcții ale acestei orientări. Nu însă de o doctrină ca sistem închegat de
principii și teze fundamentale. Înainte de toate, orientarea doctrinară conservatoare încearcă să
răspundă chipului în care se dezvoltă civilizația româ nească în secolul al XIX -lea și începutul celui
următor.

40
Gândirea conservatoare românească se naște din intersecția a două discursuri concurente și,
până la un punct, conflictuale: cel generat de elita politică conservatoare, activând direct în cadrul
diferitelor grupări și partide politice conservatoare, până după primul război mondial, și cel produs
de intelectualii angajați în spațiul public, definindu -se mai mult sau mai puțin polemic, ca fideli
unei direcții conservatoare.
Ceea ce îi unește, în diversi tate, pe toți aceștia este existența unui set de variante ideologice
care conturează un imaginar politic conservator. În această ultimă categorie intră o serie de
personalități considerate „conservatoare”: Mihai Eminescu, A.C. Popovici, Nicolae Iorga,
Cons tantin Rădulescu -Motru ș.a.
Principala creație a conservatorismului și cel mai însemnat produs teoretic al celei de a doua
jumătăți a secolului trecut la noi a fost teoria formelor fără fond . Aceasta a fost considerată de
unii cercetători drept „un mod spe cific românesc” de a răspunde „provocării istoriei”, „o forma
mentis românească”, „una din marile idei teoretice ale Europei”. Dincolo de obiective, trebuie
observat că, indiferent de domeniul în care s -a manifestat, această teorie, prin introducerea
spiritului critic, a dat modernizării României conștiința de sine. Prin „formă” se înțelege „civilizația
importată” (legislația, sistemul politic, instituțiile de învățământ, cultura în genere). Cu o
terminologie din filozofia culturii, forma semnifică, de fapt , „civilizația, posibilă de împrumutat
oricând și de oriunde, pentru că se oprește la straturile exterioare”.
La junimiști, forma era alcătuită din instituțiile moderne atât de repede și necritic introduse la
noi. Prin conținut se numea starea social -econo mică, dar nu numai ea. Ei i se alăturau cultura
sufletească, psihologia națiunii, moravurile și caracteristicile ancestrale.
Teoria formelor fără fond a fost enunțată de Ion Eliade -Rădulescu, A. Russo, Barbu Catargiu,
C. Negruzzi, I. Ghica, M. Kogălnicean u, Al. Odobescu, V. Alecsandri. Titu Maiorescu o va aminti
pentru prima dată în eseul său „În contra direcției de astăzi în cultura românească”. Teoria va fi
dezvoltată de Maiorescu în alte studii, dar și de alți intelectuali: Th. Rosetti, A.D. Xenopol, M.
Eminescu, G. Panu, P.P. Carp, V. Burlă, de activitatea revistei „Convorbiri literare” și în bună
măsură de activitatea junimiștilor și conservatorilor în genere în anii ’80 ai secolului al XIX -lea.
Teoria formelor fără fond constată marea discrepanță dint re formele noi introduse în țară prin
procesul de dezvoltare a capitalismului în România și fondul preexistent și, de fapt, în bună măsură
încă inexistent. Adică se constată o realitate: popoarele care intrau mai nou în sfera de cuprindere a
capitalismului nu refăceau evoluția celorlalte popoare mult mai înaintate pe această cale ci se
puneau dintr -o dată „în planul activității”, supunându -se legii sincronismului și a dominației a ceea
ce era superior asupra inferiorului. Fatal, apăreau greutăți de asimilar e a noilor forme, cu inerente
inadvertențe.
În accepția susținătorilor teoriei formelor fără fond, cadrul instituțional și juridic capitalist creat
în România nu era adecvat structurii social -economice a țării; era o copie fără spirit critic a celui
din Ap us; noile forme aveau un caracter „străin” de particularitățile românești; între ele și situația
de fapt exista un decalaj. În altă ordine de idei, apărea o contradicție între cultura națională și
civilizația modernă, în defavoarea cele i dintâi care risca să fie înăbușită, falsificată.
Critica formelor noi a rămas întotdeauna în cultură și în unele domenii ale vieții sociale. Ea nu
s-a manifestat deloc în economie, în tehnică, domenii în care dimpotrivă s -a căutat să se introducă
forme noi. Critica nu s -a manifestat în marile chestiuni naționale (unirea, independența).
Într-o altă ordine de idei, prin scrierile lui M. Eminescu, C. Rădulescu -Motru. A.C. Popovici,
P.P. Negulescu, conservatorismul definește tradiționalismul în România. În viziunea acestor
teore ticieni, poporul român trebuie să pună la baza dezvoltării tradiția proprietății și pe cea
religioasă , precum și credința în principiul monarhic.
De asemenea, în viziunea lui Eminescu, tradiția înseamnă țăranul și modul său particular de a fi
în lume. Vene rația față de ruralitate, admirația față de dorobanțul întors de pe front și abandonat
mizeriei este reflexul situării polemice în raport cu o epocă a formelor fără fond, a cărei singură
contrapondere este necorupta țărănime eroică. Oamenii locului sunt de pozitarii acelui simț istoric
dătător de echilibru.
Textele lui Eminescu, într -un alt palier, trimit către imaginea idealizată, cufundată în mit, a
trecutului voievodal, transmițând contemporanilor un tipar de conduită și furnizându -le un îndreptar

41
pentru regenerare viitoare. În același spirit, Eminescu, dar nu numai, vorbește despre solidaritatea
dintre clase, despre armonia patriarhală dintre boier și țăran. Unitatea dintre cele două clase sociale,
echilibrul și solidaritatea, sunt temeliile unei lumi pie rdute.
Prin contribuțiile lui V. Conta, A.D. Xenopol, T. Maiorescu, Al. Lahovari, C. Rădulescu –
Motru, E. Speranția, P.P. Negulescu, Al. Marghiloman, este definit evoluționismul. Aceștia au
preluat ideile evoluționiste ale lui Herbert Spencer, care puneau a ccentul pe o dezvoltare lentă,
gradată a societății. Progresul real, durabil, nu se poate face în România prin salturi; el nu poate fi
decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituțiile viabile ale unei
societăți se dezvoltă prin ele însăși, prin progresul normal al societății.
Singurul tip de evoluție acceptabilă într -o țară în tranziție era acela capabil de a integra
achizițiile trecutului, prevenind ruptura generatoare de traume și aducătoare de tulburări. Rezerva
conservat orilor este provocată de rapiditatea unor schimbări necontrolate, soldate cu efecte
neprevăzute de radicalii aflați la originea lor. Este vorba, deci, de un program gradual . Mai mult
decât o diferență de ritm, ne aflăm în prezența unei dezbateri privind „d irecțiunea progresului”,
pentru a recurge la o sintagmă folosită de Theodor Rosetti.
Reformismul prudent , inspirat de modelul englez, revine ca un laitmotiv în gândirea
junimistă, formulată de P.P. Carp în Eră nouă și dezvoltată mai târziu de Titu Maioresc u. Acesta
din urmă elogiază modelul politic englez, evoluționist, contrapunându -l radicalismului revoluționar
francez. Detașarea de paradigma pașoptistă modelează întregul canon maiorescian: prudența,
preocuparea de a nu violenta ordinea existentă se tradu ce în apelul la menținerea nemodificată a
actului fundamental cu ocazia revizuirii de la 1884. Rezerva lui Maiorescu era una legitimă: până la
ce punct puteam spera ca legile introduse să își producă efectele scontate, dacă nerăbdarea
conducea la schimbare a lor intempestivă? Gradualismul era adus ca antidot la fervoarea
schimbării necontenite. Evoluția organică era contramodelul pe care conservatorii l -au avansat,
privilegiind pașii mărunți, lipsiți de spectaculozitate (aparentă) în defavoarea marilor planu ri de
schimbare a întregii arhitecturi sociale.
O componentă importantă a gândirii conservatoare a constituit -o naționalismul . Junimiștii mai
ales, au dezvoltat o concepție antisemită și au încercat să pună în valoare elementul național
românesc.
Conservat orismul român a fost potrivnic conceptului de egalitate , care -și avea originea în
concepția burgheză a proprietății. Oamenii erau inegali prin natura lor, susținea, spre exemplu, Al.
Lahovari și adevărata libertate era aceea de a lăsa fiecăruia posibilitat ea să -și dezvolte propria -i
personalitate. P.P. Carp sau Barbu și Lascăr Catargiu erau împotriva libertății abstracte a
individului și propuneau libertatea comunităților organice. Tot astfel, ei combăteau concepția
burgheză a proprietății și propuneau o pr oprietate văzută ca o relație vie, reciprocă între
proprietate și proprietar, o fuziune între persoane și lucruri. În același timp, conservatorismul
românesc promova un reformism concret, imediat, posibil. De aici, toate programele de reforme
conservatoare voiau să amelioreze, nu să schimbe și mai ales nu să schimbe dintr -o dată.
Conservatorismul critică democrația de masă și cultivă spiritul de elită , neîncrederea în
mase (uneori chiar disprețul față de ele). Carp compara omul politic cu un medic și poporu l cu un
pacient. De aici și neîncrederea în inovațiile rapide, pripite, în improvizațiile din câmpul social,
economic, intelectual, în schimbările de dragul schimbării. De aici, apărarea valorilor în cultură –
idee scumpă Junimii – și ideea că luminarea ma selor trebuie să preceadă lărgirii drepturilor politice.
Un principiu al diversității face ca inegalitatea , de statut și avere, să fie acceptată ca un corolar
natural al ordinii, iar egalității dintre indivizi să -i fie preferată libertatea, ca valoare supr emă.
Din perspectiva modernizării și dezvoltării economice a statului , conservatorii, punând în
centrul atenției marea proprietate, au dezvoltat teza potrivit căreia România era o țară
eminamente agrară, industria urmând să dețină un loc secundar , acela de valorificare a
resurselor agricole și a bogățiilor subsolului. Dezvoltarea economiei naționale trebuia să se facă în
strânsă legătură cu capitalismul străin, în acest sens dezvoltând așa numita politică a „porților
deschise”.
În concluzie, conservatorismu l a potențat societatea românească modernă cu valoare și
originalitate. Ceea ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze și să întărească

42
individualitatea poporului român într -o vreme în care, prin legea dezvoltării sincronice a
modernităț ii, individualitățile își ștergeau contururile.

* * *
Conservatorii, partenerii liberalilor la conducerea țării până în 1918, n -au fost o prelungire
politică a fostei aristocrații medievale, ci un partid al epocii moderne. Modernizarea României n -a
fost patronată numai de liberali, în vreme ce conservatorii („forțele reacționare” – cum au fost
catalogați de multe ori) nu au avut alt rol decât să ațâțe forțele revoluționare, să se opună din când
în când și apoi să capituleze. Realitatea a fost că patro najul s -a exercitat succesiv și de unii și de
alții, diferind uneori mijloacele, totdeauna ritmul, adesea procesele de intenție.
Între 1880 -1925, răstimpul existenței lor în forme modern e, prefacerile au fost și multe și
repezi în România. Țara s -a schimba t nu numai ca întindere teritorială și număr de populație prin
Marea Unire, dar s -a schimbat structural. Conservatorii nu s -au putut acomoda cu ritmul
prefacerilor. Neizbutind, au încercat să orienteze aceste prefaceri potrivit unor idei doctrinare și
programatice proprii. Dar soluțiile lor n -au avut nici îndrăzneala, nici atracția și, mai ales, nici aria
de cuprindere socială necesară pentru a se impune. Ultima pagină a istoriei conservatoare se
consumă fără glorie. Asociați cu detestații boieri, conservat orii nu au mai reușit să se adapteze
regimului sufragiului universal.

Bibliografie
***, A fi conservator , antologie, comentarii și bibliografie de Ioan Stanomir și Laurențiu Vlad,
Editura Meridiane, București, 2002.
***, Conservatorismul român, analize co ntemporane și texte clasice , număr special al revistei
„Polis. Revistă de Științe Politice”, vol. 5, nr. 2, 1998, coord. Laurențiu Vlad.
***, Istoria Românilor , vol. VII, tomul II, România Întregită (1918 -1940) , Editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 2 21-223.
***, Teoria formelor fără fond , antologie de Mihai Ungheanu, Editura Porto -Franco, Galați,
1996.
Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Momina, Ion, Scurtu, Ioan, Partidele politice din România
(1861 -1999). Enciclopedie , Editura Mediaprint, București, 1995 .
Bold, Emilian, Agrigoroaiei, Ion, Partidele politice burgheze din România (1918 -1940) ,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1997 .
Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator , Editura Politică,
București, 1987 .
Idem, Conservatoris mul românesc , în Doctrine politice. Concepte universale și realități
românești , Editura Polirom, Iași, 1998, p. 84 -93.
Câncea, Paraschiva, Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat ,
Editura Științifică, București, 1974 .
Căpreanu , Ioan, Partide și idei politice în România , Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995 .
Drăghicescu, Dimitrie, Partide politice și clase sociale , București, 1922
Dungaciu, Sandra, Doctrina conservatoare în Doctrine politice în România secolului XX ,
coordonatori Aristide Cioabă și Constantin Nica, Editura Institutului de Teorie Socială București,
2001, p. 103 -137.
Hitchins, Keith , România. 1866 -1947 , Editura Humanitas, București, 1996 .
Hurezeanu, Damian, Sbârnă, Gheorghe, Partide și curente politice î n România, 1821 -1918.
Programe și orientări doctrinare , Editura Eficient, București, 2000 .
Idem, Conservatori și conservatorism în România , Editura Enciclopedică, București, 2000 .
Iliescu, Adrian -Paul, Conservatorismul, în Doctrine politice. Concepte unive rsale și realități
românești , Editura Polirom, Iași, 1998, p. 73 -83.
Idem, Conservatorismul anglo -saxon , Editura Humanitas, București, 1996 .
Iordache, Anastasie, Originile și constituirea Partidului Conservator din România , Editura
Paideia, București, 1999 .

43
Iosa, Mircea, Lungu, Traian, Viața politică în România, 1899 -1910 , Editura Politică,
București, 1977 .
Lungu, Traian, Viața politică în România la sfârșitul secolului XIX (1888 -1899) , Editura
Științifică, București, 1967 .
Marghiloman, Alexandru, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice , Ediția a
II-a, Editura Garamond, București, [1997], p. 155 -165.
Mușat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire , vol. II, partea I. 1918 -1933,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 61 -88.
Netea, Vasile, Take Ionescu , Editura Meridiane, București, 1971 .
Nisbet, Robert, Conservatorismul , Editura DV Style, București, 1998 .
Ornea, Zigu, Junimea și junimismul , Editura Eminescu, București, 1975, 1978, vol. I -II, 1998 .
Peneș, Gabriel, Take Ionescu și partidul Conservator -Democrat, 1908 -1912 , Editura
Monteoru, București, 1998 .
Rădulescu -Motru, C., Concepția conservatoare și progresul , în Doctrinele partidelor politice ,
Ediția a II -a, Editura Garamond, București, [1997], p. 64 -90.
Idem, Scrieri politice , antologie de texte, coordonator C ristian Preda, Editura Nemira,
București, 1998 .
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România. 1919 -1940 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976 .
Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România 1918 -1940. Programe și orientări
doctrinare , Editura Sylvi, București, 2001 .
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România, 1859 -1918 , Editura Albatros,
București, 1995 .
Stanomir, Ioan, Reacționarism și conservatorism. Eseu asupra ima ginarului politic
eminescian , Editura Nemira, București, 2000 .
Zotta, C., Tulceanu, N., Partidele politice din România. Istoricul și programele lor , București,
1934 .

44
4. NAȚIONAL – ȚĂRĂNISMUL

4.1. Partidul Național Român (1918 -1926)

În România Întregită, P.N.R. aducea cu sine un bagaj ideologic și politic ce -l definea drept
partid democratic cu puternice reflexe periferice datorate faptului că acționase vreme îndelungată în
condiții de asuprire națională.
Procesul de creare a Par tidului Național a cunoscut mai multe etape. La 26 ianuarie/7 februarie
1869, a avut loc la Timișoara o conferință în cadrul căreia s -au pus bazele Partidului Național al
Românilor din Banat și Ungaria. O lună mai târziu, în zilele de 23 -24 februarie / 7 -8 martie 1869, s –
a desfășurat la Miercurea Sibiului conferința fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, care a
decis întemeierea Partidului Național Român, în fruntea căruia a fost ales Ilie Măcelariu. În sfârșit,
la 30 aprilie -2 mai/12 -14 mai 1881, a avut loc la Sibiu conferința cercurilor electorale a românilor
din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, care a stabilit ca cele două partide să se unească sub
numele de Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania. În funcția de preș edinte a
fost ales Nicolae Popea. Primul organ de presă a fost ziarul „Tribuna” (1884 -1903), urmat de
„Lupta” (1906 -1918), iar după 1918 „Patria” (1919 -1926).
P.N.R. a exprimat interesele românilor și s -a situat în fruntea luptei împotriva asupririi străin e,
pentru apărarea intereselor naționale, dobândind o largă aderență în rândul tuturor categoriilor
sociale.
Împreună cu secția română a Partidului Social -Democrat din Ungaria, P.N.R. a organizat
acțiunile care au culminat cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
P.N.R. pășea în România Întregită cu un considerabil prestigiu, cu o vastă experiență și cu un
mare capital politic. Compoziția sa socială era eterogenă, programul și ideologia foarte elastice,
ceea ce -i va permite să se mi ște pe aproape întreaga claviatură a vieții politice din România.
În conducerea partidului se aflau oameni cu un bogat trecut de luptă politică: Iuliu Maniu –
președintele ales în august 1919, Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio -Pop, Tudor Mihali, Vasile
Goldiș, Octavian Goga, Alexandru Vaida -Voevod, Aurel Vlad, Sever Bocu, Aurel Lazăr, Ioan
Suciu ș.a. Concepțiile lor asupra problemelor politice și sociale erau însă sensibil diferențiate, fapt
ce-și va pune amprenta asupra evoluției P.N.R.
După Unirea Tra nsilvaniei cu România, vechiul program al P.N.R. adoptat în 1905 fiind
depășit, liderii naționalilor au preluat principiile Declarației de la Alba Iulia, prezentându -le
ca pe un nou program de activitate al partidului . Astfel, el a acționat pentru: votul u niversal,
egal, liber și obligatoriu pentru ambele sexe de la 21 de ani în sus; reforma agrară radicală; deplina
egalitate în drepturi pentru minoritățile naționale; libertatea presei, a întrunirilor și de asociere;
asigurarea de drepturi pentru muncitori ș.a..
Momentul cel mai important pe linia definirii unor idei programatice și doctrinare l -a
reprezentat Congresul partidului din aprilie 1920 care a adoptat Programul de muncă al
Partidului Național . Acesta menținea principiile Declarației de la Alba Iuli a, dar aducea și unele
completări și precizări: deplina libertate a alegerilor; asigurarea drepturilor și libertăților
democratice; o nouă Constituție; descentralizarea administrativă și autonomie locală; dezvoltarea
cooperației; principiul dreptății socia le și al solidarismului social, ca variantă a concepției armoniei
sociale. Noul program se pronunță pentru „egalitatea de tratament” între capitaliștii străini și cei
români, conturând concepția „porților deschise”.
P.N.R. a desfășurat o activitate intensă în timpul Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918 – 4
aprilie 1920) – organism însărcinat cu administrarea treburilor Transilvaniei până la întrunirea
Adunării Constituante -, în fruntea căruia s -a aflat Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent a fost ales de
Marel e Sfat Național, constituit la Alba Iulia în baza Rezoluției Unirii și avea atribuții executive și
legislative. Cele două organisme au luat măsuri pozitive pentru întreaga Transilvanie în cadrul
statului român, între acestea de menționat sunt legiferarea r eformei agrare și a celei electorale.
P.N.R. avea organizații puternice în toată Transilvania, fiind cea mai influentă forță politică din
această provincie istorică. Organul suprem de decizie era Conferința Națională (transformată în

45
Congres general ), care alegea Comitetul Central ; acesta, la rândul său, alegea Comitetul
Executiv și președintele partidului .
P.N.R. a obținut majoritatea absolută a voturilor din Transilvania în alegerile parlamentare din
noiembrie 1919. Cu cei 169 de deputați aleși în primul Parlament al României Mari, P.N.R.
devenea cea mai importantă forță politică din țară. În aceste condiții, a participat la constituirea
guvernului Blocului parlamentar prezidat de Alexandru Vaida -Voevod.
Imediat după Unire, au apărut serioase divergențe în legătură cu locul și rolul partidului în
noile condiții istorice. Astfel, o grupare în frunte cu Octavian Goga aprecia că rolul istoric al P.N.R.
s-a încheiat la 1 decembrie 1918 și cerea fuziunea cu un partid din Vechiul Regat, pentru a pune
capăt region alismului și a se realiza sudura politică între toate provinciile României. Cu această
justificare teoretică, în aprilie 1920, gruparea lui Octavian Goga s -a înscris în Partidul Poporului.
Gruparea majoritară, în frunte cu Iuliu Maniu, susținea că P.N.R. trebuia să -și mențină organizația
existentă, urmând ca, în perspectivă, să fuzioneze cu alte partide, asigurându -se o mai bună apărare
a intereselor transilvănenilor.
În perioada 1920 -1926 problema principală care s -a ridicat în fața conducerii P.N.R. a fo st
aceea de a se realiza integrarea organică în sistemul partidelor politice din România Mare, a
definirii locului său pe eșichierul vieții politice.
Pe de o parte, el resimțea tot mai mult nevoia de a depăși caracterul de grupare politică
regională, extin zându -și activitatea și influența, pe cât posibil, la teritoriul întregii țări. Pe de altă
parte, naționalii voiau să -și păstreze neștirbit cvasimonopolul politic de care beneficiau în provincia
intracarpatică. De aici politica „pertractărilor” îndelungate și fuziunilor abile cu grupări politice din
Vechiul Regat, care să le asigure îndeplinirea concomitentă a ambelor obiective.
De pe aceste poziții, Iuliu Maniu a discutat problema fuziunii cu aproape toate partidele din
Vechiul Regat. În noiembrie 1922. P. N.R. a fuzionat cu Partidul Conservator -Democrat ; în
urma acestei fuziuni, s -a folosit denumirea de Partid Național, sediul central s-a mutat de la Cluj
la București, iar în Comitetul Executiv au intrat mai mulți conservatori (Mihai Cantacuzino,
Gheorghe G h. Mironescu, Pavel Brătășanu, Stelian Popescu, Constantin Xeni ș.a.). Fuziunea a adus
P.N. unele nuclee de organizare politică în județe din Vechiul Regat, fără însă ca influența foștilor
takiști să fie deosebită.
În toamna anului 1921 s -au desfășurat tra tative între I.I.C. Brătianu și Iuliu Maniu în vederea
realizării unui acord de colaborare la guvern și, în perspectivă, a fuziunii P.N.L. cu P.N. Formal,
tratativele au eșuat datorită neînțelegerilor privind împărțirea posturilor în Parlament, dar, în fon d,
chestiunea esențială era președinția partidului la care nici I.I.C. Brătianu, nici Iuliu Maniu nu s -au
arătat dispuși să renunțe.
O fuziune mai importantă, sub aspectul aportului electoral, s -a realizat în martie 1925, când
P.N. fuzionează cu Partidul N aționalist al Poporului (Iorga – Argetoianu). Încheiate de ambele
părți din considerente predominant politicianiste, aceste fuziuni au accentuat lipsa de omogenitate a
partidului. Notabil este faptul că Nicolae Iorga a devenit președintele P.N., alături de Iuliu Maniu.
În perioada guvernării liberale, P.N. a reprezentat o importantă forță politică de opoziție. În
această luptă nu au lipsit exagerările și gafele politice. Pe această linie, se remarcă refuzul de a
participa la festivitățile prilejuite de înco ronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia (octombrie 1922) și
contestarea vehementă a Constituției promulgată la 29 martie 1923.
În același timp, a acționat pentru realizarea unui front larg al opoziției, care să conducă la
constituirea celui de -al doilea ma re partid de guvernământ. În acest spirit, încă din 1922 au fost
duse tratative de fuziune cu Partidul Țărănesc. În iunie 1924 s -a ajuns la un acord de fuziune în 10
puncte: monarhie constituțională; solidaritatea tuturor claselor muncitoare și producătoar e cu
țărănimea; descentralizarea administrativă; înscrierea în Constituție a garanțiilor libertăților și
drepturilor cetățenești; întronarea în viața de stat a unui regim legal și constituțional ș.a. Negocierile
nu au fost însă finalizate datorită, în prin cipal, grupului takist care s -a opus prezenței lui Constantin
Stere în conducerea noului partid.
În martie 1926, P.N. a fost îndepărtat de la succesiunea la guvern, deși în acel moment avea cel
mai mare număr de deputați dintre toate partidele de opoziție. Mai mult, Vasile Goldiș și Ioan
Lupaș au părăsit partidul, intrând în guvernul generalului Alexandru Averescu. În aceste condiții,

46
Iuliu Maniu și Ion Mihalache au decis că a sosit momentul realizării fuziunii dintre Partidul
Național și Partidul Țărănesc în scopul creării unei organizații puternice, capabilă să se opună
P.N.L. Acest fapt l -a nemulțumit pe Nicolae Iorga, care a decis să -și refacă propriul partid în
septembrie 1926. Pe de altă parte, Constantin Argetoianu a părăsit și el P.N. pentru a se îns crie în
1927 în P.N.L.
În ceea ce privește compoziția socială , împrejurările istorice specifice în care s -a dezvoltat
P.N.R. i -au conferit o fizionomie socială foarte eterogenă, care -i includea pe reprezentanții tuturor
păturilor sociale ale populației, în cepând cu țărănimea și terminând cu burghezia. Liderii lui
aparțineau clasei celei mai bogat e și păturilor de mijloc ale societății, fără a fi printre ei vreun țăran,
astfel că interesele lor economice erau similare cu cele ale P.N.L. Totuși, din acest pun ct de vedere,
P.N.R. dispunea de o bază socială mult mai largă decât cea a P.N.L.

4.2. P artidul Țărănesc (1918 – 1926)

Importantele mutații produse la sfârșitul primului război mondial în societatea românească,
determinate de legiferarea votului univers al și a reformei agrare, au creat condiții favorabile
afirmării politice a țărănimii, ale cărei idei și interese puteau fi mai bine apărate prin întemeierea
unui partid politic propriu. Momentul istoric dat avea reverberații și pe plan european, el
suprapu nându -se și conjugându -se cu nașterea și afirmarea unor partide de tip agrarian, țărănesc și
în alte țări europene – Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia.
La 5/18 decembrie 1918, din inițiativa învățătorului Ion Mihalache se puneau bazele
Partidului Țărănesc ; ocazia a constituit -o Congresul cooperațiilor sătești la care au participat 160
de delegați – săteni, preoți, învățători.
În urma discuțiilor, participanții la consfătuire declarau că „față de începuturile făcute în unele
județe din țară, ne con stituim în Partid Țărănesc […] un partid nou cu structură socială țărănească”.
Erau adoptate și 11 puncte programatice cu caracter general, între care menționăm: împărțirea
tuturor moșiilor la țărani, introducerea impozitului progresiv pe venit, naționaliz area bogățiilor
subsolului, autonomie comunală, înlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii ș.a.
Procesul de extindere al Partidului Țărănesc în Muntenia și Oltenia era în plină desfășurare
când i s -a propus fuziunea cu Partidul Muncitor , întemeiat la Ia și în noiembrie 1918 de un grup de
profesori universitari, preoți, învățători și muncitori: Paul Bujor, Ion Borcea, Octav Băncilă, C.
Popovici, C.I. Parhon. Constatându -se o identitate a punctelor de vedere programatice ale celor
două partide, la 16 februa rie 1919, prin fuziunea lor, pe scena politică a României Mari avea să
apară o nouă formațiune politică: Partidul Țărănesc și Muncitor . Conducerea provizorie era
formată din cinci persoane: Ion Mihalache, Spiridon Popescu, Paul Bujor, Mihail Lungeanu, Mil lan
Ionescu -Berbecaru. Prin această fuziune, partidul și -a extins organizația și în Moldova. Potențialul
intelectual al acestei formațiuni politice a sporit prin înscrierea unor intelectuali de valoare, în
primăvara anului 1919, cum au fost dr. Ion Răducan u și dr. Virgil N. Madgearu, Victor Ion Popa,
Gib Mihăiescu, Dem I. Dobrescu, Pamfil Șeicaru. În iunie 1919 apărea primul număr al oficiosului
„Țară Nouă”; de editarea lui se ocupa Millan Ionescu -Berbecaru și Cezar Petrescu.
În octombrie 1919 are loc la B ucurești o Consfătuire pe țară a organizațiilor țărăniste. Cu acest
prilej au fost adoptate două documente de mare însemnătate – Instrucțiunile pentru organizarea
unitară a Partidului Țărănesc și Declarația de principii a Partidului Țărănesc – în fapt, ult imul
reprezentând programul partidului. Documentul exprimă punctul de vedere al partidului față de
principalele probleme economice, politice și sociale ale țării și lansează ideea creării unui „stat
țărănesc”. Între prevederile mai importante reținem: însc rierea în Constituție a principiului
exproprierii; socializarea minelor, pădurilor, a zăcămintelor de petrol și gaze naturale; autonomie
locală, impozit progresiv pe venit, drepturi și libertăți pentru muncitori; egalitatea de tratament
pentru minoritățile etnice și pentru români; desființarea Senatului și un parlament unicameral ales
în baza votului universal.
De asemenea, cu acest prilej, s -a ales o nouă conducere a Partidului Țărănesc formată din
Comitetul Central (compus din 12 persoane) și un Comitet e xecutiv format din Ion Mihalache,
Virgil Madgearu și Millan Ionescu -Berbecaru.

47
La alegerile parlamentare din 1919, Partidul Țărănesc a obținut un remarcabil succes – 61 de
mandate – fapt care i -a dat posibilitatea de a ocupa și două înalte funcții în Parla ment:
vicepreședinția Adunării Deputaților (Ion Mihalache) și președinția Senatului (Paul Bujor).
La 16 decembrie 1919, la nici un an de la întemeierea sa, Partidul Țărănesc devenea asociat la
actul de guvernare a țării prin participarea la guvernul Blocul ui Parlamentar condus de Al. Vaida –
Voevod (Ion Mihalache ministru al Agriculturii și Domeniilor, Ion Borcea – ministru al
Instrucțiunii și Cultelor).
Prin acceptarea de către regele Ferdinand, la 13 martie 1920, a demisiei guvernului Al. Vaida –
Voievod, pri ma experiență ministerială a Partidului Țărănesc se încheia, nu fără a lăsa moștenire în
viața politică a României o schimbare de concepție într-una din chestiunile fundamentale cu care
se confrunta țara: problema agrară . Astfel, proiectul de lege agrară i nițiat de Ion Mihalache, care
reprezenta în fapt viziunea țărănistă privind raporturile de proprietate funciară, schimba complet
vechea optică, promovând ideea centrală că pământul constituie izvorul de viață materială și morală
a celor ce trăiesc din cult ura lui și că acest izvor trebuie să aparțină în primul rând țăranilor.
Considerat prea radical, acest proiect de lege va sta la baza hotărârii suveranului de a schimba
guvernul Blocului Parlamentar.
La noile alegeri parlamentare, organizate în mai -iunie 1920, Partidul Țărănesc va obține 25 de
mandate, menținându -și locul al doilea în Vechiul Regat.
În octombrie 1920, „Țară Nouă” dădea publicității Normele de organizare a Partidului
Țărănesc , care defineau formațiunea drept un partid al țărănimii, care ave a la bază principiul
luptei de clasă . Scopul acestui partid era acela de a întemeia în România o „ democrație agrară ”.
În iulie 1921, Comitetul Central al Partidului Țărănesc a aprobat înscrierea în partid a dr. N.
Lupu și fuziunea cu o grupare a Partidului Țărănesc din Basarabia având în frunte pe
Pantelimon Halippa. Datorită acestei fuziuni, partidul s -a extins organizatoric și în Basarabia și a
câștigat cadre de valoare, între care Constantin Stere.
După ce, în iunie 1921, „Țară Nouă” și -a încetat apariți a din considerente financiare, în
octombrie același an apare ziarul „Aurora” sub conducerea lui dr. N. Lupu.
În zilele de 20 -21 noiembrie 1921 are loc la București primul Congres general al Partidului
Țărănesc. Cu această ocazie va fi votat „Proiectul de p rogram” alcătuit de C. Stere, care formula
pentru prima dată în mod clar și sistematic „factorii esențiali” ai doctrinei țărăniste. În document se
aprecia că „statul român nu poate fi decât un stat țărănesc, pentru că poporul român este un popor
de țărani” , nu numai din punct de vedere economic, „dar și pentru că munca țărănească
condiționează toată viața noastră economică și socială”. Țărăniștii considerau lupta de clasă o
„realitate istorică”. De asemenea, „Proiectul de program”, preluând o teză formulată în 1907 -1908
de C. Stere, aprecia că România trebuia să se dezvolte fără zguduiri revoluționare, pe calea
reformelor. Din punct de vedere economic, documentul sublinia ideea că statul trebuie să acționeze
pentru transformarea treptată a proprietăților mar i și mijlocii în proprietăți mici ; un accent
deosebit se punea pe cooperație . În ceea ce privește industria, se susținea dezvoltarea acelor ramuri
„care găsesc condiții prielnice de dezvoltare și în special a industriei agricole”. Țărăniștii
considerau ind ustria o ramură economică subordonată agriculturii.
Partidul Țărănesc și -a extins structurile la scara întregii țări prin crearea în octombrie 1921 a
unor organizații în Transilvania, Maramureș și Banat, iar în inie 1922 în Bucovina. Alegerile
parlamentare din martie 1922 aveau să demonstreze influența acestui partid prin obținerea a 40 de
mandate de deputat, devenind cel mai puternic partid de opoziție din întreaga țară.
După Congresul al II -lea (noiembrie 1922) în interiorul Partidului Țărănesc apar două
curente : unul de stânga, care se pronunța pentru menținerea în continuare a principiului „luptei de
clasă”; unul de dreapta, care cerea renunțarea la acest principiu și apropierea de Partidul Național,
chiar fuziunea cu acesta, excluderea lui C. Stere și d r. N. Lupu din partid și alegerea lui Simion
Mehedinți în fruntea partidului.
În vederea realizării unui bloc politic antiliberal, Partidul Țărănesc a realizat, în iunie 1924,
doar pentru câteva zile, o unitate organizatorică cu P.N.R., fuziunea celor două partide fiind
anunțată public la 14 iunie, când au fost date publicității cele 10 principii de bază ale fuziunii.
Datorită unor deosebiri doctrinare precum și neînțelegerii dintre conducătorii celor două partide

48
privind existența și continuitatea activită ții lui C. Stere în cadrul viitorului partid, la începutul lunii
iulie 1924 P.N.R. a denunțat fuziunea.
C. Stere era acuzat de trădare națională deoarece în timpul primului război mondial a rămas pe
teritoriul ocupat și a colaborat cu inamicul. În fapt, er a vorba despre ideile radicale ale acestuia, pe
care Iuliu Maniu nu era dispus să le accepte.
La scurt timp după acest eșec, în octombrie 1924 a avut loc la Iași ultimul Congres general
ordinar al Partidului Țărănesc. Acest Congres a operat o serie de modi ficări importante în
Programul și Statutul Partidului Țărănesc. În conducerea partidului a fost ales – alături de
personalitățile deja cunoscute, ca I. M ihalache, C. Stere, V. Madgearu, Gr. Iunian, dr. N. Lupu, I.
Rădulescu, P. Bujor, Pan Halippa – și Mat ei B. Cantacuzino (fost membru marcant al partidului
Conservator, care se înscrisese în partid în decembrie 1923).
Evenimentele politice majore care au avut loc în România în prima parte a anului 1926 –
constituirea unui nou guvern care a succedat celui li beral, desfășurarea alegerilor parlamentare din
mai 1926 – au determinat reluarea discuțiilor dintre liderii țărăniști și naționalii transilvăneni
privind realizarea fuziunii celor două partide.
Înlăturarea, în martie 1926, de la o succesiune la care aspir aseră, țărăniștii au ajuns la concluzia
că numai prin contopirea celor două partide se va putea constitui o forță politică pe măsura P.N.L.
După câteva luni de trata tive purtate de Iuliu Maniu și I on Mihalache s -a ajuns la un acord
privind programul și org anizarea acțiunii de constituire a noului partid. La 10 octombrie 1926 a fost
ratificată fuziunea dintre cele două partide, luând ființă Partidul Național Țărănesc. Fuziunea s -a
realizat în condițiile în care țărăniștii au făcut mari concesii doctrinare (a u renunțat la principiul
„luptei de clasă”), la care s -a adăugat sacrificarea lui C. Stere.
În ceea ce privește compoziția socială a Partidului Țărănesc, la nivelul conducerii predominau
net intelectualii (profesori universitari, avocați, profesori secunda ri, învățători, medici). Baza
socială a format -o, însă, țărănimea, nu în totalitatea ei, ci doar acele elemente mai ridicate din punct
de vedere material și intelectual. Partidul Țărănesc a exercitat o însemnată influență asupra unor
pături mic burgheze de la orașe și sate, nemulțumite de politica liberalilor.
O privire mai cuprinzătoare asupra întregii activități a Partidului Țărănesc până în 1926,
dovedește că dincolo de unele excese programatice, el a manifestat un interes mult mai pronunțat
pentru socia l, cu perceperea mai profundă în special a problemelor social -agrare și cu o viziune mai
largă asupra democrației. În concluzie, apreciem că Partidul Țărănesc a jucat un rol important și
original pe scena politică a României Mari în primul deceniu interbe lic.

4.3. Partidul Național Țărănesc

Fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc s -a realizat la 10 octombrie 1926, când a luat
ființă Partidul Național Țărănesc. Cu acest prilej s -a adoptat un Program și un Statut , iar
conducerea sa era asigurată de un președinte – Iuliu Maniu, un secretar general – Virgil Madgearu
și patru vicepreședinți – Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Alexandru Vaida -Voevod și Pavel
Brătășanu.
Programul P.N.Ț. cuprindea: garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, res ponsabilitatea
ministerială, reforma administrativă pe baza descentralizării și a autonomiei locale, scoaterea
justiției de sub influența factorilor politici, dezvoltarea învățământului (îndeosebi a celui agricol),
organizarea producției agricole, dezvolta rea cooperației, acordarea de credite pentru țărani,
încurajarea industriei bazată pe valorificarea bogățiilor subsolului, sprijinirea „industriei țărănești”,
recunoașterea dreptului muncitorilor de a se organiza în sindicate, îmbunătățirea stării de sănă tate a
populației. În ceea ce privește politica externă, programul se pronunța pentru o diplomație
întemeiată pe „menținerea și executarea cinstită și loială a tratatelor”, stabilirea de relații normale
cu toate statele vecine, inclusiv cu U.R.S.S..
Noul p artid se întemeia pe principiul „ solidarității naționale ”, abandonând definitiv teza
„luptei de clasă” susținută de țărăniști. Interesant este faptul că P.N.Ț. cerea revizuirea doar pe cale
administrativă a reformei agrare, pentru înlăturarea abuzurilor c omise cu prilejul aplicării ei,
țărăniștii renunțând la ideea unei noi exproprieri; pe de altă parte, partidul se pronunța pentru libera

49
circulație a pământului „în scop de selecționare naturală a cultivatorilor serioși”. Noul partid
preconiza unele măsuri antiliberale (ca reorganizarea Băncii Naționale) și avea o doctrină
economică întemeiată pe lozinca „porților deschise” .
Începând din octombrie 1927, organul de presă central al P.N.Ț. a devenit „Dreptatea”, dar,
paralel, au continuat să apară și alte gaz ete tipărite pe plan local de organizațiile județene ale
partidului (între altele se remarcă „Patria” din Cluj).
Prin întemeierea P.N.Ț. , în octombrie 1926, în cadrul sistemului politic al României interbelice
apare – așa cum arăta Mar cel Ivan – „primul pa rtid de ma se, în sensul democratic modern al
cuvântului”. Baza socială a noului partid era constituită din țărănime, burghezia satelor, muncitori.
Nucleul conducător era format din elemente aparținând categoriilor mijlocii rurale și urbane, o
parte a burgh eziei industriale și un însemnat număr de avocați, preoți, profesori, învățători. Așadar,
structura socială a partidului era foarte eterogenă. Conform unei statistici incomplete, publicată la
mijlocul anilor ’30 de către P.N.Ț., acesta avea înscriși un num ăr de aproximativ 454.000 de
membri, fiind, din acest punct de vedere, cel mai puternic partid din România acelei perioade.
P.N.Ț. s -a dovedit a fi capabil să înfrunte cu succes dominația politică a P.N.L., devenind al
doilea mare partid cu vocație guverna mentală.
În momentul constituirii sale, avea organizații în toate județele țării, situație pe care o întrunea
numai P.N.L. El prezenta imaginea unui partid viguros, dinamic, cu o mare capacitate de acțiune la
nivelul întregii țări.
În noiembrie 1926 s -a constituit Cercul de Studii al Partidului Național Țărănesc , care avea
sarcina de a pregăti proiectele de legi pentru eventualitatea ajungerii partidului la putere, de a
populariza programul și ideologia acestuia. Inițial, în funcția de președinte al Cerculu i de Studii a
fost ales Gh. Gh. Mironescu, apoi, din noiembrie 1927 a fost înlocuit de prof.univ. Sabba
Ștefănescu, geolog și paleontolog de talie mondială.
P.N.Ț. s -a încadrat în mișcarea agrariană din Europa, aderând la Biroul Internațional Agrar cu
sediul la Praga în noiembrie 1927. Relațiile stabilite cu partidele membre ale acestei organizații au
permis P.N.Ț. să cunoască mai bine activitatea celorlalte partide agrariene din Europa și să
popularizeze, pe plan internațional, activitatea național -țărăniș tilor români.
Atât actul fuziunii în sine, care a produs anumite schimbări în ierarhia fostului Partid Țărănesc,
creând nemulțumiri, cât mai ales deosebirile de natură conceptuală, doctrinare, puse în lumină de
pozițiile de principiu ale unor lideri ai par tidului, au determinat regruparea forțelor partidului abia
întemeiat.
O primă defecțiune în sânul P.N.Ț. se va înregistra în februarie 1927, când unul dintre
vicepreședinți, dr. N. Lupu , a decis să părăsească partidul. Cauzele unei asemenea acțiuni erau
multiple: faptul că stătea alături de foștii takiști pe care -i combătuse cu vehemență ani în șir, modul
în care Iuliu Maniu înțelegea să -și exercite mandatul prezidențial, incertitudinea șanselor ca partidul
să poată ajunge foarte curând la putere ș.a.
Dr. N. Lupu, deși a fost urmat de unele cadre valoroase, totuși, nici un membru al Comitetului
Central Executiv al P.N.Ț. nu i s -a alăturat. De asemenea, nici o organizație județeană nu a trecut în
întregime în gruparea dr. N. Lupu.
Programul Partidului Țărăne sc – dr. N. Lupu cuprindea, într -o mare măsură, principiile
ideologice ale fostului Partid Țărănesc întemeiat în 1918. De asemenea, programul noului partid
cuprindea multe elemente din programul P.N.Ț. Dr. N. Lupu socotea necesară abandonarea unor
principi i teoretice vagi și insista pentru un program de realizări imediate.
Cariera politică a dr. N. Lupu nu a fost lipsită de oscilații și contradicții. Cunoscut ca un om
politic cu vederi de stânga, el se va abate de la conduita sa generală și va colabora cu P .N.L.,
intrând în guvernele prezidate de I.I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu.
După plecarea dr. N. Lupu, în funcția de vicepreședinte al P.N.Ț. a fost desemnat Grigore
Iunian.
La 16 aprilie 1927 , o grupare a foștilor takiști în frunte cu Grigore Filipes cu va demisiona din
P.N.Ț. și se vor înscrie la Partidul Poporului.
Aceste sciziuni și demisii n -au afectat situația generală a partidului, care continua să -și păstreze
influența și popularitatea în rândul electoratului.

50
La 6 mai 1928 , a avut loc la Alba I ulia primul Congres de după fuziune , care a fost, de fapt, o
mare adunare opoziționistă. În perioada octombrie 1926 – noiembrie 1928, coordonata esențială a
activității P.N.Ț. a constituit -o lupta pentru doborârea dominației liberale și cucerirea puterii
politice. De asemenea, partidul a criticat Actul de la 4 ianuarie 1926 și a susținut revenirea
principelui Carol în țară.
În prima confruntare electorală – alegerile parlamentare din iulie 1927 – P.N.Ț., aflat în
opoziție, a obținut 22,09% din voturi, situâ ndu-se pe locul al doilea cu 54 de mandate (primul loc
fusese ocupat de P.N.L.). Rezultatul alegerilor a confirmat faptul că P.N.Ț. era, practic, cel de -al
doilea mare partid de guvernământ.
În toamna anului 1927, P.N.Ț. a declanșat o vastă campanie de răs turnare a guvernului liberal,
apelând la sprijinul maselor. Cu această ocazie, național -țărăniștii au lansat tactica „rezistenței
cetățenești” , ca formă de presiune la adresa guvernului. În această etapă, discursul politic național –
țărănist îmbracă accent e revoluționare. Punctul culminant al campaniei antiliberale a fost atins la 6
mai 1928 prin organizarea unei mari adunări la Alba Iulia (au participat peste 100.000 de cetățeni).
Adunarea de la Alba Iulia a fost cea mai mare acțiune de acest fel organizat ă vreodată de un partid
politic din România.
În cele din urmă, supusă unei puternice presiuni, Regența va încredința, la 8 noiembrie 1928,
lui Iuliu Maniu mandatul de a forma un nou guvern. În acest moment, în istoria P.N.Ț. începea
o nouă etapă, aceea în care promisiunile din timpul opoziției se puteau verifica prin realizări
concrete. Milioane de cetățeni erau convinși că, în acel moment, începea o „eră nouă” în istoria
României. Această stare de spirit s -a reflectat în alegerile parlamentare din decembri e 1928,
organizate de P.N.Ț., când listele partidului au întrunit 77,76% din totalul voturilor, înregistrând cel
mai mare scor electoral din perioada interbelică.
În timpul primei guvernări (1928 -1931), P.N.Ț. a adoptat măsuri economice care au vizat
stabi lizarea monetară, pentru reușita căreia au fost contractate mai multe împrumuturi externe în
schimbul cărora au fost concesionate unele bunuri ale statului; pe aceste baze s -a modernizat
rețeaua telefonică și s -au construit unele șosele naționale. Bugetele au înregistrat însă, an de an,
deficite tot mai mare. Prin aplicarea doctrinei „porților deschise”, s -a ajuns la creșterea rapidă a
datoriei externe a României, care, în curând, avea să devină insolvabilă. Pe plan social, au fost
adoptate măsuri de spriji nire a țărănimii și burgheziei rurale, îndeosebi prin politica de credite. Prin
„Legea Mihalache ” (august 1929) s -a permis țăranilor să -și vândă lotul primit prin reforma agrară
din 1921, fapt ce a generat o importantă mutație în structura micii proprietă ți.
Guvernul Maniu s -a confruntat nu numai cu o gravă criză economică ci și cu mișcări sociale,
determinate de efectele acesteia. Conflictele sociale au culminat cu greva muncitorilor de la Lupeni,
căreia guvernul i -a pus capăt prin forța armată.
Pe plan p olitic a fost evidentă preocuparea lui Iuliu Maniu pentru reorganizarea aparatului de
stat în scopul creșterii atribuțiilor poliției și jandarmeriei. În august 1929 a fost adoptată Legea
pentru organizarea administrativă care introducea principiul autonomi ei locale și al
descentralizării administrative.
Dacă în anii de opoziție P.N.Ț. a folosit criza dinastică pentru a lovi în guvernul liberal,
susținând, mai mult sau mai puțin deschis, anularea Actului de la 4 ianuarie 1926, după venirea la
putere, Iuliu M aniu a căutat să -și subordoneze Regența, impunând alegerea lui Constantin
Sărățeanu în această instituție (octombrie 1929). Deteriorarea situației economice a populației și
accentuarea crizei politice au făcut ca mulți cetățeni s ă creadă că „salvarea” României constă în
aducerea pe tron a lui Carol. Fostul principe a sosit inopinat în țară, la 6 iunie 1930, iar Maniu a
acceptat faptul împlinit. Afirmând că îi jurase credință regelui Mihai, Iuliu Maniu a demisionat din
fruntea guve rnului dar, la 8 iunie, a susținut, în numele majorității parlamentare, anularea Actului
de la 4 ianuarie 1926. Astfel, cu sprijinul direct al lui Iuliu Maniu și al P.N.Ț., a avut loc
„Restaurația” carlistă.
La scurt timp după proclamarea lui Carol drept r ege, între Iuliu Maniu și suveran s -a declanșat
un conflict acut care viza locul și rolul monarhiei în viața de stat. În aprilie 1931, P.N.Ț. era
determinat să se retragă de la guvernare, locul fiindu -i luat de un guvern de „uniune națională”,
prezidat de Nicolae Iorga. Popularitatea P.N.Ț. se risipise pe parcursul celor doi ani și jumătate de

51
guvernare, astfel că în alegerile parlamentare din iunie 1931 a obținut doar 14,99% din totalul
voturilor.
Eșecul guvernului Iorga l -a determinat pe Carol al II -lea să cheme din nou la putere P.N.Ț., în
iunie 1932. De data aceasta, în alegerile pe care le -au organizat, național -țărăniștii au obținut
40,30% din voturi și numai datorită legii electorale din 1926 (pe care o criticaseră cu vehemență la
vremea respectivă) și-au putut asigura o majoritate parlamentară.
Noua guvernare a fost dominată de criza economică mondială, aflată în plină desfășurare.
Guvernul român a solicitat „concursul tehnic” al Consiliului Financiar al Societății Națiunilor.
Experții acestuia au u rmărit, printr -o politică monetaristă, să obțină sumele necesare achitării
datoriilor exte rne contractate de statul român . La 28 ianuarie s -a semnat „Acordul de la Geneva”,
prin care se exercita un control sever asupra economiei românești. Deși a fost apro bat de Adunarea
Deputaților, la 12 aprilie 1933, opoziția fermă a unor influente cercuri politice și economice,
inclusiv a unui număr mare de național -țărăniști – care apreciau că prin acest „plan” erau afectate
independența și demnitatea națională –, a fă cut ca guvernul să nu depună în termen instrumentele
de ratificare. Mai mult, acesta a trecut la o politică vamală protecționistă și a suspendat, în mod
unilateral, plata cuponului datoriei externe (august 1933). P.N.Ț. a abandonat, practic, politica
„porț ilor deschise”, adoptând o orientare ce se apropia de cea promovată de P.N.L.
În politica internă, guvernul a elaborat legile de conversiune a datoriilor agricole, adoptate în
octombrie 1932 și aprilie 1933, prin care s -a amânat plata datoriilor contractat e, dar nu s -a trecut la
diminuarea sau anularea acestora.
De asemenea, pe fondul marasmului economic, guvernul național -țărănesc s -a confruntat cu
mișcări sociale ale muncitorilor care au culminat cu grevele petroliștilor din Valea Prahovei și ale
ceferișt ilor din București (ianuarie -februarie 1933). Concomitent, național -țărăniștii au adoptat mai
multe legi vizând protecția socială (contracte colective de muncă, ajutor de șomaj, asigurări sociale)
care, în condițiile unor resurse financiare extrem de redus e, nu au avut efecte practice.
Politica externă promovată de P.N.Ț. în timpul guvernărilor sale s -a înscris pe linia tradițională
de apărare a integrității teritoriale a României, a păcii și a securității internaționale. Național –
țărăniștii, în special Vir gil Madgearu, au depus mari eforturi pentru crearea unui „bloc” al statelor
agrare, menit să acționeze solidar în confruntarea cu țările industriale, care promovau o politică
vamală extrem de restrictivă, cu grele consecințe asupra exportatorilor de cereal e.
În anii de guvernare, P.N.Ț. a fost măcinat de grave crize interne, determinate, în principal, de
discrepanța dintre promisiunile electorale și efectele măsurilor adoptate, de unele ambiții personale.
În aprilie 1930, a demisionat din partid Constantin Stere , principalul ideolog al țărănismului, care,
în 1931, a creat Partidul Țărănesc Democrat . O altă sciziune s -a produs în noiembrie 1932, când
Grigore Iunian (vicepreședinte al partidului) a înființat Partidul Radical Țărănesc .
Între Iuliu Maniu și Alex andru Vaida -Voevod au apărut mari divergențe în legătură cu
atitudinea față de politica lui Carol al II -lea; în timp ce primul era împotriva camarilei regale (mai
ales a Elenei Lupescu) și dorea respectarea principiului constituțional potrivit căruia „rege le
domnește, dar nu guvernează”, Vaida era un politician „acomodabil”, afirmând că suveranul trebuie
să aibă un rol activ în conducerea statului. În ianuarie 1933, Vaida a acceptat propunerea regelui de
a forma un nou guvern (în locul celui prezidat de Man iu, care d emisionase în mod ostentativ). M ai
mult, Iuliu Maniu a demisionat în mai 1933 din funcția de președinte al P.N.Ț., în locul său fiind
ales premierul Vaida -Voevod. Cu complicitatea acestuia, din inspirația camarilei regale, în martie
1933 a fost d ezvăluită „afacerea Skoda” (încheierea unui contract – în condiții dezavantajoase
pentru statul român – privind achiziționarea de armament de la această firmă, în timpul guvernării
lui Iuliu Maniu – martie 1930).
La rândul său, Ion Mihalache (exponentul gr upării țărăniste) apreciind că guvernul Vaida s -a
abătut de la ideologia și programul P.N.Ț., propunea în septembrie 1933, o nouă „direcție” spre
care să se îndrepte acest partid.
În acest context, la 9 noiembrie 1933, Vaida a demisionat, iar la 21 noiembr ie va pierde și
funcția de președinte al P.N.Ț., în locul său fiind ales Ion Mihalache.

52
Criza de popularitate a P.N.Ț. – ca urmare a rezultatelor politicii promovate de guvern și a
contradicțiilor dintre diferitele sale grupări – s-a reflectat în alegerile parlamentare din decembrie
1933, când a obținut doar 13,92% din voturile alegătorilor.
Ion Mihalache a desfășurat o amplă acțiune de reorganizare și revitalizare a partidului. Ajutat
de o pleiadă de tineri cu o solidă pregătire intelectuală, între care Ar mand Călinescu, Mihai Ralea,
Petre Andrei, Mihai Ghelmegeanu, noul lider a depus eforturi stăruitoare pentru reașezarea
partidului pe temeliile „țărănismului” și elaborarea unui nou program, cuprinzător și realist în
vederea recâștigării încrederii electo ratului. La 11 martie 1934 s -a realizat fuziunea cu Partidul
Țărănesc – dr. N. Lupu.
În perioada decembrie 1933 – decembrie 1937. P.N.Ț. a fost principala forță de opoziție
împotriva guvernului liberal prezidat de Gh. Tătărescu. Față de politica lui Carol al II-lea, în
interiorul P.N.Ț. s -au diseminat patru curente divergente:
– o grupare, în frunte cu Iuliu Maniu , ce se pronunța ferm pentru respectarea Constituției
din 1923, în spiritul și litera ei, cerând ca regele să nu se implice în nici o acțiune polit ică;
– o grupare centristă , al cărui exponent era Armand Călinescu , ce susținea că regele
trebuia să aibă un rol important, să participe la activitatea de guvernare;
– o grupare condusă de președintele partidului, Ion Mihalache , care aprecia că P.N.Ț.
trebuia să se afle în relații cât mai bune cu suveranul, oferindu -i un partid puternic, cu un program
clar, care să realizeze o guvernare fructuoasă;
– o grupare, condusă de Alexandu Vaida -Voevod , adeptă a ideilor autoritare carliste.
Obiectivul principal urmărit de Ion Mihalache era readucerea P.N.Ț. la putere. El se simțea
stingherit în lupta pentru atingerea acestui obiectiv de Iuliu Maniu, care își axase activitatea politică
pe combaterea camarilei și în special a Elenei Lupescu.
Stimulați de Carol al II -lea, „va idiștii” erau deciși să treacă la ruperea partidului. Pentru a nu se
despărți de P.N.Ț. pe tema atitudinii față de camarilă, Vaida a căutat să dea o bază programatică
acțiunii sale. În acest spirit a cerut ca programul partidului să cuprindă ideea național istă „numerus
valahicus”. Deoarece Comitetul Central Executiv nu a acceptat această propunere, Al. Vaida –
Voevod a pornit într -un turneu de propagandă prin țară, în favoarea „valahismului”, iar la 25
februarie a anunțat constituirea organizației Frontul Rom ânesc . La 5 martie, Delegația
Permanentă a dezavuat atitudinea lui Vaida, ca fiind în contradicție cu hotărârile Comitetului
Central Executiv, iar în 14 martie 1935 a fost exclus din partid.
Între personalitățile politice național -țărăniste care s -au înscr is în Frontul Românesc se
numărau: D.R. Ioanițescu, Aurel Vlad, Voicu Nițescu, Eduard Mirto, Emil Hațieganu, V.V. Tilea
ș.a.
Întemeierea Frontului Românesc nu a modificat echilibrul forțelor politice din România. În
fond, lozinca naționalistă lansată de Va ida se regăsea, într -o formă sau alta, și în programul altor
partide și organizații politice – L.A.N.C., Par tidul Național Agrar, Partidul „ Totul pentru Țară”.
Evident, trecerea deschisă a lui Vaida de partea forțelor naționaliste a creat o anumită impresi e,
deoarece el fusese în trei rânduri șef de guvern. Dar Al. Vaida -Voevod n -a reușit să creeze o
organizație politică puternică, să atragă după sine majoritatea organizațiilor P.N.Ț.
În decembrie 1935 , P.N.Ț. a fost părăsit de Dem I. Dobrescu , fostul prima r general al
Capitalei, care a creat organizația Comitetele Cetățenești . Motivele plecării sale au fost mai
curând de ordin personal, determinate de disputa cu dr. N. Lupu pentru președinția organizației
Ilfov; cum Lupu a avut câștig de cauză, Dem I. Dobre scu a părăsit partidul.
La 12 noiembrie 1937 – după patru ani de guvernare liberală –, regele a încredințat mandatul
de formare a unui nou guvern lui Ion Mihalache, dar impunându -i anumite condiții: colaborarea cu
Al. Vaida -Voevod; numirea de către suveran a ministrului de interne ș.a. Președintele P.N.Ț. nu a
acceptat aceste condiții și a depus mandatul, iar la 17 noiembrie s -a format un nou guvern Gh.
Tătărescu.
În condițiile în care tactica politică preconizată de Mihalache a eșuat, acesta a demisionat d in
fruntea partidului, în locul său fiind ales, la 2 3 noiembrie 1937, Iuliu Maniu. P entru a înlătura
guvernul liberal, aflat în slujba planurilor autoritare ale regelui, Maniu a încheiat, în campania
pentru alegerile parlamentare din decembrie 1937, un pact de neagresiune electorală cu Partidul

53
„Totul pentru Țară” . Acest pact a creat confuzie în rândul cetățenilor, care nu au înțeles alianța
dintre cel mai mare partid democratic și cea mai puternică organizație antidemocratică din
România.
În urma alegerilo r parlamentare, guvernul Tătărescu a căzut, nici un partid politic însă nu a
întrunit cel puțin 40% din totalul voturilor pentru a putea constitui noul cabinet. P.N.Ț. a obținut
20,40% din totalul voturilor exprimate, situându -se pe locul al doilea.
Profitând de criza politică creată, Carol al II -lea a încredințat mandatul lui Octavian Goga,
președintele Partidului Național Creștin, care obținuse doar 9,15% din voturi. În noul guvern au
fost incluși reprezentanții grupării centriste din P.N.Ț., în frunte cu Armand Călinescu, fapt ce a
determinat excluderea lor din partid, la 29 decembrie 1937.
În condițiile sporirii tensiunii politice, ca urmare a confruntărilor violente între aparatul de stat
și legionari, P.N.Ț. s -a văzut nevoit să accepte ca un fapt împ linit regimul autorității regale
instaurat la 10 februarie 1938.
Ca urmare a dizolvării partidelor politice prin Decretul regal din 30 martie 1938, P.N.Ț. își va
continua activitatea în forme mult mai restrânse. Iuliu Maniu va adopta o atitudine protestata ră față
de regimul lui Carol al II -lea.
Fără îndoială, Partidul Național Țărănesc, prin activitatea desfășurată în anii interbelici –
marcată de succese dar și eșecuri –, și-a pus amprenta pe evoluția României Întregite, afirmându -se
ca o importantă forță a democrației, a libertății și a demnității naționale.

4.4. Ideologia național -țărănistă

Existența în interiorul P.N.Ț. a unor grupuri și personalități cu atitudini și vederi distincte a
făcut ca ideologia partidului să fie lipsită de o unitate doctrinar ă. Astfel că, pentru menținerea
unității de acțiune, s -a recurs deseori la renunțări, concilieri și infirmări doctrinare.
Curentul țărănist, care însumează o seamă de opțiuni și diverse nuanțe, și -a avut sorgintea în
gândirea revoluționarilor pașoptiști, d obândind elemente proprii prin mișcarea inițiată de
învățătorul C. Dobrescu -Argeș în ultimele decenii ale secolul al XIX -lea. Apoi, gândirea țărănistă
s-a întregit și a căpătat consistența unor fundamentări teoretice la începutul secolului al XX -lea prin
ideile și tezele exponenților poporanismului și cu precădere ale lui C. Stere, cel care a dat osatură
doctrinară și programatică țărănismului, încă din prima ipostază a existenței sale – poporanismul –
și până la demisia sa din P.N.Ț., în 1930.
Deși, în num eroase rânduri, ideologii țărănismului au ținut să se delimiteze de poporanism,
trebuie remarcat că unele teze ale țărănismului sunt de netăgăduită inspirație poporanistă. Între
acestea, menționăm: modelul de industrializare a țări; prezentarea României ca un stat cu un
caracter eminamente agrar – după o apreciere dev enită tradițională și, deci, nemai fiind nevoie a -i
demonstra veridicitatea –, în cuprinsul căruia ar acționa aproape exclusiv legile specifice evoluției
agriculturii, legi care, prin conținutul și rosturile lor, sunt opuse deschiderilor spre industrializarea
de tip occidental; înfăptuirea democrației rurale.
În sfârșit, se impune precizarea că, până la primul război mondial, gândirea agrariană din
România a mai cunoscut încă două ipostaze prețăr ăniste: junimismul și sămănătorismul , ambele
diferențiindu -se de poporanism și țărănism, atât prin afirmarea unor puncte de vedere agresiv –
tradiționaliste, cât și prin finalitățile urmărite. Tuturor acestor căutări, pe direcția de structurare a
orientărilo r filoagrariene din această primă etapă a dezvoltării țărănismului, li se adaugă și analiza
realităților lumii rurale românești, întreprinsă cu alte mijloace de investigare decât cele tradiționale,
dar în spiritul tradiționalismului, de învățătorul Ion Mih alache.
În anii 1919 -1926, esența ideologiei țărăniste continua să se nutrească din tezele filozofice ale
evoluționismului istoric, componentei sale inițiale adăugându -i-se acum metoda istorică
comparativă, care pornea de la ideea că procesele istorice nu se petrec pretutindeni în același mediu
social -economic și nici în același timp. De menționat, că noua abordare metodologică, în fapt o
îmbinare a evoluționismului istoric al lui C. Stere cu metoda istorică comparativă a lui Virgil
Madgearu, a fost în cont inuare dominată de înțelegerea proprie romantismului filosofic, care a
imprimat o finalitate conservativ -agrariană studierii fenomenului social și economic din România,

54
particularitățile specifice care au guvernat intrarea țării noastre pe calea capitalism ului fiind folosite
pentru a se demonstra necesitatea fie a ocolirii capitalismului, fie a unui antiindustrialism adaptat la
un iluzoriu și inconsistent „stat țărănesc”.
Exponenții doctrinari ai țărănismului au fost: C. Stere, I. Mihalache, V. Madgearu, N. Ghiulea,
M. Ghelmegeanu, E. Ene, M. Ralea, V. Serdici, M. M. Chirițescu -Aron, C . Rădulescu -Motru, Gh.
Zane, Pe tru Andrei ș.a.
Fondatorii doctrinei țărăniste au situat în centrul schemei lor ideologice gospodăria mică și
mijlocie țărănească . Acest tip de g ospodărie, potrivit teoreticienilor țărăniști, spre deosebire de
industrie, care se bazează pe munca salariată, devine prosperă, dovedește trăinicie și stabilitate prin
munca depusă de membrii familiilor de țărani care dețin în proprietate suprafețele de p ământ
aparținătoare acestor gospodării.
O seamă de fruntași ai Partidului Țărănesc au elogiat fenomenul parcelării agriculturii –
rezultat al reformei agrare din 1921 -, apreciind cu entuziasm victoria micii proprietăți obținută de
țărănimea dornică de păm ânt asupra latifundiilor. Dar, era evident, încă de la început – și pe parcurs
previziunile s -au confirmat, dobândind noi dimensiuni – că noua structură a proprietății, cu toate
importantele ei răsfrângeri pozitive asupra țărănimii, a creat o gospodărie li psită de eficiență, de
viabilitate, greu, dacă nu imposibil de organizat rațional. Această gospodărie, în condițiile
inexistenței unui sprijin direct prin măsuri care să -i asigure stabilitatea și prosperitatea, nu putea
rezista.
Pornind de la aprecierea că agricultura nu este o ramură a economiei naționale, ci însăși
economia națională , țărăniștii au supraevaluat capacitatea de rezistență a micilor gospodării
țărănești, susținând chiar superioritatea acestora asupra marii agriculturi capitaliste. Pentru
consolidarea acestora s -a sugerat ideea organizării și structurării gospodăriilor țărănești în
cooperative productive . Aceste cooperative urmau să primească sprijin din partea statului, credite,
așezăminte și legiuiri adecvate. Se poate aprecia că țărănismul și cooperația s-au însoțit ca două
elemente complementare ale unui proces unitar. Cooperația era văzută și ca un remediu contra
tendințelor acaparatoare ale capitalismului.
În schema ideatică a țărănismului, în această perioadă de până la 1926, a figurat ș i principiul
„luptei de clasă ”. Afirmarea acestui principiu, ca punct programatic, al Partidului Țărănesc, a
constituit în epocă, pentru acest partid, un crez și o acțiune politică cu conotații riscante pentru
însăși existența sa ca formațiune politică. O asemenea concepție ideologică a coalizat împotriva
Partidului Țărănesc toate marile partide de guvernământ existente în România după Marea Unire.
Teoreticienii țărăniști, deși recunoșteau valabilitatea tezei lui K. Marx potrivit căreia lupta de
clasă repre zenta forma concretă de realizare a progresului în societate, dădeau acestei teze un
conținut și un înțeles propriu. Pornind de la ideea că țărănimea nu era, așa cum o aprecia Marx, o
structură socială diferențiată prin raporturi de proprietate și interese , doctrina țărănistă a definit
clasa rurală ca fiind omogenă, cu interese și țeluri distincte, remarcabilă prin comunitatea
sufletească și solidaritatea socială. Mai mult, precizând că țărănimea se prezenta ca o clasă socială
omogenă și autonomă, cu o conș tiință de clasă proprie, țărăniștii au susținut, totodată, și capacitatea
țărănimii de a acționa politic independent, jus tificând, astfel, constituirea Partidului Ț ărănesc.
Teoreticienii țărăniști au explicat că principiul luptei de clasă nu viza lichidare a orânduirii
sociale existente, ci instaurarea unei societăți a egalității și dreptății sociale în interiorul societății
existente. Cu alte cuvinte, țărănismul avea în vedere, cum scria V. Madgearu, organizarea
țărănimii în statul actual și înfăptuirea pe această cale a unei democrații rurale originale , ceea ce
evidențiază o doză apreciabilă de iluzii sociale și politice.
După fuziunea din octombrie 1926, doctrina țărănistă intră într -o nouă etapă de evoluție; unele
dintre tezele țărăniste vor fi înlăturat e din programul noului partid (lupta de clasă), dar cu toate
acestea ideologia național -țărănistă va păstra viziunea ideologică țărănistă.
În perioada 1926 -1939 se va înregistra o adevărată efervescență a abordărilor teoretice,
concretizate în definirea și structurarea, pe diverse planuri, complexe și complementare, a unei
formule proprii de guvernare, transpusă în plan doctrinar în ceea ce ideologii P.N.Ț. au sintetizat
prin sintagma statul țărănesc sau statul național -țărănesc.

55
Conturată încă din 1919, te za statului țărănesc sau național -țărănesc se va menține și în
Programul P.N.Ț. din 1926. În 1931 și mai des în anii următori, formula statului țărănesc a început
să fie reluată și tot mai des vehiculată, căpătând o consacrare oficială la Congresul P.N.Ț. din 1935.
Fără a avea o abordare unitară a diferitelor aspecte ale formulei arhitecturale a statului țărănesc,
doctrinarii țărăniști au văzut în acesta o nouă societate între capitalism și socialism. În noul stat,
agricultura ar ocupa locul central, priori tar, celelalte ramuri ale economiei naționale existând prin
agricultură și fiind subordonate intereselor acesteia. Gheorghe Zane arăta că „între capitalism și
socialism, noi suntem pe al treilea drum”. Baza statului țărănesc avea să o constituie cooperația .
Alături de cooperație se preconiza constituirea unui sector industrial de stat , ale cărui
coordonate economice se înscriau în schema regiilor autonome. Se avea u în vedere mai ales
ramurile constructoare de mașini agricole și de producere a îngrășămintelo r chimice, de exploatare
a bogățiilor naturale, industria de armament, transportul și căile de comunicație.
Unii dintre teoreticienii țărănismului au admis și ideea unei economii dirijate în cadrul statului
țărănesc, întrezărind în această formulă înlătura rea dezechilibrului ce caracteriza viața economică a
statului capitalist. S -a avut în vedere și etatizarea anumitor ramuri industriale , de preferință cele
legate de industriile considerate strategice pentru țară.
De asemenea, ideologii țărănismului preciza u că prin formula noului stat nu se urmărea
instituirea dictaturii țărănimii, ci realizarea primatului intereselor ei, într -un climat de solidaritate și
colaborare cu celelalte clase și categorii sociale. Sub raport politic, statul țărănesc trebuia să fie un
stat al democrației rurale , bazat pe sistemul solidarismului social , cu asigurarea întâietății
țărănimii, fără a se ajunge la oprimarea și prigonirea altor clase.
Formula statului țărănesc , în pofida argumentelor puse în circulație de reprezentanții de
seamă ai vieții științifice românești care au crezut cu sinceritate în trăinicia lui, s -a întemeiat pe o
eroare și a hrănit o iluzie socială și politică. De aceea din întregul efort al P.N.Ț. de a -și construi o
imagine de promotor al unei civilizații apte să înnoiască societatea românească, n -a rămas decât
planul doctrinar și nu în întregime, deoarece unele prevederi ale sale nu deschideau drumul spre o
societate efectiv modernă europeană. În toată practica politică și guvernamentală, P.N.Ț.,
confruntat cu o multitudine de probleme și frământări politico -organizatorice, nu a găsit resurse
spre a -și promova ideile politice și doctrinare decât într -o măsură restrânsă.

56
Bibliografie
***, Doctrina țărănistă în România. Antologie de texte , realizată de V. Nicula, I. Ilincioiu, S.
Neagoe, Editura Noua Alternativă,. București, 1994.
***, Ion Mihalache în fața istoriei , Editura Gândirea Românească, București, [1994].
***, Istoria românelor , vol. VIII, România Întregită (19181940) , Editura Encic lopedică,
București, 2003, p. 227 -234.
***, Structuri politice în Europa Centrală și de Sud -Est (1918 -2001). România , vol. II, Editura
Fundației Culturale Române, București, 2003, coord. Ioan Scurtu, p. 108 -115.
Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din Rom ânia 1918 -1940. Programe și orientări
doctrinare , Editura Sylvi, București, 2002.
Scurtu, Ioan, Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc
(1918 -1926) , Editura Litera, București, 1975; ediția a II -a, Editura Enciclopedică , 2002.
Idem, Istoria Partidului Național Țărănesc , Editura Enciclopedică, București, 1994.
Idem, Iuliu Maniu. Activitatea politică , Editura Enciclopedică, București, 1994.
Stan, Apostol, Iuliu Maniu. Naționalism și democrație. Biografia unui mare român , Editura
Saeculum I.O., București, 1997.
Idem, Ion Mihalache. Destinul unei vieți , Editura Saeculum I.O., București, 1999.
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919 -1940 , Editura Științifică și
enciclopedică, București, 1976.
Nedelea, Mari n, Aspecte ale vieții politice din România în anii 1922 -1926 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1987, p. 121 -176; 197 -264.
Mușat, Mircea, Ardeleanu, Ion, Viața politică în România 1918 -1921 , Ediția a II -a, Editura
Politică, București, 1976.
Idem, România după Marea Unire , vol. II, partea I, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986, p. 70 -122; 487 -549; vol. II, partea a II -a, p. 163 -250.
Madgearu, V., Doctrina țărănistă, în Doctrinele partidelor politice , Ediția a II -a îngrijită d e
Petre Dan, Editura Garamond, București, [1997], p. 91 -123.
Ornea, Z., Viața lui C. Stere , vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1991.
Idem, Țărănismul. Studiu sociologic , Editura Politică, București, 1969.

57

5. SOCIAL -DEMOCRAȚIA ÎN ROMÂNIA

5.1. Începuturile mișcării socialiste

Primele manifestări socialist -utopice în Principatele Române se leagă de numele lui Teodor
Diamant care, în anii 1834 -1841, a propagat ideile lui Charles Fourier, al cărui discipol a devenit în
perioada cât s -a aflat la studii la Paris. În aprilie 1934, Teodor Diamant a început să propage ideea
creării unui falanster. Cu sprijinul boierului Manolache Bălăceanu, Diamant a pus în primăvara
anului 1835 bazele Falansterului de la Scăieni (Prahova) . Colonia de tip fourierist, denumită
Societatea agronomică și manufacturieră , era formată din foști robi ai acelei moșii, țărani iobagi
eliberați, meseriași de cele mai diverse profesii, foști militari, un număr de agronomi și profesori.
Ziua de muncă era de 8 ore. Repartiția bunuri lor se făcea în funcție de munca depusă, de talent și
iscusință și în raport cu capitalul adus.
După o existență de circa un an și jumătate, Societatea agronomică și manufacturieră a fost
desființată de autorități. Experimentul utopic de la Scăieni, oricum predestinat eșecului, va constitui
un mesaj generos care va fi invocat mereu de gândirea democratică românească și de mișcarea
socialistă îndeosebi.
În perioada ce a urmat, ideile socialiste, de cele mai diferite nuanțe – bakuninism, lasalleonism,
proudho nism, narodnicism etc. – au pătruns, pe cele mai diverse căi, în unele medii radicale
românești. Cu toată toleranța guvernelor de nuanță liberală, penetrarea curentelor de gândire
socialistă în România a întâmpinat greutăți, generate de reticențele față de o ideologie (în curs de
cristalizare) care preconiza reforme radicale și chiar schimbarea, prin mijloace revoluționare, a
ordinii sociale existente.
După 1860 își fac apariția organizații socialiste în localități din Transilvania, dintre care cea
mai impo rtantă a fost Asociația generală a muncitorilor din Timișoara (1868). În 1869,
Asociația a aderat la Internaționala I, devenind secție a acesteia. Asociații asemănătoare s -au
înființat la Arad (1870), Reșița (1871), precum și în alte localități: Anina, Ora vița, Brașov, Sibiu și
Cluj.
Între anii 1843 și 1872, când se constituie Asociația generală a lucrătorilor din România, s-
au creat peste 20 de organizații profesionale muncitorești pe teritoriul României. Asociația
generală a lucrătorilor din România era p rima organizație națională a muncitorilor români și una
din primele din lume care își propunea apărarea drepturilor și intereselor profesionale ale acestora.
În deceniul al VIII -lea al secolului al XIX -lea se constituie primele cercuri socialiste la
Bucure ști și Iași, iar mai târziu și în alte centre importante ale țării. Înființarea lor semnifică
transformarea socialismului într -un curent de idei și apoi într -o mișcare politică care își propunea să
analizeze realitatea românească și să acționeze pentru tra nsformarea ei din perspectiva doctrinei
socialiste, aflată în proces de cristalizare.
În octombrie 1879 are loc la Iași congresul organizațiilor socialiste din întreaga țară, la care
au participat, pe lângă socialiștii români, și emigranți ruși. Deși nu s -a adoptat un program sau un
statut, de la această dată se va vorbi despre „ partide socialiste” , „partidul muncitorilor ”, despre
„social -democrație ” etc. Între liderii cei mai importanți din această perioadă amintim pe: frații
Ioan și Iosif Nădejde, Eugen L upu, Bonifaciu Florescu, Andrei Dumitrescu; emigrații ruși și
basarabeni: Constantin Dobrogranu -Gherea, Nicolae Zubcu -Codreanu, dr. Nicolae Russel.
În 1881 apare revista „Contemporanul” condusă de Ioan Nădejde și Constantin Mille (1881 –
1891) iar din 1885 ș i de V.G. Morțun. Aceasta va juca un rol important în promovarea ideilor
socialiste datorită calității ei și tirajului foarte mare pentru acea epocă (aproximativ 5000 de
exemplare).
Spre sfârșitul anului 1882, Gherea vine la Iași unde îl convertește pe Ioa n Nădejde și socialiștii
ieșeni la tezele socialismului modern, așa cum îl promovau A. Bebel, K. Kautsky. Din acest
moment, cel mai important cerc socialist românesc, cel de la Iași , era câștigat definitiv pentru
tactica luptei legale.

58
Liantul cercurilor m uncitorești, în condițiile în care lipsea o structură organizatorică centrală, l –
a constituit programul socialist cuprins în studiul lui Gherea, Ce vor socialiștii români? Expunerea
socialismului științific și Programul socialist (1886), o încercare de ana liză marxistă, cu puternice
accente personale, a problemelor imediate și de perspectivă ale societății românești. În studiul său,
teoreticianul social -democrat argumentează necesitatea creării partidului politic muncitoresc și îi
elaborează programul. Prog ramul cuprindea revendicări democratice pe care partidele politice
românești de guvernământ le vor accepta mult mai târziu (votul universal, autonomia comunală,
egalitatea femeii cu bărbatul etc.); erau însă și prevederi radicale, precum trecerea proprietă ții
statului în stăpânirea comunelor, desființarea armatei permanente și înarmarea poporului.
Ca urmare a unei intense propagande la sate și a îmbrățișării definitive a tacticii legale,
socialiștii ieșeni obțin, în octombrie 1888, alegerea lui Ioan Nădejde ca deputat în colegiul III la
Iași, iar a lui Morțun la colegiul II la Roman. Succesul parlamentar al socialiștilor nu avea decât un
precedent: alegerea, în 1877, a lui V.G. Morțun la Roman, care candidase pe un loc vacant de
deputat la colegiul al II -lea.
Gruparea socialistă de la București se deosebea, în multe privințe, de cea de la Iași,
caracteristica ei principală fiind radicalismul revoluționar , ofensiv și orientarea spre elementul
muncitoresc mai bine reprezentat în Capitală.
Mișcarea socialistă di n București devine treptat axul curentului socialist din România. Pe lângă
radicalismul și retorica sa revoluționară, principala insuficiență a cercului din București o constituia
desconsiderarea totală a tacticii legale. Dacă socialiștii din Iași recurgea u, ca forme de luptă, la
întocmirea de petiții pentru apărarea intereselor țăranilor și la lupta parlamentară, cei din București
participau la organizarea grevelor, cum ar fi cele ale tipografilor (1886, 1888), ceferiștilor de la
gara de Nord (1888) etc.
În Capitală funcționa, încă din 1884, cercul de studii sociale „Drepturile omului ”, fondat de
C. Mille, C.C. Bacalbașa, C.A. Filitis, G. Scorțescu, E.A. Frunzescu ș.a. Aici se țineau conferințe
cu caracter politic, economic, social și moral.

5.2. Constitui rea Partidului Social -Democrat al Muncitorilordin România și activitatea sa
(1893 -1899)

Ideea creării unui partid social -democrat preocupa de mult pe socialiștii români, dar ea și -a
găsit concretizarea în 2 mai 1893 la București. Cu această ocazie a fost adoptat programul politic.
P.S.D.M.R. era „reprezentantul politic al proletariatului din România; acesta „apără și reprezintă
interesele tuturor claselor oprimate ale națiunii”. Obiectivul său, utopic, era cucerirea puterii
politice și întemeierea societă ții socialiste prin socializarea mijloacelor de producție și de schimb.
În acest scop, s -au formulat direcțiile principale de acțiune: lărgirea cadrelor democratice ale
regimului politic (în primul rând prin dobândirea votului universal), îmbunătățirea sit uației maselor
muncitoare prin adoptarea unei legislații a muncii, reforma radicală a sistemului agrar în favoarea
țărănimii ș.a.
Pe de o parte, programul P.S.D.M.R. prelua tezele lui Gherea din Ce vor socialiștii români? ,
iar pe de altă parte, reprezenta o elaborare programatică aliniată la principiile programului de la
Erfurt al social -democrației germane, devenit model pentru organizarea partidelor social –
democrate.
Cu toate că în program s -a introdus – la insistența lui C. Mille – și ideea că social -democrația
din România se pronunța pentru republică, în ansamblul său programul imprima mișcării socialiste
un făgaș legal.
Congresul a ales Consiliul general al P.S.D.M.R., constituit din 5 membri: Ioan Nădejde, Al.
Gh. Radovici, V. G. Morțun, C. Mille și Al . Ionescu. Puterea în partid era exercitată efectiv de
triumviratul Nădejde –Morțun –Radovici. Organul central de presă era „Munca” (1890 -1894), urmat
de „Lumea nouă” (1894 -1900), „România muncitoare” (1902, 1905 -1914), „Lupta zilnică” (1914 –
1916), „Socialis tul” (1918 -1921).

59
După întemeierea partidului, social -democrații și -au identificat propaganda în rândul diferitelor
categorii profesionale, femeilor, tinerilor. Astfel, se vor constitui cluburi puternice în Galați,
Ploiești, Craiova, Turnu -Severin.
În aprilie 1894 s-au desfășurat lucrările Congresului al II -lea al P.S.D.M.R. La propunerea lui
V. G. Morțun, congresul a adoptat o moțiune în problema votului universal. De asemenea, s -a
hotărât să nu se dea nici un sprijin electoral nici unui partid din opoziți e care nu va face propagandă
pentru obținerea imediată a votului universal. În aprilie 1895 va avea loc cel de -al III -lea Congres
al P.S.D.M.R. Elementul muncitoresc va fi mai bine reprezentat în conducerea partidului (pe lângă
Al. Ionescu în Consiliul gen eral fiind ales I. T. Bangherean și încă trei supleanți).
La Congresul al IV -lea, desfășurat în aprilie 1897 , s-au înregistrat, pentru prima dată,
divergențe majore în partid, care n -au fost însă date publicității. V. G. Morțun era de părere că
mișcarea so cialistă nu va progresa atâta timp cât nu se va introduce votul universal. Pentru aceasta,
în dezacord cu I. Nădejde, el preconiza trecerea la liberali, cu convingerea că, în timp de cinci ani,
acționând de acolo, se va obține votul universal.
În perioada ce a urmat, deși s -au înființat noi cluburi muncitorești (Sulina, Pitești, Constanța),
iar altele s -au reorganizat (Bârlad, Giurgiu), activitatea organizatorică a partidului, pe ansamblu, a
stagnat. Au existat cluburi care și -au încetat activitatea, număru l membrilor de partid a scăzut.
În primii ani ai existenței sale (1893 -1899), P.S.D.M.R. a organizat o serie de campanii politice
prin care se pronunța pentru introducerea votului universal, legiferarea repausului duminical și a
zilei de muncă de 8 ore, em anciparea femeii, încetarea abuzurilor administrative ș.a. De asemenea,
a impulsionat procesul de organizare profesională (sindicală) a muncitorilor (în 1896 s -a creat
Uniunea sindicatului breslelor); a sprijinit și a condus mișcări greviste.
Adepți ai lup tei parlamentare, socialiștii au fost prezenți în forumul legislativ al României (V.
G. Morțun – 1888 -1889, 1891 -1899 și I. Nădejde – 1888 -1891). Ei au folosit tribuna parlamentară
pentru a face cunoscute ideile și programele social -democrate, pentru a apă ra interesele
muncitorimii, ale țărănimii și ale altor categorii sociale.
Inspirându -se din marxism, mișcarea muncitorească de la noi, deși legalistă, se situa în opoziție
cu întreaga clasă politică și cu autoritatea de stat. De aici deriva atitudinea osti lă a cercurilor
politice guvernante față de P.S.D.M.R., mergând până la măsuri represive.
Dificultatea cea mai mare cu care s -a confruntat partidul social -democrat, încă de la apariția sa,
și care, practic, era insurmontabilă, era aceea a bazei sociale. O pleiadă de intelectuali de stânga, cei
mai mulți formați în atmosfera liberală a centrelor universitare apusene, desfășurau o vie activitate
în cadrul partidului, dând vechii mișcări social -democrate o strălucire culturală remarcabilă. La
P.S.D.M.R. au ade rat mulți meșteșugari, atrași de cluburile muncitorești și societățile profesionale.
Prin poziția lor economică și socială, aceștia nu puteau fi deosebit de receptivi la tezele marxiste,
iar prin condiția lor politică, în absența votului universal, nu pute au constitui baza unei mișcări
politice de masă. La P.S.D.M.R. au aderat și muncitori industriali, dar numărul lor era mic, la care
se adăuga nivelul lor scăzut de viață, de cultură, educație civică și politică. Din rândul lor se vor
ridica elemente radica le ale mișcării, adepte ale unei tactici revoluționare. Rezultă, deci, că spațiul
de acțiune al unei mișcări muncitorești în România era extrem de restrâns, comparativ cu țările
dezvoltate din Apus. De aici și preocuparea constantă – dar fără prea mari suc cese – de a atrage în
sfera mișcării socialiste țărănimea.
Spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului al XIX -lea, greutățile cu care se confrunta
P.S.D.M.R. erau numeroase și diverse: numărul cluburilor și al membrilor s -au redus; cluburile
socialiste s ătești au fost desființate; intelectualii nu mai erau atrași de această formațiune, alții
începeau să manifeste dezinteres; dezastrul financiar (ziarul oficial „Lumea nouă” își va înceta
apariția în noiembrie 1898).
În asemenea situații, s -au amplificat di vergențele din partid, îndeosebi dintre elita intelectuală
conducătoare, adeptă a tacticii reformiste și legale și militanții care se ridicau din rândul
muncitorilor, promotori ai unei tactici radicale, revoluționare. Criza partidului a devenit și mai
profundă o dată cu demisia liderului partidului, I. Nădejde, survenită la 21 februarie 1899.
În legătură cu soarta și rațiunea de a fi a P.S.D.M.R., s -au cristalizat, treptat, câteva orientări în
tabăra socialiștilor. Dacă marea majoritate a liderilor social -democrați ajunseseră la concluzia că

60
existența unui partid social -democrat nu se mai justifica în condițiile concrete ale României de
atunci, ei erau divizați pe tema modului în care ar fi urmat să se rezolve criza politică din mișcare.
Marea majoritate a c onducătorilor intelectuali social -democrați (Morțun, Radovici, Atanasiu etc.)
preconizau trecerea în bloc la P.N.L. Ei aveau convingerea că numai acest partid va putea înfăptui
programul de transformări democratice pe care și socialiștii îl preconizau.
Congresul al VI -lea al P.S.D.M.R. a constituit prilejul confruntării dintre diferitele grupări ale
partidului. Acesta se va încheia fără a se lua o hotărâre concretă cu privire la viitorul partidului.
Elita intelectuală conducătoare social -democrată a trecut , așa cum s -a anticipat, în bloc la
P.N.L. Intrarea oficială a „generoșilor” în P.N.L. se va petrece în februarie 1900 cu ocazia unui
banchet organizat la București. Între aceștia se remarcau V. G. Morțun, I.C. Atanasiu, Al. Radovici,
G. Diamandi ș.a.
Trecerea „generoșilor” la liberali a întărit aripa stângă condusă de Ion I.C. Brătianu,
contribuind la promovarea în continuare a reformelor democratice.
Pe de altă parte, criza din 1899 încheia vechea mișcare social -democrată, legalistă și cu o tentă
romantic ă și deschidea o nouă etapă, aceea a unei mișcări socialiste radicale, cu un pronunțat
caracter muncitoresc.

5.3. Refacerea Partidului Social Democrat și activitatea sa 1910 -1918

După 1900, cluburile muncitorești din țară de desființează, doar cel din Bu curești mai
supraviețuiește într -o formă restrânsă. În iunie 1901, din inițiativa lui I.C. Frimu și a câtorva
militanți muncitori se înființează în Capitală Cercul „România muncitoare” . În august 1903 a luat
ființă la Iași Cercul de studii sociale . Cele do uă cercuri vor reprezenta principalele nuclee social –
democrate care vor acționa pentru renașterea mișcării și refacerea partidului social -democrat.
Noua generație de conducători ai mișcării socialiste (Ion C. Frimu, Alecu Constantinescu, dr.
Cristian Racov ski, Mihail Gh. Bujor) reevaluează experiența și tactica vechii mișcări, acordând
prioritate luptei economice în detrimentul celei politice . Noii conducători vor pune accentul pe
organizarea în sindicate a salariaților , pe lupta împotriva corporațiilor, pe organizarea unor
greve.
Conferința socialistă din august 1906 a realizat centralizarea organizatorică a mișcării
sindicale, înființând Comisia Generală a Sindicatelor din România . În august 1907 a apărut
revista „Viitorul social”, organ teoretic al mișcăr ii socialiste din România.
În ianuarie 1908 va lua naștere Uniunea Socialistă din România , care se va transforma în
1910 în Partidul Social -Democrat .
Congresul de reconstituire a Partidului Social -Democrat din România s -a ținut în zilele de 31
ianuarie, 1 și 2 februarie 1910 în București. Problema centrală a dezbaterilor a fost transformarea
Uniunii Socialiste în partid.
Programul partidului, dezbătut și adoptat de congres, avea o parte teoretică, precum și partea de
reforme, împărțită pe trei capitole: po litic, economic și agrar. În expunerea de motive (partea
teoretică), se afirma că P.S.D. „se inspiră din ideile socialismului științific și din principiile de
program și tactică elaborate de congresele socialiste internaționale”. Ca principii de bază, part idul
admitea lupta de clasă și solidaritatea internațională a muncitorilor. Dezvoltarea capitalistă a
României era considerată ca o „necesitate po litică, economică și socială”. P ornind de la această
apreciere și considerându -se „reprezentantul politic al p roletariatului din România”, P.S.D. formula
o serie de reforme cu caracter politic și economic: votul universal; dreptul de referendum;
descentralizarea învățământului; independența justiției; impozit progresiv pe venit, introducerea
contractului colectiv; ziua de muncă de 8 ore; repaus duminical; protecția muncii minorilor și
femeilor; asigurări pentru boală, invaliditate, bătrânețe; fixarea minimului de salariu ș.a. În ceea ce
privește programul agrar, acesta preconiza: desființarea tuturor rămășițelor fe udale din raporturile
de producție; răscumpărarea silită a unei părți cât mai întinse din marea proprietate și formarea unui
fond funciar administrat de comune sub supravegherea statului; organizarea unui credit agricol ș.a.
Trecând peste partea teoretică, tributară unor analize marxiste de largă circulație în epocă, se
poate aprecia că programul P.S.D. din 1910 reprezenta o abordare programatică temeinică,

61
moderată și realistă. La aceasta a contribuit, desigur, prezența lui Dobrogeanu -Gherea în comisia de
redactare a programului.
P.S.D. s -a afiliat la Biroul Socialist Internațional de la Bruxelles. Partidul era organizat pe
principii teritoriale. În localitățile unde existau mai mult de 25 de membri se constituia un club, iar
acolo unde existau între 5 -25 un cerc; 5 membri dintr -o localitate puteau alcătui un grup .
Comitetul Executiv al partidului era alcătuit din D. Marinescu, I.C. Frimu, Al.
Constantinescu, M. Gh. Bujor, C. Racovski, N.C. Georgescu și C. Vasilescu. Secretar al partidului
a fost ales I.C. F rimu.
Partidul refăcut s -a confruntat cu o serie de greutăți: slaba aderență a muncitorilor la
organizațiile politice, lipsuri materiale, adversitatea aparatului de stat etc. Din 1912, la nivelul
conducerii au apărut rivalități și fricțiuni, care au dăunat progresului mișcării (unul dintre motive îl
reprezenta colaborarea ziariștilor socialiști la ziarele burgheze).
P.S.D., în curs de a se elibera de prejudecățile sindicaliste, a acordat o atenție mai mare luptei
politice, participând la campaniile electora le parlamentare din anii 1912 și 1914. Lipsa de fonduri,
de rețea organizatorică, defecțiuni de propagandă și serioase prejudecăți tactice au constituit
principalele cauze ale eșecurilor electorale parlamentare. P.S.D. a rămas fidel rezoluției de la
Amster dam din 1904 a Internaționalei Socialiste, care respingea orice compromis și orice
colaborare cu partidele și grupările burgheze.
În perioada 1910 -1914, campania pentru votul universal a constituit cea mai importantă acțiune
a partidului. De asemenea, s -a remarcat atitudinea pacifistă a social -democraților din timpul
războaielor balcanice (1912 -1913). De pe aceste poziții, au denunțat pacea de la București din
1914. P.S.D. s -a opus reformelor inițiate de liberali în 1914 (agrară și electorală), considerându -le
prea restrictive și „înșelătoare”.
Spre deosebire de celelalte forțe politice, P.S.D. s -a opus oricărei participări a României la
războiul izbucnit în 1914, pe care -l considera imperialist. Socialiștii au organizat numeroase
campanii de presă, întrunir i, mitinguri și demonstrații antirăzboinice. Judecând primul război
mondial global, fără să înțeleagă cum obiectivele naționale se puteau înscrie în acest eveniment,
socialiștii români s -au postat, pe toată durata lui, pe o poziție pacifistă și antirăzboin ică
intransigentă.
Social -democrații erau sensibili la ideea unității naționale, dar refuzau s -o realizeze prin război.
Ei susțineau că unitatea națională se putea realiza și prin socialism . Pe această temă, în cadrul
mișcării socialiste, au apărut diverge nțe între liderii partidului. C. Racovski susținea că unirea
românilor într -un singur stat nu a fost niciodată un obiectiv socialist. Mișcarea muncitorească nu
trebuia să se intereseze de diviziunile naționale sau religioase, ci numai de cele economice și
sociale. Idealul lui Racovski era o federație europeană supranațională. Socialiștii erau în căutarea
unei modalități de împletire a propriei lor doctrine cu partidismul. După octombrie 1917, ruptura
dintre exponenții diferitelor curente din mișcarea muncit orească devenea inevitabilă.
În rândul social -democraților rămași în teritoriul ocupat de Germania, au apărut două tendințe:
una legalistă, care nu voia să provoace autoritățile de ocupație, iar cealaltă, formată mai ales din
adepți ai sindicalismului revo luționar, care a continuat acțiunea clandestină împotriva războiului.
Această din urmă tendință era însă minoritară atât în rândul populației, cât și cel al mișcării
muncitorești.
Sub impresia revoluției din februarie 1917 din Rusia, câțiva socialiști radi cali au constituit în
mai 1917, un așa -numit „Comitet de acțiune social -democrat român”, care se considera drept
organismul central al mișcării muncitorești din țară.
În teritoriul ocupat de trupele germane, socialiștii au organizat numeroase acțiuni de pr otest
împotriva ocupantului, care au culminat cu manifestația din 1 mai 1918. Autoritățile germane au
procedat la arestarea unor lideri socialiști (dr. Ecaterina Arbore, C. -Titel Petrescu, Ilie Moscovici,
C. Popovici, Gh. Cristescu, Al. Constantinescu ș.a. ).
În pofida lipsurilor de tot felul, a înfrângerilor de pe front, a unei efervescențe revoluționare
amplificată și întreținută și de agenți bolșevici, situația din România n -a devenit explozivă, iar
mișcarea so cialistă n -a aderat la comunism. Acest lucru se explică în principal prin încrederea pe
care țărănimea o avea în monarhie și în reformele agrară și electorală legiferate în iunie 1917.

62
Revoluția bolșevică din noiembrie 1917 a produs o impresie puternică asupra mișcării
socialiste din România, ca de a ltfel și din alte țări, și, mai ales, asupra grupurilor socialiste aflate pe
teritoriul Rusiei.
Social -democrații din Transilvania au găsit modalități mai adecvate de împletire a propriei lor
doctrine cu patriotismul. În octombrie 1917 ei au cerut pentru p rima dată respectarea dreptului la
autodeterminare absolută și au respins orice compromis pe această temă la congresul Partidului
Social -Democrat Maghiar. În cursul evenimentelor din septembrie 1918, conducătorii socialiști au
luat hotărârea de a conlucra cu P.N.R. pentru organizarea luptei naționale a românilor din
Transilvania și Banat.
La 31 octombrie 1918 s -a constituit Consiliul Național Român Central, în componența căruia
au intrat șase reprezentanți ai social -democraților (Iosif Jumanca, Ion Flueraș, Tiron Albani, Enea
Grapini, Iosif Renoiu, Bazil Surdu) alături de șase naționali.
La Adunarea Națională de la Alba -Iulia, care avea să proclame unirea Transilvaniei cu
România, au participat și 150 de delegați ai social -democrației. Ca recunoaștere a rolu lui și
contribuției lor la lupta pentru unire, socialiștii au fost aleși și cooptați în organele de conducere ale
Marii Adunări Naționale. Astfel, Ion Flueraș a fost ales vicepreședinte, iar Iosif Ciser secretar.
După alegerea Marelui Sfat Național, în car e și-au trimis reprezentanții, socialiștii au acceptat,
trecând peste prejudecățile socialiste existente în epocă, să facă parte din Consiliul Dirigent.
Îmbrățișarea ideii naționale de către socialiștii români, distanțându -se astfel de tezele
internațional iste rigide, le va conferi legitimitate, de atâtea ori pusă în cauză tocmai pe această
temă.

5.4. Mișcarea socialistă și social -democrată din România (decembrie 1918 -iunie 1922)

În noiembrie 1918, organizațiile socialiste și -au reluat activitatea legală. Comitetul Executiv
Provizoriu al P.S.D. se va reconstitui, fi ind cooptați și unii membri noi. Î n urma reorganizării,
acesta avea următoarea componență: Ilie Moscovici – secretar, Al. Constantinescu, Gh. Cristescu,
I.C. Frimu, Theodor Iordăchescu, Ion Sion , dr. Cristian Racovski și Gh. Teodorescu. În conducere
erau prezenți doi comuniști: C. Racovski și Al. Constantinescu, șeful grupului clandestin bolșevic.
Expresie a deplasării spre stânga a social -democrației române, a delimitării sale de
Internaționala a II-a, partidul și -a schimbat denumirea în Partidul Socialist din România . La 9
decembrie 1918, în conformitate cu noua orientare, este dat publicității noul program – Declarația
de principii – în care erau enunțate o serie de principii adoptate, evident , sub influența
evenimentelor din Rusia. Programul dezavua tactica reformistă tradițională preconizată și practicată
de partidele social -democrate, locul ei fiind luat de teza bolșevică a „cuceririi puterii politice prin
orice mijloace în vederea instaurăr ii dictaturii proletariatului”.
În condițiile deteriorării grave a situației materiale a populației și a noii stări de spirit de la
sfârșitul războiului, Partidul Socialist a stimulat mișcările sociale revendicative , din rândul cărora
se detașează greva mu ncitorilor tipografi din București, înăbușită prin intervenția militară a noului
guvern liberal (13/26 decembrie 1918), înregistrându -se morți și răniți, și greva generală din
octombrie 1920.
O asemenea stare de spirit încuraja elementele radicale precum ș i pe cele extremiste constituite
în grupuri comuniste clandestine. Deși puțini la număr, membrii acestor grupuri acționau cu o
deosebită virulență și se pronunțau pentru transformarea partidului socialist în partid comunist și
pentru declanșarea revoluției comuniste.
În anii 1918 -1920 se constată un aflux nemaicunoscut al muncitorilor spre organizațiile
Partidului Socialist și spre organizațiile sindicale social -democrate. Partidul Socialist devenise un
partid de masă , reunind în toamna anului 1919 în jur d e 150.000 de membri. Mișcarea social –
democrată era și mai puternică în Ardeal și Banat. Concomitent, s -a înregistrat un amplu proces de
dezvoltare a mișcării sindicale, care în 1919, încorpo ra peste 200.000 de muncitori. P entru prima
dată în istoria Români ei moderne, mișcarea social -democrată reprezenta cu adevărat o forță politică
importantă.

63
Creșterea influenței Partidului Socialist și a capacității sale de a penetra în mase au fost probate
de rezultatele înregistrate la alegerile parlamentare din 1919 și 1920. Deși socialiștii militaseră cu
consecvență pentru organizarea de alegeri libere, pe baza sufragiului universal, Congresul
extraordinar al partidelor socialiste din Vechiul Regat, Bucovina, Ardeal și Banat, întrunit în zilele
de 13 -14 octombrie 1919 la București, a hotărât neparticiparea în alegeri și retragerea
candidaturilor depuse. Rezoluția Congresului aprecia că în condițiile prezenței în conducerea țării a
unui guvern de militari, nu erau întrunite condițiile pentru organizarea unor alegeri libe re și corecte.
O asemenea hotărâre reprezenta o eroare politică. Cu toate acestea, socialiștii vor obține 7 mandate
la Cameră, în condițiile în care unele organizații județene nu au respectat hotărârea Congresului și
nu au retras candidaturile.

5.5. Parti dul Social -Democrat din Ardeal și Banat

A fost fondat la 6 ianuarie 1906 la Lugoj și număra printre membrii marcanți pe Ioan Crețu,
Aurel Cristea, Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani. Organul central de presă era „Adevărul.
Glasul Poporului” (1903 -1914), urmat de „Tribuna socialistă” (1919 -1921).
Baza socială a partidului au constituit -o muncitorii și pături ale țărănimii. Structura
organizatorică au format -o secțiunile, create mai întâi în mediul rural, unde majoritatea o formau
românii, și apoi în centrele urbane. Conducerea activității a fost asigurată de Comitetul regnicolar
român, transformat în Comitetul Central Român, apoi, după 1918, în Comitetul Executiv.
Documentele programatice au pus pe prim -plan dezideratele specifice social -democrației, cu
obiectivul esențial „desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și prefacerea lor
în proprietate comună, pentru a transforma „sistemul de producție capitalist în sistem de producție
socialist”. Alături de acest program teoretic ( maximal), partidul a avut un program concret de
acțiune pentru revendicări democratice: votul universal; libertatea presei, a dreptului de asociere și
de întrunire; impozit proporțional pe venit; legislație a muncii; pământ pentru masele țărănești;
dreptur i egale pentru toate naționalitățile. După unirea din 1918, P.S.D. din Ardeal și Banat a
activat pe baza programului din 1919, al întregii mișcări socialiste din România.
Deși până în 1918, formal, partidul muncitorilor români transilvăneni a fost consider at o secție
a P.S.D. din Ungaria, acesta a desfășurat și o activitate de sine stătătoare. După declanșarea
războiului, ziarul „Adevărul” a fost suspendat, iar activitatea partidului interzisă de guvernul
Ungariei. Congresul din mai 1918, pornind de la nece sitatea unirii tuturor forțelor națiunii române
în vederea eliberării naționale, a aprobat colaborarea cu P.N.R. La 12 noiembrie s -a constituit
Consiliul Național Român Central, format din șase membri ai P.S.D. și șase ai P.N.R. La Adunarea
Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, au fost prezenți 150 de delegați ai social –
democrației române, care s -au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu România. Reprezentanții
P.S.D. au intrat în Marele Sfat Național, constituit la 2 decembrie 1918 și au făcu t parte din
Consiliul Dirigent prin Ion Flueraș și Iosif Jumanca.
După 1918, liderii P.S.D. din Ardeal și Banat au militat pentru unificarea forțelor socialiste la
scara întregii țări. Ei au contribuit la elaborarea programului politic unic al tuturor part idelor
socialiste din România (mai 1919). La Conferința de la Sibiu (7 – 9 septembrie 1919), partidul și -a
schimbat numele în Partidul Socialist din Ardeal și Banat .
Din delegația socialistă care s -a deplasat în Rusia pentru a discuta problema afilierii la
Internaționala a III -a, au făcut parte și doi reprezentanți ai socialiștilor din Transilvania și Banat:
Ion Flueraș și Eugen Rozovan. Primul nu a fost primit la convorbiri, fiind acuzat că a „pactizat cu
burghezia”, acceptând să facă parte din Consiliul D irigent și să militeze pentru recunoașterea unirii
Transilvaniei cu România. Un număr important de socialiști ardeleni și bănățeni s -au pronunțat
pentru menținerea Partidului Socialist pe linia programului din 1919. Ei au fost principalii inițiatori
ai moț iunii grupării de dreapta, impusă dezbaterii Consiliului General din 30 ianuarie – 3 februarie
1921; după respingerea acestei moțiuni, gruparea de dreapta s -a retras din Partidul Socialist.

64
5.6. Partidul Social -Democrat Român din Bucovina

A fost înteme iat în iulie 1906 la Cernăuți, președinte fiind ales Gheorghe Grigorovici. Între
membrii marcanți se numărau: Iacob Pistiner, Tatiana Grigorovici, Traian Dan, Rudolf Gaidosch.
Organul central de presă era „Lupta” (1906 -1910) și „Vremea Nouă” (1920 -1921).
Baza socială a partidului cuprindea muncitori români din orașele Bucovinei, funcționari și
intelectuali. S -a organizat pe bazele create de sindicatele muncitorești și îndeosebi ale sindicatului
tipografilor, care au avut un rol important în constituirea par tidului.
Programul P.S.D.R.B. se inspira în mare parte din programul general al social -democrației
austriece, cu accente pe reforme în cadrul regimului imperial, pe acțiunea parlamentară, în vederea
impunerii unor reforme sociale ș.a. Social -democrații rom âni aveau puncte de vedere deosebite în
rezolvarea problemei naționale, unii vizând o confederație democratică a popoarelor din Imperiu,
alții, unirea tuturor românilor într -un singur stat național. Strategic, partidul se înscria în concepția
triumfului so cialismului prin reforme democratice și o largă mișcare socialistă de solidaritate
internațională. Tactica prevedea cucerirea de drepturi și libertăți pentru muncitorime (ziua de lucru
de 8 ore, repaus duminical, salarii „omenești” etc.), dar și pentru mas a populației române din orașe
și sate (dreptul la școli proprii, la folosirea limbii române în învățământ, justiție, administrație,
presă).
În împrejurările destrămării monarhiei austro -ungare, P.S.D.R.B. a făcut parte din Consiliul
Național Român din Buco vina, constituit în octombrie 1918, și s -a pronunțat, la 28 noiembrie 1918,
la Congresul general al reprezentanților populației din Bucovina pentru unirea cu România.
Delegații socialiștilor bucovineni au luat parte la Conferința Partidului Socialist din R omânia (23 –
26 mai 1919), votând programul politic și electoral unic al întregii mișcări socialiste. Ei au făcut parte
din Consiliul General, organul conducător al întregii mișcări socialiste, pe care unii îl părăsesc în
februarie 1921, neîmpărtășind conc epția și ideile comuniste.

5.7. Sciziunea mișcării socialiste

Paradoxal, deși mișcarea socialistă cunoștea în anii 1918 -1920 maxima extensiune organizatorică
și influență politică, aceasta era subminată de curentele ce se amplificau în partid.
Un prim cu rent, cu rădăcini adânci în istoria mișcării muncitorești de la noi, îl reprezenta cel
social -democrat , aflat în flancul drept al Partidului Socialist. Curentul de dreapta social –
democrat era foarte slab numericește în Vechiul Regat, dar puternic în provin ciile unite. Acesta se
păstra pe linia tradițională social -democrată de inspirație germană și austriacă; de asemenea, se
pronunța împotriva afilierii la Internaționala a III -a. Exponenții acestui curent erau Șerban Voinea,
Paul Marc (Vechiul Regat), Ion Fl ueraș, Iosif Jumanca, Iosif Ciser, Ion Mihuț, Victor Brătfăleanu,
Enea Grapini, Iosif Renoiu ș.a. (Transilvania și Banat), Gheorghe Grigorovici, Iacob Pistiner,
Teodor Roznovan, Romulus Dan (Bucovina) ș.a.
Curentul extremist , dominant în Partidul Socialist din Vechiul Regat, încerca să împace
tezele teoretice ale extremei stângi cu tactica și practica social -democrației. Adepții acestui curent
criticau reformismul tradițional social -democrat, se pronunțau pentru naționalizarea mijloacelor de
producție, își afirmau solidaritatea cu revoluția bolșevică. În ceea ce privește afilierea la
Internaționala a III -a Comunistă, centriștii n -o respingeau în principiu ci o condiționau. Printre
fruntașii centriștilor se aflau Ilie Moscovici, dr. L. Ghelerter, C. Popovici, C.-Titel Petrescu.
Un al treilea curent care câștiga teren, l -a constituit extrema -stângă comunistă . Această
grupare conspira pentru crearea unui partid comunist în România și afilierea lui necondiționată la
Internaționala a III -a. Grupul comunist era rep rezentat de Gheorghe Cristescu, Alexandru
Dobrogeanu -Gherea, Gheorghe Niculescu -Mizil, Constantin Mănescu, Gheorghe Vasilescu, Mihail
Cruceanu ș.a.
Obiectivul cel mai important al social -democrației românești de după 1918 a fost unificarea și
centralizarea la scara întregii țări a mișcării social -democratice. Datorită divergențelor de păreri
dintre grupările existente privind tactica și strategia ce urmau să stea la baza partidului unificat și,

65
îndeosebi, controverselor pe tema afilierii la Internaționala C omunistă, congresul de unificare a fost
amânat în repetate rânduri.
Socialiștii au declanșat în octombrie 1920 greva generală a muncitorilor, în condițiile în care
guvernul Averescu a refuzat să satisfacă revendicările prevăzute în Ultimatumul muncitorimii către
guvern . Greva generală din octombrie 1920 a reprezentat un moment nodal în istoria mișcării
muncitorești și socialiste din România. Măsurile represive ale guvernului Averescu au scos de pe
arena luptelor sociale din România mișcarea de masă. Liderii socialiști centriști (Ilie Moscovici,
Toma Dragu, Emanoil Socor, Paul Marc ș.a.) vor fi închiși, lăsând loc de acțiune elementelor
comuniste.
Pe acest fundal confuz, la inițiativa grupului comunist a fost convocat, pentru 30 ianuarie – 3
februarie 1921, C onsiliul General al Partidului Socialist , care urma să analizeze situația
generală a partidului și sindicatelor după greva generală din octombrie 1920 și pentru a asculta
raportul delegației trimise în Rusia sovietică cu scopul de a afla condițiile afilier ii la Comintern. În
cadrul Consiliului General s -au prezentat trei moțiuni, exprimând poziția celor trei curente existente
în partid: comunist, socialist -unitar și social -democrat. Dintre cele trei moțiuni, supuse la vot, va
avea câștig de cauză cea comuni stă. Teza afilierii la comunism a triumfat și sciziunea mișcării
socialiste a devenit realitate. În aceste condiții, social -democrații au declarat că se socotesc în afara
partidului și au părăsit ședința. Socialiștii unitari au rămas în partid, dar nu au a cceptat să intre în
Comitetul Executiv.
Lipsa de unitate a socialiștilor și social -democraților a dat posibilitatea comuniștilor să pună
stăpânire pe conducerea partidului, pe patrimoniul acestuia și, în special, pe ziarul „Socialismul”.
Continuându -și luc rările în absența social -democraților, Consiliul General a fixat data
Congresului pentru 8 mai 1921 și a completat cu elemente comuniste Comitetul Executiv și
Comisia Generală a Sindicatelor.
După ședința Consiliului General al Partidului Socialist din 30 ianuarie – 3 februarie 1921,
care a marcat sciziunea mișcării socialiste din România, elementele comuniste, cu sprijinul direct al
Moscovei și recurgând la mijloace preluate din arsenalul Cominternului, au trecut la organizarea
Congresului din mai 1921, c are va hotărî crearea Partidului Comunist și va ratifica afilierea sa la
Internaționala a III -a.

5.8. Refacerea Partidului Social -Democrat și evoluția sa politică și organizatorică ( 1927 –
1938 )

În iunie 1921 are loc la Ploiești congresul general al parti delor social -democrate din
Transilvania, Banat, Bucovina și a unor organizații socialiste din Vechiul Regat cu scopul de a se
realiza unificarea partidelor regionale într -o singură formațiune politică. Cu acest prilej, a luat
naștere Federația Partidelor S ocialiste din România compusă din: Partidul Social -Democrat din
Bucovina, Partidul Social -Democrat din Vechiul Regat, Partidul Socialist din Transilvania și
Partidul Socialist din Banat. Aceste formațiuni politice încadrate în Federație aveau o largă
auton omie și o slabă influență politică în rândul alegătorilor.
La începutul anului 1922, a luat naștere Partidul Socialist din România din inițiativa unor
lideri centriști ai fostului Partid Socialist, printre care C. -Titel Petrescu, Vasile Anagnoste, Ioan
Crețu, Emanoil Socor ș.a. În noul partid se vor încadra și fruntașii socialiști eliberați din detenție în
februarie 1922, printre care Ilie Moscovici. Noua formațiune va adera și ea la F.P.S.d.R.
În anii ce au urmat s -au făcut eforturi pentru refacerea și reg ruparea mișcării muncitorești.
După eșecul înregistrat de F.P.S.d.R. în alegerile parlamentare din mai 1926, lupta pentru unitatea
politică a intrat într -o fază decisivă, cristalizându -se ideea convocării congresului care să hotărască
unificarea partidelor socialiste și social -democrate regionale într -un partid unic.
În urma hotărârilor luate de Congresul care și -a deschis lucrările în 7 mai 1927 , va lua naștere
Partidul Social -Democrat din România . Organele centrale de conducere ale partidului erau:
Congre sul, convocat o dată la doi ani și care era „instanța supremă a partidului”; Comitetul
Executiv , compus din 15 membri și 5 supleanți, din care 5 formau Biroul Comitetului Executiv .
În funcția de secretar a fost ales Iosif Jumanca, iar Ilie Moscovici a fost desemnat casier. Între

66
membrii marcanți se mai numărau: Gheorghe Grigorovici, Șerban Voinea, Ioan Flueraș, Ștefan
Voitec, Lothar Rădăceanu, C. -Titel Petrescu, Tudor Iordăchescu ș.a. Organul central de presă era
„Socialismul” (1927 -1933), urmat de „Lumea N ouă” (1933 -1940).
Baza socială a P.S.D. cuprindea muncitorimea, organizată pe baza principiului teritorial în
secțiuni locale, organizații județene și regionale. El s -a sprijinit și pe organizațiile sindicale grupate
în Confederația Generală a Muncii; a în drumat și alte organizații, ca: Uniunea Tineretului Muncitor
Socialist, Uniunea Femeilor Muncitoare, Institutul Muncitoresc de Sport și Educație. În 1935,
P.S.D. a inițiat crearea Federației țăranilor din România, având drept scop organizarea profesională
a populației satelor.
P.S.D. și -a fixat ca „ultim scop” programatic al acțiunii sale politice „desființarea exploatării
economice, a asupririi politice sau naționale și a înapoierii culturale sub orice formă, prin cucerirea
puterii de stat, socializarea mi jloacelor de producție, transport și schimb și transformarea statului de
clasă burghezo -capitalist în societate democratică socialistă”. În concepția social -democrată,
atingerea acestui obiectiv trebuia să aibă loc pe cale evolutivă, un rol determinant rev enind
reformelor „cucerite în cadrul legal”. Programul de acțiune preconiza: „democratizarea desăvârșită
a vieții de stat” – prin instituirea votului universal cu reprezentare proporțională pentru toți cetățenii
de la 20 de ani în sus, fără deosebire de na ționalitate, religie sau sex; numirea guvernului de către
Parlament; desființarea Senatului; adoptarea unui sistem general de ocrotiri sociale pentru
muncitorime; inițierea unei politici agrare care să ducă la întărirea micilor gospodării țărănești;
dezvol tarea învățământului; îmbunătățirea sistemului sanitar. Pe plan extern se pronunța pentru
promovarea unei politici de pace, de colaborare cu toate popoarele, pentru dezarmare generală și
desființarea diplomației secrete.
P.S.D. se va impune în viața politi că a României ca un partid care a acționat pentru apărarea
drepturilor și libertăților democratice, împotriva abuzurilor guvernamentale, a forțelor politice
extremiste, declarându -se reprezentantul cel mai autentic al clasei muncitoare.
P.S.D. a luat parte la alegerile parlamentare din iulie 1927, fără a obține însă vreun mandat. În
februarie 1928, P.S.D. a încheiat o înțelegere cu P.N.Ț. spre a acționa împreună pentru înlăturarea
liberalilor de la putere și au semnat un cartel electoral pentru alegerile pa rlamentare din decembrie
1928, reușind să obțină 9 locuri în Adunarea Deputaților. Această orientare a provocat în sânul
partidului discuții aprinse, ducând la desprinderea unei grupări, în frunte cu dr. Litman Ghelerter ,
care a format, la 15 iulie 1928, P artidul Socialist al Muncitorilor din România . Organul de presă
era gazeta „Proletarul”.
P.S.D. a luat parte la alegerile județene, municipale și comunale din februarie – martie 1930
(au fost aleși sute de consilieri social -democrați), la alegerile parlame ntare din iunie 1931 și iulie
1932 (obținând câte 6 și, respectiv, 7 locuri de deputat) și la alegerile comunale din decembrie 1932
(impunând mai mulți reprezentanți în fruntea primăriilor și ca membri ai consiliilor comunale).
Popularitatea partidului va scădea, astfel că în alegerile din decembrie 1933 nu a mai obținut nici
un mandat de deputat, până în 1937 având doar un senator (Ion Flueraș).
În februarie 1933 se va produce o nouă defecțiune , prin desprinderea unei grupări conduse de
Constantin Popovici care va forma Partidul Socialist din România .
Congresul al XVI -lea al P.S.D., desfășurat în aprilie 1936, a ales în funcția de președinte al
Comitetului Central pe Gheorghe Grigorovici, ca vicepreședinți pe C. -Titel Petrescu și Alexandru
Bartalis, ca secr etar pe Lothar Rădăceanu, casier fiind desemnat Ilie Moscovici.
În anii ’30, P.S.D. a desfășurat o amplă campanie împotriva Mișcării Legionare, L.A.N.C. și a
Partidului Național Creștin. De asemenea, a participat alături de P.N.Ț. la unele acțiuni împotriv a
guvernului Tătărescu și a respins orice colaborare cu comuniștii vizând realizarea Frontului Unic
Muncitoresc și a Frontului Popular Antifascist. La alegerile parlamentare din decembrie 1937,
social -democrații nu vor obține nici un mandat.
Datorită atitu dinii antilegionare, mai mulți fruntași ai P.S.D. vor adera la regimul de autoritate
monarhică, instituit la 10 februarie 1938, văzând în acesta o stavilă în calea ascensiunii fascismului.
Între semnatarii apelului de înființare a Frontului Renașterii Nați onale (decembrie 1938), s -au aflat
și Gh. Grigorovici, Ion Flueraș, Eftimie Gherman.

67
În anii 1938 -1940, P.S.D. a fost mai mult un club de dezbateri teoretice și nu a organizat
acțiuni practice în rândul muncitorimii.

5.9. Doctrina social -democrată

Genez a doctrinei politice social -democrate are la bază, pe de o parte, ideile socialiștilor
utopici , iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Ideile
socialismului utopic au apărut o dată cu manifestarea relațiilor de pro ducție capitaliste care, deși
marcau un element de progres pe calea dezvoltării societății, generau, totuși, în mod inevitabil, și
inegalități sociale. Ca o reacție la această realitate, apar în domeniul gândirii social -politice idei
egalitariste cunoscute sub numele de socialism utopic . Termenul de „utopic” s -a impus, mai ales,
de la titlul lucrării lui Thomas Morus, Utopia , cuvânt provenit din limba greacă, însemnând ceva
„fără loc”, „nicăieri”, adică ceva care nu poate să existe în realitate. De aceea, i deile socialismului
utopic se referă la o construcție imaginară, himerică, a unei societăți viitoare.
Alături de lucrarea lui Thomas Morus stă și Cetatea soarelui a lui Tomasso Campanella, în
care se imaginează o societate în care relațiile sociale bazate pe proprietatea privată, vor fi înlocuite
cu relații bazate pe proprietatea obștească, care elimină exploatarea omului de către om și în care
munca devine obligatorie pentru toți membrii societății, iar repartiția bunurilor se realizează după
necesități co nsiderate modest, aproape austere.
Ideile socialismului utopic au fost teoretizate și de alți intelectuali precum Jean Meslier,
Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII -lea, care concepeau egalitarismul în mod rudimentar,
prin uniformizarea vieții soci ale și introducând, în afară de termenul de „socialism” și pe cel de
„comunism”.
În prima jumătate a secolului al XIX -lea apar o serie de teoreticieni de marcă ai socialismului
utopic: Saint Simon, Charles Fourier (Franța), Robert Owen (Anglia), iar în Pri ncipatele Române
Theodor Diamant.
Social -democrația s -a inspirat și din ideile socialiste ale lui Marx și engels, idei considerate ca
aparținând socialismului științific . Marx și Engels considerau ca inevitabilă încoluirea
capitalismului cu o nouă societat e, cea socialistă, reclamată de legile obiective ale dezvoltării
sociale, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și lipsită de exploatare.
Trecerea de la capitalism la socialism trebuia să se înfăptuiască, potrivit concepției marxist e, pe
calea revoluției socialiste menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi, bazate pe
dominația burgheziei, la organizarea politică nouă, prin dominația clasei muncitoare. Deși statul era
conceput în termenii democrației reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea noțiunii de
„dominație” a clasei muncitoare și a celei de „dictatura” proletariatului, contravenea organizării
democratice a societății. Doctrina politică social -democrată a preluat numai ideea organizării
democratice a s ocietății , iar tezele despre dictatura proletariatului se vor regăsi mai târziu în
ideologia comunistă de tip marxist -leninist.
Social -democrația este o ideologie modernă, reformistă. În proiectele ei raționale și reformiste,
social -democrația nu a avut am biția de a formula rețete economice și politice universale, precum
liberalismul, doctrină ce a mizat p mitul pieței libere și pe neintervenția statului în economie,
condamnând politicile sociale, pe care le considera doar consumatoare de resurse. Elementul
central care distinge social -democrația de liberalism se referă la rolul statului în economie și la
atitudinea față de egalitate. În această zonă se găsesc și criteriile ce diferențiază astăzi ideologiile de
stânga de cele de dreapta. Stânga social -democr ată militează pentru realizarea unei mai mari
egalități sociale , promovând politici asistențiale redistributive , iar dreapta liberală consideră că
societatea este inevitabil ierarhică și neegalitară, susținând spiritul întreprinzător, inițiativa privată
și jocul liber al pieței.
În concepția social -democrată, ideea de libertate este asociată organic ideii de egalitate a
șanselor , drepturile politice și civice sunt privite în conexiune cu cele sociale și economice, iar în
locul individualismului liberal este promovată ideea de solidaritate socială .

68
Dincolo de evoluțiile sale – utopic -premarxistă, revoluționar -marxistă, reformist –
antimarxistă –, socialismul apare ca o expresie ideologică de emancipare a mișcării muncitorești,
formă politică de opoziție față de capitalismul antreprenorial și liberalismul clasic.
În general, termenul de social -democrație desemnează ideea și practica politică conform cărora
reformele economice și sociale în beneficiul populației mai puțin privilegiate pot fi realizate în
cadrul de mocrației, libertății și sistemului parlamentar.

* * *
Între teoreticienii cei mai importanți ai social -democrației din România până la cel de -al doilea
război mondial se evidențiază: Constantin Dobrogeanu -Gherea, Ioan și Iosif Nădejde, V.G. Morțun,
I.C. Atanasiu, Ilie Moscovici, Șerban Voinea, Lothar Rădăceanu, C. -Titel Petrescu.
Social -democrația din România s -a dezvoltat în mod sincron cu cea internațională. Între cele
două războaie mondiale a depășit faza sa clasică, intrând într -o etapă de tranziție , de reformare
interioară. Delimitându -se de socialismul revoluționar, extremist, de factură leninistă, social –
democrația a adoptat reformismul politic și social , potrivit căruia societatea se poate transforma
din interior pe calea reformelor, a pașilor mă runți, și nu a saltului revoluționar. Cu toate acestea, în
această fază de tranziție, social -democrația mai păstra încă multe teze marxiste (lupta de clasă,
caracterul de clasă al partidelor muncitorești ș.a.).
Din punct de vedere doctrinar, social -democra ția din România va fi profund marcată de
ideile tratate de C. Dobrogeanu -Gherea . Preconizând, în principiu, necesitatea transformării
socialiste a societății românești, social -democrații considerau, în același timp, că în România nu
erau create condițiile obiective și subiective care să facă posibilă cucerirea puterii politice de către
proletariat. Dobrogeanu -Gherea pornea de la teza potrivit căreia „revoluția socială” trebuie să se
înfăptuiască mai întâi în țările înaintate din punct de vedere capitalist, acolo unde condițiile
obiective – industrializarea, concentrarea averilor, masa mare a proletariatului – și cele subiective –
cultura și conștiința proletariatului – au creat terenul favorabil pentru transformări sociale.
Încă din 1886 Dobrogeanu -Gherea ( Ce vor socialiștii români? ) a încercat să demonstreze că
socialismul „nu -i plantă exotică și că poate să se prindă bine și pe pământul românesc”. În
ansamblul său, programul elaborat de Gherea avea un caracter general – democratic, modern,
progresist: votul universal, autonomie comunală, egalitatea femeii cu bărbatul, trecerea proprietății
statului în stăpânirea comunelor etc. Gherea susținea că socialismul se poate dezvolta și într -o
țară agrară și lansa teza dezvoltării țărilor înapoiate în orbita celor av ansate , insistând asupra
sarcinilor social -democrației române.
În 1910, Gherea lansa conceptul de neoiobăgie și susținea că „amestecul hibrid de capitalism
și feudalism” constituia trăsătura specifică a relațiilor agrare din România. Pentru înlăturarea
rămășițelor semifeudale, a regimului neoiobag , atât de dăunător interesului social și național,
teoreticianul social -democrat preconiza limitarea marii proprietăți, prin intermediul unor legiuiri
corespunzătoare. în analizele sale, Gherea se îndepărtează de M arx, apropiindu -se mai mult de Karl
Kautski. Chiar ideea de a face apel nu numai la muncitori, ci și la mica burghezie sărăcită în lupta
cu marele capital, îndeamnă la o asemenea apreciere.
Dobrogranu -Gherea, și după el socialiștii români, plasau dezvoltar ea economică și socială a
țării într -un context larg, european. Sub influența marxistă, susțineau că România nu era menită să
rămână pe vecie o țară agricolă și se străduiau să justifice nevoia de industrie, de proletariat și de
socialism. Ei nu negau impo rtanța agriculturii și nici nu minimalizau gravitatea problemei
agrare, dar nu aveau nici o îndoială că dezvoltarea viitoare a României, mai precis capacitatea ei de
a depăși subdezvoltarea economică, depindea de industrializare înainte de toate. Gherea fă cea,
astfel, din industrializare una din marile sarcini istorice care trebuiau îndeplinite de socialiștii
români.
Influența exercitată de mișcarea socialistă asupra vieții politice și sociale din România a fost
relativ neînsemnată. Slab reprezentați în Par lament – datorită, în principal, sistemului de
reprezentare care favoriza pe cei cu avere – socialiștii nu au reușit până la primul război mondial, și
nici după, să influențeze prea mult activitatea politică și guvernamentală. Cu toate acestea, din
punct d e vedere doctrinar, ideile socialiste vor influența decisiv procesul de democratizare a

69
sistemului politic. mai ales după 1918, multe dintre principiile programatice social -democrate se
vor regăsi în programele partidelor politice importante. Social -democr ația a reprezentat, pe drept
cuvânt, din punct de vedere teoretic, cea de a treia cale de evoluție și modernizare a României.

Bibliografie
Carpinschi, Anton, Doctrine politice contemporane. Tipologii, dinamică, perspective , Editura
Moldova, Iași, 1992.
Idem, Doctrina social -democrată , în Doctrine politice. Concepte universale și realități
românești , coord. Alina Mungiu -Pippidi, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 175 -194.
Criek, Bernard, Socialismul , Editura D. V. Style, București, 1998.
Dobrogeanu -Gherea, Con stantin, Opere complete , vol. 1 -4.
Giddens, Anthony, A treia cale. Renașterea social -democrației , Editura Polirom, Iași, 2001.
Hitchins, Keith, Mit și realitate în istoriografia românească , Editura Enciclopedică, București,
1997, p. 105 -214.
Hurezeanu, Dam ian, Constantin Dobrogeanu -Gherea , Editura Politică, București, 1973.
Hurezeanu, Damian, Sbârnă, Gheorghe, Partide și curente politice în România. 1821 -1918 ,
Editura Eficient, București, 2000.
Istoria românilor , vol. VII, partea a II -a, vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Jurca, Nicolae, Social -democrația în România 1918 -1944 , Editura Hermann, Sibiu, 1993.
Idem, Istoria social -democrației din România , Editura Științifică, București, 1994.
Krasnosselski, Vladimir, Stânga în România. 1832 -1948 . Tentativă de sinucidere sau
asasinat? , Danemarca, Editura Victor Frunză, 1991.
Moscovici, Ilie, Lupta de clasă și transformarea socială , în Doctrinele partidelor politice ,
Editura Garamond, București, [f.a.], p. 390 -421.
Ornea, Zigu, Viața lui C. Dobrogr anu-Gherea , Editura Cartea Românească, București, 1982.
Idem, Opera lui C. Dobrogeanu -Gherea , București, 1983.
Petrescu, Constantin -Titel, Socialismul în România 1835 – septembrie 1940 , Fundația Social –
Democrată „Constantin -Titel Petrescu”, București, 2003 .
Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România 1918 -1940. Programe și orientări
doctrinare , Editura Sylvi, București, 2002.
Scurtu, Ioan, Enciclopedia partidelor politice din România 1859 -2003 , Editura Meronia,
București, 2003.
Todea, Ioan, Istoria miș cării social -democrate de tineret din România (1848 -1989) , Fundația
„Constantin -Titel Petrescu”, București, 1998.
Vasile, Niculae, O istorie a social -democrației române , Editura Noua Alternativă, București,
1997.
Voinea, Șerban, Socialismul marxist și evol uția socială în Doctrinele partidelor politice ,
Editura Garamond, București, [f.a.].

70
6. PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1921 -1938

Comunismul în România apare asemenea unui produs de import, o ideologie care nu -și putea
găsi locul în tânărul stat român întregit, care intra într -o nouă eră de dezvoltare și afirmare.
Direcția pe care a urmat -o mișcarea comunistă a depins într -o mare măsură de acțiunile și
scopurile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În perioada dintre înființar ea Partidului
Comunist din România (P.C.d.R.) în 1921 și ocuparea României de către Armata Roșie în 1944,
comuniștii sovietici, îndeosebi prin mandatarii săi – Internaționala a III -a Comunistă și secția din
Moscova a P.C.d.R. – a precizat poziția ideologi că a partidului în problemele principale, i -a
determinat structura organizatorică și i -a ales chiar și conducătorii.
Originile comunismului în România se regăsesc în mișcarea socialistă de la începutul secolului
al XX -lea. Între 1917 -1921, radicalizarea mi șcărilor sociale a dus la apariția de partide comuniste în
Europa. Sub directa influență a evenimentelor politice din Rusia Sovietică, mișcarea socialistă din
anii 1918 -1920, aparent puternică și în continuă ascendență până la greva generală din octombrie
1920, era subminată de frământări ideologice și de acțiuni subversive ale Cominternului, iar pe de
altă parte, lovită de măsurile represive ale autorităților.
În această perioadă în interiorul Partidului Socialist are loc o confruntare de curente și tendi nțe,
având la bază deosebiri ideologice.
1). Curentul social -democrat , aflat în flancul drept al partidului, se pronunța pentru reforme
sociale și împotriva afilierii la Internaționala a III -a; exponenții acestui curent erau: Șerban Voinea,
Ion Flueraș, Io sif Jumanca.
2.) Curentul centrist , care încerca să împace tezele teoretice ale extremei stângi cu tactica și
practica social -democrației. Adepții acestui curent criticau reformismul tradițional social -democrat
și se pronunțau pentru naționalizarea mijloac elor de producție, își afirmau solidaritatea cu revoluția
bolșevică și condiționau afilierea la Comintern. Liderii acestei grupări erau: Ilie Moscovici,
Constantin -Titel Petrescu, C. Popovici.
3). Un al treilea curent l-a constituit extrema stângă comunist ă care susținea crearea unui
partid comunist în România și afilierea lui necondiționată la Comintern. Exponenții acestuia erau:
Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu -Gherea, Mihail Cruceanu.
Confruntarea dintre cele trei curente va avea loc în zilele de 30 ianuari e – 3 februarie 1921, cu
ocazia convocării Consiliului General al Partidului Socialist, care urma să analizeze situația
generală a partidului și a sindicatelor după greva generală din octombrie 1920.
Cu această ocazie s -au prezentat 3 moțiuni, exprimând po ziția celor 3 curente existente în
partid. În urma votului, a triumfat teza afilierii necondiționate la Comintern și sciziunea mișcării
socialiste a devenit realitate.
Lipsa de unitate a socialiștilor și social -democraților a dat posibilitatea comuniștilor să pună
stăpânire pe conducerea partidului, pe patrimoniu acestuia și, în special, pe ziarul „Socialismul”.
După sciziunea mișcării socialiste, beneficiind de sprijinul direct al Moscovei și recurgând la
mijloace preluate din arsenalul Cominternului, au t recut la organizarea Congresului din mai 1921 .
La acesta au participat delegați din 29 de secțiuni, care dispuneau de 540 de mandate reprezentând
45.086 de membri. Congresul a hotărât afilierea partidului la Internaționala a III -a. Un număr de
428 de manda te au fost pentru afilierea necondiționată, acceptând, în bloc, cele 21 de condiții puse
de Internaționala Comunistă, iar 111 pentru afilierea cu rezerve. Acest act marca transformarea
Partidului Socialist în Partidul Comunist din România. Delegații care a u votat pentru afilierea fără
rezerve au fost arestați din ordinul guvernului, astfel că Congresul nu și -a putut încheia lucrările.
Între 23 ianuarie și 4 iunie 1922 s -a desfășurat „ procesul din Dealul Spirii ” intentat
delegaților la Congresul din mai 1921 și altor militanți comuniști. Deoarece procesul a generat vii
frământări politice, regele a semnat, la 4 iunie 1922, un decret de amnistie, pe baza căruia au fost
eliberați 213 din cei 271 arestați.
În condițiile în care Congresul din mai 1921 s -a încheia t fără adoptarea unui program sau a
unui statut al partidului, precum și fără alegerea Comitetului Central și a secretarului general, în
zilele de 3-4 octombrie 1922 s-a desfășurat la Ploiești cel de -al doilea Congres al P.C.d.R. .
Acesta a ales Comitetul C entral, precum și secretarul general în persoana lui Gheorghe Cristescu.

71
Congresul a adoptat Statutul partidului, care prevedea: „ Art. 1. Partidul Comunist din România este
o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Int ernaționalei căreia
îi aparține. Art. 2. Tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III -a sunt obligatorii pentru
toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”.
Era pentru întâia dată în isto ria țării când un partid politic îndeplinea rolul de secție a unei
organizații internaționale, ale cărei hotărâri se obliga să le execute. O asemenea situație nu era
specifică românilor, deoarece toate partidele comuniste din acea vreme aveau același statu t. Pentru
România problema avea un caracter agravant, deoarece Rusia (Uniunea) Sovietică nu recunoștea
integritatea statului român, respectiv legitimitatea unirii Basarabiei.
În decembrie 1923, Federația Comunistă Balcanică (organism care reunea partidele din această
zonă geografică afiliate la Internaționala a III -a) a adoptat o rezoluție care stabilea pentru P.C.d.R.
sarcina de a lupta pentru despărțirea de stat a unor provincii ale statului român (Basarabia,
Dobrogea, Transilvania). Înscrierea acestei lo zinci în programul P.C.d.R. i -a creat o situație foarte
dificilă, situându -l pe poziții antinaționale, cu consecințe grave pentru însăși credibilitatea sa.
În timpul tratativelor dintre reprezentanții României și ai Uniunii Sovietice, desfășurate la
Viena (28 martie – 2 aprilie 1924), P.C.d.R. s -a plasat de partea delegației sovietice, care nu
recunoștea legitimitatea unirii Basarabiei cu România, cerând organizarea unui plebiscit. În acest
context, guvernul I.I.C. Brătianu a luat măsuri de împiedicare a ac tivității comuniștilor; la 5 aprilie
1924 a fost publicată Ordonanța Corpului 2 Armată, pe baza căreia s -a trecut la efectuarea de
percheziții la sediile P.C.d.R., la domiciliul unor militanți. la redacțiile ziarelor comuniste. În zilele
următoare au fost publicate două ordonanțe ale Corpului 2 Armată, prin care se decidea dizolvarea
P.C.d.R. și a altor organizații aflate sub influența sa.
Rebeliunea de la Tatar Bunar (sudul Basarabiei), organizată de Internaționala Comunistă, în
septembrie 1924, a grăbit d ecizia guvernului de a scoate P.C.d.R. în afara legii. Prin „ legea
Mârzescu”, adoptată în decembrie 1924, activitatea P.C.d.R. era interzisă . Și în alte state s -a
procedat la scoaterea partidelor comuniste în afara legii: Iugoslavia (1920), Bulgaria (1924) ,
Finlanda (1925), Italia (1926), Japonia (1925), Austria (1927), Ungaria (1928), Portugalia (1932),
Germani (1933) ș.a. Potrivit directivelor Cominternului, s -a cerut partidelor dizolvate să
împletească activitatea ilegală cu cea legală.
Incapabil să înțe leagă și să se identifice cu aspirațiile poporului român, promovând și cultivând
un radicalism mesianic și o retorică internaționalistă, aservit intereselor unei puteri străine, P.C.d.R.
a devenit, în scurtă vreme, o simplă sectă a Cominternului.
În condiț iile în care activitatea comuniștilor nu mai era permisă în țară, are loc al III -lea
Congres al P.C.d.R. la Viena în 1924 . Delegații au acceptat o rezoluție ce proclama dreptul
minorităților de a se despărți de România Mare. Gh. Cristescu, secretarul gener al al partidului, s -a
opus unei asemenea teze, în consecință va fi înlocuit cu Elek Köblös. Rezoluția va fi reiterată la cel
de-al patrulea și cel de -al cincilea congres (desfășurate în 1928 la Harkov și 1931 la Gorcovo, lângă
Moscova). O asemenea poziție aproba practic pretențiile sovietice asupra Basarabiei.
Din 1927, configurația conducerii P.C.d.R. este schimbată:
1 – în țară se afla o conducere operativă – Comitetul Central
2 – un alt grup în emigrație cu sediul la Praga sau Viena
3 – în timp ce la Mo scova ființa o a treia conducere – Comisia română pe lângă Comintern.
Fiecare dintre aceste grupări se erija în postura de adevărat reprezentant al conducerii
partidului. Directivele venite din exteriorul țării se ciocneau cu hotărârile luate în țară, astf el că, în
1928, din cauza „luptelor fracționiste (Holostenko – Barbu și Pauker – Luximin) P.C.d.R. se afla la
un pas de lichidare.
Politica partidului de proclamare a dreptului minorităților la autodeterminare a atras
inevitabil în partid membri ai acestor grupuri etnice într -un număr disproporționat și acest lucru, la
rândul său, a determinat imaginea „străină” a partidului. Această imagine era întărită și de faptul că,
în perioada 1924 -1944, secretarii generali nu au fost români. De asemenea, caracteristi c este faptul
că echipa desemnată la un congres era dominată de persoane provenite din rândul naționalității sau
zonei geografice din care făcea parte secretarul general. În orice caz, în toate aceste echipe numărul

72
celor proveniți din rândul naționalități lor conlocuitoare, îndeosebi evrei și maghiari, era majoritar,
uneori chiar copleșitor.
Astfel, în perioada 1921 -1944, în privința componentelor naționale ale P.C.d.R., se disting
următoarele etape:
1) 1921 -1924 – se menține un relativ echilibru național și al reprezentării din regiunile
istorice – secretar general este un român – Gh. Cristescu.
2) 1924 -1928 – proces de „maghiarizare” a organismelor de conducere – Elek Köblös –
secretar general.
3) 1928 -1930 – infuzie evreiască, proveniți mai ales din Basarabia – Victor Holostenko –
secretar general
4) 1931 -1934 – se observă o ușoară atenuare a situației anterioare, în favoarea promovării
unor români – secretar general – polonezul Alexandr Danieluk Stefanski.
5) 1935 -1940 – „bulgarizarea” conducerii partidului – secretar general Boris Stefanov.
6) 1940 -1944 – secretar general Ștefan Foris – maghiar.
Pentru accederea sau menținerea în fruntea partidului, un rol important l -au jucat manevrele de
culise, favorizate și amplificate de activitatea clandestină, în vederea câștigării încrederii sau
bunăvoinței Moscovei. Confruntările au inclus denunțul adversarilor la Moscova, mergând până la
suprimarea fizică a rivalilor.
Componența etnică a conducerii partidului l -a făcut deosebit de vulnerabil pe scena ultra –
naționalistă a vieții p olitice românești din anii ’30, Partidul Comunist fiind ținta atacurilor
formațiunilor de dreapta și extrema dreaptă, mai ales a Mișcării legionare. Într -un efort de a
prezenta o imagine mai autohtonă, unii membri de partid evrei și -au luat nume de împrumu t
românești, ca de pildă Iosif Chișinevschi (Iosif Roitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) și Valter
Roman (Ernst Neulander). Cei mai mulți dintre români ignorau faptul că majoritatea evreilor din
România nu erau membri ai P.C.
O statistică din 1933 arată că P.C.d.R. avea 1665 de membri: 440 maghiari, 375 români, 300
evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 alte naționalități. După cum se
observă, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% din structura națională a
P.C.d .R.
Într-o altă ordine de idei, încă de la începutul anilor ’30, Stalin a considerat că prima
generație de lideri era încă marcată de principiile social -democrate tradiționale și ajunge la
concluzia că avea nevoie de sclavi umili, de instrumente perfect ob ediente, gata să îndeplinească
orice ordin fără ezitare. Pe acești reprezentanți, Stalin i -a găsit tocmai în cadrul întinsei rețele de
lideri și activiști comuniști aflați în închisoare în România. Astfel a început organizarea noului
Centru numit din „înch isori” . Printre cei mai cunoscuți militanți amintim pe Gheorghe
Gheorghiu -Dej, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gheorghe Apostol ș.a. Se considera că
organizația din închisori avea un caracter muncitoresc.
Prima generație de comuniști a fost decimat ă aproape în întregime din ordinul lui Stalin în anii
marii Terori (1936 -1938) . Dintre cele mai cunoscute nume amintim pe Marcel Pauker, Al.
Dobrogeanu -Gherea, Ecaterina Arbore, Elek Köblös ș.a.
Activitățile și declarațiile oficiale ale P.C.d.R. din anii ’ 30 au fost legate chiar mai strâns decât
în deceniul precedent de obiectivele de politică externă ale U.R.S.S.. Dovada cea mai evidentă este
încercarea partidului de a organiza un „front popular” împotriva extremei drepte din țară și a
Germaniei naziste.
În direcția realizării Frontului Popular Antifascist se înscriu alianțele din a doua jumătate a
anului 1935: în septembrie a fost semnat la Băcia (jud. Hunedoara) acordul dintre Frontul
Plugarilor și MADOSZ, urmat în noiembrie de cel încheiat la București d e Blocul Democratic și
Partidul Socialist (Popovici). Apoi, în decembrie 1935, reprezentanții celor patru organizații au
încheiat la Țebea un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva fascismului și pentru
apărarea drepturilor și libertăților cetățenești. Încercarea de a atrage P.N.Ț. într -o asemenea alianță
s-a soldat cu un eșec.

73
Autoritățile s -au arătat foarte îngrijorate de activitățile comuniștilor, reacționând în forță. Au
fost intentate procese unor cunoscuți militanți comuniști: Ana Pau ker, Petre Constantinescu -Iași,
Gheorghe Apostol, Tudor Bugnariu.
Comuniștii români au continuat să urmeze directivele adesea contradictorii ale Cominternului,
îndemnând la dezmembrarea României „imperialiste”.
Subordonarea față de Uniunea Sovietică expli că și reacția P.C.d.R. la pierderile suferite de
România în vara anului 1940. Se denunța Dictatul de la Viena, dar nu se critica în nici un fel
ocuparea de către sovietici a Basarabiei și Bucovinei de Nord. În schimb, se exprima bucuria față
de faptul că m uncitorii și țăranii din acele teritorii fuseseră eliberați.
Într-un alt registru, după Congresul al III -lea desfășurat la Viena (1924), comuniștii au apelat la
noi forme de acțiune prin crearea de organizații legale , a căror conducere era, de fapt, ilegal ă. În
toamna anului 1925 a fost înființat Blocul Muncitoresc -Țărănesc (B.M.Ț.). Considerând că
P.N.L. era reacționar, apărând interesele „oligarhiei”, comuniștii au acționat pentru realizarea unei
colaborări – pe o platformă democratică, antiliberală – cu unele partide burgheze și, în special cu
Partidul Țărănesc. Cu prilejul alegerilor locale din februarie 1926 s -a realizat un cartel electoral
între B.M.Ț., Partidul Socialist, Sindicatele Unite, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul
Poporului. Pe această bază, în consiliile orășenești și comunale au fost aleși aproape 200 de
comuniști, socialiști și social -democrați. Cominternul a criticat P.C.d.R., afirmând că participarea în
alegerile locale alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greșeală, căreia i se cuvine cea
mai severă condamnare”. Acuzat de oportunism, fostul secretar general Gh. Cristescu a fost exclus
din P.C.d.R.
Un moment important în activitatea comuniștilot l -a constituit participarea la alegerile
parlamentare din 1931. Lucrețiu Pătrășcanu a devenit primul deputat comunist din Parlamentul
României, participând pe listele B.M.Ț.. Alături de Pătrășcanu, au mai fost aleși Imre Aldar, D.
Ștefan, M. Sami și C. Obrad, stârnind în Cameră dezbateri aprinse. În cele din urmă, cei cinci
deputați vor fi invalidați, deoarece prin prezentarea în alegeri a lui Imre Aldar cu documente
falsificate se încălcase legea electorală.
Între organizațiile legale întemeiate de comuniști se numărau și Blocul Democratic, Frontul
Plugarilor, Uniunea Democratică a Oamenilor Muncii Maghiari din România ; au editat ziare
și gazete cu caracter antifascist: „Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul”,
„Ecoul”, „Uj szó” etc. De asemenea, cca. 500 de voluntari români – în mare parte comuni ști – și-au
manifestat antifascismul înrolându -se în Brigăzile internaționale care au luptat în Spania alături de
republicani, împotriva trupelor naționaliste conduse de generalul Franco.

6.1. Ideologia P.C.d.R.

Din punct de vedere ideologic, principala problemă cu care s -a confruntat P.C.d.R. a fost
agricultura. Preponderența agriculturii în economia românească a pus probleme serioase în legătură
cu viitoarea cale de dezvoltare a țării, mai precis cu iminența revoluțiilor burghezo -democratice
și proletar e și cu rolul țărănimii în acestea . Comuniștii români n -au reușit să -și atragă adepți
din lumea rurală, iar alianța revoluționară a proletariatului cu țărănimea săracă nu s -a materializat
defel. Motivele sunt clare: ei n-au formulat o politică agrară l impede și consecventă și au
întreprins doar sporadic activități organizatorice în zonele rurale. Prin urmare, nu prea puteau spera
să înfrângă larg răspândita teamă a țăranului în fața comunismului considerat distrugător al
proprietății particulare și a re ligiei. Însușirea tezelor cominterniste i -a determinat pe comuniștii din
România să adopte programe care înstrăinau mari segmente ale țărănimii.
Teoria lui C. Dobrogranu -Gherea despre neoiobăgie a avut o înrâurire extraordinară asupra
comuniștilor în aii ’ 20. El susținuse în Neoiobăgia (1910) că socialiștii români trebuie să -și
concentreze eforturile asupra eliminării tuturor obstacolelor de la țară din calea dezvoltării
capitalismului și, mai ales, că trebuie să -i sprijine pe micii producători independenți țărani , ca
fiind făuritorii capitalismului în agricultură , toate acestea fiind considerate măsuri necesare
pentru pregătirea condițiilor revoluției burghezo -democrate.

74
Marcel Pauker, orientându -se după Dobrogeanu -Gherea, a susținut la cel de -al patrulea
Congres al Cominternului din 1922 că P.C.d.R. putea exista ca partid și ca mișcare
revoluționară doar dacă înțelegea cum trebuie să abordeze populația rurală într -un mod
corespunzător . El insista, de pildă, că trebuie făcută o distincție între micul producă tor țăran ,
care, după părerea lui, putea fi atras prin făgăduieli că revoluția nu se va atinge de pământul lui, și
țăranul sărac , lipsit de pământ, care ar îmbrățișa de îndată revoluția în schimbul pământului din
moșiile expropriate.
Esența teoriei lui Dob rogeanu -Gherea transpare și în primul program agrar al P.C.d.R., redactat
de fiul acestuia, în 1924.
În tot cursul anilor ’20, P.C. s -a străduit să pună în practică ideile gheriste. „ Aripa de
dreapta” a partidului a urmărit o alianță cu Partidul Țărănesc ș i, după 1926, cu Partidul
Național Țărănesc , ca mijloc de grăbire a declanșării revoluției burghezo -democratice.
Spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, Cominternul a criticat aspru faptul că P.C.d.R.
se bizuia pe teoria dezvoltării propuse de D obrogeanu -Gherea din cauza caracterului său
nerevoluționar în fond.
O întărire a capitalismului prin sprijinirea partidelor burgheze și țărănești era acum contrazisă
de U.R.S.S.. Prin urmare, liderii Cominternului atrăgeau atenția că doar lupta revoluționa ră
îndreptată către subminarea structurilor politice și sociale existente este o tactică admisibilă
în România . Toate aceste probleme au stârnit controverse înverșunate în rândul partidului.
Problemele s -au rezolvat, cel puțin ofical, abia în 1931, când ce l de-al V-lea Congres al partidului a
promis că se va supune pe de -a-ntregul directivelor Cominternului.
* * *
Această schiță a mișcării comuniste din perioada interbelică va fi sugerat multe întrebări care
necesită o cercetare amănunțită și imparția lă. Relatări echilibrate asupra P.C.d.R. sunt de așteptat
când arhivele românești și mai ales cele sovietice vor deveni accesibile în totalitate. Între timp nu se
poate trage decât concluzia că între 1921 -1938 P.C.d.R. n -a avut o influență asupra mersului vieții
politice și sociale românești.

Bibliografie
Betea, Lavinia, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist , Editura Humanitas,
București, 2001.
Brătescu, G., Lichidarea lui Marcel Pauker , Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.
Chiper, Ioa n, Considerații privind evoluția numerică și compoziția etnică a P.C.R., 1921 -1952 ,
în „Arhivele Totalitarismului”, anul VI, nr. 21, 1998, p. 25 -44.
Deletant, Denis, România sub regimul comunist , Fundația Academia Civică, București, 1997,
cap. I.
Hitchins, Keith, Mișcarea comunistă din România 1917 -1944 , în Mit și realitate în
istoriografia românească , Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 215 -257.
Ionescu, Ghiță, Comunismul în România , Editura Litera, București, 1994.
Istoria românilor , vol. VIII, România Întregită (1918 -1940), Editura Enciclopedică, București,
2003, p. 239 -242; 361 -362.
Jurca, Nicolae, Social -democrația în România , Editura Științifică, București, 1994.
Levy, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker , Editura Polirom, Iași, 2002.
Pătrășc anu, Lucrețiu, Probleme de bază ale României , București, 1946.
Stănescu, M.C., Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică și România (1919 -1944) ,
Editura Silex, București, 1994.
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii , Aditura All, București, 1996.
Idem, Condamnați la fericire. Experimentul comunist în România ,. Brașov, 1994.

75
7. PARTIDUL NAȚIONALIST DEMOCRAT (1910 -1938)

7.1. Originile Partidului Naționalist Democrat
Pe fondul frământărilor politice de la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutu l secolu lui al
XX-lea, în viața politică a României a apărut, la inițiativa lui Nicolae Iorga, Partidul Naționalist
Democrat. Analizând originile naționalismului românesc, Ștefan Zeletin îl amintește pe istoricul
Nicolae Iorga ca fiind cel care a resuscit at ideile politice ale lui Mihail Kogălniceanu cu scopul de a
închega o mișcare naționa listă.
Originile Partidului Naționalist Democrat coincid cu debutul politic al tânărului istoric la sfâr –
șitul secolului XIX, odată cu publicarea primelor articole poli tice în revista „l’Indépendence
roumaine“.
Începând cu anul 1899, N. Iorga, și -a îndreptat atenția asupra proble melor majore ale so cietății
românești. După cum singur mărturisea, nu era în in tenția sa de a scrie în paginile publi cației
amintite articol e cu tematici politice, dar realitățile societății românești, de la sfârșitul se colului al
XIX-lea, l -au determi nat să o facă.
Adevărat analist politic, N. Iorga a început să publice în anii 1899 -1906 o serie de articole
politice în publicații ca „Români a Jună“ și „Sămănătorul“. Tematica acestor prime articole s -a
caracterizat prin spiritul său critic asupra „civilizației de împrumut“ adusă de liberali, atacuri
împotriva Parti dului Național Liberal și a unora dintre fruntașii săi.
Din primul moment de câ nd N. Iorga și -a îndreptat atenția asupra fenomenului politic a adoptat
atitudinea critică la adresa clasei politice românești pe care o învinuia de politicianism și
demagogie, condamnând moravurile politice și activitatea Partidului Conservator și a Parti dului
Național Liberal. Criticile sale erau expresia nemulțumirii față de situația social -politică existentă
în România la începutul secolului XX, agravată de criza economică, dar și a faptului că el era un
adept al evoluționismului orga nicist, de pe baz ele tradiționalismului. Astfel a criticat virulent
civilizația nouă, împrumutată din Apus care nu a avut timpul necesar pentru a se adapta vieții
românești.
Treptat, ideile politice ale lui N. Iorga au prins contur, înregistrând pri mele ecouri și adeziuni .
Din articolele sale se desprind idealurile politice de care autorul era animat și care vizau necesitatea
unor profunde reforme morale menite să înfăptuiască o schimbare a întregii societăți românești,
începând cu viața politică prin eliminarea politician ismului și a demagogiei, continuând cu îmbună –
tățirea situației țărănești și nu în ultimul rând realizarea unei largi solidari tăți națio nale, singura care
ar putea pregăti un viitor mai bun țării.
Ciclul articolelor politice semnate de N. Iorga s -a înche iat în octombrie 1902 iar acesta a
marcat și începutul colaborării lui la revista „Sămănătorul“. La 12 ianuarie 1903, Ilarie Chendi i -a
oferit direcția pu blicației. Intrat în redacția revistei „Sămănătorul“ și preluând întreaga conducere a
publicației, N. Iorga și -a putut amplifica activitatea publicistică în sensul promovării ideilor sale.
Sub conducerea acestuia „Sămănătorul“ a elaborat un program reformist animat de un patriotism
ancorat în tradițiile trecutului care au generat militantismul necesar ref ormării instituțiilor cul turale
și a revitalizării culturii naționale.
„Sămănătorul“ s -a afirmat la începutul secolului XX ca o revistă de literatură cu subiecte din
realitatea națională și țărănească. După cum afirma N. Iorga „Sămănătorul“ era mai degrab ă „un
îndreptariu războinic, o publicație într -un anumit sens revoluționară“ având o puternică orientare
culturală imprimată de isto ric. Acest lucru s -a datorat faptului că ideile politice ale acestuia se
converteau în dimensiunea culturală. Apărea încă d in această primă etapă a acti vității sale politice
ideea strategiei culturale care avea ca scop ilumi narea poporului român, idee continuată de el pe
parcursul activității sale poli tice viitoare. Crezul fundamental era că unitatea culturală a neamului
condiționează unitatea politică.
Tezele politice susținute de N. Iorga în articolele publicate în re vistele „l’Indépendance
roumaine“, „România Jună“, „Epoca“ și „Sămănătorul“ au stat la baza formării unui curent
cultural -politic ce a îmbrăcat haina unui p atriotism bazat pe tradițiile trecutului, care se opunea
moravurilor politice, militând în favoarea ridicării țărănimii din situația în care se afla la începutul

76
secolului și a îmbunătățirii situației românilor din teritoriile aflate sub dominație străină. Treptat,
acest curent cultural -politic a luat forma unei doctrine politice – doctrina naționa lismului democrat.
După încercarea eșuată de a intra în gruparea junimistă condusă de Petre P. Carp, în anul 1906,
N. Iorga a ajuns la convingerea că doar un par tid nou va putea înfăptui idealurile de care era
animat. De aceea, el a depus eforturi pentru în temeierea unei formațiuni politice proprii în cadrul
căreia să -și pună în aplicare dezideratele politice. Acestea sunt împrejurări în care el l -a cunoscut pe
A. C. Cuza. Viitorul profesor de economie politică de la Universitatea din Iași și -a efec tuat studiile
în străinătate.
Încă de la debutul său publicistic, A. C. Cuza s -a dovedit a fi animat de un puternic sentiment
antisemit. În lucrarea Naționalitatea în artă, A. C. Cuza definea arta ca fiind condiționată de
spiritul național, singurul criteriu es tetic valabil fiind sângele, apartenența etnică a artistului,
puritatea rasială fiind sin gura garanție a valorii artistice sau literare.
Antisemitismul nu a fo st singura preocupare a lui A. C. Cuza pe tărâm poli tic. Situația socială,
economică și politică a României de la sfârșitul secolului al XIX -lea a intrat în atenția sa,
determinându -l să reflecteze asupra viitoarei sale evoluții în politică. În anul 1895 A. C. Cuza a
publicat lucrarea Țăranii și clasele dirigente în care prefigura o nouă orientare politică. Lucrarea se
dorea o analiză amă nunțită a societății românești de la sfârșitul secolului XIX din care se
desprindea nevoia unor noi tendințe în politic ă vizând obiective nați onale și de mocrate. Autorul era
de părere că în domeniul național clasa politică trebuia să afirme dreptul poporului de a se dezvolta
după „caracterul nostru etnic deosebit“ și că este greșit să recunoaștem „alte interese în margin ile
acestei țări decât interesele curat românești“. Argumentul democratic era motivat de dorința de a
ridica țărănimea din „marea de mizerie în care este lăsată de toți“ și a -i oferi posibilitatea de a
participa la viața politică a țării.
Din analiza lucră rii amintite reiese că, încă din anul 1895, A. C. Cuza era animat de ideea unei
orientări politice care să fie îndreptată spre domeniul național și social cu scopul păstrării etnicității
românilor, a emancipării țărănimii prin cul tură, a îmbunătățirii sit uației materiale și a atragerii lor la
conducerea țării. În plan politic, A. C. Cuza se definea, la începutul secolului XX, ca un națio nalist
ce îm brățișa ideea dezvoltării libere a poporului român, fiind însă animat de un puternic sentiment
antisemit. Î n studiile sale economice, el sublinia faptul că în România nu exista o burghezie
națională, locul său fiind ocupat de evrei, punerea în discuție a rolului acestora fiind după părerea
sa o primă necesitate. Ignorerea problematicii ar fi atras după părerea sa, pericole la care poporul
român ar fi fost expus.
În plan social, A. C. Cuza, ca fost socialist, se pronunța pentru îmbunătățirea situației țărănimii.
Prin scrierile sale el atrăgea atenția asupra stării materiale, mo rale și culturale dezastruoase în c are
trăiau țăranii români. El era de părere că, prin numărul și importanța lor economică, aceștia ar
trebui să dețină un rol politic în România.
O primă etapă în constituirea Partidului Naționalist Democrat a reprezentat -o formarea „Frăției
Bunilor Români“ (1906), o asociație culturală cu substrat politic. Pentru a se afirma în viața
publică, N. Iorga a inițiat în primăvara anului 1906 un ciclu de conferințe organizate în țară,
înregistrând numeroase adeziuni. Tema tica acestor conferințe era legată de viaț a și trecutul
localităților străbătute.
Printre personalitățile care au aderat la „Frăția Bunilor Români“ s -au numă rat: Vasile Borgea,
A. C. Cuza, Vasile Pârvan, Ioan Lupaș și Mihail Sadoveanu. Gruparea nu era un partid politic
propriu -zis.
Apariția, la 10 mai 1906, a primului număr al ziarului „Neamul Românesc“ a reprezentat o
nouă etapă în demersurile istoricului de a întemeia propriul partid politic dar și o manifestare
politică majoră a lui N. Iorga și a susținătorilor lui. Periodicul era o publicați e politică, deși, în
articolul de fond al primului număr se nega această intenție. Problema națională a ocupat un rol
însemnat în publicația „Neamul Româ nesc“. În domeniul social, periodicul a tratat problemele
social -politice la rubrica Chestia țărăneasc ă, susținând ideea necesității elaborării unor legi pentru
îmbună tățirea situației țărănimii române, punând accent pe educația culturală dar fără a pune în
discuție nevoia unor legi care ar rezolva problema țărănească.

77
Poziția pe care N. Iorga a adoptat -o în paginile ziarului său nu era aceea de neutralitate, ci de
angajat în lupta de idei politice menită a reforma socie tatea românească. Treptat, în jurul publicației
„Neamul Românesc“ s -a for mat un grup de aderenți, alcătuit din studenți, tineri intelect uali, preoți,
învățători și chiar din rândul unor viitori oameni politici. În scurt timp, „Neamul Românesc“ a
deve nit publicația oficială a grupării politice condusă de N. Iorga și A. C. Cuza, grupare coagulată
sub egida naționalismului -democrat. Din iuni e 1906 a început să colaboreze la ziar și A. C. Cuza,
articolele sale caracterizându -se printr -un puternic antisemitism fapt care își va lăsa amprenta
asupra imaginii publicației.
În perioada 1906 -1907 gruparea naționaliștilor -democrați s -a conturat tot ma i clar în viața
politică a țării. Beneficiind de un ziar propriu, gruparea și -a putut face cunoscute ideile politice. Cu
toate că nu se constituise încă într -un partid, gruparea naționa list-democrată a atras o seamă de
adeziuni și avea filiale locale la B ucurești și Iași.
În atmosfera creată de urmările răscoalei din anul 1907, N. Iorga și A. C. Cuza au decis să își
depună împreună candidaturile la alegerile de la sfârșitul anului 1907. Semnificativ este faptul că
cei doi au candidat sub titulatura de „can didați naționaliști -democrați“, făcând cunoscut opiniei
publice faptul că reprezintă o grupare politică bine închegată și gata de a participa la viața politică.
În urma alegerilor, N. Iorga a obținut mandatul de deputat de Iași, având și sprijinul grupări i lui
A. C. Cuza. În momentul validării mandatelor s -a observat, în public, alianța dintre cei doi. A. C.
Cuza nefiind ales, a depus contestație.
Acțiunea de organizare a naționaliștilor -democrați în partid politic a fost grăbită de apariția în
anul 1908 a Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, personalitate politică pe
care istoricul a supus -o unor constante critici.
Începând din 30 ianuarie 1908, „Neamul Românesc“ a publicat, în mai multe numere,
Declarația de program naționalist -democra t. Programul era adresat către „toți cei care s -au
manifestat în sensul părerilor noastre și care doresc a se înscrie în partide de politicieni trădează
idealul lor și dau dovadă de lipsă și caracter“. Considerente de oportunitate au făcut să fie amânată
crearea Partidului Na ționalist Democrat.
Se încheia, astfel, o primă etapă în activitatea politică a lui N. Iorga, etapă dominată de
problema țărănească.

7.2. Constituirea Partidului Naționalist Democrat și debutul activității sale politice
Anul 1910 a fost crucial în activitatea politică a grupării naționaliștilor de mocrați condusă de
Nicolae Iorga și A. C. Cuza. La jumătatea lunii martie a fost anu nțată, pentru luna aprilie, adunarea
de constituire a Partidului Naționalist De mocrat. Cu câteva zile înainte, ziarul „Neamul Românesc“
a publicat proiectul Programului naționalist democrat.
Congresul de constituire a Partidului Naționalist Democrat a avut loc în sala Imperial a
coloseului Oppler din București în zilele de 23 -24 aprilie. După cele două zil e ale Congresului de
constituire al Partidului Naționalist Democrat, la 25 aprilie 1910, a fost organizată o întrunire
publică la sala „Dacia“ din București cu scopul de a aduce la cunoștință membrilor și
simpatizanților par tidului programul votat la Cong res. Acesta era structurat pe două secțiuni, prima
referindu -se la problemele de politică externă și a doua la cele de politică i nternă.
În domeniul politicii externe naționaliștii democrați erau reținuți în aprecieri. Punctul 1 al
programului prevedea o f ormulare generală care milita pentru o poli tică externă ce pleca de la
„conștiința unității neamului și intereselor lui solidare în toate privințele“ folosind „cu înțelepciune
toate împrejurările potrivnice ce se oferă fără a se angaja în costisitoare și primejdioase alianțe cu
puterile mari“ în scopul cultivării prudenței în relațiile cu Puterile Centrale, programul a militat
pentru apropierea României de vecinii săi din Peninsula Balcanică.
Secțiunea care cuprindea problemele de politică internă reprezen ta partea cea mai extinsă a
programului, în cadrul ei preconizându -se reforme pentru toate cate goriile sociale. Cele mai
numeroase priveau țărănimea. Datorită faptului că atât Nicolae Iorga cât și A. C. Cuza s -au erijat în
apărători ai țăranilor, iar nou l partid se dorea a reprezenta interesele și nevoile acestora, partea din
program consacrată re formelor țărănești conținea 17 puncte ce prevedeau revizuirea împroprietăririi

78
din 1864, pe ntru a se întregi proprietatea și a se înlătura uzurpatorii pământulu i, conso lidarea Casei
Rurale, crearea pe moșiile statului a unor ferme model colonizate cu plugari aleși, crearea unui
oficiu permanent al muncii care să reglementeze situația lu crăto rilor agricolei români și interzicerea
aducerii lucrătorilor străini. Programul milita pe ntru desființarea prestației și a capitației, instituirea
unui impozit progresiv pe venit, încurajarea industriei casnice țărănești, învățământ practic agricol,
dezvolta rea c ooperației rurale. Relevând importanța băncilor populare în d ezvoltarea agri culturii,
programul naționalist -democrat cerea desființarea tutelei Statului asu pra lor pentru a se înlătura
monopolul financiar liberal. Latura naționalistă a pro gramului agrar prevedea interzicerea
drepturilor străinilor de a arenda mo șii și oprirea prin lege a evreilor de a se stabili la sate.
În partea destinată dezvoltării economice a țării (punctele 19 -31), naționaliștii democrați se
adresau alegătorilor din me diul urban. Sprijinirea comerțului și industriei românești era preconiza tă
a se realiza prin stoparea pătrunderii capitalului extern în diversele ramuri ale econo miei. Punctele
programului ce priveau industria și finanțele, urmăreau exact această problemă, națio nalizarea
industriilor care se bucurau de legi protecționiste, interzi cerea aducerii muncitorilor străini pentru
protejarea celor români, încuraja rea in dustriei românești, crearea unui credit comercial și industrial.
Aceste puncte ale progra mului aveau ca scop crearea unei economii românești apărate de legi
protec ționiste menite a împiedica pătrunderea capitalului străin. La punctul 27 se prevedea
asigurarea muncitorilor români în situațiile de accidente, boală, bătrânețe și pro tejarea muncii
minorilor și a femeilor, iar la punctul 29 se cerea o nouă legislație pr ivind conflictele de muncă.
În reformele ce vizau clasa de mijloc (punctele 32 -38) accentul era pus pe învățământ,
programul preconiza reforme menite a da acestuia caracterul națio nal și modern, baza materială
fiind privită ca o condiție pr imordială a une i bune funcționări a sistemului educațional. Se mai
cerea autonomia universităților, școli lor de administrație, inamovibilitatea funcționarilor statului,
îmbunătățirea situației materiale a corpului didactic. Prin articolul 34 se propunea organizarea pe
principii autonome a clerului și crearea unui fond religional. Pentru dezvoltarea activi tății
comerciale în porturile dunărene Brăila și Galați se cerea înființarea unei aca demii comerciale.
Ultimele puncte ale programului naționalist democrat aveau un c aracter ant isemit, la articolul
45 din program cerându -se eliminarea evreilor din viața social -economică a țării și dezvoltarea
producției autohtone. De asemenea, se mai preco niza dreptul învățătorilor și preoților de a fi aleși
în Parlament. Ultimul pun ct al programului, punctul 49, preconiza votul universal pentru români și
repreze ntarea mi norităților.
Programul Partidului Naționalist Democrat votat la Congresul de constituire din 23 -24 aprilie
1910 era definitoriu pentru concepția politică și ideolog ică a lui N. Iorga și A. C. Cuza. Deși în
fruntea partidului se aflau formal două personalități, în practică aproape întreaga ac tivitate era
condusă de N. Iorga. Istoricul era cel care organiza întrunirile, î ntreținea corespondența cu
autoritățile în num ele partidului, primea adeziunile, pe el îl solicitau membrii partidului pentru a le
vorbi în timpul campaniilor electorale. A. C. Cuza era personalitatea partidului care îl secunda pe
N. Iorga în pofida faptului că, teoretic, era pe picior de egalitate cu istoricul la președenția
partidului.
Noul partid și -a propus un sistem de organizare diferit de cel al altor partide, sistem al cărui
inițiator era N. Iorga. Fiecare organizație județeană avea obli gația de a deschide în cel mai scurt
timp un centru cult ural-politic care purta nu mele de „Casă de sfat și cetire“ al cărui scop era
atragerea cetățenilor la manifestări culturale și politice.
Noul partid era format din intelectuali, mici proprietari, meșteșugari, țărani, în general oameni
care proveneau din c lasa de mijloc a societății românești. Aceș tia erau animați de ideile
naționalismului pe care le considerau capabile de a re zolva problemele societății românești de la
începutul secolului al XX -lea.
La începutul anului 1911, Partidul Naționalist Democrat va participa la primele alegeri
parlamentare, organizate de guvernul P.P.Carp. În urma alegerilor nici un candidat de -al său nu a
fost ales, partidul obținând doar 3500 de voturi. Eșecul partidului în primele sale alegeri s -a datorat
atât faptului că era o for mațiune politică nouă, cât și modului său de organizare și propagandă. El

79
dispunea doar de câteva filiale, care desfășurau o propagandă serioasă, cum erau cele din județele
Covurlui, Dolj, Râm nicu Sărat, Vâlcea în timp ce în alte județe organiza rea teritorială era mai slabă.
În a doua parte a anului 1912, principala preocupare a liderilor naționaliști -democrați a fost
reorganizarea partidului, preocupările politice lipsind aproape în totalitate, aceasta datorită și
faptului că Partidului Naționali st Democrat nu era repre zentat în Parlament. În urma alegerilor din
noiembrie 1912, doar N. Iorga va fi ales deputat.
Partidul a cunoscut o activitate redusă în anul 1913 datorită izbucni rii celui de al doilea război
balcanic. Chiar și organul de presă a l Partidului Națio nalist Democrat și -a rărit aparițiile, numerele
sale fiind intermitente. Însuși sufletul partidului, N. Iorga s -a înrolat voluntar în armată fiind plecat
pe frontul din Bulgaria
La debutul său, P.N.D. s -a caracterizat ca un organism pol itic ce nu a reușit să se ridice la
nivelul dorit de înte meietorii săi. Principalul atu al partidului era prestigiul istoricului N. Iorga care
a reușit să atragă o parte a intelectualității ce provenea din clasa de mijloc a societății românești.

7.3. Poziția Partidului Naționalist Democrat față de reformele liberale
În prima parte a anului 1914 s -a desfășurat o activitate parlamentară intensă în jurul problemei
agrare și a celei electorale. Demisia guvernului Titu Maiorescu la 31 decembrie 1913 a dus la
revenirea la putere a Partidului Național Liberal. Noul prim -ministru a fost desemnat la 4 ianuarie
1914 în persoana lui Ion I. C. Brătianu, alegerile fiind fixate pentru perioada 2 -12 februarie 1914.
Campania electorală a situat la un pol Partidul Național Liberal ca adept al reformelor, iar la celălalt
pol Partidul Conservator, adversar al acestora. Partidul Conservator Demo crat și Partidul
Naționalist Democrat s -au situat la centru dorind reforme, dar într -o formă deosebită de acelea
propuse de liberali.
În cursul campaniei electorale, P.N.D. a desfășurat o intensă propagandă. În urma alegerilor
partidul a obținut două locuri în Parlament prin alegerea lui A. C. Cuza alături de N. Iorga. Istoricul
a fost ales deputat de Prahova la Colegiul al II -lea cu 92 7 de voturi, A. C. Cuza la același co legiu
din Iași cu 1284 de voturi, iar la Bacău Gheorghe Berea a însumat 333 voturi fiind aproape de a
obține mandatul de deputat.
Poziția Partidului Naționalist Democrat față de reformele propuse de liberali a fost făc ută
public de N. Iorga încă din luna octombrie 1913. Cu acea ocazie șeful naționaliștilor democrați se
pronunța pentru votul universal și revizuirea re formei agrare din anul 1864.
La 13 ianuarie 1914, oficiosul Partidului Naționalist Democrat „Neamul Româ nesc“ a publicat
poziția partidului față de reformele propuse de liberali. Ast fel, naționaliștii democrați cereau: „1.
vot universal direct pentru toți românii cu reprezentarea minorităților; 2. vânzarea și arendarea la
țăranii localnici a tuturor moșiilo r pe care proprietatea mare renunța a le păstra sau exploata însăși“.
La punctul 2, naționaliștii democrați evitau a se pronunța pentru o nouă reformă agrară.
Față de reformele liberale, președintele Partidului Naționalist Democrat s -a pronunțat pentru
înfăptuirea lor, dar a păstrat și unele rezerve. Referitor la reforma electorală, N. Iorga s -a opus
Colegiului unic, de clarând că un Parlament constituit astfel nu ar prezenta credibilitate, militând în
continuare în favoarea sufragiului universal. În opinia istoricului, reformele liberale nu trebuiau
privite cu un sentiment de ură contra marii proprietăți; atât în problema țărănească cât și în aceea a
votului universal nu se dădea nimic ci doar se restituiau vechile drepturi ale poporului ro mân
pierdute în cursul istoriei. Izbucnirea primului război mondial a amânat aplicarea programului de
reforme.

7.3. Poziția Partidului Naționalist Democrat față de primul război mon dial
Izbucnirea primului război mondial în vara anului 1914 a inaugurat o nouă perioadă în
activitatea politică a Partidului Naționalist Democrat. Aceasta a coin cis cu accentuarea
neînțelegerilor politice între N. Iorga și A. C. Cuza.
Poziția partidului față de primul război mondial a fost făcută publică încă de la început. Astfel,
„Neamul Românesc“ din 20 iulie 1914 a publicat o Declarație în care se specifica că Partidul
Naționalist Democrat se opune categoric unei posi bile alianțe cu Imperiul Austro -Ungar „a cărui

80
politică internă a fost totdeauna do minată de tendința scăderii și slăbir ii elementului româ nesc
cuprins în el“. Din primul moment al izbucnirii războiului mondial, P.N.D. s -a pronunțat în mod
hotărât împotriva unei antrenări a Ro mâniei în conflict alături de Puterile Centrale, având în vedere
dorința de eliberare națională a românilor din Imperiul Austro -Ungar, dorință ce nu se putea realiza
decât prin înfrângerea Impe riului Dualist. Decizia Consiliului de Coroană din 3 august 1914 de la
Sinaia care de clara neutralitatea României a fost împărtășită de N. Iorga. Această neut ralitate era
privită de el doar ca o etapă premergătoare în vede rea pregătirii armatei și opiniei publice românești
pentru alăturarea țării Antantei. N. Iorga era de pă rere că România trebuie să fie gata să profite de
ocazia situației internaționale pe ntru a-și afirma „drepturile nați onale“.
La rândul său, A. C. Cuza s -a pronunțat și el împotriva unei alianțe a Româ niei cu Austro –
Ungaria, dar, spre deosebire de N. Iorga, acesta a cerut intrarea țării în război alături de Antantă
imediat după declanșa rea războiului.
În perioada premergătoare anului 1914 prestigiul lui N. Iorga s -a con solidat într -o măsură atât
de mare încât el a devenit unul din factorii cei mai im portanți pentru orientarea opiniei publice
românești. La declanșarea războiului, is toricul era chemat telegrafic la București pentru consultări
numeroase, astfel de solicitări fiindu -i trimise pe toată perioada neutralității.
Prin articolele sale de presă, N. Iorga a propagat în cadrul opiniei pu blice românești,
necesitatea orientării Rom âniri spre o alianță potrivnică Austro -Ungariei, informându -și cititorii
despre mersul evenimentelor militare din jurul țării.
Deosebirile politice existente între cei doi au produs frământări în interiorul Partidului
Naționalist Democrat dar acesta nu și -a pierdut unitatea, majoritatea membrilor și organizațiilor
rămânând fidele istoricului
În cursul verii anului 1916 divergențele politice dintre N. Iorga și A. C. Cuza au reprezentat
problema dominantă a Partidului Naționalist Democrat. Aces tea au afectat activitatea partidului atât
în Camera Deputaților, unde cei doi se si tuau pe poziții diferite, cât și la nivelul teritoriului, unde
organizațiile județene și -au redus activitatea. Deznodământul conflictului N. Iorga – A. C. Cuza a
fost amânat de intrarea României în război.
Decizia Consiliului de Coroană din 14 august 1916 de intrare a României în război alături de
puterile Antantei, a fost salutată de Partidului Naționalist Demo crat. În luna septembrie 1916, N.
Iorga a decis suspendarea activității poli tice a Partidului Naționalist Democrat, afirmând că lupta
politică trebuie înlocuită cu solidaritatea tuturor forțelor politice în vederea înfăptuirii unității
naționale. Din data de 23 august 1916, oficiosul naționalist -democrat „Neamul Românesc“ care
apărea cu subtitlul de „Foaia Partidului Naționalist Democrat“ și -a schimbat titu latura în „Foaia
Conștiinței Naționale Luptătoare“.
De-a lungul participării României la războiul de întregire a nea mului româ nesc, N. Iorga a avut
un rol important, prin di scursurile sale par lamentare, prin luările de cuvânt, prin contactele avute cu
oamenii politici români, prin in termediul articolelor din „Neamul Românesc“, prin lucrările
științifice a ri dicat moralul ostașilor români și a populației, insuflând în rându l poporului spe ranța
în victoria finală. Astfel, prin vasta sa activitate din timpul războiului, N. Iorga a fost unul din
făuritorii Marii Uniri.
În perioada războiului, conflictul N. Iorga – A. C. Cuza a ajuns într -o fază acută. În primăvara
anului 1917, în urma unui schimb de replici în Parlament, isto ricul nota despre profesorul ieșean:
„Dacă am lucrat și l -am iubit, el este mort pen tru mine și umbra a ceea ce a fost el odată n -am ce
să-i răspund“. Se poate afirma că din primăvara anului 1917 căile po litice ale lui N. Iorga și A. C.
Cuza s -au despărțit. Această despărțire, însă, a fost doar temporară întrucât la sfâr șitul anului 1918
A. C. Cuza a revenit, o scurtă perioadă, la o colaborare politică cu N. Iorga (decembrie 1918 –
martie 1920). Ruperea r elațiilor politice dintre cei doi fon datori ai Partidului Naționalist Democrat
nu a avut efect supra partidului deoarece acesta avea activitatea suspendată.
Activitatea politică desfășurată de P.N.D. între anii 1910 -1916 se constituie într -o contribuție
substanțială la rezolvarea problemelor care stăteau în fața societății românești în acea perioadă.
Astfel putem sublinia rolul avut de N. Iorga în accelerarea mersului către reforma agrară și către

81
reforma electorală, dar cea mai importantă contribuție a P .N.D. a fost în planul luptei pentru unitate
națională.

7.4. Partidul Naționalist Democrat în anii 1918 -1922 . Conflictul Nicolae Iorga – A. C.
Cuza. Prima sciziune (noiembrie 1918)
Vara anului 1918 a reprezentat prima despărțire politică dintre Nicolae Io rga și A. C. Cuza. Pe
fondul suspendării activității Partidului Naționalist Democrat, profesorul ieșean s -a erijat în
principalul conducător al partidului pe care l -a îndreptat spre colaborarea politică cu Liga Poporului
condusă de generalul Alexandru Aver escu, adversar politic a lui Nicolae Iorga. În consecință, ziarul
„Îndreptarea“ din 17 iulie 1918 a publicat anunțul că Partidul Naționalist Democrat ar fi acceptat
colaborarea cu Liga Poporului. Față de această acțiune politică, Nicolae Iorga a publicat u n
Comunicat în ziarul „Neamul Românesc“ în care a dezavuat trece rea grupului naționalist la Liga
Poporului“. Prin acesta, istoricul a dorit să lămurească acțiunea politică întreprinsă de profesorul
ieșean, considerând -o „un de mers politic al unor idealiș ti conduși de aventura lui A. C. Cuza“. El a
fost ur mat de unii mem brii ai partidului, ca: Dr. C. Șumuleanu, Ion Zelea Codreanu, Damian
Drăgănescu, Gheorghe Berea, ing. Gr. Began, Petre Irimescu, C. N. Ifrim, locotenent -colonelul
Vasilescu Lazăr, P. Post elnicu, Cezar Spineanu, ing. V. Dumitrescu -Pitești și I. V. Ionescu.
Deși Nicolae Iorga a refuzat participarea la alegerile organizate de guvernul Marghiloman iar
activitatea Parti dului Naționalist Democrat era în continuare suspendată, grupul naționalist condus
de A. C. Cuza a decis să participe la acestea. Acest fapt a provocat nemulțumi rea lui Nicolae Iorga
care l -a învinuit pe profesorul ieșean că a rămas în continuare „un junimist revoltat care, deși a
lucrat alături de mine atâta vreme, nu a uitat n iciodată originile sale, nu numai conserva toare, dar
doctrinar conservatoare“.
O altă nemulțumire a lui Nicolae Iorga era faptul că organul de presă al gru pului cuzist, ziarul
„Unirea“, purta subtitlul de „organ al Partidului Naționalist De mocrat“, ist oricul acuzând redacția
publicației de uzurpare al titlului unui partid ce își avea activitatea suspendată.
Decizia de reluare a activității Partidului Naționalist Democrat a fost adop tată la 26 noiembrie
1918 la prima consfătuire de după război a naționa liștilor -democrați care a avut loc la Iași.
Referindu -se la colaborarea cu alte forțe politice, șeful Partidului Naționalist Democrat anunța
că este gata de a colabora cu grupările politice ce se arătau dis puse să renunțe la vechile moravuri
politice an terioare primului război mondial. Atenția istoricului era îndreptată spre noile partide
politice apărute pe scena politică românească la sfârșitul primului război mondial. De altfel, prin
programul enunțat la adunarea naționalist -democrată de la Iași din 2 6 noiembrie 1918, Parti dul
Naționalist Democrat se definea ca un partid de centru -stânga care se pronunța pentru măsuri
menite a reforma societatea românească după primul război mondial. Acest fapt s -a datorat lui N.
Iorga care a dorit, după 1918, să dea partidului său imaginea unei forțe reprezentând „o stângă
burghezo -radicală, națională, di nastică, religioasă, morală“. Astfel, intenția lui N. Iorga de a
respinge colabo rarea cu vechile partide în favoarea celor noi apărute pe scena politică a fost în –
dreptățită. De asemenea, trebuie subliniat faptul că prevederile antise mite existente în trecut au fost
excluse din program. Aceasta se datora plecării din partid a grupului condus de A. C. Cuza dar și
faptului că N. Iorga a renunțat la antisemitismul său antebelic.

7.5. Constituirea Uniunii Democrației Naționale. Revenirea lui A. C. Cuza în partid
Sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie 1918 au fost dominate de o intensă
activitate de organizare a Partidului Naționalist Democrat. La 1 de cembrie 1918, la Iași, răspunzând
apelului făcut de N. Iorga, a avut loc marea în trunire de constituire a Uniunii Democrației
Naționale. Inițiativa conducătorului naționaliștilor -democrați viza grupările democratice din
Basarabia și Bucovina care, după păre rea lui, „nu aveau nici o legătură cu vechile partide“.
Uniunea Democrației Naționale era o alianță politică formată din gruparea basarabeană din
jurul ziarului „Chemarea“, gruparea bucovineană din jurul ziarului „Glasul Bucovinei“, Societatea
Feministă d in Iași și Partidul Naționalist Democrat. În Moțiunea adoptată cu acest prilej se

82
preconiza extinderea alianței prin atragerea în cadrul ei și a altor formațiuni politice din Bucovina și
Transilvania fiind vizat în special Partidul Național Român.
Noua ali anță și -a propus să lupte pentru o reformă agrară largă, vot univer sal, inclusiv pentru
femei, îmbunătățirea situației materiale a maselor muncitoare. Din discursul rostit de N. Iorga,
reieșea că țelul noii coaliții politice era înlă turarea politicianism ului dinainte de război și a tuturor
consecințelor acestuia și sprijinirea acelor forțe politice noi care doresc „să curețe și să spele
putreziciunea de până acum“.
În decembrie 1918, N. Iorga a părăsit Iașul. Pe data de 12 decembrie zi arul „Neamul
Române sc“ și -a mutat sediul de la Iași la București.
La începutul lunii decembrie 1918 s -a refăcut unitatea Partidului Naționalist Democrat prin
revenirea în cadrul său a grupului naționalist condus de A. C. Cuza. Acesta a decis încă din 23
noiembrie 1918 să ru pă orice legătură cu Liga Poporului nemulțumit de existența, în interiorul
partidului condus de generalul Alexandru Averescu, a unor grupuri conservatoare. La 3 decembrie
1918, N. Iorga a semnat înțelegerea prin care gruparea lui A. C. Cuza revenea în cadr ul partidului.
Documentul era redactat de „grupul de la «Neamul Româ nesc» și gruparea de la «Unirea» care
împreună alcătuiesc Partidului Naționalist Democrat“. Revenirea lui A. C. Cuza și a grupului
naționalist ce îl susținea în cadrul Partidului Naționa list Democrat a pus capăt primei despărțiri
politice dintre N. Iorga și A. C. Cuza. Raporturile politice dintre cei doi, în perioada decem brie
1918 – martie 1920, au fost lipsite de sinceritate și presărate cu numeroase ne înțelegeri.
Atenția conducerii P artidului Naționalist Democrat la începutul anului 1919 a fost îndreptată
spre liderii politici ai provinciilor unite cu Vechiul Regat, apreciind activi tatea politică a acestora și
înfățișându -i ca viitori oameni politici ai României Mari. În același timp erau aspru criticate
persoanele care au colaborat cu autoritățile germane din timpul ocupației.
În contextul apropierii alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, neînțelegerile dintre N.
Iorga și A. C. Cuza referitoare la calea pe care avea să o urmeze Partidul Naționalist Democrat, au
trecut pe plan secund, fapt reliefat atât de participarea împreună la întrunirile electorale cât și de
corespondența amicală dintre cei doi.
Din punct de vedere al colaborării electorale, N. Iorga dorea ca aceasta să se r educă doar la
grupările politice din cadrul Uniunii Democrației Naționale. Cu toate acestea, în toamna anului
1919 s -a realizat o înțelegere potrivit căreia or ganizațiile locale ale Partidului Naționalist Democrat
și ale Partidului Țărănesc, să colaboreze între ele în vederea alegerilor.
La primele alegeri organizate pe baza votului universal, din 2 -6 noiembrie 1919, P.N.D. a
candidat sub semnul electoral: două mâini unite. În urma acestor alegeri, P.N.D. a obținut 27 de
mandate în Camera Deputaților și 9 în Senat, fapt considerat de N. Iorga „un mare și neașteptat
succes“. Rezultatul obținut în toamna anului 1919, s -a datorat, în primul rând, imensului prestigiu
dobândit de N. Iorga în rândul opiniei publice din întreaga țară, prestigiu datorat contribuție i sale la
pregă tirea spirituală a Marii Uniri și faptului că a fost un important susținător al moralului maselor
populare și armatei în momentul de cumpănă al războiului, insuflând spe ranța în victoria finală
pentru săvârșirea unității naționale a poporu lui român.

7.6. Partidul Naționalist Democrat și guvernul Blocului Parlamentar
După lungi negocieri între Partidul Național Român, Partidul Țărănesc din Vechiul Regat,
Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Na ționalist
Democrat și Gruparea independentă dr. N. Lupu s -a ajuns, în data de 25 noiembrie 1919, la
constituirea Blocului parlamentar.
Pe lângă discuțiile referitoare la găsirea unei soluții în vederea formării gu vernului, liderii
Partidului Naționalist Democrat s -au văzut puși în situația unei noi sciziuni, datorată atitudinii
grupării lui A. C. Cuza care se pronunța pentru o poli tică de opoziție alături de Liga Poporului.
După discuții dificile, la clubul partidu lui din București la 19 noiembrie 1919, nu s -a reușit
armonizarea părerilor celor doi copreședinți ai partidului, grupul cuzist rezervându -și dreptul de a
acționa inde pendent. Cu ocazia negocierilor ce se purtau în vederea formării Blocului parla mentar

83
deosebirile de păreri între N. Iorga și A. C. Cuza au fost evidente subminând unitatea Partidului
Naționalist Democrat.
Tratativele de găsire a unei soluții în vederea formării noului guvern s -au fi nalizat în urma
amenințării lui N. Iorga că le va părăsi. La 5 decembrie 1919 a fost ales ca prim -ministru
Alexandru Vaida Voevod, vicepreședinte al Parti dului Național Român. Deși nu a făcut parte din
guvernul Blocului parlamentar, P.N.D. a susținut activitatea acestuia, propunând soluții de
dezvoltare economică a României.

7.7. Conflictul Nicolae Iorga – A. C. Cuza, a doua sciziune (martie 1920)
În ziua de 13 martie 1920, regele Ferdinand a semnat decretul de numire al generalului
Alexandru Averescu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Numirea noului gu vern a
avut un efect importa nt pentru Partidul Naționalist Democrat. Încă de la în ceput, N. Iorga, urmat de
majoritatea membrilor partidului, și -a arătat ostili tatea față de noul guvern. În schimb, grupul
naționaliștilor -democrați susținători ai lui A. C. Cuza, grupați în jurul zia rului „Unirea“, s -au arătat
dispuși să susțină noul cabinet. În acest sens, la 20 martie 1920, A. C. Cuza, în Adunarea
Deputaților și dr. C. Șumuleanu, în Senat, au făcut cunoscută poziția lor de susținere a guvernului
Averescu și ruptura definitivă de gru pul naționalist -democrat susținător a lui N. Iorga. La rândul
său, Iorga a dat publicității, prin intermediul ziarului „Neamul Româ nesc“ o Declarație semnată de
deputații și senatorii naționaliști -democrați în care arătau că: „Declarația făcută la Cameră de A. C.
Cuza și la Senat de C. Șumuleanu, de sprijinire a Guvernului gen. Averescu o consideră ca
emanând din motive personale care nu pot angaja cu ni mic acțiunea politică a Partidului Naționalist
Democrat“.
Despărțirea politică dintre cei doi avea la b ază orienta rea diferită a lor. Isto ricul s -a manifestat
imediat după primul război mondial ca un partizan al apropierii parti dului său de formațiunile
politice noi apărute pe scena politică, un loc primor dial ocupându -l Partidul Național Român. Prin
programul schițat în cadrul adunării na ționalist -democrat din 26 noiembrie 1918, N. Iorga dorea ca
partidul său să devină o formațiune politică de centru -stânga. Astfel, istoricul și -a îndreptat parti dul
spre colaborări politice cu partide ale căror progra me erau asemănătoare ideo logic cu al său,
precum Partidul Țărănesc și Gruparea independentă a dr. N. Lupu. În schimb, A. C. Cuza a rămas
în continuare adeptul apropierii de Liga Poporului condusă de generalul Alexandru Averescu, fiind
ostil partenerilor p olitici ai lui N. Iorga. De asemenea, după primul război mondial N. Iorga a
renunțat la antisemitism. În schimb, A. C. Cuza a rămas mai departe dominat de un puternic
sentiment antisemit, majoritatea demersurilor sale politice având la bază ura împo triva evreilor.
Despărțirea lui A. C. Cuza de N. Iorga a fost definitivă. Între cei doi nu au mai existat relații
politice în anii ce au urmat. A. C. Cuza a fost urmat doar de câțiva susținători printre care dr. C.
Șumuleanu și Ion Zelea Codreanu – nucleul antis emit al partidului. Partidul Naționalist Democrat
din România de sub șefia lui A. C. Cuza sau Partidul Naționalist Democrat Creștin nu a beneficiat
de sprijin electoral. În alege rile parlamentare din mai -iunie 1920, noul partid a obținut doar 6.000
de vot uri. În anul 1923, A. C. Cuza a pus bazele unui alt organism politic: Liga Apărării Na țional
Creștine.
De-a lungul activității sale politice ce au urmat despărțirii de N. Iorga, A. C. Cuza a desfășurat
o campanie de atacuri politice la adresa istoricului și Parti dului Naționalist Democrat.
Înlăturarea guvernului Alexandru Vaida Voevod a ridicat, pentru forțele po litice care formau
Blocul parlamentar, o serie de probleme pentru rezolvarea cărora s -au propus mai multe soluții. N.
Iorga s -a pronunțat pentr u constituirea unei alianțe formate din partidele care alcătuiseră Blocul
Parlamentar. Propunerea isto ricului a fost îmbrățișată de Ion Mihalache și dr. Nicolae Lupu. Astfel
s-au pus ba zele Federației Democrației Naționale și Sociale, alianță politică ca re cuprindea: Partidul
Naționalist Democrat, Partidul Țărănesc și Gruparea independentă a dr. N. Lupu. În alegerile
parlamentare din mai 1920 P.N.D. a obținut 10 locuri în Adunarea Deputaților și 2 în Senat.
În perioada 1918 -1921 P.N.D. a cunoscut un succ es neașteptat ca urmare a prestigiului
președintelui său. Partidul a devenit un factor activ al viații politice, liderii acestuia implicându -se
în negocieri cu Partidul Țărănesc și Partidul Național Român în vederea unei posibile fuziuni.

84
Începutul anului 1922 a marcat eșecul a două idei politice susținute de preșe dintele Partidului
Naționalist Democrat: dorința de a transforma Federația Demo crației Naționale și Sociale într -un
unitar partid și ideea guvernului de coaliție.
În vederea alegerilor parlament are din februarie -martie, Nicolae Iorga a propus partidelor din
opoziție o strânsă colaborare împotriva noului guvern liberal în formula “Listelor cetățenești”.
Formula propusă a fost acceptată doar de Take Ionescu, șeful Partidului Conservator Democrat,
realizându -se astfel un cartel electoral între cele două partide, având ca semn distinct secera pe un
drapel. „Listele cetățenești” au obținut 6 locuri în Adunarea Depu taților și 2 în Senat, N. Iorga fiind
ales în județele Dorohoi, Covurlui, Dolj și Ilfov.
Rezultatul slab obținut de Partidul Naționalist Democrat poate fi pus pe seama faptului că, din
nou, partidul s -a aflat în opoziție, de această dată împotriva gu vernului liberal, dar și a cartelului
electoral cu Partidul Conservator Democrat, aflat în pl ină disoluție și care nu mai beneficia de
suportul electoratului după pri mul război mondial. De altfel, chiar în timpul campaniei electorale,
N. Iorga a fost supus criticilor susținătorilor săi pe motivul colaborării cu Partidul Conserva tor
Democrat, fap t consemnat de istoric.

7.8. Atitudinea față de Constituția liberală din anul 1923
În cursul anului 1922, P.N.D. s -a menținut în opoziție față de guvernul liberal. N. Iorga a supus
guvernul Ion I. C. Brătianu la critici vehemente pornind de la felul cum a venit la guvernare,
atmosfera creată în perioada alegerilor și terminând cu modul autoritar al exercitării puterii.
Începând cu a doua jumătate a anului 1922, N. Iorga a făcut cunoscută poziția sa și a partidului
pe care îl conducea referitor la elaborar ea unei noi Con stituții. Astfel s -a pronunțat, încă de la
începutul activității Parlamentului liberal, împotriva caracterului său de Constituantă, fiind de
părere că țara nu are nevoie de o schimbare a Constituției înfăptuită sub o guvernare liberală. El era
în favoarea „unei Constituții liber alese, cu participarea tuturor elementelor reale ale țării noastre“.
Spre deosebire de Partidul Țărănesc și Partidul Național Român, P.N.D. a participat la dezbaterile
parlamentare, fapt ce a conso lidat poziția libe ralilor – care aveau nevoie de opoziție pentru a
demon stra legali tatea Parlamentului – și a provocat încercarea acestora de a -l atrage într -o alianță.
Prezența în Adunarea Deputaților a reprezentanților Partidului Naționa list Demo crat și
neacceptarea d e către N. Iorga a acțiunilor extraparlamentare organi zate de Partidul Țărănesc și
Partidul Național Român, a atras naționaliștilor -demo crați acuzația că formează „opoziția miluită“.
În replică președintele parti dului afirma că este dator să participe l a orice ședință parlamentară chiar
dacă își menți nea părerea că Parlamentul liberal nu ar avea dreptul de a elabora o nouă Constitu ție.
Proiectul de Constituție nu a fost însă votat de N. Iorga. Sancționarea Constituției de către regele
Ferdinand a deter minat P.N.D. să recunoască noua lege fundamentală a țării ca un omagiu adus su –
veranului.

7.9. Evoluția organizatorică a Partidului Naționalist Democrat
La Congresul Partidului Naționalist Democrat care a avut loc între 21 -23 aprilie 1922, s -a
discutat și problema organizării. Cu acest prilej s -a definitivat conducerea centrală a partidului.
Președinte a rămas în continuare N. Iorga iar vicepreședinți au fost aleși Nicolae Buțureanu –
avocat, Dimitrie Munteanu -Râm nic – profesor și Constantin Ifrim – inginer. În funcția de secretar
general al Parti dului Naționalist Democrat a fost ales – după demisia lui Eugen Melik – Constantin
Cihodariu. Casierul partidului a fost desemnat Dumitru Mociornița, industriaș.
Procesul de reorganizare al Partidului Național ist Democrat în perioada ani lor 1919 -1923 a
avut ca rezultat crearea unui sistem organizatoric bine constituit, atât la nivel central prin activitatea
Comitetului Executiv Central și al Delegației permanente, cât și la nivel teritorial prin activitatea
comitetelor județene. Organizațiile județene ale Partidului Naționalist Democrat au desfășurat o
activitate politică și propagandistică diferită, de la caz la caz, punând bazele unor „Case de Sfat și
Cetire“ în localitățile din județele în care își desfășura u activitatea, editând ziare proprii, organizând
întruniri politice, culturale și propagandistice. Un rol important în propaganda naționalist –

85
democrată l -a avut și Cercul de studii al partidului unde membrii marcanți precum: Constantin
Cihodariu, genera lul Al. Anastasiu, D. Mociornița ș.a.

7.10. Fuziunea cu dizidența condusă de Constantin Argetoianu din Par tidul Poporului.
Formarea Partidului Naționalist al Poporului. Fuziunea Partidului Naționalist al Poporului
cu Partidul Național Român și formarea Pa rtidului Național
Începutul tratativelor dintre N. Iorga și Constantin Argetoianu datează de la sfârșitul anului
1923. Nemulțumit de scăderea de popularitate a Partidului Poporului, Constantin Argetoianu a
decis să părăsească partidul condus de generalul A lexandru Averescu împreună cu un grup de
susținători, la sfârșitul anului 1923. De aseme nea, a hotărât și editarea unui ziar care să -i reprezinte
interesele, intitulat „Îndru marea“.
La 10 aprilie 1924 a avut loc înțelegerea dintre Nicolae Iorga și Consta ntin Argetoianu care a
stat la baza fuziunii dintre cele două partide. La 10 mai 1924 a fost convocată ședința delegației
permanente a Partidului Naționalist Democrat care a votat în unanimitate fuziunea cu gruparea
politică condusă de Constantin Argetoian u. În după -amiaza aceleiași zile a fost convocat Congresul
care a aprobat în unanimitate fuziunea cu gruparea politică condusă de Constantin Argetoianu.
Noua formațiune politică purta denumirea de Partidul Naționalist al Poporului.
După îndelungate negocie ri, în 6 februarie 1925 Comitetul Executiv Central al Partidului
Naționalist al Poporului a ratificat în unanimitate fuziunea cu Partidul Național Român. În aceeași
zi s-a întrunit Comitetul Executiv al Partidului Național Român care a hotărât „sub rezerva
ratificării Congresului, fuziunea cu Partidul Naționalist al Poporului“.
La 8 martie 1925 s -au întrunit congresele celor două partide în vederea rati ficării fuziunii.
Ambele congrese au ratificat fuziunea Partidului Naționalist al Poporului cu Partidul N ațional
Român de sub președenția lui Iuliu Maniu într -un singur partid cu denumirea de Partidul Național.
Până la convocarea Congresului General al noului partid care urma să hotărască organele de
conducere centrale, Partidul Național era condus de Iuliu M aniu și N. Iorga.
După înfăptuirea fuziunii au apărut primele neînțelegeri legate de stabilirea conducerii centrale
a partidului și a organizațiilor județene. Problema șefiei noului partid a fost mult discutată. Pentru a
depăși neînțelegerile N. Iorga a a cceptat propunerea lui Iuliu Maniu ca partidul să aibă o conducere
bicefală, invo când că preocupările științifice îi răpesc timpul necesar conducerii partidului sin gur.
O consecință majoră a fuziunii celor două partidelor a fost recunoașterea de către I uliu Maniu a
Constituției din anul 1923. El a renunțat la angajamentul său de a nu recunoaște Constituția,
declarându -se de acord cu „acest pact fundamental al garanțiilor de libertate și drepturi cetățe nești“.

7.11. Crearea Partidului Național Țărănesc . Dizidența iorghiștilor
În spatele deplinei înțelegeri afișată în presă, fuziunea Partidului Naționalist al Poporului cu
Partidul Național Român a determinat vii controverse în momentul stabilirii conducerii
organizațiilor județene. De această dată iorghi știi nu au mai avut inițiativa preluării conducerii
acestora, fiind chiar puși în poziții periferice. Acest fapt s -a datorat diferențelor existente între cele
două partide. Partidul Națio nal Român reprezenta o organizație politică superioară Partidului
Naționalist al Poporului, unde sudura vechilor naționaliști democrați cu dizidenții din Par tidul
Poporului nu se realizease încă. Pe de altă parte, în cadrul Partidului Național Ro mân își desfășurau
activitatea oameni importanți ai vieții politice cum ar fi : Alexandru Vaida Voevod, Mihai Popovici,
Mihail Cantacuzino, Grigore Filipescu, Stelian Popescu ș.a. care în mod evident erau superiori pe
plan politic vechilor na ționaliști democrați. Trebuie totuși menționat că realizarea fuziunii între cele
două parti de a fost dorită și salutată – în momentul înfăptuirii – de către vechii naționa liști
democrați, pentru ca apoi, pe măsura înlăturării acestora din funcțiile de deci zie ale noului partid,
ea să provoace nemulțumirea lor.
În contextul în care negocierile dintre Partidul Național și Partidul Țărănesc pentru realizarea
fuziunii au intrat, în vara anului 1926, într -o fază finală N. Iorga se opune. Acesta era îngrijorat de
rolul său și a vechilor săi naționaliști -democrați în viitorul partid, încercând să îm piedice fuziu nea.
În vederea atitudinii ce urma să o adopte față de fuziune, N. Iorga a consultat punctul de vedere al

86
vechilor naționaliști -democrați. Aceștia, în marea lor parte, au fost de acord cu po ziția istoricului de
a respinge fuziunea cu Partidu l Țărănesc și de a urma dru mul politic propriu prin refacerea
Partidului Naționalist Democrat.
Eșecul politicii de fuziuni a naționaliștilor -democrați a avut la bază două cauze: atmosfera
creată în cadrul Partidului Naționalist al Poporului prin pătrunder ea unor elemente careiriste
provenite din gruparea averescană și rolul minor pe care foștii naționaliști -democrați l -au obținut în
Partidul Național. Atracția pe care partidul condus de N. Iorga a reprezentat -o pentru Constantin
Argetoianu și Iuliu Maniu s -a datorat prestigiului politic și științific al savantului și nu suportului
electoral al formațiunii sale politice.

7.12. Activitatea Partid ului Național în anii 1926 -1933. Regruparea iorghiștilor sub
numele de Partidul Național
Formarea Partidului Națio nal Țărănesc prin fuziunea realizată între Partidul Național și
Partidul Țărănesc la 10 octombrie 1926 și separarea vechilor naționa liști-democrați de forțele
politice fuzionate, a deschis calea reapariției în viața po litică a țării a Partidului Național ist
Democrat condus de Nicolae Iorga sub numele de Partidul Național (1926 -1933).
Sfârșitul anului 1926 marchează ruperea relațiilor politice între Nicolae Iorga și Constantin
Argentoianu și părăsirea Partidului Național de către Traian Brăileanu, președin tele organizației
Bucovina care va adera la acțiunea politică întreprinsă de Corneliu Zelea Codreanu, începând cu
anul 1927.
Cu toate eforturile depuse rezultatul obți nut de Partidul Național în urma alegerilor de la 7 iulie
1927 a fost sub așteptări. Dup ă numărarea voturilor, Partidul Național a obținut 28.157 de voturi,
ceea ce însemna un procent de 1,2 la sută. După ce au făcut analiza rezultatelor obținute în urma
alegeri lor, Constantin Cihodariu recu noștea faptul că partidul nu beneficia de organiza re în urma
eșecului politicii de fuziuni realizate în anii 1925 -1926. La cauza eșecului electoral înregistrat de
partidul politic condus de N. Iorga a stat și faptul că acesta a ridicat, în timpul campaniei electorale,
problema prințului Carol cu toate am enințările liberalilor la adresa celor care vor ataca actul de la 4
ianuarie 1926. Rezultatul a uimit opinia pu blică prin faptul că după 20 de ani N. Iorga nu mai era
ales în Parlament.
Încă de la începutul crizei dinastice, N. Iorga a adoptat o poziție de compasiune față de
principele Carol și de regret pentru actul de la 4 ianuarie 1926. Atitudinea sa filocarlistă a rămas
neschimbată între anii 1926 -1930.
Cu ocazia Congresului din 5 februarie 1928 s -a adoptat un nou program în care au fost reluate
multe paragrafe ale celui votat în aprilie 1922. Conform noului program, naționalii cereau: în
problema agrară – întărirea proprietății țărănești prin unificarea micilor proprietăți într -o realitate
agricolă capabilă de a susține o producție necesară nevoilor țării, reorganizarea învățământului
agricol de toate gradele adec vat nevoilor țării, crearea unui Credit Agricol și Viticol menit a
conduce dezvolta rea celor două ramuri.
În domeniul industriei, programul național se pronunța pentru dreptul mun citorilor de a înființa
tovărășii de bresle, crearea unui credit muncitoresc care să ajute mica industrie acceptând arbitrajul
statului în conflictele de muncă.
În legislația electorală, naționalii cereau modificarea Legii electorale în vi goare și dreptul
personal ităților de a candida în zece județe.
Referitor la minorități, programul Partidului Național se pronunța pentru asi gurarea deplinei
egalități în drepturi a minorităților etnice și necesitatea de „a le asocia la conducerea efectivă a unei
țări care este și a lor printr -o muncă spornică și o înfrățire de culturi“.
Poziția Partidului Național a fost ostilă guvernului Iuliu Maniu instaurat în noiembrie 1928. N.
Iorga era de părere că: „În România începe din acest moment una din cele mai riscante
evenimente“. Ac eastă atitudine a Partidu lui Național se datora ostilității lui N. Iorga față de
campaniile de stradă, iniți ate de către Partidul Național Țărănesc, în cursul anului 1928, care aveau
ca scop înlăturarea guvernului liberal. Istoricul s -a arătat ostil mani festărilor politice ce ie șeau din
sfera disputelor parlamentare, iar în ceea ce privea alcătuirea noului cabi net susținea în continuare

87
formarea unui „guvern al tuturor partidelor de ordine sub conducerea unei personalități de seamă
care avea rolul de me nținere a ordinii și de a prezida alegeri libere“.
În vederea alegerilor din decembrie 1928, Partidul Național a încheiat un cartel electoral cu
Partidul Poporului, obținând numai 2,48 la sută din voturi și 5 man date în Adunarea Deputa ților.
În cursul a nului 1929, N. Iorga a avut o participare relativ redusă în vi ața politică, fiind
implicat mai mult în activitatea științifică. Acest fapt s -a reper cutat și în activitatea Partidului
Național. În scurtele sale participări pe plan politic, șeful naționali lor nu a ezitat să aducă critici
Partidului Național Țărănesc.
Cel mai important eveniment din vara anului 1930 a fost revenirea lui Carol ca rege al
României. Partidul Național a susținut decizia Parlamentului întrunit la 8 iunie 1930 de a anula
actul de la 4 ianuarie 1926. În mod evident, atitudinea Parti dului Național era în concordanță cu
poziția lui N. Iorga care s -a opus actului de la 4 ianuarie 1926, iar în perioada ce a urmat a întreținut
o bogată corespondență cu Carol, vizitându -l chiar la Paris . La aceasta s -a adăugat și părerea
istoricului că formula regenței se dovedise impracticabilă.

7.13. Partidul Național și guvernul Iorga – Argetoianu
Perioada 1930 -1940 cuprinde importante elemente de delimitare în plan po litic în raport cu
intervalul 1918 -1930. Cu toate modificările petrecute în evoluția socie tății românești și a clasei
politice, Partidul Național a continuat să acționeze pentru realizarea în practică a ideilor susținute
de Nicolae Iorga, idei pe care le -a urmărit încă de la începutu l secolului: introducerea moralității în
viața politică, înlăturarea politicianismului și a consecințelor sale, subordonarea tuturor acțiunilor
înfăptuirii binelui public, solidaritatea națională, peste interesele de partid, având ca principal scop
apărare a independenței și suveranității naționale.
La 18 aprilie 1931, în urma eșecu lui înregistrat de Nicolae Titulescu în formarea guvernului de
unitate națio nală, Nicolae Iorga a acceptat propunerea regelui Carol al II -lea de a forma un gu vern
de tehnicieni în componența căruia nu se aflau reprezentanți ai partidelor po litice.
Era clar dacă noul guvern, deși prezidat de Nicolae Iorga, nu era cel al Partidului Național.
Singurul reprezentant al partidului era Dimitrie Munteanu Râmnic numit subsecretar de sta t la
Ministerul de Interne. De aseme nea, o parte din membrii Partidului Național au fost numiți prefecți
în teritoriu.
La 30 aprilie 1930, Parlamentul dominat de național -țărăniști a fost dizolvat, fiind apoi fixată
data alegerilor: 1 iunie pentru Adunare a Deputaților și 4, 6, 8 iunie pentru Senat. În vederea
sprijinului parlamentar Nicolae Iorga a propus formarea unei alianțe a micilor partide, corporații,
asociații profesionale și cetățenești, inti tulată „Uniunea Națională“. Partidul Național a aderat l a
„Uniune“, semnul ei electoral fiind dublu pătrat. Din „Uniunea Națională“ făceau parte: Partidul
Națio nal, Liga Agrară, Uniunea Micilor Industriași, Asociația Medicilor, Corpul Avocaților,
viticultori, meseriași, preoți ș.a. În urma alegerilor, „Uniunea Națio nală“ a obținut 47,49 la sută
(289 mandate, din care 73 ale Partidului Național Li beral I. G. Duca); iorghiștii dispuneau de 120
deputați.
Guvernul N. Iorga a reprezentat un episod oarecum unic în viața po litică interbelică. Asupra sa
au acționat unii factori ce au contribuit ideii că guver narea istoricului a demonstrat incapacitatea sa
pe plan politic. Factorii care au influențat în mod direct guvernarea lui N. Iorga au fost: criza
economică, pu ternicele frământări sociale datorate înrăutățirii nivelului de trai al ma selor, dorința
regelui Carol al II -lea de a instaura un regim personal, deziderat pe care spera să -l înfăptuiască cu
ajutorul isto ricului, adversitatea partidelor politice față de un guvern de tehnicieni, presiuni majore
din parte a capitalului internațional, neînțelegerile personale dintre N. Iorga și C. Argetoianu.
Printre realizările guvernului Iorga -Argetoianu pot fi enumerate: Legea pentru trecerea
Direcțiunii Culturii Poporului la Ministerul In strucțiunii Publice, Legea pentr u reînființarea
Direcției Generale a Teatrelor Națio nale și Operelor, Legea pentru încurajarea întreprinderilor
producătoare de petrol, Legea sanitară, Legea pentru prima de stat acordată la vânzarea cerealelor,
Legea conversiunii datoriilor agricole, Leg ea privitoare la organizarea învățământului su perior. N.

88
Iorga a înființat, în cadrul ministerului Instrucțiunii Publice, un departament pentru minorități
condus de Rudolf Brandsch, adjunctul său fiind nu mit Arpad Bitay.
Supus la numeroase critici, pe fo ndul agravării situației financiare care se re percuta prin
neplata salariilor și situația precară a unor vaste categorii sociale, N. Iorga și -a prezentat demisia în
mai 1932.
Însărcinarea lui Alexandru Vaida Voevod cu formarea noului guvern a fost întâmp inată cu
reticență de N. Iorga. Istoricul era de părere că un guvern național -țărănesc nu va putea stopa criza
economică a României. Alege rile au fost convocate pentru zilele de 17 și 20 iulie 1932.
La începutul lunii iunie, atitudinea electoratului față de N. Iorga era diversă. În timp ce pentru
categoriile sociale grav afectate de criza economică, fostul prim ministru era considerat vinovat de
degradarea nivelului de trai, pentru o parte din țărănime, mulțumită de Legea conversiunii datoriilor
agricole, N. Iorga re prezenta un adevărat salvator al situației lor economice.
Rezultatul obținut de Uniunea Națională în urma alegerilor a fost 2,28 la sută din voturi și 5
mandate în Adunarea De putaților. N. Iorga recunoștea că rezultatul era negativ după o camp anie
electo rală în care el personal și partidul pe care îl conducea au primit cele mai injurioase etichetări.
În perioada guvernului Vaida Voevod, N. Iorga a fost un susținător al aducerii Partidului
Național Liberal la putere, fiind de părere că înlătura rea efecte lor crizei economice putea fi mai
ușor înfăptuită de un partid cu o reală vo cație guvernamentală și exponent al marii finanțe.
Decepționat de prestanța clasei politice românești după înfăptuirea unității naționale, N. Iorga
s-a lăsat antrenat î n manevrele regelui Carol al II -lea de compromitere a partidelor politice.
La 14 noiembrie 1933 a fost instalat un guvern liberal condus de I. G. Duca. Venirea la putere
a noului guvern a fost primită cu satisfac ție de șeful naționaliștilor -democrați, ca re era de părere că
acesta „e cel mai bun pe care îl putea avea“ țara în vremea aceea.
N. Iorga a decis ca P.N.D. să nu de pună liste de candidați la viitoarele alegeri. La baza deciziei
sale s -a aflat și cruda realitate că partidul deținea o slabă audien ță în rândul corpului electoral iar un
rezultat slab obținut în alegeri era iminent.
În perioada ce a urmat, șeful naționaliștilor -democrați a avut o activitate po litică redusă. Fără a
avea un partid puternic, numai datorită prestigiului său, N. Iorga a oferit soluții politice atât în
discursurile sale de la tribuna Parlamentului cât și prin intermediul presei.
N. Iorga s -a arătat în anii 1934 -1937 a fi un susținător al guvernului liberal și a refuzat orice
ofertă sau acțiune ostilă guvernului Tătărescu. Adoptând aceeași atitudine, membrii Partidului
Naționalist Democrat s -au reținut de la declarații critice guvernului liberal, principala preocupare
fiind reor ganizarea partidului. În general întrunirile naționaliștilor -democrați erau ocazii de
rememorare a activităților din trecut.
În perioada anilor 1934 -1938, P.N.D. a reprezentat o formațiune politică lipsită de un suport
electoral real, în cadrul său rămânând doar un număr relativ redus de intelectuali, admiratori ai lui
N. Iorga. Începând cu anul 1934 , P.N.D. a încetat să mai fie o forma țiune parlamentară. Toate
zvonurile unor variante de guvern au vizat doar persoana lui N. Iorga nu și partidul său. Istoricul a
continuat să exercite o puternică atracție datorită vastei sale activități științifice. În trunirile
membrilor partidului erau momente de amintire și omagiere a unor fapte petrecute în trecut și care
purtau amprenta lui N. Iorga sau a for mațiunii sale politice. Aceste adunări nu mai aveau sarcina de
a trasa stra tegii poli tice sau fixarea unor atitudini față de evenimentele politice în desfășurare. Cu
toate acestea, P.N.D. s -a evidențiat prin atitudinea antilegionară adoptată. N. Iorga nu a văzut însă
necesară o coalizare a tuturor forțelor politice democrate împotriva amenințărilor extremei dr epte.
Acest fapt s -a datora ostilită ților sale față de Partidului Național Țărănesc și a lui Iuliu Maniu.
Astfel istori cul a considerat că întărirea autorității regale este cea mai sigură cale pentru resta bilirea
ordinii în țară, grav amenințată de acți unile Mișcării Legionare. Sprijinul acordat regelui Carol al
II-lea s -a materializat și prin susținerea necondi ționată a guvernului liberal condus de Gh.
Tătărescu.
În cursul anului 1937, N. Iorga a adoptat o atitudine rezervată față de partidele politic e pe care
le considera incapabile de a asigura progresul societății românești. Critica împotriva pluralismului
s-a născut pe fondul dezamăgirii sale față de activitatea principalelor forțe politice după anul 1918.

89
Trebuie menționat că șeful naționaliștilor -demo crați a fost un adept convins al necesității regimului
pluralist în România dar parti ciparea sa la viața politică l -a determinat să adopte o poziție critică
față de activi tatea principa lelor forțe politice, învinuindu -le de pervertirea societății românești prin
urmărirea unor interese obscure.
Constituit în noiembrie 1937, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu a fost primit cu
adversitate de principalele partide politice, fiind în fond voința regelui Carol al II -lea și un nou pas
făcut de suveran p e calea instaurării dictaturii regale. În perspectiva alegerilor și la sugestia
suveranului, Tătărescu a înche iat un cartel electoral cu Partidul German, Frontul Românesc condus
de Alexandru Vaida Voevod și Partidul Naționalist Democrat. Secretarul genera l al P.N.D., dr.
Petre Topa, a fost numit subsecretar de stat la Ministe rul Muncii.
Aflat la Paris, N. Iorga a primit cu satisfacție menținerea guvernului li beral și cartelul electoral
încheiat de partidul său cu P.N.L., în cercând să înlăture suspiciun ile născute în capitala Franței față
de destinul plura lismului în România și a politicii ei externe.
În fața pericolului reprezentat de legionari, N. Iorga nu a văzut necesară o alianță a forțelor
politice democrate ale țării pentru salvarea democrației c i a considerat că întărirea autorității regele
era calea cea mai sigură pentru restabilirea ordinii în țară, grav amenințată de Mișcarea Le gionară.
În opinia sa, atât Partidul Național Țărănesc cât și legionarii reprezentau un pericol pentru ordinea
țării, singura salvare fiind regele Carol al II -lea. Ideea politică centrală a lui N. Iorga era că ordinea
în țară, grav amenințată de acți unile anarhiste ale legionarilor, nu poate fi salvată prin democrație.
După o în treagă activitate politică în care democ rația a fost baza de plecare a acțiunilor sale poli –
tice, șeful naționaliștilor -democrați se arăta dezamăgit de realizările acesteia, pronunțându -se
deschis în favoarea creșterii autorității suveranului. Trebuie menți onat că N. Iorga a devenit sceptic
în ceea ce privește democrația românească, isto ricul fiind de părere că electoratul român nu era
suficient de matur pentru o viață politică pluralistă. În schimb, în relațiile țării pe plan extern, șeful
naționaliș tilor-democrați se pronunța cu fermitate p entru menținerea alianței cu statele demo crate.
Temerea sa față de regimul pluralist nu s -a convertit pe plan extern prin de mersuri politice în
favoarea puterilor dictatoriale precum Italia fascistă sau Germania nazistă. Încetând a mai crede în
organiza rea democratică a vieții politice româ nești, N. Iorga nu a devenit adeptul unui regim
totalitar, ci s -a pronun țat cu fermitate în favoarea creșterii rolului politic al regelui.
Eșecul electoral al liberalilor în alegeri l -a determinat pe N. Iorga să con tinue a susține
necesitatea unei acțiuni politice a regelui Carol al II -lea în vederea instaurării unui regim de
autoritate personală. N. Iorga a fost surprins de rezultatul obținut de Partidul Totul Pen tru Țară,
notând în Însemnările zilnice : „Formidabil succes al lui Codreanu la alegerile de Cameră“. Faptul
că cei doi mari adversari politici ai lui N. Iorga, Partidului Național Țărănesc și Partidul Totul
pentru Țară, secondau în urma alegerilor Partidul Național Liberal, l -a convins pe acesta că singura
cale pe care România o putea urma era înlăturarea pluralismului politic și instaurarea unui regim
personal al regelui.
Iorga a salutat instaurarea regimului de autoritate monarhică în februarie 1938 fiind convins că
aceasta era singura cale de salvare a R omâniei de anarhia extremei drepte; în guvernul Miron
Cristea va fi ministru fără portofoliu. Cu toată susținerea acordată regimului carlist, N. Iorga s -a
opus puterii absolu tiste a suveranului cât și ostilității acestuia față de partidele politice, adopt ând o
atitudine critică.
După instaurarea monarhiei autoritare, N. Iorga a hotărât dizolvarea Parti dului Naționalist
Democrat. Începând din 15 februarie 1938 ziarul „Neamul Românesc“ a încetat să mai apară cu
mențiunea de „ziar al Parti dului Naționalist Democrat“. De altfel, partidul nu mai deținea nici un
rol pe scena poli tică românească, activitatea sa din ultimii ani, mai ales alegerile din 1937, do ve-
dind acest fapt.

7.14. Doctrina naționalist -democrată
Ideile politice susținute de Nicolae Iorga î n articolele publicate în anii 1899 -1906 în revistele
„l´Indépendance roumaine”, „România Jună”, „Epoca” și „Sămănătorul” au stat la baza curentului
cultural -politic ce a îmbrăcat haina unui patriotism bazat pe tradițiile trecutului, care se opunea

90
moravur ilor politice co rupte, militând în favoarea ridicării țărănimii din situația în care se afla la
începutul secolului al XX -lea și a îmbunătățirii situației românilor din teritoriile aflate sub
dominație străină. Treptat, acest curent cultural -politic a lua t forma doctrinei națio nalist -democrate.
Nicolae Iorga a prezentat această doctrină ca pe o resuscitare a concepției poli tice a lui Mihail
Kogălniceanu și a reformiștilor moldoveni de la 1840 pe care o considera deosebită de sursa
naționalismul bazat pe ideea de drept a românilor ardeleni și a doctrinei liberalilor din Muntenia
influențată de ideile revoluției franceze.
Nicolae Iorga respingea ideea ca organismul politic creat și condus de persoana sa să fie
cunoscut de opinia publică sub denumirea de „p artidul iorghist” negând aportul său la nașterea
doctrinei amintite și accentuând ideea că originea partidului se află în trecutul istoric al poporului
român.
Ca istoric, Nicolae Iorga a încercat să fundamenteze doctrina sa politică ca pe o filiație direc tă
și neîntreruptă de ideile, instituțiile și psihologia socială a popo rului român, începând cu
întemeierea în Evul Mediu, a statelor românești. Atașamentul său față de valorile tradiționa –
lismului, l -a determinat pe Nicolae Iorga să aprecieze că o doc trină politică trebuie să se întemeieze
nu pe simpla copiere a unor teorii occidentale ci pe „studierea obiceiurilor de cugetare ale națiunii
noastre”. Istoricul nu a negat necesitatea preluării experienței altora, dar sublinia că „nimic din
împrumut n -are v aloare decât atunci când se altoiește pe fond propriu.” Tradiționalismul, în
viziunea sa, provenea din trecutul țărănesc al poporului român, a societății românești patriarhale,
clădită pe valori autohtone.
Crezul obstinant al lui Nicolae Iorga era că unit atea cultu rală a neamului primează unitatea
politică, motiv pentru care el punea accent pe ridi carea culturală a poporului. Acest crez al
istoricului s -a repercutat și asupra modului de organizare al partidului său prin înființarea “Caselor
de Sfat și C etire”, verigi ale filialelor na ționalist -democrate cu o intensă activitate culturală. Spiritul
cultural și democrat al naționalismului iorghist a fost dovedit și prin res pectul pentru lega litate. În
concepția lui N. Iorga, stările de lucruri necores punzătoare din România necesi tau schimbări
radicale, dar acestea trebuiau făcute numai pe căile legalității, prin întronarea spiritului moral și
prin difuzarea culturii în rândul popo rului.
În materie de filosofie socială, doctrina naționalist -democrată c onținea con cepția organicistă a
solidarismului social, respingând ideea luptei de clasă. Istoricul considera că forța motrice a
dezvoltării societății o constituie conștiința socială întemeiată în principal pe educație și instruire,
pe ridi carea nivelulu i cultural.
N. Iorga a fost adeptul conservatorismului, al unui evoluționism temperat, limitat la cadrul
legal, negând necesitatea revoluțiilor sociale și politice. El era de părere că orice schimbare sau
dezvoltare a unei societăți trebuie să aibă ca baz ă de plecare considerente de ordine morală, punând
accent, în primul rând, pe educație. Schim bările în cadrul unei societăți erau, în viziunea lui, bazate
pe nevoile aces teia și nu din considerente ideologice.
Mediul social căruia s -a adresat, de pe aces te poziții de principiu, N. Iorga, a fost țărănimea,
dar și diverse categorii de intelectuali și funcționari. N. Iorga a subliniat în repetate rânduri că de
fapt el este primul țărănist în sensul adeziunii la cauza țărănismului; formațiunea sa politică pur tând
și denumirea de Partidul Naționalist Țărănesc.
În abordarea problemei împroprietăririi și a votului universal, N. Iorga pleca de la principiul
că: „Atât lărgirea dreptului electoral, cât și căpătarea de pă mânt pentru țărani, nu sunt numai măsuri
ce se impun prin oportunitatea lor, dar sunt o restituire dintr -un vechi drept politic și economic al
poporului român.” Sufra giul universal era privit de N. Iorga ca “marea dreptate, dar și mare
primejdie a epocii noastre.”
Istoricul a exprimat, atât înainte de 1918 cât și în perioada interbelică, serioase rezerve cu
privire la autenticitatea democrației existente în România. În contextul epocii antebelice, N. Iorga
vorbea de „oportunismul și imoralitatea clasei do minante” pe care o considera „moleșită de
parazitism și fără cea mai mică încre dere în ea însăși” pentru ca după primul război mondial opinia
sa era că „trecem într -o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este.”

91
N. Iorga a ridiculizat și denunțat în repetate rânduri metodel e nedemocratice sau acțiunile
politice extraparlamentare, utilizate în lupta politică din România interbelică, dezaprobând cu
hotărâre moda neparticipării ori retragerii reprezentanților unor partide din parlament.
Ca adept al apărării ordinii în stat, N. Iorga s -a situat, în întreaga sa acti vitate politică, pe
poziția respectului față de lege și împotriva exceselor autorităților statului, relevând, în același timp
și necesitatea respectării legilor și întărirea autorității publice.
De-a lungul deceniului al patrulea, N. Iorga s -a opus ideii unei dictaturi de extremă stângă sau
dreaptă. Începând cu anul 1937, N. Iorga și -a manifestat public neîncrederea sa în democrația
românească și în activitatea partidelor politice. Istoricul nu considera instituțiile d emocratice din
România ca fiind produsul unui proces organic și ca atare le prevestea sfârșitul. În schimb, continua
să admire instituțiile democratice din Occident pe care le considera superioare, nazismului german
sau fascismului italian. Devenit neîncre zător în democrația românească, el rămânea în continuare,
ostil oricărei forme de dictatură. În aceste condiții, N. Iorga s -a orientat spre sprijinirea regelui
Carol al II -lea în vederea instaurării unui regim autoritar în care vedea o alternativă la dicta tura
preconizată de Garda de Fier și o modalitate de apărare a intereselor României contra pericolelor
externe tot mai amenin țătoare. N. Iorga a ajuns la acceptarea și sprijinirea directă a regimului
carlist, datorită decepției sale față de viața politică interbelică a României, precum și atitudinii sale
monarhiste, dinastice, afirmate de -a lungul întregii sale vieți, ceea ce nu a echivalat cu lipsa
oricăror critici, uneori foarte virulente, la adresa unor poziții sau fapte ale ce lor trei suverani sub
care a trăit.
O latură importantă a doctrinei naționalist -democrate și a activității politice a lui N. Iorga a fost
problema evreiască. N. Iorga îi considera pe evrei drept un produs al istoriei și nu excludea o
rezolvare a situației lor prin asimilare, dar e ra totodată îngrijorat de viitorul poporului român. A.C.
Cuza, în schimb, avea o cu totul altă poziție în problema evreiască. În cazul profesorului ieșean, nu
exista nici o ambiguitate în privința antisemitismului său obsesiv. A.C. Cuza a cultivat ideea că
României nu -i este specifică lupta de clasă, ci lupta raselor între ele și deci, chestiunea, era dacă
românii sau evreii să domine țara. Antisemitismul obsesiv și unidirecțional al lui A.C. Cuza l -a
revoltat pe N. Iorga.
În schimb, ura lui A.C. Cuza împo triva evreilor era patologică. Profesorul ieșean l -a precedat
cu mulți ani pe Adolf Hitler prin discursurile sale antisemite, prezentându -se la alegeri sub semnul
zvasticii. În articolele sale asupra chestiunii evreiești, publicate în: „Neamul Românesc”, s e arăta
îngrijorat de iminenta fondare a unui stat evreiesc în România. A.C. Cuza respingea orice idee
privind asimilarea evreilor. În anul 1909, conferințele profesorului ieșean la cursurile de vară de la
Vălenii de Munte s -au concentrat exclusiv asupra p roblemei evreiești provocând nemulțumirea lui
N. Iorga. Ulterior, distanța dintre cei doi s -a mărit pe fon dul scăderii în intensitate a
antisemitismului istoricului. După 1918, N. Iorga și A.C. Cuza s -au separat definitiv în problema
evreiască. Profesorul ieșan și -a radicalizat atitudinea ostilă prezenței evreilor în România, în timp
ce istoricul a aban donat atitudinea antisemită, condamnând vehement violența îndreptată împotriva
evreilor. N. Iorga i -a susținut pe evrei cu condiția ca aceștia să accepte asimila rea și să fie loiali față
de România.
În toamna anului 1937, N. Iorga și -a reluat atacurile împotriva domina ției economice a
evreilor. Această atitudine era determinată de situația politică complexă existentă la sfârșitul anului
1937.
Naționalis mul constituie un element esențial în înțelegerea acțiunilor politice ale lui N. Iorga.
Naționalismul de care era animat marele istoric era unul tra diționalist, cultural, opus ideilor luptei
de clasă și a celor revoluționare. Naționalismul în viziunea lui N. Iorga respingea șovinismul sau
războ iul, mai ales cel de cucerire.

* * *
Activitatea Partidului Naționalist Democrat a fost receptată de către contemporani dintr -o
dublă perspectivă. O parte dintre aceștia au știut puține lucruri legate de exist ența în viața politică a
partidului, în timp ce alții l -au perceput ca o mică formațiune politică așa cum statutul, strategia și

92
activitatea l -au definit. Făcând o judecată globală asupra istoriei P. N. D., apreciem că acesta a fost
expresia naționalismulu i luminat care dorea să influențeze, în interesul națiunii române, evoluția
economică socială și politică a României, respingând, în același timp, principiile revoluționare și
ale „luptei de clasă“. Prin programul, ideologia și activitatea sa, P. N. D. a a dus o notă originală în
contextul vieții politice din România. Acest partid a reprezentat principiile naționalismului
democrat fiind adversar al extremismului de tip totalitar, respingând în mod hotărât influențele
ideologice externe provenite din sfera na țional -socialismului german sau a fascismului italian.

Bibliografie
Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Scurtu Ioan, Partidele politice din România
(1861 -1999). Enciclopedie , Editura Mediaprint, București, 1995.
Ciupercă, Ioan, Opoziție și putere în România anilor 1922 -1928 , Editura Universității „Al. I.
Cuza“, Iași, 1994.
Iordache, Anastasie, Viața politică în România, 1910 -1914 , Editura Științifică, București,
1972.
Iorga, Nicolae, Doctrina naționalistã, în Doctrinele partidelor politice , Editur a Garamond,
București, [f.a.], p. 40 -63.
Livezeanu, Irina, Cultură și naționalism în România Mare, 1918 -1930 , Humanitas, București,
1998.
Mușat, Mircea; Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire , vol. II. Partea I, 1918 -1933,
partea a II -a, noiembrie 1933 – septembrie 1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986, 1988.
Nedelcu, Florea, De la Restaurație la Dictatura Regală. Din viața politică a României, 1930 –
1938 , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1981.
Nedelea, Marin, Aspecte ale vieții politice d in România în anii 1922 -1926. Politica guvernului
liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1987.
Nedelea, Marin, Istoria României. Compendiu de curente și personalități politice , Editura
Niculescu S .R.L., București, 1994.
Râpeanu, Valeriu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade. Polemici. controverse, elogii ,
Ediția a II -a, Editura Litera, București, 1999.
Rusenescu, Mihai, Saizu, Ioan, Viața politică din România, 1922 -1928 , Editura Politică, Bucu –
rești, 1979.
Sandache, Cristian, Doctrina național -creștină în România , Paideia, 1997.
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România, 1919 -1940 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976.
Volovici, Leon, Ideologia naționalistă și «pr oblema evreiască» în România anilor ’30 ,
Humanitas, București, 1993.
Nagy -Talavera, Nicolas M., N. Iorga, O biografie , Institutul European, Iași, 1999.
Oprițescu, Mihail, Partidul Naționalist Democrat (1910 -1938) condus de Nicolae Iorga [f.ed.] ,
București, 2000.
Teodorescu, Barbu, Nicolae Iorga , Editura Tineretului, București, 1968.
Țurlea, Petre, Nicolae Iorga în viața politică a României , Editura Enciclopedică, București,
1991.
Țurlea, Petre, Nicolae Iorga între dictatura regală și dictatura legionară , Ed itura
Enciclopedică, București, 2001.

93

8. LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL (1927 -1938)

8.1.Începuturile organizatorice

Cu toate că s -a constituit într -un fenomen social, politic și spiritual de amploare în România
interbelică, o dată intrată în tiparele răs pândite de istoriografia și propaganda comunistă, Legiunea
Arhanghelul Mihail a fost redusă la o simplă „organizație teritorială de tip fascist”, „agentura
hitlerismului” în țara noastră.
Unilateralitatea abordării marxiste a fost depășită o dată cu schimb area regimului politic după
1989, care a permis apariția unei literaturi cu caracter memorialistic, , deschiderea unor arhive,
făcând posibilă apariția unor lucrări mult mai obiective cu privire la Mișcarea legionară.
Crearea Legiunii, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esențial în afirmarea curentului de
dreapta, de factură totalitară. Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul
Mihail „a durat un minut”.
Înființarea acestei organizații a trecut neobservată de opinia publică, iar p rese nu a consemnat
acest moment. Legiunea nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că noua
organizație nu reprezintă un partid politic, ci o mișcare politică și națională , care nu se putea
încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii ei își ziceau legionari, iar
conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu numit „Căpitan” .
În momentul întemeierii, Legiunea nu avea sediu și nici resurse financiare. Cei câțiva aderenți
se adunau într -o cameră de la Căminul Stu dențesc Creștin din Iași.
Legiunea pășea în viața politică a României fără nici un program, deoarece – susținea
Codreanu – „țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că „piatra
unghiulară de la care pornește legiunea este omul, nu programul politic”. Din „școala legionară va
trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte
și să biruiască împotriva dușmanilor Patriei”.
Caracterul totalitar al Legiunii rezultă din atitudinea sa p olitică, ostilă democrației, partidelor
politice, parlamentului, votului universal, precum și din modul de organizare și conducere a
acesteia.
Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele
politice. În opinia lui Codreanu, politicienii ofereau programe atrăgătoare pentru a înșela alegătorii.
În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene și în petreceri scandaloase etc. O altă direcție
majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilați cu comuniștii. În opinia legionarilor, evreii
au invadat țara, profitând de complicitatea politicienilor și de spiritul tolerant al poporului român.
Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează și urmăresc distrugerea statului român.
Asemenea idei fuseseră propagate și d e A. C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderența lor
în rândul electoratului a fost redusă. Din acest punct de vedere, Legiunea Arhanghelul Mihail nu
venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României. Acest fapt este
reflect at și de rezultatul obținut în alegerile parlamentare din 7 iulie 1927, când listele „Grupării
Corneliu Zelea Codreanu” – titulatură sub care candida Legiunea – a obținut abia 0,39% din voturi.
După eșecul în alegeri, C. Z. Codreanu și -a concentrat atenția spre organizarea Legiunii și
impunerea ei în viața politică a țării. La 1 august 1927 a apărut primul număr al gazetei oficiale
„Pământul strămoșesc”, care se tipărea la Orăștie, prin efortul preotului Ion Moța.
Legionarii aveau obligația să se conducă du pă patru „linii”: 1. credința în Dumnezeu; 2.
încrederea în misiunea proprie; 3. dragostea reciprocă; 4. cântecul – ca formă de manifestare a stării
lăuntrice. Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei „oameni noi”, „cu calități de erou”, un fel de
prototip pentru românul de mâine. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin
viața comună în cuib, în tabere de muncă, în organizația și în „familia legionară”, după care
legionarul va fi „trimis în mijlocul lumii: să trăiască , pentru a învăța să fie corect; să lupte , pentru
a se învăța viteaz și tare; să muncească pentru a se învăța muncitor, iubitor de toți cei ce muncesc;
să sufere , pentru a se oțeli; să se jertfească , pentru a se deprinde cu depășirea propriei lui
persoane, slujindu -și neamul”.

94
Pe lângă nucleul fondator (C. Z. Codreanu, Ionel Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici,
Corneliu Georgescu), vor adera la Legiune și câțiva foști militanți în L.A.N.C., precum inginerul
Gheorghe Clima, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s -au apropiat generalul
Macridescu și prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderența a fost foarte slabă.
Organizarea Legiunii se făcea în condiții extrem de grele datorită, în principal, problemelor
financiare. La sfârșitul anului 1927 a fost lansat, prin gazeta „Pământul strămoșesc”, apelul către
legionari de a aduce bani pentru achiziționarea unei camionete. Acțiunea a avut succes și, în
februarie 1928, a fost cumpărată mașina dorită. Aceasta va deveni principalul mijloc de transport
pentru fruntașii legi onari, constituind – pentru acei ani – un element eficient de propagandă
politică.
Legiunea Arhanghelul Mihail n -a participat la alegerile parlamentare din decembrie 1928,
înțelegând că nu avea nici o șansă în acea atmosferă de „psihoză colectivă” în favoa rea Partidului
Național Țărănesc.
Organizarea Legiunii era bazată pe principii militare, pe existența unei ierarhizări stricte și a
unei supuneri totale față de autoritatea superioară. Celula de bază în structura organizatorică
legionară era cuibul , alcătu it din 3 -13 membri, sub comanda unui șef numit de căpitan. Toate
organizațiile dintr -un județ intrau în componența organizației legionare județene. Unitățile
organizate pe baza cuibului, existente într -o organizație legionară județeană erau:
1. Corpul Legiona rilor , care îngloba pe legionarii de la 21 până la 28 de ani; ei erau
membrii cei mai activi ai Legiunii;
2. Frățiile de cruce (F.D.C), în cae intrau elevii de la 14 la 20 de ani; acestea se organizau
numai la orașe;
3. Cuiburile de fete (doamne) , denumite și „ Cetățui” când erau formate din elevele de la
școlile superioare;
4. Grupul Legionar Studențesc Județean , purtând denumirea județului respectiv;
5. Organizația politică propriu -zisă, formată din oamenii mai în vârstă.
În ianuarie 1929, la Iași se va constitui Senatul Legiunii , compus din bărbați de peste 50 de
ani. Aceștia nu erau aleși, ci indicați de șeful Legiunii și cooptați de Senat. Astfel, în Senat au fost
numiți: Hristache Solomon, gen. Macridescu, gen. Ion Tarnovschi, Spiru Peceli, col. Paul
Cambureanu, I on Butnaru, iar după câteva luni și prof.univ. Traian Brăileanu.
Eforturile lui Codreanu de a impune Legiunea Arhanghelul Mihai în conștiința publică nu
dădea rezultatele scontate. Mișcarea era puțin cunoscută; conducerea era asigurată de tineri
neexperime ntați, alături de care au venit câțiva bătrâni fără calități politice deosebite. Pentru a
atrage atenția opiniei publice, Codreanu a decis să recurgă la acțiuni spectaculoase. În vara anului
1929 a organizat două „marșuri educative” la Galați și Focșani, a l căror scop era dezvoltarea
voinței, acceptarea vieții grele, impunerea obligației fiecărui participant de a fi neînduplecat cu
sine, de a nu ceda sub povara efortului. A urmat un nou marș în Bucovina și Moldova, de la
Rădăuți la Neamț. Populația a fost u imită, surprinsă și i -a primit cu ospitalitate pe acești „băieți
tineri”, fără să înțeleagă prea mare lucru din mesajul pe care Codreanu dorea să -l inducă.
Constatând eficiența unor asemenea marșuri de propagandă, Codreanu și -a extins aria în
Transilvani ș i mai ales în Basarabia.
Practicând un discurs politic nou, legionarii începeau să câștige teren, pe fondul deziluziilor
produse de guvernarea național -țărănească. Pe acest fond, Codreanu a decis să lanseze „o nouă
organizație națională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care să intre și Legiunea
Arhanghelul Mihail și oricare alte organizații de tineri, peste deosebirile de partide”. Acestei
organizații, în fapt un partid politic, i s -a dat numele de Garda de Fier (27 iunie 1930). Se avea în
veder e participarea Gărzii de Fier în alegerile parlamentare, drept care s -a adoptat și un semn
electoral: crucea inspirată din gratiile închisorii.
Intenția legionarilor de a „păși în mase”, în 1929 -1930, nu făcea parte dintr -o strategie prea
originală, fiind inspirată din traiectoria fasciștilor italieni.

95
8.2.Garda de Fier (1930 -1933)

Garda de Fier – expresie politică a Legiunii – a avut o mai mare penetrație în rândul opiniei
publice, înlocuind -o pe cea a Legiunii Arhanghelul Mihail; membrii ei se numeau tot legionari și
acționau pe baza ordinelor Căpitanului C. Z. Codreanu. În decembrie 1930, Garda de Fier a
publicat un program, care conținea o virulentă critică la adresa situației economice, sociale și
politice din România și propunea unele soluții, prec um ștergerea datoriilor făcute de țărani,
stârpirea corupției, pedepsirea celor care jefuiseră bunul public etc.
Curentul de dreapta câștiga teren în Europa, ceea ce influența, desigur, și situația din România.
Faptul că din 1929 România era înconjurată de state cu regim autoritar, de diferite nuanțe –
exceptând Cehoslovacia – constituia o încurajare pentru totalitarismul de dreapta. Susținătorii
acestui curent deveneau tot mai incisivi. Ei își îndreptau atacurile împotriva „bătrânilor”, care
guvernau țara și care nu erau capabili să înțeleagă noile realități. Între cei care susțineau asemenea
idei se evidențiau: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Sorin Pavel, Ion Nistor, Petre Pandrea, Nichifor
Crainic ș.a.
Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier căuta să -și croiască drum în viața politică prin
intensificarea activității sale. C. Z. Codreanu a decis, în vara anului 1930, să reia campania de
întruniri în Basarabia, unde terenul părea propice pentru câștigarea de noi aderenți. Beneficiind de
sprijinul ministrulu i de interne Al. Vaida -Voevod, marșul legionarilor va fi autorizat. Supus unei
puternice presiuni, din partea mai ales a presei democratice, guvernul a decis să retragă aprobarea
pe care o dăduse pentru organizarea marșului. În fața acestei situații, Codre anu a publicat Un apel
și un avertisment , în care arăta că interzicerea marșului era o victorie a inamicilor României, a
evreilor.
În vara anului 1930, un eveniment senzațional a reținut atenția opiniei publice: incendiul din
localitatea Borșa (Maramureș). În luna iunie, o mică echipă trimisă pentru a face agitație antisemită
în Maramureș – unde exista un important coeficient de populație evreiască – a provocat înfruntări și
ciocniri permanente cu jandarmeria. În cele din urmă, a stârnit un pogrom în Borșa, care s -a
terminat cu incendierea cartierului evreiesc. Însuși Codreanu a proslăvit cu ardoare exemplul.
Un alt moment de tensiune s -a înregistrat în București, prin atentatul tânărului Gheorghe Beza
asupra subsecretarului de stat Constantin Angelescu, în 21 iulie 1930, rănindu -l ușor. Codreanu n -a
ezitat să -l susțină public, ceea ce la costat o scurtă detenție. Toate aceste acțiuni erau condimentate,
în plus, cu amenințătoare proteste și provocări care aveau drept țintă presa evreiască și guvernul. În
luna decembrie, un alt legionar, Constantin Dumitrescu, a tras asupra lui Emil Socor, directorul
ziarului de centru -stânga, cu capital evreiesc, „Dimineața”. Ca urmare Codreanu a fost din nou
arestat iar în ianuarie 1931, ministrul de interne, care acum era Io n Mihalache, mai democrat decât
predecesorul său Vaida, a decretat scoaterea Gărzii de Fier în afara legii. Cu toate acestea,
Codreanu a fost achitat.
În acești ani, Garda de Fier a cunoscut o evoluție ascendentă. Dacă în 1929 avea 40 -50 de
cuiburi, cu mai puțin de 1.000 de membri, la sfârșitul anului 1930 ajunsese la 11 „batalioane” cu
aproximativ 6.000 de membri. Aceste „batalioane” erau repartizate astfel: Galați, Câmpulung
(Suceava), Turda, Fălciu, Dorohoi, Iași, Galați, Cahul, Borșa, Berești (Iași), Bu curești și Orăștie.
Legiunea își constituise structuri organizatorice pe aproximativ 15% din teritoriul național.
La 8 noiembrie 1930 a fost inaugurat sediul central al Gărzii de Fier în București, într -un spațiu
aflat pe Calea Victoriei (pasajul Regina Ma ria), pus la dispoziție de un negustor macedonean.
În iunie 1931 „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a participat la alegerile parlamentare, dar a
obținut doar 1,05% din totalul voturilor. Candidând în alegerile parțiale din județul Neamț, în
august 1931, C odreanu a reușit să obțină victoria în confruntarea cu reprezentanții principalelor
partide democratice (P.N.Ț. și P.N.L.). Astfel, pentru prima dată de la înființarea sa, Legiunea a
devenit o organizație parlamentară.
În activitatea practică, Legiunea a îmbinat activitatea legală (organizarea de întruniri publice,
difuzarea de manifeste și broșuri, luări de poziție de la tribuna Adunării deputaților etc.) cu cea
ilegală sau la limita legalității (admonestarea adversarilor politici, inclusiv a forțelor de ordine, a
unor cetățeni – mai ales evrei, recrutarea de informatori din rândul lucrătorilor în aparatul de stat

96
etc.). Întreaga activitate a legionarilor se desfășura sub semnul naționalismului agresiv, ei
considerându -se singurii reprezentanți autentici a i poporului român, ceilalți oameni politici fiind
străini sau vânduți străinilor.
Din inițiativa lui Corneliu Zelea Codreanu s -au constituit, în mai 1933, „ echipele morții ”,
alcătuite din legionari „curajoși”, capabili de orice sacrificiu. În cadrul organi zației se cultiva
„cult ul morț ii”, apreciindu -se că jertfa de sine va aduce nu numai „salvarea neamului românesc”,
dar și „marea bucurie a învierii”.
Unele carențe ale democrației din România, în primul rând modul de schimbare a guvernelor și
desfășurarea alegerilor parlamentare, dar și afacerile la care au recurs unii lideri politici au creat
terenul prielnic pentru activitatea forțelor extremiste. În alegerile parlamentare din iulie 1932,
„Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a obținut 2,37 % din voturi și 5 locuri în Adunarea
Deputaților.
În susținerea și propagarea ideologiei legionare un rol important l -au avut revistele „Axa”,
„Calendarul” și ziarul „Cuvântul”.
În martie 1932, din inițiativa lui Nicolae Iorga, Garda de Fier a fost scoasă din nou în afara
legii, dar, ca și în ianuarie 1931, nu s -au luat măsuri energice pentru desființarea efectivă a acesteia.
De altfel, așa cum am arătat anterior, peste câteva luni „Gruparea C orneliu Zelea Codreanu” avea
să participe la alegerile parlamentare, obținând un no u succes.
Opiniile guvernanților, față de Mișcarea Legionară erau împărțite. Al. Vaida -Voevod, – prim –
ministru în perioada ianuarie -noiembrie 1933 – a văzut în Legiune o forță politică ce putea fi
contrapusă comuniștilor. Pe de altă parte, Armand Călinescu , subsecretar de stat la Ministerul de
Interne, a cerut organelor din subordinea sa măsuri de împiedicare a activității legionarilor.
Schimbarea guvernului național -țărănesc și venirea liberalilor în frunte cu I.G. Duca la
conducerea țării va determina o s chimbare radicală a autorităților față de legionari. I.G. Duca
promisese guvernelor de la Paris și Londra, încă din vara anului 1933, când a făcut un turneu în
Occident, că sub conducerea P.N.L., România va continua politica externă tradițională și va lua
măsuri drastice împotriva Mișcării Legionare, pe care o acuza că urmărea să schimbe orientarea
politicii externe a țării spre Germania lui Hitler.
Mișcarea Legionară se consolidase din punct de vedere organizatoric, astfel că, în perspectiva
alegerilor par lamentare din decembrie 1933, a pregătit liste de candidați în 68 din cele 71 de județe
ale țării.
Încă de la instaurarea guvernului liberal condus de I.G. Duca, forțele de ordine au primit
dispoziții să împiedice propaganda electorală a legionarilor; în m ai multe localități din țară s -au
înregistrat ciocniri între jandarmi, polițiști, pe de o parte și legionari, de cealaltă soldate cu răniți de
ambele părți și chiar cu morți din rândul legionarilor.
În ultima zi de depunere a listelor electorale, 9 decembr ie 1933, s -a dat publicității un Jurnal al
consiliului de Miniștri prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. A doua zi, guvernul a
constatat că Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier nu era înscrisă la Tribunal, deci nu putea
fi dizolvată, ia r „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” fusese acceptată în alegerile anterioare. De
aceea s -a adoptat un nou Jurnal, în care se preciza că hotărârea din 9 decembrie „se aplică întru
totul și organizaț iilor neînregistrate, inclusiv Grupării Corneliu Zelea Cod reanu ”. Totodată,
guvernul a interzis presa legionară și a arestat mai mulți fruntași ai legiunii.
Decizia guvernului a fost criticată de toate partidele din opoziție, precum și de unele ziare
independente.
În seara zilei de 29 decembrie 1933, prim -ministr ul I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării
din Sinaia de o echipă formată din trei legionari. Asasinatul a fost considerat atunci ca fiind actul
unei organizații politica care -și fixase ca obiectiv lichidarea adversarilor politici.
Sub impresia actului comis de legionari, guvernul condus de dr. Constantin Angelescu a
instituit starea de asediu și cenzura, a arestat numeroși legionari, precum și susținători ai acestora,
între care Nae Ionescu și Nichifor Crainic, a suspendat gazetele pro -legionare („Cuvân tul”,
„Calendarul”, „Axa”). În aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinii de stat, prin care
guvernul era împuternicit să dizolve organizațiile care periclitau ordinea politică și socială. Legea
avea un caracter antilegionar, deoarece viza grupările politice „care în propaganda ideologiei sau în

97
executarea programului lor, vor propaga sau săvârși acte de violență organizată, care pun în pericol
siguranța ordinei de stat sau a ordinei publice de stat sau a ordinei sociale”; cele care „în
propaganda lor recurg la formațiuni de luptă înarmate”, care folosesc „uniforme, costume speciale,
steaguri sau orice alte embleme care învederează participarea la activitatea unei grupări politice
dizolvate” etc.
Dacă în decembrie 1933 a existat un curent de opinie extrem de puternic de condamnare a
atentatului, treptat acesta s -a atenuat, pe prim plan trecând dezbaterea privind legalitatea Jurnalului
Consiliului de Miniștri privind dizolvarea Gărzii de Fier și, mai ales, măsurile luate după uciderea
lui I.G. Duca, modul în care s -a desfășurat campania electorală (guvernul fiind acuzat de numeroase
abuzuri și ilegalități ), situația Partidului Național Liberal (conflictul dintre „tineri” și „bătrâni”) etc.
Pe acest fond, procesul intentat asasinilor lui I.G. Duc a s-a transformat într -o confruntare
politică între guvern și opoziție. Procesul a început la 19 martie 1934 și erau judecate 53 de
persoane. Asasinii – Nicolae Constantinescu, Dumitru Belimace, Ion Caranica – și-au asumat
răspunderea actului comis, dar au negat că ar fi acționat în numele Legiunii sau la ordinul
conducătorului acesteia. Cei mai mulți martori au condamnat asasinatul, dar au susținut că el nu era
rezultatul unei acțiuni politice ordonate de liderii Legiunii.
Comisarul regal Petrovicescu a de clarat că renunță la acuzațiile aduse generalului Gh.
Cantacuzino – Grănicerul, lui Corneliu Zelea Codreanu și celorlalți fruntași ai Gărzii de Fier,
cerând achitarea lor, deoarece ajunsese la concluzia că singurii vinovați erau cei trei autori ai
atentatu lui. Astfel, procesul s -a încheiat prin condamnarea doar a făptuitorilor asasinatului din 29
decembrie 1931.
În ziua de 29 aprilie 1934, a avut loc o manifestație legionară în Piața Palatului Regal, la care
s-a scandat „Trăiască Garda”, „Trăiască Codreanu” , „Trăiască Regele”. Carol al II -lea a ieșit în
balconul Palatului, salutându -i pe „studenți”.
În concluzie, se poate afirma că în anii 1930 -1933, pe fondul ascensiunii forțelor de extrema
dreaptă pe plan european, al unor carențe tot mai evidente ale regi mului democratic din România
Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier a devenit o organizație tot mai influentă, reușind să –
și trimită reprezentanții în Parlament. Ideologia legionară a început să se contureze tot mai clar,
înscriindu -se pe o linie anti democratică, anticomunistă și antisemită, preconizând un nou tip de
stat, naționalist, autoritar.
Regele Carol al II -lea nu și -a ascuns simpatia pentru Mișcarea Legionară, pe care urmărea să o
folosească în interes propriu, subordonând -o, vizând creșterea rolului monarhiei în viața de stat și
discreditarea sistemului politic întemeiat pe partidele politice democratice.

8.3. Partidul „Totul pentru Țară”

La 10 decembrie 1934, când se împlinea un an de la dizolvarea Gărzii de Fier, Corneliu Zelea
Codreanu i -a adresat o scrisoare generalului Gh. Cantacuzino -Grănicerul prin care -i cerea formarea
unui partid, în care legionarii să poată activa legal. Noua organizație, numită „Totul pentru Țară”,
având ca președinte pe Cantacuzino -Grănicerul, s -a înscris la Trib unal în ziua de 20 martie 1935;
cu acest prilej și -a ales semnul electoral: un pătrat cu două puncte în centru. Prin crearea acestui
partid, ierarhia în conducerea Mișcării Legionare nu s -a schimbat. Horia Sima avea să scrie mai
târziu: „Exista un singur ș ef suprem: Corneliu Zele a Codreanu. Generalul nu era decât un soldat la
ordinele lui, însărcinat cu o importantă funcție politică, în cadrul Mișcării”.
Partidul „Totul pentru Țară” a folosit ca organe de propagandă ziarele „Axa” și „Buna
Vestire”. Creșter ea influenței Mișcării Legionare a fost determinată de cauze multiple și complexe,
ținând atât de situația internă, cât și de cea internațională.
Carențele regimului democratic, măcinarea și compromiterea marilor partide de guvernământ,
starea de învrăjbir e care marca societatea românească, decăderea morală a clasei politice, ilustrată
cu mult sârg de presa vremii au nemulțumit pe mulți cetățeni, care priveau cu îngrijorarea situația
României. Unii intelectuali, precum Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade ș .a. au văzut în Legiune
o organizație preocupată de destinul neamului și capabilă să înfăptuiască regenerarea României. În
timp ce oamenii partidelor politice erau preocupați de promovarea intereselor materiale de grup, iar

98
trecerea dintr -un partid în altu l micșora credibilitatea convingerilor lor politice, ei fiind în mod
curent acuzați de oportunism și carierism, legionarii duceau o viață austeră, modestă, dublată de
hotărârea de a înfrunta orice risc în lupta pentru afirmarea idealurilor lor și „salvarea
românismului”.
Prin însăși structura sa, Legiunea nu permitea existența în rândul său a unor fracțiuni sau
grupări disidente. Cu toate acestea, Mihai Stelescu, apropiat colaborator al lui Codreanu, a inițiat o
acțiune prin care punea sub semnul întrebării supunerea deplină și necondiționată față de Căpitan.
Potrivit unor informații, Stelescu ar fi pus la cale asasinarea lui Codreanu, drept care a fost judecat
de un „tribunal legionar de onoare”, care l -a găsit vinovat. În consecință, Căpitanul a dispus
eliminarea lui din Legiune, dându -i posibilitatea de a se răscumpăra „prin sacrificii voluntar
consimțite”. Stelescu a refuzat să se supună acestei decizii și a înființat, în aprilie 1935, o
organizație proprie – Cruciada Românismului –, începând o campanie d e discreditare a
Căpitanului. La 16 iulie 1936, Stelescu a fost asasinat de o echipă de 10 legionari într -un mod
bestial. Codreanu nu va fi implicat în procesul intentat asasinilor, el declarând că nu avea nici un
amestec, dar că înțelegea starea de spirit a „decemvirilor” și o aproba.
Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor în rândul populației a fost aceea
a taberelor de muncă . În 1936 legionarii au organizat asemenea tabere în aproape toate județele
țării. În acest mod, în cartier ul Bucureștii Noi s -a ridicat noul sediu al Mișcării Legionare – Casa
Verde –, care a fost inaugurată la 8 noiembrie 1936.
În octombrie 1936 a fost creat Corpul Muncitoresc Legionar sub conducerea inginerului
Gheorghe Clime. Din inițiativa acestuia s -au în ființat cantine pentru muncitori, s -au organizat
acțiuni recreative, de educație în spirit legionar. O lună mai târziu, în noiembrie 1936, Codreanu a
decis crearea asociației Prietenii legionarilor , în care „membrii nu se cunosc între ei și nu se
întâlnesc niciodată”; cea dintâi întâlnire se va face „în ziua biruinței”.
Convinși că aveau de îndeplinit o misiune sacră, aceea de a apăra valorile naționale și crucea,
amenințate de spiritul iudeo -masonic, în noiembrie 1936, opt legionari au plecat în Spania pen tru a
lupta în armatele lui Franco împotriva guvernului Frontului Popular. Doi dintre ei, Ionel Moța și
Vasile Marin, au murit pe câmpul de luptă de la Majadahonda în ianuarie 1937. Cu prilejul aducerii
corpurilor lor în țară, trenul mortuar a făcut ocolul țării, în toate stațiile de cale ferată organizându –
li-se procesiuni religioase. Moța și Marin au fost proclamați eroi ai Mișcării Legionare, iar la
ceremonia înmormântării au participat și reprezentanții diplomatici ai Germaniei, Italiei și
Portugaliei.
În anii 1936 -1937, Legiunea – Partidul „Totul pentru Țară” a cunoscut o dezvoltare deosebită.
Legionarii au introdus în viața politică românească un nou mod de acțiune, cu totul original: ei
desfășurau o propagandă foarte directă – „de la om la om”, se int eresau de viața de zi cu zi a
oamenilor, dădeau o mână de ajutor țăranilor la muncile câmpului etc. Mulți cetățeni – mai ales din
mediul rural – rămâneau impresionați și priveau cu simpatie pe acești tineri; ei se deosebeau radical
de politicienii obișnuiț i, care -i vizitau aproape numai în timpul campaniilor electorale pentru a le
cere voturile.
Dezvoltarea Legiunii a fost posibilă și datorită sprijinului material oferit de unii dintre marii
capitaliști și proprietari, ca: Nicolae Malaxa, Max Auchnitt, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan,
Alexandru Cantacuzino ș.a. și sprijinului oferit de unii politicieni, precum: Al. Vaida -Voevod, Ion
Inculeț, Eugen Titeanu, Mihail Manoilescu, Viorel V. Tiba; însuși Carol al II -lea i-a sprijinit un
timp pe legionari. Cei mai mulți dintre aceștia nu împ ărtășeau concepțiile și metodele legionarilor,
dar urmăreau să -i folosească drept forță de diversiune, în vederea atingerii unor obiective proprii,
sau să „se pună bine” cu Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al Mi șcării Legionare.
În octombrie 1937, după moartea generalului Gh. Cantacuzino -Grănicerul, în funcția de
președinte al Partidului „Totul pentru Țară” a fost desemnat inginerul Gheorghe Clime.
La alegerile parlamentare din decembrie 1937, Partidul „Totul pen tru Țară”, beneficiind de
avantajele unui „pact de neagresiune electorală” încheiat cu P.N.Ț. și P.N.L. – Gh. Brătianu, a
obținut rezultate remarcabile: 15,58% din voturile exprimate, ceea ce -l plasa pe locul al treilea,
după P.N.L. și P.N.Ț.

99
Din punct de vedere al compoziției sociale, Mișcarea Legionară a cuprins elemente din toate
categoriile și păturile sociale. Legiunea a fost prin excelență însă o mișcare a păturilor mijlocii din
rândul cărora mica burghezie urbană și noii îmbogățiți în urma primului r ăzboi mondial au
reprezentat principalul său punct de sprijin. Mișcarea legionară a beneficiat de sprijinul unui
puternic nucleu de intelectuali, incluzând pe unii gânditori remarcabili, funcționari, învățători,
preoți, studenți, țărani, muncitori. Începân d din 1933, studenții au format grupul cel mai important
și cel mai activ din punct de vedere politic din interiorul Gărzii. Uneori s -a creat impresia că
membrii săi sunt în cea mai mare parte studenți și studente.
După instaurarea regimului de autoritate monarhică în februarie 1938, Mișcarea Legionară s -a
aflat într -o situație extrem de grea. În parte, regimul însuși a fost o reacție împotriva ascensiunii
Mișcării Legionare. Corneliu Zelea Codreanu a sesizat sensul acțiunii lui Carol al II -lea, drept care ,
la 21 februarie 1938, a publicat o circulară prin care anunța autodizolvarea Partidului „Totul pentru
Țară”. Prin acest act Căpitanul spera să evite represiunile pe care regele le va declanșa împotriva
legionarilor. Dar Carol al II -lea și colaboratorii s ăi – în primul rând Armand Călinescu – erau ferm
hotărâți să treacă la distrugerea Gărzii de Fier și la anihilarea lui Corneliu Zelea Codreanu, care se
bucura de o reală popularitate.
În aprilie 1938 Codreanu a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru „u ltraj adus unui
ministru în exercițiul funcțiunii”. În fapt, era vorba de o înscenare pusă la cale de Armand
Călinescu (ministru de Interne) care îl va încuraja pe Nicolae Iorga să depună plângere la Parchet
pentru că, printr -o scrisoare, Codreanu l -a acuz at pe acesta de „necinste sufletească”.
În perioada ce a urmat, regimul carlist va organiza numeroase acțiuni represive împotriva
legionarilor, care vor culmina cu intentarea unui nou proces Căpitanului în mai 1938. Procesul a
avut un evident caracter poli tic. În 27 mai, Tribunalul a decis condamnarea lui Codreanu pentru:
crima de deținere de acte secrete interesând siguranța statului, crima de reproducere în public de
acte secrete interesând siguranța statului, delictul de uneltire contra ordinii sociale; crima de
răzvrătire, drept care l -a condamnat la 10 ani muncă silnică și șase ani degradare civică.
Măsurile luate împotriva lui Codreanu erau determinate de cauze interne, de o rivalitate
politică pe care regele a decis să o tranșeze în favoarea sa. În a celași timp, a existat și presiunea
guvernelor occidentale de a lichida Mișcarea Legionară care milita pentru o alianță cu Roma și
Berlinul.
După vizitele la Londra și Paris, dar mai ales după întâlnirea cu Hitler din 24 noiembrie 1938,
Carol al II -lea a d ecis să treacă la suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu. A profitat de faptul că în
ziua de 28 noiembrie a avut loc atentatul asupra profesorului Florin Ștefănescu -Goangă, rectorul
Universității din Cluj, pe care guvernul l -a pus pe seama legionarilor. În această atmosferă s -a
produs asasinarea lui Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii, în timp ce erau transportați
din închisoarea de la Râmnicu Sărat la cea din Jilava, în noaptea de 29/30 decembrie 1938.

Bibliografie
*** Istoria românilor , vol. II I, (România Întregită) , Editura Enciclopedică, București, 2003, p.
356-361.
Beldiman, Dana, Armata și Mișcarea Legionară 1927 -1947 , Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului, București, 2002.
Buzatu, Gh., Ciucanu, Corneliu, Sandache, Cristian, Radiografia dreptei românești (1927 –
1941) , Editura FF Press, București, 1996.
Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuție la problema fascismului
internațional , Humanitas, București, 1999.
Livezeanu, Irina, Cultură și naționalism în România M are 1918 -1930 , Humanitas, București,
1998.
Mutli, Claudio, Mircea Eliade și Garda de Fier , Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
Idem , Mircea Eliade, Legiunea și Noua Inchiziție , Editura Vremea, București, 2001.
Nagy -Talavera, Nicolas, M., O istorie a fas cismului în Ungaria și România , Editura Hasefer,
București, 1996.

100
Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă românească , Fundația Culturală Română, București,
1995, ediția a II -a, 1996.
Pavel, Dan, Legionarismul, în Doctrine politice. Concepte universale ș i realități românești,
coord. Alina Mungiu -Pippidi, Polirom, Iași, 1998, p. 213 -228.
Petculescu, Constantin, Mișcarea legionară. Mit și realitate , Noua Alternativă, București,
1997.
Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Stoica, Stan, Enciclopedia
partidelor politice din România. 1859 -2003 , Editura Meronia, București, 2003, p. 25 -28.
Scurtu, Ioan, Tompa, Natalia, Troncotă, Cristian, Beldiman, Dana, Ideologie și formațiuni de
dreapta în România , vol. II, 25 iunie1927 – 2 ianuarie 1931 , Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului, București, 2000; vol. III, 5 ianuarie 1931 – 7 iunie 1934, coord. I. Scurtu,
București, 2002.
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier. 1919 -1941. Mistica ultranaționalismului , ediția I,
Humanitas, Bucureșt i, 1993.
Volovici, Leon, Ideologia naționalistă și „problema evreiască”. Eseu despre formele
antisemitismului intelectual în România anilor ’30 , Humanitas, București, 1995.
Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu. Așa cum l -am cunoscut , Humanitas, București, 1992.
Zamfirescu, Dragoș, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate , Editura
Enciclopedică, București, 1997.