Curs Metodica I [604305]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„PATRIARHUL JUSTINIAN”
METODICA PREDĂRII RELIGIEI
Asistent VICTOR MAROLA
SUPORT DE CURS
PENTRU ANUL III PASTORALĂ
BUCUREȘTI
2006
CURS 1 – 2
INTRODUCERE ÎN
METODICA PREDĂRII RELIGIEI
I. Religia – disciplină curriculară de învățământ:
1. Educația religioasă – etapă prioritară în formarea personalității;
2. Necesitatea și specificul educației religioase;
3. Documentele curriculare: – Planul de învățământ;
– Programa analitică;
– Planificarea calendaristică;
– Manualul.
II. Cadrul legislativ al învățământului religios.
III. Principiile educației religioase:
1. Principiile fundamentale (generale) didactice;
2. Principiile specifice educației religioase.
IV. Finalitățile educației religioase:
1. Idealul;
2. Scopurile;
3. Obiectivele.
V. Abordarea sistematică a metodelor de învățământ.
VI. Mijloace didactice ale învățământului religios.
VII. Forme de organizare a educației religioase:
1. Tipologia lecțiilor de Religie;
2. Alte forme (în afara lecției).
VIII. Proiectarea lecțiilor de Religie.
IX. Comunicarea didactică.
X. Profilul psiho-pedagogic al profesorului de Religie.
XI. Aplicații.
XII. Ora de Religie. Evaluarea.
BIBLIOGRAFIE:
•Ioan Cerghit, „Metode de învățământ”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997
•Ioan Neacșu, „Instruire și învățare”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991
•Ioan Bontaș, „Pedagogie”, Ed. All, București, 1996
•Ioan Nicola, „Tratat de Pedagogie Școlară”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996
•Constantin Cucoș, „Pedagogie”, Polirom, Iași, 1996
•Idem, „Educația Religioasă – conținut și forme de organizare”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1995
•Idem, „Istoria Pedagogiei”, Polirom, Iași, 1999
•Idem, „Educația Religioasă – repere teoretice și metodice”, Polirom, Iași, 1999
•Mihaela Cojocariu, „Metodologia instruirii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003
•Victor și Dorina Boda, „Ghid practic de educație a copilului”, Ed. Dacia, 2001
•*** (coord. Ion Popescu), „Metodica Predării Religiei”, Ed. România Creștină, 1999
1

•Pr. Vasile Gordon, „Biserica și Scoala”, Ed. Christiana, București, 2004
•Pr. I. Naclad, „Educația religioasă în cadrul slujirii preoțești”, Biblioteca F.T.O.B., 2004
•*** (coord. Pr. Sebastian Șebu), „Metodica Predării Religiei”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000
•Idem, „Metodica Predării Religiei” (Pentru Seminariile Teologice și Colegii Pedagogice), Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002
•Mihai Dinu, „Comunicarea”, Ed. Algos, București, 1993
•Sultana Craia, „Dicționar de comunicare”, București, 2002
•*** (coord. Ioan Negreț Dobridor), „Prelegeri Pedagogice”, Ed. Polirom, Iași, 2003
•Dan Toader, Aurel Popescu, Aurel Mihai, „Proiectarea lecției de Religie”, Ed. Aramis, 2002
•Ioan Holban, „Testul Decimologic”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997
•I. T. Radu, „Evaluarea școlară”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998
•Petru Lisievici, „Evaluarea”, București, 2002
•Romiță Iucu, „Instruirea școlară”, București, 2002
RELIGIA
disciplină curriculară de învățământ
Pledoaria pentru educația religioasă în învățământul public este consecința unei stări de fapt:
moralitatea membrilor societății în ansamblu.
În secolele XIX. XX, prima disciplină din catalog era Religia.
Educația Religioasă în societățile plurietnice și multiconfesionale constituie stâlpul de rezistență pentru
orice persoană care se confruntă cu încercări variate.
Educația Religioasă debutează încă din copilărie, reprezentâd un proces continuu și amplu care se
încheie la sfârșitul vârstei a III-a.
Învățământul religios oferă instruire și educație specifice în cadru instituționalizat (numai pe perioada
școlarității).
Ca noțiune, Religia desemna, în concepția romană, păstrarea cu sfințenie a jurământului depus.
Religia presupune o activitate, o stare de spirit, un demers (efort) lăuntric, o convorbire, o relație între
om și Dumnezeu.
Religo – are; relego – ere = a pune în legătură.
În perioada Evului Mediu, denumirea nu era des întrebuințată. Noțiuni asemănătoare regăsite în
lucrările scolasticilor erau pietas și fides – i.
În spațiul românesc, cuvântul este repus în circulație în perioada Școlii Ardelene, care a accentuat ideea
latinității poporului român. Limba Latină era prezentă în cancelariile europene în toată perioada Evului
Mediu și după Renaștere, fiind o realitate și în spațiul intracarpatic (Transilvania).
În ținuturile extracarpatice, copiii primeau învățături din lucrări cu caracter teologic, creștin: bucoavne,
didahii, catehisme.
Religia a devenit în România Modernă o disciplină obligatorie de învățământ (1964).
Învățământul religios, desfășurat într-o manieră strict tehnicistă, conduce cel mult la formarea unei
culturi religioase, însă nu și a unei convingeri profunde.
Cât de indiferentă ar fi familia față de educația copiilor, sufletul copilului este în mâna dascălului ca o
pastă moale, ca plastilina care poate fi modelată în anii școlarității.
Religia are un caracter preponderent formativ, oferind energia spirituală, suportul creștin pentru
rezistența în fața încercărilor vieții.
CURS 3
FUNCȚIILE RELIGIEI
ÎN VIAȚA COMUNITĂȚILOR UMANE
1.Funcția de sacralizare
În absența vieții religioase, omul s-ar reduce la o viețuitoare bipedă, limitat doar la necesitățile
fiziologice. Religia însă, prin potențialul sacramental, sporește capacitatea rațională a omului oferind
convingeri și conștiință de sine.
Religia este inima vieții omului. Dimensiunea sfințitoare îl determină să-și asume responsabilități nu
numai în ceea ce privește persoana sa, ci și în raport cu semenii. De vreme ce desăvârșirea persoanei umane
este legată de sfințenie, omul se va strădui permanent să se apropie de modelul divin uman, adică să elimine
treptat animozitățile, violențele.
2

Cel care participă la viața liturgică cu conștiința prezenței hristice își va asuma liber consimțit valorile
unanim acceptate. Așa devine omul mai răbdător, mai tolerant, mai cumpătat, mai iertător, mai altruist, și cu
iubire până la jertfă în raport cu persoanele aflate în suferințe. Cei care consideră Sacrul drept valoare
supremă, sunt recunoscuți în viața cotidiană ca fiind oameni ai lui Dumnezeu.
2. Funcția educativă (pedagogică)
Cu toate că religia comportă astăzi un caracter plurietnic și multiconfesional, ea oferă o bază educativă
înainte de perioada școlarității (în familie, în Biserică). În toată istoria omenirii, instituțiile religioase au
reprezentat un loc de alfabetizare,un spațiu al cărții. Religia, prin perspectiva sa transcendentă și
soteriologică îl ajută pe tânărul societății contemporane să-și modeleze conduita, comportamentul, să-și
transfigureze energia renunțând la plăcerile efemere, în beneficiul bucuriilor spirituale.
3. Funcția culturală
Cultura, în absența cultului este un palier al vieții care își neagă originile. Cultura în relație cu cultul
este creatoare de valori (ex: L.V. Bethoven). Relația dintre ele este asemănătoare relațiilor familiale (vezi
etimologia termenului cultură). Alte ex: Pitagora (cel care a introdus numerele în matematică), era un om
religios.
Primele Universități medievale au fost înființate de clerici, iar una dintre Facultăți a fost Teologia. Ex:
Universitatea din Bologna, sfârșitul sec al XI-lea, început de secol XII; dar și cea mai cunoscută Universitate
de la Paris – Sorbona- (numele vine de la Robert de Sorbon – canonist). Pe frontispiciul de la Oxford scrie
„Deus iluminatio mea est. ”
Majoritatea creatorilor de opere teoretice au fost clerici sau persoane de formație teologică.
Avem exemplele lui Anselm de Canterbury, frații Bacon, Comenius (toți clerici), Hegel (a studiat
teologia la Tubingen), Kant, Scheling; Simion Mehedinți (seminarist). Sunt și persoane cu formație teologică
dar care și-au renegat-o: Lucian Blaga.
Rolul cultural al religiei a fost evidențiat și de T. Vianu în „Introducere în Teoria Valorilor” (București,
1945). Gânditorul român a lăsat o precizare definitorie pentru raportul religie – cultură. El amintea de
necesitatea valorilor morale, artistice, economice, juridice în viața omului, dar și a celor religioase. Cele
menționate anterior le considera a fi integrabile, iar cele religioase – integrative. După Tudor Vianu, valorile
religiei oferă o punte, un arc de boltă, dând sens celorlalte valori.
4. Funcția socială
Pentru virtuțile promovate de învățăturile religioase, membrii societății înțeleg relațiile cu concetățenii
din perspectiva relațiilor dintre Hristos și cei aflați în nevoi (leproșii, slăbănogii, orbii, demonizații,
desfrânații). Religia nu exclude viața socială ci oferă motivații și convingeri în direcția lucrării actelor de
milostenie, de întrajutorare. Familia creștină este factor de armonie în societatea contemporană.
În viața socială vocea discretă a creștinilor se rezumă la orthopraxie (mărturisirea dreptei credințe prin
fapte).
Religia este necesară în societățile actuale și pentru că dezamorsează comportamentul violent al
microgrupurilor (sub masca religiei se ascund de multe ori și interese materiale – a se vedea cazul
musulmanilor – jihadul).
Religia are și un rol psihologic, de echilibrare a ființei umane. În general, oamenii necredincioși sunt în
afara harului și atunci sunt predispuși la tot felul de acte.
Documentele curriculare necesare
profesorului de Religie
Documentele necesare care prefigurează activitatea instructiv – educativă, într-o unitate de învățământ
sunt:
a)planul de învățământ;
b)programa analitică (școlară);
c)planificarea calendaristică;
d)manualul;
e)proiectul de lecție;
f)Educație fizică.
Învățământul religios presupune o activitate organizată, un demers rațional, etapizat, ordonat.
Respectându-se anumite principii didactice, cadrele didactice transmit învățătura de credință într-o formă
gradată, de la simplu la complex, de la particular la general, de la concret la abstract. De asemenea,
3

asimilarea noțiunilor și valorilor religioase se realizează ținând seama de vârsta și particularitățile socio –
culturale ale copiilor.
Documentele curriculare sunt cerute de conducerea școlilor și de responsabilii ariei curriculare
respective.
Ariile curriculare din învățământul românesc:
a)Limba și Literatura Română (Compunerea, Comunicarea, Limba și Literatura Română,
Stilistica);
b)Limbi și Literaturi Străine (Lb. Latină, Lb. Franceză, Lb. Engleză, Lb. Spaniolă, Lb.
Germană);
c)Om și Societate (Geografia, Istoria, Ed. Civică, Religia);
d)Arte;
e)Științele Naturii.
CURS 4
Planul de învățământ
Constituie cadrul general pentru instituțiile de învățământ într-un stat. În conținutul lui curricular sunt
precizate reglementări privind finalitățile educației (ideal, scop, obiective), aspecte privind abordarea
metodologică (metode, procedee și mijloace de învățământ), inclusiv tema evaluării, percepută nu atât din
perspectiva verificării clasice a cunoștințelor ci în sensul corectării și optimizării procesului instructiv –
educativ.
Planul de învățământ reprezintă o latură strategic – aplicativă corespunzătoare politicii educaționale
promovate de autoritatea de stat. Planul de învățământ este rezultatul propunerilor, dezbaterilor, venite din
partea specialiștilor în științele educației, cu avizul comisiilor de resort. Acest document cadru se află în
inspectoratele teritoriale și este pus la dispoziția conducătorilor autorităților de învățământ. Planul de
învățământ suferă modificări de conținut în funcție de studiile de specialitate (psiho-pedagogice) care
avansează anumite idei necesare ameliorării activităților didactice.
Programa analitică
Este un act care circulă la nivelul unităților școlare și care dezvoltă la nivelul ciclurilor, ideile generale
cuprinse în planul de învățământ. Este documentul absolut obligatoriu pentru buna desfășurare a activității
pedagogice la nivelul conținuturilor tematice. Se află la dispoziția cadrelor didactice și este necesar în
elaborarea planificărilor calendaristice. Programa școlară se mai numește și programă analitică pentru că
detaliază conținuturile (capitolele), oferind sugestii în formularea obiectivelor de referință pentru fiecare an
de învățământ.
Planificarea calendaristică
Este documentul întocmit de cadrul didactic (învățător, institutor, profesor, maistru) la solicitarea
responsabilului ariei curriculare și a direcțiunii. Întocmirea corectă a planificării școlare pentru fiecare clasă
la disciplina respectivă constituie un indiciu în ceea ce privește desfășurarea ulterioară într-un cadru
organizat și metodic a activităților instructiv-educative (lecție, excursiile, consultațiile, meditațiile, cercul
didactic, manifestările cultural – religioase). Planificarea calendaristică se întocmește la începutul anului
școlar sau la începutul unui semestru. De aici faptul că în practica pedagogică planificarea calendaristică se
întâlnește în două forme:
1.Anuală;
2.Semestrială.
N.B. În urmă cu 5-6 ani era solicitată încă o planificare pentru activitățile didactice din perioada de
evaluare.
Manualul
Reprezintă o lucrare elaborată de un colectiv sau de un singur autor, care dezvoltă tematic anumite
conținuturi specific disciplinei, cu explicațiile, ilustrațiile și tabelele necesare la nivelul comprehensiv al
elevilor. Lucrarea primește avizul Ministerului de resort. Manualul constituie un conținut tematic, ordonat pe
baze cronologice, dar în ceea ce privește însemnătatea capitolelor incluse. Este o prelucrare sistematică a
informației (a cunoștințelor religioase, reductive la etapa ontogenetică a școlarilor și adolescenților).
Manualul beneficiază de experiența acumulată de cadrele în practica de specialitate, de un glosar (lexicon) de
termeni, de hărți, scheme, exerciții, grafice. În general, manualele au valabilitate de 5 – 10 ani.
Proiectul didactic
4

Este considerat de autorii tratatelor de pedagogie ca fiind accesoriul celorlalte documente pentru că
detaliază tema la nivelul concret al orei de Religie. Alții însă, îl socotesc ca fiind un document curricular
distinct. Este solicitat și trebuie predat cadrului didactic însărcinat cu activitatea metodică la începutul
fiecărei perioade (redusă la nivelul unui capitol).
Proiectul didactic este întâlnit și sub alte denumiri:
•Proiect de lecție;
•Proiect de tehnologie didactică;
•Design instituțional.
El cuprinde câteva pagini:
Prima pagină cuprinde date generale, apoi obiectivele, strategia didactică (metodele și procedeele,
mijloace utilizate și forma de abordare), câteva resurse bibliografice.
Paginile următoare sunt dispuse orizontal, iar conținutul este prezentat într-un tablou compartimentat,
pe rubrici.
La sfârșitul proiectului, se anexează o pagină care sintetizează pe idei conținutul predat.
CURS 5
CADRUL LEGISLATIV
AL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI RELIGIOS
Religia apare în planurile de învățământ public în special din secolul al XIX-lea. Învățământul
românesc a devenit obligatoriu abia în anul 1864, la nivelul ciclului primar (pe atunci învățau carte numai
băieții). Toți oamenii politici, scriitorii, personalitățile vieții artistice, au urmat ca elevi disciplina Religie, ca
disciplină integrată în sistemul de învățământ românesc. În catalogul clasei, Religia era trecută ca disciplină
de studiu pe prima coloană. În perioada interbelică, Religia era disciplina de învățământ obligatorie în școlile
publice, primare, gimnaziale și liceale.
Manualele după care elevii învățau aveau alte denumiri, în funcție de specificul temelor și a
conținuturilor. Se foloseau manuale de Istoria Bisericescă, Morală Creștină, Studiul Biblic, Dogmatică, teme
sau capitole reluate și aprofundate în învățământul liceal.
Notarea elevilor se efectua de către învățător (dascălul satului) și profesor (preotul), în funcție de
sistemul docimologic din acel interval de timp. Majoritatea pedagogilor din perioada 1918 – 1947, evidențiau
necesitatea învățământului religios în școlile publice, pornind de la premisa impactului pozitiv moral asupra
vieții tinerilor. Momentul de cotitură l-a constituit anul 1948, când autoritățile de stat au emis Decretul nr.
177, potrivit căruia învățământul religios era scos din școlile publice, rămânând în seama pregătirii
personalului de cult. Erau desființate și școlile de cult din Transilvania. O altă consecință a fost eliminarea
Facultăților de Teologie din Universități.
Regimul restricțional, coercitiv, inspirat de ideologia sovietică, a avut un impact negativ și asupra
cadrelor didactice. Între anii 1956 – 1960, o serie de profesori de la Facultățile de Teologie din România au
suportat ani de detenție în închisorile de la Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, etc. potrivit Constituției din August
1956, articolul 30, statul român respecta convingerile religioase ale cetățenilor atâta vreme cât nu
contraveneau bunelor moravuri și ordinii de stat.
Învățământul religios în următorii 40 de ani a rămas în seama Institutelor Teologice de grad Universitar
de la București și Sibiu, și a Seminariilor Teologice din București, Neamț, Buzău, Caransebeș, Craiova. După
1990, învățământul religios în școlile publice a fost reintegrat cu destule dificultăți de ordin legislativ, dar și
metodologic. Inițial, disciplina s-a numit „Educație moral – religioasă” (o singură oră la două săptămâni).
Ulterior, denumirea a fost schimbată în „Educație religioasă” (cu regim opțional). Ca disciplină curriculară
de învățământ, Religia rămâne la discreția directorilor unităților de învățământ.
În Constituția adoptată de Parlamentul României postdecembriste (1991 și 2003), în articolul 32, al. 7,
găsim mențiunea: „ Învățământul religios este organizat și garantat de stat ”.
Actul legislativ care a stabilit prezența Religiei ca disciplină curriculară de învățământ în școlile publice
a fost Legea 84 / 1995. După aceasta, religia făcea parte din trunchiul comun al disciplinelor de învățământ.
În proiectul Legii, Religia se preda obligatoriu în ciclul primar, facultativ la gimnaziu și opțional la liceu.
Asupra acestei mențiuni s-au ridicat 52 de parlamentari, considerând că însușirea „obligatorie”
contravine art. 29 din Constituție care indică libertatea convingerilor religioase ale fiecărui cetățean.
Legea învățământului a fost îmbunătățită, prin alte acte legislative:
•O. G. 36 / 1997;
•Legea 161 / 1999;
•Legea din 13 iunie 2003.
5

Aceste acte normative stipulau câteva aspecte legate de personalul didactic, de introducerea disciplinei
la ciclul profesional, în cadrul școlilor de arte și meserii.
Potrivit prevederilor legislative din România, Religia are un statut relativ definit. În ciclul gimnazial
este facultativă, iar la liceu este opțională. În ciclul primar Religia este disciplina constitutivă planului de
învățământ, însă statutul ei este șubrezit de o prevedere din Legea învățământului, conform căreia părintele
sau tutorele legal poate depune o cerere conducerii școlii la începutul anului școlar prin care-și asumă (cf. art.
29 din Constituție) deplinătatea educației copilului. În cazul în care o asemenea solicitare nu apare, Religia
devine disciplină obligatorie.
CURS 6
PRINCIPIILE EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Date generale:
•Căutarea adevărului – observarea unor temeiuri care stau la baza existenței;
•În relația dintre oameni, de-a lungul vremii s-au fixat câteva cerințe sau legități pentru buna
desfășurare a activității de zi cu zi.
Problema principiului a stat în atenția gânditorilor (gr. – arhé = temei, principiu; lat. principium, – ii).
Și în Evul Mediu, tema principiului a condus la dezbateri și la elaborarea unor lucrări. Dincolo de
semnificația ontologică, și pedagogii și-au exprimat interesul pentru stabilirea unor principii în vedere
desfășurării optime a actului de educație. Întâlnim principii enunțate sau prefigurate la Comenius, Herbart,
Pestalozzi, J. J. Rousseau. Respectarea legităților în procesul educațional conducea la obținerea unor
rezultate așteptate.
Definiție: Principiul, în înțeles pedagogic reprezintă cerința, temeiul, legitatea necesară în relația cu
subiecții educogeni în vederea detalierii conținuturilor în actul predării pentru a obține răspunsuri și rezultate
stabilite anterior (abilități de comunicare, deprinderi cultice, atitudine adecvată mesajului religios,
comportament corespunzător temelor și capitolelor educative).
Principiul este o propoziție de sinteză, o formulare, un enunț general, care se cere a fi observat de către
cadrul didactic (învățătoare, institutor, cleric, profesor, absolvent debutant, suplinitor).
Principiile educației religioase pot fi clasificate după cum urmează:
•Principii didactice;
•Principii specifice învățământului religios.
Din prima categorie amintim:
1.Principiul intuitiv;
2.Principiul motivației;
3.Principiul legării teoriei de practică;
4.Principiul recapitulării și sistematizării;
5.Principiul accesibilității;
6.Principiul conexiunii inverse;
7.Principiul învățării conștiente și active;
8.Principiul însușirii temeinice a învățământului.
1.Principiul intuitiv
Potrivit acestei cerințe, în actul predării, profesorul de Religie va prezenta conținuturile, ajutându-i pe
elevi să decripteze semnificația unei noțiuni, să deslușească singuri sensul unui paragraf biblic.
Intuiția se poate realiza fie mijlocit, cu ajutorul unei imagini (cărți, ilustrații, proiecții), fie nemijlocit,
când profesorul redă câteva date sau informații auxiliare pentru a-l conduce pe elev în ipostaza de a deduce
singur semnificația sau sensul unui text sacru. Intuiția este distinctă de percepție.
În vreme ce percepția se raportează la concretul sesizabil, intuiția este transductivă (trece de cadrul de
constatare a realității). De exemplu, elevii pot înțelege deplin învățătura despre Răstignirea Mântuitorului
Hristos odată ce cunoștințele expuse sunt susținute de imaginea sugestivă. Imaginea, în cele mai frecvente
situații, sugerează, transpare o realitate care nu poate fi sesizabilă imediat. În gândirea contemporană, intuiția
a fost abordată analitic și metafizic de Henry Bergson.
Obiceiul închinării înainte, în timpul și la sfârșitul rugăciunii particulare și publice, este o proiecție, o
sinteză a mărturisirii de credință creștine. Cu ajutorul intuiției, elevul, adolescentul, își amintește periodic de
relația sa cu divinitatea, recunoscând în sinea sa atitudinea nu întotdeauna corespunzătoare învățăturii
Mântuitorului Hristos. Principiul intuiției se mai numește și principiul relației concret – abstract, particular –
universal.
6

2.Principiul motivației
În literatura psihologică, motivația este componenta, mobilul interior care alimentează aspirațiile,
conducând la un demers conștient, activ și responsabil, valoric creativ. Motivația este elementul psihologic
care declanșează acte umane în obținerea unor deziderate, rezultate. Este cunoscută sub două forme:
•Motivație extrinsecă, creată de influența mediului asupra elevului;
•Motivație intrinsecă, rodul frământărilor individuale, al întrebărilor existențiale.
În actul de educație, cadrul didactic se va comporta în așa manieră încât să declanșeze în cugetul
elevilor și liceenilor o motivație de ordin interior (spirituală) care duce persoana la săvârșirea unor acte /
fapte din convingere proprie.
Motivația în cadrul disciplinei Religie se realizează în timp, treptat, atâta vreme cât profesorul
prezintă tema într-un cadru ambiental (scheme biblice, icoane, hărți, obiecte de cult, fond muzical), și prin
declanșarea momentului surpriză în cadrul lecției. Se poate ajunge la învățătura motivată, dacă profesorul
(preotul) îi stimulează pe elevi, oferindu-le pârghii de susținere ca ei să poată urca treaptă cu treaptă
(epectază) pe calea desăvârșirii.
Excursiile sunt forme de educație religioasă care contribuie la trezirea atenției spre adevăratele valori,
contribuie la păstrarea respectului față de patrimoniul creștin și contribuie la modelarea de sine.
3.Principiul aplicării teoriei în practică
Potrivit acestei cerințe didactice, procesul instructiv – educativ nu se reduce numai la nivelul stocării
informației. Cât de competent va fi profesorul, va ține seama prezentarea sa nu este atât de importantă, ci cât
va reuși să-i determine pe elevi să lucreze singuri, să convertească informația în atitudinea practică, să
rezolva anumite exerciții (rebusuri), să soluționeze diverse cazuri constatate în societatea contemporană.
Metodele care transpun în practică sunt:
•Exercițiul didactic;
•Lectura de text biblic;
•Comunicarea harică în cadrul spovedaniei;
•Participarea la slujbele sfinte.
4.Principiul sistematizării și recapitulării
Cunoștințele însușite de elevi pot avea o durată relativă în memoria acestora. De aceea este necesar ca
periodic să se revină asupra lor în scopul unei mai bune fixări a învățăturilor. Recapitularea acestora nu se
face de dragul reluării stereotipe, ci în vederea consolidării, aprofundării cunoștințelor. Prin conversație,
dialog, dezbateri, studiu de caz, asaltul de idei, se încearcă obținerea transferului de cunoștințe (feet – back)
și a unei retenții (rețineri) optime. Sistematizarea este un element caracteristic ființelor raționale.
5.Principiul accesibilității
Promovează ideea psihopedagogică care solicită respectarea particularităților de vârstă și individuale
ale ascultătorilor. Elevii vor continua efortul de a-și însuși învățătura creștină în măsura în care este adecvată
nivelului lor cognitiv și psihomotor. În vederea menținerii atenției elevilor față de firul materiei predate
aplicăm metode, precum explicația, descrierea trăsăturilor distinctive, istorisirea unor cazuri analoge.
6.Principiul conexiunii inverse – feet-back
Se mai numește și principiul retroacțiunii. El indică trezirea atenției și preocupărilor elevilor pe
marginea temei predate astfel încât, să formuleze opinii, soluții de rezolvare a unor probleme, variante de
lucru care solicită un demers, un transfer de cunoștințe, un efort de gândire și înțelegere și o atitudine
antrenantă la nivelul relației profesor – elev.
Principii specifice:
•Principiul hristocentric (Ioan 14, 6);
•Principiul eclesiologic;
•Principiul comunicării prin iubire (I Ioan 4; 8, 16).
CURS 7
FINALITĂȚILE EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Orice activitate didactică presupune obținerea unor rezultate posibile la sfârșitul timpului alocat.
Problema finalităților în învățământul religios trebuie abordată dintr-o dublă perspectivă:
7

•După criteriul metodologic;
•În relație cu specificul învățământului religios.
Finalitățile oferă o lumină în ceea ce privește demersul pedagogic, în ceea ce privește specificul
educației religioase. Deducem de aici că învățământul religios nu trebuie redus la o abordare strict cognitivă
(acumulare de date și informații) ci se va desfășura pe baza filonului evanghelic care este iubirea față de
Dumnezeu și față de semeni. Aspectul formativ în învățământul religios este valoric superior abordării
cognitive.
Finalitățile educației religioase presupun conformarea conduitei, atitudinii, a comportamentului
tinerilor la esența învățăturilor primite.
Problematica finalităților în științele educației conduce la observarea a cel puțin trei noțiuni:
1.ideal educațional creștin;
2.scop;
3.obiective.
Idealul în actul pedagogic religios
În tratatele și lucrările de pedagogie contemporană se menționează că idealul este un concept, deziderat,
un pisc, un vârf de neatins. Cu alte cuvinte, idealul din perspectiva pedagogiei actuale este un concept
abstract. Omul tinde către ceva însă nu poate atinge perfecțiunea. Din perspectiva creștină, idealul
educațional trebuie pus în relație cu o paradigmă (cu un model) spre care se îndreaptă atenția celor care
năzuiesc fericirea. Modelul în literatura patristică nu este un concept abstract ci o Persoană: Hristos,
Dumnezeu și Om. Divino-umanitatea este modelul fiecărui creștin: Pedagogul desăvârșit.
Idealul în învățământul religios este omul divin sau Dumnezeu înomenit (Galateni 4, 4; Filipeni 2, 6,
11). Idealul în creștinism nu este o abstracțiune ci o persoană care și-a asumat însușirea sfințeniei în tendința
sa de asemănare cu Dumnezeu (omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu). Educația
religioasă este „procesul continuu de dăltuire a chipului lui Dumnezeu în om ” (Pr. Prof. Ioan G. Coman,
Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică , Timișoara, 1987).
Scopurile în învățământul religios
Dacă idealul creștin este transpunerea celor mai nobile valori în viața personală, termen care are o
conotație tehnologică, scopurile sunt și acestea concepte care surprind tendința omului în atingerea unor
performanțe. În învățământul religios scopurile au o aplicabilitate mai redusă în comparație cu idealurile.
Scopul are în vedere însușirea învățăturii de credință, de pildă, sau adoptarea unor atitudini de viață
corespunzătoare preceptelor biblice. În cadrul lecțiilor de Religie, scopul acesteia mai este cunoscut și sub
alte denumiri: obiectivul cadru, obiectul general al lecției.
În formularea scopurilor la nivelul unității de învățare se întrebuințează verbe de cunoaștere, de
însușire, de asimilare a unui conținut tematic religios.
Exemple: Actualizarea și aprofundarea învățăturilor privitoare la Sfintele Taine; însușirea cunoștințelor
religioase privitoare la arta și arhitectura bisericească, înțelegerea rolului Bisericii în perioadele voievodale;
cunoașterea directă a mărturiilor istorice (cetăți, mănăstiri) privitoare la dăinuirea creștină a neamului
omenesc.
La nivelul lecției sunt necesare și obiectivele didactice care ajută la detalierea conținutului tematic în
vederea înțelegerii corespunzătoare, optime.
Obiectivele
Sunt și ele finalități educaționale cu o aplicabilitate mai diminuată decât scopurile, ele oferind
profesorului cadrele de acțiune concretă în comunicarea cu elevii.
Obiectivele indică într-o scurtă formulare ceea ce trebuie să obțină profesorul de la școlari, la sfârșitul
actului de predare.
Tipologia obiectivelor
După capul de tabel, înscriem obiective compartimentate după cum urmează:
Obiectivul cadru
•obiectivele de referință, se raportează la un specific al lecției;
•obiective operaționale.
În practică avem:
•obiective operaționale;
•obiective formativ educative.
8

Obiectivele de referință
În proiectul didactic avem două obiective de referință:
– se raportează la actul cunoașterii;
– dezvăluie atitudinea elevului față de un caz limită (bătrân, persoane cu deficiențe motorii, creștini care
trec prin încercări grele).
1. Să înțeleagă necesitatea cunoașterii corecte a adevărului de credință;
2. Să-și exprime compasiunea față de persoanele aflate în lipsuri, suferințe, etc.
Obiective operaționale
Sunt în număr de 4 – 6, în funcție de nivelul de înțelegere. Sunt scopuri reduse la nivelul lecției, fixate
de profesor pentru a le converti în actul instructiv educativ în deprinderi, abilități, rezultate. Se numesc
operaționale pentru că profesorul le aplică, lucrează cu ele, în funcție de situație, de caz, context, necesitățile
și particularitățile clasei.
Exemple:
O 1: Să deosebească icoana / imaginea religioasă (tipul), de Prototip;
O 2: Să deducă din text atitudinea creștină față de persoanele căzute (Parabola samarineanului căzut
între tâlhari);
O 3: Să enumere localitățile din Nordul Țării Sfinte;
O 4: Să precizeze semnificația Bisericii;
O 5: Să indice la hartă Marea Galileii (ob. psiho-motric);
O 6: Să realizeze corect semnul Sfintei Cruci (ob. psiho-motric);
O 7: Să-și exprime adeziunea de a transmite colindele creștine (de a participa la ajutorarea persoanelor
vârstnice) – ob. afectiv;
O 8: Să manifeste preocuparea pentru participarea liturgică;
O 9: Să-și exprime părerea de rău pentru tinerii care cad victime drogurilor;
O 10: Să arate atenție față de efortul de îndreptare a colegilor indisciplinați.
Verbe întrebuințate în formularea obiectivelor:
•Cognitive: să redea, să analizeze, să deducă, să distingă, să extragă mesajul din text, să prezinte
analogii, să definească, să formuleze, să precizeze, să definească, să enumere, să asocieze, etc.
•Afective: să-și manifeste compasiunea, să arate preocupare pentru, să-și exprime
disponibilitatea, să arate interes pentru…, etc.
•Psiho – motrice: să indice corect la hartă, să facă semnul Crucii corect, să configureze planul
bisericii la tablă, să compună din bucăți de carton o biserică, o imagine.
CURS 8
ABORDAREA SISTEMICĂ
A METODELOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT
Premise
Pentru a fi desfășurate optim, activitățile omului solicită raționalitate, ordine și organizare. Promovarea
cadrului educațional ordonat presupune abordarea metodică în derularea secvențelor didactice relative orei de
Religie.
Problema metodei nu constituie o invenție a gândirii moderne. Originea acesteia se află în cultura
greacă, cel puțin la nivel conceptual. În vreme ce Platon era înclinat spre un demers cognitiv – idealist bazat
pe deducție sau silogism, discipolul său Aristotel, căuta să înțeleagă omul și manifestările lui plecând de la
observație.
Odată cu el, demersul cunoașterii a căpătat o modalitate concretă inductivă. În limba elină, noțiunea de
metodă o găsim prin compunerea a doi termeni (meta – după, peste; odos – cale, drum). Metoda a fost reluată
în gândirea medievală scolastică. F. Bacon, în lucrarea „ Novum organum” evidențiază rolul metodei în
demersul cunoașterii. Metoda constituie o modalitate care așează lucrurile într-o ordine. Gânditorul francez
Descartes, își intitulează una din lucrările sale „Discurs asupra metodei”. În gândirea pedagogică modernă,
concepția despre metodă este reluată de către clasicii pedagogiei europene: Comenius, Herbart, Pestalozzi. În
lucrările primilor doi, metoda are un înțeles de cale generală, de modalitate aplicativă. Uneori se confunda cu
principiul (regulă, normă didactică).
În secolul al XX-lea, specialiștii în științele educative au oferit o semnificație mai redusă raportată la un
conținut al învățăturii predate. Până la jumătatea secolului trecut, în Pedagogia și Teologia românească erau
amintite cinci metode (extrase din științele sociale):
1.Metoda genetică;
2.Metoda inductivă;
9

3.Metoda deductivă (silogistică);
4.Metoda analitică;
5.Metoda sintetică.
În zilele noastre, științele educative operează cu noțiunea de metodă doar când se pune în practică o
acțiune didactică, concretă, distinctă. Tendința de a înțelege metoda în ansamblu a fost părăsită în favoarea
unei acțiuni mai detaliate.
Exercițiul
Clasificarea metodelor de învățământ
Bibliografie:
•Ioan Cerghit, Metode de învățământ ;
•Romiță Iucu, Instruirea școlară;
•Mihaela Cojocariu, Metodologia instruirii .
Pe baza criteriului relației interumane, metodele se grupează astfel:
1.Metode de comunicare (metode de predare – învățare):
•Metode verbale:
– expozitive: comunicarea narativă, expunerea, prelegerea, explicația, istorisirea, descrierea, prelegerea
magistrală, instructajul.
– euristice (interogative): conversația (euristică / catehetică / dialogul).
2. Metode bazate pe limbajul intern – necesare în conversația învățăturilor din registrul cognitiv în plan
afectiv. Efectul acestui demers conduce la crearea de convingeri, adoptarea unor atitudini potrivite mesajului
religios.
– reflecția;
– meditația.
3. Metode bazate pe acțiune :
– exercițiul didactic;
– proiectul;
– eseul;
– referatul;
– experimentul.
4. Metode de cunoaștere a realității religioase :
– intonarea colindelor și a imnelor creștine;
– lectura psalmilor în cadrul serviciului divin;
– observarea registrului iconografic;
– comunicarea harică (Taina Spovedaniei);
– comunicarea euharistică;
– desenul după un model religios.
5. Metode de evaluare :
– conversația examinatoare;
– verificarea pe baza textelor scrise;
– testul docimologic;
– observarea sistemică;
– aprecierea.
6. Metode complementare (alternative de evaluare):
– colocviul;
– eseul didactic;
– portofoliul;
– autoeducația.
7. Metode de simulare :
– instruirea asistată de calculator (IAC).
CURS 9
FORME DE ORGANIZARE
A EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Învățământul necesită o sumă de activități organizate pe bază rațională, într-un proces organizat,
ordonat, care să conducă la obținerea unor rezultate atât în cunoștințele dobândite de elevi, cât și în
10

comportamentul lor. Educația religioasă depășește cadrul învățământului pentru că acesta este înțeles ca
sistem determinat, spațio – temporar.
Învățământul religios oferă câteva forme prin care elevii pot comunica, se pot împărtăși, dezbat
probleme de ordin moral, sau participă efectiv prin constatare vizuală și motrică. Cea mai obișnuită formă de
organizare religioasă este lecția.
Sub aspect metodologic, lecția de Religie se aseamănă în mare parte cu alte forme asemănătoare la
disciplinele conexe, însă în spațiul destinat învățăturilor creștine se încearcă în mod deosebit atingerea
obiectivelor de ordin afectiv. Lecția de Religie se desfășoară în incinta școlii, în clasă sau în capelă /
paraclisul instituțiilor respective.
Mediul înconjurător constituie cadrul prielnic pentru transformarea sufletească a elevilor, pentru
îmbogățire spirituală. Reușita lecțiilor de Religie este cauzată și de climatul motivațional, precum și de
atmosfera generală a locului unde se desfășoară activitatea.
Atmosfera psiho – afectivă poate fi creată cu ajutorul imaginilor (hărți, planșe, icoane, pliante, albume,
atlase) dar și a unui fond sonor (casetofon, reportofon, video – proiector, epideoscopul.
Tipologia lecției de Religie
1.lecția de comunicare și însușire a învățăturilor religioase;
2.lecția de formare a deprinderilor;
3.lecția de sistematizare și recapitulare a temelor predate;
4.lecția de evaluare;
5.lecția mixtă.
Lecția de sistematizare și cea de evaluare se pretează la strategii dialogice, euristice. Lecția de
comunicare și cea mixtă se pretează la strategii preponderent expozitive.
Alte forme de organizare:
1.Cercul de Religie se desfășoară în cabinetul metodic. La această activitate pot participa elevii cu
preocupări pentru disciplina noastră, și cu înclinații vădite în ceea ce privește îmbogățirea cunoștințelor la o
temă specifică, la care pot participa și ceilalți profesori de la catedră, chiar și cadre didactice de la discipline
apropiate. Denumirea de cerc presupune un cadru restrâns, redus ca număr. Nu se confundă cercul didactic
cu ora deschisă.
2.Consultațiile au loc la sfârșitul orei propriu – zise, fără un timp determinat sau într-o zi stabilită
de comun acord cu elevii. Ele sunt activități explicative referitoare la anumite conținuturi din tema predată.
Pot avea loc chiar și în timpul recreațiilor, în holul școlii. Modalitățile de desfășurare a consultațiilor nu țin
de o strategie anume, dar trebuie respectat principiul accesibilității (să procesezi cunoașterea la nivelul de
înțelegere al elevilor.
3.Meditația este formă de educație religioasă desfășurată atât în spațiul școlii cât și în alte locuri
alocate formării creștine (oficiu parohial, pridvorul bisericii). Meditația presupune o formă de ascultare, dar
și de reflectare, de contemplare a învățăturilor primite prin efortul profesorului. Meditația presupune o
comunicare mai apropiată, în vederea încurajării copiilor cu dificultăți de înțelegere.
4.Manifestările cultural religioase . Asemenea momente se ivesc la ziua școlii / liceului, la
sărbătorile Nașterii Domnului și la Învierea Domnului. Organizarea acestor manifestări va cădea în seama
profesorilor de Religie, Muzică, Literatură.
CURS 10
EVALUAREA
ÎN CADRUL OREI DE RELIGIE
În învățământul de până la începutul sec. al XX-lea, avem puține date despre evaluare; orele și
momentele educative se rezumau la expunerea învățăturilor și uneori întrebărilor adresate copiilor de către
îndrumător.
Evaluarea era cunoscută suficient, nefiind trecută cu vederea. Era prezentă ori de câte ori cadrul
didactic aplica conversația catehetică.
11

Evaluarea în învățământul general a apărut prin influențele venite din partea disciplinelor sociale
(economie, psihologie, sociologie). Planificarea în perioada societății moderne a impus și științelor educației
o preocupare în vederea observării, reglării, corectării și optimizării rezultatelor obținute în procesul didactic.
Evaluarea nu se confundă cu actul notării. Este un proces complex desfășurat pe etape, prin aplicarea
unor strategii și tehnici corespunzătoare în vederea atingerii finalităților sau obiectivelor stabilite înaintea
desfășurării orei. Ea înseamnă evidențierea participării elevilor atât prin forme verbale apreciative, cât și prin
recompense simbolice (notele) și concrete (albume, cărți, atlase, suporturi informative.
Tipologia evaluării
În sec. al XX-lea, a fost inclus în circuitul științelor educației un concept cunoscut sub denumirea de
docimologie. Docimologia constituie ramura științelor educației care abordează sistematic procesul de
evaluare în ansamblu prin respectarea principiilor didactice în vederea optimizării sau ameliorării activității
educative sau educaționale în general (gr. Dokimazo = a examina). Conceptul a fost introdus de către Henry
Pieront.
Tipuri de evaluare
1.Evaluarea inițială – cunoscută și ca predictivă; se desfășoară la începutul anului sau semestrului
prin dialog didactic, prin teste docimologice pentru a se afla nivelul informativ educativ al elevilor dintr-o
clasă. Deși se numește inițială, acest tip didactic reactualizează cunoștințele copiilor, asimilate în anii
precedenți.
2.Evaluarea curentă – se desfășoară în timpul semestrului, fie sub forma verbală, fie practică și
scrisă. Are loc chiar în timpul predării.
3.Evaluarea finală (sumativă, globală) – se realizează la sfârșitul unui capitol, mai clar la sfârșitul
unui semestru sau an școlar.
Formele evaluării
Ameliorarea rezultatelor școlare se poate obține prin verificarea verbală (colocviul, conversația
examinatoare, studiul de caz), fie prin forme aplicative (lucrări de control, teste, eseuri didactice, exerciții,
compuneri, desene tematice).
Treptele evaluării
Actul de învățământ religios se desfășoară, se derulează prin strategii didactice și metode de predare –
învățare – evaluare. Evaluarea este un proces etapizat care cuprinde mai multe momente:
1.Observarea rezultatelor;
2.Aprecierea și măsurarea rezultatelor (cuantificarea);
3.Decizia și notarea.
La ora de Religie, nota nu înseamnă doar prezentarea unor cunoștințe, date și informații cu caracter
cultural, cognitiv și religios. Decizia asupra notei este influențată și de factori subiectivi (atenția elevilor în
cadrul învățământului religios, preocuparea tinerilor pentru viața religioasă extrașcolară, atitudinea
constructivă a celor care participă în cadrul orelor propriu – zise, gradul de onestitate în autoevaluare).
Metodele și tehnicile de evaluare
În literatura de specialitate distincția conceptelor docimologice nu este încă precizată unanim. De la caz
la caz, găsim autor care fac confuzii între forme de evaluare, metode de evaluare și tehnici.
În vreme ce lecțiile de comunicare a noilor cunoștințe și cele de formare a deprinderilor specifice,
învățământul religios beneficiază de o strategie preponderent expozitivă. Orele de evaluare și lecțiile de
sistematizare și fixare a cunoștințelor (învățăturilor) creștine predate, se desfășoară optim prin aplicarea unor
strategii euristice și evaluative, care îl angajează pe elev în actul de instruire, de educație. Strategia didactică
este un complex de acțiune, un demers aplicativ, un set de metode, procedee și mijloace, care aplicate în
context și la momentul potrivit, pot ușura însușirea cunoașterii religioase a învățăturilor creștine. În evaluare
nu se aplică o singură tehnică ci, fie sunt aplicate auxiliar sau complementar, fie în funcție de conținutul
cerinței din cadrul testului.
Metode și tehnici :
1.Observarea sistematică (a cunoștințelor dar și a persoanei);
2.Aprecierea verbală (motivațională);
3.Conversația examinatoare;
4.Conversația catehetică;
5.Testul docimologic (cu itemi).
Alte tehnici de evaluare:
12

1.Colocviul;
2.Eseul;
3.Compunerea;
4.Desenul tematic (mai ales pentru clasele de autiști);
5.Autoevaluarea;
6.Portofoliul.
Evaluarea este un proces complex care nu se reduce la actul materiei ci cuprinde potrivit curriculumului
actual și observarea documentelor didactice (planificarea calendaristică, analitică, proiectul didactic,
manualul, prestația cadrelor didactice).
Notarea
Este ultimul act al evaluării. Ea este diferită în funcție de mai multe evenimente: regiunea geografică,
ciclul de învățământ, politica educațională a unui guvern, etc. În Germania și România notarea este de la 1 la
10. în Franța și Grecia, de la 1 la 20. în Rusia, de la 1 la 5. în Bulgaria de la 1 la 6, în Belgia de la 1 la 10 sau
de la 1 la 5. în S.U.A., în funcție de litere (majuscule), evaluarea se realizează în funcție de gradul de
dificultate: de la A la E. În Ucraina notarea se face de la 1 la 5.
În învățământul românesc de după 1990, notarea se desfășoară în mai multe forme:
•Pe baza cifrelor sau numerelor, în gimnaziu, liceu și învățământul postliceal;
•Calificative, în ciclul primar;
•Pe baza unor criterii: Adevărat / Fals; Admis / Respins.
CURS 11
COMUNICAREA DIDACTICĂ
Proiectarea lecției
Generalități
Activitatea umană, fie socială, culturală, economică, religioasă, medicală, nu se desfășoară aleatoriu, ci
presupune o derulare organizată pe secțiuni sau etape care determină progresul procesului muncii respective.
În științele economice, la sfârșitul sec. al XX-lea, au apăru preocupări în rândul teoreticienilor, în
vederea prognosticării rezultatelor și activităților. Sociologia a completat acest efort de anticipare a etapelor
sau pașilor necesari în perspectiva unei acțiuni dorite (dezirabile). Interesul pentru tema proiectării a trecut și
în zona științelor educației, cu atât mai mult cu cât educația constituie un proces de durată mai sensibil decât
activitățile concrete care vizează transformarea materiilor prime în produse finite.
Educația a fost comparată pentru demersul continuu cu Mitul lui Sisif, adică o activitate care nu oferă
garanția obținerii unor rezultate deosebite. Instrucția percepută la nivelul cognitiv nu conduce la educație ci
la stocarea unor informații care pot genera în planul personalității de formare în situația când nu există un
sens, nu se desfășoară potrivit unor valori unanim acceptate, dincolo de granițele civilizațiilor și credințelor
religioase. Educația presupune un salt calitativ, o schimbare în comportament, o transformare lăuntrică,
eliminarea reziduurilor mentalității comune.
Pot exista și diplomați în diverse specializări care să dovedească de facto o educație rudimentară,
derizorie. Educația, din perspectivă creștină, este un reflex al iubirii tripersonalității dumnezeiești. Ea
înseamnă devenire întru ființă, înțelegerea adâncului din noi, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine,
constituie activitatea cea mai laborioasă, fără tipare și restricții determinist ontologice. Dincolo de limitele
învățământului, educația va continua în ceea ce se numește autoeducație, bazată pe convingere,
responsabilitate creștină, morală și faptele iubirii mântuitoare. Criteriul major al educației este iubirea
jertfelnică față de Dumnezeu și de oameni care se reflectă în înțelegerea scăderilor firilor umane prin
îngăduință, răbdare, iertare, încurajare, cumpătare și discreția vieții personale (smerenie, modestie).
În învățământul religios, lecțiile, consultațiile, meditațiile, cercul didactic, îndrumătorul respectă
aceeași metodologie didactică ca și în cazul disciplinelor curriculare. Altfel spus, și educația religioasă
necesită respectarea, observarea unor etape (trepte, pași) care ușurează implicarea profesorului, pe de o parte,
cât și însușirea cunoștințelor religioase de către elevi, pe de altă parte.
Proiectarea reprezintă activitatea complexă, procesul etapizat care solicită propunătorului un efort
anticipativ de prefigurare a ceea ce urmează să abordeze, să aplice în vederea obținerii unor rezultate
specifice disciplinei.
13

Proiectarea se identifică cu înaintea vedere, închipuirea, schițarea liniilor directoare, a momentelor
lecției, a etapelor care ajută în atingerea scopurilor lecției (obiectivul cadru).
Etapele proiectării lecției de religie sunt:
1.Fixarea obiectivelor lecției;
2.Alegerea surselor informative (manuale, dicționare, publicații, metodici, didactici);
3.Precizarea strategiilor didactice (strategie preponderent expozitivă);
4.Desemnarea metodelor și tehnicilor de evaluare a cunoștințelor religioase.
1.Fixarea obiectivelor lecției .
Obiectivul general al lecției constituie coloana vertebrală a activității în sine. Apare în prima pagină a
proiectului consemnat ca o propoziție gramaticală cu verbul la modul conjunctiv prezent. Exemplu: însușirea
învățăturii de credință privitoare la mântuirea omului (să dovedească cunoașterea dreptei învățături
referitoare la Tainele Bisericii).
Obiectivul cadru stă în atenția profesorului pe tot parcursul orei. Este în relație directă cu subiectul
enunțat și consemnat la tablă cu majuscule.
Verbul „a cunoaște” se întrebuințează doar în formarea ariei curriculare „Om și Societate”, în
formularea obiectivului cadru și în obiectivul de referință.
Obiectivele de referință se mai numesc și specifice. Primul este de o natură cognitivă, al doilea are o
latură formativ – educativă. În formularea obiectivelor, profesorul ține cont de principiile didactice.
2. Alegerea surselor informative
Ora de religie va reuși atâta timp cât profesorul sau pedagogul se preocupă pentru achiziționarea
lucrărilor de specialitate necesare învățământului religios.
Cărțile, tratatele, studiile, articolele, dicționarele, compendiile, ne ajută în elaborarea conținuturilor unei
lecții.
În desfășurarea proiectului, profesorul va ține cont și de imagini sau mijloace auxiliare. Ele sa mai
numesc și substitute didactice care ușurează perceperea cunoștințelor și surprinderea mesajului temei predate.
3. Precizarea strategiilor didactice
Din perspectivă metodologică, strategia include în sfera sa tematică alte trei noțiuni:
•Metodă;
•Procedeu didactic;
•Mijloc de învățământ.
Strategia este mai mult decât un drum; ea reprezintă un complex de acțiuni și mijloace didactice
consecvente, care aplicate la momentul oportun, conduce auditoriul la depășirea unor dificultăți personale de
înțelegere.
Strategia didactică nu se bazează strict pe un procedeu (metoda focus grupului), ci are în vedere și
instrumentele (tehnica audiovizuală) și materiale didactice (colaje, mulaje, tabele, desene, grafice). De multe
ori, cunoștințele rămân în conștiința elevilor nu datorită transferului cognitiv de informație, ci grație unui
documentar, unei emisiuni radio înregistrate, unui suport iconic care are un impact deosebit asupra
privitorului.
4.Desemnarea metodelor și tehnicilor de evaluare
În cadrul activităților didactice religioase, deși respectăm curriculumul stabilit, vom accentua evaluarea
pe ansamblu a participării în cadrul orei și lecțiilor:
a.Receptivitatea în timpul acordat disciplinei;
b.Preocuparea pentru atmosfera propice specificului învățăturii religioase;
c.Intervențiile elevilor în depășirea, în rezolvarea situațiilor de criză între colegi;
d.Prelucrarea cunoștințelor religioase.
Proiectul cuprinde câteva pagini dispuse orizontal, de format A 4, în trei compartimente:
•Prima pagină conține capul de tabel, obiectivele, forma de abordare și resursele bibliografice;
•Desfășurarea lecției;
•Schița lecției.
Momentele lecției
1.Momentul organizatoric:
•Salutul;
•Rugăciunea;
•Se poate spune un dicton, o pildă;
•Consemnarea absențelor.
2.Revitalizarea cunoștințelor;
14

3.Anunțarea lecției de predat;
4.Comunicarea noilor cunoștințe și învățături creștine;
5.Fixarea și consolidarea cunoștințelor și învățăturilor;
6.Aprecierea, asocierea și generalizarea (sistematizarea);
7.Indicarea paginilor din manual și a sarcinilor de lucru;
8.Rugăciunea.
CURS 12
COMUNICAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL RELIGIOS
Generalități
Toate făpturile lăsate de Dumnezeu își manifestă intenția de comunicare, de relație cu mediul.
Viețuitoarele regnurilor inferioare emit semnale sonore de avertizare, de atenționare, de depășire a unor
situații de încercare, în vederea conservării vieții și a perpetuării speciei.
Omul se distinge de celelalte viețuitoare prin faptul că realizează conștient actul comunicării. Este
responsabil de mediul înconjurător și de păstrarea ecosistemului. De aceea, teologia răsăriteană îl numește
„cununa creației”. În vreme ce animalele emit semnale sonore din instinct, omul întreține o relație de dialog
cu convingerea că este o necesitate lăuntrică. Originea comunicării are o sursă, un moment sacru. Sfintele
Scripturi menționează momente de „sfat”, de convorbire cu poporul ales, de transmitere a unor vești prin
intermediul profeților. În Geneză 1, 26-27, stihul începe printr-un verb la conjunctiv, care indică o acțiune:
„Să facem om…” Componenta definitorie a comunicării este cuvântul ( Logos – gr, Verbum – lat, Dawar –
ebr, slova – slavonă, wort – germ, word – eng).
Evanghelia după Ioan, include termenul menționat chiar în primul verset: „ La început a fost Cuvântul,
și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul .” Iată originea comunicării!
Comunicarea constituie o activitate de relație, un proces interpersonal, prin care se încearcă rezolvarea
situațiilor sensibile, crearea unor bunuri materiale și spirituale, educarea copiilor în familie și în școală, în
perspectiva menținerii unui echilibru la nivelul societății.
Comunicarea din perspectivă creștină trebuie să aibă o finalitate axiologică, comuniunea numită în
Teologia Creștină: Cuminecarea – unirea cu Hristos – Euharistia – „ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în
mine.”
Comunicarea religioasă este un act de noblețe și adâncime spirituală, persoana umană devenind chip
spre asemănare cu izvorul vieții și al nemuririi. Și în familia creștină comunicarea este o latură
indispensabilă. Este vorbe despre rugăciune, despre povățuire, aceasta reprezentând un reflex al iubirii
intratrinitare. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom (+ 407) indică faptul că familia este o Biserică în miniatură.
Comunicarea poate fi analizată din mai multe perspective:
1.Sociologică;
2.Pedagogică (comunicare didactică și logopedie – elevii cu deficiențe învorbire);
3.Religioasă;
4.Artistică;
5.Sportivă;
6.Militară.
Tipologia comunicării
După modul de exprimare, comunicarea poate fi:
•Verbală;
•Scrisă;
•Mimico – gestuală;
•Para – verbală.
1.Comunicarea verbală
Este un tip de relație interpersonală, conștientă, specifică doar omului. Se redă prin enunțuri scurte,
interjecții, exclamații, interogații, prin diverse opinii, idei, mesaje, care determină acțiunile semenilor.
Comunicarea verbală conține o intenție exprimată prin cuvinte și prin mimică. În învățământul religios,
comunicarea trebuie să aibă o acuratețe lingvistică dublată de o responsabilitate morală (deontologie
profesională), care să ușureze transmiterea și însușirea învățăturilor creștine de către elevii ascultători
(educogeni).
În spațiul școlii, comunicarea religioasă va respecta principiul accesibilității, evitându-se abuzul de
regionalisme, arhaisme, neologisme și cuvinte tehnice. În cadrul orelor de Religie și de Dirigenție, preotul
15

profesor sau îndrumătorul (institutoarea, teologul debutant), vor încerca să prelucreze cunoștințele religioase
pentru a fi percepute clar de către elevi. Pentru reușita expunerilor didactice și religioase, se vor evita
stigmatizările, blamările, apostrofările, aprecierile negative, chiar dacă școlarii nu reușesc să participe la oră
în mod optim. Cuvintele sau expresiile cu semnificație negativă pot cauza un fond afectiv și o reacție inversă
care se poate răsfrânge asupra disciplinei, asupra învățăturii creștine și Bisericii. Profesorii care dovedesc o
astfel de atitudine, fie au o pregătire psiho – pedagogică superficială, fie nu au înțeles că fundamentul religiei
creștine este iubirea – άγαπαω (gr. αδελφοί – fraților).
2.Comunicarea scrisă
Momentul de început îl constituie Sumerul – 2800 a. Hr. – Mesopotamia. Mai nou, o fracțiune a
intelectualilor români consideră că tăblițele de la Tărtăria pot fi datate anterior (4000 – 4400 a. Hr.) – Iosif
Constantin Drăgan și Napoleon Sârbescu.
Inițial, comunicarea scrisă se realiza prin idiograme (imagini: om, animal, etc.) și prin notație
cuneiformă în incinta piramidelor, multe fiind considerate hieroglife (Peștera Alttamira – Spania).
Comunicarea în învățământul religios ia forma unor eseuri didactice, cu teme curriculare specifice. De
asemenea, consemnarea ideilor sau a structurii lecției pe tablă poate reprezenta o oglindă a personalității lui.
De aceea, notițele, schița la tablă, trebuie să se desfășoare îngrijit, atât caligrafic cât și gramatical.
3.Comunicarea nonverbală .
Alături de celelalte două tipuri schițate anterior, comunicarea nonverbală întregește complexul de
relație personală cu semenii. Este cunoscută și sub denumirea de comunicare mimico – gestuală, pentru că în
cadrul ei se pot deosebi câteva componente: tonalitatea, privirea (mimica), gestica, ținuta, igiena personală,
etc.
Tonalitatea în comunicarea religioasă
Învățământul religios va avea o desfășurare corespunzătoare obiectivelor fixate anterior, nu numai în
funcție de conținutul tematic, transmis elevilor, ci și prin intermediul intonației de care îndrumătorul se
folosește.
Sfinții Părinți în Filocalie, recomandă, aspect vizibil al Patristicii răsăritene, dreapta măsură, chibzuința,
cumpătarea. Tonalitatea este un aspect circumscris comunicării, care în funcție de emițător oferă sens și
semnificație învățăturilor exprimate.
EMITENTUL –– CONȚINUT / MESAJ –– RECEPTORUL
Tonalitatea va fi în funcție de anumite evidențieri, cuvinte, mesaje, care sunt redate temporizat în raport
cu paragraful prezentat elevilor. Stilul monolog (monofon) este deficitar în cadru lecțiilor de Religie, pentru
că nu se poate realiza un fond afectiv. Sunt necesare accentele pe anumiți termeni (Har, sfințire, rugăciune,
mărturisire sinceră, iertare), modulațiile fonice, ori de câte ori se redă o istorioară cu conținut moral, o
parabolă, realizându-se atmosfera tainică la momentul deznodământului, unei parabole, întâmplări din viață.
Privirea profesorului trebuie să susțină mesajul învățăturii creștine. Se realizează frontal, echidistant, iar
fizionomia profesorului va fi senină, destinsă.
PRINCIPIILE EDUCAȚIEI RELIGIOASE
1.Considerații generale
2.Principiile de baza ale educației religioase
3.Principiile didactice
1. Considerații generale
Percepută ca proces specific uman, educația așează în fața persoanei o structură de valori cu rol mobilizator
în activitatea socială și în viața spirituală. Se fac precizări referitoare la valoarea economică, dar și la cea
juridică. De asemenea, viața este considerată un dar și implicit o valoare unanim recunoscută. Prin urmare, și
despre valoarea vitală se poate vorbi. Alături de cele menționate anterior, valoarea estetică, cea morală, și
valoarea religioasă contribuie la devenirea ființei conștiente. Fără a dezvolta excesiv acest aspect, accentuăm –
pe linia analizelor lui Tudor Vianu – că „ există o trăsătură prin care valorile religioase se deosebesc profund
de toate celelalte valori spirituale și aceasta este caracterul lor integrativ.1 (…) Ele integrează, unifică,
constituie într-un tot solidar și coerent toate valorile cuprinse de conștiința omului. Prin valorile
religioase se înalță arcul de boltă care unește valorile cele mai îndepărtate, adună și adăpostește pe cele
1 T. Vianu, Introducere în teoria valorilor , Editura „Cugetarea", București, 1942, p. 130.
* persona (n.n)
16

mai variate. Un individ* poate cuprinde diferite valori, pe celei mai multe din ele, dar legătura lor
unificatoare va lipsi, atât timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă. ”2
Dând sens existenței si vieții noastre, religia – înțeleasă ca învățătură și aspirație către Dumnezeu – este
valoarea supremă a condiției umane.3 Luăm cunoștința de aceste valori prin intermediul educației, în general, a
celei religioase în special.
Pentru a se desfășura optim, având în vedere idealul educațional, scopurile și obiectivele propuse, educația și
învățământul se realizează ținând seama de câteva norme generale, care sunt „în acord atât cu legile dezvoltării
sufletești a celor care constituie subiect al educației”4, cât și cu procesul firesc al sistemului de învățământ.
Aceste norme se numesc în practica pedagogică principii de învățământ.
„Enunțate în generalitatea lor, principiile sunt idei de baza pe care se întemeiază structura procesului de
învățământ.”5
Mai pot fi definite drept teze teoretice care orientează desfășurarea procesului de învățământ în vederea
atingerii obiectivelor prevăzute.
După cum în munca de plantare a pomilor fructiferi pentru a deveni roditori, horticultorul își organizează
lucrul respectând anumite norme, cerințe și reguli (condiții climaterice, perioada de sădire, adâncimea
introducerii puieților în pământ ș.a.), tot astfel, în activitatea de comunicare a învățăturii și de cultivare a
virtuților creștine se va concepe proiectarea ținând seama de principiile de bază ale educației religioase și
de cele didactice corespunzătoare.
2. Principiile de bază ale educației religioase
Aceste norme sau «propoziții de sinteză» se regăsesc în lucrările de Catehetică, Pedagogie și Metodică a
predării religiei sub diverse denumiri. Unii autori le numesc principii speciale6, alți teologi le încadrează
taxonomic în categoria principiilor fundamentale ale învățământului religios.7 În câteva studii de pedagogie,
sunt menționate ca principii didactice particulare.8
Lucrările metodice le evidențiază încadrându-le în grupul principiilor didactice9 sau altfel prezentate:
principiile educației religioase.10
a) Principiul histocentric constituie temeiul sau primul reper de la care începe educația religioasă (Ioan I, 1,9;
Matei XIX, 14; Apoc. XXI,6). Mai adânc, educația religioasă se poate origina în iubirea lui Dumnezeu, Cel în
Treime închinat, constituind un reflex al iubirii Treimii dumnezeiești. Hristos, Pedagogul desăvârșit, este
inima care susține activitatea didactică a Bisericii. Dumnezeiescul Învățător, Fiul Întrupat, a oferit prin Jertfa
Sa făpturii umane renăscute prin har, care are viața în Hristos, desăvârșirea. Potrivit acestui principiu, educația
religioasa trebuie sa aibă în centru Persoana Domnului Hristos. «Emanuel», așa cum Îl anunțau profeții
Vechiului Legământ (Isaia VII, 14), s-a făcut asemenea oamenilor afară de păcat (Filipeni II, 6-11), ca tot cel
ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Asumându-și condiția umană, Hristos este lumina care a
împrăștiat întunericul necunoștinței. „Cuvântul este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine
în lume" (Ioan I, 9).
„Profesorul de religie este slujitor al lui Hristos la catedră, în fața elevilor săi. El transmite învățătura lui
Hristos ascultătorilor lui, elevilor de toate vârstele. ”11 Prin urmare, „Mântuitorul trebuie să fie prezent așa
cum este El în realitate: ca desăvârșire absolută, ca întrupare a lui Dumnezeu în formă omenească. Toate
acestea pentru a trezi în sufletele credincioșilor (copiilor și tinerilor n.n.) năzuința de a urma lui Hristos,
fiindcă urmarea Mântuitorului este asemănarea cu Dumnezeu și, deci, desăvârșirea .”12
Altfel spus, temele din Vechiul și Noul Testament, lecțiile cu subiect liturgic, misionar și cele de Morală
Creștină vor fi raportate la Persoana Domnului Iisus Hristos.
b) Principiul ecleziocentric presupune ca „profesorul de religie să transmită elevilor cunoștințe conform
învățăturii Bisericii Ortodoxe și în legătură cu viața acesteia.”13
2 T. Vianu, op. cit, p. 131; ibidem, p. 131.3 Pr. Prof. C. Galeriu, Melodica predării religiei, (curs xerografîat pentru studenți), București, 1995, p.3.4 Pr. Prof. Dr. D, Călugăr, Catehetica, Editura Institutului Biblic și de misiune al B.O.R., București, 1984, p.
160.5 Partenie Anucuta, Pedagogie, Editura Eurostampa, Timișoara, 1999, p. 102.6 Pr. Dr. Vasile Gordon, Elemente pentru cursul de Catehetică, cu noțiuni de Metodică , (curs pentru studenții anului III), F.T.O.,
București, 1999, p….7 Pr. Dr. Ioan Chirvasa, Educația religioasă a tineretului , Editura Axa, Botoșani, 2002, p. 118.8 C. Cucoș, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, E.D.P., București, 1996, p. 171.
9 Prof. Ana Danciu. Metodica predării religiei , Editura Anastasia, București, 1999, p. 123.10 *** (coord. Pr. Prof. Dr. S. Șerbu), Metodica predării religiei , Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p.
51; Idem, Metodica predării religiei (pentru seminarii, colegii și licee pedagogice), Alba-Iulia, 2002, p. 16.11 Prof. Ana Danciu, op. cit., p. 124 ș.u.12 Pr. Prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p. 164.13 *** (coord. Pr. Dr. S. Șerbu, Metodica predării religiei , Alba – Iulia, 2002, p. 16.
17

Principiul ecleziologic pune în evidență învățământul religios ața cum l-a constituit Biserica creștină pentru
luminarea minții și în perspectiva mântuirii celor care împlinesc voia lui Dumnezeu (A. Danciu, 1999, p. 124).
Întemeiată din voia dumnezeiască la Pogorârea Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Înviere (ca instituție
divino-umană sau așezământ salvator dumnezeiesc și omenesc deopotrivă), Biserica este împărăția lui
Dumnezeu între oameni, iar Crucea este ancora veșniciei. Biserica este anticiparea Împărăției Cerești, și cei
care se împărtășesc, pregustă darul și bucuria vieții veșnice.
Tot în Biserică se păstrează, prin rugăciune și prin legătura iubirii, comuniunea între creștini și cei
adormiți.14
Sfântul Chiril al Ierusalimului ne încredințează că „ dacă învățăm temeinic și avem viață bună, în această
sfântă, sobornicească Biserică, vom dobândi Împărăția Cerurilor și viața veșnică. ”15
Câtă relevanță are educația religioasă desfășurată doar teoretic, în clasă? Poate fi vorba de un învățământ
religios deplin, edificator?
„Nu se poate concepe un învățământ religios rupt de Biserică sau făcut de persoane neautorizate de Biserică.
Ora de educație religioasă trebuie să trezească în sufletele copiilor sentimente de admirație față de valorile
sacre și să creeze dorința de a frecventa Biserica. Educatorul creștin trebuie să amintească mereu elevilor
despre importanța participării la slujbele religioase, îi va îndemna și va merge împreună cu ei să se
mărturisească și să primească Taina Sfintei Împărtășanii, mai ales în posturile mari. Dacă în clasă elevii
primesc mai mult cunoștințe teoretice, în Biserică își vor completa cerințele duhovnicești prin viața liturgică.”16
Mărturia Sf. Ciprian al Cartaginei este necesară și convingătoare (Extra ecclesiam nula salus).
3. Alături de principiile enunțate și dezvoltate anterior, în procesul intructiv – educativ corespunzător
învățământului religios trebuie observate, cunoscute și aplicate contextual și celelalte cerințe sau legități.
Practica și cercetarea pedagogică propune pentru orice disciplină curriculară alte principii generale, care
orientează și reglează activitatea didactică și educația în ansamblu.
Principiile didactice sunt următoarele:
1.Principiul intuiției (corelația dintre senzorial si rațional, dintre concret si abstract);
2.Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor (principiul psihologic sau
principiul accesibilității);
3.Principiul motivației (principiul dezvoltării motivației pentru învățare);
4.Principiul învățării active și conștiente (principiul învățării prin acțiune);
5.Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor;
6.Principiul îmbinării teoriei cu practica;
7.Principiul sistematizării si continuității cunoștințelor;
8.Principiul asigurării conexiunii inverse.
1. Principiul intuiției este o cerință (normă) didactică ce exprimă necesitatea ca procesul de formare și însușire
a noțiunilor, cunoștințelor și deprinderilor să se sprijine pe observarea unui mijloc didactic natural sau
confecționat, a unor exemple și întâmplări concrete, asigurându-se astfel legătura dintre legătura dintre
imagine și abstracție, dintre cunoașterea senzorială (inductivă, empirică) și cunoașterea logică (deductivă) în
activitatea instructiv-educativă.17
Ca proces de cunoaștere, învățarea presupune o bază senzorială, intuitivă, care să
mijlocească trecerea la înțelegerea unor fenomene generale sau a unor realități care depășesc
cadrul primar al contactului direct, tangibil sau vizibil. Profesorul va pune pe elev în contact
nemijlocit (direct) cu obiectul sau fragmentul la care se referea, dirijându-i observarea către
elementele esențiale18 pentru ca discipolul să interpreteze, să prelucreze și, în ultima etapă, să
înțeleagă învățătura și fenomenul în ansamblu.
Intuirea se mai poate realiza și prin comunicare narativă a unor pilde și istorisirea unor evenimente din viața
Bisericii.
Cu alte cuvinte, principiul intuiției indică ideea că pătrunderea în universul spiritual este ușurat (mediat) de
cunoașterea concretă, senzorială,19 aceasta fiind baza (treapta) generalizării și esențializării cunoștințelor.
Astfel, de la imaginea-suport se ajunge la interiorizarea reprezentării și, ulterior, la imaginea mentală.
Depășind viziunea senzualist-empiristă, cercetătorii din psihologia genetică (J. Piaget) subliniază că imaginea
mentală trebuie să sugereze și să evoce operațiile gândirii.20
In activitatea (misiunea) de comunicare a învățăturilor religioase, profesoral, cunoscând modalitățile și
slujirea învățătorească a Domnului, va recurge permanent la puterea exemplului și a faptei, va face apel la
exemple concrete, fenomene, imagini cu conotații sugestive și de influențare afectivă și cognitivă a elevului.
În opinia d-lui Profesor C. Cucoș, „ intuiția poate fi potențată prin intermediul limbajului simplu,colocvial,
expresiv, etalat cu prilejul poveștilor și istorisirilor. Intuiția nu trebuie înțeleasă numai în sens strict , ci
14 Ibidem, p. 16-17.15 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XXVIII-a, apud Arhim. V. Micle, Inițieri catehetice, Sf. M-re Bistrița, 1993, p. 40.16 Pr. Ioan Chirvasa, op. cit., p. 123.
18

într-un sens mai larg, în a accede direct la un sens, la o înțelegere, printr-o trăire și sesizare imediată,
directă.”21
Mijloace didactice cu putere de sugestie pot fi: desenele, fotografiile, planșele, pliantele ilustrative,
hărțile, casete audio înregistrate, ș.a. „Principiul intuiției mai poate fi respectat prin prezentarea și
comentarea (interpretarea n.n.) materialelor iconografice din lăcașurile de cult, din muzee sau din literatura
de specialitate.”22
Ce conțineau, de fapt, pildele Mântuitorului? Parabolele rostite prezentau situații concrete din viața
oamenilor sau inspirate din natură, însă, prin puterea lor de sugestie, ucenicii și ascultătorii înțelegeau
mesajul comunicării.
Pentru reușita explicației și a sugestiei se cere ca mijlocul didactic (ilustrație, obiect de
Cult, etc.):
– să fie bine ales, adecvat conținutului și obiectivelor lecției;
– să fie prezentat la momentul oportun în desfășurarea lecției și la loc vizibil;
– să fie indicat prin însușirile semnificative, orientând atenția elevilor către profesor.23
Regula corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract se regăsește și în exemplele
(comparațiile) sugestive, intuitive, incluse de Sf. Chiril în Catehezele sale.
Încercând să-i îndepărteze de obiceiurile rele și să-i apropie de căință prin rugăciune, autorul Catehezelor le
înfățișa ascultătorilor cazul regelui David care a părăsit starea de păcat și Dumnezeu l-a iertat. ,, Păcatul
– accentua Sf. Chiril – este asemenea ruginei care strică fierul” (Protocateheza), iar ucenicul este dator să-1
evite pentru a se păstra neîntinat .”
La fel, înfățișându-le învățături greu de conceput rațional, precum ce despre Duhul Sfânt, și dorind să le înțeleagă
intuitiv, „cât mai concret posibil, arată catehumenilor «Sfinții Apostoli» din Ierusalim, construită pe locul unde
arau ei adunați în ziua Pogorârii Duhului Sfânt.” 24
2. Principiul accesibilității25
Învățământul trebuie să se desfășoare gradat, conform cu nivelul de înțelegere al ascultătorilor (Pr. N. Petrescu,
1978, p. 78).
Din punct de vedere psiho – pedagogic, „accesibilitate” sugerează ideea stabilirii corespondenței, concordanței,
între tema și învățăturile expuse și particularitățile de vârstă și structural – individuale ale elevilor. De aceea, mai
este cunoscut și sub numele de principiul particularităților de vârstă și individuale.
Fiind întemeiat și cerut de specificul perioadei copilăriei, principiul exprimă necesitatea ca desfășurarea
ontogenetică a școlarului, … , asigurându-se conexiunea între obiective, structura personalității, efortul fiecărui
elev și rezultat.26
Caracterul stadial face parte din dimensiunile dezvoltării psiho – somatice ale omului. Astfel, limbajul,
imaginația, percepția, voința, prezintă niveluri de dezvoltare diferite de la o vârstă la alta.
Se cer adaptate nu numai gradul de dificultate al temelor și cunoștințelor, ci și metodele și procedeele
aplicate în activitatea educațională.27
„Atât prin limbaj, cât și prin conținut, profesorul se va apropia cât mai mult de sufletul copilului” pentru a-i
comunica învățăturile și a-i trezi atenția și disponibilitatea în vederea înțelegerii tainelor credinței creștine, fără
a aluneca în expuneri sentimentaliste.28
Preocuparea dumnezeiescului Învățător, întâi de toate, și a Sf. Apostoli ulterior, de a împărtăși învățăturile,
îndemnurile și tainele (credinței) Noului Legământ, potrivit nivelului de înțelegere, se observă din lectura
atentă a Sfintei Scripturi. „Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul după cum puteau sa înțeleagă (Marcu
IV,33 ș.u.; Ioan XVI, 12).
De asemenea, pentru a înțelege Taina Botezului și lucrarea Duhului Sfânt asupra (în lăuntrul) primitorului,
Chiril al Ierusalimului prezintă un exemplu profund grăitor prin intermediul comparativ. Precum „focul
17 Constantin Postelnicu, Fundamente ale didacticii școlare , Editura Aramis, București, 2000, p. 294.18 A. Danciu, op. cit., p. 125.19 *** (Coord. Pr. Dr. S. Șerbu), op. cit., p. 17. 20 Ioan Nicola, Tratat de Pedagogie, E.D.P., București, 1996, p. 355.21 C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice , Polirom, Iași, 1999, p. 193.22 Ibidem, p. 194.23 Constantin Postelnicu, Fundamente ale didacticii școlare , p. 295.24 Arhim Veniamin Micle, op. cit., p. 33.25 Majoritatea pedagogilor (C. Postelnicu, C. Cucoș, Ioan Bontaș, R. Iucu) și dintre metodiști (Ana Danciu, Dorin Opriș),
întrebuințează această denumire. Alți didacticieni (Vasile Preda, St. Păun), preferă să-l numească principiul psiho – genetic. În
manualele de Catehetică îl regăsim denumit, simplu, principiul psihologic (Pr. D. Călugăr, Pr. N. Petreșan).26 I. Nicola, op. cit., p. 357.27 C. Postelnicu, op. cit., p. 299.28 C. Cucoș, op. cit., p. 192 – 193.
19

pătrunde fierul si-l transforma în foc, prefăcându-1 din rece în fierbinte și din negru strălucitor, tot așa și
harul Duhului Sfânt străbate toate părțile lăuntrice ale sufletului, îndumnezeindu-l cu puterea Sa.”29
În cazul în care pentru stabilirea obiectivelor, metodelor și procedeelor (strategia didactică), cât și a
conținuturilor activității, nu se ia în considerație realitatea psihologica a elevului30, se ajunge la
compromiterea orei, scopului urmărit de învățământ, sau chiar a disciplinei în unitatea școlară respectivă.
Nu în ultimul rând, subliniem că personalizarea instruirii și educației, posibil în învățământul superior, dar
și în cel liceal și gimnazial, trebuie să stea în atenția cadrelor didactice.31
3. Principiul motivației
În orice acțiune săvârșită, școlarii – și nu numai ei – au o motivație care îi anima și îi susține progresiv.
Mobilul motivațional poate fi întărit sau diminuat în funcție de anumiți factori (trăsăturile genetice, voința,
influențele din partea mediului din care face parte: fenotipul).
Și în comunicarea educaționala motivația este o componentă psihologică necesară, reprezentând suportul
parcursului ulterior.
Motivația învățării este efectul (rezultatul, reflexul) idealului, intereselor și mobilurilor care sprijină ,
impulsionează și călăuzesc elevii și tinerii în studiul lor.
În alte lucrări de specialitate îl regăsim denumit diferit: principiul dezvoltării motivației pentru învățare sau
principiului interesului pedagogic. Pentru trezirea interesului pentru însușirea cunoștințelor, studiu sau pentru
autoeducație este necesar să se constituie (creeze) ambientul sau „câmpul motivațional". Trăirile declanșate
în urma ascultării unei parabole, unei istorioare sau întâmplări din mediul în care viețuim, înțelegerea sensului
unei lucrări sau a rostului existențial, determină voința elevului să aibă o atitudine de preocupare constantă și
calitativă în activitatea de învățare. În acest sens, educatorul (preot, profesor, învățătoare) va veni în
întâmpinarea elevilor, urmărind menținerea curiozității fată de locurile sacre (prin vizite și excursii la
mănăstiri) și de învățătura Bisericii (lecturi, audiții, vizionări de scurt metraje documentare).
„Aș dori să trăiesc curat în virtute după poruncile Bisericii ”, mărturisea un elev de liceu din Timișoara,
motivat în hotărârea sa. „Elevii pot fi motivați spre educația religioasă atât prin transmiterea unor
cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de înțelegere, cât și prin exemple concrete, care să arate
adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele (învățăturile n.n.) religioase pentru
desăvârșirea creștină (…). Prin urmare, la începutul orei, profesorul va prezenta obiectivele lecției și va
explica anumite noțiuni din lecția ce urmează să fie predata, aceasta cu scopul motivării elevilor și orientării
învățării.”32
Deosebim doua pârghii ale motivației sau interesului pentru învățare. Motivația poate fi:
– extrinsecă (încurajarea, aprecierea, recompensa, competiția sau teama și mustrarea), evidentă la un număr
mare de elevi;
– intrinsecă (intenția de a-și lămuri cât mai multe necunoscute ale vieții umane, dorința de a ști, pentru a-
i ajuta pe semeni în viitor ș.a.).
Fără să minimizeze aspectul exterior al disponibilităților pentru studiu, profesorul va cultiva resorturile
interne ale motivației, ca „ suport tainic al educației religioase în vederea atingerii scopurilor acesteia. ”33
În timpul afectat lecției în spațiul clasei, pe durata vizitelor cu caracter didactic la lăcașurile de cult, se
recomandă recurgere la noutate, la „surpriza”34, păstrând astfel atenția și preferința pentru disciplina și pentru
manifestarea religioasă în ansamblu.
Pe de alta parte, nivelul prea ridicat de predare și „pururi sub presiune” creează dificultăți de înțelegere,
inhibă elevul, demobilizează, descurajează (școlarul capătă o stare anxiogenă).
„Atât prin limbaj cât și prin conținut, profesorul se va apropia cât mai mult de sufletul copilului pentru a-i
transmite informații și a-i deschide interesul pentru o serie de probleme de profunzime și intimitate mult mai
evidente decât cele revelate la alte discipline .”35
Prin tactul pedagogic profesorul își poate motiva și impulsiona elevii în educația religioasă săvârșită atât în
interiorul cât și în afara spațiului școlar.
4. Principiul învățării active și conștiente mai este cunoscut și sub denumirea de principiul învățării prin
acțiune (sau al activizării). Principiul menționat este în legătură cu cerința dezvoltării motivației pentru
învățare. Numeroase studii de psihologia educației abordează între alte probleme și tema participării
active a elevilor în activitatea instructiv-educativă.
29 Sf. Chiril al Ierusalimului, în Ahim. Veniamin Micle, op. cit., p. 31.30 Ana Danciu, op. cit., p 128.31 Romița Iancu, Instruirea școlară, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 167.32 Pr. Prof. S. Șerbu, Monica și Dorin Opriș, op. cit., p. 19.33 Idem, Metodica predării religiei , 2000, p. 57.34 V. Preda, Principiile didacticii în viziunea psihologiei educației și dezvoltării , în *** (coord. Miron Ionescu, I. Radu), Didactica
modernă, Cluj – Napoca, 2001, p. 78.35 C. Cucoș, op. cit., p. 192.
20

Potrivit Prof. I. Nicola, elevul este considerat „subiect al propriului proces de devenire, de asimilare a
cunoștințelor și de formare a personalității sale (…). Pornind de la acest postulat, profesorul să stimuleze
prin actul predării participarea elevului la propria sa formare.”36
Aplicarea acestui principiu este necesară pentru a se preveni asimilarea mnemotehnică, pasivismul și
monotonia. Participarea conștientă la actul învățării presupune înțelegerea adecvată a cunoștințelor
transmise de către cadrul didactic. Însușirea conștientă este posibilă în funcție de dezvoltarea gândirii și
limbajului elevilor. A înțelege un fenomen sau un obiect (de cult n.n.) presupune:
-a cunoaște semnificația si structura lui;
-a identifica însușirile esențiale, distingându-le de celelalte;
-a stabili legături între elementele constitutive obiectului sau evenimentului, între
obiect și alte obiecte sau fenomene.37
A înțelege o noțiune (definiție) presupune a cunoaște genul proxim și diferențele specifice. „Acest
principiu cere ca elevii să-și însușească ceea ce au înțeles în prealabil și să participe singuri la aflarea
cunoștințelor pe care profesorii le propun (indirect) la un moment dat (…). Activizarea elevilor presupune
menținerea lor într-o stare de trezie intelectuală, de încordare plăcută, de căutare a soluțiilor la o serie de
situații – probleme pe care profesorul le provoacă. A fi activ înseamnă a gândi, a medita, a raționa, a merge
pe firul unui gând, al unei idei.”38 Soluțiile aflate de către elevi sunt produsul interiorizării acțiunilor externe
(P. Anucuta, 1999, p. 104).
Astfel, elevul contribuie și el prin forțele sale la constituirea noilor cunoștințe primite în actul instruirii.
Informațiile deduse de școlari prin efortul lor se rețin mai ușor, fiind rezultatul activității lor spirituale. Din
consemnările Părintelui N. Petrescu aflăm că Sf. Grigorie Taumaturgul vorbește cu recunoștință despre
Origen care, prin metoda sa, i-a deșteptat puterea de judecată.”39
„Ceea ce se câștiga prin muncă , spune Sf. Vasile cel Mare, se reține cu bucurie și se păstrează cu deplină
grijă, iar ceea ce se capătă cu ușurință este în pericol oricând de a dispărea. Adevărul acesta este valabil
atât pentru bunurile materiale cât și pentru bunurile spirituale.”
Actul instructiv – educativ devine activ, antrenant, pe măsură ce profesorul aplică în strategia didactică
metode, procedee și mijloace corespunzătoare obiectivelor, ușurând comunicarea și însușirea noilor învățături.
Ulterior, cunoștințele vor fi fructificate de elevi fie în operațiile gândirii lor, fie se întrevăd la fiecare în
convingeri, atitudini, deprinderi și comportamente specifice vieții creștinești.
Pe aceeași traiectorie comprehensivă se pot înscrie și sugestiile Prof. C. Cucoș. „Un învățământ religios este
activ atunci când reușește să schimbe caractere, să zdruncine opinii și mentalități, să purifice de relele
deprinderi, să formeze oamenii pentru mai bine și mai frumos.”40
5. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor
Învățăturile nu sunt suficiente doar pentru ora de religie din clasă, ci ele constituie tot atâtea verigi care ne
ajută să avem continuitate în ceea ce privește înțelegerea necesității cuvântului dumnezeiesc transmis de
Biserică în vederea desăvârșirii creștine.
Asigurarea trăiniciei și durabilității cunoștințelor și deprinderilor constituie una din preocupările pedagogului
creștin. „Dacă învățarea s-a realizat în mod conștient și activ, sistematic și structurat, inevitabil va fi și
temeinică.”41
Retenția logică nu presupune simpla memorare, ci reamintirea celor învățate din lecțiile anterioare,
prezentarea structurată, accentuându-se informațiile esențiale în mod comprehensiv.
Respectând principiul enunțat mai sus, profesorul nu va trece superficial peste momentele denumite în
proiectul lecției „verificarea” și „fixarea” celor predate anterior sau pe parcursul predării.
Aplicându-1, se asigură durata42 de reținere a învățăturilor, prelucrarea în scopul înțelegerii și a convertirii
acestora în deprinderi și atitudini pentru viața creștină. Astfel, metodele euristice și cele cu caracter aplicativ
vor fi integrate alternativ în strategia instructiv – educativă. Deși este un principiu de factură cognitivă, are un
rol semnificativ și în atingerea obiectivelor afective și psiho-motorii.
„Elevul este sau va deveni un bun credincios nu numai dacă se arată cucerit de o lecție în sine, pentru
moment, ci dacă își însușește la orele de religie o conduită creștină, care să-1 caracterizeze pe parcursul
întregii vieți.”43
36 I. Nicola, op. cit., p. 351.37 C. Postelnicu, op. cit., p. 290.38 C. Cucoș, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1996, p. 64.39 Pr. Prof. N. Petrescu, Catehetica, București, 1978, p. 74.40 C. Cucoș, Educație religioasă. Conținut și forme de realizare , E.D.P., București, 1996, p. 171.41 I. Nicola, op. cit., p. 360.42 Pr. Prof. N. Petrescu, Catehetica, București, 1978, p. 72.43 Prof. Ana Danciu, Metodica predării religiei , București, 1999, p. 127.
21

Deși, frecvent, dumnezeiescul Învățător amintea porunca iubirii (cea mai mare din Lege), plecând de la
aceasta, oferea alte Înțelesuri și profunzimi, culminând cu iubirea celor ce ne pricinuiesc răul prin jertfa de
sine.
În aceeași ordine de idei, Sfântul Vasile cel Mare, încercând să prezinte temeinic necesitatea postului, în
omiliile sale, face apel la cunoștințele generale, profane, accesibile oricui, afirmând folosul exercițiilor și
abstinenței competitorilor înaintea întrecerilor din vremea Olimpiadelor.
„Durabilitatea este condiționată de aderarea elevului la un set de valori imperturbabile, care funcționează ca
puncte de reper nu numai în situațiile critice, ci și în manifestările și desfășurările celei mai cotidiene. Se
cere o atenta dimensionare a cantității și calității informației date, a cerințelor, în ața fel încât să nu-i
dezarmeze, dar nici să-i plictisească. Nu trebuie dat totul dintr-o dată, ci câte puțin, gradat, noua cunoștință
preluând, întărind și valorificând în chip natural vechea informație. ”44
Cu riscul de a ne repeta în explicații și idei, mai consemnăm câteva reprezentări teoretice ale principiului:
„ Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale
ale procesului instructiv – educativ. Însușirea cunoștințelor este temeinică atunci când este făcută profund,
complet și durabil.”45
Cerința „derivă din aplicarea principiilor anterioare adăugând necesitatea consolidării, prin exersare, a tot ceea
ce se învață. Depinde în mare măsură și de principiul sistematizării cunoștințelor și de cel al legării interioare a
activității instructiv – educative, iar al doilea dă finalitate actului educativ.”46
Pe fondul unei ambianțe afective și motivaționale, „învățarea temeinică se poate realiza prin:
•situarea elevilor în centrul activității didactice;
•organizarea de către profesor a unor situații de învățare cu caracter ritmic, repetarea conștientă și
ritmică a unor noțiuni, date (parabole, exemple, învățături scurte, etc.)47;
• însușirea cunoștințelor (și) prin efort propriu, prin acțiuni individuale;
• stimularea interesului elevilor de a însuși conținuturile, deprinderile practice în participarea
cultică.
Realizarea schemei lecției la tablă, ca și rezumarea învățăturilor după fiecare etapă a lecției ori la sfârșitul
acesteia, conduce la o învățare temeinică.
6. Principiul sistematizării – mai este întâlnit și cu denumirea de „ principiul cunoașterii sistematice ” (St.
Păun, op.cit, p.77). Începând de la planurile – cadru, programele și manualele de învățământ, dar și în actul
educativ concret al lecției, trebuie să se urmărească afirmarea corespunzătoare a acestui principiu. Cei
care se ocupă cu „Psihologia educației” îl prezintă sub numele de „ principiul construcției componențiale și
ierarhice”.48 Sunt aspecte comune între principiul însușirii temeinice și durabile a învățăturilor și cerința
asigurării sistematice a temelor și conținuturilor de predat. Învățarea presupune formarea unor competențe
(abilitați) de înțelegere structurată a unei teme expuse.
Succesiunea elementelor (componentelor) constitutive lecției contribuie la o înțelegere adecvată prin corelații
cu învățăturile cunoscute. Selecția temelor (conținuturilor) se efectuează de către profesor, respectând normele
didactice și demersul științific.
Structurarea lecției de învățat solicită din partea elevului, în efortul său, selecția ideilor principale, pe care le
poate prezenta diversificat, prin exemple și explicații, în limbaj potrivit vârstei și nivelului cognitiv. În opinia
Profesorului Ioan Bontaș, principiul exprimă necesitatea ca disciplina de studiu „să fie structurată în unități
metodice (secvențe de cunoștințe esențiale coerente), ordonate într-o succesiune (continuitate) logică,
științifică și pedagogică …”49
Continuitatea și sistematizarea logică și pedagogică elimină situațiile de învățare și predare a unor cunoștințe
fragmentare, izolate, ce pot crea goluri și lipsa de conexiuni minimalizând calitatea și activitatea educativă în
ansamblu. Rezultatele, sintezele, conspectele, schemele, planurile tematice, analogiile pot conduce la o
atitudine ordonată a actului învățării. Dacă profesorul este sistematic, explicit și motivat î n demersul lui, și
elevii săi își vor însuși cu ușurință cele predate și le vor prelucra într-un context mai amplu de învățături care
se pot reflecta în comportamentul ulterior al tinerilor.
Predarea disproporționată sau cea aglomerată de termeni teologici nu poate fi fructuoasă fiindcă creează lipsă
de continuitate, pasivitate, atenție diminuată. Toate acestea favorizează „apariția lacunelor în pregătirea for
(elevilor) și a carențelor în dezvoltarea personalității religios – morale.”50
Cum se realizează continuitatea în actul educativ – informativ?
44 C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice , Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 193.45 Pr. Prof. S. Șerbu, Metodica predării religiei , Alba – Iulia, 2000, p. 55.46 Rodica Mariana Niculescu, Pedagoie generală, Editura Scorpion, București, 1996, p. 98.47 St. Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, București, 2001, p. 77 ș.u.48 V. Radu, Didactica modernă, Cluj – Napoca, 2001, p. 74.49 Ioan Bontaș, Pedagogie, Editura All, București, 1996, p. 106 ș.u.50 *** (coord. Pr. S. Șerbu), op. cit., p. 55.
22

„Continuitatea în actul predării și învățării presupune asigurarea unei treceri (…) firești, naturale, de la
antecedentul (cunoscut) la consecventul explicativ (…). Eșalonarea riguroasă a activității educative se
realizează prin proiectare didactica (întocmirea planificărilor calendaristice și realizarea proiectelor de
tehnologie didactică).
În fapt, consecințele respectării acestui principiu constau în formarea deprinderilor de muncă sistematică, a
perseverenței, a conștiinciozității, a spiritului de disciplină și în gândire și în acțiune, a unui stil de muncă
eficientă și coerentă.51
7. Principiul îmbinării teoriei cu practica – îl regăsim în alte lucrări metodice și catehetice ca „principiul
învățământului practic ".
Învățăturile și cunoștințele noi nu sunt expuse elevilor urmărindu-se doar un scop teoretic. Religia
presupune educație, formarea caracterului în spiritul iubirii și virtuților creștine, care înnobilează persoana.
Ora de religie și cateheza tematică nu constituie două forme de inițiere în expunerea conceptualistă.
Prin însăși semnificația sa, educația, în general, și cea religioasă în cazul nostru, comportă valențe
aplicative. „Însușirea cunoștințelor de către elevi, deci instruirea lor, trebuie să-i duca la
transformarea lor sufletească, adică la practicarea virtuților, precum altoiul unui pom sălbatic îl face să-și
schimbe roadele.”52 „Principiul învățământului practic arată în ce măsură cunoștințele mijlocite prin
învățământ își verifică valoarea in faptele izvorâte din ele (…). În creștinism, fapta este lucrătoare, este
credința actualizată. Lecția de religie, bine orientată, gândită și trăită, deschide ființa elevilor către semeni,
spre săvârșirea de fapte bune.. .”53
Ce semnificație în plan educativ are dictonul rostit de Seneca (sec. I d. Hr.)?*
Care este efectul în plan comportamental a tânărului teoretic fără deprinderi practice?
Ce consecințe pot decurge în situația în care putem vorbi de un creștin zelos, implicat, dar cu o cunoaștere a
învățăturii creștine la nivelul insuficient?
Adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii să-și călăuzească viața după aceasta, urmând modelele
Domnului Hristos și sfinților. „ Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea
ce îi învață pe elevii săi .”54
8. Asigurarea conexiunii inverse
Conexiunea inversă se integrează în sfera comunicării educaționale în cazul nostru și presupune trecerea
informației de la elev la profesor. Întrebările, răspunsurile, precizările cadrului didactic, explicațiile care
călăuzesc elevii și gândirea lor pe o treaptă calitativ nouă de înțelegere constituie mijloacele și procedeele prin
care se asigură retroacțiunea informațiilor (stocate, prelucrate și redistribuite) în procesul de învățământ.
Asigurarea conexiunii inverse se obține prin metode si procedee didactice expozitiv-euristice, cu accent pe
cele dialogale. Ca cerință izvorâtă din practica pedagogică, este complementară sau chiar se poate substitui
până la un anumit punct principiului învățării conștiente și active. Această normă, aplicată corespunzător,
stimulează elevii în demersul lor intelectiv și psiho – motor. De asemenea, ținându-se seama de necesitatea
acestui principiu, se poate îmbunătăți din mers rezultatele și operațiile de gândire și chiar corecta greșelile
sesizate de elevi.”55
Întrebările formulate de către elevi dezvăluie atenția acestora în procesul predării și este un semn al participării
conștiente la momentul respectiv educațional. Feed-back – ul, așa cum mai este cunoscut, se întâlnește în
lecție atunci când se aplică metoda cu același nume. Sistemul principiilor nu are un caracter închis, iar
numărul și conținutul lor depinde de:
•obiectul de studiu ales;
•nivelul de pregătire;
•tipul activităților specifice vârstei î n cadrul educației.
„În predarea religiei asimilarea de cunoștințe – scopul material – este subordonată temelor educației religios
– morale și formării personalității creștine. Pe primul loc în învățământul religios nu stă aprofundarea
cunoștințelor religioase, ci educația creștină și practică a vieții morale. Învățământul religios nu se
mulțumește cu o simpla credință, ci urmărește dezvoltarea deplină a acestei credințe în viața religios –
morală a elevilor.”56
51 C. Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 63.52 Pr. N. Petrescu, op. cit., p. 75.53 Ana Danciu, op. cit., p. 127.
* „Non scholae sed vitae discimus ”54 *** (coord. Pr. Prof. S. Șerbu), op. cit., p. 55.55 Partenie Anucuta, Pedagogie, Editura Eurostampa, Timișoara, 1999, p. 108.56 Ana Danciu, op. cit., p. 130 – 131.
23