Curs Managementul.aprovizionarii [618514]

1 SILVIU CRIȘAN

Managementul aprovizionării

Pentru studenții curs ZI și ID

Sibiu, 2013

2 Cuprins

1. Aprovizionarea materială – componentă a funcțiunii comerciale a întreprinderi
1.1. Conceptul de aprovizionare materială
1.2. Apr ovizionarea materială – factor intern activ în dezvoltarea întreprinderii moderne
1.3. Particularitățile activității de aprovizionare în condițiile economiei de piață
1.3.1. Locul procesului de aprovizionare în activitatea generală a întreprinderii
1.3.2. Obiectivele managementului aprovizionării
1.4. Organizarea activității de aprovizionare
2. Normele de consum – elemente de calcul și fundamentare a necesităților de
consum de resurse materiale și energetice
3. Determinarea nec esarului de materiale și echipamente
3.1. Metoda calculului direct
3.2. Metoda calculului pe bază de analogie
3.3. Metoda calculului indicelui global la un milion lei producție nominalizată
3.4. Metoda coeficienților dinamici
3.5. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip
3.6. Calculul necesarului de combustibil și energie electrică
3.7. Calculul necesarului de piese de schimb
3.8. Determinarea structurii necesarului de aprovizionat folosind metode de previziune
pe termen scurt
4. Prev iziunea cererii
5. Recepția valorilor materiale aprovizionate
6. Stocurile de materiale în întreprinderea industrială
6.1. Noțiuni privind clasificarea stocurilor de materii și materiale
6.1.1. Stocul curent (S c)
6.1.2. Stocul în curs de transport (S t)
6.1.3. Stocul de siguranță (S s)
6.1.4. Stocul de pregătire sau de condiționare (S cd)
6.1.5. Stocul de transport intern (S cd)
6.1.6. Stocul de iarnă (S i)
6.1.7. St ocul strategic (S st)
6.2. Modalități de exprimare a stocurilor
6.3. Factorii de influență a nivelului stocurilor de producție
6.4. Obiective în managementul proceselor de stocare
6.5. Restricțiile sistemului de gestiune a stocurilor
6.6. Normarea stocurilor

3 1. Aprovizionarea materială –
componentă a funcțiunii comerciale a întreprinderii

Alături de echipamente tehnice și forță de muncă, orice organizație și deci, orice
întreprindere are nevoie, de materii prime și materiale, produse finite și semifabricate,
combustibili, energie electrică și termică pe care le obține din mediul înconju rător, și pe care le
supune unui proces mai mult sau mai puțin complex, modern, tradițio nal sau original de transformare,
obținând produse sau servicii pe care le pune la dispo ziția consumatorilor într -o anumită cantitate,
de o anumită calitate, la un anumit preț și pentru o anumită perioadă de timp.
Acest proces, în multe situații de mare dificultate și complexitate este suger at în figura următoare.

Așadar, înainte de a produce bunuri materiale sau servicii, o întreprindere apare în postura de
cumpărător. Activitate indispensabilă, prezentă de când există producția, asigurarea celor necesare
desfășurării unu i proces de producție a căpătat valențe noi din momentul în care întreprinderile au
încetat să cumpere un număr mic sau foarte mic de materiale, să adauge o cantitate mare sau foarte
mare de manoperă, după care obțineau anumite venituri prin vânzarea produ selor sau serviciilor
realizate.
În timp, aprovizionarea a evoluat de la o activitate apreciată ca având un rol pasiv,
subordonată subsistemului producție, la una de adevărată responsabilitate pentru viața ciclică a
oricărei întreprinderi. Pe măsura crește rii importanței acestei activități, precum și a
profesionalismului specialiștilor din aprovizionare, au fost posibile valorificarea în mai mare măsură a
oportunităților, și reacția corectă la continua "creștere a presiunii competitive"1 la care este supus ă o
întreprindere în confruntarea sa permanentă cu mediul ambiant.
Contribuind într -o măsură importantă la formarea profitului unei întreprinderi
productive – există aprecieri care estimează că la nivelul anilor '90 contribuția aprovizionării în total
profit se aproprie de 60 -65 % – aprovizionarea solicită tot mai mult implicarea managementului de
vârf. Din acest motiv, obiectivele activității de aprovizionare derivă din obiectivele generale ale
întreprinderii. În plus, în întreprinderile moderne aprovizion area s -a transformat dintr -un "cost alocat
achiziționării de materiale într -un centru de profit care își vinde serviciile în mod competitiv fiecărui
utilizator"2. Acest lucru a fost posibil deoarece aprovizionarea a devenit un factor intern de mare
importa nță În orice întreprindere, profesioniștii aprovizionării concentrându -se spre ceea ce știu
să facă cel mai bine. De altfel, în întreprinderile mari unde sunt utilizate concepte, metode și tehnici
moderne de management, activitatea de aprovizionare este co mponentă a managementului de la
nivelul ierarhic cel mai înalt. În aceste întreprinderi, subordonarea activității de aprovizionare
directorului adjunct de specialitate sau unuia dintre vicepreședinți reprezintă un lucru normal și
obligatoriu.

1 Eberhard E. Scheuing, Purchasing Management, Prentice Hall, Englewood Cliffs,New Jersey, 1989, p.365.
2 Eberhard E. Scheuing,op. cit. p.367. Materii prime
Materiale
Combustibi li
Energie
Informații Operator

Stoc materii prime
Producție
Stoc produse finite
Produse
finite

Servicii

Informații Flux Intrări
IINTRĂRI Flux Ieșiri

4 1.1. Conceptul de aprovizionare materială

Actualmente, ponderea costurilor aferente materiilor și materialelor în total costuri este în
general mare, uneori determinantă, aceasta reprezentând 60 -70%, în unele cazuri chiar mai mult,
justifică aprecierea că asigurarea materială, în ansamblul activităților dintr -o întreprindere, este
de natură strategică.
Din acest motiv dezbaterile privind clarificarea unor noțiuni terminologice privind această
activitate sunt importante nu numai din perspectiva unor confruntări de idei teoretice, ci și din cea a
precizării din punctul de vedere practic al rolului pe care asigurarea materială îl are nu numai în
producția propriu -zisă, ci în însăși existența unei întreprinderi. O abordare comparativă a opiniilor
privind termenii de specialitate utilizați în problematica aprovizionării ar putea reprezenta premisa
eliminării unor confuzii din acest domeniu.
Dacă se fac referiri la literatura franceză de specialitate lucrurile se prezintă în felul următor:
 prin “a aproviziona” se înțelege activitatea de procurare de către o întreprindere a
materiilor prime, materialelor, produselor semifabricate și finite necesare desfășurării
propriei activități, în cantitatea și de calitatea pretinsă la un anumit moment foarte precis
definit și l a un preț convenabil;
 prin “aprovizionare” se înțelege modul de intrare în întreprindere a fluxurilor de
materiale provenite din mediul exterior;
 când se face referire la “cumpărare ”, noțiune de altfel foarte mult utilizată, se impune
o diferențiere în tre cumpărarea pentru întreprindere și cumpărarea din perspectiva
clientelei. Dacă din punct de vedere al clientelei, prin cumpărare se influențează în
totalitate viața întreprinderii, ea fiind cea care determină nivelul cifrei de afaceri,
cumpărarea pentr u întreprindere sau aprovizionarea, este de asemenea foarte
importantă. Aprovizionarea nu numai că asigură cele necesare producției dar, dacă este
făcută cu pricepere se creează condițiile necesare asigurării rentabilității, practic a tuturor
activitățilo r dintr -o întreprindere.
În literatura economică americană sau engleză lucrurile sunt în mare măsură
asemănătoare cu cele din literatura franceză. Se pot, așadar, realiza anumite asocieri de termeni
care sugerează o posibilă interpretare comună. Astfel t ermenii englezi procurement și purchasing
corespund termenului francez approvisionnement (aprovizionare), pentru purchase există
approvisionner (a aproviziona) și tot englezescului purchase i se potrivește termenul francez achat
(cumpărare). Uneori se fol osește în engleză și termenul de supply omolog lui offre (ofertă) în franceză,
care reprezintă de fapt o cantitate de bunuri și servicii pusă în vânzare pe piață pentru a fi
cumpărată în vederea consumului individual, a utilizării sau pentru consumul inter mediar.
Semnificația unora dintre acești termeni este uneori diferită de la un autor la altul. Astfel după
unii autori, termenul de cumpărare reprezintă un schimb de natură comercială prin care se
tranzacționează valori materiale după ce în prealabil au f ost precizate nevoile de consum, au fost
identificați furnizorii, au fost negociate prețurile și alte condiții ale transferului de proprietate între
parteneri. Alți autori consideră cumpărarea un proces mai mult sau mai puțin complex prin care trebuie
atinse o serie de obiective pe termen scurt și anume de a asigura cele necesare producției conform unor
cerințe exprese de consum.
Această “flexibilitate” în utilizarea termenilor privind aprovizionarea, demonstrează că pentru
mulți autori este importantă în p rimul rând semnificația lor practică și doar în subsidiar conținutul lor
lexic.
În cazul sistemelor avansate de producție, caracterizate prin importante modificări, atât în
conducerea, cât și în organizarea producției și a muncii, între care s -a impus în s pecial sistemul JIT (în
engleză Just In Time) numit în franceză JAT (Juste A Temps) se folosește conceptul de gestiunea
fluxurilor materiale “prin pilotaj”; aceasta înseamnă o anticipare și o orientare permanentă a
acțiunilor astfel încât să fie posibilă m odificarea fluxurilor de materiale atunci când apariția unor
abateri ar putea compromite atingerea obiectivelor activității de aprovizionare.
În contextul mai larg al logisticii produsului, care are în vedere o succesiune de mai multe
activități, începând cu cumpărarea de materiale și terminând cu stocarea și gestionarea produselor

5 finite în scopul vânzării, există autori care califică activitatea de aprovizionare ca fiind, alături de
transportul materialelor, de producție și gestionarea ei, o componentă a “producției industriale pure ”3.
Reprezentând în esență o modalitate de administrare a fluxurilor materiale și informaționale
dintr -o întreprindere, logistica permite printre altele, planificarea, coordonarea și controlul mișcării
materialelor la fiecare o perație de transfer dintre activități. Î n acest fel aprovizionarea materială este
inclusă în logistica “integrată a întreprinderii” prin care se realizează o mai bună ordonare și
gestionare a fluxurilor materiale din întreprindere. Pentru că gestionarea fl uxurilor în general și a
fluxurilor materiale în particular, condiționează într -o măsură tot mai mare deciziile strategice, se
poate spune că logistica își aduce partea sa importantă de contribuție în performanțele întreprinderii.
În literatura economică d in țara noastră s -a reușit o clarificare a terminologiei utilizate în
conducerea și organizarea aprovizionării. Astfel în lucrarea “Managementul aprovizionării și
desfacerii (vânzării)” autorii (profesorii universitari Gheorghe Bășanu și Mihai Pricop) definesc
practic toți termenii asociați acestui domeniu: “achiziționare, asigurare, aprovizionare, cumpărare
și alimentare ”4. În plus sunt precizate diferențele de interpretare, uneori destul de evidente, dintre
diferiții termeni. Aceasta nu înseamnă că în u nele cazuri unii termeni nu pot avea aceeași accepțiune.
Conform aprecierilor din lucrarea citată mai sus:
 achiziționarea este un angajament de natură financiară prin care se cumpără
materiale, produse finite sau servicii necesare producției. Achiziționa rea se realizează în
forme diferite – tranzacția monetară fiind cea mai frecventă – și este o etapă a
aprovizionării;
 asigurarea materială și cu echipamente se poate asimila termenului de
aprovizionare, deși are o sferă de cuprindere mai mare întrucât cu prinde și acțiunile prin
care se întregește baza materială a întreprinderii cu ceea ce se produce intern și este
destinat consumului propriu;
 alimentarea este activitatea prin care se asigură transferul efectiv al materialelor
aflate în depozite sau adus e direct de la furnizori la locurile de consum în vederea
consumului;
 aprovizionarea este o activitate premergătoare producției prin care se asigură
factorii materiali necesari producției într -o anumită cantitate și de o anumită structură.
În concluzie , este evident că preocupările deosebite atât în teoria cât și în practica
aprovizionării nu fac altceva decât să confirme că problematica specifică aprovizionării joacă un rol
capital nu numai în reușitele curente ci și în durabilitatea unei întreprinderi .

1.2. Aprovizionarea materială – factor intern activ
în dezvoltarea întreprinderii moderne

Pentru a funcționa, o întreprindere își atrage o serie de "input" -uri de pe piața de furnizare,
piață alcătuită din ofertanți diferiți aflați într -o evidentă și permanentă competiție. De felul în care
întreprinderea dovedește capacitatea de a transforma o presupusă dependență față de piața din amonte –
caracterizată din perspectiva cumpărătorului mai ales prin "stabilitatea sau fluctuația prețurilor, prin
manifest area fenomenului de penurie, devenit tot mai evident"5 – într-o relație de influențare reciprocă, va
depinde în măsură covârșitoare cum se realizează "output" -urile, adică toate acele caracteristici care
impun sau nu impun un produs sau un serviciu pe piaț ă. De precizat că eventuala intenție de a
transforma un "output" inițial în mai multe produse sau servicii destinate unui număr mai mare de
clienți, atrage o modificare substanțială a "input" -ului, ceea ce înseamnă:
 crearea unui alt flux al materialelor nu numai dinspre furnizori, dar și în cadrul
întreprinderii. Noile fluxuri de materii, materiale sau informații, după caz, se pot susține de
sistemele de distribuție existente, trebuie găsite noi modalități de utilizare sau este necesară
construirea unor c anale noi de distribuție;

3 Michel Darbalet, Laurent Izard, Michel Scaramuzza, Economie D’Entreprise , Les Editions Foucher, Paris, 1993, p.18 7.
4 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării și desfacerii (vânzării), Editura Economică, București, 1996, p.17.
5 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, op. cit. p.310.

6  modificări de natură fizică și chimică în prelucrarea materialelor, impunerea altor
tehnici de asamblare a reperelor, toate fiind exigențe ale noilor tehnologii și ale noilor
procese de producție. Trebuie de asemenea precizat că aceste modificări înseamnă timp,
capital și efort, adică noi costuri care trebuie recuperate ;
 alte activități logistice și în general modificări mai mult sau mai puțin importante în
managementul aprovizionării.
În funcție de ceea ce atrage din mediul ambiant și în funcție de felul în care va ști să acționeze în
diferitele perioade favorabile sau mai puțin favorabile, întreprinderea construiește și întreține relații variate
cu o multitudine de factori care alcătuiesc micro și macromediul întreprinderii. Cu siguranță, toate aceste
relații cunosc mai ales în ultimul timp o dinamică deosebită din punct de vedere al volumului,
conținutului, diversității și calității lor. Este de asemenea evidentă și nelipsită de importanță sublinierea
unor simptomatice susci tări în numeroase situații, a unor deloc întâmplătoare considerații politice, care
condiționează existența, dificultatea promovării, menținerea sau dezvoltarea unor relații între diverși
parteneri.
În economiile moderne și puternice s -a instituit un siste m de relații între agenții economici – aflați
în dubla calitate, de producători și consumatori – ca rezultat firesc al funcționării mecanismelor
economiei de piață. De aceea economia de piață a reușit să producă “ce trebuie și cum trebuie” și ca atare
să aleagă "coșul de mărfuri ce urmează a se produce"6. Tot piața liberă este cea care are posibilitatea să
fixeze majoritatea rezultatelor economice sau astfel spus poate să decidă singură cine trebuie să
beneficieze de rezultatele activității economice.
Diferită de cumpărările efectuate de persoanele fizice, când fiecare individ este cumpărător,
decident și plătitor, aprovizionarea unei întreprinderi este mult mai complexă și complicată presupunând
participarea mai multor compartimente, specialiști și decid enți, fiecare cu atribuții strict conturate și logic
intercondiționate.
Aprovizionarea unei întreprinderi reprezintă o succesiune de mai multe activități, un proces
laborios de analiză a necesităților de consum curente și de previziune a celor viitoare; toate acestea
se concretizează în elaborarea unor procese decizionale astfel încât să se poată "căuta materialele cele mai
bune, la cel mai mic cost și de la cei mai buni vânzători"7. Pentru atingerea acestui deziderat este necesar
să se:
 identifice un a numit număr de furnizori potențiali;
 realizeze un proces de selectare al furnizorilor în conformitate cu acele criterii decizio –
nale care să sprijine realizarea obiectivelor fixate;
 identifice centrele de decizie și să se definească responsabilitățil e;
 prevadă mai multe posibilități de ameliorare a deciziilor;
 organizeze și să se formalizeze procesele decizio nale astfel încât să se poată realiza, atunci
când este necesar, îndreptări de situații sau chiar modele privind aprovizionarea.
În funcție de bunurile sau serviciile care urmează să se realizeze, procesele de aprovizionare
sunt de o anumită varietate. Există, cu toate acestea, în orice ansamblu de aprovizionare din oricare
întreprindere, elemente cu reprezentare cvasipermanentă. Aceasta înse amnă că, cel puțin din punct de
vedere teoretic, ar trebui să se simplifice procesul de aprovizionare, situație care în realitate este însă
destul de rară. Aprecierea anterioară este susținută de faptul că, într -o întreprindere sunt necesare
echipamentele tehnice care întotdeauna sunt importante, scumpe sau foarte scumpe, sunt necesare apoi
materiile prime și materialele care de multe ori pot fi ușor accesibile dar, de foarte multe ori, sunt rare sau
foarte rare și din acest motiv nu numai costisitoare, dar și supuse unor posibile speculații. De asemenea,
aprovizionarea din orice întreprindere mai vizează energia electrică și termică, diversele piese de schimb
care la rândul lor pot fi standardizate sau particularizate, mijloacele de transport ce trebuie în chiriate,
diversele accesorii și altele. Toate acestea fac din aprovizionare nu numai una dintre puținele activități din
întreprindere care se interferează cu toate celelalte activități ci îi conferă statutul de activitate strategică,
cu un loc bine de terminat în structura organizatorică a întreprinderii.
Este de asemenea la fel de evident faptul că, varietatea conținutului proceselor de aprovizionare
determină anumite participări și intervenții mai mult sau mai puțin numeroase atât la nivelul centrelo r de

6 Paul A. Samuelson & Mc William Nordhaus, Microeconomics, Fourteenth Editi on, Graw -Hill, Inc.,New York, 1992, p.48.
7 Richard B. Chase, Nicholas J. Aquilano, Production & operations management: a life cycle approach, Sixth Edition, Richard D.
Irwing., Inc., Homewod, Boston, U.S.A., 1992, p.830.

7 decizii, cât și al celor executorii, care de multe ori, cu toată noutatea și particularitățile lor fac însă posibilă
identificarea și ulterior formalizarea, în numeroase cazuri, a unor procese -tip de aprovizionare.
Studiile efectuate precum și experi ența acumulată în timp au demonstrat că procesul de aprovizionare este
construit din faze bine delimitate, fiecare fază la rândul ei putând fi detaliată în mai multe etape.
Nerespectarea conținutului și succesiunii fazelor și etapelor poate determina impos ibilitatea depășirii unor
obstacole, care în final compromit întregul proces de aprovizionare cu toate influențele în aval de
întreprindere.
Este important de precizat că, fazele și etapele specifice subsistemului de aprovizionare, începând
de la preciza rea nevoilor și terminând cu utilizarea și urmărirea comportării în consum a bunurilor
aprovizionate se regăsesc atât în activitățile complexe de asigurare a întreprinderilor producătoare de
mașini, utilaje, etc., cât și în procesele mai puțin pretențioas e, repetitive, specifice industriilor
producătoare de servicii sau unităților bugetare. Indiferent de complexitatea și specificitățile activității de
aprovizionare este necesar ca, de fiecare dată, să se acționeze corect și să se asigure o reală adaptare a
tuturor mecanismelor acestui proces la condițiile particulare existente.
Funcționarea întreprinderii în condiții de rentabilitate, depinde așa cum s -a arătat mai sus,
de folosirea la un nivel cât mai economic al resurselor materiale și energetice. Acest lucru este posibil
printr -o fundamentare tehnico -economică a necesităților de materiale prin care "se previne consumul
irațional, risipa de materiale și energie și deci încărcarea nejustificată a costurilor"8. Aceasta este de
altfel modalitatea cea mai sig ură de a se evita angajarea unui efort financiar de aprovizionare
discutabil din punct de vedere economic.

1.3. Particularitățile activității de aprovizionare
în condițiile economiei de piață

Evoluția actuală a pieței, noile exigențe de abordare, de terminate de un sistem de competențe tot
mai sever, transformă cumpărătorul tradițional într -un manager sau într -un om de marketing apt
oricând să obțină costuri de aprovizionare la un nivel convenabil. Noua postură în care se află
cumpărătorul pare practi c obligatorie în actuala perioadă, în condițiile în care materialele sunt
"responsabile" într-o măsură tot mai mare pentru prețul produselor pe care o întreprindere le fabrică.
Aceasta nu înseamnă însă, că un manager, care chiar dacă s -a dovedit un bun teh nician și un bun
negociator, nu poate produce, potențial, blocaje în activitate sau erori datorate unor impuneri neînțelese și
din acest motiv incorect evaluate. Din păcate, mai există încă manageri, adepți ai unor decizii
predeterminate, primejdioase atât ca număr, destul de mare, cât și prin lipsa de fundamentare și corelare.
Luând în considerare faptul că profitul întreprinderii poate fi amenințat de numeroși factori, în
special externi dar și interni, și faptul că ignorarea realității poate avea conse cințe grave, managementul
aprovizionării, – "activitate prin care se asigură elementele materiale și tehnice necesare producției, în
volumul și structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condițiile unor
costuri minime și ale unui profit cât mai mare"9 – trebuie să aducă în managementul de vârf al
întreprinderii un aport concret. De cele mai multe ori acest aport devine fundamental. Managementul
aprovizionării are în vedere într -o primă fază poziționarea corectă a într eprinderii pe piață. Cu siguranță,
printr -un astfel de mod de acțiune se elimină și nu se admite nici una dintre posibilitățile prin care
întreprinderea ar putea fi surprinsă de evoluțiile de multe ori contradictorii ale pieței.
Importanța activității de aprovizionare realiste și corecte este susținută și pentru că,
potențial, ea poate fi mai rentabilă decât alte acțiuni de ameliorare a productivității, și că "poate
contribui direct și în cvasitotalitate la argumentarea rezultatelor exploratorii"10 .

8 Gheorghe Bășanu, Dumitru Fundătu ră, Management -marketing , Editura Diacon Coresi, București, 1993, p.10.
9 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, op. cit. p.17.
10 Oliver Bruel, Politique D’Achat et gestion de Appovisionnement , Bordas, Paris, 1991, p.4.

8 1.3.1. Locul procesului de aprovizionare în activitatea generală a întreprinderii

Prin activitatea sa de producție întreprinderea industrială realizează bun uri materiale și/sau
servicii. Î n totalitatea lor sau în cea mai mare parte, aceste bunuri sau serv icii sunt destinate unor
consumatori potențiali creâ ndu-se astfel o primă relație cu piața aflată în aval de întreprindere. În
funcție de consumatori, produsele sau serviciile se pot adresa consumului productiv sau consumului
final, existând din acest pu nct de vedere o piață a mijloacelor (serviciilor) de producție și o piață a
bunurilor (serviciilor) de consum. Obținerea de bunuri sau servicii este posibilă dacă
întreprinderea își asigură cele necesare desfășurării producției, își asigură deci intrările în
sistem. Alimentarea producției marchează stabilirea unei alte relații – a doua – cu piața aflată în
amonte de întreprindere. Piața din amonte este o piață a mijloacelor (serviciilor) de producție,
numită și piață de afaceri care este constituită din ace le întreprinderi “care achiziționează bunuri și
servicii în vederea producerii altor bunuri și servicii, care vor fi vândute, închiriate sau furnizate
altora”11.
Relațiile stabilite între participanții pe piața de afaceri se caracterizează prin mai multe
particularități care determină un anumit comportament al întreprinderii în situația de cumpărător.
Precizând că, în comparație cu piața bunurilor de consum, pe piața de afaceri pentru mijloace de
producție, cumpărătorii sunt mai puțini și mai mari, că relaț iile cumpărător – furnizor sunt mai
strânse și sunt dominate de motivații mai ales raționale, că tehnicitatea și complexitatea ridicate a
celor mai multe dintre produsele tranzacționate obligă un anumit nivel al profesionalismului (inclusiv
tehnic) cum părătorilor; se poate aprecia justificat, că îndeplinirea rolului pe care și -l atribuie
aprovizionarea într -o întreprindere depinde nu numai de factorii endogeni, ci în foarte mare
măsură de numeroșii factori exogeni care influențează puternic această act ivitate.
Având drept obiectiv principal asigurarea necesarului de materiale în cantitate și de calitate
corespunzătoare, la prețuri avantajoase, la momentul potrivit și de la cei mai buni furnizori, activitatea
de aprovizionare are tot mai multe puncte de convergență cu practic toate celelalte activități dintr -o
întreprindere, ceea ce înseamnă că aprovizionarea participă semnificativ la adoptarea deciziilor de la
toate nivelurile ierarhice. La nivelul conducerii asigurării materiale se decide dacă aprovizi onarea
se face de la furnizori, dacă se face prin leasing sau dacă se apelează la producția proprie.
În aceste circumstanțe, precizăm că aprovizionarea este o activ itate-serviciu care vine în
întâmpinarea tuturor cerințelor de consum ale producției, ca ș i a celorlalte activități din cadrul ei. În
cadrul circuitului economic intern al întreprinderii aprovizionarea devine o funcțiune cu rol foarte
important, ea condiționând întregul comportament viitor al întreprinderii în ceea ce privește
gestionarea facto rilor endogeni și relațiile acesteia cu piața. Stabilind contacte permanente și autorizate
cu furnizorii și cu alți participanți pe piață, specialiștii în aprovizionare reprezintă principalii
destinatari ai informațiilor care vin din amonte sau după caz di n avalul întreprinderii. De felul în care
aceste informații vor fi prelucrate, analizate și utilizate depinde atât eficacitatea activității de
aprovizionare, cât și funcționarea întreprinderii în ansamblul ei.
Toate aceste argumente demonstrează faptul că, în întreprinderea industrială modernă,
aprovizionarea are un rol strategic, iar managementul aprovizionării este un management strategic,
întrucât prin deciziile pe care le elaborează și le adoptă determină "direcția pe termen lung și
performanțele ac tivității"12. În acest fel, aprovizionarea concepe, realizează și implementează planuri
proprii prin care contribuie efectiv și decisiv la realizarea obiectivelor întreprinderii. În plus deciziile
privind cumpărarea din întreprinderile industriale au un i mpact tot mai însemnat asupra
economiei în ansamblul ei. Aceasta pentru că, dacă în perioada de recesiune a ciclurilor afacerilor
activitatea de aprovizionarea a întreprinderilor va scădea, acest proces se va accentua, iar în situația
opusă, respectiv pri ntr-o creștere a numărului de comenzi de aprovizionare s -ar sprijini înviorarea
activităților din economie. Din aceste motive se afirmă de altfel, că numărul și nivelul comenzilor de
aprovizionare determină și în același timp reflectă pesimismul sau optimi smul afacerilor dintr -o
economie. Dacă se are drept obiect al analizei economia unei țări, este important să se arate că o
anumită tendință a mai multor întreprinderi de a face aprovizionarea din import, determină
obligativitatea declanșării unor acțiuni pe piața internă care să contracareze efectele concurenței

11 Philip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, București, 1997, p.274.
12 I. C. Dima, Mariana Man, Managementul activității industriale, Editura Academiei, Editura AGIR, București, 1999, p.208.

9 externe, care, prin intensitate și amploare ar putea deveni periculoase. Aceasta înseamnă, în primul
rând, conceperea și promovarea unor politici noi privind calitatea și prețurile produselor și se rviciilor
care fac obiectul tranzacțiilor de pe piața afacerilor.
În general, pentru a stabili cu o cât mai mare exactitate rolul unei anumite activități, este
necesar ca, în primul rând, să se aprecieze corect natura, conținutul și perimetrul ei de acțiu ne. În acest
fel activitatea respectivă își va putea aduce aportul corespunzător la realizarea unui obiectiv fără a se
irosi resurse financiare și umane.
Dacă prin aprovizionare se are în vedere în special atragerea de intrări din afara
întreprinderii, ac easta nu înseamnă că se exclud și alte modalități de a obține cele necesare
desfășurării producției. Sunt destul de numeroase situațiile când se apelează la leasing (mai ales în
cazul utilajelor sau a spațiilor de producție) sau situații în care o parte d in ceea ce este necesar funcționării
întreprinderii se produce în interiorul acesteia. De altfel, decizia “make or buy” – a fabrica sau a
cumpăra – reprezintă una dintre cele mai importante probleme ale unei întreprinderi prin care se
influențează însăși s trategia acesteia pentru o anumită perioadă de timp. Din aceste considerente,
managementul aprovizionării trebuie să aprecieze cu suficientă claritate și precizie, printre altele, dacă un
anumit material este cu adevărat necesar și dacă este necesar, în ce cantitate și de ce calitate.
Importanța aprovizionării în ansamblul activităților dintr -o întreprindere și -a găsit cea mai corectă
exprimare în responsabilitatea tot mai mare care îi este atribuită în dificilul și complexul proces de
urmărire a modului d e utilizare a resurselor, una dintre principalele condiționări ale creșterii profitului.
Poziționarea strategică a activității de aprovizionare se concretizează în capacitatea acesteia de a
stabili cu o mare exactitate costurile care sunt antrenate de alimentarea cu intrări a fiecărui tip de
consumator din interiorul întreprinderii. Situația se prezintă în același mod și când compartimentul
(departamentul, serviciul sau biroul) de aprovizionare prestează servicii de aprovizionare unor beneficiari
aflați în exteriorul întreprinderii. În acest fel, aprovizionarea devine un centru de profit, putându -se
calcula, în funcție de propriul buget "prețul serviciilor sale individuale" 13. Acest preț, în condiții de
rentabilitate, va fi cerut de la fiecare utilizator , indiferent că este vorba de unul intern sau unul extern.
Considerată ca una dintre funcțiunile -serviciu, sau cu caracter de pivot – aprecierea făcându -se în
special după rolul ei specific – aprovizionarea răspunde în general cererilor adresate de dife ritele
compartimente din întreprindere.
Reprezentând, alături de marketing -desfacere, singura modalitate de comunicare cu mediul extern,
aprovizionarea a încetat de mult să reprezinte o simplă reacție la o serie de solicitări din interiorul
întreprinderii . Aprovizionarea acționează activ participând la proiectarea noilor produse sau servicii, la
studierea atât a pieței de afaceri, cât și a celei de consum, are componente precise în programele de
marketing și ca atare participă la întregul proces decizional din întreprindere.
Dacă în ceea ce privește mediul exterior, subsistemului aprovizionării îi revin atribuții privind
identificarea, evaluarea și contactarea furnizorilor potențiali și rezolvarea tuturor problemelor ce apar pe
întregul proces al aprovizion ării, în interiorul întreprinderii, aceasta intră în relații permanente și
active cu toate celelalte componente din structura organizatorică a acesteia.
Subsistemul aprovizionării dintr -o întreprindere are raporturi permanente cu:
 planificarea – dezv oltarea, aducându -și o contribuție esențială în elaborarea strategiilor,
tacticilor și politicilor din întreprindere;
 proiectarea și cercetarea în vederea stabilirii specificațiilor și a normelor de consum
pentru toate produsele ce urmează să se aprovi zioneze;
 producția pentru a stabili cantitățile de aprovizionat și termenele de livrare;
 transporturile pentru soluționarea problemelor privind deplasarea produselor
aprovizionate atât până la întreprindere cât și în interior;
 urmărirea și controlul calității în vederea aprovizionării cu produse înscrise în anumiți
parametri tehnici de calitate;
 resursele umane pentru selectarea unui personal specializat destinat pentru activitatea de
aprovizionare;
 consilierii juridici pentru asigurarea asistențe i juridice la stabilirea clauzelor contractuale;

13 Eberhard E. Scheuing, op. cit. p.368.

10 activitatea financiar – contabilă pentru asigurarea resurselor financiare necesare pentru
achiziționarea de materiale și pentru evidența intrărilor, mișcărilor și ieșirilor de materiale
în/din depozitel e de aprovizionare;
 marketingul pentru a asigura achiziționarea unor materiale care să creeze premisele
eficientizării tuturor activităților din întreprindere;
 depozite – magazii pentru primire – recepție, depozite – conservare, etc.
Pe măsura creșteri i complexității activităților din toate întreprinderile moderne,
responsabilitățile subsistemului de aprovizionare au crescut progresiv. De altfel, noțiunea de
management al aprovizionării are un sens mult mai larg decât activitatea de achiziționare propri u-zisă de
materii prime și materiale. Managementul aprovizionării înseamnă și alte numeroase activități cum ar fi:
planificarea, comandarea, stocarea, manipularea, controlul și utilizarea materialelor.

1.3.2. Obiectivele managementului aprovizionării

Abordând principalul obiectiv al managementului în domeniul aprovizionării, respectiv
“asigurarea completă și complexă a unității economice cu resurse materiale și tehnice corespunzătoare
calitativ, la locul și la termenele solicitate cu un cost minim”28 se poate constata că acesta se încadrează în
principiul “the right” (potrivit) care guvernează orice demers de marketing. Aceasta înseamnă că
managementul aprovizionării are drept preocupări principale să asigure pentru intrările din
întreprindere:
 calita tea corespunzătoare a resurselor materiale aprovizionate . Calitatea este potrivită
doar dacă, în mod obligatoriu, produsele aprovizionate corespund funcțiunilor pe care acestea
trebuie să le îndeplinească;
 cantitatea de materiale de un volum și o structu ră care să corespundă necesităților de
consum și în special al consumului productiv. Sunt situații în care " cantitatea potrivită" poate
fi mai mare sau mai mică decât cea necesară, ceea ce creează premisele realizării unor
economii la costurile de transpo rt sau îndepărtează pericolul producerii unor pierderi datorate
unor evoluții defavorabile ale prețurilor precum și ale deprecierii materialelor (degradare sau
uzură normală);
 prețul cel mai bun care nu înseamnă în mod obligatoriu și prețul cel mai mic. Pentru a fi
cu adevărat potrivit, un preț trebuie să genereze cele mai mici costuri în condițiile îndeplinirii
funcțiilor produselor realizate;
 momentul oportun de aprovizionare . Pentru atingerea acestei ținte, managementul
aprovizionării trebuie să ia î n considerare durata unei aprovizionări, apariția unor tehnologii
noi de prelucrare, imposibilitatea unor furnizori de a -și respecta angajamentele, fluctuația
prețurilor, etc.;
 cea mai adecvată sursă de aprovizionare . Alegerea unei anumite surse de aprov izionare
înseamnă printre alte multe evaluări și considerarea faptului că o sursă poate fi la fel de
potrivită și dacă este de dimensiuni mari și dacă este de dimensiuni mici și dacă este de
importanță locală sau națională sau internațională și dacă este î ntreprindere producătoare sau
distribuitoare;
Pornind de la aceste cinci obiective ale acestei foarte cunoscute reguli “the right” , se pot contura
mai multe activități , care deși diferite din punct de vedere al complexității lor, sunt la fel de importante .
Convergând spre realizarea obiectivului principal al aprovizionării al cărui conținut a fost enunțat anterior,
aceste activități se referă la:
 stabilirea cantităților de materiale ce urmează să se aprovizioneze. Determinarea
acestor cantități se face î n funcție de planurile de aprovizionare, care la rândul lor se
elaborează pe baza elementelor de fundamentare a planurilor și programelor de producție, în
funcție de normele de consumuri specifice și cu respectarea diferitelor specificații tehnico –
economic e care însoțesc un proces de fabricație. Stabilirea cantităților de aprovizionat
trebuie astfel realizată încât să se asigure continuitatea fluxurilor de producție, să se

28 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, op. cit. p.20.

11 evite pierderile care ar a putea să apară din nerespectarea graficelor de livrare, a
anulării unor comenzi de aprovizionare în situația unui comportament incorect al
furnizorilor ;
 stabilirea pe baza unei concepții unitare și fundamentate științific a necesarului de
consum material și energetic, a dimensiunii loturilor de aprovizionat și a nivelului
stocurilor. În ceea ce privește cheltuielile datorate stocării – “a căror pondere oscilează între
20-35 % față de valoarea medie a stocurilor”14 – acestea trebuie reduse cât mai mult posibil.
Minimizarea cheltuielilor de stocare trebuie obținut ă în condițiile constituirii unor stocuri
care, pe de o parte să nu depășească necesarul de consum, iar pe de altă parte să nu genereze
lipsa de materiale datorate deprecierilor, degradărilor sau sustragerilor. O alternativă a stocării
care ar elimina în î ntregime cheltuielile de stocare este “aprovizionarea exact la timp” (JIT
sau JAT), ceea ce înseamnă introducerea produselor aprovizionate direct în producție fără
constituirea de stocuri. Sistemul JIT prezintă numeroase avantaje dar și numeroase exigențe
de multe ori greu de îndeplinit;
 stabilirea unor modalități practice de evidențiere și urmărire a modului în care resursele
materiale și energetice sunt folosite în producție. Pe baza programelor de fabricație, a
normelor de consum specific și a document ațiilor tehnice de execuție se alcătuiesc
“bilanțurile materiale și energetice” cu ajutorul cărora se urmăresc nu numai intrările de
materii și materiale în procesul de producție ci și formele în care ele se regăsesc în produsele
finite precum și pierderil e apărute;
 identificarea celor mai avantajoase resurse materiale. Pentru a se selecta acele resurse
materiale care corespund cel mai bine cererii de consum a întreprinderii, este necesară
obținerea celei mai bune asocieri între preț, calitate și servici i. Fiind de altfel unul dintre
cele mai importante criterii de selecție a furnizorilor, ordinea cea mai corectă a acestei
combinații este calitate, servicii și preț. Importanța unui raport cât mai corect între calitate
și preț, precum și prioritatea calită ții în acest raport a fost invocată anterior. Importanța
serviciilor care trebuie să însoțească o mare parte dintre produsele aprovizionate depășește
semnificațiile recunoscute până nu de mult, crescând foarte mult pe măsura sporirii
complexității procesel or tehnologice. Aceasta face ca o parte dintre responsabilitățile
tehnice să fie împărțite între beneficiari și furnizori;
 alegerea acelor furnizori care dovedesc competență profesională și integritate morală.
Cu furnizorii selectați se vor promova, se v or concretiza prin negociere și se vor întreține
relații care să poată rezolva toate problemele generate de întregul proces de aprovizionare.
Tipul și intensitatea relațiilor cu furnizorii vor depinde de politicile și strategiile de
aprovizionare pe care le adoptă întreprinderea . De exemplu, în cazul aprovizionării
“exact la timp” , relațiile întreprindere – furnizor sunt deosebit de puternice, datorate în
primul rând de unicitatea sursei de aprovizionare. Există situații în care soliditatea acestor
relații s-a concretizat în mod practic, prin construirea de către un furnizor a unei întreprinderi
în imediata apropiere a unui client important. În cazul aprovizionărilor în care se impune
constituirea de stocuri de materiale, întreprinderea este interesată să g ăsească surse
alternative care să micșoreze dependența de furnizori și odată cu aceasta reducerea
riscului de a întrerupe producția din cauza nerespectării clauzelor contractuale de către un
furnizor. În practică se poate obține o relaxare a dependenței fa ță de furnizori prin
tehnica “keeping them hungry”15 (a le întreține setea/foamea) ceea ce înseamnă lansarea unor
comenzi de aprovizionare pentru același articol la cel puțin doi furnizori. Această practică
poate fi însă contracarată de către furnizori prin reducerea deliberată a consistenței unor
servicii care însoțesc produsele livrate. Aceasta de fapt înseamnă promovarea de către
furnizori a politicii “sursei unice” prin care se conferă un alt conținut al relațiilor cu clienții;
 organizarea recepției m aterialelor aprovizionate, pregătirea spațiilor de depozitare,
stabilirea procedurilor de constituire, utilizare și control al stocurilor. Controlul stocurilor
reprezintă principala premisă a “organizării raționale a sistemului de servire (alimentare)

14 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, op. cit. p.21.
15 Eberhard E. Scheuing, op. cit. p.13.

12 ritmică cu resurse materiale a subunităților de consum ale întreprinderii în strictă
concordanță cu cerințele acestora ”16.
 utilizarea avantajelor oferite de simplificarea și standardizarea nu numai a
operațiilor ci și a diferitelor componente care se includ î n produsele finite. Fără a afecta
în nici un fel specificitatea produselor finite – care se mențin la aceeași parametri tehnici,
calitativi și estetici – standardizarea și simplificarea influențează pozitiv costurile de
producție, mărind de asemenea aria d e identificare și selectare a furnizorilor;
 manifestarea și întreținerea interesului pentru tot ceea ce înseamnă tehnologii noi,
oferte sau furnizori noi, principii, metode și instrumente moderne de conducere;
 promovarea unor relații profesionale de co laborare cu toate compartimentele din
întreprindere în vederea integrării activității de aprovizionare – în unele întreprinderi aceste
activități sunt constituite în subsisteme de aprovizionare – în activitatea generală a
întreprinderii;
 selectarea, ang ajarea, pregătirea, antrenarea, motivarea și promovarea personalului
din domeniul aprovizionării pe principii științifice, profesionale și morale. Toate acestea
reprezintă o componentă importantă a principalelor condiții ale unui management al
aprovizionăr ii performant;
 proiectarea, realizarea și exploatarea unui sistem informațional al aprovizionării –
parte integrantă a sistemului general al întreprinderii – care să sprijine efectiv compartimentul
de aprovizionare în toate structurile și demersurile s ale. Informatizarea principalelor sau
chiar a tuturor operațiilor, procedurilor și fluxurilor informaționale reprezintă
modalitatea certă de ridicare a performanței de aprovizionare. Pentru atingerea
obiectivului de informatizare a activității de aprovizi onare este necesară realizarea în primul
rând al unei baze de date complexe și complete care să cuprindă toate informațiile referitoare
la furnizori (oferte, prețuri, tarife, bonificații, modalități de livrare, etc.), la cererea de
materiale (denumirea, d escrierea articolelor necesare, termene și loc de livrare, cantitate
necesară și disponibilă, justificarea cererii, etc.), la specificații tehnice ale produselor
(proprietăți fizice și chimice, standarde de calitate, sistem de toleranțe, mărci și denumiri
comerciale, metode de fabricație, obligativitatea, în cazul anumitor produse, a existenței
mostrelor), la procese și fluxuri tehnologice, la tehnologii, etc.
Prin atingerea obiectivelor managementului aprovizionării precum și prin realizarea tuturor
activităților de susținere a acestui obiectiv, întreprinderea poate promova și operaționaliza politicile și
strategiile de aprovizionare, componente la rândul lor ale strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
Realizarea obiectivelor strategiei de aproviziona re înseamnă de fapt definirea, realizarea și
funcționarea unui subsistem de aprovizionare, a cărei existență se justifică tot mai mult, pe măsură ce
întreprinderea este abordată ca un sistem. Sau altfel spus realizarea obiectivelor managementului
aprovizio nării reprezintă gestionarea tuturor componentelor subsistemului de aprovizionare – scop,
intrări și ieșiri din sistem, procese de producție, control și corecție – prin care se poate asigura “ reglarea
securității sistemului în ceea ce privește aprovizionar ea cu materii prime și materiale dar și în privința
costurilor lor” 17.

1.4. Organizarea activității de aprovizionare

Desfășurarea normală a proceselor de aprovizionare impune organizarea în cadrul sistemului de
conducere dintr -o întreprindere, a unor co mpartimente de specialitate. In funcție de mărimea
întreprinderii, de volumul de activitate, de profilul și tipul de structură organizatorică, compartimentele
de aprovizionare se pot organiza sub formă de divizii, departamente, servicii și birouri.
In fu ncție de natura activităților pe care trebuie să le rezolve, compartimentelor de
aprovizionare trebuie să li se asigure o organizare corespunzătoare. In acest demers se pot folosi atât
acumulările în domeniul teoriei de specialitate, cât și concluziile rez ultate din activitatea practică.
Pentru organizarea compartimentelor de aprovizionare pot fi folosite două sisteme distincte:

16 Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, op. cit. p.22.
17 Constantin Sălceanu, Ion Crăciun, Managementul strategic al întreprinderii, Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Iași, 1994, p.107.

13  sistemul pe grupe de activități distincte, care constă în segmentarea procesului de
aprovizionare pe principalele sale activităț i. Segmentarea se face în funcție de natura,
complexitatea și omogenitatea activităților circumscrise procesului de aprovizionare. Fiind
un sistem funcțional, este obligatorie separarea activităților de prognozare, planificare și
programare a aprovizionări i, de cele de realizare efectivă a aprovizionării (studierea pieței
furnizorilor, negocierea și încheierea contractelor), de urmărire a realizării aprovizionării,
de depozitare, de analiză, control și urmărire a modului de utilizare a resurselor
aprovizion ate. Așadar, acest sistem de organizare presupune identificarea, definirea și
gruparea activităților după criteriile prezentate anterior, și constituirea unor colective
(grupe) de specialiști, în măsură să le realizeze corespunzător. Intre colectivele de
specialiști se stabilesc relații de cooperare și colaborare.
Acest sistem funcțional de organizare a activității de aprovizionare nu asigură o abordare
unitară și complexă a întregului proces de aprovizionare începând cu inițierea acestuia, și
terminând cu primirea, recepția și controlul resurselor aprovizionate. Din acest motiv, în
multe situații are loc o transferare a răspunderilor între colectivele de specialiști. Din
perspectiva ansamblului procesului de aprovizionare, această situație poate fi dăunătoa re.
Schema de organizare a sistemului funcțional de aprovizionare este cea din mai jos.

Schema de organizare internă a compartimentului de aprovizionare
pe baza sistemului funcțional de funcționare*

 sistemul pe grupe de aprovizionare – depozitare – control – utilizare a resurselor
materiale . Grupele constituite în cadrul compartimentului de aprovizionare au drept
sarcină realizarea procesului de aprovizionare în totalitatea sa, după o concepție unitară,
adică:
 stabilirea și fundamentare a necesităților de aprovizionat;
 încheierea și urmărirea contractelor de aprovizionare;
 gestionarea resurselor aprovizionate;
 controlul;
 analiza procesului de aprovizionare în ansamblul lui, precum și pe părțile sale
componente.
La rândul lui, aces t sistem de aprovizionare poate fi realizat în mai multe variante:
 prin organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control și utilizare a
materialelor omogene. Este o variantă de organizare care prezintă un anumit grad de
simplificare și eficie nță. Acest lucru se datorează faptului că se are în vedere o paletă
relativ restrânsă de materiale. Numărul furnizorilor fiind mic, se asigură premisa
stabilirii unor relații tradiționale;

* Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării și desfacerii (vânzării), Editura Economică, București, 1997, p.16. Sef compartiment
aprovizionare
Grupa de plan ,
contractare,
evidență Grupa operații de
aprovizionare cu: Coordonator
depozite Mate rii prime și
materiale
Combustibili,
lubrefianți
Utilaje, piese de
schimb
Alte materiale

14  organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control și u tilizare în funcție
de destinația de consum a materialelor. Principalul avantaj al acestui sistem constă în
faptul că este posibilă cunoașterea foarte exactă a necesarului de consum pentru fiecare
secție, de unde premisa stabilirii unui echilibru în raport ul aprovizionare -consum;
 organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control, utilizare în
sistem mixt în care se regăsesc avantajele existente în primele două sisteme de
organizare a activității de aprovizionare.
In cadrul grupelor de aprovizionare care se constituie, se va realiza aprovizionarea cu
materii și materiale în funcție de destinația de consum sau o aprovizionare cu materiale
asemănătoare din punct de vedere al naturii lor.
Atât practica cât și teoria în domeniul aprovizion ării au impus și alte forme de organizare a
compartimentelor de asigurare materială. Deosebit de important este sistemul practicat la nivelul
marilor unități economice (companii, trusturi, corporații, etc.).
O astfel de organizare presupune existența unor departamente în cadrul cărora se desfășoară
mai multe activități, și este prezentată în figura de mai jos.

Organizarea activității de aprovizionare
pe principiul departamentelor*

In cazul unei unități mari ca re are în structură patru departamente (a se vedea figura de mai sus),
principalele activități necesare desfășurării unui proces de aprovizionare sunt următoarele:
 în departamentul planificare -control are loc:
 elaborarea de previziuni privind necesită țile de aprovizionare;
 dimensionarea stocurilor de materiale;
 determinarea cantităților ce urmează a fi comandate furnizorilor;
 elaborarea programelor de aprovizionare pe diferite termene;
 întocmirea de situații statistice privind modul de realizar e a aprovizionării, evidența
stocurilor și de elaborare de previziuni privind principalele tendințe ale consumului de
materiale.
 în departamentul procurare se:
 identifică sursele de aprovizionare;

* Sursa: Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării și desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucu rești, 1997,
p.36.
Conducătorul compartimentului
de aprovizionare materială
Planificare Procurare Recepție Transport
Prognoză
Programe
aproviz.
Evidență
Rapoarte Studierea
pieței
Negociere,
Contractare

Aprovizionare
operativă Primire
recepție
Depozitare
Gospodărire
containere
Maga zii
gestiuni Trafic
Manipular e
materiale
Expediere

15  aleg cele mai avantajoase variante de aprovizionare;
 realizează negocieri și se încheie contracte de aprovizionare;
 urmărește modul de derulare a contractelor cu furnizorii;
 culeg și se valorifică informații privind evoluția cererii și ofertei pe piață;
 în departamentul recepție are loc:
 primirea și recepția mărfurilor primite de la furnizori;
 depozitarea materiilor și materialelor;
 eliberarea materialelor din depozite conform necesităților de consum;
 în departamentul transport se:
 asigură mijloacele necesare transportului materialelor de a provizionat;
 execută operațiile necesare privind descărcarea – încărcarea materialelor.
Între departamentele unui compartiment de aprovizionare se stabilesc relații de colaborare și
cooperare care permit desfășurarea tuturor activităților în condiții de normalitate și de evitare a unor
disfuncționalități care ar putea să apară.
Mai trebuie menționat faptul că, modul de organizare a activităților de aprovizionare poate
suferi modificări mai mari sau mai mici care să poată permită coordonarea permanentă și eficientă a
acestui sector foarte important din orice unitate economică.
Indiferent de structura organizatorică a compartimentului de aprovizionare (departament,
servicii sau birouri), acesta este subordonat prin intermediul șefului său, conducătorulu i unității
(directorului general, președintelui) sau directorului responsabil cu activitatea comercială.
Structura organizatorică a managementului aprovizionării din cadrul unei corporații este
prezentată în figura următoare.

Structura organizatorică a compartimentului de aprovizionare în cazul unei corporații*

Din cele arătate până acum, se pot desprinde principalele atribuții ale activității de
aprovizionare din oricare unitate economică. Acestea sunt următoarele:
 culeg erea de informații, utilizând metode și tehnici specifice, care să permită studierea
cererii de mărfuri și servicii, stabilirea principalelor tendințe de evoluție ale acestora,
condițiile în care pot fi procurate materiile și materialele necesare desfășură rii propriei
activități;

* Sursa: Gheorghe Bășanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării și desfacerii (vânzării), Editura Economică, București, 1997,
p.38. Președinte
Vicepreședinte cu
activitatea de aprovizionare Asistent
vicepreședinte Evidență și
dispecerat
Director ge neral cu
aprov. cu materiale de
producție Director general cu aprov.
cu echip. tehnice și mat.
de constructie
Materii
prime Componente
fabricate Materiale
diverse Echipament e
tehnice Materiale de
construcție
Agenți de
aprovizionare

16  colaborarea cu celelalte compartimente ale unității economice, și în special cu cele
de cercetare -dezvoltare și producție, în vederea stabilirii necesarului de aprovizionat, a
normelor și normativelor de consum, a programelor de aprovizionare;
 identificarea furnizorilor care corespund criteriilor de evaluare stabilite de către
unitatea economică;
 determinarea modalităților de organizare în funcție de tipurile de materiale de
aprovizionat, de prețurile practicate, de cantitățil e de aprovizionat, de termene, etc.;
 stabilirea procedurilor de lucru în domeniul aprovizionării;
 calcularea loturilor optime de aprovizionat pe termene concrete;
 încheierea contractelor de aprovizionare ;
 stabilirea necesarului de mijloace de trans port necesare aprovizionării, contactarea
întreprinderilor specializate de transport și încheierea contractelor de colaborare;
 procurarea propriu -zisă a materialelor conform programelor de aprovizionare;
 asigurarea unor spații de depozitare ;
 recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor aprovizionate;
 dimensionarea consumurilor și stocurilor ;
 urmărirea derulării operației de aprovizionare ;
 ținerea evidenței materiilor și materialelor .

17 2. Normele de consum –
elemente de calcul și fundam entare a necesităților
de consum de resurse materiale și energetice

Determinarea necesarului de materiale pentru fabricarea de produse sau prestarea de servicii
presupune cunoașterea și utilizarea normelor de consum de materiale. Norma de consum de
materiale reprezintă “ acea cantitate maximă de materiale ce poate fi consumată pentru obținerea unei
unități de produs, prestație sau serviciu în condiții normale de desfășurare a procesului de producție ”.
Normele de consum reprezintă un indicator de fundam entare a planului și a programelor
de aprovizionare materială; pe baza lor se asigură folosirea rațională a resurselor materiale și
energetice. Pentru procesul de producție, normele de consum de materiale au o importanță deosebită,
reprezentând una dintre componentele obligatorii ale fabricației. Din acest motiv pentru calcularea lor
se impune o rigoare deosebită.
Sunt cunoscute trei metode mai importante de stabilire a normelor de consum de
materiale:
 metoda tehnico -economică prin care, pe baza unor cal cule tehnice și cu luarea în
considerare a condițiilor de producție și tehnologiilor de fabricație, se obține norma
tehnică de consum (denumită și “consumul specific din documentațiile tehnico –
economice”). Norma tehnică de consum rezultată are caracter ob ligatoriu, se
stabilește pentru o anumită perioadă de timp și este supusă procesului de revizuire și
îmbunătățire. Aceasta se stabilește pentru :
 materii prime, materiale, combustibili, energie aprovizionate din afara întreprinderii
sau obținute din prod ucție proprie;
 materii prime, materiale, combustibili, energie reutilizabile aprovizionate de la
terți furnizori sau rezultate din propriul proces de producție.
Spre deosebire de norma tehnică de consum, consumul specific dintr -un material
(consumul s pecific efectiv) arată ce se consumă efectiv din materialul respectiv în
vederea obținerii unei unități de produs. În orice împrejurare, consumul specific efectiv
nu trebuie să depășească norma tehnică de consum. În acest fel se asigură folosirea
economică a resurselor materiale.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că în procesul de elaborare a planului și programelor
de aprovizionare, stabilirea normelor tehnice de consum reprezintă o etapă de mare
importantă care are consecințe semnificative asupra efici enței activității economice a
întreprinderii.
Metoda tehnico -economică de calcul a normelor de consum de materiale nu se
rezumă doar la calculul normelor tehnice de consum. Procesul trebuie continuat, ceea
se poate constitui și se poate concretiza în obțin erea mai multor informații utile pentru
activitatea de producție.
 metoda experimentală constă fie în stabilirea normelor tehnice de consum în
laborator prin intermediul experiențelor care trebuie finalizate prin încercări și prin probe,
fie direct în producție. În această ultimă situație, în mod practic, experiențele de laborator
sunt transferate direct în condițiile normale ale procesului de producție. Normele tehnice
de consum stabilite prin metoda experimentală se pot aprecia ca fiind corecte doar dacă în
laborator sunt asigurate condiții cât mai apropiate de cele reale din producție;
 metoda statistică este o metodă care are în vedere calculul normei tehnice de consum
specific pe baza unor date privind nivelul consumului de material realizat pen tru produse
similare în perioade anterioare. La aceste date se aplică un coeficient de corecție,
obținându -se o normă tehnică de consum care însă nu are o adevărată justificare
economică. Aceasta pentru că metoda statistică de calcul a normei tehnice de co nsum nu
permite identificarea și explicarea cauzelor care au determinat atât pierderile tehnologice,
cât și cele netehnologice.

18 În funcție de domeniul de utilizare (evidență, analiză, stabilirea planului de aprovizionare),
cele mai importante criterii de clasificare a normelor de consum sunt:
 sub aspectul conținutului există:
 norme de consum tehnologic care reprezintă cantitățile de materie primă, materiale,
combustibili, determinate pentru a se consuma în procesul tehnologic. Pe baza normelor
de cons um tehnologic se calculează cantitățile de materii prime și materiale cu care se
vor alimenta secțiile și atelierele de producție în vederea realizării fabricației;
 norme de consum de aprovizionare care reprezintă acele cantități de materii prime,
mater iale, combustibili cu care întreprinderea trebuie să se aprovizioneze în vederea
desfășurării procesului de producție. Cuprinzând normele de consum tehnologic și
pierderile netehnologice, normele de consum de aprovizionare constituie principalul
element de calcul al necesarului de aprovizionat, la rândul lui componentă a planului de
aprovizionare;
 sub aspectul perioadei de aplicare există:
 norme de consum de perspectivă care au un orizont de timp mediu sau lung și sunt
utilizate pentru realizarea unor p reviziuni privind consumul de materiale pentru o
perioadă considerată;
 norme de consum anuale care au un orizont de timp de până la un an. Normele de
consum anuale au în vedere produsele care urmează să se fabrice în decursul unui an.
Reprezentând elemen tele de fundamentare ale planului și ale programelor de
aprovizionare, odată cu modificarea condițiilor tehnice și organizatorice privind
fabricația, aceste norme sunt supuse unui proces de actualizare. Dacă se urmărește o
detaliere a normelor de consum pe componentele unui produs se stabilesc norme de
consum operative;
 sub aspectul participării la procesul de producție există:
 norme de consum pentru materialele de bază, destinate fabricării produselor finite,
executării de lucrări și prestării de servi cii. Aceste norme se referă la acele materiale care
se regăsesc parțial sau în totalitate în produsele finite, serviciile sau prestările respective;
 norme de consum pentru materialele auxiliare, care se referă la acele materiale care
nu intră în componen ța produselor finite sau dacă intră nu reprezintă materia de bază a
acestora. Normele de consum pentru materialele auxiliare sunt destinate pentru obținerea
produselor finite și asigurarea condițiilor necesare realizării produselor finite, aceasta
însemnâ nd executarea unor lucrări de întreținere și reparații la mașini, utilaje și diferite
scule de lucru precum și crearea unor condiții de muncă cât mai corespunzătoare pentru
toate activitățile care vizează producția. Caracteristicile materialelor auxiliare determină
anumite particularități atunci când se stabilesc normele de consum pentru acest tip de
materiale. Utilizarea acestui criteriu de clasificare în cazul resurselor energetice conduce
la obținerea:
 norme de consum de combustibil pentru procesul tehnologic, pentru transport
sau pentru încălzit;
 norme de consum de energie electrică, pentru procesul tehnologic, forța motrice,
pentru iluminat, etc.;
 sub aspectul naturii resurselor materiale, normele de consum pot fi pentru materiale
siderurgice sau metalurgice, pentru produse chimice, combustibili, carburanți, piese de
schimb, etc.;
 sub aspectul nivelului de grupare (generalizare sau agregare) există:
 norme de consum individuale care sunt precizate în documentele de execuție ale
produsului pe ntru fiecare reper al acestuia. Cumulându -se toate normele de consum
individuale pentru un anumit material se obțin normele de consum utilizate pentru
calculul necesarului de material pentru produsul respectiv. Însumând necesarul de
material pentru toate produsele care se vor fabrica se poate stabili necesarul de material
pe întreprindere. Considerând stocul din materialul respectiv la începutul perioadei de
aprovizionat și cunoscând necesarul de material pe întreprindere se poate calcula
necesarul de apro vizionat pentru acea perioadă de timp;

19  norme de consum grupate pe materiale sau categorii de materiale, pe produs sau
grupe de produse, pe agregate sau pe utilaje, pe elemente de structură organizatorică sau
pe întreprindere. Acest tip de norme de consum se utilizează pentru efectuarea unor
analize privind evoluția consumului de materiale în condițiile unei anumite dinamicii a
producției.
Participând la elaborarea și fundamentarea planului și programelor de aprovizionare, normele
de consum asigură folosir ea economică a resurselor materiale de care se dispune într -o anumită
perioadă de timp. În acest fel, normele de consum., prin caracterul “progresiv ” ce trebuie asigurat
“reprezintă una dintre căile principale pentru protecția bugetului de aprovizionare ș i obținerea
rezultatelor producției la costuri (și implicit prețuri de vânzare) competitive”.

20 3. Determinarea necesarului de materiale și echipamente

In elaborarea unei strategii de aprovizionare într -o întreprindere, este foarte importantă
determ inarea necesarului de aprovizionat cu materii și materiale care sunt necesare pentru
desfășurarea activității producție .
Știința economică pune la dispoziția managementului aprovizionării numeroase metode mai
simple sau mai complicate de stabilire a nece sarului și a structurii de mijloace materiale de care trebuie
să dispună orice unitate economică pentru a putea onora comenzile beneficiarilor reali și potențiali.
Mai trebuie arătat faptul că, metodologia de calcul al necesarului de materiale de
aprovizi onat depinde de câțiva factori importanți, și anume:
 specificul unității economice;
 profilul de activitate;
 forma de organizare a unității economice;
 natura resurselor de aprovizionat;
 sursa de proveniență;
 forma de asigurare a procesului de pr oducție.
Cele mai utilizate metode de stabilire a necesarului de aprovizionat sunt: calculul direct,
calculul pe bază de analogie, calculul global la un milion lei producție nominalizată, metoda
coeficienților dinamici, metoda de calcul pe baza sortimentul ui tip.

3.1. Metoda calculului direct

Această metodă de calcul a necesarului de aprovizionat ia în considerare volumul fizic de
structură a producției pentru a fi fabricat, și consumul specific stabilit prin documentația de
proiectare sau prin rețe tele de fabricație.
Prin această metodă, necesarul de materiale se calculează cu ajutorul relației:
unde,
Npl – necesar de materiale estimat
Qp – volum fizic al producției, estimat pe structură
Csp – consum specific predeterminat
sau
pentru m ai multe tipuri de produse sau sortimente, i numărând sortimentele.
Metoda de calcul direct a necesarului de materiale permite stabilirea unor necesități precise
care să corespundă unor cerințe reale de consum.
Aplicarea metodei trebuie făcută cu discern ământ, deoarece pentru a da rezultatele scontate este
important ca, la momentul stabilirii necesităților, unitatea economică să aibă realizat un plan foarte
exact privind volumul producției, structura acesteia, consumurile specifice necesare realizării
produselor sau prestării de servicii. Ori, toate acestea, în condițiile unei experiențe nesemnificative
privind economia de piață, sunt mai greu de realizat.

3.2. Metoda calculului pe bază de analogie

Această metodă se folosește pentru calcularea necesaru lui de materiale pentru produsele
noi, deci care nu au mai fost fabricate și care urmează să fie introduse în fabricația de serie.
Metoda are drept bază de calcul consumurile specifice ale unor produse sau servicii
asemănătoare care s -au executat, sau car e s-au prestat anterior și sunt menținute în paralel în
sp p pl C Q N
spi pi pl C Q N 

21 fabricație. In acest caz, volumul de producție estimat se corectează cu un coeficient ( ) și care exprimă
diferența de greutate, mărime, complexitate față de produsul omolog.
Formula de calcul este:
unde:
Npl – necesarul de materiale estimat;
Qn – volumul de producție estimat
Csa – consumul specific de materiale pentru produsele asemănătoare
 – coeficient de corecție
Utilizarea acestei metode are drept rezultat obținerea unui necesar de aprovi zionat mai
mare sau mai mic , în funcție de valoarea coeficientului de corecție.
Acesta este de fapt principalul motiv pentru care metoda de calcul a necesarului de aprovizionat
pe bază de analogie se utilizează destul de rar, având mai mult un caracter in formativ. Metoda se mai
folosește atunci când se dorește stabilirea unei tendințe de evoluție a consumului de materiale pentru o
perioadă mai îndelungată.

3.3. Metoda calculului indicelui global la un milion lei producție nominalizată

Această metodă s e folosește în situațiile în care, la data stabilirii necesarului de aprovizionat,
unitatea economică are nominalizată numai o parte a producției care urmează să fie fabricată,
sau numai o parte din serviciile care vor fi prestate.
Metoda presupune parcur gerea următoarelor etape:
 stabilirea necesarului de materiale pentru producția nominalizată, în care scop se
folosește relația:
unde:
Nn – necesarul de aprovizionat aferent producției fizice nominalizat;
Qni – volumul fizic al producției nominali zate;
Cspi – consumul specific pentru producția nominalizată;

 determinarea indicelui mediu de consum de materiale necesar pentru fabricația unui
milion de lei producție nominalizată (Igc) se face cu ajutorul relației:
unde:
Igc – indicele mediu de consum pentru 1000000 lei producție nominalizată;
Nn – necesarul de materiale pentru producția nominalizată;
Pn – valoarea producției, exprimate în milioane lei;

 stabilirea necesarului de materiale pentru producția nenominalizată se face cu
ajutoru l relației:
unde:
Nnn – necesarul de materiale aferent producției nenominalizate;
Pnn – producția nenominalizată exprimată în lei;
Igc – indicele mediu de consum de materiale pentru fabricația unui milion lei
producție nominalizată;

) 1(sa n pl C Q N
spi ni n C Q N
1000000 /n n gc PN I
gc nn nn I P N

22  determinarea nec esarului de materiale pentru realizarea întregii producții
(nominalizate și nenominalizate) se face cu ajutorul relației:
unde:
Npl – necesarul de materiale pentru obținerea întregii producției;
Nn – necesarul de materiale necesar pentru obținerea producț iei nominalizate;
Nnn – necesarul de materiale necesar pentru obținerea producției nenominalizate.
Utilizarea metodei indicelui global la un milion lei producție nominalizată are drept consecință
obținerea unui necesar de materiale în valori destul de apr oximative, deoarece metoda se bazează
pe extrapolarea consumului de materiale aferent producției nominalizate asupra consumului de
materiale aferent producției nenominalizate.
Această metodă este folosită când se menține o structură de producție constantă de la o
perioadă la alta, sau când se stabilește necesarul de materiale pentru lucrările de construcții, de
întreținere sau de reparații.

3.4. Metoda coeficienților dinamici

Această metodă de calcul a necesarului de aprovizionat are la bază extrapolare a consumului
de materiale din perioada de bază . Din acest motiv este o metodă statistică, datele obținute fiind din
multe puncte de vedere aproximative.
Relația de calcul este următoarea:
unde:
Npl – necesarul de aprovizionat;
Cr – consumul efectiv de materiale din perioada de bază;
Pr – procentul estimat de reducere a consumului de materiale pe pr oduse
sau sortimente de produse ca urmare a măsurilor cu caracter tehnic și
organizatoric adoptate;
k – coeficient ce exprimă modificarea volumului de producție din perioada
următoare,
Formula de calcul a coeficientului k este:
unde:
k – coeficientul de modificare a producției;
Qpl – volumul producției în perioada următoare;
Qr0 – volumul producției în perioada de bază.
Metoda coeficienților dinamici poate fi aplicată numai atunci când sunt îndeplinite
următoarele condiții:
 păstrarea și pentru perioada de calcul a unei structuri de producție asemănătoare;
 creșterea volumului și s tructurii producției în perioada de calcul se face cam în aceleași
proporții față de cea din perioada de bază;
 determinarea procentului de reducere a consumului de materiale estimat în perioada de
calcul se va face pe baza analizei dinamicii consumului p e un număr de ani anteriori.
De menționat că, datorită faptului că procentul de reducere a consumului de materiale (P r) nu
poate surprinde suficient de concludent progresul tehnic, datele obținute fiind aproximative, această
metodă se folosește îndeosebi p entru realizarea de prognoze.

nn n pl N N N
100/) 100(r r pl P k C N 
0/r plQQk

23 3.5. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip

Această metodă se utilizează atunci când există în fabricație o gamă de produse
sortimentală foarte largă, situație întâlnită în industria alimentară, a confecțiilor, texti lă, etc.
Producția de acest tip are variații mari de structură și se datorează modei, anotimpului, caracteristicilor
zonale, comenzilor neprevăzute.
Relația de calcul a necesarului de materiale, utilizând această metodă este:
sau
unde:
Npl – necesarul de materiale;
Q – volumul total de producție pentru o anumită grupă de produse luate în
calcul (bocanci, pantofi, rochii, costume);
Cst – consumul specific de materiale prestabilit care corespunde
sortimentului tip ales;
i – se utilizează dacă sunt luate în calcul mai multe grupe de produse.
Necesarul de materiale determinat prin această metodă este de regulă, mai mare decât cel
real, întrucât sortimentul are ponderea de răspândire cea mai mare în raport cu celelalte.

3.6. Calculul necesarului de combustibil și energie electrică

In desfășurarea oricărui proces de producție un rol deosebit de important îl are consumul de
combustibil și de energie electrică. Acesta este motivul pentru care se acordă atenție foarte mare
modului de stabilire a necesarului din aceste resurse.
Aceste modalități de stabilire a necesarului de aprovizionat pentru combustibil sunt tratate în
continuare.
 Necesarul de combustibil în scop tehnologic se determină prin metoda calculului
direct, du pă formula:
unde:
Nplct – necesarul de combustibil în scop tehnologic;
Qi – volumul de producție pentru produsul i preconizat a se obține folosind
combustibilul tehnologic (unitățile de măsură pot fi: kwh, gcal, tone abur, etc.)
Cspi – consumul specific de combustibil tehnologic
convențional utilizat pentru obținerea unei unități din produsul i .
Această metodă de calcul se folosește pentru calculul necesarului de combustibil necesar
producerii energiei electrice, a apei calde, a aburului.

 Necesarul de combustibil pentru încălzit se stabilește cu ajutorul relației:
unde:
Ncet – necesarul de combustibil pentru încălzit;
V – volumul încăperilor în care se realizează încălzirea;
ti – temperatura interioară care ce urmărește a fi atinsă și care este stabilită pe
categorii de spații închise (secții de producție, depozite, laboratoare, etc.);
te – temperatura exterioară care se estimează;
T – perioada pentru care se a sigură încălzirea;
st pl CQ N
sti i pl CQ N 
spi i plct CQ N 
100/ ) (sc e i cet CTttV N 

24 Csc – consumul specific de combustibil care asigură ridicarea temperaturii
interioare cu un grad Celsius pentru un volum de 1000 mc în 24 de ore,
consum stabilit în documentația tehnică.

 Necesarul de combustibil și ulei pentru funcționarea mijloacelor de transport se
determină în funcție de:
 tipul de utilaj prevăzut pentru a fi folosit;
 perioada de timp de exploatare estimată;
 consumul normat pe oră de funcționare sau la 100 km echivalenți;
 cantitatea de resurse care urmează a fi manipulată;
 parcursul planificat în km echivalenți.

 Necesarul de combustibil pentru motostivuitoare și autocare folosite în depozitele
de materiale se calculează cu ajutorul relației:
unde:
Nplc – necesarul de co mbustibil;
O – numărul de ore de funcționare preconizat;
Nch – consumul specific de combustibil pe ora de funcționare normală
(kg / oră) stabilit în documentația tehnică a utilajului.

 Necesarul de combustibil și ulei pentr u mijloacele de transport auto este influențat
de mai mulți factori:
 caracteristicile tehnice;
 lungimea parcursului de realizat;
 categoria de drum pe care se realizează transportul;
 gradul de încărcare a autovehiculelor;
 condițiile climaterice;
 condițiile de exploatare a autovehiculelor.
Determinarea necesarului de combustibil și ulei se face pe tipuri de autovehicule, având
drept bază de calcul consumurile specifice date de cartea tehnică.
 In cazul autovehiculelor cu sarcină utilă de peste 1,5 tone, destinate
transportului de mărfuri, necesarul de combustibil se calculează după relația:
unde:
Nplc – necesarul de combustibil;
Pe – parcursul realizat de autovehicul în km echivalenți;
Cs – consumul mediu de combustibil la 100 km echivalenți pentru parcursul fără
încărcătură (l /100 km echivalenți);
Ks – coeficientul de corecție a consumului în raport cu sarcina transportabilă.
Aces t coeficient există în tabele speciale (pentru motoar e sub
sau peste 150 CP, cu precizarea încărcăturii sau a tractării cu sau fără
remorcă). Coeficientul Ks se obține raportând consumul mediu de combustibil
pentru parcursul cu o anumită încărcătură ( Cin) la consumul mediu normal
de com bustibil fără încărcătură ( Cs).
Relația de calcul este:
unde:
Ks – coeficientul de corecție a consumului de combustibil în raport cu
ch plc NO N
Q KA K CP Ncs s s e plc  100/(litri)
sin
sCCK

25 sarcina transportabilă;
Cin – consumul de combustibil calculat pentru transportul cu o anumită
încărcătură;
Cs – consumul mediu de combustibil estimat pentru transportul fără
încărcătură;
A – coeficientul de corecție pentru condiții climaterice nefavorabile. Valorile
acestui coeficient pot fi:
A = 1,1 pentru condiții nefavorabile (zăpadă, polei) cu temperaturi de
până la – 20 grade Celsius;
A = 1,2 pentru temperaturi mai mici de -20 grade Celsius existente
pe durata a 3 zile consecutiv.
De regulă, coeficientul A se aplică pentru perioada 01.12 – 15.03, dar poate fi
extins și peste această perioadă;
Kcs – coeficientul de corecție a consumului pentru condiții speciale. Este un
coeficient care se aplică în cazul unor parcursuri pe drumuri neamenajate
(șantiere, cariere exploatări miniere, petroliere s au forestiere).
Acest coeficient ( Kcs) se calculează conform relației:
unde:
Kcs – coeficient de corecție pentru condiții speciale;
Cr – consumul total de combustibil realizat pentru parcurgerea
întregului traseu care prezintă condiții speciale de exploatare a
autovehiculului (litri);
Pe – parcursul e chivalent al autovehiculului (litri pentru km
echivalenți);
Crv – consumul mediu realizat în urma verificării în mers (parcurs) a
autovehi culului;
Ks – coeficient de corecție a consumului în raport cu sarcina
transportabilă;
A – coeficient de corecție pentru condiții climaterice nefavorabile.
Q – spor de consum de combustibil pentru anumite condiții de
exploat are. Se acordă numai pentru acele autovehicule aflate în
următoarele situații:
a) opriri și demarări frecvente ce se întâlnesc în cazul autovehiculelor
care fac transporturi de colectare – distribuire, transporturi în șantiere,
autobuze care transportă călă tori în trafic urban sau preorășenesc,
transporturi agricole de pe terenuri cultivate (colectare grămadă la
grămadă). Acest spor se calculează cu ajutorul relației:

unde:
Q1 – sporul de combustibil;
C – consumul mediu realizat la 100 km echivalenți;
Nc-d – numărul de opriri și demarări;
b) însoțitoare a combinelor pe parcursul strângerii recoltei agricole,
caz în care trebuie să circule cu viteze inferioare. Acest spor se
calculează după relația:
unde:
Q2 – tipul de spor;
C – consumul mediu realizat la 100 km echivalenți;
) /( 100 A K CPC Ks rv e r cs 
dcNC Q25,01
cNC Q 1,02

26 Nc – numărul de curse efectuate pentru preluarea
încărcăturii de la combină;
c) de acționare a instalațiilor speciale cu care sunt echipate. Relația de
calcul este următoarea:
unde:
Q3 – tipul de spor;
Np – numărul de prestații efectuate cu instalațiile
speciale care echipează autovehiculul;
Qi – sporul specific de combustibil (litri / o prestație)
care se stabilește de pr oducătorul utilajului sau prin
experiment justificativ.
d) de încălzire a motoarelor pe timp de iarnă, dacă autovehiculul nu
este parcat în spații încălzite sau dacă nu este dotat cu instalații
speciale de preîncălzire. Sporul se acordă la plecare s au în situațiile
de nefuncționare mai mari de 2 ore din cadrul unei zile de
activitate. Formula de calcul este:
unde:
Q4 – sporul respectiv;
C – consumul mediu realizat la 100 km echivalenți;
Ni – numărul operațiilor de încălzire a motorului.
e) de funcționare pentru formarea rezervei de aer, când sporul se
acordă în afara perioadei de iarnă, o singură dată pe zi activă la
autovehiculele cu sistem de frânare cu autoblocare sau cu suspensie
pe perne de aer. Relația de calcul este:
unde:
Q5 – sporul respectiv;
C – consumul mediu realizat la 100 km echivalenți.
Așadar, sporul acordat pentru anumite condiții de exploatare este o sumă de mai
multe sporuri, și anume:
unde:
Q – sporul tota l acordat;
Q1 – Q5 – tipurile de spor.

 In cazul autobuzelor, microbuzelor, autoturismelor cu sarcina
nominală sub 1,5 tone și a autospecialelor, necesarul de combustibil se
calculează cu ajutorul relației:
unde:
Nplc – necesarul de combu stibil;
Pe – parcursul ec hivalent al autovehiculului în km echivalenți;
Cs – consumul mediu specific stabilit la 1/2 din capacitatea
nominală de transport a autovehiculului (litri / 100 km echivalenți);
A – coeficientul de corecț ie pentru condiții climaterice nefavorabile;
i pQ N Q3
iNC Q 05,04
C Q 025,05
5 4 3 2 1 Q Q Q QQQ 
Q KA CP Ncs s e plc /(litri)

27 Kcs – coeficientul de corecție a consumului pentru condiții speciale
(drumuri neamenajate);
Q – sporul de consum de combustibil pentru anumite condiții de
exploatare ( opriri, demarări,însoțire combine , acționare instalații
speciale).

 Necesarul de ulei pentru parcursul activ al autovehiculelor se calculează conform
relației:
unde:
Nua – necesarul de ulei,
Pe – parcursul în km echivalenți pentru un autovehicul dintr -o anumită categorie,
pentr u o durată de timp (an, semestru, trimestru);
Csu – consumul mediu de ulei necesar arderii pentru 100 km echivalenți (litri la
100 km);
Ns – numărul de schimburi de ulei, care urmează a se efectua în timpul
parcursului;
Ksp – coeficientul de spălare a sistemului de ungere. Acest coeficient poate
avea valorile:
– 1,5 pentru autovehicule cu ardere internă;
– 1 pentru celelalte autovehicule;
Cb – capacitatea în litri a băii de ulei;
Nf – număr de înlocuiri a le elementului filtrant;
Cf – capacitatea filtrului de ulei (este indicat de cărțile tehnice ale
autovehiculelor).

 Necesarul de energie electrică se determină pe tipuri de destinații de consum, după
cum urmează:
Necesarul pentru scopuri tehnologice se calculează după relația:
unde:
Neth – necesarul de energie electrică pentru scopuri tehnologice;
Qi – producția prevăzută a se obține la produsul i folosind energia
electrică;
Cspi – consumu l de energie electrică (kwh/t onă) stabilit prin
documentația tehnică. De regulă acest consum se referă la fabricația de
oțel.

Necesarul pentru iluminat se calculează conform relației:
unde:
Nei – necesarul de energie electrică pentru iluminat;
Bi – numărul punctelor de iluminat;
Pi – puterea punctelor de iluminat;
O – perioada pentru care se asigură iluminatul;
 – coeficientul de simultaneitate;
Kpr – coeficientul de pierderi în rețea.

f f b sp s su e ua C N C K N C P N  100/(litri)
spi i eth CQ N 
) 1( 1000pri i
eikOPBN

28 Necesarul de energie ca fo rță motrice se calculează după relația:
unde:
Nef – necesarul de energie ca forță motrice;
Pi – puterea nominală a motoarelor;
T – număr de ore de funcționare estimat;
Ki – gradul de încărcare a motoarelor;
Fp – factor de putere;
 – coeficientul de simultaneitate;
Rm – randamentul motoarelor;
Kpr – coeficientul de pierderi în rețea.

Necesarul de energie electrică pentru executarea lucrărilor de sudură se
calculează conform relației :
unde:
Nes – necesarul de energie electrică pentru lucrările de sudură;
Qi – producția prevăzută a se obține la produsul i folosind energia
electrică;
Li – lungimea cusăturii de sudură pe lucrarea sau produsul i (metri
liniari);
Csi – consumul specific de energie electrică necesar pentru executarea
unui metru liniar de cusătură prin sudură (kwh / ml);
Kpr – coeficientul de pierderi în rețea.

După o metodologie asemănătoare se calculează și necesarul de energie
electrică și pentru alte destinații.
Necesarul total de energie electrică se obține prin însumarea cantităților
necesare pentru diferite destinații de consum.
unde:
Net – necesarul total de energie electrică;
Neth – necesarul de energie electrică pentru scopuri tehnologice;
Nei – necesarul de energie electrică pentru iluminat;
Nef – necesarul de energie electrică pentru forța motrice;
Nes – necesarul de energie elect rică pentru sudură;
Nead – necesarul de energie electrică pentru alte destinații.

Deosebit de important în stabilirea necesarului de combustibil, lubrefianți și energie electrică
este de a se avea în vedere următoarele situații:
 folosire a economică a acestor resurse, de regulă limitate și foarte scumpe;
 eliminarea oricăror cauze ce pot determina pierderi;
 îmbunătățirea randamentului de funcționare a utilajelor consumatoare;
 evitarea mersului în gol al utilajelor;
 scoaterea din fun cțiune a utilajelor cu consum exagerat de energie;
 urmărirea permanentă de înscriere a consumului de combustibil și energie electrică în
limitele stabilite de documentația tehnică a utilajului.

) 1(pr mp i i
efk RFkTPN
prsi i i
eskCL QN
1
ead es ef ei eth et N N N N N N 

29 3.7. Calculul necesarului de piese de schimb

Un capitol deosebit de important în calcularea necesarului de aprovizionat îl constituie cel al
pieselor de schimb, a cărei metodologie prezintă diferite caracteristici în funcție de destinația de
consum a pieselor de schimb sau de modul de dotare a firmelor.
Relați a de calcul a necesarului de piese de schimb este:

unde:
Nps – necesarul de piese de schimb;
Pmu – parcul mediu de utilaje, care, la rândul
său, ca element de calcul al necesarului de piese de schimb,se calcul ează după formula:

unde:
Pmu – parcul mediu de utilaje;
Pexi – parcul mediu de mijloace fixe (mașini și utilaje) existent la începutul
anului de plan;
Nmui – număr de utilaje, mașini prevăzute pentru a intra în uncțiune în perioada
de gestiune următoare;
Nlf – numărul de luni de funcționare a mașinilor ce vor fi puse în funcțiune în
perioada de gestiune;
Nmus – număr de mașini și utilaje stabilite pentru scoaterea din funcțiune în anul
următor;
Nlnf – număr de luni de nefuncționare a mașinilor și utilajelor, propus
pentru scoaterea din funcțiune în anul următor;
Ks – coeficientul de schimburi preconizat pentru funcționarea utilajului;
Cs – consumul specific de p iese de schimb stabilit pe durata de folosință și
pe utilaj, mașină, etc.;
Nr – număr mediu de piese de schimb de același tip, încorporate într -un
utilaj;
Kr – coeficientul de reconsiderare estimat pentru tipul de schimb realiza t.
De mare importanță, în special pentru unitățile economice cu profil industrial, este calcularea
necesarului de SDV – uri și a necesarului de instrumente de măsură și control care nu fac însă obiectul
actualului curs.

2.7. Calculul necesarului de mijl oace de transport

Transportul intern din orice unitate economică este un însemnat consumator de resurse
materiale. Din acest motiv este necesar calculul necesarului de mijloace de transport intern, având în
vedere următoarele aspecte:
 stabilirea tipulu i de mijloace care urmează a fi folosite (electrocare sau motoare);
 regimul de funcționare a acestora (unul, două sau trei schimburi);
 sistemul de transport (radial sau circular);
 gradul mediu de folosire a mijlocului de transport.

rr s s mu
pskN Ck PN
12 12lnf mus lf mui
exi muN N N NP P

30 Astfel, necesa rul de mijloace pentru transportul intern se calculează conform relației:
unde:
Nmt – necesarul de mijloace pentru transportul intern;
Q – cantitatea (în tone) de materiale ce urmează să fie transportată într -o zi
calendarist ică;
q – capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport, inclusiv a
remorcilor (în tone);
Kc – coeficientul mediu de utilizare a capacității mijlocului de transport într -un
schimb;
nc – numărul de curse realizat zilnic de mijloc ul de transport într -un schimb, se
calculează utilizând relația:
unde:
tf – fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în
condițiile unui regim de un schimb, sau, după caz, de două sau trei
schimburi (minute);
tc – durata unei curse în minute, care se calculează cu ajutorul relației:
unde:
D – distanța medie de transport de la depozit la secții;
Vm – viteza medie de transport a mijlocului de transport (în
regim plin – plin);
ti – durata medie de încărcare a mijlocului de transport
(minute);
td – durata medie de descărcare a mijlocului de transport
(minute);
ta – timpii de întreruperi neprevăzute circulația mijlocului de
transport (15 – 20 minute pe o cursă);
Kn – coeficientul de neuniformitate în transportul zilnic al
materialelor , care se calculează după relația:

unde:
Qz max – cantitatea zilnică maximă de transport;
Qz med – canti tatea medie zilnică de transport.

3.8. Determinarea structurii necesarului de aprovizionat folosind
metode de previziune pe termen scurt

Alături de metodele mai mult sau mai puțin precise prin care se stabilesc necesitățile de
consum într -o anumită per ioadă de timp bine precizată, pentru o întreprindere este important să se
realizeze anticipări privind structura necesarului de aprovizionat pentru un anumit orizont de
timp. Prognozarea structurii necesarului de aprovizionat face parte din categoria metod elor științifice
de conducere, fiind importantă pentru că asigură furnizarea unor informații de caracterizare a unei stări
viitoare, putându -se exprima astfel "tendința privind proporția în care unele grupe de produse sunt
solicitate mai mult, iar altele m ai puțin" .
c cn
mtnkqkQN
c f c ttn /
a d i m c ttt VDt /
medQ Qkz z n max/

31 Dintre destul de numeroasele metode de stabilire a structurii necesarului de aprovizionat,
pentru managementul aprovizionării de mare utilitate este previziunea pe termen scurt.
"Alegerea unei metode, a unui model matematic trebuie să fie rezult atul unei analize economice care
va cuprinde locul și importanța produsului (sau grupei de produse) în structura necesarului unei
întreprinderi" .
O metodă cunoscută, relativ ușor de utilizat, care oferă rezultate credibile și care se pretează la
prelucra rea automată pe calculator, este lanțul Markov. Procesul sau lanțul (lanțurile) Markov este o
"expresie matematică utilizată în cercetarea operațională și în teoria șirurilor de așteptare pentru a
desemna fenomene" a căror stare actuală ( n) depinde, ca rez ultat, de starea care le -a precedat ( n-1).
Conform teoriei markoviene un fenomen sau un sistem poate "lua în timp, după o anumită
caracteristică a fenomenului studiat, un număr finit de stări.
In timp, fenomenul considerat poate trece de la o stare la alta , (de la starea i la starea j), trecerea
dintre stări putând fi caracterizată cantitativ cu ajutorul probabilităților de tranziție (trecere).
In cazul previziunii fenomenelor circumscrise activității de aprovizionare, metoda lanțurilor
Markov se fundament ează pe identificarea structurii necesarului de aprovizionat pentru o
anumită perioadă și pe asocierea probabilității de tranziție (trecere, modificare) la această
structură. Metoda lanțurilor Markov este aplicabilă, dacă se admite faptul că, starea unui f enomen
economic este dependentă cu o anumită probabilitate de comportamentul lui cel mai recent, dintr -o
perioadă anterioară. Cunoscându -se evoluția anterioară a structurii volumului de aprovizionat, –
structura constând din ponderile diferitelor produse în acest volum – pentru perioada următoare, se
stabilesc structuri noi în funcție de legea probabilității de tranziție (trecere) de la o stare inițială
la o stare următoare. In acest fel, se stabilește tendința privind ponderile viitoare ale produselor în
volumul de aprovizionat. Trebuie de asemenea menționat, că metoda lanțurilor Markov poate fi
aplicată doar în condițiile în care factorii externi rămân în mare parte constanți, aceasta deoarece
probabilitățile de tranziție (trecere) s -au calculat pe baza a cestor factori.
Matricea probabilității de tranziție (de trecere, de modificare a structurii) este de forma:
unde:
Pij – probabilitatea de tranziție (trecere) de la starea i la starea j pentru m linii și n
coloane (i = 1,2,…,m; j = 1,2,3,…,n). Probabilit atea de tranziție (trecere) ( Pij) trebuie
să fie pozitivă iar suma probabilităților pe o linie a matricei trebuie să fie egală cu 1.
Matematic aceste două condiții se exprimă prin relațiile:
Probabilitatea de tranziție (trecere) după un număr de pași (Pij(n+m )) se stabilește făcând
produsul dintre probabilitatea inițială de structură de pe rândurile matricei ( Pik) și probabilitatea
inițială de structură de pe coloanele matricei ( Pkj).
Matematic acest lucru se reprezintă prin relația:
Previzionarea s tructurii necesarului de aprovizionat, folosind lanțurile Markov
presupune parcurgerea următoarelor etape:
 se stabilește structura necesarului de aprovizionat pe produse sau grupe de
produse pentru un număr de ani anteriori sau pentru intervale de timp e gale. In căsuțele
matricei se trec ponderile calculate pentru fiecare produs;
 pe baza structurii de aprovizionat din perioada anterioară, se calculează n-1 matrice
de tranziție (trecere) de la un an la altul;
 pe verticala matricelor de tranziție ( trecere) se scriu ponderile din perioada t0 iar
pe orizontală ponderile din perioada t1. In căsuțele de pe diagonala matricei se trec





pmn pmj pm pmpin pij pi pinpjp p pnpjp p p
P
2 12 12 2 22 211 1 12 11
)( )( ) ( m
kjn
iknm
ij P P P și
1 0ijP
1
1
n
jijP

32 ponderile cele mai mici care rezultă din comparația ponderilor din cei doi ani ( t0 și t1). In
căsuțele de pe orizontala ma tricei se trec ponderile pierdute în perioada t1 față de t0 iar pe
verticală ponderile câștigate în perioada t1 față de perioada t0;
 cele n-1 matrice se însumează și se obține matricea de tranziție (trecere) totală;
 pe baza matricei totale de tranziție (trecere) se calculează matricea probabilităților de
tranziție (trecere) numită și matricea stochastică a probabilităților de tranziție (trecere).
Probabilitățile de tranziție (trecere) se calculează raportând ponderile individuale din
matricea de tranziț ie (trecere) totală la sumele ponderilor de pe liniile matricei;
 se face produsul dintre matricea probabilităților de tranziție (trecere) cu vectorul
format din structura necesarului de aprovizionat pentru perioada t. In acest fel se
obține vectorul stru cturii de aprovizionat prognozată pentru anul următor ( t+1).
Pentru a previziona necesarul de aprovizionat pentru fiecare produs sau grupe de produse
(valori absolute) pentru anul t+1 se pot folosi diferite metode de previziune. Una dintre metodele din
această categorie este cea a "modificării procentuale mobile" care are la bază analiza unor serii
dinamice de tendință.
Metoda modificării procentuale mobile presupune parcurgerea următoarelor etape:
 calculul indicilor care exprimă modificările procentua le din structura necesarului de
aprovizionat de la o perioada la alta;
 calculul mediilor mobile ale schimbărilor;
 stabilirea previziunii necesarului de aprovizionat (cantitate sau volum) pentru
perioada următoare( t+1);
 stabilirea cantităților de apro vizionat (în valori absolute) previzionate pentru
fiecare produs sau grupe de produse. Acest lucru este posibil întrucât se cunoaște atât
structura în procente a necesarului de aprovizionat cât și volumul total (previzionat) de
aprovizionat.
In expresie m atematică metoda modificării procentuale se prezintă în felul următor:
unde:
Mpm(t) – modificarea procentuală mobilă pentru perioada t;
Xt – valoarea observată în perioada t;
Xt-n+1 – valoarea din penultima perioadă observată;
Xt-n – valoarea din ultima pe rioadă observată;
n – numărul valorilor observate (perioadelor), folosite în calculul modificării
procentuale mobile;
După calcularea modificării procentuale mobile pentru perioada t (Mpm(t)), pentru
perioadele care urmează ultimei perioade a seriei dinam ice (deci pentru perioada t+1 și
următoarele pentru care se face previziunea) cantitățile (volumul) totale, în valori absolute,
se stabilesc cu ajutorul relației:
unde:
Pk+m – valoarea (cantitatea totală sau volumul total) previzionată pentru perioada k+m.
Această perioadă este fie t+1, fie alte perioade următoarele. Acest lucru depinde de
orizontul de timp pentru care se face previzionarea;
Mpm(k) – modificarea procentuală mobilă pentru perioada k;
k – ultima perioadă a seriei dinamice;
m – numărul de per ioade viitoare pentru care se face previziunea;
Xk – ultima perioadă a seriei dinamice.
Cunoscând cantitatea totală (volumul total) previzionată pentru perioada următoare
(Pk+m) și vectorul structurii de aprovizionat prognozată pentru anul următor, respect iv pentru
perioada t+1, se pot stabili, în valoare absolută, cantitățile previzionate pentru fiecare produs
sau grupă de produse.
nXX X
XX X
XX XM
ntnt nt
tt t
tt ttpm : …1
22 1
11)( 


 



k k kpm mk X X m M P   )(

33 Metoda de previzionare a necesarului de aprovizionat permite realizarea unor
aproximări corecte și deci utile atât pentru m anagementul aprovizionării cât și pentru
managementul de nivel superior al întreprinderii. Acest lucru este valabil în măsura în care
fenomenul previzionat manifestă o anumită regularitate.
În practică, pot apărea situații în care condițiile externe din p erioada următoare devin diferite și
chiar mult diferite, decât cele din perioada imediat anterioară. Aceasta înseamnă că pe piața de
furnizare au apărut o serie de perturbații, ceea ce poate impune o reactualizare a valorilor prognozate.
In funcție de ampl oarea perturbațiilor, se va decide dacă sunt necesare reorientări semnificative în
politica de aprovizionare.

34 4. Previziunea cererii

Asigurarea unității economice cu resursele materiale necesare desfășurării proceselor de
producție presupune prospec tarea pieței interne și externe în vederea identificării și utilizării
oportunităților oferite de acestea. In acest scop, unitățile economice, deci și cele turistice prestatoare de
servicii, au la dispoziție mai multe tipuri de acțiuni, a căror utilizare r ămâne la latitudinea acestora:
 lansarea unor cereri de ofertă;
 diverse studii de marketing efectuate cu forțe proprii prin colaborări sau prin comenzi la
instituții specializate;
 utilizarea diverselor surse de informații existente la un moment dat: t ârguri și expoziții,
prospecte și pliante, cataloage, informații furnizate de agenții de specialitate în activități
comerciale sau de valorificare a materialelor refolosibile.
Având drept principal scop încercarea de prevedere a evoluției viitoare a unor f enomene,
fiind o componentă importantă a procesului de conducere, previziunea are, printre alte funcții, și pe
cea a stabilirii posibilităților, condițiilor și mijloacelor de acțiune în vederea asigurării necesarului de
aprovizionat cu mijloace materiale ș i echipamente, precum și a procesului de stocare.
In cazul aprovizionării, previziunile sunt necesare atât pentru termen scurt, pe baza cărora
se elaborează planurile pentru aprovizionări curente, cât și pentru termen mediu (3-5 ani) sau
termen lung (pest e 5 ani).
Varietatea cererii de produse și servicii cu influențe asupra procesului de aprovizionare, și prin
propagare asupra proceselor de producție și de desfacere, determină o varietate de modalități de
studiere și de stabilire a unor previziuni pentru orizonturi de timp diferite.
Importantă în acest sens este stabilirea cererii medii care are în vedere tendințele medii de
evoluție, caracterul sezonier al cererii, ciclitatea sau variabilele aleatoare care influențează cererea.
Pentru a stabili cerer ea medie, deci pentru a calcula evoluția acesteia pe o anumită perioadă de
timp, se utilizează pe scară largă o metodă relativ simplă, cea a "mediei mobile" care are în vedere
fenomenele curente la care se estimează o anumită tendință de evoluție, cu luare a în considerare a
diferitelor variații sezoniere. Utilizând "media mobilă" se obține o nivelare a influențelor variabilelor
aleatorii.
Bazându -se pe prelucrarea unui anumit număr de valori (observații) dintr -o serie cronologică
(dinamică), media mobilă calculată pentru perioada imediat următoare ultimei observații va
reprezenta valoarea previzionată a perioadei respective.
Dacă seria dinamică prezintă variații aleatoare deosebite, este recomandabil să se procedeze la
un număr de observații mai mare.
Utilizând ca metodă de previziune "media mobilă" , se apelează la relația:
unde:
Xt+1 – valoarea previzionată pentru perioada t+1;
Xt – valoarea observată în perioada t;
n – numărul valorilor observate (perioadelor) folosite pentru
calculul mediei.
Numărul perioadelor observate ( n) rămâne la latitudinea celui care face previziunea cu
mențiunea că, dacă numărul de perioade este mai mare, gradul de influență asupra previziunii,
exercitat de valorile ab solute ale perioadelor mai recente este mai puțin important.


 
 t
ntiint t t
t xn nx xxP
11 1
11 …

35 Exemplu:
Datele (convenționale) privind cererea de mărfuri lunare pentru un an sunt următoarele:
mii lei
Perioada
(lună) Cererea
lunară Evoluția medie
pe 3 luni Evoluția medie
pe 5 luni
0 1 2 3
1 3015 – –
2 2750 2908 –
3 2960 3070 3223
4 3500 3450 3220
5 3890 3463 3364
6 3000 3453 3534
7 3470 3427 3535
8 3810 3595 3316
9 3505 3370 3340
10 2795 3140 3298
11 3120 3058 –
12 3260 – –

Datele din col oanele 2 și 3 ale tabelului s-au obținut folosind relația

Astfel:

La aprecierea tendinței, valorile extreme nu se iau în considerare. Dacă media se
calculează pe o perioadă mai mare (cazul e xemplului pe 5 luni), tendința de evoluție va fi supusă unei
nivelări mai pronunțate.

3, 298038725
32960 2750 3015Prima me die pe 3 luni:
A doua medie pe 3 luni:
307039210
33500 2960 2750
Prima medie pe 5 luni:
322353890 3500 2960 2750 3015etc.
A doua medie pe 5 luni:
322053000 3890 3500 2960 2750

 
 t
ntiint t t
t xn nx xxP
11 1
11 …

36 5. Recepția valorilor materiale aprovizionate

Odată ce au fost stabilite nevoile de aprovizionare, au fost identificați furnizorii potențiali, au fost
încheiate co ntractele economice, a avut loc livrarea efectivă a materiilor și materialelor, urmează
operația de recepție prin care loturile sunt verificate cantitativ și calitativ la primirea lor în
depozite sau unități de valorificare (magazine, unități turistice, de alimentație publică, depozite en
gross, etc).
Recepția poate fi cantitativă și calitativă, desfășurându -se conform unor condiții special
prevăzute în contractele încheiate, sau în conformitate cu diverse reglementări în vigoare.
De regulă recepția se e xecută de către beneficiar la sediul acestuia, existând însă și situații
când aceasta se poate desfășura la furnizor concomitent cu stabilirea partizilor în vederea expedierii, în
această situație recepția devine autorecepție.
Recepția cantitativă reprezi ntă acea verificare care urmărește punerea de acord a fapticului cu
documentele ce însoțesc produsele expediate de furnizor.
Recepția calitativă constă în compararea proprietăților (fizice, chimice) ale produselor primite,
cu cele prevăzute în STAS -uri, n orme interne, diverse prevederi, norme sau standarde interne, sau
conform probelor de laborator.
Datorită cantităților mari care, de regulă sunt supuse operației de recepție calitativă , de cele
mai multe ori aceasta se realizează prin sondaj, controlându -se un eșantion sau mai multe eșantioane
din întreg lotul.
O posibilă schemă de recepție calitativă prin sondaj ar fi cea din figura următoare.

Schema logică a recepției calitative prin sondaj

Control eșantion N 1
Nr. 
D1 Da
Se acceptă lotul
Nr. 
D2 Nu Da
Se controlează
tot lotul
Nu
Control eșantion N 2
Nu
Se controlează
tot lotul
Da
Se acceptă lotul Nr. 
D2

37 Recepția valorilor materiale aproviz ionate se realizează de către o comisie numită de
conducerea unității economice . Această comisie are în componență obligatoriu un specialist
(merceolog) și șeful de depozit sau magazie. Pe baza constatărilor se întocmește o notă de recepție
care va cuprind e și eventualele diferențe cantitative și calitative ce urmează a fi soluționate împreună
cu furnizorul.
O particularitate a activităților din unitățile de turism sau prestatoare de servicii este
aceea că, loturile de aprovizionat, în multe cazuri nu sunt mari, lucru ce face posibilă o recepție
cantitativă și calitativă a întregului lot (bucată cu bucată), aceasta neînsemnând că recepția prin sondaj
este eliminată.

38 6. Stocurile de materiale în întreprinderea industrială

6.1. Noțiuni privind clasifica rea stocurilor de materii și materiale

Tipologia sau clasificarea reprezintă gruparea după anumite criterii și parametri i a elementelor
unei colectivități, și are drept scop organizarea sau accentuarea unui complex de caracteristici sau
proprietăți din co lectivitatea respectivă.
Tipologia reprezintă cel mai important și concludent instrument de cunoaștere și înțelegere a
unei realități, întrucât identifică, stabilește și caracterizează legăturile dintre diversele elemente ale
unei colectivități studiate, accentuând asupra evidențierii „unui complex de caracteristici și
proprietăți” ale acesteia . În final tipologia procedează la gruparea și ierarhizarea acelor elemente din
acea colectivitate. În funcție de scopul cercetării, tipologia mai presupune o dimin uare și egalizare a
însușirilor semnificative și ignorarea unor caracteristici semnificative astfel încât să se ajungă la grupe
tipologice diferite și semnificative iar eterogenitatea să fie cât mi mare. Așadar tipologia sau
clasificarea presupune o minimi zare a disparităților între elementele din cadrul unei grupe și o
maximizare a disparităților între diferitele grupe constituite.
În vederea realizării unei aprecieri cât mai corecte a activităților privind aprovizionarea cu
materii prime, materiale, uti laje etc. a întreprinderilor, pentru cunoașterea rolului, dar și a limitelor
operațiilor de stocare este neapărat necesară a abordare tipologică a stocurilor care se constituie la
nivelul întreprinderii.
Dacă sunt luați în „considerație factorii care influ ențează asupra procesului de
aprovizionare” , principalele tipuri de stocuri care se constituie într -o întreprindere, indiferent de
profilul ei, sunt: stocul curent, stocul în curs de transport, stocul de siguranță, stocul de pregătire sau de
condiționare, stocul de transport intern (de secție), stocul de iarnă și stocul strategic.
De menționat că toate aceste tipuri de stocuri au drept scop asigurarea continuității producției
de bunuri materiale sau de servicii. Condițiile de exercitare a acestei funcții sunt diferite de la un tip de
stoc la altul.

6.1.1. Stocul curent (S c)

Stocul curent reprezintă acea cantitate de materii prime, materiale, combustibili, piese de
schimb etc. înmagazinată în depozitele întreprinderii în vederea acoperirii nevoilor cure nte de
consum în volumul, structura și ritmicitatea impuse de necesitatea asigurării „continuității procesului
de producție în intervalul dintre două reaprovizionări” .
Principalele caracteristici ale stocului curent sunt :
 se formează în mod obișnuit în vederea întreținerii activității de producție;
 este o mărime dinamică înregistrând pe parcursul formării lui diferite nivele sau chiar
structuri;
 nivelul și structura sunt dependente, atât de ritmul de aprovizionare, cât și de
necesitățile de consum;
 formarea stocului curent poate fi continuă sau periodică, în cantități fixe sau variabile;
 consumarea stocului curent poate fi de asemenea ritmică sau neritmică, continuă sau
periodică, constantă sau variabilă;
 momentul în care este solicitată o nou ă reaprovizionare în scopul reîntregirii sau
formării stocului, dacă el este epuizat, depinde de mai mulți factori a căror cunoaștere
revine în sarcina compartimentului aprovizionare -desfacere sau marketing din
întreprinderile beneficiare;
 formarea stocu lui curent depinde de mai mulți factori care condiționează stabilirea
momentului unei noi aprovizionări (lansarea comenzii de aprovizionare). Acești factori
sunt:
 durata de aprovizionare;
 condițiile de furnizare;

39  distribuția statistică a cererii.
Din cele arătate mai sus, rezultă că evoluția stocului este dependentă, atât de ritmul
aprovizionării, cât și de cel al consumului. În această situație stocul curent înregistrează mai multe
mărimi :
 stocul curent maxim (Scr) constituit la data când are lo c recepția unui nou lot de
materiale de la furnizori. Stocul curent maxim reprezintă limita normată maximă până la
care se reîntregește stocul;
 stocul curent mediu (S-
cr) se situează între nivelul maxim și cel minim și este
determinat de eliberarea unor cantități de materiale necesare consumului;
 stocul curent minim (scr) este stocul rămas la încheierea intervalului dintre două
aprovizionări succesive. Acest stoc este determinat de eliberarea și trecerea în consum a
ultimelor cantități de materii prime și materiale. O atare situație impune „primirea unui
nou lot de livrare de la furnizori pentru reîntregirea stocului curent” .
Din punct de vedere temporal, celor trei mărimi ale stocului curent li se atașează următoarele
două variabile:
 perioada de con sum al materialelor din stoc (I) care reprezintă intervalul mediu între
două reîntregiri succesive ale stocului curent;
 perioada (durata) de reaprovizionare ().
Mai trebuie precizat faptul că, pe parcursul celor două perioade menționate anterior se
realizează un consum din stocul curent ( r).
Consumul de materiale din stocul curent este de regulă:
 constant continuu, ceea ce înseamnă că la intervale de timp egale se consumă cantități
egale de materiale,
 variabil, ceea ce înseamnă că la intervale de timp diferite ca durată se consumă
cantități neegale de materiale.
Evoluția unui stoc curent de materiale între nivelul minim și maxim depinde de ritmul în care are
loc consumul și de „cadența în care are loc eliberarea materialelor din stoc pentru acoper irea cererilor
de consum”.

Notațiile utilizate în figura de mai sus sunt:
r – consumul din stocul curent;
I – perioada de consum a materialelor;
 – durata de aprovizionare;
q – cantitatea intrată în st oc.

Stoc curent maxim ( Scr)
Stoc curent mediu ( S-
cr)
Stoc curent minim ( scr) r r q
q r
I I   zile
cantități

40 6.1.2. Stocul în curs de transport (S t)

Stocul în curs de transport este format din acele cantități de materiale care se află în
mijloacele de transport care se deplasează de la furnizori la beneficiar, respectiv de la sursele de
aprovizionare la locurile de depozitare.
Stocul în curs de transport sau de tranzit, numit de unii specialiști și „stocuri pe roți” ,
reprezintă sursa de reîntregire a stocului curent și de regulă corespunde ca mărime cu cantitatea
comandată de beneficiar la furnizor.
Mărimea stocului de transport depinde și de mijlocul de transport folosit și chiar de distanța la
care se află furnizorul.

6.1.3. Stocul de siguranță (S s)

Stocul de siguranță este format din acea cantitate de materiale prin care se asigură
perpetuarea procesului de producție în anumite situații cu caracter excepțional. În aceste situații
excepționale pot să aibă loc dereglări grave în desfășurarea procesului de aprovizionare. Dereglările se
datorează, cu precădere furnizorului, dar pot apărea situați i în care beneficiarul consumă cantități mai
mari decât cele realizate în mod obișnuit. De asemenea, pot să apără consumuri de materiale peste
cele previzionate.
Întrucât existența stocului de siguranță înseamnă imobilizări de fonduri financiare care
determină o agravare a unuia dintre efectele negative ale stocării, el se constituie doar pentru acele
materii prime și materiale de bază indispensabile continuării procesului de producție.
În funcție de specificul activității din diferite întreprinderi, for marea stocului de siguranță prezintă o
serie de particularități determinate de următoarele elemente de condiționare:
 distanțele mari la care se află majoritatea sau principalii furnizori;
 timpul consumat de lansarea comenzilor de materiale;
 timpul co nsumat de onorarea comenzilor lansate.
Stocul de siguranță este „considerat intangibil”, deci nu poate fi folosit ca stoc curent. Pot
apărea situații excepționale când stocul curent nu mai există și când în urma analizelor efectuate de
către factorii dec izionali se pot face consumuri și din stocul de siguranță. Dacă se întâmplă acest lucru,
stocul de siguranță trebuie reîntregit din primele cantități de materiale sosite de la furnizori.
Grafic, situarea stocului de siguranță în rapo rt cu cel curent este prezentată în figura de mai jos.
Notațiile utilizate în figura de mai sus sunt:
r – consumul din stocul curent;
I – intervalul dintre două livrări (reaprovizionări, reîntregiri);
q – cantitatea intrată în st oc.

Stoc de siguranță (S s) Ss Scr
r q r r
q q Stoc curent maxim ( Scr)
Stoc curent mediu ( S-
cr)
Stoc curent minim ( scr)
I I zile
cantități

41 6.1.4. Stocul de pregătire sau de condiționare (S cd)

Stocul de pregătire (condiționare) se constituie în cazul acelor procese tehnologice care
pretind pentru materialele care se consumă anumiți parametri fizico -chimici. Materialele
constituite în s tocul de pregătire sau de condiționare, înainte de a fi introduse în procesul de producție
sunt concentrate și staționează în spații special amenajate până la atingerea parametrilor
corespunzători. Pe lângă faptul că operațiile de condiționare sunt impuse de procesele tehnologice, ele
„sunt prevăzute în normele tehnice de condiționare” .
Stocul de pregătire sau condiționare se constituie de regulă la furnizori deoarece aceștia sunt
obligați prin clauze speciale cuprinse în contractele economice să livreze m aterialele cu procesul de
condiționare realizat.
Sunt însă situații în care procesul de condiționare se realizează la beneficiar. Cel mai frecvent,
acest lucru se datorează faptului că pe parcursul transportului, calitățile fizico -chimice ale materiilor p rime
și materialelor nu pot fi menținute la standardele pretinse de procesele tehnologice.
După caz, în urma realizării operației de condiționare, materialele sunt trecute în stocul curent
sau de siguranță.
Mai trebuie menționat faptul că este posibilă s ituația în care condiționarea se poate realiza pe
parcursul staționării materialelor în stocul curent, parametrii fizico -chimici ceruți putând fi atinși în
această perioadă. Aceasta este o situație favorabilă întrucât se reduce efortul de stocare. Dinamic a
stocului de condiționare (pregătire) este ilustrată în figura de mai jos.

Notațiile utilizate sunt:
r – consumul din stocul curent;
Q1,Q2,Q3 – nivelele maxime ale stocului de condiționare;
q – cantitatea de materii prime și materiale intrată în stoc;
a-b, c-d, e-f – perioadele de condiționare (pregătire);
b-d, d-f – perioadele de consum ale stocului de condiționare.

6.1.5. Stocul de transport intern (S cd)

Stocul pentru transport intern reprezintă a cea cantitate de materii prime care se constituie în
depozitele sau magaziile subunităților aprovizionate de la un depozit central. Așadar, stocul
pentru transport se constituie pe durata eliberării și transportului materiilor prime și materialelor spre
punctele de consum.
De obicei, acest tip de stoc se constituie în întreprinderi care au în structura organizatorică
subunități care consumă aceleași resurse, indiferent dacă alimentarea se face concomitent (cu
schimbul) sau alternativ. Simultaneitatea nu ex clude formarea stocurilor pentru transport intern chiar și
numai pentru „câteva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.” .
Întrucât este indicată constituirea stocurilor de transport la un nivel minim, trebuie cunoscuți
factorii favorizanți ai unei a stfel de situații. Dintre acești factori trebuie amintiți:
 servirea simultană a depozitelor sau magaziilor subunităților;
 accelerarea vitezei mijloacelor care transportă materialele între depozitul central și
celelalte depozite;
a b c d e f zile Scd

q Q1 Q2 Q3
r
Scd

q Scd

q Scd

q r r
cantități

42  mecanizarea operațiil or de încărcare -descărcare, manipulare, recepție în procesul de
transferare a materialelor dintr -o gestiune în alta.
Printr -o bună organizare a activității de aprovizionare, în cazul acestui tip de stoc se poate evita
formarea diferită a stocului de trans port intern de cel curent. Această situație contribuie la diminuarea
pe ansamblu a volumului stocurilor și la o mai eficientă utilizare a fondurilor bănești.
În practică, se impune tot mai mult modalitatea de a se constitui stocuri direct în cadrul
unităț ilor de consum, evitând depozitul central.
De altfel, tot din practică s -a evidențiat faptul că, pentru eficientizare, aprovizionarea punctelor
de consum apropiate trebuie făcută din depozitul central. În această situație, nu se justifică amenajarea
unor spații speciale de depozitare.
Reprezentarea grafică a modului de formare și consum al stocului pentru transportul intern este
cea din figura următoare.

Notațiile utilizate sunt:
SA, SB, SC – nivelul maxim al st ocului pentru transportul intern pentru secțiile A,B,C;
S'
A, S'
B, S'
c, – nivelul maxim al stocului pentru transportul intern pentru secțiile
A,B,C în ciclul al doilea de aprovizionare;
t1-t2, t3-t4, t5-t6 – perioadele de eliberare și transpor t ale materialelor din depozitul
central în depozitele subunităților A,B,C;
t'1-t'
2, t'
3-t'
4, t'
5-t'
6 – perioadele de eliberare și transport ale materialelor din depozitul
central în depozitele subunităților A,B,C pentru al doilea ciclu de producție ;
t2-t'
2, t4-t'
4, t6-t'
6 – perioadele de consum al stocurilor pentru transportul intern,
constituite în secțiile A,B,C;
rA, rB, rC – consumul de materiale constituite în stocurile de transport int ern al secțiilor
A,B,C.

6.1.6. Stocul de iarnă (S i)

Stocul de iarnă reprezintă cantitatea de materii prime și materiale necesară pentru
asigurarea continuității procesului de producție în perioada de iarnă, când din cauza unor condiții
climaterice ne favorabile se întrerupe, atât exploatarea, cât și transportul de resurse materiale. În
categoria acestor materiale întră acelea care, atât din punct de vedere al producției cât și al consumului,
au caracter sezonier: minereuri feroase și neferoase, cocs, cărbune, lemn, balast, calcar sau acelea care
se transportă pe cursuri de apă unde activitatea se poate întrerupe.
Formarea stocurilor de iarnă se realizează prin concentrarea periodică a materialelor de
aprovizionat la un nivel care a fost stabilit ante rior. Nivelul stocului de iarnă trebuie astfel stabilit
încât să acopere necesarul de consum în eventualitatea prelungirii perioadei în care
aprovizionarea nu este posibilă. t1 t2 t3 t4 t5 t6 t'
1 t'
2 t'
3 t'
4 t'
5 t'
6 zile SB
SC SA S'
A
S'
B
S'
C
q A
A A r A
A A r B
A A r C
A A
r' A
A A r' B
A A

43 Consumul materialelor din stocul de iarnă se realizează conform ritmului de produ cție,
volumului și naturii cererii de consum, „până în momentul în care se poate reîncepe aprovizionarea în
condiții normale” .
Modul de formare și de consum al stocului de iarnă sunt prezentate în figura următoare.

Notațiile folo site sunt:
I – nivelul maxim al stocului de iarnă;
i1, i2, i3 – nivelele intermediare de formare a stocului de iarnă;
0-t1, t1-t2, t2-t3, t3-tA – perioadele intermediare de formare a stocului de iarnă;
q – cantitățile intrate în stocul de iarnă;
rsi – consumul stocului de iarnă în perioada de sezon;
A-B – perioada de consum a stocului de iarnă;
A-a, a-b, b-c, c-B – perioadele intermediare de consum ale stocului de iarnă;
N1, N2, N3 – nivelele intermediare ale stocului de iarnă în perioada de consum.

6.1.7. Stocul strategic (S st)

Stocurile strategice se formează din acele materiale care se achiziționează în cantități
mari în p erioadele de timp considerate favorabile din punct de vedere al prețurilor de
cumpărare. Constituirea stocurilor strategice se justifică prin economiile de resurse financiare care se
pot realiza, materialele achiziționându -se la prețuri mai mici.

6.2. Modalități de exprimare a stocurilor

Stocurile de materiale de producție se exprimă în mod diferit în funcție de necesitățile de
evaluare (fizică sau valorică), și în funcție de cerințele de corelare cu diferiți indicatori de caracterizare
a activității ec onomice din întreprindere.
Cele mai frecvente modalități de exprimare a stocurilor de producție sunt: în unități
naturale, în unități valorice și în zile.
Exprimarea stocurilor în unități naturale înseamnă utilizarea ca unitate de măsură a
kilogramelor, tonelor, bucăților, duzinelor, seturilor, baxurilor, metrilor pătrați, metrilor cubi etc.
Această modalitate de exprimare reprezintă expresia fizică a stocurilor. În acest fel este posibilă
aprecierea, la un moment dat, a potențialului de producție, de lu crări sau de servicii al unei
întreprinderi.
Fiind o exprimare fizică foarte precisă a necesității de materiale, se poate face o apreciere
corectă, atât a spațiului de depozitare necesar, cât și a altor elemente de logistică necesare (mobilier,
utilaje, „dispozitive de depozitare și transport -manipulare” , forță de muncă etc.).
Exprimarea stocurilor în unități valorice (Spv), respectiv în lei, mii lei etc. permite o
evaluare a resurselor financiare necesare constituirii stocurilor destinate activității de producție, a
impozitelor, taxelor, dobânzilor, care, de regulă, însoțesc procesul de stocare. 0 t 1 t2 t3 A a b c B timp

t1
t1

q

q

q

q

i1 i2 i3
N3 N2 N1 rsi I

44 De asemenea, exprimarea valorică a stocurilor permite determinarea:
 volumului de mijloace circulante;
 normativului de mijloace circulante;
 vitezei de rot ație a mijloacelor circulante;
 volumului creditelor necesar pentru realizarea aprovizionării;
 cheltuielilor de stocare.
Expresia valorică a stocurilor se obține făcând produsul dintre stocul de producție exprimat în
unități fizice și prețul de achiz iționare, format din prețul de cumpărare la care se adaugă cheltuielile
pretinse de aducerea materialelor, suportate de unitatea economică.
Exprimarea în zile (Spz) oferă posibilitatea cunoașterii perioadei pentru care stocul de
producție asigură consumul de materiale, precum și termenele la care este necesară realizarea
reaprovizionării.
Stocul de producție exprimat în zile se calculează conform formulei:
unde:
Spz – stocul de producție exprimat în zile;
Spn – nivelul maxim al stocului exprimat în mărimi naturale (expresie fizică);
Cmz – consumul mediu zilnic exprimat în mărimi naturale (expresie fizică).
Capitol deosebit de important al managementului aprovizionării, cunoașterea tipologiei
stocurilor constituie una di n premisele importante ale stabilirii unor strategii de aprovizionare
care să asigure eficientizarea acestei activități.
În același timp este important de precizat că, reducerea problemelor de aprovizionare tehnico –
materială doar la activitatea de stoca re, reprezintă, pe o parte, „o simplificare forțată a conținutului
acestui proces” , iar pe de altă parte, o eroare cu consecințe negative imediate și de durată asupra
întregii activități a întreprinderii.

6.3. Factorii de influență a nivelului stocurilor de producție

Ca indicator important al activității din orice unitate economică, stocul de producție, prin
nivelul și structura sa, influențează într -o măsură însemnată eficiența celor mai multe activități de
producție.
Întrucât volumul și structura sto cului sunt rezultatul unor eforturi financiare, de cele mai multe
ori foarte însemnate, este necesară o cunoaștere și analiză foarte riguroasă a întregului ansamblu de
relații care -l determină și caracterizează, și desigur precizarea și explicarea sistem ului de relații de
cauzalitate generat.
Principalele relații de condiționare și cauzalitate între stocul de producție și alți indicatori ai
activității unei unități economice sunt cu:
 capitalul circulant ca parte componentă a acestuia;
 veniturile firm ei;
 indicatorii din planul strategic de aprovizionare;
 stocul de producție și volumul producției;
 consumurile specifice;
 costurile de producție.

 Relația cu capitalul circulant
Acest tip de relații se referă la faptul că stocurile, pe măsura de rulării procesului de producție
sunt transformate în produse, sau sunt incluse în servicii sau în lucrări care ulterior vor fi livrate pe
bază de contracte beneficiarilor.
Se impune de reamintit că, prin capital circulant se înțelege acea parte a capitalu lui productiv
care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producție, și care trebuie înlocuit cu
fiecare ciclu economic.
mzpn
pzCSS

45 In capitalul circulant se includ: materii prime, materiale de bază și auxiliare, energie,
combustibili, semifabricate , etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt susceptibile la mai
multe prelucrări sau utilizări, cu atât mai mult cu cât sunt mai aproape de stadiul materiilor prime brute
naturale.
De altfel, stocul mediu de producție reprezintă atât elementul de argumentare, cât și de calcul al
vitezei de rotație a capitalului circulant, ca indicator de caracterizare a eficienței activității dintr -o
unitate economică.
Intre stoc și viteza de rotație a capitalului circulant există un raport invers proporțional, în
sensul că, o diminuare a stocului determină o accelerare a vitezei de rotație a capitalului circulant și, în
final o creștere a eficienței în utilizarea resurselor unității economice.
Viteza de rotație a capitalului circulant este un indicator calitat iv calculat pe total sau pe
elemente de capital circulant, și caracterizează gradul de eficiență a utilizării lui. Viteza de rotație a
capitalului circulant este indicatorul care reflectă toate modificările produse în activitatea economică și
financiară a unei unități economice. De asemenea, se arată rapiditatea (timpul) cu care elementele de
capital trec continuu și succesiv, de un anumit număr de ori, prin cele trei stadii:
 banii sau capitalul lichid se transformă în capital productiv prin cumpărarea de "bunuri –
capital" necesare producției (aprovizionarea);
 utilizarea și transformarea capitalului productiv în combinație cu ceilalți factori de
producție, în bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piață (producția);
 trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s -a pornit inițial, însă
cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată (desfacerea).
Cu cât trecerea capitalului circulant prin cele trei stadii se efectuează mai repede, cu atât
normativul, prin care se stabilesc cuant umul și consumurile de materiale, este mai mic, deci cu atât mai
puțin capital circulant este necesar pentru realizarea aceleiași producții.
Corelația între stoc și viteza de rotație a capitalului circulant este ilustrată de relațiile:
unde:
Vrz – viteza de rotație în zile (durata unei rotații);
Spv – stocul mediu de producție în expresie valorică (lei, mii lei, mil. lei, etc.);
Cmzv – consumu l mediu zilnic (lei, mii lei, etc.);
Nv – necesarul valoric (lei, mii lei, etc.), adică producția marfă vândută
și încasată în expresie valorică.

și

unde:
Nr – numărul de rotații în perioada de gestiune;
Vrz – viteza de rotație în zile (durata unei rotații);
Nv – necesarul valoric (lei, mii lei, etc.);
Spv – stocul mediu de producție în expresie valorică (lei, mii lei, etc.).

O diminuare a Spv (stocului mediu de producție) conduce la reducerea numărului de zile ale
unei rotații și, deci va crește numărul de rotații pe parcursul aceleiași perioade de gestiune.

 Relația cu venituril e firmei.
Această a doua corelație a stocurilor derivă din faptul că stocurile sunt finanțate din venituri.
Un raport descrescător între volumul stocurilor materiale și veniturile firmei indică o activitate
eficientă a acesteia. Invers, proporționalitatea raportului stocuri – venituri înseamnă de fapt, alocarea
unei părți tot mai mari din venituri fondurilor de dezvoltare, lărgirea activității producției.
vpv
rzNSV360(zile/rotație) sau
mzvpv
rzCSV
(zile/rotație)
rz r V N 360
pv v r SN N

(număr rotații/an) sau (număr rotații/an)

46  Relația cu indicatorii din planul strategic de aprovizionare.
Această corelație trebuie interpretat ă în două sensuri, și anume:
 stocul de producție reprezintă cantitatea de materii prime, materiale diverse,
combustibili și lubrefianți, acumulată în depozitele unității economice în scopul
desfășurării activității specifice ( în unele situații în cadrul stocului de producție intră
stocul curent, de siguranță, de condiționare, pentru transport intern). Acesta asigură
alimentarea consumului productiv , atât în cursul perioadei de gestiune, cât și la
începutul anului următor până la prima reaprovizionare cu materiale;
 în perioada dintre primirea – recepția resurselor materiale și consumul acestora,
necesarul de materiale ia forma stocului curent care este element component al stocului
de producție. Aceasta înseamnă deci, că volumul fizic și valoric al neces arului de
materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de formare a stocului
curent, deci de producție și respectiv, volumul capitalului circulant.

 Relația între stocul de producție și volumul producției.
Materializarea acestei rela ții se concretizează în faptul că :
 pe de o parte sunt evidențiate posibilitățile de producție care se pot realiza pe seama
unui anumit volum și a unei anumite structuri de resurse materiale existente în unitatea
economică;
 pe de altă parte, volumul de producție condiționează un anumit volum și o anumită
structură a resurselor materiale.
Corelația între stoc și volumul producției obligă la constituirea unor stocuri corespunzătoare
atât din punct de vedere sortimental, cât și ca nivel fizic ce trebuie să fie cât mai mic.

 Relația între stocurile de producție și consumurile specifice.
Deoarece consumurile specifice din documentația tehnico – economică stau la baza
fundamentării nivelului stocurilor, revizuirea consumurilor specifice în sensul reducerii ca o consecință
a programului tehnic și organizatoric, poate conduce la o reducere a stocurilor de materiale necesare
producției.

 Relația între stocurile de producție și costurile de producție.
Întrucât cheltuielile de formare și deținere a stocurilo r se regăsesc în costurile de producție, este
evident că o reducere pe ansamblu a cheltuielilor de stocare și în special eliminarea sau
diminuarea maximă a cheltuielilor neeconomicoase (penalizări, cheltuieli ocazionate de stocuri de
producție supradimensi onate, depozitarea, uzura morală) nu face altceva decât să reducă nivelul
costurilor de producție și deci, eficientizarea activității economice pe ansamblu.
Formarea stocului atât ca nivel fizic, cât și ca structură este dependentă de mai mulți factori a
căror acțiune, ca intensitate și sens, trebuie foarte bine cunoscută atunci când se urmărește promovarea
unei politici eficiente în domeniul aprovizionării tehnico – materiale.
Adăugând faptul că acțiunea concentrată a factorilor de influențare a stocuril or se reflectă în
mod nemijlocit în nivelul costurilor de producție, identificarea, definirea și explicarea tuturor factorilor
precum și a relațiilor care le generează, reprezintă una din sarcinile permanente ale managerilor și
specialiștilor din cadrul co mpartimentului de aprovizionare.

Principalii factori de influențare ai nivelului și structurii stocurilor sunt:
 frecvența livrărilor de la furnizori. Influența acestui factor trebuie stabilită ținând
cont atât de condițiile de livrare impuse de furnizor , cât și de necesitățile consumatorului.
Aceasta înseamnă că frecvența aprovizionării depinde de:
 strategia și organizarea livrărilor de către furnizori, strategie care poate influența
uneori în mod direct și esențial nivelul stocurilor la beneficiar;
 natura cererii, momentele de consum, ciclitatea producției, evitarea unor stocuri
exagerat dimensionate.
Principalele strategii aplicate de un furnizor în relațiile cu beneficiarii sunt:

47  livrarea alternativă care are drept consecință formarea de stocuri mai mari la
beneficiari și pentru perioade mai mari de timp;
 livrarea simultană care determină formarea de stocuri mai mici și deci este mai
eficientă pentru beneficiari. Pentru furnizori, acest tip de strategie aduce o serie de
complicații în ceea ce pr ivește organizarea activității de desfacere. Din cest motiv
livrarea simultană atrage după sine și cheltuieli mai mari. De asemenea, pe de altă parte,
datorită intervalelor de timp impuse de furnizori, pentru beneficiarii care solicită
cantități mici de m ateriale, sistemul livrării simultane poate deveni neeconomicos .
Aceasta înseamnă desfășurarea unor negocieri care să apropie intervalele celor două
părți;
 cantitatea minimă comandată / cumpărată de beneficiar în condiții economice
avantajoase. Cantitate a minimă livrată este fixată de furnizor la un nivel care sa -i permită o
activitate rentabilă. Acei beneficiari care solicită cantități mai mici decât limita impusă de
furnizori sunt defavorizați pentru că sunt obligați să procedeze la constituirea unor st ocuri
mai mari decât cele necesare. Acesta este motivul pentru care este utilizată alternativa de
aprovizionare de la unități de desfacere en gross;
 capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aprovizionare precum și
destinația de transport . Mări mea stocurilor este condiționată atât de capacitatea de
transport, cât și de destinație.
 condițiile naturale și de climă impun crearea unor stocuri de iarnă, a căror dimensiune
va fi stabilită în funcție de durata sezonului și de consumul probabil din ac eastă perioadă;
proprietățile fizico – chimice impun pentru anumite materiale o durată limitată de
stocare;
 capacitatea de depozitare existentă, proprie sau închiriată, disponibilă la un moment
dat influențează nivelul stocurilor;
 periodicitatea fabri cației la producători influențează perioada de aprovizionare care
poate fi mai mică decât cea de producție;
 amplasamentul stocurilor de resurse materiale este un factor care condiționează sau
nu formarea stocurilor de transport intern.

6.4. Obiective î n managementul proceselor de stocare

Una dintre cele mai importante activități ale gestiunii economice a unei firme este stocarea,
indiferent de forma concretă de manifestare.
Cu toate că problema conducerii procesului de stocare este diferită în condiți ile unor cereri de
consum diferite (cerere de consum constantă sau cerere de consum variabilă), și a unor sisteme de
aprovizionare diferite (loturi fixe la intervale egale și loturi diferite la intervale neegale), pot fi
identificate o serie de trăsături c omune a căror recunoaștere și importanță sunt necesare, și de
care trebuie să se țină cont dacă se dorește o eficientizare a managementului aprovizionării.
Atunci când se preconizează proiectarea, realizarea și operaționalizarea unei strategii în
domeniul aprovizionării, este necesară realizarea unui cumul de deziderate care, la rândul lor
trebuie să se concretizeze într -o serie de obiective.
Se stabilesc în mod just:
 ce și în ce cantități trebuie aprovizionat și stocat;
 care este momentul cel mai favo rabil de lansare a comenzilor de aprovizionare;
 care sunt resursele necesare pentru a fi alocate în vederea realizării politicii de
aprovizionare;
 care sunt consecințele imediate și de perspectivă apărute în urma adoptării unei
anumite politici în dome niul aprovizionării.
Clarificându -se toate aceste aspecte, se poate trece la definirea principalelor obiective ce
trebuie atinse pe parcursul desfășurării activităților de aprovizionare și stocare.

48 Principalele obiective sunt:
constituirea unor stocuri materiale la nivele minime, care să asigure condițiile
normale de desfășurare a producției;
 exercitarea funcțiilor stocării (pregătirea materialelor în vederea consumului,
alimentarea continuă a procesului de producție) în condițiile unor eforturi finan ciare
minime;
 instituirea unui sistem de urmărire și control al activității de stocare pe principalele
componente și faze, care să permită sesizarea unor abateri de la programele și normativele
de aprovizionare, precum și adoptarea în timp util a unor de cizii corective;
 asigurarea unor condiții corespunzătoare pentru păstrarea în stoc a materiilor și
materialelor;
 valorificarea operativă în condiții avantajoase a stocurilor disponibile;
 utilizarea unui sistem informațional – decizional simplu, rațio nal și eficient, care să
asigure un timp minim de reacție decizională, condiție esențială a unei gestionări corecte a
proceselor și fenomenelor economice.
Stabilirea unei politici de gestiune științifică a stocurilor nu este posibilă dacă nu sunt luate în
considerare elementele de influențare a proceselor de stocare . Intre cele mai importante elemente de
această natură trebuie amintite:
 cererea pentru consum (r), care condiționează pe de o parte nivelul și ritmul eliberării
materialelor din stocuri, iar p e de altă parte volumul și ritmul reaprovizionărilor care
asigură reîntregirea lor. Cererea pentru consum poate fi:
 cunoscută pe toată perioada de gestiune, procesul de formare a stocurilor având în
această situație un caracter determinist;
 necunoscută , situație în care este o variabilă aleatoare, iar modelele economico –
matematice prin care se realizează calcularea lor sunt de natură probabilistică. Cererea de
consum este necunoscută atunci când:
 apare un consum de materiale în vederea onorării unor comenzi întâmplătoare,
neașteptate, imprevizibile;
 se solicită consumuri de materiale pentru activități auxiliare;
 se realizează reparații accidentale.
Pentru aprecierea unei cereri de consum necunoscute este necesară culegerea unui volum
însemnat de informații pe bază de observații sau studii de prognoză, care ulterior sunt
prelucrate cu ajutorul statisticii matematice.
Cererea de materii prime pe componente este dependentă de eșalonarea și dimensionarea
programelor de fabricație.
 cantitatea sau nec esarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în calcul
(Na) reprezintă volumul de resurse care urmează a fi asigurat de la furnizori. Modelele de
optimizare a cantităților de aprovizionat trebuie să aibă în vedere necesarul pentru
îndeplinirea planului de producție;
 lotul de livrare (n) numit și lot de reaprovizionare sau cantitatea comandată, reprezintă
acea cantitate de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizori. Lotul de livrare
se calculează în funcție de necesarul de aprovi zionat;
 parametrii de timp care caracterizează procesele de stocare, și anume:
 perioada de gestiune ( ), care de regulă este un an, respectiv 360 zile (există o
acceptare convențională a acestui număr de zile). In funcție de particularitățile
producți ei, de condițiile de furnizare sau de transport, natura cererii de consum, perioada
de gestiune mai poate fi exprimată semestrial sau trimestrial;
 intervalul de timp dintre două aprovizionări distincte (I) reprezintă perioada între
două reîntregiri succe sive ale stocului sau numărul de zile trecut de la aprovizionarea
imediat anterioară;
 durata de reaprovizionare () reprezintă intervalul de timp dintre momentul în care
s-a lansat comanda, și momentul în care sosesc primii partizi din lotul de aprovizio nat;

49  momentul declanșării acțiunii de aprovizionare (ti) numită și data de
aprovizionare, reprezintă data la care se emit comenzile de aprovizionare sau este
contactat furnizorul în vederea furnizării cantităților comandate;
 costurile reprezintă un a lt element de influențare a proceselor de stocare, acestea
cuprinzând cheltuielile suscitate atât de comandarea, cumpărarea, cât și de derularea
procesului de stocare.
Costurile iau în considerare mai multe elemente:
 costul de lansare a comenzii (Cl) care include toate cheltuielile referitoare la:
 întocmirea comenzilor;
 trimiterea acestora la furnizori;
 cheltuielile de transport al lotului de livrare;
 cheltuielile de deplasare a delegaților beneficiarilor la furnizori.
De regulă, aceste cheltuieli sunt fixe pentru o comandă de livrare;
 costul de stocare (Cs) care reprezintă volumul cheltuielilor ce trebuie efectuat pe
durata existenței stocului de materiale. Costul de stocare se referă la:
 primirea – recepția materialelor;
 transportul materia lelor în interiorul depozitului;
 manipularea, depozitarea propriu – zisă, conservarea, paza, evidența, perisabilitățile
legale;
 dobânzi, taxe, impozite;
 amortizarea spațiilor și dotările interne ale depozitelor;
 imobilizările financiare;
 plata sa lariilor lucrătorilor ce își desfășoară activitatea în depozite.
Costurile de stocare pot avea o reprezentare variabilă în raport cu volumul materialelor
stocate, sau constantă în raport cu același volum. In prima categorie intră:
 dobânzile plătite pentr u creditele împrumutate;
 efectul imobilizării fondurilor financiare;
 cheltuielile de conservare;
 cheltuielile datorate uzurii morale.
In categoria cheltuielilor constante intră cheltuielile cu amortizarea, paza, evidența,
iluminatul, etc.
 costul af erent lipsei materialelor în stoc, (Cp). Acest cost numit și cost de penalizare
sau penurie apare atunci când cererea de materiale este mai mare decât stocul, și deci nu
poate fi acoperită.
Costul unitar al lipsei de stoc ( Cp ) reprezintă pierderea înregi strată într -o unitate de
timp, când lipsește o unitate din resursa al cărui stoc se analizează.
Cunoscând cererea ( r) și nivelul stocului ( z), costul lipsei de stoc pe unitatea de timp
(C(z)) este egală cu:

Acesta este de altfel motivul pentru care se fac cheltuieli suplimentare pentru acoperirea
cererii. Aceste cheltuieli suplimentare înseamnă:
 reaprovizionări suplimentare de la alți furnizori;
 folosirea materialelor de altă calitate sau alte dimensiuni;
 urgentarea sosirii unor loturi de aprovizi onat.
De regulă, mărimea cheltuielilor datorate lipsei de resurse este proporțională cu
durata lipsei de resurse și cu partea de cerere nesatisfăcută.
Deoarece cheltuielile datorate lipsei de resurse sunt mai mari decât cheltuielile datorate suprastocării,
este necesară prevenirea epuizării stocului în totalitate.

) ( )( zrCzcp

50 6.5. Restricțiile sistemului de gestiune a stocurilor

Având drept scop asigurarea materială a desfășurării procesului de producție în condiții de
eficiență, gestiunea stocurilor, care reprezin tă un complex de activități, trebuie să aibă în vedere
contextul general al mediului ambiant în care se regăsesc atât oportunități, cât și restricții.
Aceasta înseamnă că nivelul stocurilor, structura acestora, sunt în mod direct influențate de
ansamblul de restricții existent la un moment dat.
Principalele restricții de care trebuie să se tină cont în orice activitate de gestiune a stocurilor
sunt: dinamica evoluției nevoilor unității economice, nivelul de serviciu, costurile de stocare și
sistemul info rmațional.
 Dinamica evoluției nevoilor unității economice. Modalitatea principală prin care se poate
realiza estimarea evoluției viitoare a unității economice este previziunea. Prin previziune trebuie să se
asigure atât elementele necesare realizării un ei planificări realiste, cât și elementele necesare corectării
unei anumite tendințe de dezvoltare. Corecția este necesară atunci când coordonatele de evoluție a
mediului sunt diferite de cele anticipate.
Importanța previziunii este argumentată atât prin creșterea rolului acesteia, cât și prin
îmbogățirea mijloacelor și tehnicilor de realizare a acesteia.
Având ca principal obiectiv participarea la elaborarea unei politici de aprovizionare
corespunzătoare, gestiunea stocurilor , realizată în condiții de ef icacitate, trebuie să rezolve atât
problemele privind determinarea nevoilor viitoare de consum, cât și identificarea abaterilor
efective, a cauzelor acestora, care pot apare la o evoluție normală a nevoilor.
Pentru întreprinderile comerciale, de turism sa u de alimentație publică, stabilirea și satisfacerea
nevoilor se pot realiza în două modalități distincte:
 în cazul constituirii stocului de materii, materiale, obiecte de inventar, pentru stabilirea
necesarului de aprovizionat se utilizează ca bază de c alcul normativele de consum. Ca și
complex de activități se au în vedere următoarele:
 comenzile lansate de beneficiari;
 calculul necesarului de aprovizionat;
 comenzile către furnizori;
 constituirea stocului;
 satisfacerea nevoilor.
 în cazul apro vizionării cu materii prime și materiale pentru bucătării, ciclul de
operațiuni avut în vedere este constituit din:
 previziunea cererii, inclusiv abaterile de la cerere;
 calculul necesarului pentru stocul de siguranță;
 calculul necesarului de aproviz ionat;
 întocmirea planului de aprovizionare;
 lansarea comenzilor pentru furnizori;
 aprovizionarea propriu – zisă;
 situația stocurilor și a comenzilor aflate în curs de onorare;
 satisfacerea nevoilor.
Analizarea celor două cicluri de activități ev idențiază faptul că previziunea reprezintă prima
și cea mai importantă restricție a sistemului de gestiune a stocurilor.
Cele mai corespunzătoare metode de satisfacere a cerințelor gestiunii științifice a stocurilor sunt
cele de previziune pe termen scurt , care permit valorificarea informațiilor de natură endogenă, care
orientează evoluția probabilă a fenomenelor cu incidență asupra proceselor de stocare.
Este de asemenea importantă evitarea utilizării unor informații a căror vârstă diminuează
până la an ulare "capacitatea informațională" a acestora.
Folosirea acestui gen de informații la extrapolarea unor factori a căror influență asupra
fenomenelor economice este nesemnificativă, face ca previziunile să fie eronate, iar necesarul de
aprovizionat să fie nerealist.
 Nivelul de serviciu reprezintă o altă restricție a sistemului de gestiune a stocurilor. In
general, orice întreprindere își propune o astfel de politică economică prin care să se poată elimina
situațiile de cerere de materii și materiale nesa tisfăcută.

51 In cazul unităților prestatoare de servicii, neonorarea cererii clienților înseamnă pierderi
irecuperabile datorită specificului producției de servicii, respectiv imposibilitatea stocării acesteia.
Întrucât cantitățile de aprovizionat necesar e se stabilesc de regulă pe bază de previziuni, sunt
posibile și situații în care necesarul efectiv să fie mai mare decât cel mediu prevăzut. Este deci o
situație de ruptură de stoc (lipsă de stoc), respectiv epuizarea acestuia înaintea reîntregirii lui.
Managementul aprovizionării are drept sarcină evitarea unor astfel de situații. Soluția constă în
acumularea unui stoc de siguranță la un astfel de nivel care să nu încarce în mod exagerat cheltuielile
de stocare.
In acest scop, la nivelul conducerii medii și superioare sunt hotărâte limitele rupturii de
stoc, care de obicei ating maximum 2 % din comenzile primite de la beneficiari. Aceasta înseamnă că
stabilirea nivelului de serviciu al întreprinderii se face în funcție de limitele rupturii de stoc. La o
limită a rupturii de stoc de 2 % îi corespunde un nivel de serviciu de 98 %.
Decizia privind mărimea nivelului de serviciu este dificilă prin implicațiile sale, cel mai
important fiind nivelul stocului de siguranță. Mărimea nivelului de serviciu afectează numeroși factori
care, în final, se concretizează în rentabilitatea produsului sau serviciului realizat.
 Costurile de stocare sunt un alt factor restrictiv al sistemului de gestiune a stocurilor.
Asigurarea unor premise favorabile desfășurării activi tății într -o întreprindere prestatoare de
servicii, care constă în existența unei baze materiale adecvate, a unui personal specializat, a unui
capital circulant adecvat, este determinată de un anumit volum și de o anumită structură de costuri.
Dintre acest e costuri, cele care vizează stocarea de materii și materiale au o pondere importantă.
Aceasta înseamnă că deciziile prin care se conturează politica de gestiune a stocurilor vor lua în
considerare și costurile reclamate de constituirea și menținerea sto curilor la un nivel minim.
 Sistemul informațional este ultimul factor restrictiv de care trebuie să se țină cont în
sistemul de gestiune a stocurilor.
Cunoașterea întregului ansamblu de activități care determină și caracterizează procesul de
stocare e ste posibilă doar prin vehicularea de informații prin intermediul unor fluxuri
informaționale, componente ale sistemului informațional.
Pentru a -și putea realiza obiectivul principal, cel de furnizare de informații necesare cunoașterii
permanente a evoluț iei stocurilor, sistemul informațional trebuie:
 să fie simplu, logic, realist și optim dimensionat cu cerințele beneficiarilor lui;
 să fie astfel conceput încât să furnizeze la timp, în cantități necesare și de calitate
corespunzătoare informațiile strict necesare descrierii unor procese sau fenomene cu
incidență asupra stocării;
 să fie flexibil, oricând apt să suporte modificări, a căror realizare să fie simplă și rapidă.
Modificările trebuie să corespundă evoluției anticipate sau nu a mediului ambi ant;
 să poată permite operaționalizarea unui sistem simplu și eficient de urmărire și
control a procesului de stocare, cu posibilitatea efectivă de semnalare în timp real a unor
abateri posibil generatoare de disfuncționalități;
 să ofere informațiile n ecesare fundamentării planurilor de aprovizionare pornind
de la previziunea desfacerilor de produse și servicii.
De mare importanță este proiectarea unui astfel de sistem informațional al gestiunii stocurilor
care să permită automatizarea pe scară largă a activităților aferente stocării, ceea ce de fapt înseamnă
asigurarea premiselor necesare realizării unui sistem informatic al gestiunii stocurilor.

6.6. Normarea stocurilor

Complexitatea activității de gestiune a stocurilor, activitate care cuprinde atâ t contractarea cât
și urmărirea realizării contractelor și ulterior, a stocurilor aflate în unitatea economică, obligă și
aducerea acesteia la parametrii raționali, realiști și optimi de desfășurare.
In vederea unei corecte orientări a unității economice în domeniul aprovizionării cu materii
prime și materiale, activitatea de normare a stocurilor presupune fixarea unor obiective sau
norme în concordanță cu necesitățile de consum atât ale producției, cât și ale altor activități.
Activitatea de normare a stocurilor mai presupune determinarea și evaluarea corectă a unor posibile

52 diferențe între o situație reală și una prognozată astfel încât evoluția reală a stocurilor să fie cât mai
apropiată cu obiectivele fixate.
Activitatea de normare a stocurilor tr ebuie:
 să stabilească un nivel de serviciu care să acopere nevoile de alimentare continuă și
complexă a proceselor de producție;
 să asigure un necesar de materiale rațional pentru celelalte activități desfășurate în
unitatea prestatoare de servicii;
 să fie astfel concepută încât să reprezinte acel element, riguros și științific, de
asigurare a premiselor de desfășurare normală a oricăreia dintre activitățile din unitatea
economică.
Complexitatea și dificultatea normării stocurilor a impus respectar ea unui minim de cerințe
indispensabile și nesubstituibile care se referă la:
 cunoașterea factorilor care influențează gestionarea stocurilor : evoluția cererii de
materiale, modificările în comportamentul furnizorilor și în cerințele beneficiarilor,
evoluția generală a pieței datorată acțiunilor concrete ale concurenței;
 asigurarea unor specialiști care să posede capacitatea de a utiliza o varietate de metode
de normare a stocurilor;
 funcționarea unui sistem informațional care să permită vehicularea și prelucrarea
unor informații necesare stabilirii normelor de stocuri.
Având în vedere modalitățile diferite de exprimare a stocurilor, respectiv exprimare în medii
lunare, în zile de acoperire sau zile de desfacere precum și viteza de rotație a stocuril or, se poate apela
la mai multe metode de normare a stocurilor, caracterizate printr -o înaltă performanță.
Modelele statistico -matematice fac parte din categoria metodelor prin care se poate asigura
optimizarea stocurilor. Modelele statistico -matematice ș i-au demonstrat consistența științifică, iar în
timp au fost supuse unor continue și importante perfecționări.
Normarea stocurilor presupune stabilirea unor parametri de bază al căror nivel poate
explica ce cantități de materiale trebuie comandate în vede re aprovizionării și care este perioada
sau chiar momentul optim în care trebuie lansate și apoi onorate comenzile de aprovizionare.
Relațiile de cauzalitate între cantitățile cu care se va aproviziona o unitate economică și
intervalele de timp (numărul d e reaprovizionări) la care trebuie realizate aceste aprovizionări sunt
evidențiate cu ajutorul modelului Wilson -Whitin.
In condițiile în care costurile de stocare și aprovizionare sunt egale, pentru optimizarea
mărimii stocurilor cu ajutorul modelului Wi lson-Whitin trebuie avute în vedere următoarele
variabile:
 costurile de lansare a comenzilor de aprovizionare ( Cl) care la rândul lor cuprind
cheltuieli:
 ocazionate de studierea pieței;
 necesare privind deplasarea salariaților în vederea realizări i aprovizionării;
 datorate întocmirii documentelor care însoțesc un proces de aprovizionare;
 de control al materialelor;
 ocazionate de analiza eșantioanelor de materii prime și materiale.
Suma acestor cheltuieli va mai mică dacă mărimea comenzilor de aprovizionare va fi mai
mare;
 costurile de depozitare numite și cheltuieli de antrepozitare (Cs). Aceste cheltuieli
sunt diferite în funcție de dimensiunea stocurilor și se referă la: transport, manipulare,
depozitare propriu -zisă, degradare și deterior are a materialelor aflate în stoc precum și la
costul capitalului necesar pentru procurarea materialelor.
Deoarece stocurile de materiale se epuizează prin trecerea lor în consum, cheltuielile de
stocare se stabilesc ca o medie a cheltuielilor din prima z i de constituire și a celor din
ultima zi de existență a stocului. In acest fel costul pe unitatea de stoc (Cs) se corectează
cu coeficientul 0,5 . Relația dintre caracterul variabil al stocului și mărimea cheltuielilor de
antrepozitare (depozitare) este prezentată în figura următoare.

53

Notațiile folosite în figura de mai sus sunt:
q – cantitatea de materiale intrată în stoc;
r – consumul de materiale din stoc;
I – perioada de consum a materialelor;
 – durata de reaprovizi onare.
 necesarul anual din materialul de aprovizionat ( N);
 cantitatea optimă de aprovizionat sau lotul optim de reaprovizionat ( n);
 prețul unitar de aprovizionare (p).
Modelul Wilson -Whitin care optimizează mărimea stocului pornește de la relația co stului total
de formare a stocului, relație care este următoarea:
unde:
Ct – costul total de aprovizionare;
Cl – costul de lansare a aprovizionării;
N – necesarul de aprovizionat pe o
anumită perioadă de timp, de regulă un an;
n – cantitatea de aprovizionat (lotul
de reaprovizionare);
p – prețul de cumpărare a resursei
materiale;
Cs – costul de stocare (depozitarea,
antrepozitare).
"Minimul costului total" se obține în punctul în care derivata întâi a costului total în raport cu
mărimea stocului este egală cu zero.
Conform relației:

In continuare se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (y) și intervalul dintre
aprovizionări (I). Relațiile de calcul al acestor doi parametri sunt:

Notațiile utilizate în relațiile de mai sus sunt:
y – numărul de comenzi de aproviz ionare;
N – necesarul de aprovizionat;
n – cantitatea de aprovizionat;
I – intervalul dintre aprovizionări; Scr (stoc curent
maxim)
Scr (stoc curent mediu.
Se aplică un coeficient
de 0,5)
scr (stoc curent
minim)
Timp Cheltuieli de
antrepozitare
q r
I 
s l s l t CpnCnNC C C2
0dndCt
rezultă că:

sl
CpNCn2
nNy
și
NTnI

54 T – numărul de zile calendaristice din perioada considerată; p entru un an T
este considerat 360 de zile.
Dacă se iau în considerare toate aceste elemente se obține:
unde:
Ct – costul total de aprovizionare;
Cl – costul de lansare a aprovizionării;
n – cantitatea de aprovizionat,
I – intervalul dintre aprovizionări;
Cs – costul de stocare;
y – numărul de comenzi de aprovizionare;
N – necesarul de aprovizionat;
p – prețul unitar de aprovizionare.

pNy CInC Cs l t  )2(