Curs Geografia Populatiei Si Asezarilor Din Romania Planificare An Iii Sem I [630567]

1
PENTRU EXAMEN TOATE NOTELE DE CURS

– POZIȚIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
– ROMÂNIA TARĂ CARPATI CĂ, DUNĂREANĂ, PONTI CĂ
– EVOLUȚIA POPULĂRII SPAȚIULUI
– EVOLUȚIA POPULAȚIEI ÎN SEC. XX ȘI XXI
– FACTORII DINAMICII ( NATALITATEA, MORTA LITATEA,
SPOR NATURAL, MOBILITATEA TERITORIALĂ)
– STRUCTURA POPULAȚIEI DUPĂ TOATE CRITERIILE
– REPARTIȚIA TERITORIA LĂ ȘI DENSITATEA POP ULAȚIEI

……..…….SI TOT CE EST E ÎN CONTINUARE………..

GEOGRAFIA POPULA ȚIEI ȘI ASEZĂRILOR
DIN ROMAÂNIA

II. AȘEZĂRILE RURALE

2.1. Definiție, caract eristici

Gruparea populației este un fenomen specific ființei omenești, izvorât din sentimentul de
siguranță – atât în ceea ce privește producția, cât și apărarea în comun față de stihiile naturii
sau împotriva dușmanilor. De aici tendința formării aglome rărilor de populație, a așezărilor,
care au o fizionomie și structură corelate cu modul de utilizare a terenurilor și resurselor
naturale.
Rețeaua așezărilor rurale, locuințele și amenajările sezoniere sau temporare (stâne,
sălașe, colibe, cabane etc.) rep rezintă element e stadial e în evoluția habitatului rural, de la
formele cele mai simple, arhaice, până la așezările zilelor noastre, puternic diferențiate ca
mărime demografică, funcție economică și grad de modernizare. Satele au evoluat în timp și
spațiu s ub acțiunea hotărâtoare a legilor economico -sociale și sub influența geografică
specifică marilor unități naturale , în cadrul cărora s -au dezvoltat, înfățișându -se azi ca o
„sinteză” vie și deosebit de originală.
Satul, „…o verigă dintr -un lanț care vine d in urmă și se va desfășura înainte”… (I.
Cornea, 1937), a constituit și constituie încă elementul de bază al peisajului geografic și al
spațiului rural, care se impune prin:
– număr și densitate considerabile;
– modul relativ uniform de distribuție în terito riu;
– morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul
de resurse;
– presiunea crescândă asupra componentelor fizico -geografice ale spațiului geografic
etc.
Satul reprezintă, înainte de toate , rezultatul unui proces co nstant și foarte îndelungat
de umanizare a teritoriului, proiecția în spațiu a modului în care populația a reușit să se

2
adapteze condițiilor naturale și modului de utilizare a resurselor solului și subsolului, în
baza unor relații economice și social -istorice determinante . Dacă, la început, așezarea rurală
a fost într -o relație de dependență accentuată cu teritoriul pe care l -a organizat, manifestând o
izolare, o închistare din punct de vedere economic, social și cultural față de sistemul întreg,
perfecțion area relațiilor de producție, înzestrarea tehnică a agriculturii, intensificarea relațiilor
cu exteriorul duc la destrămarea acelui caracter autarhic, static – dominant în lungul secolelor,
inclusiv primele decenii ale secolului XX – și conturarea noului t ip de așezare rurală, unde
elementele vechi și cele noi ale satului se contopesc în formele cele mai utile.
Satul s -a transformat în timp din localitate unifuncțională, de importanță locală,
preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în așezare cu caracter
multifuncțional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu .
Definirea noțiunii de așezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcție de
criteriul folosit: statistic, administrativ, legislativ, funcțional etc. Organ izația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) folosește un singur indicator pentru a deosebi
așezările rurale de cele urbane și anume numărul locuitorilor/km2. Sunt considerate așezări
rurale acelea în care densitatea populației nu depășește 150 l oc./km2.
„Satele – afirma S. Mehedinți (Terra, II, 1931, pg. 937) – sunt grupări de locuințe și
oameni care își scot mijloacele lor de existenț ă dintr -un spațiu social determinat ”. În aceste
condiții, concentrarea locuințelor în vatra satului este impusă d e „fel ul muncii ”.
Satul este așezarea umană dominantă în peisajul geografic al țării, impunându -se
în prezent prin număr – 12.956 de sate – și varietate morfostructurală și funcțională.
Concentrează 47,2% din populația țării (peste 8.988.000 de locui tori) și se remarcă în
spațiul geografic românesc ca o:
– realitate socială – care a contribuit din plin la transformarea mediului geografic,
îmbogățind patrimoniul civilizației noastre; are o fizionomie complexă, definită prin
prezența unei vetre bine int uite, în care se concentrează locuințele și dependințele
agricultorilor, dar și prin locul aflat în afara acesteia, respectiv obiectul muncii și
spațiul de desfășurare a activităților productive de bază ale populației;
– realitate edilitară – deoarece în int ravilan -uri există spații construite care asigură
binefacerile civilizației de factură urbană;
– realitate economică – prin activitățile economice ce au loc în vatră, dar mai ales prin
cele desfășurate extensiv sau intensiv pe teritoriul proprietate din afa ra ei (moșia) ;
– realitate istorică – multe dintre componentele actuale ale satelor aparțin trecutului,
satul fiind prin tehnici economice sau de construcție, prin mecanismul social al
genezei și dezvoltării sale și o realitate de acest tip, „o verigă dint r-un lanț care vine
din urmă și se va desfășura și înainte ” (I. Conea, 1938) ;
– realitate etnografică – ca deținător al tezaurului culturii naționale, dar și o realitate
teritorială – deoarece toate atributele enumerate anterior ale satului alcătuiesc o
sinteză complexă, localizată în teritoriu.

Așezarea rurală este formată din trei elemente esențiale: vatra, moșia și populația.

Vatra sau intravilanul așezării (spațiul acoperit de construcții și terenurile aferente
gospodăriilor) reprezintă componenta cea mai expresivă a spațiului rural. Aceasta este o
„sinteză spațială” a vieții economice, culturale, spirituale a populației, exprimată prin modul
de organizare, prin calitatea și diversitatea fondului construit, prin capacitatea de a răspunde la
nevoile unor solicitări interne și externe1.
 Din punct de vedere al caracterului spațial al vetrei se disting:

1 Surd V. (2002), Introducere in geografia spațiului rural , Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj -Napoca

3
– vetre continue – relativ stabile spațio -temporal și dezvoltate pe suprafețe mari , în cadrul
formelor plane de relief în general ;
– vetre trunchiate – a căror suprafață este fragmentată, iar trupurile de vatră rezultate se
dezvoltă independent față de nucleul principal. Discontinuitatea vetrei poate fi determinată de
o serie de cauze de natură orografică și socială (de exemplu fragmentarea reliefului,
fenome nele de roire). Această categorie de vatră prezintă avantajul apropierii gospodăriilor
față de spațiul agricol, dar complică posibilitățile de echipare tehnico -edilitară a acestora prin
creșterea a costurilor de implementare.
 După forma vetrei conturată în timp, sub influența condițiilor naturale și socio –
economice, se pot distinge mai multe tipuri de sate:
– sate liniare – localizate predominant pe terase, cu gospodării în cea mai mare parte
înșirate de -a lungul unui drum principal, sau al unei ape curgăto are; când nucleul rural s -a
format la intersecția mai multor drumuri, sau la convergența hidrografică, vetrele satelor au
evoluat liniar -tentacular , gospodăriile înșiruindu -se de -a lungul arterelor respective, atrase
atât de facilitățile oferite pentru amp lasarea construcțiilor, cât și de posibilitățile mai largi de
acces și de comunicare;
– sate poligonale – cu structuri adunate sau adunat -răsfirate, de regulă conturul vetrei
bine delimitat;
– satele geometrice – reprezintă, în general, o categorie mai tâ nără de așezări, dezvoltate
pe baza unor planuri (dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare și circulare);
– sate neregulate – acestea prezintă un contur încă insuficient delimitat din cauza
dispersiei gospodăriilor pe teritoriul moșiei.
Funcția vetrelor răs punde unor nevoi vitale ale colectivității rurale, deosebindu -se
funcția de adăpost, de depozitare, de deservire, de producție și de comunicare.
Moșia sau hotarul satului (cuprinzând terenurile din afara vetrei, aflate în proprietatea
locuitorilor sau în folosința acestora, cultivate sau folosite ca fâneață, pășune ori pădure)
reprezintă componenta integratoare a așezării rurale și are ca funcție de bază producerea
resurselor de hrană, utilizând în acest sens resursele funciare.
Populația reprezintă eleme ntul cel mai dinamic al spațiului rural, organizator al
sistemelor social -economice, asigurând funcționalitatea așezării.2.
Se poate lua în considerare și un al patrulea element, fără de care sistemul local
reprezentat de sat nu ar putea funcționa – rețea ua de drumuri prezentă în așezare , frecvent cu
caracter radiar, care asigură circulația locuitorilor între locuință și parcelele folosite agricol,
transportul produselor, circulația turmelor de animale, transportul îngrășămintelor, al
materialelor de const rucție etc.; gradul de întreținere al acestei rețele de drumuri reflectă în
cea mai mare măsură nivelul de dezvoltare al așezării respective3.

2.2. Răspândirea satelor în altitudine

Satele românești urcă în altitudine de la nivelul Deltei Dunării (sub 1 0 m) până pe
platformele inferioare ale Carpaților (1400 – 1500m) . Limitele maxime de altitudine a satelor
sunt considerate:
 1560 m – satul Petreasa – în Munții Apuseni,
 1320 m – satul Fundata – în Carpații Meridionali,
 1360 m – satul Moldova Sulița – în Carpații Orientali.

2 Idem , p.31
3 Ungureanu A., Țurcănașu G. (2008), Geografia așezărilor umane , Editura Performantica, Iași, p.9

4
Pe baza datel or recensământului din 1977, Claudiu Giurcăneanu a calculat, pe trepte
de altitudine, următoarele frecvențe:
– 5,2% dintre sate situate între 0 -40 m,
– 37,9% localizate între 40 -200 m,
– 35,0% la altitudini cuprinse între 200-400 m,
– 14,5% dintre sate la 400 -600 m,
– 5,5% la 600 -800 m și
– 1,9% situate la peste 800 m.
Această localizare a celor 12.956 de sate relevă atât larga locuire a t eritoriului
României (unde formele temporare sau sezoniere de așezări pot urca pâ nă la peste 2000), cât
și faptul că peste 3/4 din așezările rurale se găsesc sub 400 m altitudine.

2.3. Densitatea satelor

Densitatea medie a celor 12.956 de sate existente pe teritoriul țării, în 2011, este de
circa 5, 4 sate/100 kmp. Teritorial, îns ă, diferențele sunt mari, densită țile oscilând între sub 5
sate/100 kmp (în Delta Dunării, estul Câmpiei Române, sectoarele joase ale Câmpiei de Vest)
și peste 20 sate/100 km p. Cele mai mari densități, întâlnite în ariile de risipire, sunt de 15 -20
sate/10 0 kmp (în Colinele Tutovei, Câmpia Transilvaniei) și de peste 20 sate/100 kmp (în
Munții Apuseni, Subcarpații Getici și ai Curburii, Platforma Cotmeana, Platforma Oltețului
etc.), cu relief foarte fragmentat, care nu permite dezvoltarea unor vetre extinse, satele fiind
mici și numeroase.
La nivelul județelor densitățile cele mai mari se înregistrează în jud. Alba (10,5
sate/100 kmp ), Vâlcea (9,8), Dâmbovița (8,9), Prahova și Vaslui (8,6 fiecare) , Argeș și Mureș
(fiecare 8,5) , județe ce cuprind întinse spați i montane – puternic fragmentate pe orizontală și
verticală, cu o energie mare a reliefului și frecvente procese geomorfologice .

2.4. Repartiția satelor în teritoriu

În ceea ce privește repartiția satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că așezări le
rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor și concentrează
1,2% din populație. Ele sunt în general sate mici și foarte mici sub aspect demografic, cu un
grad de risipire accentuată a gospodăriilor , și densități considera bile/100kmp (chiar 20 –
25sate/100kmp) . Este evidentă tendința de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de
pe platformele de nivelare inferioare sau din domeniul versanților, și aglomerarea populației
rurale în zonele depresionare intra sau submo ntane, sau în zonele de contact marginal.
Zonele de deal și de podiș, respectiv unele depresiuni intramontane, între 400 -800 m,
concentrează circa 20% din numărul total al așezărilor rurale, care prezintă o anumită
superioritate economică și demografică fa ță de cele din zona montană, datorită gradului de
habitabilitate mai ridicat, varietății resurselor solului și subsolului. Aici se înregistrează, de
altfel, cea mai mare densit ate a satelor, cu valori între 8 -12 sate /100 km p, cu mult peste
media pe țară (5,4 sate/100 km p).
Zonelor de câmpie joasă, sub 200 m, și celor piemontane înalte, precum și unităților
deluroase și de podiș joase, între 200 -400 m altitudine, le revin peste 78% din numărul
satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate c ă densitatea satelor înregistrează
aici valorile cele mai scăzute (2 -7 sate/100 km).

5
2.5.Tipologia așezărilor rurale

Literatura de specialitate cunoaște a o mare varietate a modalităților de abordare a
așezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe desc rierea observațiilor de teren, la demersul,
în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor și comportamentelor umane legate de
habitat și pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date
statistice.
2.5.1. Tipuri gen etice de sate și forme de organizare socială în România

Satul românesc a reprezentat „firul” continuității poporului român pe teritoriul
carpato -dunărean și pontic , o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la
împrejurările vitrege prin care a t recut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de
jaf) etc.
 Primele așezări rurale menționate documentar sunt satele daco -romane, cunoscute sub
denumirea de pagi și vici, cu o populație ce practica agricultura, iar uneori și mineritul.
 H. H. S tahl apreciază că vechile sate românești, din evul mediu timpuriu, erau sate
devălmașe ale obștii țărănești, care s -au transformat ulterior în sate răzășești – specifice
Moldovei și sate moșnenești – în Țara Românească, ambele sate de țărani liberi.
 În per ioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea țăranilor liberi în urma deposedării
lor de pământ, apar satele de clăcași , ce aparțineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.
Două topice de mare răspândire în lumea satelor, și anume: seliști (siliști sau săliști ) și
slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluția așezărilor rurale din România.
 Seliștile sunt menționate în documente cu două înțelesuri: fie de vatră de sat părăsit,
pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe
aceeași vatră; fie de loc cu grădini și mici ogoare în jurul satului (mai rar).
 Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare,
și reprezintă sate noi, create de mănăstiri și nobili din locuitori „adunați” de prin alte
locuri, care beneficiază de unele libertăți, fiind slobozi de bir și de taxe o anumită perioadă
de timp.
Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populației din satele preexistente
spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările”
populației românești (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud și est, transhumanța
oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populației din motive politico -sociale etc.
 Satele roite . Roirea, un fenomen popular spontan, declanșat de creșterea populației peste
limitele capacității de absorbție a vetrei satului și efectuat în vederea căutării de noi
ogoare, pășuni sau fânețe – care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a
bucurat de o atenție deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N.
Iorga, C. C. Giurescu) și geografică (S. Mehedinți, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).
Considerăm roire numai acea mișcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare
sau mai mică, care se limitează spațial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările,
fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole și declanșată într -o
anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, și anume, cân d creșterea densității populației în
vechea vatră și presiunea demo -economică asupra terenului agricol existent depășește nivelul
de întreținere, devenind iminentă necesitatea obținerii unor noi suprafețe agricole de către
anumite contingente de populație.
Procesul se poate repeta în timp, același sat -matcă generând unul sau mai multe sate noi,
în funcție de vitalitatea sa, mărimea moșiei și caracteristicile substratului fizic, care pot
deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici și marea frecvență a satelor
dublete „de sus” – „de jos”, „mic” – „mare”, „de câmp” – „de coastă”, a celor cu nume ce

6

derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică și cea
deluroasă dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
Există păreri potrivit cărora așezările omenești temporare, de tipul sălașelor sau
odăilor, au stat la temelia satelor roite.

Sălașe (Odăi)

Funcția dominantă a sălașelor (colibe, căsoaie) este cea pastorală – legată de creșterea
animal elor, căreia i se asociază și funcția socială de a fi locuite, sezonier și chiar permanent ,
de om . Schimbările intervenite în urma evoluției raportului dintre cele două funcții permit
schițarea principalelor etape ale dezvoltării sălașelor spre statutul de așezări permanent locuite
(sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV –XIX și chiar prima jumătate a
secolului XX:
 Într-o primă fază are loc instalarea sălașelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca
sedii ale activităților economice l egate de recoltatul fânului, fiind locuite sezonier sau
temporar, în sezonul cald al anului.
 Schimbările radicale se produc în momentul în care funcția productivă începe să fie
concurată și egalată de funcția rezidențială, chiar dacă administrativ și, parț ial, economic
sălașele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Acum apar și schimbări evidente
în aspectul, mărimea și gradul de confort al acestor locuințe.
 Fenomenul de slăbire continuă a relațiilor economice dintre sălașe și satele „matcă” și
dobândirea unei reale independențe economice și sociale duce, în cele din urmă, la formarea
unui nou sat.
 Fenomenul de slăbire continuă a relațiilor economice dintre sălașe și satele „matcă” și
dobândirea unei reale independențe economice și sociale duce, în cele din urmă, la formarea
unui nou sat.
 importanță deosebită în dezvoltarea rețelei de așezări rurale l -au avut curenții de
populație, mai ales cele ale populației românești din Transilvania, care au întemeiat
numeroase sate în spațiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin
emigrarea ungurenilor de pe versanții nordici ai Carpaților Meridionali sau format, mai ales în
zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” și „de Pământeni”, satele de
ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoiești Ungureni, Măneciu Ungureni, Albești
Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).
 Alte sate de colonizare liberă , s-au format prin deplasările în grup ale populației din
motive politico -sociale, cum sunt satele înființate de bănățeni în Oltenia, în sec. XIV –XV
(Almăjel, Cireșeni), sau cele înființate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari

7
etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanță a
oierilor di n Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele,
Galeșu, Făgărașu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.
 Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română și Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu
liberalizarea comerțului pe D unăre și desființarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei
extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din
1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicație în zonele mai izolate au dus la crearea
unor sate noi , de împroprietărire , recunoscute după forma și textura regulată în general.
Așezările de împroprietări ți ar putea fi incluse , din punct de vedere istoric, într-o categorie
specială a așezărilor de colonizare liberă. Totuși, dacă se analizează cauzele proliferării lor,
ele fac parte din grupul așezărilor formate în perioada creșterii suprafețelor arabile destinate
culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral -agricolă la economia agricolă de tip
cerealier, mai intensivă și cu un neces ar mai mare de forță de muncă. Așezările de
împroprietărire s -au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă
odată cu „dotarea cu pământ a însurățeilor ”. Arealele cu cele mai mari densități de așezări de
împroprietărire se sup rapun zonelor cerealiere din sudul țării și din Moldova.

2.5.2. Tipuri regionale de așezări rurale (Forme majore de așezări rurale )

Pe fondul caracteristicilor specifice marilor unități naturale ale României, în țara noastră
se disting ca tipuri majore de sate :
a ) Satele de tip carpatic – așezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9%
din numărul total al satelor și concentrează 1,2% din populație. Sunt influențate în localizarea
și organizarea lor de condițiile naturale în special, a vând drept caracteristici :
– sunt predominant sate mici și foarte mici , cu o populație de sub 500 loc. ;
– prezintă un grad de risipire accentuată a gospodăriilor , și densități
considerabile/100km2 (chiar 20-25sate/100km2), mult peste media țării (5,4 sate/100 km2);
– se caracterizează printr -o structură predominant risipită, cu puține elemente de
infrastructură ;
– nu au o textură evidentă, gospodăriile fiind amestecate cu sălașele ;
– prezintă adesea mici nuclee de aglutinare, cu 5 -10 gospodării, cunoscute sub
denumirea de crânguri /cătune , ce grupează familii din același neam ;
– sunt localizate pe văi, în micile depresiuni intramontane, dar și pe interfluvii/platforme
de nivelare ;
– economia are caracter extensiv, axat pe creșterea animalelor și o agricultură monta nă
practicată de fiecare familie în jurul gospodăriei, susținută uneori de meșteșuguri sătești,
exploatări forestiere ;
– este evidentă tendința de părăsire a satelor mici cu accesibilitate redusă , situate pe
platformele de nivelare inferioare , sau în domen iul versanților, și aglomerarea populației
rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de contact marginal.
b ) Satele de tip subcarpatic și colinar – caracterizează spațiul geografic aflat între 400 –
800 m, concentrează circa 20% din numărul total al așezărilor rurale, care prezintă o anumită
superioritate economică și demografică față de cele din zona montană, datorită gradului de
habitabilitate mai ridicat, varietății resurselor solului și subsolului. Aici se înregistrează, de
altfel , cea mai mare densit ate a satelor . Ele fac trecerea de la specificul monta n la cel de
câmpie, având drept caracteristici de bază :
– au fost și sunt favorizate în dezvoltarea lor de condițiile naturale, dar mai ales de
bogăția și varietatea resurselor de s ol și subsol (acestea din urmă predominant de lagună) ;
– structura lor este, în general, răsfirată ;

8
– densitatea acestor sate este mare, cu valori între 8 -12 sate /100 km p, frecvent peste
media țării (5,4 sate/100 km p), datorită fragmentării deosebite a re liefului atât pe verticală cât
și pe orizontală ;
– din punct de vedere genetic sunt sate răzeșești, moșnenești, roite – în număr foarte
mare, fapt confirmat de oiconimele din deal / din vale , de sus / de jos , mic / mare, vechi / nou.
– satele aglomerate l a contactul cu zona carpatică sau cea de câmpie formează
aliniamente longitudinale, iar în lungul văilor aliniamente transversale.
c ) Satele de câmpie – situate la altitudini de sub 200 m , precum și cele din unitățil e
deluroase și de podiș joase, între 2 00-400 m altitudine, dețin peste 78% din numărul satelor,
constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici
valorile cele mai scăzute (2 -5-7 sate/100 km p). Ele au ca principale caracteristici :
– sunt, în general , sate de mărime demografică mijlocie, mare și foarte mare ,
caracteristicile reliefului permițând formarea unor vetre extinse, ordonate morfostructural, cu
posibilități reale de organizare și amenajare ;
– densitatea specifică a acesto r sate se situează în jurul și sub media țării
(5,4sate/100km2);
– au o structură predominant aglomerată sau adunată, iar forma și textura sunt deseori
foarte regulate ;
– se aglomerează, de preferință, în lungul văilor și căilor de comunicație ;
– economic se axează pe agricultu ră intensivă, cu caracter cerealier – zootehnic.
d ) Satele de tip deltaic și litoral :
– sunt specifice Deltei și litoralului dobrogean ;
– au structur a și form a impusă de restrictivitatea condițiilor naturale specifice – grinduri,
cordoane litorale, țărm maritim ;
– activitățile economice de profil sunt aici piscicultura, agricultura, turismul ;
– structura este, în general, adunată , iar ca mărime demografică prezintă variații
evidente, predominând satele mici și mijlocii ;
– majoritatea așezărilor sunt re lativ noi, multe fiind înființate după ce a început
activitatea Comisiei Europene a Dunării, respectiv amenajarea brațului Sulina. Unele au
dispărut în timp prin depopulare, iar altele au pierdut o mare parte din populație ;
– ele se în șiră, în general, în lungul brațelor și canalelor.

2.5.3. Tipuri morfostructurale de așezări rurale

Așezările rurale întruchipează, înainte de toate, eforturile seculare ale populației de a
cuceri și popula spațiul geografic, conlucrarea multimilenară dintre factorii social -economici,
naturali, istorici și demografici. Ele sintetizează trăsăturile fundamentale ale peisajului
geografic și se disting, în ansamblul acestuia, printr -un complex de însușiri (structură, textură,
forma, mărime demografică, funcție etc .).
Caracterist icile reliefului, gradul de fragmentare pe verticală și pe orizontală, alături de
activitățile economice dominante, specifice, au imprimat satelor o anumită textură (dată de
modul de organizare a rețelei stradale) și o anumită structură (dată de modul de g rupare a
gospodăriilor în vatra satelor). S -au conturat, astfel, tipuri caracteristice de sate: risipite,
răsfirate, adunate cu o serie de variante.

a) După structură, respectiv modul de grupare a gospodăriilor în vatră, se deosebesc :
 Satele risipite, numite și sate împrăștiate (V. Mihăilescu), sate diseminate sau sate cu
case izolate (R. Vuia), constituie așezările rurale cele mai simple, născute din simțul practic
deosebit al omului de la munte și puterea sa de intuiție și de adaptare perfectă la mediul

9
natural caracteristic, cu un numit potențial economic. Ele reprezintă, în opinia majorității
etnografilor și geografilor români, dar și străini (Emm. de Martonne, A. Demangeon, J.
Cvijic, R. Mielke etc.), faza embrionară atât ca formație de sat, cât și ca for mă de economie,
forma arhaică a liberei ocupări a pământului, „satul țăranului liber și autohton, care a putut să
ocupe pământ cât a vrut și unde a preferat” (R. Vuia, 1975).
Apărute încă în neolitic și perioada antică, în urma dezvoltării habitatului past oral și
permanen tizarea acestuia, satele risipite au stat la originea formării rețelei de așezări rurale
(din ele evoluând, în timp, celelalte tipuri de sate) și confirmă predominanța și persistența
localizării nedirijate a satelor, evoluția lor autarhică , în strânsă legătură de dependență cu
specificul resurselor locale.
Din punct de vedere economic au o importanță deosebită pentru că prin ele au fost
integrate în circuitul economic general vaste arii montane, au fost valorificate unele resurse
naturale s pecifice. Satele cu case izolate sunt deci caracteristice zonei fânețelor, fiecare dintre
gospodăriile ce compun aceste sate „odihnindu -se” pe propria sa moșie – care asigur ă, pe un
spațiu bine delimitat, funcții de producție, depozitare și conservare, de rezidență (odihnă).
Ocupația de bază a locuitorilor este creșterea animalelor pe baza fânețelor și pășunilor,
cu toate că satele risipite nu s -au limitat numai la păstorit. Ele și -au afirmat vigoarea și
viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condițiil e de relief înalt, gospodăriile făcând loc, în
perimetrul lor, și peticelor de arătură, pe care se cultivă secară de primăvară, orz, ovăz, rar
porumb și chiar grâu, legume și zarzavaturi necesare consumului familial etc.
Ele pot prezenta o risipire general ă, areolară a gospodăriilor între limitele vetrei, care
se identifică aproape în totalitate cu moșia suprapusă plaiurilor sau versanților domoli. Se
diferențiază și o risipire lineară de vale , cu sau fără nuclee de adunare (grupări ale
gospodăriilor pe „tr upuri ").
Suprafața satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului
suprapunându -se în totalitate moșiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „cătune” /
"crâng uri" izolate pe micile platforme sau pe versanții domoli. Comun icația între gospodăriile
satului (ce pot fi distanțate între ele de la 100 la 2000 m) sau cu satele vecine este asigurată de
o rețea de poteci; rareori se întâlnesc ulițe scurte și neorganizate, mai ales în sectoarele cu
crânguri. Satele risipite pot urca în altitudine cu sălașe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în
valoare pășunile și fânețele montane.

 Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziție de la
risipire excesivă la cel adunat – în cadrul căruia se observă o tendință evidentă de separare a
vetrei de moșie. Satul răsfirat este mai puțin influențat, în modul de organizare interioară, de
relief și mai mult de ocupația locuitorilor. Este rezultatul unei economii diversificate, unde
Sat cu structură risipită (împrăștiată) fă ră
textură, cu gospodării grupate pe cătune Sat cu structură ră sfirată, formă
tentaculară și textură neregulată

10
îndeletnicirile spe cifice câmpiei se îmbină cu cele ale muntelui, iar gospodăriile distanțate
între ele prin terenuri cultivate și fânețe prezintă o împrăștiere mult mai redusă față de satele
risipite.
Creșterea, extensiunea satului se face prin construcții noi plasate perif eric, către margini.
Ca urmare, sporul de populație contribuie la extinderea suprafeței satului pe axe radiare,
tentaculare și generează forme variate de vatră.
Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ bine
închegat, străbătut de ulițe înguste și, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcție de
condițiile topografice locale, aceste sate pot pre zenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de
culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip
alveolar -pluri -celular etc.
– Satele răsfirate liniare se dezvoltă în lungul apelor și/sau drumurilor, dar și în zonele
de culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, Dealurile Sălajului, în zona montană și
deluroasă , în general. Au o textură mono, bi – sau pluriliniară. Ele pot atinge câțiva km
lungime (10 și peste 10 km), iar uneori se constituie într -un șir continuu de sate.
– Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele țării, au forme diverse:
poligo nale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendințe de risipire spre periferic sau adunare în
partea centrală a vetrei.
– Sate răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2 -3 sau mai multe nuclee
de răsfirare, mai ales în zonele deluroase și de po diș.
– Satele răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază:
areolar – tentacular, liniar – tentacular etc., și sunt prezente în zonele depresionare, în zonele
interfluviale din regiunile de deal și podiș, sau chiar în câmp iile străbătute de drumuri.
 Satele adunate
Tendința de grupare, de adunare a gospodăriilor între limitele unor vetre bine conturate,
detașându -se net de teritoriul moșiei, apare în mod obișnuit în câmpie, dar și în partea joasă a
depresiunilor intramontane , submontane sau intracolinare. Satele adunate caracterizează, în
general, zonele cu o economie agricolă intensivă, de cultura cerealelor și fragmentare redusă a
reliefului, fiind adesea lipsite de vegetație interioară.
Fenomenul de adunare a gospodăriilor a fost fie spontan, din nevoia de a economisi
spațiul agricol, fie dirijat, prin acțiunea de populare a unor. Gradul de îndesire a gospodăriilor
este direct proporțională cu vechimea și puterea economică a satelor.

Satele cu structură a dunată au, de regulă, un profil cerealier -zootehnic, un număr relativ
mare de locuitori, în cadrul lor distingându -se mai multe subtipuri: Sat cu structură adunată și textură
radiară Sat cu structură adunată, formă pătratică și
textură regulată (parțial radiar -concentrică)

11

– sate compacte , când casele sunt aliniate la stradă, calcan lângă calcan și creează
impresia de așezare întărită;
– sate aglomerate , cu casele despărțite între ele prin curți înguste, străzile sau drumurile
fiind strict delimitate;
– sate adunate propriu -zis, unde gospodăriile sunt despărțite prin curți largi; în vatră
există chiar terenuri pentru culturi sau livezi.
Dezvoltarea predominant spontană, nedirijată, a așezărilor rurale este subliniată de
textura „liberă”, neregulată, a majorității satelor, textură influențată de caracteristicile
reliefului. O bună parte a așezărilor de vale are o textură mono și biliniară si mplă sau
tentaculară, în timp ce așezările risipite și cele cu o răsfirare areolară nu au textura definită.
Remarcăm și frecvența relativ mare a satelor cu vetre polinucleare, formate din mai multe
nuclee, fapt explicabil, parțial, și prin înglobarea, în t imp, a cătunelor și satelor mici, cu un
potențial economic și demografic redus, de către satele mari din apropiere.

Bacova (jud. Timiș) – sat cu structură adunată,
textura rectangulară

b) Gruparea satelor după textură. Textura este dată de ordinea interioară a
străzilor, r espectiv modul de ordonare a străzilor în vatra așezării și a fost impusă atât
de factorii naturali, cât și de cei istoric i, economic o-social i, influențând sau generând
chiar anumite forme specifice de vatră (geometrică , liniară).
Pe teritoriul țării sunt cunoscute sate le cu:
 textură regulată :
– rectangulară, cu străzile perpendiculare unele pe altele, sub forma unei table de
șah;
– radiar – concentrică, cu străzi ce pornesc radiar din partea centrală, intersectate la
rândul lor de alte străzi concentrice centrului ;
– liniară – dezvoltate mono sau bilinear în lungul apelor sau drumurilor , chiar pe
mai mulți kilometri ; și, de asemenea
 sate cu textură neregulată – cu str ăzi fără nici o orientare evidentă, dispuse haotic.

c) Gruparea satelor după formă . Forma satelor (a vetrelor) este impusă de formele de
relief, prezența apelor, a unor elemente social -economice (intersecții de căi de comunicații,
prezența unor resurse) și poate fi neregulată sau regulată . După forma vetrei conturată în timp
se pot distinge mai multe tipuri de sate:

12
Satele cu forma regulată
– satele geometrice – reprezintă, în general, o categorie mai tânără de așezări, dezvoltate
pe baza unor planuri special concepute (dreptunghiulare, pătrate, triunghiular e și circulare) .
Satele ce au forma pătratică sau dreptunghiulară – apar frecvent în Câmpia Crișurilor, estul
Podișului Moldovei, iar cele cu forma vetrei rotundă sau triunghiulară în Câmpia Olteniei și
Câmpia Banatului ;
– așezările linear e au gospodă riile, în cea mai mare parte , înșirate de -a lungul unui drum
principal, sau al unei ape curgătoare; când nucleul rural s -a format la intersecția mai multor
drumuri, sau la o convergența hidrografică, vetrele satelor au evoluat liniar -tentacular ,
gospodării le înșiruindu -se de -a lungul arterelor respective, atrase atât de facilitățile oferite
pentru amplasarea construcțiilor, cât și de posibilitățile mai largi de acces și de comunicare .
Au o frecvență mare în Oltenia deluroasă, Podișul Someșan, Delta Dunării, etc., și pot fi
drepte, în unghi, tentaculare, semicirculare.
– sate poligonale – cu structuri adunate sau adunat -răsfirate, de regulă conturul vetrei
bine delimitat;

Satele cu formă neregulată au un contur încă insuficient delimitat , din cauza dispersi ei
gospodăriilor pe teritoriul moșiei și prezintă numeroase variante – tentaculare sau ramificate –
și ocupă terasele inferioare ale văilor, unde există condiții favorabile dezvoltării lor în
suprafață.
În general, textura și forma regulată sunt caracteri stice satelor mai noi, înființate în urma
împroprietări rilor sau desecării câmpiilor joase , cu exces de umiditate .

2.5.4.Tipuri de așezări rurale după mărimea demografică

Mărimea demografică a așezărilor rurale constituie o particularitate importantă,
întrucât semnalează indirect raporturile reciproce dintre populație și mediul înconjurător ,
constitui nd un element de bază în aprecierea gr adului lor de viabilitate.
În urma măsurilor de organizare administrativ -teritorială din anul 1968 și modificărilor
ulterioare, așezările rurale de pe teritoriul țării noastre au fost grupate în comune și sate.
În anul 20 11, cele 12.956 de sate , organizate în 2861 de comune , aveau peste
8.988.000 locuitori , respectiv 47,2% din populația totală a țării. Media demograf ică a
comun elor se cifrează , în aceste condiții, la peste 3.141 locuitori /comună (față de circa 4.250
locuitori în medie , în 1977 ), iar în cazul satelor la 693 lo cuitori/sat .
Sub aspectul mărimii demografice, raportându -ne și la m edia demografică a satelor,
distingem patru categorii mari de sate (după datele recensământului din 2002 , pentru 2011
nefiind disponibile datele la nivelul fiecărui sat ):
– așezări mici (sub 500 locuitori) și foarte mici (sub 100 loc.);
– așezări mijlocii (500-1500 locuitori), cu subgrupa mijlocie inferioară (500-1.000
loc.) și mijlocie superioară (1.000 -1500 loc.);
– așezări mari (1500-5.000 locuitori);
– așezări foarte mari (peste 5.000 locuitori).
Cercetarea mărimii satelor din punct de vedere demografic a stat în atenția multor
geografi, încă din perioada postbelică. Analizele relevă faptul că în prima jumătate a secolului
XX frecvența cea mai mare o aveau satele mici și foarte mici (sub 500 de locuitori), localizate
cu precădere în zonele montane, dealuri și podișuri. Sat ele mari, în număr restrâns , se
întâlneau doar în câmpii și unele depresiuni subcarpatice. După al II -lea război mondial, pe
măsura dezvoltării economiei, a creșterii populației și activizării mobilității teritoriale a
acesteia , ponderile categoriilor de m ărime a satelor s -au schimbat permanent. Astfel :

13
– ponde rea satelor mici și foarte mici (sub 500 de locuitori) a crescut treptat de la circa
38% (1966) la aproape 55% în prezent ,
– ponde rea satelor de mărime mijlocie (500-1500 locuitori) a scăzut, în ace lași interval
de la 44% la sub 34%,
– iar a s atelor mari și foarte mari (cu peste 1500 locuitori) a scăzut, de asemenea, de la
18% la sub 12% .
a) Așezările rurale mici și foarte mici (sub 500 locuitori) formează categoria
dominantă și reflectă specifici tatea spațiului geografic românesc , având o frecvență mai mare
în Munții Apuseni, Podișul și Subcarpații Getici , Subcarpații Curburii, Colinele Tutovei,
Podișul Mehedinți, Podișul Transilvaniei etc., cu sectoare subdezvoltate sau izolate, cu
elemente restr ictive (relief fragmentat, climă mai aspră, soluri neproductive ).
La nivelul unităților administrative majore, satele mici și foarte mici dețin ponderi
însemnate în județele Alba, Hunedoara (peste 80% din numărul total al satelor), Vrancea,
Vâlcea (peste 7 0%) și Vaslui (circa 60%).
Un număr însemnat de așezări rurale din această categorie au o populație de sub 100
locuitori, fiind așezări rurale risipite în general, compuse adesea din mai multe
"crâng uri","cătune", "pâlc uri" (grupări de 3-5 gospodării, în funcție de proprietăți, surse le de
apă sau modalități le de valorificare a resurselor locale ), axate pe creșterea extensivă a
animalelor .
b) Așezările rurale de mărime medie (cu subtipurile medie inferioară și medie
superioară ) grupează satele cu o populaț ie între 500 și 1 500 locuitori , relativ bine consolidate
atât demografic , cât și economico -social . Dacă satele din categoria medie inferioară sunt, de
regulă , forme intuitiv -spontane de localizare și de valorificare a terenurilor (fânețe, pășuni,
culturi, păduri) aflate în zonele de contact dintre munți și Subcarpați, în zonele de podiș
(Podișul Târnavelor , Someșan, Câmpia Transilvaniei ) și parțial în Delta Dunării , satele de
mărime medie superioară sunt răspândite predominant în zonele de contact dintre c âmpie și
dealuri, în câmpiile înalte, în lungul văilor transversale și în depresiunile intramontane ,
adesea zone de intensă prezență a târgurilor și târgușoarelor, a vechilor drumuri comerciale
(Podișul Bârladului, Dobrogei, Câmpia Moldovei, Subcarpații P rahovei, Teleajenului,
Moldovei, Dealurile de Vest) . Au avut o evolu ție lent ă, dar în permanență pe vetre stabile ,
fundamentate de posibilitățile optime de valorificare a resurselor locale.
c) Așezările rurale mari (1500 -5000 locuitori) se întâlnesc în z onele joase de câmpie,
podișuri, zone colinare și au o structură adunată, cu funcții bine definite și variate . Această
categorie este pre zentă în peisajul Câmpiei Banatului (Timișului, Lugojului), Olteniei,
Bărăganului de Est, Burnazului, Tecuciului, Podiș ului Sucevei , Câmpiei Moldovei ș.a.
d) Așezările rurale f oarte mari – cu o populație de peste 5000 locuitori, depășind
adesea cu mult numărul populației unor orașe mici , sunt specifice câmpiei (în special
teraselor Dunării) , vecinătății Bucureștilor, dar și unor sectoare de podiș, unde s-au dezvoltat
datorită promovării unei agriculturi intensive, de importanță deosebită pentru co mercializare
și industrializare , sau datorită unei dinamici deosebite a populației de-a lungul timpului. A par
alveolar în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podișul Sucevei , multe dintre ele au deveni nd
orașe : Voluntari, Jilava, Dăbuleni, Liești, Vicovu de Sus, Bucecea, Podu Iloaiei, Sântana etc.

2.5.5. Tipuri de așezări după situl acestora (p oziția și localizarea geografică a
vetre i)

Poziția și localizarea geografică sunt categorii teritoriale care au repercusiuni directe
sau indirecte asupra tuturor manifestărilor de viață subordonate satului.

14
Prima categorie teritorială – poziția – definește suma relațiilor nemijlocite ale vetrei cu
componentele majore ale spațiului geografic – limite de contact între unitățile de relief, ape,
văi, căi de comunicație, obiective industriale, zone de specializare agricolă, piețe de desfacere,
integrate sau periferice satului.
Cea de -a doua – localiz area – reflectă relația directă dintre partea materializată prin
fondul construit și natura terenului în care au fost împlântate. Ca localizare, vatra ocupă
punctul optim, de interferență și convergență geografică, atât în cuprinsul hotarului său firesc,
cât și în contextul componentelor majore teritoriale periferice acestuia. Această centralitate
optimă, determinată în esență de modul cum este parcelat , pe categorii de folosință agricolă,
trupul moșiei îi permite o integrare rapidă și o valorificare avant ajoasă a tuturor condițiilor
economice decurgând din raporturile și legăturile vetrei cu elementele teritoriale
înconjurătoare.
Aceste categorii geografice cuprind și elemente restrictive, care apar în procesul
evoluției satului, frânând progresul său : alunecările de teren, inundațiile – generate de
utilizare a neechilibrată a teritoriului (despădurir i), diminuând caracterul optim al localizării.
Degradarea parțială sau integrală a acestu i „punct optim” duce la stagnarea și chiar la
dispariția totală a vetre i, fapt confirmat de numeroase le exemple din țară, între care recentele
inundații sunt grăi toare.
Privită din perspectiva poziției geografice în teritoriul național, rețeaua vetrelor rurale
evidențiază o aliniere, o concentrare și o predominanță a satelor în lungul râuri lor, văilor, dar
și la contact ul marilor unități geografice – câmpie și dea l, deal și munte , precum și o slabă
prezență în spațiile dintre râuri , respectiv zonele interfluvi ale din câmpii, dealuri sau munți .
 Localizarea vetrelor în cadrul vă ilor
Văile râurilor au, în raport cu celelalte două arii de convergență umană (zonele de
contact și interfluviile ), prioritatea în comasarea și concentrarea aglomerărilor rurale, fapt
evidenț iat chiar și de o sumară analiză a hărții, pentru motivul că va lea oferă : facilități în
practica agriculturii pe lunci și terase, accesul la pânzele freatice – captate ușor cu mijloace
simple de săpare a puțurilor, folosirea deopotrivă a râurilor ca surse de hrană și căi de acces –
drumuril e însoț ind cursurile de apă etc.
Aceste atribute comune ale cadrului natural oferit de văi demonstrează de ce, cu toate
diferențierile de ecologie existente pe mari diviziuni geografice, de care satul a ținut în mod
obiectiv seama, procesul umanizării naturii lor și al organizării te ritoriale a spațiului construit
a îmbrăcat, în multe aspecte, forme identice sub raportul amenajării spațiului pentru vatră (de
exemplu – satul de terasă are trăsături comune, indiferent dacă terasa se află în zona montană,
subcarpatică sau de șes).
Predo minarea satului de vale, nu numai sub raport numeric, dar și ca potențial
economic și participare la diviziunea geografică a muncii, dă trăsătura fundamentală a rețelei
vetrelor rurale din țara noastră . În cadrul văilor satele sunt mai numeroase către sectoarele de
obârșii – unde p otențialul de a satisface cerințele sociale este mai mică, și se răresc spre zonele
de confluență ale râurilor sau în sectoarele joase de câmpie – unde extensiunea spațială și
puterea economică a terenului au dus la formarea unor concentrări rurale evidente .
In mod obișnuit, satul de vale manifestă o tendință de aliniere la contactul luncilor cu
terasele sau cu interfluviile. Ca localizare, deosebim tot atâtea tipuri de vetre, câte forme de
relief a fost în măsură să creeze râul:
 satul de fund de vale și versant – întâlni t pe văile cu patul îngust din Carpați și Subcarpați.
Lipsa de spațiu , ca și revărsările, au condiționat forma satului de contact, caracterizat prin
înșirarea gospodăriilor pe o singură parte sau pe ambele laturi al e unei străzi, având o mai
mare extindere pe versanți . Sunt aglomerări mici, în general, afectate puternic de
inundații și alunecări, ridicând probleme dificile în gruparea populației , amenajarea și
organizarea vetrelor ;

15
 satul de luncă – întrunește condiț ii optime de organizare a vetrei pe formele pozitive de
relief – grădiști și grinduri – ceea ce nu le scutește de neajunsul inundațiilor, la contactul
luncii cu terasele sau interfluviile – unde se bucură de mai multă stabilitate teritorială,
deși torenții din pantă transportă în vetrele lor, câte o dată, mari cantități de aluviuni.
Grădinăritul în câmp deschis, pentru care lunca se pretează în mod deosebit, ca și
folosirea deopotrivă a resurselor din afara luncii, creează o bază materială stabilă,
reflecta tă în vetre caracterizate prin aglomerări mai mari, mai bine structurate sub
raportul texturii și al spațiului construit;
 satul de terasă – specific văilor cu un cadru geomorfologic mai evoluat, și -a organizat
vatra în mod frecvent în părțile periferice al e terasei , fie spre contactul cu lunca – pentru a
beneficia de fertilitatea ei și de izvoarele potabile , fie la contactul cu câmpurile – evitând
zonele centrale, netede și fertile, către care se continuă, în prelungirea vetrei, ter enul
agricol . Există și c azuri mai rare când vatra s -a dezvoltat perpendicular pe curbele de
nivel, pe fruntea teraselor cu pante mai domoale, puternic afectate de eroziune și
alunecări.
Vatra satelor de terasă este mult mai evoluată sub raport morfologic și ca organizare
socială. Concentrează un număr mai mare de locuitori, are texturi bine conturate, evoluând de
la structura adunată către cea compactă. Suportă lucrări de moderniz are și poate căpăta forma
urbană, către care tinde prin puterea economică dobândită în timp .
 Localizar ea vetrelor în ariile de contact
Ariile de contact dintre câmpie și dealuri /munte, depresiunile subcarpatice și zona
montană – se situează pe locul al doilea, după văi, în privința concentr ării vetrelor . Clasice
sunt, de pildă, contactele dintre Câmpia R omână și Subcarpații de Curbură , dintre
piemonturile vestice și Câmpia Tisei, ca și acelea ale depresiunilor subcarpatice externe
(depresiunea olteană) și interne (Țara Oltului) cu subunitățile vecine . În cadrul acestui
complex zonal interferează factori f izici și economici care îmbina posib ilitățile
complementare a două , chiar trei unități geografice adiacente. Pe aceste contacte s -au
amenajat , în mod justificat și de timpuriu, căile de legătură (drumurile de negoț) care au
multiplicat baza existenței satu lui. Pe aceste contacte se află linia de descărcare a pânzelor
freatice, cu debite bogate, creând condiții lesnicioase în procurarea apei potabile, element vital
în organizarea vetrei. Se adaugă caracterul strategic al localizării, pădurea și relieful
accidentat din vecinătate fu ncționând ca adăposturi naturale în vremuri de instabilitate socială.
Vatra satelor din ariile de contact se suprapune pe forme variate de relief. Atunci când
contactul se realizează printr -o mare denivelare – cazul seriei de sate de pe aliniamentul Ș iria –
Pâncota (de la contactul Câmpiei Tisei cu M unții Zarand ), vetrele tind mai mult către forma
de organizare a satelor de câmpie sub raportul extinderii intravilanului și al concentrărilor
demografice (3000 – 4000 locuitori) . În același mod se comportă vatra și în cadrul contactului
dintre depresiunile subcarpatice și zona montană, cu deosebirea că aici intravilanul este parțial
extins și pe versanții cu pante mai dulci, imprimând un caracter mai dispersat vetrei, care
grupează o popu lație mai puțin numeroasă (1500 – 2000 locuitori). În ambele cazuri sunt de
semnalat, ca factori restrictivi, torenții de pantă care inundă și aluvionează părți construite.
Teritoriul pe care îl valorifică vetrele sătești în zona contactulu i dintre Subcarp ați și
Câmpia Bărăganului (așa numitul glacis în limbaj geografic ) permite intravilanurilor
extinderea, prin activități și construcții, atât către deal, cât și spre câmpie. Drept urmare,
vetrele au o evoluție mult mai liberă, realizându -se texturi simple s au complexe, cu tendințe
de concentr are în areale discontinui – atunci când vatra este fragmentată de ape. Concentrează
frecvent între limitele intravilanului 2000 – 3000 locuitori.
 Localizarea vetrelor pe interfluvii
Condiționări naturale și economice , motivări le de ordin geografic l -au împiedicat pe
om să manifeste un interes deosebit pentru teritoriile periferice văilor și ariilor de contact. O

16
atare localizare necesită rezolvarea problemei apei potabile până și în interfluviile de la șes,
fără a mai vo rbi de podurile piemontane, cu pânze de apă la peste 200 m adâncime. Interv in,
apoi, dificultățile de circulație , izolarea și ruperea satului de drumurile de negoț, frecvent
orientate la limita pădurii cu stepa sau în lungul văilor, porți na turale de pătru ndere în
masivele forestiere, ca și în zonele cu relief accidentat.
Fragmentarea și energia reliefului (lipsit în general de suprafețe plane) a u impus
satului subcarpatic și montan evoluții diferite:
 satele de coamă de deal și versant – cu vatra organizată pe partea cea mai înaltă a
reliefului accesibil, cu revărsări de gospodării spre vale, în general fără te xturi și structuri
evidente , concentrările mergând de la forme polinucle are la risipirea totală a satului ;
 satele de coamă montană și versant – difer ite de cele din dealuri prin altitudinea la care
se află, prin dispersarea vetrei în gospodării complet izolate (în Pasul Branului, în Munții
Apuseni), prin reducerea numărului de locuitori. Pulverizarea vetrei atinge stadiul
contopirii gospodăriilor cu l ocul de muncă, fiecare gospodărie form ând corp comun atât
cu terenurile cultivate, cât și cu fânețele și pășunile naturale, încât întreaga moșie a
satelor apare ca o vatră continuă de așezări. Caracterul extensiv al economiei pastorale și
relieful frământa t au contribuit la formarea acestui tip de sat.
Vetrele satelor de interfluvii din zonele înalte ridică serioase dificultăți în gruparea
„crângurilor” și a gospodăriilor izolate în așezări închegate. Nevoia valorificării terenurilor
înalte reclamă prezența satelor de acest tip , dar forma haotică a reliefului împiedică formarea
unor vetre pe măsura cerințelor actuale, în ambele cazuri factorii restrictivi (climatici și
geomorfologici ) degrad ând, în permanență , fondul construit și coeziunea vetrelor.

2.5.6. Tipologia funcțională a așezărilor

Comunită țile rurale au evoluat în strânsă legătură cu potențialul productiv al terenului,
cu tehnicile agricole axate pe cultivarea pământului și creșterea animalelor, ulterior pe
specializarea în domeniul meșteșugurilo r și al activităților industriale, cunoscând perioade de
creștere, stagnare sau de regres economic , determinat e atât de contextul social -istoric, cât și
de fenomenele demografice și economice interne, contactul cu zonele periferice având o
influență deoseb ită în timp.
Criteriile de bază în stabi lirea tipurilor de activități specifice așezărilor rurale sunt
structur a socio -profesional ă a populației active , în strânsă corelare cu valoarea producției,
poziția geografică a așezărilor rurale (care justifică în p arte existența unor anumite activități
economice) și volumul fluxurilor de navetiști. Pe baza lor, pot fi delimitate 4 mari tipuri
funcționale de așezări rurale:
a. așezări rurale cu funcții predominant agricole;
b. așezări rurale cu funcții predominant in dustriale;
c. așezări rurale cu funcții mixte;
d. așezări rurale cu funcții speciale.

a. Așezări rurale cu funcții predominant agricole
Asemenea așezări se caracterizează prin predominarea populației agricole, care
reprezintă peste 65% din populația activă , dar și prin valoarea producției agricole ce constituie
peste 70% din totalul producției globale a așezării respective. Populația neagricolă pendulează
spre orașele apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră sau centre ale industriei
extractiv e, sau este ocupată pe plan local, în activitățile din sectorul secundar și terțiar.
Se disting mai multe subtipuri:
a. agricol;

17
b. agricol cu industrie mică și meșteșugărească;
c. agricol cu rol de cazare a forței de muncă.
1a. Așezările agricole – cu un profil agricol ce se modifică în funcție de necesitățile
economiei și populației la un moment dat, de mijloacele de producție existente și de
ponderea producției agricole:
– așezări cu profiluri cerealiere și de creștere a animalelor – se suprapun teritori al marilor
unități de câmpie și de podiș, unde culturile cerealiere, respectiv creșterea animalelor și
culturile cerealiere dețin ponderea cea mai mare;
– așezări cu profil legumicol – sunt relativ recente. Au apărut și s -au dezvoltat o dată cu
ascensiunea marilor centre urbane și industriale, ca bază de aprovizionare a acestora cu
materii prime agricole. Producția de legume deține ponderea cea mai mare în totalul
producției vegetale, constituind și principala sursă de venituri a populației;
– așezări cu pr ofil viticol – în care peste 15% din suprafața agricolă este ocupată de vii (cele
predominant viticole au peste 30% din suprafața agricolă cultivată cu viță -de-vie). Le
întâlnim în zonele subcarpatice de la curbură, în unele zone de podiș, dar și la contac tul
Câmpiei Mureșului cu Munții Zarand, etc. ;
– așezări cu profil zootehnic – de creștere a animalelor (asociate de cele mai multe ori cu
activitățile forestiere); constituie activitatea de bază în marea majoritate a așezărilor
montane bogate în pășuni și fânețe.
2a. Așezările rurale cu activități agricole, meșteșugărești sau ale industriei mici și
artizanale – se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime , menite să
asigure aprovizionarea populației din producția proprie cu articole de u z casnic și
gospodăresc – țesături, confecții, sem iconserve, produse lactate etc.
3a. Așezări agricole cu rol de cazare a forței de muncă – le întâlnim în apropierea unor
puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulație, caracterizate prin pe ndularea
forței de muncă. Funcția de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la realizarea
producției agricole), însă o bună parte din populația activă (uneori chiar peste 50%) s -a
integrat în fluxul activității industriale sau terțiare din localit ățile rurale sau urbane
învecinate. Un rol deosebit de important în apariția lor 1 -a avut dezvoltarea puternică a
industriei și serviciilor din orașul apropiat, concomitent cu modernizarea rețelei de
transporturi. După 1989 numărul lor s -a redus, în urma r espingerii forței de muncă din
urban și creșterii șomajului.

b. Așezări rurale cu funcții predominant industriale
În cadrul acestui tip funcțional de așezări rurale peste 65% din populația activă
lucrează în industrie, iar valoarea producției industriale de pășește 70% din producția globală.
După profilul activității industriale se diferențiază ca subtipuri:
1b. așezări le rurale cu industrie extractivă;
2b. așezări le rurale cu industrie prelucrătoare;
3b. așezări le rurale cu industrie extractivă și prelucrăto are.
1b. Așezări le rurale cu industrie extractivă – au o largă răspândire în special în zonele
subcarpatice și de podiș. Apariția lor a fost favorizată de existența zăcămintelor de
cărbune, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcție, care au înlesnit construirea unor
importante obiective industriale.
2b. Așezări le rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale –
sunt prezente în toate regiunile geografice , diferențiindu -se în funcție de gradul de
specializare a producției a gricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producție și
importanța în teritoriu a unității respective.

18
3b. Așezările rurale cu industrie extractivă și prelucrătoare – au o largă răspândire în special
în zonele subcarpatic e și carpatice, cu importa nte resurse de sol și subsol ce permit
dezvoltarea unor activități industriale de exploatare și prelucrare.

c. Așezări rurale cu funcții mixte
Acestei categorii îi aparțin așezările rurale în care activitățile agricole și neagricole dețin
ponderi aproximativ egale, între 35 – 65%. Se disting mai multe subtipuri:
1c. agro -industriale – unde activitățile agricole se asociază cu cele industriale (de exemplu:
Balotești –jud. Ilfov, Fântânele –jud. Mureș, Fundu -Moldovei –jud. Suceava;
2c. agro -forestiere – funcția ag ricolă se asocia ză cu exploatarea și prelucrarea lemnului;
3c. agro -piscicole – în special în Delta Dunării , dar și în regiunile de câmpie și podișuri , axate
pe diferite activitățile agricole și piscicultură – practicată în heleșteiele/iazurile amenajate
special (Câmpia Crișurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei);
4c. agrico le cu activități în transport uri – legate , în primul rând , de existența unor noduri de
cale ferată , apărute în interiorul unor zone agricole ;
5c. agro -industrial și de servicii – sate agro-industrial e în care peste 15% din populați e
lucrează în sectorul terțiar.

d. Așezări rurale cu funcții speciale
Satul prezintă valențe potențiale inimaginabile . Prin poziția lui în regiuni geografice
complexe, prin tradițiile milenare ale locuito rilor săi el conservă, de regulă, valori de mare
interes turistic. Aprecierea funcției turistice ar putea modifica sau orienta multe din
concepțiile actuale de modernizare a satului. Investițiile în acest scop sunt realmente
profitabile, atât pentru invest itori, cât mai ales pentru localnici.
Valorificarea turistică, deși moderată, grupează funcțional satele în:
1d. așezări rurale cu funcții turistice – în care peste 25% din populația activă este ocupată în
servicii, alături de funcțiile agricolă, forestier ă sau chiar industrială . Deși majoritatea lor
sunt de importanță regională sau locală, există și așezări rurale cu funcții turistice de nivel
internațional ( Bran, Jina, Arieșeni,Voineasa etc.) .
2d. așezări rurale cu funcții piscicole și turistice – specif ice în cazul României, în peisajul
geografic al Deltei Dunării , cu un fond turistic deosebit, unic în Europa.

III. AȘEZĂRILE URBANE

Orașul – prin modul său de organizare teritorială, dar mai ales prin funcțiile pe care
le îndeplinește – reprezintă fo rma superioară în evoluția așezărilor omen ești (V. Cucu,
1974, p. 170). El se afirmă ca un sistem economico -geografic bine organizat și clar
conturat în peisajul geografic prin componentele sale de bază: rezidențial -teritoriale și
structural -funcționale .
În rețeaua așezărilor omenești orașul acționează ca un element polarizator al forței de
muncă, al bunurilor și resurselor naturale de pe spații care depășesc de zeci și chiar sute de ori
perimetrul cons truit sau pe cel administrativ -teritorial.
Geografii, istoricii, sociologii, antropologii etc. ar putea da, fiecare, propriile explicații
ale existenței orașelor: orașul ca un centru administrativ pentru controlul unui teritoriu;
orașul ca un zid de apărare împotriva agresiunilor din afară; orașul ca un mod s pecific de

19
organizare a spațiului; orașul ca un izvor de cultură etc. Sunt conceptualizări care au
dominat în diferite perioade istorice.
Orașul este o realitate care s -a impus atenției geografilor încă din secolul XIX, explozia
urbană din ultimele decenii amplificând aceste orientări . Este un spațiu intens populat, cu un
înalt grad de concentrare și organizare, care se dezvoltă în anumite condiții de timp și
spațiu, grație convergenței forțelor de producție și în permanentă opoziție cu satul .
V. Mihăilescu (1928) considera orașul „…o formă de organizare a spațiului geografic
în vederea concentrării, prefacerii și redistribuirii bogățiilor și a energiilor sociale…”.
„Este mult adevăr în această definire” sublinia, în 1974, V. Tufescu și continuă: „Din c e
în ce mai mult însă orașul nu este privit doar ca un fenomen economic, el definindu -se nu
numai prin funcțiile comerciale (care concentrează și redistribuie) și industriale (care
transformă materiile prime), ci mai mult prin ocupațiile neeconomice, de or din cultural,
administrativ, de ocrotirea sănătății, servicii etc. El este privit ca un «centru de decizie»
pentru zona înconjurătoare pe care o îndrumează și o diminuează sub toate raporturile”
(V. Tufescu, România, 1974).
„Pentru oraș se vehiculează păre rea unui triplu aglomerat, respectiv, concentrare de
populație rezidentă, care lucrează preponderent în industrie și servicii, dominația
activităților industriale (într -o primă etapă) și concentrarea activităților comerciale și de
servicii pentru populație , dar și pentru întreprinderi industriale ” (I. Ianoș, 2000, p. 20).
Orașele sunt considerate, întro accepțiune mai largă, formațiuni spațiale distincte ce se
caracterizează printr -o densitate ridicată a populației și construcțiilor, prin fizionomii
arhitec tonice specifice, printr -o multitudine de funcții predominant neagricole, prin
capacitatea de a influența și polariza spațiul extraurban, în funcție de forța economică și
organizatorică (V. Cucu, 1984).
Din analiza încercărilor de definire se desprind câte va trăsături, câteva elemente
comune:
 tendința de a opune permanent conceptul de oraș celui de sat;
 concentrarea considerabilă a populației și locuințelor (predominant colective și mai
puțin individuale);
 existența unui număr minim de locuitori (variabil d e la un stat la altul, în general);
 un cadru și un mod de viață specific, ce oferă un confort social ridicat, diferențiat și
totodată specific sub aspectul muncii, cazării, deservirii, echipării tehnice și recreerii;
 concentrarea activităților economice neagricole, accentul punându -se pe industrie,
comerț, administrație, servicii etc., deoarece în spațiul urban se transportă, se
prelucrează, se cumpără și se vând materii prime și produse finite, se face educație, se
conduc întreprinderile de stat, sau pur și simplu se locuiește etc.

3.2. Condiționări fizico -geografice , istorice și socio -economice ale
urbanizării

Români a se remarcă, în primul rând, prin poziția sa geografică, la răscrucea unor
importante drumuri de l argă circulație dinspre Europa Nordică spre Europa Sudică, sau
dinspre centrul continentului spre estul acestuia, drumuri folosite din timpuri îndepărtate. Este
de relevat, de asemenea, rolul deosebit pe care l -a avut și îl are Dunărea, una dintre căile
europene cele mai active, atât sub raportul circulației, cât mai ales al legăturilor politice dintre
state. La aceasta se adaugă varietatea reliefului României și prezența unor bogate resurse
naturale , care au favorizat relații active cu regiunile învecinate , sau chiar cu cele mult mai
îndepărtate.

20
Este normal ca în aceste condiții să fi apărut centre de schimb și de târg, de popasuri
sau de apărare, dintre care unele, potrivit condițiilor social -istorice ale vremurilor, au decăzut,
iar altele au progresat co ntinuu sub formă de orașe , până în zilele noastre.
Văile largi ale coroanei muntoase au permis popularea din timpuri străvechi, iar la
intrarea sau la ieșirea drumurilor din munți, în pasurile de culme au apărut numeroase "centre
de supraveghere" , de apăra re, de vamă , situații care au generat multe din orașele de astăzi
(orașe "dublete", orașe "poartă " ș.a.).
Câmpiile oferă terenuri fertile, ceea ce creează premise economice de importanță
deosebită pentru orice categorie de oraș. Dealurile (inclusiv regiuni le subcarpatice), bogate în
resurse ale subsolului și cele ale solului, constituie zona de intensă concentrare a populației,
fiind atrasă de exploatarea și prelucrarea materiilor prime, de efectuarea schimburilor, de
pitorescul regiunii etc. La acestea se adaugă zona litorală și Valea Dunării , care prin poziția
și importanța lor în viața poporului român au favorizat apariția, suprapunerea și succesiunea
celor mai variate tipuri de centre urbane.
Din multitudinea factorilor care au conlucrat la formarea și d ezvoltarea actualei rețele
de localități urban , în ansamblu, hotărâtori se dovedesc a fi factorii istorico -economici .
Apariția și consolidarea orașelor antice sau feudale sunt legate, ca și în Europa Occidentală,
de diviziunea continuă a muncii, de separar ea treptată a meșteșugarilor, de agricultură și,
implicit, de perfecționarea uneltelor de producție.
Perioada antică, ca de altfel în întreaga Europă, se remarcă printr -o frecvență relativ
mare a centrelor urbane. Prăbușirea sclavagismului determină și pe teritoriul țării noastre
decăderea orașelor, care se revigorează însă începând cu secolele X -XI, ca rezultat al
dezvoltării meșteșugurilor și comerțului. Este un fapt bine cunoscut că după năvălirile tătare
(mijlocul secolului al X III-lea) încep să apară p e teritoriul țării noastre (atestate de
documente) orașe cetăți și târguri, în care separarea agricultur ii de m eșteșug uri este de 5 -10
ori mai evidentă decât în satele obișnuite.
Ulterior, mai ales în a doua jumătate a secolului al X IV-lea, ca un fenomen general,
viața urbană se amplifică. Apar orașe a căror situare ține seama de vechile așezări, pe ruinele
sau în apropierea cărora se formează (Constanța, Arad, Oradea, Cluj, Turda) și de drumurile
comerciale deja cunoscute (Brăila, Galați, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Bistrița).
S-a dovedit că în toate timpurile drumurile au avut un rol deosebit în formarea și
dezvoltarea centrelor urbane . În timpul Daciei romane sunt cunoscute drumuri de mare
importanță economică și strategică care presupun existența unor p uncte de sprijin pentru
schimb, tranzit, apărare, administrație etc.
Sunt bine cunoscute drumurile ce porneau de la Dunăre, de la Sucidava (lângă Turnu
Măgurele de azi) și treceau prin Lederata (Banat), Tibiscum, Sarmizegetusa, având ramificații
spre Potai sa, Napoca, Porolissum sau spre Dierna (Orșova), Drobeta, Pelendava. Sunt, de
asemenea, cunoscute drumurile de pe valea Oltului sau de pe valea Mureșului, din Apuseni
sau Dobrogea.
Ulterior, căile ferate instalate de -a lungul vechilor drumuri comerciale a u produs, de
asemenea, schimbări importante în evoluția orașelor, aproape toate orașele României fiind
legate direct de căi ferate , sau sunt amplasate la mică distanță de acestea. De-a lungul
principalelor magistrale de căi ferate, suprapuse vechilor drumu ri comerciale și treptelor de
relief, se înșiră – la distanțe aproape regulate -"de o poștă" – orașe, vechi târguri, ca: Suceava,
Bacău, Focșani, Buzău, Ploiești, Roșiori, Caracal, Craiova etc.
Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate axe urbane continui: Brașov –
Ploiești -București, Constanța -Mangalia, ș.a. Orașele mari ale țării sunt situate , de regulă , pe
axe duble de circulație (căi ferate și șosele).
La intersecțiile principalelor căi de comunicație s-au dezvoltat orașe mari, formându –
se azi adevărate zone urbane: București, Brașov, Craiova, Timișoara, Arad, Sibiu, Baia Mare,

21
lași, Ploiești, Pitești. Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate zone urbane
continui: Brașov -Ploiești -București, Constanța, Mangalia, Odorheiu, Blaj ș.a. Orașele mari ale
țării sunt situate de regulă pe axe duble de circulație (căi ferate și șosele).
Caracterul formării orașelor din țara noastră este strâns legat și de o serie de fapte de
interes istoric , rămase încă vizibile în centrele orașelor de as tăzi. Orașele formate pe vechile
nuclee se aseamănă, sub aspectul planului și al structurii lor, cu tipul orașului Europei
Occidentale, unde elementele antice au fost mai bine conservate și amplificate, generând așa
numitul oraș -feudal.
Perioada atât de fr ământată a feudalismului reflectă o anumită stagnare în dezvoltarea
orașelor, fapt dovedit de însăși structura lor urbanistică, castelele feudale fiind adesea
înlocuite prin case întărite aflate , de obicei, în partea cea mai bine apărată a orașului. În mul te
dintre orașele actuale recunoaștem ca germen al dezvoltării spațiului urban fie cetatea , fie
catedrala, palatul sau curtea domnească.
Orașele din Transilvania, aflate sub influența directă a modului de viață din Occident,
conservă și dezvoltă în mod de osebit însușirile dobândite în epoca feudală, în timp ce orașele
din Moldova și Țara Românească păstrează mai pregnant elementele originii lor rurale.
Orașul modern în România, ca și în alte țări ale Europei, corespunde fazelor de
dezvoltare și evoluție a muncii industriale . Un rol important revine proceselor de valorificare
a resurselor subsolului, dezvoltării unor ramuri industriale stimulate de dezvoltarea complexă
a agriculturii.
În zilele noastre urbanizarea nu se datorează exclusiv forțelor economice , factorii de
cultură, de educație, politici și sociali afirmându -se într -un rol deosebit de important. Dacă la
toate acestea adăugăm electrificarea (4/5 din numărul total de sate), mecanizarea agriculturii
în general, dotarea tehnică edilitară (îndeosebi alimentarea cu apă potabilă), însumăm toate
atributele caracteristice a ceea ce numim urbanizarea satului.

3.3. Generații de orașe pe teritoriul României

Apariția și ulterior dezvoltarea treptată a orașelor a fost în strânsă legătură cu
cristalizarea ș i dezvoltarea forțelor de producție, dezvoltarea meșteșugurilor, schimburilor și
transporturilor. În funcție de perioadele istorice în care au apărut se conturează câteva
generații de orașe :
 orașe antice,
 orașe feudale (medievale),
 orașe moderne,
 orașe con temporane .

3.3.1. Generația orașelor antice

a) Coloni zarea elenă a litoralului Mării Negre, în sec. VII – VI î.e.n., a dus la apariția
orașelor state fortificate – numite polis -uri – Histria, Tomis, Callatis pe țărmul dobrogean .
Aceste orașelor state fort ificate , cu specific comercial, au întreținut relații de schimb active cu
sciții și geții, jucând un rol deosebit în ridicarea nivelului economic al ținuturilor învecinate.
b) Cele mai vechi formațiuni de tip urban ale a utohtonilor pot fi considerate davel e
dacice din secolele IV î.e.n. – II e.n. Ele erau așezări aglomerate, în general centre tribale cu
funcții economice, militare, politice și religioase. Dintre cele 44 de dave figurate pe harta lui
Ptolemeu amintim :

22
 în Moldova – Petrodava (Bâtca Doamnei – Piatra Neamț), Piroboridava (Poiana
Nicorești, jud. Galați), Tamisidava (Răcătău de Jos, jud. Bacău) etc.,
 în Muntenia și Oltenia – Ramidav a (Drajna de Sus , pe Buzău), Argedava (Popești pe
Argeș), Rusidava (Drăgănești pe Olt), Sucidava (Celei, lângă Corabi a) etc.,
 în Dobrogea – Capidava (pe Dunăre, la sud de Hârșova),
 în Transilvania – Cumidava (Râșnov), Dacidava (Carei ?), Singidava (Deva ? sau
Cugir ?), Ziridava (Pecica pe Mureș) etc.
c) Sub ocupația romană majoritatea davelor dace și a polisurilor gre cești au fost
preluate și cunosc o nouă înflorire. În Dacia Romană, ca și în restul imperiului, orașele erau
de două categorii – municipii și colonii – acestea din urmă fiind cele mai importante. În
această perioadă pot fi menționate ca orașe mai cunoscute : Ulpia Traiana Sarmizegetusa –
ridicată de romani pentru a deține funcția de capitală religioasă și culturală ; Napoca (Cluj
Napoca) – municipi u și apoi coloni a, important nod rutier și centru economic ; Drobeta
(Drobeta -Turnu Severin) – port și nod rutier ; Dierna (Orșova) – port și nod rutier pe drumul
imperial spre Sarmizegetusa ; Apullum (Alba Iulia) – punct strategico -militar și nod rutier ;
Ampelum (Zlatna) – municipiu, centrul administrației minelor de aur ; Romula (sat Recaș pe
Olt) – important nod rutier, înființat în zona agricolă a Olteniei ; Turris (Turnu Măgurele) –
construi de Traian la 3 km sud de Turnu Măgurele ; Germisara (Geoagiu Băi) ; Aquae (Călan
Băi) etc.
Unele orașe s -au specializat în diferite direcții : țesături de lână – Apullum, podoabe de
aur – Ampelum, gravarea pietrelor prețioase – Romula, piese turnate din plumb – Sucidava, în
timp ce altele valorificau apele termale – Germisara, Aquae, Aqua Hercules.
În perioada care a urmat retragerii romane din Dacia (după 271), viața urbană a
decăzut , populația autohtonă continuând să participe la târgurile periodice pentru schimbul de
produse (I. Șandru, 1978). Multe orașe au dispărut, altele s -au ruralizat, locațiile cu funcții
urbigene caracteristice acestei perioade fiind târgurile (termen preluat de la slavi, sec. VI -IX,
pentru a desemna locurile de schimb ), care au apărut în punctele cele mai favorabile
schimburilor de produse, în lungul văilor și drumurilor comerciale, în fața pasurilor
transcarpatice și a vadurilor peste râuri, în punctele de v amă sau de apărare etc.
Orașele feudale din Transilvania sunt menționate de cronicile maghiare, iar cele din
Moldova și Țara Românească de cronicile ruse.

3.3.2. Generația orașelor feudale (medievale)

În perioada feudală o serie de orașe antice nu s -au mai refăcut ( Halmyris = Dunavățu
de Jos – Razim, Histria, Sucidava, Romula , Ulpia Traiana Sarmizegetusa , etc. ). Condițiile
geografice și istorice au favorizat însă refacerea altora, chiar și după repetate distrugeri –
Tomis, Callatis, Turris, Dierna, Aegys sus (Tulcea), Noviodunum (Isaccea), Aquae, Napoca,
Apullum etc.
Orașele feudale din Transilvania sun t menționate de cronicile maghiare, iar cele din
Moldova și Țara Românească de cronicile ruse.
În Transilvania majoritatea orașelor s -au dezvoltat ca ora șe libere, doar o mică parte
au luat ființă pe proprietăți feudale, pe lângă castele. Istoric ul Șt. Pascu distinge aici două
tipuri de orașe – civitas (Turda,Cluj, Alba Iulia ) și oppidum (târg). Invazia tătară din 1241 a
dat o puternică lovitură orașelor feudale abia înfiripate, fiind distruse Rodna, Turda, Cluj,
Alba Iulia, Sibiu, Arad, Oradea etc.
După retragerea tătarilor orașele ardelene se refac , luându -se o serie de măsuri – prin
ridicarea unor fortificații solide. Se conturează, astfel, "orașele f ortărețe" ("burguri ") din
centrul și vestul țării ( Brașov, Sighișoara, Mediaș, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Turda, Deva,
Caransebeș, Lugoj, Oradea etc. ), dar și o serie de târguri (Abrud, Târgu Mureș, Vințu etc.).

23
În Munții Apuseni s -a organizat o confederați e de orașe miniere – Abrud, Baia de Criș,
Băița, Baia de Arieș.
În Moldova și Țara Românească târgurile și orașele au avut condiții mai bune de
înfiripare și dezvoltare după întemeierea politică a acestora (1359 și, respectiv, 1330).
Numărul acestora a fo st însă mai mic,în comparație cu Transilvania, majoritate fiind generate
de prezența drumurilor comerciale, a punctelor de vamă și vad, a reședințelor domnești și
cetăților de apărare, meșteșugurilor și porturilor.
Istoricul P.P. Panaitescu susține că în Moldova și Țara Românească orașele s -au
format, inițial, în jurul centrelor întărite ale feudalilor,locali, provenind din așa numitele
"târgușoare de vale". De altfel, un număr apreciabil de așezări urbane poartă numele unor
văi: Curtea de Argeș, Buzău, Tâ rgul Jiului, Târgul Gilortului (Bengeștiul de azi), Târgu
Trotușului, Râmnicu Sărat, Bârlad, Siret, Suceava, Vaslui etc. Au fost cazuri când orașele au
fost fondate din inițiativa domnitorilor : Baia (capitală a Moldovei între 1359 -1365), Roman
(1391), Cara cal (1589) , Ploiești (1507) etc.
Atât în Moldova cât și în Țara Românească unele târguri care au funcționat ca vămi
pe drumuri comerciale au dispărut (Târgșor – de lângă Ploiești, Gherghița – lângă Mizil, etc.)
La baza dezvoltării orașelor feudale din spaț iul geografic românesc au stat
meșteșugurile organizate în bresle, dezvoltarea comerțului și transporturilor. Sub influența
factorilor urbigeni, orașele s -au dezvoltat mai bine în Transilvania, unde au fost susținute de
puterea c entrală, prin scutiri și pr ivilegii : Brașov, Făgăraș, Rodna, Sebeș. Orașele din această
perioadă istorică aveau vetre bine conturate, străzi relativ ordonate, cu clădiri din paiantă,
pământ și piatră, având prăvălii , sedii de asociații, edificii publice la parte. Locuințele erau
aglomerate, de obicei, în jurul unui nucleu central (foste cetăți, curți domnești sau boierești).
Mărimea demografică a orașelor era destul de diferită – Brașovul, cel mai mare oraș al
Transilvaniei, nu avea decât circa 13.200 loc.,iar altele și mai puțin – Clujul 6.400 loc.,
Oradea circa 6000 loc.,Timișoara și Arad în jur de 4.000 -5.000 loc. fiecare.

3.3.3. Generația orașelor apărute în perioada modernă (1821 – 1947)

În secolele XIX și prima jumătate a sec. XX rețeaua urbană s -a completat cu puține
orașe de oarece industria, care a început să se dezvolte, s -a sprijinit în primul rând pe orașele
deja existente și mai puțin pe unele sate, având în vedere că economia avea un ritm lent și un
caracter predominant agrar. O creștere mai spectaculoasă a formațiunilo r de tip urban a avut
loc în Moldova – unde s -au înființat numeroase târgușoare (de ex. în anul 1860 existau aici 48
de târgușoare , dintre care multe au dispărut ulterior). Puține localități au devenit orașe și în
Țara Românească, majoritatea în Câmpia Rom ână, legate de comerțul cu produse agricole, în
special cu cereale (Slobozia, Alexandria, Călărași, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Sinaia,
Drăgășani, etc.).
În anul 1912 România avea doar 119 orașe , deoarece multe dintre acestea și -au pierdut
funcția u rbană încă în perioada medievală ( Baia, Gherghița, Tîrgșor, Cotnari, Tismana,
Miercurea Sibiu, Șiria etc. ).
După 1912 rețeaua urbană s -a completat cu 28 (1912 -1930) respectiv cu 10 (1930 –
1948 ) orașe a căror funcții generatoare de orașe au fost, în principa l, industria și intersecțiile
de căi feroviare. Au dispărut ca orașe Cojocna, Chilia Veche, Mahmudia, Ocna Sibiului, Ion
Corvin.

3.3.4. Generația orașelor apărute în perioada contemporană

În condițiile unui ritm alert de dezvoltare a industriei și constr ucțiilor , a funcțiilor
balneare și a altor servicii, o serie de localități au primit, prin decrete, statut urban, astfel încât

24
numărul orașelor a crescut succesiv de la 171 în anul 1956 la 183 în 1968, 262 în 1992, 267 în
anul 2002 și 320 în 2011.
După 19 60 , ca urmare a politicii de industrializare generală, a colectivizării forțate și
a accentuării migrației dinspre rural spre urban, prin Legea împărțiri i administrativ –
teritoriale/1960 un număr de 16 localități cu funcții industriale ți de servicii au pr imit statut
urban (ex. Cugir, Călan, Copșa Mică, Oțelu Roșu, Bicaz, Uricani, Motru, Bălan, Ineu,
Sângeorz Băi etc. ).
Cel mai mare număr de orașe s -a decretat cu ocazia împărțirii administrativ –
teritoriale din 1968, respectiv 53 de noi orașe (Zlatna, Băile Tușnad, Ocna Sibiului, Curtici,
Nădlac, Hârlău, Darabani, Novaci, Topoloveni, Horezu, Comarnic, Năvodari, Titu etc. ), la
baza decretării cărora au stat o serie de criterii :
– un număr de cel puțin 5000 de locuitori,
– un profil economico -social bine cont urat,
– o înzestrare tehnico -edilitară corespunzătoare,
– o poziție geografică avantajoasă pentru a se putea menține și dezvolta.
Completarea rețelei urbane s -a făcut în 1989 cu încă 24 de orașe (Valea lui Mihai,
Ianca, Avrig, Fundulea, Nehoiu, Lehliu Gară , Ovidiu, Rovinari etc.) – cu un profil economic
destul de diferit, localizate în zone rurale cu puține localități urbane. După acest an au fost
decretate treptat alte orașe, astfel încât numărul lor a ajuns la 320 în prezent (2011) .

3.4. Tipuri genetic e de orașe pe teritoriul României

Pe teritoriul României se disting câteva tipuri genetice ale vieții urbane, printre care:
 fortăreața ori cetatea ,
 târgul ,
 porturile ,
 orașe întemeiate pe baza resurselor primare ,
 orașe decretate pe baza antecedentelor rura le.
Asemenea formațiuni tipice evoluției urbane pe teritoriul României se evidențiază în
diferite epoci și în anumite condiții ale mediului natural; se dezvoltă paralel, se suprapun, se
succed sau se elimină unele pe altele într-o anumită perioadă.

Cetăți, fortăr ețe
Putem considera cetatea și fortăreața ca fiind formațiuni simple, și adesea faze
embrionare ale mediului urban pe teritoriul țării noastre. Este cunoscut că , în marea lor
majoritate, centrele urbane antice s -au născut din necesitățile de apăra re, politice sau
religioase, dezvoltând paralel și necesitățile economice. Locurile întărite , alese de triburi în
prima fază de dezvoltare , servesc nu numai ca punct de apărare ci și ca loc de depozitare
vremelnică.
Funcția de apărare a unor așezări de tip urban devine treptat funcție militară , izvorâtă
din necesitatea de apărare a teritoriilor autohtone. Acest e centre sunt, după părerea noastră ,
acele "oppida" descrise mai târziu de Ptolemeu. Oppida este apreciată ca tip de așezare
întărită cu caracter cva siorășenesc și reprezintă o formă de evoluție superioară stadiului
sătesc .
Pe măsura consolidării statului dac, unele "oppida" capătă alături de funcțiile militare
și funcții politice (cele mai numeroase), funcții administrative și chiar comerciale. Apar
cunoscutele "dava" (cetăți dacice) ca Sucidava, Pelendava, Argedava, Ramidava,
Piroboridava, Buridava, numeroase (și nu întâmplător) în regiunile sudice și sud -estice ale

25
teritoriului actual al țării, cu caractere militare, economice, politice și religioase mult mai
dezvoltate, având funcții urbane reale.
La sfârșitul secolului al III -lea Î.Hr., ne sunt cunoscute cetăți geto -dacice importante
ca cele de la Piscul Grăsanilor pe Ialomița, Tinosul pe Prahova, Popești pe Argeș (Argedava)
care întrețin legături ș i primesc influența din partea Traciei de Sud.
În preajma anului 100 î.Hr. apar o serie de dave care se înmulțesc pe întreg cuprinsul
țării. Sunt cunoscute mai ales cele din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa – cetatea de scaun) și
sunt nelipsite în zonele de exploatare a bogățiilor subsolului și solului din centrul și vestul
țării (Germisara – în limba dacă însemnând "cald izvor"), Porolissum, Napoca.
Așezări de tip "cetate" sunt și coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre , considerate
cele mai vechi orașe de pe teritoriul țării noastre. Este vorba de "polis" -urile grecești (orașe
cetăți ) – centre urbane ale civilizației elene, specifice zonei litorale a Mării Negre : Histria
(întemeiată în anul 657 î.Hr.), Callatis (sfârșitul secolului al V I-lea î.Hr.) și Tomis (mijlocul
secolului al III-lea î.Hr.).
Atât sub aspect urbanist ic cât și al funcțiilor multiple pe care le îndeplineau, orașele –
cetăți menționate au o semnificație deosebită, formând un tip genetic aparte. Istoria relațiilor
dintre orașele cetăți grece ști din Dobrogea și restul teritoriilor geto -dacice nu poate decât să
ne confirme existența , încă de pe acele timpuri , a unor cetăți autohtone bine întărite,
organizate, jucând chiar rolul unor cetăți comerciale de tranzit.
Cea mai clară formațiune urbană o constituie castrele, iar mai târziu cetățile romane
care pot fi grupate într -un subtip genetic bine individualizat, deosebindu -se prin modul de
organizare de cetățile colonii grecești de pe țărmul Mării Negre. Acestea expresia unei
dezvoltări rapide a un or cetăți autohtone , supuse intereselor Imperiului roman. Ceea ce apare
deosebit de semnificativ este numărul mare al acestor cetăți pe întreg cuprinsul Daciei
ocupate. Numai în lungul Dunării (de la Durostorun la Argamun – capul Dolojman) sunt
identificat e peste 50 de asemenea cetăți. Apariția unui număr impresionant de astfel de
așezări, în scurt timp, sugerează ideea că marea lor majoritate reprezintă forme superioare de
organizare ale fostelor cetăți dacice.
Rolul cetăților romane a fost covârșitor în d ezvoltarea mediului urban pe teritoriul
țării noastre. Introducerea unei culturi arhitectonice superioare, funcțiile multiple pe care le
dezvoltă cetățile romane fac din acestea adevărate orașe ale lumii sclavagiste. Tipul de orașe –
cetăți romane se impune printr -o organizare urbanistică net superioară tipurilor de cetăți
anterioare , este prezent pe întreg teritoriul țării, cu excepția cetăților cu funcții exclusiv
militare, politice din Munții Orăștiei , care conservă și dezvoltă funcțiile vechilor cetăți
autohtone. Orașele -cetății din timpul ocupației romane își dezvoltă mai mult funcțiile
economice și spirituale și devin mai târziu , în procesul formării și închegării poporului român,
centre de organizare teritorială a cnezatelor și apoi ale județelor.
Cetăț ile feudale , formațiuni urbane încadrate în tipul generic de fortăreață, se dezvoltă
pe vetrele sau în apropierea vechilor fortărețe, a centrelor urbane existente sau a unor sate mai
evoluate. Cetățile medievale, de regulă, sunt înconjurate de ziduri care îndeplineau două
funcții, de apărare și de adăpost pentru populație în caz de invazii.
Migrațiile popoarelor lasă puternice amprente asupra fizionomiei urbane. Numărul
orașelor scade , viața internă urbană se reduce. Orașele și târgurile din Moldova consoli dează
curțile domnești , pentru asigurarea puterii politice și desfășurarea unei vieți economice strâns
legate de specificul local. Orașele din Transilvania dominate de influența din afară își
consolidează , în primul rând , zidurile de apărare și edificiile administrative , care devin
monume ntale. Aici își găsesc condiții de siguranță meșteșugarii și negustorii. Orașele din
Țara Românească depind în mare parte de boierime, rămân orașe deschise îndeosebi
schimbului de produse, fără posibilități de consolidare m ilitară.

26
În aceste condiții tipul genetic de oraș -fortăreață își pierde treptat însușirile inițiale,
favorizând dezvoltarea , pe întreg cuprinsul țării, a unui număr considerabil de orașe sau centre
urbane, cu funcții predominant comerciale4.
O mărturie a c aracteristicilor orașelor cu funcții de cetate sunt trăsăturile centrelor
istorice, care s -au păstrat de -a lungul vremurilor. Din aceste puncte de vedere distingem
diversele tipuri de centre istorice :
– orașe ale căror centre istorice s -au păstrat nealtera te în plan orizontal și vertical,
caracteristic acestui tip fiind orașul Sighișoara, unde intervențiile constructorilor privesc
lucrări de conservare, restaurare, și confort modern.
– doua categorie din această clasificare o formează orașele ale căror cent re istorice s -au
păstrat nealterate în plan orizontal, însă au suferit modificări substanțiale pe plan vertical, în
această grupare se situează orașele: Cluj, Brașov, Sibiu.
– a treia categorie grupează orașele în care au avut loc intervenții asupra centru lui
istoric atât prin plan orizontal (trama stradală) cât și vertical. Aici sunt incluse fostele raiale
turcești (Giurgiu, Brăila, Turnu Măgurele ).

Târgurile
Târgurile se disting ca centre cu funcții de schimb permanente, periodice sau de
tranziție. Forma cea mai expresivă a acestui tip o putem urmări din perioada conviețuirii
romano -slave, când așezările de acest fel sunt atestate în documentele istorice sub denumirea
de târguri.
De regulă, târgurile au prosperat până în zilele noastre și sunt situate în zonele na turale
de contact, îndeosebi în zonele colinare, în locurile mai î ndepărtate de "marginile" țării .
Aproape fiecare apă curgătoare și -a avut sau și -a menținut târgul ei (Tismana – pe râul
Tismana, Târgu Jiu – pe Jiu, Curtea de Argeș – pe Argeș, Târ gul Sucevei – pe Suceava, Târg ul
Mureșului – pe Lăpuș etc.). Î n funcție de condițiile de dezvoltare economico -socială și istorică
din Țările Române, târgurile s -au diferențiat generând o serie de subtipuri, în funcție de
intensitatea funcțiilor și de poziț ia lor geografică.
Orașele -târguri – centre de schimb , dezvoltate și apărute pe baza unor antecedențe
rurale, sunt orașele de astăzi rezultate prin dezvoltarea unor așezări rurale recunoscute ca sate
în epoca feudală. Multe sunt citate a fi pe vechile ruin e daco -romane sau alături de acestea.
Este vorba de Târgu Jiu, Târgu Mureș, Arad, Miercurea -Ciuc (târgul de miercuri din Ciucuri),
Turda, Câmpulung, Craiova, Satu Mare, Bacău, Ploiești. Unele orașe au preluat și intensificat
funcțiile agricole devenind (în raport cu poziția lor geografică față de drumurile comerciale ),
piețe de schimb sau de negoț.
Orașele -târguri – centre de meserii și comerț , dezvoltate pe baza unor așezări rurale
devenite reședințe administrative sau religioase, sau în apropierea acestor a. Sunt de fapt satele
românești care au devenit prin poziția lor economico -geografică sau strategică r eședințe
nobiliare sau domnești : București, Târgoviște, Iași, Suceava, Alba -Iulia, Piatra -Neamț .
Orașele -târguri fortificate , dezvoltate pe antecedente r urale , au în vedere formațiuni
care prin poziția lor economică față de drumurile comerciale, în condiții politice și geografice
favorabile, au devenit centre cu o activitate de comerț și meserii, iar cu timpul orașe. Prin
poziția lor în teritoriu în fața n ăvălirilor, pericolului din afară în general, ele au fost
transformate în puncte strategice căpătând caractere și funcții care le -au îndepărtat de târgurile

4 Este demn de subliniat faptul că din toate denumirile date centrelor urbane în antichitate, singură aceea de
"civitas" (cetate) rămâne în uzul limbii române până în zi lele noastre, pe întreg cuprinsul țării. Aceasta în timp ce
celelalte (urbs, colonia, oppidum, municipiu m) rămân numai în scrierile de cancelarie. Este o dovadă
incontestabilă a fenomenului însăși, de o intensitate permanentă în teritoriu care a înrădăcina t adânc denumirea
de cetate devenită deja populară

27
propriu -zise. Din asemenea categorii fac parte orașele Brașov, Sighișoara, Sibiu, Mediaș,
Bistrița, Cluj, Sebeș ș.a.
Orașele -târguri dublete sunt centre urbane generate, în principal, de funcțiile de
schimb și de tranzit, orașe influențate de poziția lor față de coroana Carpaților. Pornind de -a
lungul Carpaților românești putem constata o simetrie aproa pe continuă în așezarea unor orașe
dată de existența văilor ca Dunărea, Jiul, Oltul. Un prim exemplu îl formează orașele Drobeta
Turnu -Severin – Orșova, Târgu Jiu – Hațeg (orașe situate la capetele drumului alpin daco –
roman care unea ținuturile Olteniei de azi cu nucleul statului dac din Munții Orăștiei, iar mai
târziu cu vechile centre de exploatare a resurselor miniere ale Daciei). Orașul Hațeg apare, de
asemenea, ca oraș dublet în raport cu orașul Caransebeș, prin intermediul râului Bistra.
Pe valea Oltu lui, de o parte și de alta a Carpaților Meridionali, au luat naștere două
vechi centre urbane Sibiu și Râmnicu Vâlcea, cunoscute prin funcțiunea lor de castre încă din
timpul ocupației romane și ca importante orașe în epoca înfloririi comerțului din feudal ism.
Valea Prahovei a favorizat apariția a două orașe dublete mari Brașov și Ploiești (ca
intermediare ridicându -se Predeal și apoi Sinaia , cunoscute ca vechi așezări autohtone care au
favorizat schimburile între ținuturile din centrul, sudul și sud -estul țării).
De o parte și de alta a Carpaților Orientali, dubletele Tg. Ocna – Tg. Secuiesc,
Câmpulung Moldovenesc – Bistrița. Deosebit de interesant apare acest fenomen în grupa
nordică a Carpaților Orientali, reprezentat Sighetul Marmației – Bistrița ș.a.
O analiză complexă a apariției și dezvoltării orașelor dublete ne conduce spre
concluzii de semnificații deosebite în istoria evoluției mediului urban pe teritoriul țării
noastre. De altfel, nu întâmplător, orașele dublete sunt atestate documentar ca cele mai vechi
orașe , dominând documentele vremurilor mai apropiate prin frecvența lor în cele mai diverse
acte5.
Intensificarea schimburilor dintre diferite regiuni naturale ale țării a generat apariția
unor dublete pe cursul văilor folosite drept căi de comun icație. Pe apele mai mari au apărut
chiar două localități care s -au dezvoltat paralel sau în plină concurență. Astfel , a apărut un alt
tip de dublete specific mai ales Dunării de Jos. În categoria dubletelor de acest fel sunt orașele
Brăila – Macin, Sloboz ia – Hârșova, Fetești – Cernavodă, Călărași și fostul oraș Ostrov. Cert
este însă, că multe din ele au existat cu mult înainte de epoca feudală ca localități în calea
unor vechi drumuri ce uneau orașele colonii de pe litoralul Mării Negre cu cetățile dunăr ene și
mai departe cu interiorul țării. Dezvoltarea lor ca centre urbane se produce în perioada
intensificării comerțului dintre Europa Centrală și de Nord cu zonele Mării Mediterane și ale
Asiei Minor.

Orașe – porturi
Portul și orașul, mai ales în cazu l centrelor dunărene, s -au dezvoltat paralel, sub
anumite aspecte chiar independent. Treptat ele s -au unit și au generat orașele de astăzi ca
Giurgiu, Turnu Măgurele, Oltenița, care păstrează încă vizibil diferența spațială dintre portul
și orașul propriu -zis. În cazul orașelor Galați, Brăila, Tulcea, Sulina, Cernavodă, Hârșova
hinterlandul portului și umland -ul urban se suprapun.

Orașe – centre ale industriei primare
O altă grupă genetică de orașe o constituie centrele industriale primare6. Orașele
indust riei primare vizează , în primul rând , vechile centre de exploatare a resurselor subsolului

5 Alături de orașul Drobeta -Turnu Severin (Drobeta) avem orașul Râmnicu Vâlcea citat documentar încă din anul
1388, Târgu Jiu în 1406, Câmpulung în 1300, apoi orașele Baia Sprie (drepturi de oraș în secolu l al XIV -lea),
Satu Mare (drept de cetate în 1216), Rodna (oraș în 1241), Cluj (vechi centru daco -roman, menționat în 1173),
Brașov în 1234. Hațeg în 1247 (reședință a Țării Hațegului – "Terra Harsoc"), etc.
6 Orașe întemeiate inițial pe baza resurselor lo cale.

28
din Dacia preromană. Localități ca Abrud, Zlatna, Brad, Băița, Roșia Montană, Baia de Arieș
sunt cunoscute ca centre aurifere până în zilele noastre , apoi orașele A mpelum (Zlatna) –
centru administrativ al exploatării aurifere, și Alburnus Maior (Roșia Montană) – drept "oraș
al minereurilor". Unele orașe ca Ghelari, Teliuc, Baia de Aramă au fost generate de
exploatările de argint, aramă și plumb, dar mai ales de fier .
Centre urbane care se încadrează acestui tip genetic sunt și cele cu exploatări de sare
(salinele). Cercetările arheologice au identificat urme ale extracției de sare la Ocna Dej, la
Salinae (Ocna Mureșului), Cojocna. Extracția sării este practicată și mult mai târziu (după
perioada daco -romană) , evidenț iind localități ca Ocnele Mari, Slănic, Ocna Sibiului, Târgu
Ocna. Sunt, de asemenea, recunoscute centrele de exploatare a pi etrii prin cariere, necesară
construcțiilor care au avut un mare avânt în timpu l ocupației romane (ex. centrul urban Deva ).
Potrivit specificului resurselor, aceste orașe "s -au păstrat" dar n -au progresat într -un
ritm deosebit. Orașele industriei primare au apărut și apar și în zilele noastre , determinate de
exploatarea unor metale r are sau altor resurse ale subsolului (Ș tei, Nucet, Motru, Bălan,
Vulcan, Lupeni, Uricani). Fie că este vorba de trecutul îndepărtat, fie că este vorba de zilele
noastre, orașele de tipul industriei primare generează un mediu urban ascendent numai în
măsura în care funcțiile lui generice sunt completate de alte funcții industriale sau servicii.
Altfel viața lor este efemeră , așa cum au dovedit unele orașe vechi (Baia de Aramă) sau ne -o
dovedește regr esul unor orașe actuale (Nucet , Ștei, Bălan ).

3.5. Caracteristici ale urbanizării în secolul XX și începutul secolului XXI

Evoluția rețelei urbane

Rețeaua urbană a României se amplifică constant, în anul 1912 rețeaua urbană fiind
formată din 119 orașe , reprezentând 16,1% din populația totală a României. Este o rețea
corespunzătoare pe de o parte condițiilor istorice de evoluție a fenomenului urban pe teritoriul
țării noastre, cât și nivelului de dezvoltare social -economică din acea perioadă. Este o rețea
corespunzătoare pe de o parte condițiilor istorice de ev oluție a fenomenului urban pe teritoriul
țării noastre, cât și nivelului de dezvoltare social -economică din acea perioadă.
Predominanța era dată de categoria "orașelor mici" (91) cu o populație de până la
20.000 loc. Aici se încadrează vechile târguri (Tg . Jiu, Tg. Neamț, Tg. Ocna, Tg. Secuiesc,
Tg. Frumos) sau centrele recunoscute în domeniul negoțului, schimburilor comerciale în
general (Slatina, Sf. Gheorghe, Mizil, Ostrov, Șiret ș.a.), în aceiași perioadă se declară orașe
centrele industriale: Hunedoar a, Baia Sprie, Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Abrud. "Orașele
mijlocii" erau în număr de 22, dintre acestea 13 nu depășeau 50 000 locuitori. Din categoria
orașelor mari se remarcă doar orașul București, care avea 341 321 loc . la recensământul din
anul 1912 (f ig. 44).
Deficitare sub aspectul acoperirii cu centre urbane rămân zonele de câmpie (Câmpia
Română și Câmpia de Vest).

În următoarele două decenii, până în anul 1930 , rețeaua urbană a României se
amplifică, fiind formată din 142 orașe (din care 114 orașe mici, 24 mijlocii și alte 3 mari –
Iași, Cluj, Galați – ca urmare a eforturilor de înnoire economică marcate de crearea statului
unitar național) . În această perioadă (1912 -1930) apar noi orașe ( 28 de orașe ) având la bază
industri a prelucrătoare (Reșița, P etroșani, Buhuși), funcția balneoclimateric ă (Băile Govora,
Călimănești, Techirghiol), dezvoltarea unor centre rurale evoluate în zonele de câmpie, deal și
de contact cu zonele de deal (Băilești, Plenița, Strehaia, Balș, Oravița, Lipova, Beiuș), multe
cu funcții administrative (fig. 45).

29

30
După cel de -al doilea război mondial , în anul 1948, rețeaua urbană înregistra 152
orașe (118 mici, 32 mijlocii, iar din categoria celor mari se afirmă Timișoara și prin declinul
demografic scade poziția orașelor Iași și Galați). Este vorba de decretarea ca orașe a unor
importante centre industriale, în principal din industria extractivă (Moreni, Brad), a unor
stațiuni baleno -climaterice (Predeal, Bușteni) sau centre feroviare (Pașcani, Fetești).
Un salt considerabil se înregistrează în perioada 1948 -1956, în anul 1956 rețeaua
urbană înregistr ând 172 orașe (129 mici, 33 mijlocii, 8 mari – prin adăugarea orașelor
Ploiești, Brașov, Arad și revenirea în poziție a orașelor Iași și Galați). Sunt decretate orașe o
serie de centr e ale industriei extractive (Moldova Nouă, Ocna Mureș, Petrila, Lupeni, Vulcan,
Comănești, Băicoi), centre ale industriei prelucrătoare (Râșnov, Săcele, Azuga, Vașcău,
Nucet), stațiuni balneo -climaterice (Olănești, Băile Herculane, Covasna) (fig. 46).

După 1956 dezvolt area României – ca și în cazul celorlalte țări central -europene – a
avut ca principal element industrializarea accentuată, dar extensivă, de tip socialist, secondată
de o urbanizare explozivă și de sistematizarea așezărilor urbane și rurale, în această etapă se
amplifică și se conso lidează sistemul urban național .
În perioada 195 6 – 1992 se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de orașe
de la 1 72 la 236, datorită reorganizării administrativ -teritorială din 1968, când au fost
declarate c a orașe 49 de localități , dar și ridicării la statutul de oraș – în 1989 – a 23 de
localități (fig. 48). Principalele caracteristici sunt date de creșterea numerică a grupelor
orașelor mici și mijlocii; un număr de 54 orașe (20% din urban) au trecut într -o categorie
demografică superioară și nici -un oraș nu a înregistrat o pendulare într -o categorie inferioară.
În această perioadă crește afluxul către orașele mari (care în număr de 13 concentrează
jumătate din populația urbană și 32,65% din total țară) și m ijlocii (51) și scad ca număr
orașele mici (119). S-a creat un echilibru teritorial atât sub aspect administrativ (raportările la

31
nivel județean), cât și în ceea ce privește "acoperirea urbană" la nivelul marilor zone fizico –
geografice.

În 1992, prin pro cesul decretării de noi orașe , s-a ajuns la o rețea urbană axată pe
260 orașe . S-a amplificat simțitor numărul orașelor mari și îndeosebi a orașelor cu populație
cuprinsă între 200.000 – 300.000 locuitori, respectiv Brăila, Bacău, Ploiești ș.a. Orașul cu c el
mai mare număr de locuitori era București (2.011.305 locuitori), iar orașul cu cel mai mic
număr de locuitori era Băile Tușnad (1.815 loc.).
Mutații semnificative se produc după anul 1992 , când marea majoritate a orașelor
stagnează sub aspect economic și ca urmare se reduce numărul populației lor. Perioada de
tranziție, respectiv intervalul 1992 -2002 , evidențiază o creștere lentă cu doar 7 orașe, astfel că
sistemul urban aflat în tranziție era constituit în 2002 din 267 orașe și municipii (84
municipii și 183 orașe), iar în 2011 un număr de 320 orașe (103 municipii și 217 orașe).
Cifra de 320 dovedește un proces constant de amplificare a rețelei urbane a României,
îndeosebi în cea de -a doua jumătate a secolului al XX -lea. Administrativ, marea majoritate a
județelor (2 6 județe) au între 5 și 10 orașe fiecare , peste 10 orașe caracterizează 10 județe, în
timp ce 5 unități administrative au doar 3 -4 orașe (Giurgiu – 3, Ga lați, Brăila, Bistrița Năsăud,
Sălaj – câte 4 fiecare ).

32
În anul 2002 , respectiv 2011 orașele și municipiile se grupau în felul următor:

Municipii și orașe – 2002 /2011
Grupe de municipii și
orașe după numărul
locuitorilor Numărul municipiilor și orașelor
în Numărul locuitorilor
orașe date absolute % din total date absolute % din total
2002 2011 2002 2011 2002 2011 2002 2011
sub 2.000 1 1 0,4 0,3 1.815
– 1.617
0,01 0,2
2.000 -4.999 11 34 4,2 10,6 42.653 127.146 0,3 1,3
5.000 -9.999 58 113 22,0 35,3 442.433 835.558 3,6 8,3
10.000 -19.999 84 78 32,0 24,4 1.149.414 1.023.41
5 9,3 10,2
20.000 -49.999 62 55 23,5 17,2 1 .943.264 1.615.574 15,9 16,1
50.000 -99.999 23 20 8,7 6,3 1 .757.747 1.371.276 14,3 13,5
100.000 -199.999 12 11 4,6 3,4 1 .737.765 1.567.754 14,2 15,6
200.000 -999.999 11 7 4,2 2,2 3.216.313 1.834.63
6 26,1 18,2
1.000.000 și peste 1 1 0,4 0,3 2.011.305 1.677.985 16,3 16,6
TOTAL 267 320 100,0 100,0 12.302.729 10.054.961 100,0 100,
0
Mărimea demografică medie a orașelor și municipiilor (fără municipiul București)
este, în anul 2011 , de 26.260 loc./oraș, față de 39.280 loc/ or aș în 2002 . Declinul demografic
se instalează datorită bilanțului natural din ce în ce mai mic , care atinge chiar valori negative ,
și migrației populației spre mediul rural (migrația de reîntoarcere).
Ierarhizarea categoriilor de mărime demografică este , în general, echilibrată – cu
excepția categoriei municipiilor de peste 100.000 loc., care manifestă o mobilitate
hipertrofică, favorizând evoluții artificiale spre categoria de peste 200.000 loc. (așa cum aveau
în anul 2002 și 2011 orașele Brașov, Cluj -Napo ca, Constanța, Galați, Craiova, Iași,
Timișoara).

3.6. Clasificarea orașelor

3.6.1.Clasificarea orașelor după mărimea demografică

Raportându -ne la mărimea demografică a orașelor românești se conturează
următoarele categorii demografice :
– orașe mici, cu o populație de sub 20.000 de locuitori,
– orașe mijlocii, cu 20.000 -100.000 de locuitori,
– orașe mari, cu 100.000 – 1 mil. locuitori,
– orașe foarte mari, cu peste 1 milion locuitori.
Între anii 1930 -2011 dinamica grupelor de mărime a orașelor a fo st relativ lentă.
Numărul orașelor mici a crescut de două ori, de la 114 la 226, cele mijlocii au înregistrat un
spor de circa 50 de orașe (de la 24 la 75), iar numărul orașelor mari a ajuns de la 4 la18. În
acest interval se conturează și un oraș foarte mare, cu peste 1 milion loc. – București.
Analiza ponderii fiecărei categorii de mărime în c adrul rețelei urbane evidențiază
următoarele :
– orașele mici , deși cele mai numeroase, cu o pondere de 71% din totalul așezărilor
urbane (2011), polarizează doar 20 % din populația urbană a României ,
– orașe mijlocii prezintă un raport oarecum echilibrat – reprezentând 23% din oraș e
și peste 29% din populația urbană ,
– orașe mari introduc o disproporție evidentă – cumulând 5,6% din orașe și aproape
34% din popul ația urbană . Dacă includem și singurul oraș foarte mare raportul devine și mai

33
disproporționat, cele 19 orașe (reprezentând doar 5,9% din totalul așezărilor urbane)
însumând peste 50 % din populația urbană a țării.
 Orașele mici
Orașele mici, cu o populați e de sub 20.000 de locuitori , în număr de 226 (2011) ,
reprezintă 71% din totalul centrelor ce compun rețeaua urbană , dar abia 20% din populația
urbană , ceea ce înseamnă că mărimea medie a acestei categorii este foarte mică , de numai
8.795 loc/oraș mi , dem onstrând, pe de o parte, slaba prezentare a bazei inferioare a ierarhiei
urbane, iar pe de altă parte, gradul ridicat de subpopulare al orașelor mici
Peste ½ dintre ele au o existență presocialistă , ce coboară adesea în feudalism și chiar
antichitate. Este grupa cea mai dinamică, deoarece paralel cu trecerea unor orașe mici în
categoria superioară de mărime, această categorie se completează permanent cu noi orașe .
Se caracterizează printr -o mare diversitate de tipuri funcționale (agricole, balneare, de
transport, industriale) și au contribuit (până în anii 90 în special) la reducerea curenților
migratorii spre orașele mari, ju când rolul de relee între sate ș i orașele mijlocii și mari. Prezintă
condiții ecologice optime, concretizate prin grad redus de poluar e și apropierea de zonele
naturale.
În comparație cu celelalte categorii de orașe, orașele mici au valorificat și valorifică
insuficient resursele de muncă , datorită caracterului monofuncțional, în general, și puterii de
polarizare reduse, deși 19 dintre e le beneficiază de statut de municipiu – Beiuș, Orșova,
Drăgășani , Adjud, Toplița , Codlea, Orăștie, Motru, Urziceni etc.
Pe fondul unei specializări unilaterale , ele prezintă o dezvoltare modestă a sferei
terțiare , a serviciilor.

 Orașele mijlocii
Orașel e mijlocii au o populație de 20.000 -100.000 , reprezintă 23% din totalul orașelor
și peste 29% din populația urbană a României. Numărul lor a crescut în 2011, f ață de anul
1930, de peste trei ori (de la 24 la 75), cumulând o po pulație de aproape 3 milioane de
locuitori (aproape 30% din populația urbană și circa 16% din populația totală a țării, cât
Bucureștiul) .
Majoritatea orașelor din această categorie are o vechime relativ mare, datând din
perioada feudală, antică și modernă, cu un rol important în siste mul urban național ; circa 2/3
aparțin tipului genetic al orașelor târguri , apărute ca centre de schimb la contactul marilor
unități naturale, la intersecția căilor de comunicație, în dreptul trecătorilor ; altele au avut ca
funcții urbigene serviciile – inclusiv cele balneare, industria sau transporturile. În timp
funcțiile inițiale au fost dezvoltate, sau li s -au adăugat funcții noi.
Sunt prezente în toate județele, cu excepția jud. Arad, Bihor, Brăila, Dolj, în timp ce în
17 județe există doar câte unul . 22 dintre ele (circa 30%) îndeplin esc funcția de municipiu –
reședință de jude ț (excepție Buftea care nu are rang de municipiu) , chiar dacă unele nu au nici
măcar 50.000 de locuitori ( Alexandria, Slobozia, Miercurea Ciuc , Buftea ).
În prezent , sunt o cate gorie vuln erabilă, datorită gradului de concentrare a unităților
industriale și lipsei de flexibilitate. Restructurarea industriei – cu efecte evidente asupra ratei
șomajului pe plan local – și dezvoltarea sectorului terțiar sunt procese specifice care afectează
economia acestor centre urbane.
În ultimele decenii au fost numeroase studiile care detașează, în cadrul categoriei de
mărime mijlocii, orașe de mărime medie inferioară (20.000 -50.000 locuitori ) și orașe de
mărime medie superioară (50.000 -100.000 l ocuitori) – acestea din urmă reprezentând doar
27% din totalul categoriei .

34
 Orașele mari și orașe le foarte mar i
Orașele mari (100.000 – 1 mil. l ocuitori) și orașele foarte mari – București (cu peste 1
milion locuitori) cumulează în prezent 5,9% din total ul orașelor și 50,4% din po pulația urbană
(16,6% capitala) po pulația urbană .
Sunt prezente în toate zonele geografice și provinciile istorice. În timp ce unele au fost
capitale de provincii istorice (Timișoara, Cluj -Napoca, Iași, Constanța, Craiova), alte le au
beneficiat de o poziție geografică favorabilă care a dus la dezvoltarea lor ulterioară (Arad,
Oradea, Sibiu, Brașov, Ploiești, Galați, Brăila).
Concentrarea intensă a populației a dus la detașarea , în această categorie a unor orașe
cu peste 200.000 d e locuitori : Brașov, Galați, Craiova, Constanța, Iași, Timișoara, Cluj –
Napoca, dintre acestea Timișoara și Cluj -Napoca au chiar peste 300.000 loc., la care se
adaugă București – cu mult peste 1 milion de locuitori.
Au o repartiție relativ echilibrată în te ritoriu, fiind adevărați poli de creștere a căror
influență se extinde pe suprafața mai multor județe învecinate, datorită potențialului lor
economic și gradului ridicat de concentrare a funcțiilor terțiare.
Din punct de vedere genetic se numără printre c ele mai vechi orașe, care s -au afirmat
ca orașe cetăți sau târguri. Au caracter multifuncțional, cu o infrastructură socială și
instituțională deosebită, generând o forță de atracție puternică.

3.6.2. Clasificarea orașelor după criteriul administrativ -teritorial

Criteriul administrativ -teritorial conturează în cadrul rețelei urbane românești
următoarele tipuri de așezări urbane:

 Capitala țării – București
Este cel mai important centru politic, economic, cultural al țării. Ca formațiune urbană
face pa rte din generația orașelor feudale . În perioada secolelor IX -XI, înainte de domnia lui
Mircea Voievod , apar elementele primei faze a Bucureștiului – faza de târg . În secolul al X IV-
lea (1368 și 1397) în jurul "Cetății Dâmboviței" gravitează așezări sătești , dând naștere
târgului și viitoarei așezări urbane.
Pe vatra Cetății Dâmboviței Vlad Țepeș ridică fundațiile noii cetăți a "Bucureștiului" –
după cum o atestă hrisovul domnesc din 20 septembrie 1459 , când București este menționat
pentru prima dată ca reșe dință domnească.
Este perioada când localit atea se dezvoltă, trecând de la faza de târg la faza de oraș
dator ită, în principal, dezvoltării funcției politico -militare alături de funcțiile comerciale,
Bucureștiul jucând în acea perioadă un rol intermediar între comerțul central -european și cel
oriental, tinzând să ajungă printre centrele urbane cele mai însemnate din sud -estul Europei.
Din secolul XV și până în secolul al XVII -lea pe teritoriul actual al Bucureștiului au
fost atestate circa 40 de sate. Oraș ul se prezenta ca o cetate ce cuprindea circa 1500 -2000
locuitori.
Planul Bucureștiului, realizat în anul 1770, atestă extinderea teritorială radiară a
orașului, atingând la finele secolului al XVII -lea o suprafață de 50 -60 ha, iar la sfârșitul
secolului a l XVIII -lea circa 600 ha. Tot acum încep să se prefigureze anumite zone
funcționale ale orașului: centrul orașului, zona târgului central, zona rezidențială de tranziție
(vechi cartiere boierești) și zona exterioară, periferică, cu case izolate și sate, râ nd pe rând,
înglobate în perimetrul orașului.

35
Revoluția din anul 1848, apoi Unirea Principatelor în 1859 au dus la alegerea
orașului drept capitală a Principatelor Unite, iar de la 1 Decembrie 1918 – capitala
României.
București este menționat pentru prim a dată ca reședință domnească în hrisovul
domnesc dat de Vlad Țepeș, în anul 1459. Timp de secole va fi în același timp cu orașul
Târgoviște, capitala secundară a Țării Românești. Prin hrisovul din 1659, la cererea expresă a
turcilor, capitala Țării Române ști se mută definitiv la București.
Primele acțiuni de sistematizare din orașul București datează din anul 1830, iar din
1842 se întocmește un plan al capitalei prin care se fixează întinderea orașului, se prevede
alinierea ulițelor, pietruirea străzilor p rincipale și se elaborează regulamentul pentru
construirea caselor, în 1882 încep lucrările de regularizare și canalizare a Dâmboviței și tot în
această perioadă se trasează bulevarde le în centrul capitalei. Acțiuni de aliniere a străzilor,
amenajarea unor piețe, introducerea iluminatului electric și introducerea primului tramvai
electric în 1894 sunt lucrări importante, efectuate la finele secolului al X IX-lea.
Până la cel de -al doilea război mondial, orașul se dezvoltă intens. Atelierele și
industriile no cive se deschid în mijlocul cartierelor de locuit, începe construcția blocuri lor de
locui t, în principal în centru, cu o arhitectură accentuată de amestecuri de stiluri , contrastul
dintre centru și periferie accentu ându -se. Populația ajunge la 900 000 locu itori în anul 1938.
Perioada de după cel de -al doilea război mondial schimbă radical structura generală a
orașului.
Municipiul București are o suprafață de 238 km2 (0,8% din suprafața țării) și o
populație de 1.677.985 locuitori (2011) (8,8% din populația României) , repartizată în șase
sectoare cu peste 11 3.863 clădiri, aproape 50% dintre acestea fiind construite înainte de
1940, având un grad de uzură avansat.
Unele piețe ale capitalei (Piața Palatului, Piața Universității, Piața Gării de Nord, Piața
Uniri i ș.a.) formează complexe arhitecturale specifice urbanismului contemporan. Periferiile
capitalei au fost supuse unor puternice transformări, în locul cartierelor insalubre sau pe locuri
virane existente au apărut complexe urbanistice de genul: Ferentari, Vatra Luminoasă,
Floreasca, Bucureștii Noi, Titan, Balta Albă, Drumul Taberei, Militari, Berceni ș.a. , cu dotări
de tipul spații lor verzi, complexe lor cu funcții comerciale ori social -culturale.
Dezvoltarea economică din sec al XX -lea, paralel cu amplifica rea funcției de capitală,
a determinat creșterea densității populației de la 422,1 loc/km2 (1930), la 8 518 loc/km2
(2011). Cele mai ridicate densități de populație se înregistrau în sectoarele II (12 .500 loc/km2)
și III (12 .000 loc/km2), în timp ce valoril e cele mai reduse erau caracteristice sectorului I
(3.300 loc/km2) – sectorul cu cea mai mare suprafață și o pondere importantă a parcurilor și
zonelor forestiere de agrement.
Bucureștiul este și cel mai mare centru al forței de muncă, populația ocupată
reprezentând 7,3 % din totalul populației ocupate pe țară. Municipiul București este un
puternic centru de atracție a forței de muncă din zona înconjurătoare, îndeosebi spre
compartimentele economice ale sectorului terțiar (fig. 55)
Capitala prezintă o struc tură etnică relativ omogenă: din totalul populației de
(1.677.985 loc.) peste 97% este populație de naționalitate română, alături de care trăiesc
țigani (1,8%), maghiari (0,4%), germani (0,2%), și evrei (0,1%).
Municipiul București este cel mai mare și cel mai important centru politic, economic,
financiar -bancar, comercial, cultural -științific, de învățământ, de transport, informațional,
sportiv și turistic al țării.
Funcția de transport a crescut ca importanță în strânsă corelare cu dezvoltarea
celorlalte funcțiuni. București este cel mai important nod rutier (pornesc 9 drumuri naționale
din care 6 drumuri europene), nod feroviar și nod aerian .

36
Rețeaua stradală a orașului cu dispunere radiară are peste 1900 km. Transportul
urban de călători se efectuează cu mijloace variate: tramvaie (lungimea traseelor este de circa
600 km), autobuz e (cca. 1000 km), troleibuze (cc a. 300 km), taximetre, maxi -taxi
(microbuze), metrou.
Metroul bucureștean a intrat în funcțiune cu primul tronson de 8,9 km la 16 noiembrie
1979, iar la 19 august 1983 s-au încheiat lucrările primei magistrale (est -vest) a metroului , cu
lungimea de 26 km. Ulterior a fost dată în funcțiune și magistrala a doua , pe direcția nord -sud
(19 km) , și a treia .
În evoluția orașului, funcția comercială a avut totdeauna o importanță majoră, fapt ce
a determinat conturarea unor areale cu intensă activitate comercială , în București se
desfășoară din doi în doi ani "Târgul Internațional București" (TIB), precum și alte
manifestări expoziționale cu caracter internaț ional, în cadrul Pavilionului Expozițional , dar și
în alte pavilioane.
Funcția de transport a crescut ca importanță în strânsă corelare cu dezvoltarea
celorlalte funcțiuni. București este cel mai important nod rutier (pornesc 9 drumuri naționale
din care 6 drumuri europene), nod feroviar și nod aerian.
Rețeaua stradală a orașului cu dispunere radiară are peste 1900 km . Transportul
urban de călători se efectuează cu mijloace variate: tramvaie (lungimea traseelor este de circa
600 km), autobuz e (cca. 1000 k m), troleibuze (cc a. 300 km), taximetre, maxi -taxi
(microbuze), metrou.
Metroul bucureștean a intrat în funcțiune cu primul tronson de 8,9 km la 16 noiembrie
1979, iar la 19 august 1983 s-au încheiat lucrările primei magistrale (est -vest) a metroului , cu
lungimea de 26 km. Ulterior a fost dată în funcțiune și magistrala a doua , pe direcția nord -sud
(19 km) , și a treia .
Importanța funcției cultural -artistice derivă din faptul că aici se află cele mai mari și
însemnate instituții se învățământ, de știință, de cultură și artă.
În București își are sediul Academia Română (fondată în 1866) – cea mai înaltă
autoritate în domeniul științei și culturii, Academia de Științe Medicale, Academia de Științe

37
Agricole și Silvice ș.a. Bucureștiul este cel mai mare centru a l tipăriturilor din țară. Funcția
cultural -artistică este completată de o vastă activitate de presă, de activitatea teatrală,
cinematografică și muzeistică.
Obiectivele turistice prin amplasare și diversitate dau o notă specifică municipiului
București, în acest cadru un loc important îl au parcurile și grădinile publice și pădurile din
împrejurimi. Municipiul București, în prezent, dispune de 15 parcuri și grădini publice mari,
dispersate în toate cartierele, ceea ce conferă capitalei o personalitate disti nctă. Suprafața
ocupată de acestea este de circa 5000 hectare, astfel că fiecărui locuitor îi revin doar 25 m2,
foarte puțin în comparație cu media europeană.
 Municipiile – în număr de 103 în 2011.
Până în 1989 semnificația municipiilor a fost deosebit d e complexă, ele reprezentând
entități administrative și economico -sociale cu largi competențe în conducerea locală, cu
atribuții multiple în spațiul în care erau situate, dar și un lung proces de urbanizare ce aduce
această formațiune urbană din cele mai v echi timpuri (Drobeta -Turnu Severin, Cluj Napoca,
Alba Iulia, Turda etc.).
Municipiile au fost organizate pentru prima dată prin Legea administrativă din 1925,
când orice oraș cu peste 50.000 de locuitori a fost declarat municipiu.
Legea din 1936 a desf iințat pragul de 50.000, principalele orașe reședință de județ
putând fi transformate în municipiu prin lege.
În 1950, introducerea modelului sovietic în administrație a dus la desființarea
municipiilor , reabilitarea acestora s -a făcut abia î n 1968, prin Legea administrativă nr. 2, care
sublinia că orașele care au un număr mai mare de locuitori, o importanță deosebită în viața
economică, socială, politică, culturală a țării, sau care au condiții de dezvoltare în acest sens,
pot fi organizate ca municipii.
Una dintre principalele caracteristici care au marcat sistemul urban românesc după 1990
a constituit -o investirea unui număr mare de orașe cu statut de municipiu : 47 municipii în anul
1968; 56 în anul 1989; 92 în 2002 și 103 în anul 2011.
Se pune însă prob lema criteriilor reale care au stat la baza ridicării la rang de
municipiu a unor orașe mici, sub 20.000 loc. ( Beiuș, Urziceni, Vulcan, Drăgășani, Săcele,
Târnăveni, Toplița, Motru, Adjud etc. ). Dacă asemenea demersuri au fost justificate ?
Declararea unui asemenea oraș municipiu este uneori o măsură de optimizare a dezvoltării
centrelor urbane, alteori o necesitate economic -socială, deoarece statutul de municipiu este o
condiție de bază pentru atragerea de investiții pentru dezvoltare.
Rețeaua de municipii se caracterizează, în prezent, printr -o evidentă disproporție sub
aspectul mărimii demografice (Orșova sub 10.000 loc., Cluj, Timișoara peste 300.000 loc.),
dar și în ceea ce privește potențialul economic și potențialul de poziție . Se înregistrează
dispro porții evidente și la nivelul județelor – alături de județe cu 5 -7 municipii ( jud.
Hunedoara, Cluj, Suceava) evidențiindu -se județe fără nici un municipiu (Ilfov), sau cu doar
un municipiu (Arad, Brăila, Tulcea, Bistrița -Năsăud, Giurgiu, Sălaj).
În funcție de gradul de dezvoltare urbană, poziția în rețeaua de orașe, capacitatea de
polarizare a teritoriului, municipiile se împart în mai multe categorii :
– municipii cu funcții interjudețene (Timișoara, Cluj -Napoca, Brașov, Iași, Constanța,
Galați, Craiova);
– municipii reședință de județ ;
– municipii coordonatoare de mai multe orașe;
– municipii cu funcții restrânse.
 Orașele reședință de județ
Orașele reședință de județ formează, conform Legii nr. 2/ 1968, o altă categorie
ierarhică de orașe din punct de veder e admi nistrativ, ele fiind municipii ( excepție Buftea) în
care își au sediul organele de conducere ale județelor.

38
Corespund , ca localizare, principiului centralității, cerință de bază a dezvoltării
echilibrate a județelor; excepție fac doar unele județe ca de ex. Brăila, Galați, Constanța –
unde lipsesc orașe le cu poziție centrală care să poată îndeplini o astfel de funcție
administrativă.
 Orașele propriu zise – totalizează orașel e românești (din cele 320) care nu sunt nici
municipii, nici reședințe de județ. Ele sunt foarte diferite ca vechime, tip genetic, mărime
demografică, funcții dobândite, potențial de poziție (216 ca număr).

3.6.3. Tipurile morfostructurale de orașe

Pe baza analizei planurilor se pot determina tipurile morfostructurale de ora șe:
 Tipul radiar / radiar concentric – este specific orașelor din perioada medievală și a
Renașterii; acestea au la bază vechi cetăți medievale , în jurul cărora s -au extins spațiile
urbane . Sunt frecvente în zonele colinare joase și de câmpie ( Tulcea , Giur giu / București ,
Brăila,Timișoara );
 Tipul liniar , desfășurat de -a lungul unor artere hidrografice sau căi de comunicație
(Vișeu de Sus) ;
 Tipul polinuclear – caracterizează un spațiu urban alcătuit din mai multe nuclee urbane
bine conturate, fiecare cu fizi onomie și structură specifică ( Reșița , Bacău );
 Tipul rectangular , cu aspect geometrizat și rețeaua stradală bine conturată în teritoriu,
cu aspect rectangular, cu o circulație fluentă pe direcții bine determinate pentru a preveni
blocajele din intersecții (Drobeta -Turnu Severin, Alexandria, Călărași, Constanța );
 Tipul nestructurat , cu aspect haotic, cu o rețea stradală dispusă neorganizat, specifică
orașelor a căror evoluție este foarte veche, din perioada medievală, cu probleme de circulație
și aglomer are a mijloacelor de transport (Craiova , Sibiu, Sfântu Gheorghe ).

3.6.4. Tipologia funcțională a orașelor

Definită de unii geografi ca fiind "profesia exercitată de oraș "(G. Chabot, 1958)
funcțiile îndeplinite de orașe pot fi grupate în: funcții generale – comune tuturor orașelor,
indiferent de mărime și funcții speciale – care redau un anumit tip funcțional. După alții
(inclusiv I. Șandru , 1978 ), funcțiile urbane se împart în două categorii: secundare sau locale –
care satisfac numai cerințele interne ale orașului și primare sau generatoare de orașe – a
căror importanță depășește limitele orașului respectiv, satisfăcând și unele cerințe regionale
sau naționale, ele fiind și cele mai importante. În funcție de raportul dintre cele două tipuri
Ioan Șandru împ arte orașele României în trei categorii:
– orașe în care predomină activități locale ;
– orașe în care predomină activități sau funcții extraurbane ;
– orașe în care există un echilibru între cele două categorii de funcții .
După 1960 s -a dat o atenție deo sebită clasificării funcționale a orașelor, pe baza ponderii
deținute de fiecare funcție în totalul populației active. Pentru simplificare, funcțiile s -au
cumulat pe cele trei sectoare de bază:
 primar (agricultură, silvicultură, pescuit, vânat),
 secundar (industrie și construcții),

39
 terțiar (toate celelalte funcții din domeniul serviciilor). Pe baza datelor oferite de
recensământul populației din 1992, în funcție de ponderea celor trei sectoare, orașele se pot
împărți în patru tipuri: orașe industriale, de servicii, agricole și mixte, fiecare cu o serie de
subtipuri.
Dacă în 1992 circa 77% din numărul total al orașelor se încadra în categoria industriale ,
15% în categoria de servicii, sub 1% – agricole și aproape 7% mixte, în prezent ponderile
acestor ca tegorii s -au schimbat în mod evident, reflectând schimbările structurale profunde
intervenite în economie, șomajul afectând puternic industria și construcțiile, în timp ce
serviciile cunosc o explozie, iar agricultura a devenit un refugiu pentru populația activă
respinsă de piața muncii urbane, determinând reducerea numărului orașelor industriale și
creșterea celor agricole.