Curs Drept Penal. Partea Generală

=== 83193327a16959411551041f1a8c5bd6001d4def_101056_1 ===

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

CURS

DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ

……………………

Prezentul curs a fost elaborat avându-se în vedere ultimele modificări ce au fost aduse legislației penale.

LUCRAREA ESTE SUPUSĂ LEGII DREPTURILOR DE AUTOR ȘI DREPTURILOR CONEXE

TOATE DREPTURILE SUNT REZERVATE……………..

CUPRINS

CAPITOLUL 1 NOȚIUNI GENERALE DE DREPT PENAL……………………………………………………………18

SECȚIUNEA I – Dreptul penal, ramură a dreptului…………18

1.1 Scurtă istorie a evoluției dreptului penal român..20

1.2 Obiectul dreptului penal…………………………………25

1.3 Sarcinile dreptului penal………………………………..28

1.4 Caracterele dreptului penal………………………….…32

1.4.1. Caracterul autonom al dreptului penal …………33

1.4.2. Caracterul unitar al dreptului penal……………..36

1.4.3 Caracterul de drept public al dreptului penal….38

1.5 Legăturile dreptului penal cu alte ramuri ale dreptului………………………………………………………………40

1.5.1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituțional ……………………………………………………41

1.5.2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal ……………………………………………………..………..42

1.5.3.Legătura dreptului penal cu dreptul execuțional penal ……………………………………………………………….42

1.5.4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil …..…44

1.5.5. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei …45

SECȚIUNEA II-a – Principiile fundamentale ale dreptului penal …………………………………………………………………..….46

2.1 Principiul legalității incriminării și pedepselor ….…51

2.2. Principiul umanismului ……………………………………54

2.3. Principiul egalității în fața legii penale ………..……55

2.4 Principiul prevenirii săvârșirii faptelor ce sunt prevăzute de către legea penală ………………………………56

2.5. Infracțiunea, unic temei al răspunderii penale …….57

2.6. Principiul personalității răspunderii penale ………..58

2.7. Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal …………………………………………………………………………..59

SECȚIUNEA III-a – Izvoarele de drept penal …………….…..61

3.1. Principalele izvoare de drept penal ……………….…..62

SECȚIUNEA IV-a – Raportul juridic penal ……………..….…66

4.1. Noțiunea raportului juridic penal ……………….…….66

4.2. Elemente ale raportului juridic penal …………..…….67

4.3. Nașterea raportului juridic penal. Modificarea și stingerea raportului juridic penal ………………………..….69

CAPITOLUL 2 LEGEA PENALĂ …………………..…….73

2.1 Noțiuni conceptuale ………………………………………….….73

2.1.1 Categorii de norme de drept penal ……………….………75

2.1.2 Interpretarea legii penale …………………………….…….77

CAPITOLUL 3 APLICAREA LEGII PENALE ……..…85

SECȚIUNEA I-a – Aplicarea legii penale în spațiu …………86

1.1Aplicarea legii penale faptelor ce sunt săvârșite pe teritoriul României ……………………………………87

1.1.1.Principiul teritorialității ………………..……87

1.1.2 Excepțiile principiului teritorialității ……92

1.2.Aplicarea legii penale faptelor ce sunt săvârșite în afara teritoriului României …………………….……98

1.2 1.Principiul personalității legii penale ….….98

1.2.2.Principiul realității legii penale (cunoscut și drept principiul protecției reale, respectiv principiul naționalității pasive) ………………….101

1.2 3. Principiul universalității legii penale …..…102

SECȚIUNEA II-A – EXTRĂDAREA………….…………………105

2.1 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la infracțiune………………………………………………..…107

2.2 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la infractor ………………………………………………………………….108

2.3 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la urmărirea penală ori la executarea pedepsei ………………..….110

2.4 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la cererea de extrădare ……………………………………………….…..111

PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII EXTRĂDĂRII …………………………………………………………………..…..113

SECȚIUNEA III-A – APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ………………………………………………………………116

3.1 PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII LEGII PENALE ………………………………………………………………….117

3.2. PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂȚII LEGII PENALE ………………………………………..……….…..125

3.3 EXTRA-ACTIVITATEA LEGII PENALE ….…..127

3.3.1. Retroactivitatea legii penale ………………….127

3.3.2. Ultra-activitatea legii penale ……………..….131

3.3.3. Legea penală mai favorabilă ………………….133

3.3.3.1 Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care nu au intervenit încă condamnări definitive ………………………………………………………………134

3.3.3.2 Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care au intervenit condamnări definitive ………………………………………………………………142

CAPITOLUL 3. INFRACȚIUNEA – TRĂSĂTURILE GENERALE ALE INFRACȚIUNII ………………….…..148

CAPITOLUL 4. – INFRACȚIUNEA – FAPTA CE ESTE PREVĂZUTĂ ÎN CONȚINUTUL LEGII PENALE …………………………………………………………………..154

4.1. Obiectul infracțiunii ………………………………155

4.2 Subiectul infracțiunii ………………………………157

4.2.1 Subiectul activ al unei infracțiuni ……………157

4.2.2 Subiectul pasiv al unei infracțiuni …………..159

SECȚIUNEA II-a LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII ……………………………………………………………………………..161

1 Acțiunea, respectiv inacțiunea ……………………..161

2 Urmarea …………………………………………………..168

3.Raportul de cauzalitate ………………………..…….169

SECȚIUNEA III-A – ALTE ELEMENTE ALE STRUCTURII OBIECTIVE …………………………………………………….……..171

SECȚIUNEA IV-A – LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII …………………………………………………………………………….173

SECȚIUNEA V-A – INTENȚIA ……………………………..……174

5.1 Structura intenției ………………………………………174

5.2 Formele intenției ………………………………………..177

SECȚIUNEA VI-A – CULPA ………………………………………184

SECȚIUNEA VII-A – INTENȚIA DEPĂȘITĂ – PRAETERINTENȚIA ………………………………………………..190

SECȚIUNEA VIII-A – ELEMENTELE SECUNDARE ALE STRUCTURII LATURII SUBIECTIVE A INFRACȚIUNII – MOBILUL ȘI SCOPUL INFRACȚIUNII ……………………….192

CAPITOLUL 5. INFRACȚIUNEA, CA FAPTĂ NEJUSTIFICATĂ. CAUZELE JUSTIFICATIVE ALE INFRACȚIUNII …………………………………………..…194

5.1 Legitima apărare ………………………………………………195

5.1.1 Condițiile atacului ……………………………………………..….196

5.1.1 Condițiile atacului …………………………………………….……201

5.1.3. Efectele legitimei apărări …………………………………….…203

5.1.4. Legitima apărare prezumată ……………………………………204

SECȚIUNEA II-A – STAREA DE NECESITATE…….…..….207

5.2.1. Condițiile stării de pericol …………………………….…….…208

5.2.2. Condițiile acțiunii de salvare …………………………………..211

5.2.3. Efectele stării de necesitate …………………………………….215

5.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații ……216

SECȚIUNEA III-A – CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE ……………………………………………………………221

CAPITOLUL 6. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE A UNEI INFRACȚIUNII ………………………………………….228

6.1 Responsabilitatea. Cauzele care pot înlătura responsabilitatea …………………………………………………….229

SECȚIUNEA II-a – CUNOAȘTEREA CARACTERULUI NEJUSTIICATIV AL FAPTEI – EROAREA ………………….235

SECȚIUNEA III-a EXIGIBILITATEA UNEI CONDUITE CE ESTE CONFORMĂ CU NORMA JURIDICĂ – CAUZELE CE EXCLUD EXIGIBILITATEA ……………………………………..241

1 Constrângerea fizică ………………………………………241

2.Constrângerea morală ……………………………….……243

3.Excesul neimputabil ……………………………………….246

4.Cazul fortuit ……………………………………………….249

CAPITOLUL 7. FAZELE INFRACȚIUNII INTENȚIONATE ……………………………………………252

SECȚIUNEA I-A FAZA ACTELOR DE EXECUTAREA INFRACȚIUNII – TENTATIVA …………………………………253

1.Delimitări conceptuale …………………………………..253

2. Formele tentativei ………………………………………..257

2.1 Tentativa idonee și tentativa ne-idonee ………….258

2.2 Tentativa imperfectă și tentativa perfectă ………261

3 Sancționarea tentativei ………………………………………263

4.Cauzele de nepedepsirea tentativei ………………………264

SECȚIUNEA II-A – INFRACȚIUNEA CONSUMATĂ ………266

CAPITOLUL 8. UNITATEA DE INFRACȚIUNE ……..269

8.1. Infracțiunea simplă ……………………………………………270

8.2. Unitatea naturală colectivă …………………………………271

SECȚIUNEA II-A – INFRACȚIUNEA CONTINUĂ …………276

2.1 Consumarea infracțiunii continue. Epuizarea infracțiunii continue ………………………………………..278

2.2 Sancționarea infracțiunii continue ………………..279

SECȚIUNEA III-A INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ ………280

3.1Condițiile existenței infracțiunii continuate …….280

3.2 Infracțiunile ce nu pot fi săvârșite în forma continuată ……………………………………………………..286

3.3 Sancționarea infracțiunii continuate …………..…288

SECȚIUNEA IV-A INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ ……….…291

4.1 Structura infracțiunii complexe …………………….292

4.2 Condițiile de existență ale infracțiunii complexe ……………………………………………………………………..293

4.3 Sancționarea infracțiunii complexe ……………….296

SECȚIUNEA V-A – INFRACȚIUNEA DE OBICEI …………298

5.1 Condițiile de existență ale infracțiunii de obicei ……………………………………………………………………..299

5.2Consumarea infracțiunii de obicei. Epuizarea……302

5.3 Sancționarea infracțiunii de obicei ………………..303

SECȚIUNEA VI-A – INFRACȚIUNILE DE SIMPLĂ REPETARE …………………………………………………………….305

SECȚIUNEA VII-A- INFRACȚIUNEA PROGRESIVĂ …….307

7.1 Forma vinovăției în infracțiunea progresivă …..308

7.2 Consumarea infracțiunii progresive. Epuizarea infracțiunii progresive ……………………………………..309

7.3 Sancționarea infracțiunii progresive ……………..310

CAPITOLUL 9. -PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI………………………………………………..311

9.1 Forme ale pluralității de infracțiuni ……………………..312

SECȚIUNEA I-A CONCURSUL DE INFRACȚIUNI ………..313

1.1 Forme ale concursului de infracțiuni ……………322

1.2 Sancționarea concursului de infracțiuni ………..327

1.2.1 Sancționarea concursului de infracțiuni în situația persoanei fizice ……………………………327

1.2.2 Aplicarea pedepsei în situația judecării separate a infracțiunilor concurente ……..….332

1.2.3 Sancționarea concursului de infracțiuni în situația persoanei juridice …………………………335

SECȚIUNEA II-A RECIDIVA ……………………………………336

2.1 Formele recidivei ………………………………………337

2.2 Recidiva postcondamnatorie …………………………338

2.2.1Condițiile existenței recidivei postcondamnatorii ……………………………………338

2.3 Sancționarea recidivei postcondamnatorii …..341

SECȚIUNEA III-A – RECIDIVA POSTEXECUTORIE …….346

3.1 Condițiile existenței recidivei post-executorii …346

3.2 Sancționarea recidivei mari post-executorii ……348

3.3 Recidiva în situația persoanei juridice ………….349

SECȚIUNEA IV-A PLURALITATEA INTERMEDIARĂ …………………………………………………………………………….352

4.1Distincții în raport de concurs și de recidivă ……………………………………………………………………..352

4.2 Sancționarea pluralității intermediare …………..354

CAPITOLUL 10 PLURALITATEA DE FĂPTUITORI ……………………………………………………………………355

10.1 Formele pluralității de făptuitori ………………………..355

SECȚIUNEA I-A FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE ……………………………………………………………………………..357

1.1Autoratul ……………………………………………………357

1.2 Coautoratul ……………………………………………….358

1.3.Instigarea ………………………………………………….359

1.4 Complicitatea …………………………………………….361

1.5 Pedepsirea participației ………………………….…..362

1.6 Participația improprie ……………………………..365

CAPITOLUL 11. PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE ………………………………………367

11.1 Tipuri de pedepse aplicabile persoanei fizice …………367

11.2 Cazul special al neachitării amenzii de către persoana condamnată ……………………………………………………………372

11.3 Pedepsele complementare …………………………………..375

CAPITOLUL 12. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ……………………………………………….384

12.1 Criteriile generale ale individualizării judiciare a pedepselor …………………………………………………………….384

SECȚIUNEA II-A – CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE LEGALE ………………………………………………………………..391

SECȚIUNEA III-A – CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE JUDICIARE ……………………………………………………………396

SECȚIUNEA IV-A – CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE …….399

SECȚIUNEA V-A – EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUNATE ………………………………………………………….407

SECȚIUNEA VI-A – EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE ………………………………………………………….413

SECȚIUNEA VII-A – CONCURSUL DINTRE CAUZELE E AGRAVARE ȘI CAUZELE DE ATENUARE A PEDEPSEI ……………………………………………………………………………..416

CAPITOLUL 13. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR …………………………….420

13.1 Renunțarea la aplicarea pedepsei ………………………..420

13.2 Condițiile dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei ……………………………………………………………………………..421

13.3 Efectele renunțării la aplicarea pedepsei ………………424

SECȚIUNEA II-A – AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI ……………………………………………………………………………..425

2.1 Condițiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei ……………………………………………425

2.2 Regimul amânării aplicării pedepsei ………………428

2.3 Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei ….429

2.4 Revocarea dispunerii amânării aplicării pedepsei ……………………………………………………………………..430

2.5 Anularea dispunerii amânării aplicării pedepsei ……………………………………………………………………..433

SECȚIUNEA III-A – SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE ……………………………..436

3.1 Condițiile suspendării sub supraveghere …………436

3.2 Regimul suspendării sub supraveghere ……………438

3.3 Revocarea și anularea suspendării sub supraveghere ……………………………………………………………………..440

3.4 Efectele suspendării sub supraveghere ……………443

SECȚIUNEA IV-A – EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNTR-UN PENITENCIAR …………………………………………………..……444

4.1 Liberarea condiționată ……………………………..…444

4.2 Efectele liberării condiționate ………………….…..450

4.3 Revocarea liberării condiționate ……………………452

SECȚIUNEA V-A – MODALITĂȚI DE EXECUTARE NEREGLEMENTATE DE NOUL COD PENAL AL ROMÂNIEI ……………………………………………………………………………..454

CAPITOLUL 14. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ………455

14.1 Noțiuni generale ……………………………………………455

14.2 Obligarea la tratament medical …………………….…456

14. 3. Internarea medicală ………………………………….…457

14.4. Interzicerea unei funcții sau profesii ………………458

14.5. Confiscarea specială ………………………………….459

CAPITOLUL 15. MINORITATEA ……………………..466

15.1Noțiuni generale …………………………………………..466

SECȚIUNEA I-A – MĂSURILE EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE …………………………….469

SECȚIUNEA II-A – MĂSURILE EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE ………………………………………………….475

SECȚIUNEA III-A – TRATAMENTUL SANCȚIONATOR AL PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI ÎN CAZUL MINORULUI ………………………………………………………482

SECȚIUNEA IV-A – ALTE PARTICULARITĂȚI ALE REGIMULUI SANCȚIONATOR AL MINORILOR …….…485

CAPITOLUL 16. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ……………………………………487

16.1. Prezentare generală ………………………………………487

SECȚIUNEA I-A – PERSOANELE JURIDICE CARE POT RĂSPUNDE PENAL ……………………………………………..489

SECȚIUNEA II-A – INFRACȚIUNILE CE POT FI SĂVÂRȘITE DE O PERSOANĂ JURIDICĂ ………..……..492

2.1 Condițiile de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice ……………………………………….492

SECȚIUNEA III-A – SANCȚIUNILE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE …………………………………………498

CAPITOLUL 17. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ ………………………………..510

17.1. Amnistia …………………………………………………….510

17.2 Efectele amnistiei …………………………………………511

17.3 Limitele amnistiei ………………………………………..512

SECȚIUNEA II-A – PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE …………………………………………………………………….….514

2.1 Suspendarea cursului prescripției ………..…..518

2.2 Prescripția specială …………………………….….519

SECȚIUNEA III-A – LIPSA SAU RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE ……………………………….….521

3.1 Solidaritatea activă și pasivă ……………….….523

3.2 Retragerea plângerii ………………………….…..523

SECȚIUNEA IV-A – ÎMPĂCAREA ……………………..….526

CAPITOLUL 18. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ………………………………529

18.1. Grațierea ……………………………………………………529

18.2 Efectele grațierii ……………………………………..…..531

18.3 Limitele grațierii …………………………………………532

SECȚIUNEA II-A – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI ………………………………………………………….536

2.1 Întreruperea termenului prescripției ………….539

CAPITOLUL 19. CAUZELE CARE ÎNLĂTURA CONSECINȚELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA …………………………………………………………………..540

19.1. Formele reabilitării ……………………………….…….540

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………..548

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI GENERALE DE DREPT PENAL

Secțiunea I – Dreptul penal, ramură a dreptului

Dreptul penal reprezintă o ramură a dreptului, ce include complexul tuturor normelor juridice ce sunt elaborate de către legiuitor, prin intermediul cărora sunt stabilite atât faptele care se constituție în infracțiuni și pedepsele aplicabile acestora, cât și dreptul statului privind tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care comit diverse infracțiuni, în vederea apărării ordinii de drept.

Uneori, în cadrul literaturii de specialitate juridică europeană, noțiunea dreptului penal apare formulată de către unii autori ca drept criminal, denumire care derivă din originea latinească a cuvântului „crimen”.

Prin prisma specificului dreptului penal, ca și a funcțiilor acestuia, o serie întreagă de autori, au reușit definirea dreptului penal ca fiind ramura dreptului public, ce include totalitatea normelor juridice prin care sunt reglementate diversele relații dedicate apărării sociale, prin intermediul incriminării ca și infracțiuni, „sub sancțiuni specifice ce sunt denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârșesc”.

O definire interesantă a dreptului penal este regăsită și la profesorul Ion Tanoviceanu, care aprecia dreptul penal ca fiind ramura „dreptului public intern care se ocupă de infracțiune și de pedepse ce trebuie aplicate acelora care le comit”.

În acest context, s-a încercat evidențierea faptului că specificul dreptului penal constă în „dreptul pedepsirii”, respectiv în dreptul statului asupra exercitării represiunii.

Scurtă istorie a evoluției dreptului penal român

Asemenea diverselor ramuri ale dreptului, dreptul penal al României a cunoscut de-a lungul timpului diverse evoluții, în literatura de specialitate fiind remarcate primele mențiuni mai consistente privind unele dispoziții penale la începutul secolului al XVII-lea. Se remarcă astfel Codul lui Vasile Lupu (anul 1646), tipărit la Iași, ce a fost conceput de către mitropolitul Varlaam Moțoc, denumirea oficială fiind „Cartea românească de învățătură”.

După numai câțiva ani, respectiv în anul 1652, apare și Codul lui Matei Basarab, cele două coduri nefiind penale în exclusivitate, în conținutul acestora regăsindu-se și diverse dispoziții civile, pe lângă cele penale.

În cazul ambelor coduri, erau prevăzute numeroase sancțiuni pentru comiterea unor fapte considerate infracțiuni, pedepsele acestora fiind deosebite în unele situații, ceea ce făcea ca impactul acestor coduri asupra marii majorități a populației să fie unul deosebit.

Acestor coduri le-au urmat în anul 1826 codicile penale ale domnitorului Alexandru Sturza, dar și codicile lui Barbu Știrbei, intrate în vigoare la data de 1 ianuarie a anului 1852, în conținutul ambelor fiind prevăzute diverse infracțiuni, cu sancțiunile aferente acestora, ce includeau atât pedeapsa cu moartea, cât și diverse pedepse corporale, deosebit de drastice.

Un adevărat cod penal a instituit domnitorul Vlad Țepeș, care la scurt timp de la instaurarea pe tron a instaurat ordinea în întreaga țară, fiind înființate „poterele” de oșteni ce aveau sarcina de a-i prinde pe tâlhari, pe hoți, dar și pe cerșetori, care ulterior erau trași în țeapă sau spânzurați. Tactica lui Țepeș a fost ulterior preluată și de domnitorul Nicolae Mavrogheni, care la data de 1 iunie a anului 1786 a decretat ca hoții să fie spânzurați pe ulițe și lăsați câteva zile, pentru a fi văzuți de toate lumea.

Abia în data de 30 octombrie a anului 1864, în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a reușit promulgarea primului Cod penal în România, acesta fiind inspirat din Codul prusian (1851), ca și din Codul penal al Franței (1810).

Istoria consemnează faptul că atât acest Cod penal, cât și Codul de procedură penală, au fost concepute într-un timp foarte redus, ele fiind de altfel adoptate rapid de către Adunarea Deputaților.

Alături de Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal și respectiv Codul de procedură civilă, toate elaborate și adoptate în perioada domniei lui Cuza, au reușit să definească un adevărat sistem de drept burghez, punându-se bazele cadrului juridic necesar dezvoltării unei legislații în materie, cu introducerea diverselor norme, ca și a instituțiilor juridice.

Prin aceste demersuri realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, România a reușit să se poziționeze în rândul statelor cu o legislație evoluată, Codul penal fiind publicat un an mai târziu și rămânând în vigoare până în 1937. În cadrul acestui Cod penal, o atenție deosebită era acordată infracțiunilor contra vieții sexuale, menționate în cadrul secțiunii V, ce purta denumirea de „Atentate contra bunelor moravuri”.

Între anii 1919-1936, s-a remarcat necesitatea unificării legislației în domeniul dedicat reglementării juridice, în vederea realizării unor acord între unitatea juridică și cea politică impunându-se necesitatea extinderii la nivelul întregii țări a aplicării unitare a legii, ca și elaborarea unor noi reglementări. Primele demersuri în acest sens au fost făcute în conținutul legii din data de 19 decembrie a anului 1924, care nu a fost adoptată ca și Cod penal ca urmare a opoziției venită din partea politicienilor național-țărăniști.

În aceste condiții, s-a reușit adoptarea noului Cod Penal (denumit și Codul lui Carol I) doar la data de 18 martie a anului 1936, acesta intrând în vigoare abia la începutul anului viitor, când la putere era guvernarea liberală.

În conținutul acestuia era prevăzut că nici o persoană nu putea să fie pedepsită pentru fapta, care la momentul săvârșirii, nu era „prevăzută de lege ca infracțiune”, legea menționând și imposibilitatea condamnării la diverse pedepse, respectiv măsuri de siguranță în afara celor prevăzute de lege. și nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranță, decât acelea pe care le prevede legea.

De asemenea, se menționa și faptul că orice infracțiune ce a fost comisă în perioada legii anterioare și care acum nu se mai regăsea în conținutul noului Cod penal nu mai era pedepsită, atât executarea pedepselor, cât și a măsurilor de siguranță (ce fuseseră hotărâte în temeiul vechiului Cod penal) încetând în momentul intrării în vigoare a legii lui Carol I.

Se impune a se remarca faptul că noul Cod penal nu era aplicabil „persoanei Regelui”, pedepsele aplicabile în cazul persoanelor găsite vinovate pentru crimă variind de la „munca silnică pe vieață” la „munca silnică pe timp mărginit de la 5 ani la 25 ani, respectiv la „temnița grea de la 3 la 20 ani” – în materia dreptului comun, în vreme ce deținuții politici erau pedepsiți cu „detențiunea grea pe vieață”, „detențiunea grea de la 5 la 25 de ani”, ori „detențiunea riguroasă de la 3 la 20 ani”.

Acest Cod penal a fost în vigoare până la data de 1 ianuarie a anului 1969, când a intrat în vigoare noul Cod penal, care la rândul său a suferit câteva modificări de-a lungul ultimilor ani ai regimului comunist, cele mai majore fiind semnalate ulterior momentului „Decembrie 1989”.

Ca urmare a numeroaselor transformări ce au fost sesizate la nivelul întregii structuri a societății românești, ulterior prăbușirii regimului comunist, ca și a aderării României la diverse structuri internaționale, s-a impus necesitatea stringentă a alinierii legislației românești existente la cea internațională, cu precădere la legislația Uniunii Europene, în concordanță cu diversele principii democratice, noul Cod penal al României fiind pus în aplicare prin intermediul Legii nr. 187/2012.

Obiectul dreptului penal

În domeniul doctrinar, dedicat obiectului dreptului penal, se sesizează mai multe puncte de vedere, cele mai împărtășite fiind:

Obiectul dreptului penal este reprezentat de diversele relații sociale care se remarcă datorită comiterii infracțiunilor, a relațiilor conflictuale ce sunt determinate doar ca urmare a comiterii infracțiunilor și doar din momentul în care acestea au fost comise, aspect ce determină o tragere la răspundere penală a făptuitorilor, ca pedepsirea acestora. Acest punct de vedere este contestat de unii specialiști care susțin că el ar limita sfera dreptului penal numai la diversele relații de conflict, respectiv relațiile represiunii penale, ce se remarcă ca urmare a comiterii respectivelor infracțiuni, fără a lua în considerare caracterul preventiv impus de dreptul penal, respectiv faptul că realizarea diverselor norme penale se poate face și prin intermediul respectării de bună voie a diverselor obligații ce sunt instituite de aceste norme penale, de marea majoritate a beneficiarilor destinatari

Obiectul dreptului penal include nu doar relațiile ce sunt determinate ca urmare a comiterii unei fapte ce este interzisă prin lege, ci și relațiile ce sunt generate de chiar de intrarea în vigoare a respectivei legi penale

Demn de menționat este faptul că din momentul apariției statului, ca și al dreptului, diversele relații de apărare socială, fie ele relații de confirmare ori relații de conflict, au reprezentat și continuă în continuare să reprezinte obiectul reglementării dreptului penal, prin intermediul normelor sale fiind prevăzute diversele fapte ce sunt interzise, drept infracțiuni, ca și a pedepselor care urmează să le fie aplicate făptuitorilor acestora.

Ca urmare a acestei reglementări, diversele relații de apărare socială, relații ce există anterior și obiectiv oricărei alte reglementări, se transformă în raporturi juridice penale.

1.3. Sarcinile dreptului penal

În ciuda faptului că scopul specific dreptului penal este bine determinat, se remarcă faptul că acesta este în mod direct influențat de diversele politici penale ce se află pe lista propunerilor puterii publice. Dreptul penal are în vedere o apărare constantă a valorilor sociale, specifice propriei societăți, în fața oricăror factori ce ar putea leza, afecta sau desființa aceste valori, urmare a comiterii diverselor fapte ce sunt considerate drept infracțiuni.

Se remarcă faptul că, dacă în conținutul legii penale anterioare, scopul acesteia era clar precizat chiar în conținutul articolul 1, în noul Cod penal, această precizare nu mai este inclusă, inițiatorul apreciind că o definire a scopului dedicat penale se regăsește numai în cuprinsul codurilor penale ale statelor ce se află în aria influenței fostului imperiu sovietic, în condițiile specifice unui stat democratic cum este România aceasta nemaifiind un imperativ.

Prin prisma scopului său specific, în sarcina dreptului penal se remarcă:

Funcția prevenirii comiterii de infracțiuni, prin intermediul încriminării, sub sancțiuni, a diverselor fapte ce sunt considerate a fi periculoase la adresa societății. Din acest considerent se impune ca, prin intermediul diverselor sale norme juridice penale, ca și a instituțiilor sale, dreptul penal să reușească descurajarea diverșilor membrii ai societății ce au tendința de a nu respecta preceptele penale

Funcția asigurării cadrului legal dedicat realizării funcției apărării sociale, ce se derulează de către stat, prin intermediul diverselor organe cu competențe în domeniu. Prin intermediul organelor ce sunt specializate și au competențe în domeniu, se impune ca statul să intervină numai în limitele prerogativelor ce sunt asigurate de legea penală, respectiv de procedura penală, în vederea sancționării diverselor fapte penale, ca și pe făptuitorii acestora.

Astfel, se remarcă asigurarea nu numai a ocrotirii valorilor sociale, ci și a condițiilor dedicate ocrotirii făptuitorilor unor infracțiuni împotriva oricăror forme de abuzuri la care puterea publică i-ar putea supune. Prin intermediul acestei funcții este asigurată și o exercitare a drepturilor făptuitorului, impunându-se anumite limite represiunii, ce sunt specifice unor sisteme politice de tip democratic

Funcția asigurării dezvoltării unor noi valori, respectiv relații sociale, știut fiind faptul în cadrul procesului de evoluție al oricărei societăți, respectiv a dezvoltării societății, se impune apărarea nu doar a valorilor și relațiilor sociale deja existente, ci și apărarea celor noi apărute.

În concluzie, dreptul penal, perceput drept instrumentul politicii penale, în atingerea principalelor sale scopuri, are în vedere mai multe sarcini, precum:

Stabilirea diverselor infracțiuni ce au capacitatea de a aduce atingeri diverselor valori fundamentale specifice statului de drept – prin intermediul normelor ce sunt incluse în conținutul Codului penal – partea generală, se are în vedere stabilirea tuturor trăsăturilor esențiale ce se impun a fi îndeplinite de o faptă pentru a constitui o infracțiune.

În cadrul părții speciale a legii penale, s-a realizat descrierea, ca și caracterizarea diverselor fapte ce se constituie în infracțiuni, acestea putând, de asemenea, să fie prevăzute și în conținutul unor legi extra-penale, ce au în conținutul lor diverse dispoziții penale. Incriminând infracțiunile, în speță faptele ce sunt periculoase pentru societatea actuală, dreptul penal reușește să îndeplinească cea mai importantă funcție pe care o deține, respectiv cea a prevenirii comiterii infracțiunilor

Stabilirea diverselor sancțiuni penale ce sunt aplicabile tuturor persoanelor care încalcă prevederile legii penale – ceea ce implică includerea în conținutul Codului penal a diverselor dispoziții ce privesc pedepsele aplicate, modul stabilirii acestora, modul aplicării acestor pedepse, ca și indicarea minimului și a maximului pedepsei ce poate să fie aplicată de către organul judiciar, în momentul constatării comiterii unei infracțiuni. În acest fel se realizează stabilirea cadrului legal de acțiune al organelor judiciare ale statului, ce au competențe și responsabilități în domeniu, în vederea apărării societății de infracțiuni.

Stabilirea temeiului ce stă la baza dreptului de pedepsire exercitat de către organul judiciar, ca și a condițiilor în care acest drept poate fi exercitat – În conformitate cu dispozițiile incluse în conținutul alin. (2) al articolului 15 din Codul penal, temeiul unic al răspunderii penale îl constituie infracțiunea, dreptul final fiind cel care stabilește totalitatea condițiilor ce se impun a fi îndeplinite în vederea exercitării dreptului de a pedepsi de către statul român. Dreptul penal este cel care stabilește și situațiile în care nu poate fi aplicată o pedeapsă, în ciuda faptului că a fost comisă o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Dreptul penal nu se limitează doar la apărarea diverselor valori sociale ce se remarcă în societate, în paralel el asigurând și o dezvoltare graduală a sistemului de valori, cu apărarea relațiilor sociale determinate de evoluția societății, incluzând și noile valori generate de aceasta.

1.4. Caracterele dreptului penal

Este cunoscut faptul că sistem de drept are în componența sa mai multe ramuri, printre care se numără și ramura dreptului penal, ce reglementează specificul diverselor relații ale apărării sociale, acestea imprimându-i mai multe trăsături caracteristice proprii, ce sunt distincte în raport cu restul ramurilor dreptului.

În cadrul literaturii juridice de specialitate se remarcă faptul că nu există o concepție unitară privind trăsăturile ce sunt caracteristice dreptului penal, existând autori care includ în această categorie caracterul autonom, caracterul unitar și caracterul normativ, în vreme ce alții apreciază ca fiind trăsături caracteristice unitatea, autonomia, ca și caracterul dreptului public.

1.4.1. Caracterul autonom al dreptului penal

În opinia unor autori, dreptul penal nu reușește să reglementeze diversele relații sociale proprii, el sancționând doar încălcarea gravă a relațiilor sociale ce sunt reglementate de restul ramurilor dreptului, motiv pentru care se apreciază că dreptul penal nu prezintă caracterul autonomiei, el fiind doar o ramură a dreptului ce depinde de alte ramuri ale dreptului, fiind astfel ramura complementară a acestora.

Se remarcă faptul că, urmare a acestei opinii, dreptului penal îi este atribuit un pur caracter sancționator, fără a i se recunoaște acestuia și caracterul normativ, aspect contradictoriu realității, în contextul în care dreptul penal are capacitatea de a genera un sistem propriu al perceptelor ori regulilor de conduită, dedicate în mod direct diverșilor destinatari ai legii penale.

Și, în ciuda faptului că, prin intermediul sancțiunilor sale, reușește să intervină în diverse cauze în care sunt comise infracțiuni ce aduc atingeri diverselor relații sociale ce sunt reglementate de dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul familiei, etc, dreptul penal își menține caracterul autonom.

În acest context, se poate afirma faptul că, prin intermediul diverselor sale prevederi incriminatoare, ca și sancționatoare, dreptul penal reușește să sprijine și alte ramuri ale dreptului, anterior menționate.

De altfel, Ion Tanoviceanu aprecia că această normă penală este adresată persoanelor pentru a le indica limitele în interiorul cărora le sunt permise acțiunile, în mod indirect fiindu-le astfel interzise anumite acțiuni. În plus, norma penală este adresată și organelor statului, cărora le impune cum anume să procedeze în aplicarea diverselor pedepse ce sunt reglementate în conținutul său, context în care se remarcă existența diverselor raporturi specifice acestei ramuri de drept, care au capacitatea să-i justifice autonomia.

Demonstrarea caracterului autonom se poate realiza și prin prisma opiniei conform căreia viața socială este în primul rând reglementată de restul ramurilor de drept, dreptul penal intervenind numai pentru a sancționa comiterea diverselor fapte ce sunt considerate a fi periculoase în domeniile de reglementare.

Se impune a se preciza faptul că există diverse domenii ale vieții sociale în cadrul cărora doar dreptul penal are capacitatea de a ocroti interesele ce nu sunt sub nici o formă ocrotite de alte ramuri ale dreptului,, prin intermediul normelor proprii ce nu au reprezentat obiectul reglementării nici unei alte ramuri a dreptului.

1.4.2. Caracterul unitar al dreptului penal

Caracterul unitar al dreptului penal a fost pus la îndoială prin prisma faptului că normele penale specifice acestuia nu sunt incluse în cadrul unui pachet compact de legi, ele fiind încadrate ori în partea generală, respectiv specială a Codului penal, ori în conținutul unor ordonanțe de urgență, ori în diversele legi de tip extra-penal, ce includ diverse dispoziții de natură penală.

În cadrul literaturii juridice de specialitate, unii autori, au precizat faptul că respectivul caracter unitar este determinat, în principal, de caracterul unitar al diverselor dispoziții ale dreptului penal ce privesc răspunderea penală, ca și infracțiunile și pedepsele, dispoziții ce sunt incluse în conținutul Codului penal.

În situația în care, în conținutul legilor penale speciale, ca și în conținutul legilor nepenale, ce au incluse unele dispoziții penale, se incriminează, respectiv sancționează anumite fapte, acestea sunt realizate în deplin acord nu doar cu conținutul legii penale generale, ci și cu cel al Codului penal, singurele excepții fiind remarcate în cazul unor dispoziții de tip derogatoriu dreptului comun.

Prin prisma structurală, se remarcă următoarea delimitare a Codului penal:

Normele penale ce sunt incluse în cadrul părții generale a Codului penal – acestea cuprind o serie de reguli ce au un caracter general

Prevederile dedicate infracțiunilor, ca și pedepsele care sunt aplicabile persoanelor care comit aceste infracțiuni

Această delimitare strictă a Codului penal nu are nici un fel de influență asupra caracterului unitar al dreptului penal, între partea generală a Codului penal și partea specială a acestuia remarcându-se existența unei concordanțe depline.

De asemenea, se impune a se menționa faptul că respectivul caracter unitar al dreptului penal este impus și de:

Normele dreptului penal, ce reglementează diversele relații ale apărării sociale

Împrejurarea conform căreia normele dreptului penal, oricare ar fi localizarea acestora (respectiv în conținutul Codului penal sau în conținutul unor legi speciale), au în vedere atât infracțiunile, cât și pedepsele

Principiile proprii, specifice dreptului penal

Împrejurarea conform căreia diversele dispoziții ce sunt incluse în Codul penal – Partea generală, sunt aplicabile și diverselor fapte ce sunt sancționate de prevederile unor legi specială, în cazul în care legislația nu prevede altceva în acest sens

La nivel doctrinar, se remarcă preocuparea impunerii dreptului penal a unor diverse subramuri, ce privesc latura internațională penală, latura penală a mediului, ca și latura penală a afacerilor.

1.4.3 Caracterul de drept public al dreptului penal

După cum se precizează și în cadrul literaturii juridice de specialitate, dreptul penal, prin prisma specificului diverselor raporturi juridice pe care le determină, consecință firească a reglementării diverselor relații de apărare socială, intră în componența dreptului public, împreună cu alte ramuri de drept ce reglementează diversele relații sociale în cadrul puterii publice, statul fiind una dintre acestea, în calitate de reprezentant al societății.

Se remarcă faptul că, în contextul prevederii conform căreia doar statul deține dreptul aplicării sancțiunilor de drept penal, raportul juridic dreptului penal este stabilit între stat și făptuitorul unei infracțiuni, și nu între persoana ce a fost în mod direct prejudiciată de respectiva infracțiune comisă, indiferent de situații, respectiv:

Infracțiunile comise în mod direct asupra statului – precum spionajul sau trădarea

Infracțiunile ce privesc buna funcționabilitate a diverselor organisme ale statului – cum ar fi abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, luarea de mită, etc.

Infracțiunile de natură a leza interesele legitime ale persoanelor, ca și drepturile acestora – precum omorul, șantajul, vătămarea corporală, violul, etc.

În momentul intrării în vigoare a unei norme penale, în cadrul raportului juridic de conformarea dreptului penal, se remarcă faptul că statul, în calitatea sa de titularul apărării diverselor valori sociale, le pretinde tuturor destinatarilor vizați de legea penală, o conduită anume.

În situația în care se remarcă încălcarea unor norme penale, același stat, prin intermediul diverselor sale organe specializate, respectiv abilitate, exercită din oficiu (de cele mai multe ori) respectiva acțiune penală dedicată tragerii la răspundere penală a tuturor persoanelor ce se fac vinovate de comiterea infracțiunilor menționate în respectivele norme.

1.5 Legăturile dreptului penal cu alte ramuri ale dreptului

În ciuda caracterului autonom ce se sesizează la dreptul penal, se remarcă existența diverselor legături de natură organică pe care acesta le are cu restul ramurilor sistemului de drept, prin prisma faptului că acesta reușește să reglementeze diversele relații dedicate apărării sociale, ceea ce induce, în mod firesc, existența acestor legături care, de asemenea, au capacitatea de a ocroti valorile societății, în formele lor specifice.

Trebuie precizat faptul că ori de câte ori se constantă o atingere gravă adusă diverselor relații sociale ce sunt reglementate de diversele ramuri de drept, dreptul penal, în scopul asigurării protecției reale a acestora, intervine prin intermediul sancțiunilor sale.

1.5.1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituțional

Dreptul penal, prin intermediul normelor sale, reușește, prin intermediul incriminării diverselor fapte ce sunt definite ca infracțiuni, să ocrotească toate valorile fundamentale ce sunt consacrate prin Constituția României, dintre care enumerăm:

Ființa statului român

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Suveranitatea țării

Dreptul proprietății

Capacitatea de apărare a statului, etc

După cum se remarcă și în conținutul literaturii de specialitate, dreptul penal, alături de dreptul constituțional, reușește să ocrotească diversele relații sociale ce se remarcă în cadrul procesului dedicat instaurării puterii, al menținerii acesteia, ca și al exercitării statale,.

1.5.2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal

Aceasta este cea mai strânsă legătură pe care o are dreptul penal, prin prisma faptului că între el și dreptul procesual se remarcă o condiționare reciprocă. Legătura deosebită este determinată în contextul definitivării raportului juridic penal conflictual prin intermediul corespondentului, respectiv a raportului juridic procesul penal. În acest fel, prin intermediul normelor pe care le conține, dreptul penal reușește să determine diversele fapte ce se constituie în infracțiuni, diversele sancțiuni ce sunt aplicate infracțiunilor, ca și condițiile dedicate aplicării și implicit executării acestor sancțiuni.

Atât descoperirea faptelor ce îndeplinesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, cât și identificarea făptuitorilor, ca și dovedirea vinovăției acestora și implicit aplicarea sancțiunilor dedicate respectivelor infracțiuni se realizează doar de către organele judiciare, acestea acționând nu doar în baza competențelor atribuite de lege, ci și în conformitate cu modalitățile ce sunt prevăzute în cadrul dreptului procesual penal.

1.5.3. Legătura dreptului penal cu dreptul execuțional penal

Se cunoaște faptul că procesul final se încheie ulterior constatării săvârșirii infracțiunilor, respectiv a existenței raportului juridic penal conflictual, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârilor de condamnare incluzând sancțiunile ce au fost aplicate de instanțe, ca și cu punerea acestora în executare.

În vederea executării sancțiunilor ce au fost aplicate, se remarcă apariția unor noi raporturi ale dreptului execuțional penal, ce stau la baza executării de către condamnați a sancțiunilor de drept penal, aplicate de instanțe pentru infracțiunile săvârșite.

În acest context se remarcă legătura stabilită cu dreptul execuțional de către dreptul penal, dreptul execuțional penal reglementând diversele relații sociale ce sunt determinate în perioada executării respectivelor sancțiuni de drept penal, fie acestea în regim de penitenciar ori în regim de libertate.

De altfel, marea „corelare a științei dreptului execuțional cu altă știință penală se realizează în întrepătrunderea cu dreptul penal , după cum remarcă I. Chiș, dreptul penal fiind cel care:

Analizează corelațiile existente între sancțiunile nepenale și sancțiunile penale, în cadrul sistemului sancționator juridic

Stabilește diversele categorii ale sancțiunilor penale, ca și natura acestora

Stabilește durata sancțiunilor penale, în raport cu fiecare infracțiune comisă, în parte

Stabilește limitele minime și limitele maxime ale duratei respectivelor sancțiuni aplicate, ca și cuantumul acestora

Stabilește criteriile de atenuarea răspunderii penale, respectiv criteriile de agravarea răspunderii penale, după caz

Stabilește modalitatea completării reciproce a acestor sancțiuni, în vederea realizării unei ulterioare individualizări ideale

Prin preluarea sancțiunilor ce sunt stabilite de către dreptul penal, dreptul execuțional penal reușește:

Să delimiteze modalitățile dedicate realizării scopurilor urmărite prin respectivele sancțiuni

Să concretizeze diversele modalități privind prevenirea generală, ca și prevenirea specială

Să concretizeze diversele măsuri recuperative dedicate reeducării și reinserției sociale, familiale și instituționale

1.5.4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil

În cazul încălcării diverselor relații patrimoniale, respectiv personale nepatrimoniale, ce sunt reglementate de dreptul civil, ca și al punerii acestora în pericol ca urmare a comiterii unor fapte periculoase socialmente, protejarea acestora se realizează prin intermediul dreptului penal, care prin legislația sa reușește să incrimineze și să sancționeze aceste fapte.

În acest fel, dreptul penal reușește să inducă un nivel de eficiență cu mult mai ridicat necesității ocrotirii diverselor relații sociale ce sunt reglementate prin normele specifice dreptului civil.

1.5.5. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei

De asemenea, dreptul penal reușește să determine o ocrotire mai fermă a diverselor relații ce sunt reglementate prin normele specifice dreptului familiei, în conținutul Codului penal – partea specială, respectiv în capitolul al doilea al Titlului al VIII-lea, fiind prevăzute diversele infracțiuni îndreptate împotriva familiei, cum ar fi abandonul de familie, incestul, bigamia, nerespectarea măsurilor dedicate încredințării minorului, ca și împiedicarea accesului minorului la învățământul general obligatoriu.

Prin prevederea acestor infracțiuni, ca și a pedepselor aplicabile acestora, dreptul penal reușește să inducă un plus de apărare diverselor relații existente la nivelul familiei, dreptul familiei neavând această capacitate.

SECȚIUNEA II-a

Principiile fundamentale ale dreptului penal

Prin principii ale dreptului penal se înțelege totalitatea orientărilor care îndrumă și traversează tot dreptul penal, respectiv întreaga activitate dedicată luptei contra infracțiunilor, prin diversele mijloace ale dreptului penal.

Aceste principii ale dreptului penal exprimă totalitatea ideilor fundamentale din cadrul unei societăți, ce privesc dreptul penal, exprimarea acestora regăsindu-se în cadrul instituțiilor de bază ale dreptului penal, respectiv:

Infracțiunea

Răspunderea penală

Sancțiunile de drept penal

Principiile dreptului penal sunt deduse din conținutul dispozițiilor normelor penale, cunoașterea acestora fiind deosebit de importantă, în cadrul procesului dedicat unei interpretări corecte, ca și abordării de către diversele organe judiciare a unor soluții legale, mai ales în contextul modificării unora dintre principii, respectiv a redactării acestora în termeni nu suficienți de clari.

La o simplă analiză a literaturii de specialitate, se constată faptul că nu există o unanimitate a opiniilor dedicate cadrului principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Astfel, dacă în opinia lui Vintilă Dongoroz, la baza dreptului penal se poziționează trei principii fundamentale (respectiv democratismul, legalitatea și umanismul), Bulai apreciază că în această categorie pot fi încadrate:

Principiul legalității incriminării și pedepsei

Principiul egalității în fața legii penale

Principiul prevenirii faptelor ce sunt prevăzute de legea penală

Principiul umanismului

Infracțiunea, ca unic temei al răspunderii penale

Individualizarea sancțiunilor de drept penal

Personalitatea răspunderii penale

O abordare interesantă este regăsită și la Maria Zolyneak, care include în categoria principiilor fundamentale ale dreptului penal:

Principiul legalității incriminării

Principiul incriminării faptelor care prezintă un anume grad al pericolului social (respectiv doar a acestor fapte)

Infracțiunea, ca fiind singurul temei al răspunderii penale

Egalitatea în fața legii penale

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Umanismul dreptului penal

În opinia altor autori, în categoria principiilor fundamentale ale dreptului penal se remarcă:

Principiul reacției sociale împotriva infracțiunilor

Principiul legalității

Principiul umanitar

Incriminarea faptelor ce prezintă un anumit grad al pericolului social

Principiul egalității în fața legii penale

Principiul prevenirii faptelor ce snnt prevăzute de legea penală

De asemenea, și Matei Basarab reușește să facă o delimitare a principiilor fundamentale ale dreptului penal, respectiv:

Principiul legalității incriminării și pedepsei

Umanismul dreptului penal

Caracterul personal al răspunderii penale

Principiul individualizării răspunderii penale

Principiul legalității răspunderii

Florin Streteanu reușește și el să definească principiile fundamentale ale dreptului penal, reținând:

Principiul legalității incriminării și pedepsei

Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Principiul umanismului

Principiul individualizării – respectiv principiul proporționalizării

Principiul minimei intervenții

Iar în opinia lui Antoniu, principiile fundamentale ale dreptului penal includ:

Principiul legalității incriminării – conform căruia doar în baza legii se poate interzice ori ordona orice faptă

Principiul legalității sancțiunilor de drept penal – conform căruia doar în baza legii se poate aplica, respectiv se poate lua orice pedeapsă, orice măsură educativă, ca și orice măsură de siguranță

Principiul existenței unei manifestări exterioare – în care este exprimată cerința aplicării legii penale doar în condițiile în care făptuitorul a manifestat o conduită exterioară prin intermediul căreia a fost încălcată legea

Principiul vinovăției – conform căruia tragerea la răspundere penală a oricărei persoane se poate realiza doar în condițiile în care respectiva faptă, ce este prevăzută de legea penală, s-a comis cu vinovăție

Principiul caracterului personal al atribuirii infracțiunii, respectiv al tragerii la răspundere penală și implicit al aplicării pedepsei – în conformitate cu prevederile legii penale, nu este permisă tragerea la răspundere penală decât a respectivei persoane care a comis acea faptă, excluzându-se posibilitatea tragerii la răspundere penală a altor persoane

2.1 Principiul legalității incriminării și pedepselor

Enunțat pentru prima oară de Cesare Beccaria, principiul legalității incriminării (respectiv „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”) reprezintă garanția respectării drepturilor tuturor persoanelor ce se confruntă cu justiția penală.

De altfel, acest principiu a fost ulterior preluat și de către renumiții revoluționari francezi, el fiind menționat și în conținutul Declarației drepturilor omului și cetățeanului (1789).

Iar mai târziu, el a fost consacrat și în cadrul Declarației universale a drepturilor omului, ce a fost adoptată la data de 10 decembrie a anului 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, ca și în cadrul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, de asemenea adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. – 16 decembrie a anului 1966, ce a fost ratificat și de țara noastră în cursul anului 1974.

În legislația penală a României, acest principiu al legalității incriminării și pedepselor a fost consacrat încă din anul 1864, el fiind inclus în Codul penal al acelor vremuri. Mai mult, el apare menționat și în cuprinsul Constituției României din anul 1923, în conținutul articolului 14, ce reproducea conținutul articolului 16 al Constituției României din anul 1866.

La ora actuală, acest principiu se află consacrat în conținutul legii fundamentale a României, care stipulează că atât infracțiunile, cât și pedepsele și implicit regimul de executare al acestora pot fi stabilite numai prin intermediul unei legi organice, ce trebuie să fie adoptată de către Parlamentul României.

În conținutul actualului Cod penal, se remarcă în cadrul articolelor 1 și 2 consacrarea principiului legalității, alineatul (2) al ultimului articol menționat prevăzând că nu poate fi aplicată nici „o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită”, în vreme ce următorul alineat menționează că nici „o pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”.

Demn de menționat este faptul că includerea acestui principiu în Codul penal al României determină numeroase efecte la nivelul procesului dedicat elaborării legislației penale, dar și la nivelul întregii activități derulate de instanțele judecătorești, ce trebuie să aplice diversele sancțiuni ale dreptului penal.

La o simplă analiză a diverselor dispoziții legale în materie, se remarcă faptul că acest principiu al legalității incriminării și al sancțiunilor dreptului penal impune regula derulării întregii activități dedicate apărării sociale împotriva criminalității, în baza legii penale și în strictă conformitate cu aceasta.

2.2. Principiul umanismului

În conformitate cu principiul umanismului, ansamblul reglementărilor penale trebuie să izvorască din interesele și implicit drepturile fundamentale ale omului, principiul reușind să evidențieze faptul că în conținutul diverselor norme penale se regăsesc diverse exigențe dedicate conformării oricărei persoane, ca și faptul că sancțiunile penale reușesc să îndeplinească inclusiv funcția reeducării.

Încă din perioada școlii clasice a dreptului s-a avut în vedere o umanizare a pedepselor aplicate persoanelor care săvârșesc diverse infracțiuni, în conținutul lucrării „Principii di diritto criminale” autorul Enrico Ferii menționând că aceasta se opunea atât cruzimii pedepselor, cât și modului de executarea pedepselor, ea propunând nu doar o îmblânzirile a pedepselor, ci și abolirea pedepsei cu moartea, respectiv abolirea pedepselor corporale si a pedepselor „infamante”.

Principiul umanismului este reflectat cel mai bine în conținutul articolului 52 – Pedeapsa și scopul ei, ce prevede la alineatul (2) că „executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului”.

2.3. Principiul egalității în fața legii penale

Conform prevederilor articolului 16 din legea fundamentală a României, toți „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege”.

Se remarcă faptul că în conținutul codului penal, principiul egalității în fața legii nu are, în mod expres, o consacrare, aceasta deducându-se în contextul în care legea penală nu promovează privilegii ori imunități ce pot permite în procesul aplicării sale, apariția unor inegalități privind tratamentele aplicate.

Egalitatea persoanelor în fața legii penale este aplicabilă fiecărui cetățean al României, indiferent de calitatea acestuia de beneficiarul ocrotirii penale ori de cea a destinatarului diverselor exigențe ce sunt impuse de către legea penală.

2.4. Principiul prevenirii săvârșirii faptelor ce sunt prevăzute de către legea penală

Se impune ca ansamblul reglementărilor juridico-penale să asigure o prevenire a comiterii faptelor ce sunt apreciate de către legiuitor drept periculoase, această funcție putând fi realizabilă prin intermediul confirmării, ca și al constrângerii.

Conform prevederilor ce sunt incluse în conținutul legii penale, scopul fundamental al acesteia constă în apărarea suveranității, independenței, unității și indivizibilității statului român, ca și a persoanelor, a drepturilor și libertăților acestora, apărarea proprietății ca și a întregii ordinii de drept.

Scopul legii penale se realizează ca urmare a prevenirii diverselor fapte ce sunt prevăzute de aceasta, ce reprezintă în fapt rezultatul cunoașterii legii și implicit al respectării acesteia.

În acest context, atât aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală, cât și executarea acestora sunt percepute ca forme de reprezentare a mijloacelor prin intermediul cărora legea penală are în vederea prevenirii comiterii de noi fapte de natură anti-socială nu doar pentru persoanele ce sunt în faza aplicării pedepselor, ci și pentru alte persoane.

2.5. Infracțiunea, unic temei al răspunderii penale

În conformitate cu prevederile incluse în conținutul alineatului (2) al articolului 15 – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, al Codului penal, infracțiunea reprezintă „singurul temei al răspunderii penale”, ceea ce implică existența faptei ce este constatată de către diverselor organe ce sunt abilitate prin lege, în formula impusă de legislația penală.

În paralel, se remarcă faptul că acest principiu fundamental al dreptului penal reprezintă și o garantare a libertății persoanelor, în absența săvârșirii unei fapte ce nu a fost prevăzută de legea penală ca fiind o infracțiune neexistând posibilitatea unei răspunderi penale.

2.6. Principiul personalității răspunderii penale

Prin intermediul acestui principiu s-a reușit consacrarea regulii ce determina caracterul personal nu doar al obligației unei anumite conduite ce decurge din diversele norme penale, ci și al răspunderii determinate de nerespectarea obligațiilor, astfel evidențiindu-se aplicarea pedepsei doar persoanei care a săvârșit infracțiuni.

În conținutul articolului 9 al Codului penal, denumit Personalitatea legii penale, se menționează că legea penală este aplicabilă infracțiunilor ce sunt comise „în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani”.

În restul cazurilor, același articol al legii penale prevede că legea penală este aplicabilă tuturor infracțiunilor ce sunt comise „în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat”.

2.7. Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Prin intermediul acestui principiu s-a reușit stipularea faptului că toate pedepsele incluse în Codul penal se stabilesc și se aplică avându-se în vedere gravitatea respectivei fapte ce a fost săvârșite, ca și gradul de periculozitate al făptuitorului, respectiv starea de pericol concretă, în așa fel încât să se reușească atingerea scopului respectivei secțiuni aplicate.

Acest principiu al individualizării sancțiunilor este regăsit în conținutul articolului 72 al Codului penal, ce reglementează criteriile generale dedicate individualizării pedepselor, precizând că atât stabilirea duratei pedepsei, cât și a cuantumului acesteia, se realizează luându-se în calcul mai multe criterii.

În acest context, Constantin Mitrache îl amintește pe Enrico Ferii, care în lucrarea sa, „Principii di dritto criminale” menționa că rațiunea, ca și limitele aferente dreptului de a pedepsi au fost stabilite de școala clasică, aceasta apreciind că pedeapsa reprezintă justa sancțiune ce este aplicată unei persoane pentru infracțiunea pe care aceasta a săvârșit-o, motiv pe pentru care se impunea ca aceasta să fie gradată, în funcție de gravitatea respectivei infracțiuni.

Se aprecia, de asemenea, că reacțiile ce survin ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni trebuie să fie în concordanță cu nivelul de periculozitate al respectivilor făptuitori, impunându-se măsurile ce sunt adecvate acestuia, astfel încât să se reușească eliminarea criminalilor înnăscuți din cadrul societății.

SECȚIUNEA III-a

Izvoarele de drept penal

La nivel uzual, termenul dedicat „izvorului de drept” este utilizat frecvent prin prisma accepțiunii „izvorului formal”, respectiv al „sursei juridice” a dreptului, acesta fiind perceput a fi „însuși actul legislativ în care își găsește exprimarea voința puterii publice”, el incluzând diversele norme ale dreptului (respectiv ale dreptului penal), alături de toate elementele componente acestora.

În acest context, se remarcă faptul că nu se pot constitui în izvoare ale dreptului penal diversele hotărâri și ordonanțe ale Guvernului României, ordine ale ministerelor, ca și ansamblul actelor ce sunt emise de către diversele organe ale administrației publice locale.

Prin raportare la restul ramurilor dreptului, se remarcă de asemenea că izvoarele de drept penal sunt mai reduse, ca număr, ele fiind însă determinate în mod precis. Se impune a se observa că toate normele juridice penale, fie acestea generale sau speciale, au fost incluse în conținutul Codului penal, ceea ce le imprimă acestora un grad de stabilitate deosebit.

Nu în ultimul rând, reglementări în materie penală deosebit de importantă pot fi regăsite în cuprinsul unor legi speciale ce nu sunt penale, dar care reușesc să reglementeze diversele relații sociale la nivelul unor domenii, ca și în cuprinsul unor legi complinitoare.

3.1. Principalele izvoare de drept penal

În mod categoric, cel mai important izvor de drept penal îl constituie Constituția României, legea fundamentală ce reușește, prin intermediul diverselor sale norme, să consacre valorile sociale de fundament ale statului, aceasta fiind de altfel izvorul juridic al tuturor ramurilor dreptului românesc.

Adoptată prin referendum, la data de 8 decembrie a anului 1991, Constituției României i-a revenit principalul rol al consfințirii noii ordini politice, sociale, dar și economice care se contura în țara noastră, ulterior momentului „Decembrie 1989”, aceasta fiind revizuită 12 ani mai târziu, prin intermediul Legii nr. 429/23.10.2003.

În conținutul Constituției României au fost prevăzute o serie întreagă de norme ce au un caracter principal și care reprezintă o importanță pentru dreptul penal, cele mai importante vizând:

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Îndatoririle fundamentale ale omului

Excepția principiului ne-retroactivității legii

Reglementarea extrădării, ca și reglementarea expulzării

Condițiile în care pot fi realizate reținerile de persoane, arestările, ca și diversele percheziții

Dreptul tuturor persoanelor la apărare

Inviolabilitatea domiciliară

Restrângerea unor drepturi, ca și a unor libertăți

Se remarcă faptul că legea fundamentală a României reprezintă izvorul principal al dreptului penal și prin prisma faptului că aceasta include totalitatea normelor penale generale, ca și marea majoritate a normelor penale speciale, ea suferind de-a lungul timpului numeroase modificări succesive, ca de altfel și Codul penal,.

În categoria izvoarelor dreptului penal pot fi incluse și diversele tratate și convenții internaționale, cu condiția ratificării acestora, în cadrul literaturii juridice de specialitate reușindu-se realizarea delimitării dintre:

Diversele tratate și convenții internaționale dedicate asistenței juridice internaționale, în materia penalului

Tratatele și convențiile prin care statul și-a luat angajamentul de a incrimina și a sancționa anumite fapte considerate a fi deosebit de periculoase, fapte ce aduc atingeri valorilor și intereselor comune remarcate la nivelul societății actuale, denumite infracțiuni de drept internațional

Tratatele și convențiile prin care statul și-a luat angajamentul de a incrimina și a sancționa anumite fapte considerate a fi deosebit de periculoase pot fi considerate izvoare indirecte ale dreptului penal, prin intermediul acestora realizându-se asumarea obligației diverselor state privind incriminarea unor astfel de fapte în cadrul legilor penale interne.

Diversele tratatele și convenții internaționale ce privesc asistența juridică internațională, includ în conținutul acestora diverse norme dedicate extrădării, care după ratificare sunt obligatorii, ele fiind percepute a fi izvoarele directe ale dreptului penal.

În ceea ce privesc diversele legi penale complementare, se remarcă faptul că sfera incidenței și implicit a aplicării acestora este cu mult mai redusă, ca urmare a faptului că ele au în vedere o anumită instituție a dreptului penal, respectiv mai multe instituții ale dreptului penal, principalul scop urmărit fiind completarea diverselor reglementări penale cu norme ale dreptului penal. Se impune a se face precizarea că aceste legi includ nu doar norme ale dreptului penal, prin prisma faptului că în conținutul acestora nu se regăsesc incriminări.

În ceea ce privesc legile speciale nepenale, în conținutul cărora se remarcă diverse dispoziții penale, se remarcă faptul că acestea includ unele incriminări ce sunt separate de legea penală, caracterul penal fiind indus acestor legi speciale doar în condițiile în care sunt prevăzute diverse fapte ce sunt sancționate penal în conținutul lor.

SECȚIUNEA IV-a

Raportul juridic penal

4.1. Noțiunea raportului juridic penal

Prin raport juridic penal se înțelege raportul ce se stabilește (în condițiile legii) între statul român (în speță, diversele organe judiciare) și făptuitorul care a comis o faptă ce îndeplinește condițiile dedicate infracțiunii, raport în cadrul căruia:

Statul român (prin intermediul instituțiilor competente) are dreptul de a aplica pedepse, respectiv de a pedepsi, prin tragerea făptuitorului la răspundere penală

Făptuitorului respectivei infracțiuni îi revine datoria suportării pedepsei penale aplicate de stat

Demn de menționat este faptul că acest raport juridic penal se declanșează în momentul săvârșirii unei infracțiuni (așa cum aceasta este reglementată de lege), el fiind reglementat prin intermediul normei juridice penale.

4.2. Elemente ale raportului juridic penal

În cadrul oricărui raport juridic se remarcă următoarele elemente:

Subiectele raportului juridic penal – în care unul dintre subiecte este reprezentat de stat (subiectul dominant), ce se prin intermediul diverselor sale instituții competente, celălalt subiect fiind reprezentat de persoana fizică ce săvârșește o infracțiune și perceput drept destinatarul obligației. Acest destinatar al obligației, în speță persoana fizică ce săvârșește o infracțiune, nu este nominalizat în cadrul raportului juridic de conformare, el fiind însă determinat în cadrul raportului juridic de conflict drept făptuitor, respectiv persoana fizică ce a comis o infracțiune.

Statul român are capacitatea de a impune, în cadrul tuturor raporturilor juridice de conformare, norme obligatorii tuturor destinatarilor legislației penale, în vreme ce în cadrul raportului juridic de conflict el poate să îi impună numai celuilalt subiect (în speță persoana fizică ce a săvârșit o infracțiune) suportarea consecințelor pentru fapta comisă, consecințe ce constau în pedeapsa aplicată în conformitate cu prevederile legii penale.

Conținutul raportului juridic penal – are în vedere diversele drepturi, ca și obligații ce le revin subiecților raportului juridic penal, care se caracterizează prin dinamicitate, respectivi subiecți anterior menționați derulând anumite acțiuni/inacțiuni.

Conținutul raportului juridic de conformare constă în obligația dedicată destinatarilor legii penale privind conformarea diverselor cerințe pe care legea pe impune, în paralel cu dreptul acordat statului român privind pretinderea unei anumite conduite tuturor titularilor respectivei obligații de conformare. Statul român are dreptul, în raportul penal de conflict, de a impune făptuitorului sancțiunile prevăzute de legea penală pentru respectivele fapte săvârșite, în paralel cu obligarea făptuitorului de a suporta toate consecințele faptei penale pe care a comis-o.

Obiectul raportului juridic penal – este reprezentat de totalitatea acțiunilor realizate ori pretinse de către titularii drepturilor, acțiuni pe care restul subiecților sunt obligați să le săvârșească sau sunt obligați să se abțină să le săvârșească. Prin intermediul instanțelor judiciare, statul român deține dreptul tragerii la răspundere penală a făptuitorului, în vreme ce acesta este obligat să suporte pedeapsa ce îi este stabilită în condițiile legii penale.

Se remarcă faptul că norma dreptului penal este realizată ca urmare a realizării obiectului specific raportului juridic penal. Obiectul raportului juridic penal, în cadrul raportului juridic de conflict, este reprezentat de pedeapsa aplicată făptuitorului, aceasta fiind percepută drept sancțiunea tipică a dreptului penal, ca și alte sancțiuni din dreptul penal.

De asemenea, obiectul raportului juridic penal, în cadrul raportului juridic de conformare, este reprezentat prin însăși această conformare, ce implică adoptarea conduitei ce este corespunzătoare exigenței respectivei norme penale, ceea ce determină realizarea respectivei norme a dreptului penal, care reprezintă, în fapt, implicit temeiul aferent raportului juridic penal de conformare.

4.3. Nașterea raportului juridic penal. Modificarea și stingerea raportului juridic penal

Nașterea raportului juridic penal se produce în momentul intrării în vigoare a respectivei norme penale incriminatoare, în cadrul căreia sunt prevăzute totalitatea drepturilor, ca și a obligațiilor ce le revin tuturor subiecților acestui raport juridic penal. Se remarcă faptul că raportului juridic penal nu este influențat de voința destinatarilor, ceea ce face ca acesta să fie perceput drept creația legii penale.

În ceea ce privește raportul juridic de conformare, acesta se derulează ca urmare a respectării respectivei obligații ce privește abținerea de la o acțiune interzisă, obligație care incumbă destinatarului respectivei norme penale.

Privind durata raportului juridic penal, se remarcă faptul că aceasta nu este una de tip prestabilit, ea fiind direct influențată de perioada în care se află în vigoare respectivele norme incriminatorii.

În acest context, orice fel de modificare ce survine asupra respectivei norme incriminatorii (cum ar fi o extindere ori o restrângere a obligației de confirmare) va determina și o modificare la nivelul respectivului raport juridic penal.

Se impune a se preciza faptul că orice raport juridic de conformare nu se finalizează în cazul simplei nerespectări a obligației ce îi revine subiectului pasiv, raportul juridic neîncetând în momentul săvârșirii respectivei infracțiuni.

În ceea ce privește nașterea raportului juridic de conformare, aceasta se realizează prin lege, respectiv în momentul intrării în vigoare a legii, spre deosebire de raportul juridic de conflict, care se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte penale ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii.

În domeniul dedicat deosebirilor sesizate între raportul juridic de conformare și raportul juridic de conflict, se remarcă faptul că:

Dobândirea calității de subiect al raportului juridic de conformare nu depinde sub nici o formă de voința respectivului destinatar al legii penale

Dobândirea calității de subiect al raportului juridic de conflict depinde de acest raport juridic

O abordare interesantă este regăsită la autorul Bulai, care analizând diversele particularități dedicate nașterea raportului juridic penal de conflict, respectiv constatarea acestuia, ca și modificarea și stingerea raportului, menționează că, în situația în care s-a comis o faptă cu intenție, devine evident faptul că depinde de acea persoană ca respectiva faptă să nu se săvârșească, în vreme ce, în situația săvârșirii din culpă a unei fapte, respectiva persoană este responsabilă cu evitarea faptei culpabile.

Autorul remarcă că în toate situațiile, comiterea unei fapte ce este interzisă de legea penală reprezintă unic fapt juridic ce are capacitatea de a determina nașterea respectivului raport juridic de conflict penal, ori a raportului de contradicție.

Organele judiciare competente sunt cele care determină existența unui raport juridic de conflict, în condițiile stabilite de lege, raport juridic ce se concretizează în hotărârea judecătorească ce privește condamnarea unui făptuitor, hotărâre rămasă definitivă.

Ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ce este declarată ca rămasă definitivă, începe să se deruleze conținutul specific raportului juridic substanțial de conflict, acesta desfășurându-se până în momentul executării respectivei pedepse ce a fost aplicată făptuitorului faptei penale, de instanța de judecată competentă.

În ceea ce privește pedeapsa ce a fost aplicată făptuitorului faptei penale, de instanța de judecată competentă, aceasta poate viza nu doar pedeapsa principală, ci și eventualele pedepse ce sunt aplicate complementar, cu precizarea că stingerea raportului juridic de conflict în această formă poate implica și diverse modificări în situația cauzelor care înlătura respectiva executare a pedepsei, cel mai elocvent exemplu fiind cel al grațierii ori al amnistiei ulterior condamnării.

CAPITOLUL 2

LEGEA PENALĂ

2.1 Noțiuni conceptuale

Prin lege penală, în cadrul doctrinar dedicat, în sens extins, se înțelege acea regulă ori normă a dreptului penal, prevăzută de legiuitor în dispozițiile Codului penal, în sensul restrâns noțiunea definind actul normativ ce este emis de către Parlamentul României, care include normele de drept penal.

În vederea înțelegerii legii penale se impune realizarea unei clasificări a acestuia, prin prisma rolului deținut în cadrul reglementării diverselor relații de apărare socială. La o simplă analiză a literaturii de specialitate se constată se constată existența a două categorii de legi, respectiv:

Legile penale generale – reprezintă acele dispoziții de drept penal, ce au un caracter de principiu, ele incluzând ansamblul normelor incluse în cadrul părții generale a Codului penal. Prin intermediul legilor penale generale se reușește definirea în ansamblu a codului penal, perceput drept lege ordinară

Legile penale speciale – vizează partea specială din Codul penal, având în vedere diverse coduri penale speciale, ca și legile ce includ diverse dispoziții derogatorii dreptului obișnuit

Delimitarea legilor penale este cu atât mai importantă în contextul concursului legii penale generale cu legea penală specială, în speță diverse incidente dedicate soluționării unui anumit raport juridic de conflict, situație în care se aplică regula derogării legii penale speciale de la legea penală generală, cu ulterioara completare cu aceasta.

În conținutul legii penale generale se remarcă includerea diverselor norme ce au caracterul principiilor, în conținutul legii penale speciale fiind incluse normele de incriminare aferente.

În cadrul delimitării legilor penale, se acordă o atenție specială:

Legii penale cu durată nedeterminată

Legii penale temporare

Legii penale ordinare

Diverselor legi penale excepționale

Cele mai multe dintre legile penale sunt legi permanente, ele având o durată nedeterminată, în vreme ce legile penale temporare (respectiv legi penale pre-determinate) includ în conținutul lor dispoziții ce pot limita aplicarea în timp până la un moment dat sau până în momentul în care a încetat respectiva stare ce a determinat, în faza inițială, adoptarea legii respective.

În cazul legilor penale temporare, acestea se aplică și ulterior ieșirii din vigoare în cazul infracțiunilor ce au fost comise sub imperiul său, în acest caz legea penală temporară fiind una de tip ultra-activ.

În ceea ce privesc normele dreptului penal, acestea reprezintă normele de drept ce prezintă un anumit specific, ce este determinat în principal de particularitate dedicată reglementării diverselor relații de apărare socială.

2.1.1 Categorii de norme de drept penal

În funcție de conținutul normelor de drept penal, ca și de sfera incidenței acestora, se remarcă:

Normele de drept penal generale – normele penale care includ diversele condiții dedicate nașterii raporturilor juridice penale, ca și modificării și stingerii acestor raporturi juridice penale

Normele de drept penal speciale – normele penale care expun diverse condiții în care o anumită faptă se constituie în infracțiune, ca și pedepsele aplicabile acesteia

În funcție de criteriul includerii, în conținutul aceleiași norme de drept penal, atât a dispoziției, cât și a sancțiuni, se deosebesc:

Normele penale unitare – în conținutul cărora este inclusă dispoziția, dar și sancțiunea

Normele penale divizate – considerate a fi norme incomplete, prin prisma conținutului, ele incluzând:

Normele de incriminare cadru (respectiv normele în alb), în conținutul cărora se remarcă o dispoziție cadrul de incriminare, ca și sancțiunea corespunzătoare, prin intermediul altor acte normative realizându-se ulterior și prevederea respectivei fapte interzise

Normele penale de trimitere – sunt norme penale incomplete fie privind dispoziția, fie privind sancțiunea, acestea fiind completate prin intermediul altor norme spre care se fac trimiteri. Respectiv, o astfel de normă penală de trimitere reușește să împrumute dispoziția sau, după caz, sancțiunea, astfel ea devenind independentă în raport cu norma de trimitere

Normele penale de referire – sunt norme penale incomplete, asemănătoare normelor penale de trimitere, cu deosebirea că, ulterior completării cu respectiva dispoziție ori sancțiune lipsă (după caz) nu devin independente în raport cu norma de trimitere, ele subordonându-se normelor complinitoare

2.1.2 Interpretarea legii penale

În sensul dedicat legii penale, o interpretare a acesteia urmărește identificarea voinței legiuitorului, ce este exprimată în cadrul dispozițiilor legii, în vederea stabilirii aplicabilității acesteia la modul concret. Această interpretare a legii se impune în contextul în care normele penale fac referire la diverse fapte tipice, ele impunându-se a fi aplicate faptelor concrete, a căror varietate este una deosebită.

În cadrul literaturii juridice de specialitate se remarcă distincția ce este realizată între interpretarea oficială a legii penale și interpretarea neoficială a acesteia, remarcându-se următoarele definiri:

Interpretarea oficială a legii penale – reprezintă acea interpretare a legii penale ce este realizată de către un organ oficial al statului, aceasta fiind, la rândul ei:

Interpretarea oficială autentică a legii penale – respectiv interpretarea oficială legală a legii penale, ce este realizată de către legiuitor

Interpretarea oficială cauzală a legii penale – respectiv interpretarea oficială de caz a legii penale,ce este realizată de către organul judiciar

Interpretarea neoficială a legii penale – deseori aceasta mai este denumită și interpretarea doctrinară a legii penale, ea fiind realizată de către oamenii de știință în domeniul dreptului și materializându-se în conținutul diverselor tratate, cercetări, studii, etc

Se remarcă faptul că dacă interpretarea oficială a legii penale este obligatorie în timp, interpretarea oficială a legii penale nu are caracter obligatoriu.

În categoria metodelor dedicate interpretării legii penale, se remarcă

Interpretarea literală a legii penale (sau interpretarea gramaticală) – ce presupune aflarea înțelesului unei norme penale, prin intermediul textului în care respectiva normă penală este exprimată, interpretarea efectivă a legii penale urmărind realizarea unei analize complexe a textului, ce implică:

Realizarea analizei etimologice a textului respectivei norme penale – privește înțelesul cuvintelor conținute în acesta

Realizarea analizei sintactice a textului respectivei norme penale – privește funcțiile cuvintelor conținute în cadrul unei propoziții, ca și funcțiile deținute de propoziții în conținutul frazelor

Realizarea analizei stilistice a textului respectivei norme penale – privește modul de exprimare în text

Interpretarea rațională a legii penale (sau interpretarea logică) – presupune aflarea, prin intermediul diverselor elemente logice, a înțelesului respectivei norme penale, respectiv a legii penale. În acest sens, în vederea înțelegerii unei legi penale ori a diverselor dispoziții de drept penal, se are în vedere identificarea înțelesurilor diverselor noțiuni ce sunt folosite, ca și a judecăților, respectiv a raționamentelor ce au fost concepute de către legiuitor.

În contextul acestea, se remarcă faptul că o interpretare rațională a legii penale presupune adoptarea mai mult raționamente, respectiv raționamentul:

A fortiori – reprezintă raționamentul prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că în situația în care o lege penală permite mai mult, respectiv mai puțin, se presupune că noțiunea „mai mult” o incorporează pe „mai puțin”. Această argumentare încearcă să demonstreze ideea necesității explicării unei legi, mai ales în contextul situațiilor cu mult mai evidente decât cele ce sunt vizate expres în conținutul respectivei legi.

Per a contrario – prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că în situația existenței unei alte rațiuni, trebuie să se constate și existența unei alte rezolvări juridice. Raționamentul este regăsit și în exprimarea „qui dicit de uno, de altero negat”, respectiv cel care susține o teză va nega teza contrarie acesteia.

A pari – conform căruia în cazul situațiilor identice se impune existența unor identice soluții juridice, raționamentul fiind regăsit și în exprimarea „ubi eadern ratio, ubi idem jus”

Reductio ad absurdum – prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că orice alte interpretări, exceptându-o pe cea vizată, ar putea determina diverse consecințe ce sunt contrare legii penale, respectiv inadmisibile

Interpretarea istorică a legii penale – presupune luarea în considerare a istoriei ori a istoricului respectivei legi penale ce urmează să fie interpretare, în acest fel fiind interpretare diversele acte preliminare, expunerile de motive, proiectele, ca și diversele dezbateri parlamentare

Interpretarea sistematică a legii penale – ce presupune ca respectiva normă penală să fie interpretată luându-se în considerare corelația acesteia cu diverse alte legi, respectiv dispoziții

Interpretarea prin analogie a legii penale – presupune explicarea înțelesului unei anumite norme penale prin intermediul altei norme în conținutul căreia este prevăzută o situație asemănătoare, care este și cu mult mai clară.

În cadrul doctrinei dreptului penal se consideră că această interpretare a legii penale nu trebuie să fie confundată cu o extindere a legii prin intermediul analogiei, ce presupune o aplicare a legii penale la diversele fapte care nu au fost prevăzute în cadrul formelor penale, dar care sunt asemănătoare cu faptele ce sunt prevăzute de legea penală.

În cadrul procesului dedicat interpretării legii penale de către diversele organe ale statului, cu competențe în domeniu, prin intermediul metodelor anterior expuse, pot fi trase diverse concluzii privind fie înțelesul unei legi penale, fie înțelesul unor dispoziții conținute de o lege penală, context în care se impune realizarea unei distincții care între:

Interpretarea declarativă a legii penale – denumită și interpretarea conformă legii penale, aceasta are la bază conceptul „Lex dixit quam voluit”, prin intermediul său reușindu-se constatarea faptului că respectivul text al legii penale exprimă exact și clar atât intenția legiuitorului, cât și voința acestuia.

Respectiva interpretare concluzionează că textul legii penale reușește să redea și să exprime exact ceea ce a dorit legiuitorul, el neincluzând nimic în plus sau în minus voinței acestuia.

Interpretarea restrictivă a legii penale – are la bază conceptul „lex dixit plus quam voluit”, prin intermediul său reușindu-se constatarea faptului că respectivul text al legii penale exprimă mai mult decât intenția legiuitorului, motiv pentru care se impune o restrângere a înțelesului legii penale, determinând astfel o interpretare de tip restrictiv a legii penale, conforme cu voința legiuitorului.

Acest tip de interpretare are în vedere situațiile în care legea penale nu poate fi aplicabilă unor anumite cazuri, ce în fază inițială creau impresia căderii sub incidența respectivei legi penale

Interpretarea extensivă a legii penale – are la bază conceptul „lex dixit minus quam voluit”, prin intermediul său reușindu-se constatarea faptului că respectivul text al legii penale exprimă mai puțin decât intenția legiuitorului, motiv pentru care se impune o extindere a înțelesului legii penale, determinând astfel o interpretare de tip extensiv a legii penale, conforme cu voința legiuitorului.

În domeniul dedicat limitelor interpretării legii penale, se sesizează opinia unanimă că se impune necesitatea cunoașterii voinței legiuitorului, ce este exprimată în cadrul normei de drept ce este interpretată și nu o determinare a unei norme de drept nouă ori o denaturare a sensului normei de drept analizate spre interpretare.

Se acceptă, de asemenea unanim, faptul că ansamblul legilor penale este de strictă interpretare, înțelesul acestora neputând fi extins prin intermediul interpretării, fiind preferată interpretarea în sens restrictiv a legii penale.

Procesul de interpretare al legii penale este realizat nu în vederea creării unor noi norme ale dreptului penal, ci pentru definitivarea cunoașterii, respectiv a cercetării și a elucidării înțelesului normei de drept în voința legiuitorului, în paralel cu înlăturarea eventualelor lacune ale legii penale prin intermediul altor norme de drept.

CAPITOLUL 3

APLICAREA LEGII PENALE

Prin aplicarea legii penale se înțelege acțiunea aplicării (ori rezultatul acestei acțiuni) diverselor dispoziții ale legii penale tuturor persoanelor care, prin faptele lor, au încălcat prevederile legale în domeniul penal.

O abordare interesantă a aplicării legii penale este regăsită la profesorului Vintilă Dongoroz, care apreciază că aceasta reprezintă o convertire a „eficienței juridice virtuale a normelor de drept în eficiență reală, prin efectiva folosire a acestor norme, la realizarea concretă a ordinii juridice”. Același autor consideră că aplicarea legii reprezintă executarea, respectiv ducerea la îndeplinire a „normelor de drept ce sunt cuprinse în lege”.

SECȚIUNEA I-a

Aplicarea legii penale în spațiu

Principiile dedicate aplicării legii penale în spațiu conferă cadrul conceptual privind punerea în aplicare a legii penale în situația în care :

O faptă este, în întregime, săvârșită pe teritoriul României, făptuitorul acesteia aflându-se în țară

O faptă este, în parte, săvârșită pe teritoriul României, făptuitorul acesteia aflându-se în România

Doar rezultatul unei fapte s-a comis pe teritoriul României, făptuitorul acesteia aflându-se în țară

O faptă a fost, în întregime, săvârșită pe teritoriul străin României, făptuitorul acesteia fiind cetățean român ori apatrid ce are domiciliul în România

O faptă a fost, în întregime, săvârșită pe teritoriul străin României, făptuitorul acesteia fiind cetățean străin ori apatrid ce are domiciliul în România, dar respectiva faptă a fost comisă împotriva statului român

O faptă a fost, în întregime, săvârșită pe teritoriul străin României, făptuitorul acesteia fiind cetățean străin ori apatrid ce are domiciliul în România, dar respectiva faptă a fost comisă împotriva cetățenilor români

O faptă a fost, în întregime, săvârșită pe teritoriul străin României, făptuitorul acesteia fiind cetățean străin, care după comiterea faptei s-a refugiat în țara noastră

Toate principiile dedicate aplicării legii penale în spațiu sunt consacrate în conținutul Codului penal al României, respectiv în cuprinsul articolelor 8-14.

Aplicarea legii penale faptelor ce sunt săvârșite pe teritoriul României

1.1.1.Principiul teritorialității

Conform principiului teritorialității, legea penală a României este aplicată în exclusivitate și în mod necondiționat la nivelul întregului teritoriu al țării, pentru toate infracțiunile ce sunt săvârșite pe teritoriul românesc, fără a se face nici un fel de distincție între diversele calități ce se pot constata la făptuitorii acestora.

Legea penală română este cea în baza căreia se stabilește:

Calitatea unei fapte ca și infracțiune

Diversele condiții aplicabile răspunderii penale

Aplicarea diverselor sancțiuni pentru fapta comisă

Executarea sancțiunilor aplicate

Demn de menționat este faptul că, în contextul anterior menționat, nici un făptuitor nu poată să pretindă, în condițiile în care comite o faptă ce îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii, să pretindă aplicarea unor dispoziții ce sunt mai favorabile și care sunt incluse în legea penală a statului din care acesta provine.

Prin teritoriul României, respectiv teritoriul țării, „se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat”.

Noțiunea teritoriului include :

Totalitatea suprafeței terestre inclusă între frontierele geografice și politice ale statului român, suprafață ce este stabilită prin intermediul diverselor convenții încheiate cu statele din proximitate

Totalitatea apelor interioare, respectiv a apelor ce sunt cuprinse în interiorul frontierelor României

Marea teritorială a țării noastre, cu includerea fâșiei mării adiacente

Totalitatea subsolurilor, incluzând solul terestru, solul acvatic, ca și solul mării teritoriale, indiferent de adâncimea acestuia

Spațiul aerian, respectiv întreaga coloană de aer ce este poziționată deasupra teritoriului țării noastre

Demn de menționat este faptul că din teritoriul României nu face parte teritoriul diverselor misiuni diplomatice ale țării noastre în străinătate, precum:

Teritoriul ambasadelor

Teritoriul consulatelor generale

Teritoriul consulatelor

Teritoriul misiunilor permanente

Teritoriul consulatelor onorifice

Conform principiului teritorialității:

Toate normele de drept penal al României sunt aplicate tuturor infracțiunilor ce sunt comise pe teritoriul acesteia, fără a ține cont de:

Cetățenia făptuitorului

Eventuala calitate de apatrid a făptuitorului

Prevederile legii penale a statului de origine, în situația în care făptuitorul infracțiunii nu este cetățean român

Prin expresia „săvârșirea unei infracțiuni”, ca și a „comiterii unei infracțiuni” este înțeleasă săvârșirea oricărei fapte ce este pedepsită de legea penală ca și infracțiune consumată, ori ca și tentativă

Prin infracțiunea ce este săvârșită pe teritoriul Româniri se înțelege orice infracțiune care este prevăzută în conținutul legii penale române și care este comisă pe teritoriul țării noastre ori pe teritoriul unei nave române ori a unei aeronave a României

De asemenea, se consideră că o infracțiune este săvârșită pe teritoriul României și în situația când, pe teritoriul acesteia (respectiv pe teritoriul unei nave sau a unei aeronave a României, ca și pe teritoriul unei platforme de foraj maritim ce este poziționată în Marea Neagră, respectiv în zona economică exclusivă a țării noastre) are loc comiterea:

Unui act de executarea infracțiunii – incluzând și infracțiunile continuate

Unui act de instigarea infracțiunii

Unui act de complicitate la infracțiune

Urmării infracțiunii, fie aceasta și parțială

Actele simple de pregătire a unei infracțiuni, ce nu sunt urmare de actele de executarea acestora pe teritoriul României nu atrag punerea în aplicare a legii penale din România

În ciuda faptului că în noțiunea „teritoriului” nu sunt incluse navele române, respectiv aeronavele României, toate infracțiunile ce se săvârșesc pe acestea, când navele ori aeronavele sunt în teritoriul altui stat, se consideră, prin lege, a fi săvârșite pe teritoriul țării noastre

Săvârșirea unei infracțiuni pe o navă românească, respectiv pe o aeronavă românească nu exclude o aplicare a legii penale străine

În conținutul acestui subcapitol se impune a se menționa și criteriul ubicuității (denumit și criteriul desfășurării integrale), care a fost adoptat de „legiuitorul codului de la 1968, ca de altfel și cel al Codului penal de la 1936”, criteriu ce prevede că „infracțiunea se consideră săvârșită pretutindeni (termenul de ubicuitate derivă de la adverbul latin ubique – pretutindeni) unde s-a săvârșit fie și numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracțiunii”.

La o simplă consultare a literaturii juridice de specialitate se constată unanimitatea admiterii teoriei ubicuității, jurisprudența, ca și literatura de specialitate, contribuind în mod esențial la soluționarea diverselor controverse sesizate în domeniul dedicat stabilirii locului unde s-a săvârșit o anumită infracțiune.

Prin intermediul dispozițiilor anterior menționate s-a reușit consacrarea principiului ubicuității, ce prevede că infracțiunea se consideră a fi comisă pretutindeni, infracțiunile ce sunt comise la bordul unei nave a României sau la bordul unei aeronave române, oricare at fi locația acestora în momentul săvârșirii respectivei infracțiuni aflându-se sub incidența legii penale a României.

Legiuitorul a prevăzut că orice infracțiune este considerată a fi săvârșită pe teritoriul țării noastre și în situația „când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii”.

1.1.2 Excepțiile principiului teritorialității

Modalitatea de aplicare a legii penale a României, avându-se în vedere principiul teritorialității, include și diverse restrângeri ce privesc:

Infracțiunile ce sunt comise de anumite persoane ce beneficiază de imunitate de jurisdicție

Infracțiunile ce sunt comise de militarii unei armate a unui stat străin, ce se află în trecere pe teritoriul României sau care este staționată pe acest teritoriu

În conformitate cu conținutul Convenției de la Viena (anul 1961), care a fost ratificată și de către țara noastră, imunitatea de jurisdicție este consacrată și de către legea penală a României, aceasta fiind o excepție de ordin procedural, a cărei principală consecință constă în nepunerea în aplicare a legii penale teritoriale.

Conform prevederilor legii penale din România, legea penală nu este aplicată în cazil infracțiunilor ce sunt săvârșite de către diverșii reprezentanți „diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”.

Se impune a se menționa faptul că respectivul stat pe teritoriul căruia reprezentantul unui alt stat beneficiază de imunitatea de jurisdicție are capacitatea de a nu rămâne imun ca urmare a faptelor penale ce au fost comise de respectivul reprezentant, ce se bucură de privilegiul imunității, el având posibilitatea, prin intermediul mijloacelor dreptului internațional, să îi aducă la cunoștința statului al cărui reprezentant a comis infracțiunea, întreaga activitate infracțională a acestuia, reprezentantul putând fi declarat „persona non grata” și obligat să părăsească teritoriul pe care a comis respectiva faptă penală.

De acest privilegiu al imunității de jurisdicție se bucură și militarii unei armate a unui stat străin, ce se află în trecere pe teritoriul României sau care este staționată pe acest teritoriu, în cazul comiterii unei fapte penale fiindu-le aplicată legea statului ai căror cetățeni sunt, regimul juridic fiind reglementat prin intermediul diverselor convenții internaționale.

În ceea ce privesc infracțiunile ce sunt săvârșite la bordul navelor ori al aeronavelor străine, ce se află pe teritoriul României, se are în vedere dacă acestea sunt militare ori dacă sunt folosite în diverse scopuri guvernamentale ori în scopuri comerciale, remarcându-se următoarele situații:

În cazul navelor, respectiv aeronavelor militare ori guvernamentale ale altor state, ce se află pe teritoriul României, și la bordul cărora au fost comise diverse infracțiuni, se remarcă faptul că aceste nave, respectiv aeronave, se găsesc pe teritoriul țării noastre numai ca urmare a aprobării speciale a guvernului României, ele reprezentând un anumita stat, căruia îi vor aparține și respectivele infracțiuni ce au fost comise la bordul acestora, motiv pentru care aceste infracțiuni nu sub jurisdicția statului român. În această situație, soluționarea acestor infracțiuni/conflicte se realizează nu pe calea dreptului penal, ci pe cea a dreptului internațional

În cazul navelor, respectiv aeronavelor altor state, ce se află pe teritoriul României în scopuri comerciale și la bordul cărora au fost comise diverse infracțiuni, acestea vor cădea sub incidența legii penale a statului român. De asemenea, legea penală a României este aplicabilă și în situația diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite pe teritoriul României de către persoane ce sunt îmbarcate la bordul unor nave/aeronave străine, ce sunt utilizate în scopuri comerciale.

Concluzionând, se remarcă faptul că legea penală nu este aplicabilă:

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite de :

Reprezentanții diplomatici, diverși membrii ai Corpului consular și diplomatic ai unor state străine

Persoanele care, conform diverselor tratate internaționale, nu se supun jurisdicției penale a României (cum ar fi primul ministrul unui stat străin, ce se află în România într-o vizită diplomatică) – consacrându-se imunitatea de jurisdicție, care decurge din cadrul imunității diplomatice

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite în sediile unor misiuni diplomatice străine de pe teritoriul țării noastre – consulate, ambasade, reprezentanțe

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite de către personal al armatelor străine ce se află în trecere pe teritoriul României ori care sunt staționate pe acesta

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite la bordul aeronavelor sau navelor militare ori guvernamentale ale statelor străine, ce se află pe teritoriul țării noastre

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite de persoanele ce sunt parte din cadrul echipajelor ori a personalului specializat de la bordul aeronavelor sau navelor militare ori guvernamentale ale statelor străine, pe perioada cât acestea sunt în aeroporturile românești, respectiv în porturile sau apele maritime interioare, ca și în marea teritorială a țării noastre

Diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite la bordul navelor străine ce sunt utilizate în scopuri comerciale și care tranzitează marea teritorială a României, exceptând următoarele situații:

Când respectiva infracțiune a fost comisă de o persoană ce are cetățenia română sau de către o persoană fără cetățenie și care domiciliază pe teritoriul țării noastre

Când respectiva infracțiune este săvârșită împotriva diverselor interese ale țării noastre

Când respectiva infracțiune este săvârșită împotriva unei persoane ce are cetățenia română

Când respectiva infracțiune este săvârșită împotriva unei persoane ce este rezidentă pe teritoriul țării noastre

Când respectiva infracțiune poate să tulbure ordinea, ca și liniștea publică în România

Când respectiva infracțiune poate să tulbure ordinea în marea teritorială

Se impune necesitatea exercitării jurisprudenței române în vederea reprimării traficului ilicit de substanțe, ca și a traficului ilicit de substanțe psihotrope

S-a solicitat în scris acordarea asistenței autorităților române de către căpitanul unei nave, de către un agent diplomatic, ca și de către un funcționar consular al statului sub pavilionul căruia se află respectiva navă

1.2. Aplicarea legii penale faptelor ce sunt săvârșite în afara teritoriului României

1.2 1.Principiul personalității legii penale

În cadrul acestui principiu se reușește introducerea unei noi cerințe, respectiv cea a dublei incriminări, care este limitată în situația infracțiunilor considerate a avea o gravitate medie sau o gravitate mică. În vederea aplicării acestui principiu al personalității legii penale se impune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv:

Respectiva faptă săvârșită să fie considerată de către legea penală română drept infracțiune

Făptuitorul să aibă cetățenia română sau să fie o persoană fără cetățenie, dar care are domiciliul pe teritoriul țării noastre

Prin intermediul principiului personalității legii se reușește stabilirea competenței exclusive a legii penale a României, aceasta urmând a fi aplicată chiar și în situația în care respectivul făptuitor a fost judecat, condamnat ori achitat în afara teritoriului țării noastre.

Din pedeapsa aplicată de către o instanță românească este dedusă pedeapsa, respectiv partea din pedeapsă ce a fost aplicată și implicit executată de către făptuitor în străinătate, pentru respectiva infracțiune comisă, ca și durata în care acesta a fost reținut și arestat preventiv pentru respectiva faptă,.

Ca urmare a principiului personalității legii penale:

Se remarcă aplicarea legii penale a României și în cazul infracțiunilor ce sunt săvârșite în totalitate în exteriorul teritoriului românesc, cu condiția ca în momentul comiterii acestora făptuitorul să fie cetățean român sau cetățean fără cetățenie, ce își are domiciliul pe teritoriul țării noastre

Nu se impune ca respectivul făptuitor să se găsească pe teritoriu țării noastre

Respectivul făptuitor poate să ia parte la săvârșirea unei infracțiuni nu doar în calitate de autor, ci și în calitate de instigator ori de complice

Persoana ce a fost vătămată de săvârșirea respectivei infracțiuni poate să aibă cetățenie străină, cetățenie română sau apatrid, indiferent dacă se află pe teritoriu românesc sau nu

Se impune necesitatea ca respectiva infracțiune ce a fost săvârșită să fi fost prevăzută de către legea penală română, în ciuda faptului că aceasta nu este prevăzută de în legea penală a statului pe teritoriul căruia ea a fost comisă

În condițiile în care, ulterior comiterii unei fapte penale în afara României, respectiv făptuitor dobândește calitatea de cetățean român, nu se mai aplică legea penală română, în conformitate cu principiul personalității legii penale.

În ciuda faptului că respectivul făptuitor se găsește pe teritoriul țării noastre și cererea de extrădare este respinsă, statul român poate să fie obligat, la solicitarea statului străin ce a solicitat respectiva extrădare, să supună respectiva acuză autorităților judiciare ale sale, ce au competențe în domeniu, în vederea efectuării urmăririi penale, ca și a judecății, dacă se apreciază că este cazul. În această situație, statul străin care solicită acest lucru trebuie să îi transmită Ministerului Justiției din România toate dosarele cauzei, ca și informațiile, respectiv obiectele ce privesc respectiva infracțiune. În conformitate cu prevederile legii, statul solicitant urmează să fie informat cu privire la rezultatul cererii pe care acesta a făcut-o statului român

1.2.2.Principiul realității legii penale (cunoscut și drept principiul protecției reale, respectiv principiul naționalității pasive)

În conformitate cu noua lege penală a României, orice fel de infracțiune ce este comisă împotriva statului român, ca și împotriva unei persoane ce are cetățenie română, respectiv împotriva unei persoane juridice române, intră în sfera incidentei acestui principiu, în vederea evitării diverselor situații în care se impune necesitatea intervenției legii penale a României, aspect imposibil de realizat datorită lipsei de încadrare a infracțiunii în cadrul categoriilor restrictive.

În conformitate cu principiul realității legii penale, legea penală a României este aplicabilă tuturor infracțiunilor ce sunt comise în afara teritoriului românesc, de către persoane ce au cetățenia română sau apatrizi ce nu domiciliază pe teritoriul țării noastre, infracțiuni săvârșite împotriva statului român, împotriva vieții, a integrității corporale sau împotriva sănătății unei persoane ce are cetățenia română.

Acest principiu al realității legii penale reușește să consacre ideea dedicată necesității apărării valorilor sociale împotriva diverselor infracțiuni ce se săvârșesc în afara teritoriului României, el putând fi perceput ca și dreptul statului român de „a-și apăra pe baza propriei sale legi penale, siguranța ființei proprii și a cetățenilor săi”.

1.2 3. Principiul universalității legii penale

Conform legislației penale, legea penală română este aplicabilă și altor infracțiuni ce au fost săvârșite în exteriorul teritoriului României de către o persoană ce nu are cetățenia română și care este pe teritoriul țării noastre de bună voie, în anumite situații, respectiv:

Când a fost săvârșită o infracțiune „pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă”

În situația în care s-a solicitat extrădarea infractorului ori predarea acestuia, solicitările fiind respinse,

În conformitate cu principiul universalității legii penale, legea penală română poate să intervină:

În situația infracțiunilor pe care țara noastră și-a luat angajamentul de a le reprima, având în vedere diversele convenții internaționale

În situația în care un alt stat a solicitat extrădarea făptuitorului ce a comis o infracțiune, respectiv predarea acestuia, solicitările fiind refuzate

Legea penală română poate să acționeze în baza principiului universalității legii penale, doar în anumite condiții, respectiv:

Existența unei duble incriminări, respectiv fapta penală să fie prevăzută ca și infracțiune și în conținutul legii penale a statului pe teritoriul căreia s-a comis respectiva infracțiune

Făptuitorul respectivei infracțiuni are cetățenie străină ori dacă nu deține cetățenie să nu aibă în țara noastră domiciliul

Făptuitorul respectivei infracțiuni să se găsească pe teritoriul țării noastre

În domeniul dedicat urmăririi, respectiv judecării acestui făptuitor, se impune ca urmărirea (judecata) să fie posibile și în versiunea statului pe teritoriul căruia a fost comisă respectiva infracțiune, respectiv presupune inexistența unei cauze în care se remarcă imposibilitatea punerii în mișcare a unei acțiuni penale, respectiv a executării pedepsei.

SECȚIUNEA II-A

EXTRĂDAREA

Prin extrădare se înțelege actul „bilateral între două state, în baza căruia un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat, îl predă la cerere, altui stat, pentru a fi judecat ori pentru a fi pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat”.

Se remarcă faptul că extrădarea se realizează între două state, respectiv statul solicitat – statul pe teritoriul căruia se găsește respectivul infractor sau, după caz, condamnat și statul solicitant, respectiv statul care solicită această extrădare.

Calitatea statului solicitant poate fi deținută de către statul:

Pe teritoriul căruia s-a comis respectiva infracțiune

Împotriva intereselor căruia a fost comisă respectiva infracțiune

Ai căror cetățeni au devenit victimele respectivei infracțiuni

A cărei cetățenie este cea deținută de către făptuitorul respectivei infracțiuni

Extrădarea unei persoane poate fi percepută drept actul de asistență judiciară prin intermediul căruia diversele state reușesc să coopereze pentru a combate fenomenul infracționalității.

Constituția României din anul 1991 reușește să consacre instituția extrădării,,, aceasta fiind completată ulterior, prin intermediul legii de revizuire a Constituției, cu un alineat în conținutul căruia se remarcă extrădarea pasivă, respectiv extrădarea pe care țara noastră o poate realiza în calitatea statului solicitant, ca și extrădarea activă, în situația acordării extrădării.

Instituția extrădării se regăsește reglementată și în cuprinsul articolului 14 al Codului penal al României, acesta putând „fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte, ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii”.

Aceeași lege penală prevede că, în condițiile legii, se poate solicita și realiza:

Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene

Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional

La solicitarea unui al stat, România acceptă predarea diverselor persoane ce se află pe teritoriul său și care sunt urmărite penal pentru o anumită faptă ori care au fost trimise în judecată pentru comiterea unei infracțiuni, ca și a persoanelor care sunt căutate de diversele autorități judiciare din respectivul stat solicitant, pentru executarea unei pedepse definitive.

În vederea realizării unei extrădării, se impune îndeplinirea mai multor condiții ce privesc:

Respectiva infracțiune ce a fost comisă de către făptuitorul ce face obiectul respectivei solicitări de extrădare

Infractorul ce a comis respectiva faptă penală

Respectiva pedeapsă ce este prevăzută de lege ori aplicată de către instanțele de judecată

Competența cererii

Ordinul procedural

2.1 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la infracțiune, includ:

Condiția ca respectiva infracțiune să fie comisă pe teritoriului statului ce solicită extrădarea

Condiția ca respectiva infracțiune să fi fost comisă împotriva intereselor statului solicitant, ea nefiind aplicabilă legii penale a statului solicitat

Existența dublei incriminări – respectiv infracțiunea comisă de făptuitorul ce face obiectul cererii de extrădare este incriminată în legile penale ale ambelor state, solicitant și solicitat

Condiția ca pedeapsa ce este prevăzută pentru respectiva infracțiune să fie privarea de libertate pentru mai mult de doi ani, ca și o pedeapsă cu mult mai severă acesteia

Condiția ca statul solicitant să îi ofere statului român asigurări speciale că nu va aplica. pentru respectiva infracțiune ce a fost săvârșită de către făptuitor, pedeapsa cu moartea, după cum prevede legea respectivului stat pentru acea infracțiune, aceasta urmând să fie comutată

2.2 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la infractor, includ:

Respectivul infractor să nu fie cetățean român

Respectivul infractor să nu fie fost cetățean străin, căruia România i-a acordat dreptul de azil

Respectivul infractor să nu fie cetățean străin care beneficiază pe teritoriul statului român de imunitate de jurisdicție

Să nu fi fost pronunțată în România, pentru aceeași infracțiune comisă de către respectivul făptuitor, o hotărâre a unei instanțe competente privind condamnarea făptuitorului ce face obiectul cererii de extrădare

Să nu fi fost pronunțată în România, pentru aceeași infracțiune comisă de către respectivul făptuitor, o hotărâre a unei instanțe competente privind achitarea făptuitorului ce face obiectul cererii de extrădare

Să nu fi fost pronunțată în România, pentru aceeași infracțiune comisă de către respectivul făptuitor, o hotărâre a unei instanțe competente privind încetarea procesului penal al făptuitorului ce face obiectul cererii de extrădare

Să nu se constate existența unei ordonanțe de scoatere de sub urmărirea penală a respectivului făptuitor, ce face obiectul cererii de extrădare

Să nu se constate existența unei ordonanțe de încetare a urmăririi penale a respectivului făptuitor, ce face obiectul cererii de extrădare

Conform legii, extrădarea poate fi amânată sau refuzată în condițiile în care se apreciază că predarea respectivului infractor de cetățenie străine poate determina numeroase consecințe grave pentru această persoană, fie prin prisma stării de sănătate, fie prin prisma vârstei infractorului.

2.3 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la urmărirea penală ori la executarea pedepsei, includ:

Solicitarea de extrădare a unei persoane ce are cetățenie străină să nu implice o infracțiune în cazul căreia legea prevede că acțiunea penală se poate pune în mișcare numai la o plângere prealabilă a respectivei persoane vătămate

Să nu se constate, în cadrul ambelor state între care se derulează procesul extrădării unei persoane, prescripția, amnistia ori altă cauză ce poate să înlăture răspunderea penală a respectivei persoane ce face obiectul extrădării

2.4 Condițiile ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării unei extrădări, cu privire la cererea de extrădare, includ:

Cererea de extrădare se impune a fi formulată, de către respectiva autoritate cu competențe din statul care solicită extrădarea, în scris

Cererea de extrădare trebuie să fie trimisă autorității competente în domeniu din țara noastră, respectiv Ministerul de Justiție

Cererea de extrădare să fie însoțită de diverse înscrisuri menite să determine admiterea sa, respectiv:

Originalul mandatului de arestare emis pe numele persoanei de cetățenie străină, pentru care se solicită extrădarea – respectiv o copie autentică a acestuia, ori copia hotărârii de condamnare a infractorului, rămasă definitivă

Prezentarea detaliată a faptelor comise de infractor, pentru care se solicită respectiva extrădare

Copii ale textelor de lege ce sunt aplicabile respectivelor fapte

Diverse date ce privesc o eventuală executare, de către persoana pentru care se solicită extrădarea, a unei pedepse parțiale pentru infracțiunea comisă

PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII EXTRĂDĂRII

Orice persoană extrădată, conform principiului specialității extrădării, nu poate să fie judecată pentru o infracțiune ce nu este identică cu infracțiunea pentru care a fost acordată extrădarea. De asemenea, persoana ce a fost extrădată nu poate să fie obligată să execute o altă pedeapsă decât pedeapsa pentru a cărei executare a fost solicitată extrădarea, respectiva persoană aflându-se „sub protecția statului care a acordat extrădarea”.

Principiul specialității extrădării nu exclude posibilitatea ca respectiva persoană ce a fost extrădată, în condițiile legii, pentru comiterea unei infracțiuni, să fie cercetată și respectiv judecată/condamnată și pentru comiterea altor infracțiuni prevăzute de legea penală a statului respectiv, cu condiția ca judecarea ulterioară a acesteia (respectiv pentru alte infracțiuni, nu pentru cea care s-a acordat extrădarea) să se realizeze doar după un acord prealabil al statului care a aprobat respectiva solicitare de extrădare, și numai dacă, ulterior executării pedepsei, persoana nu părăsește respectivul teritoriu, ulterior liberării sale definitive, într-un termen de 45 de zile.

Atât în cadrul literaturii de specialitate, ca și în cadrul sistemului legislativ, se remarcă existența mai mult sisteme ce pot să acordă extrădarea, respectiv:

Sistemul politic, respectiv sistemul guvernamental – în acest caz extrădarea unei persoane este considerată a fi o acțiune politică, ea fiind acordată avându-se în vedere totalitatea datelor și informațiilor ce sunt obținute de către organele judiciare sau de către cele administrative

Sistemul jurisdicțional – în acest caz extrădarea unei persoane este considerată a fi un act de natură jurisdicțională, situație în care decizia finală este luată de către instanțele judecătorești ce au competență în domeniu

Sistemul mixt, ce reprezintă combinarea sistemelor anterior prezentate (sistemul politic și sistemul jurisdicțional) – în acest caz în vederea aprobării solicitării de extrădare a unei persoane se impune atât participarea organelor judiciare cu competență în domeniu, în vederea verificării îndeplinirii tuturor condițiilor ce sunt prevăzute de legislație în cazul procesului de extrădare, ca și participarea autorității guvernamentale ce este investită în vederea luării unei decizii privind solicitarea de extrădare a unei persoane

Luând în considerare diversele dispoziții în domeniul extrădării, în țara noastră sistemul privind acordarea extrădării unei persoane este sistemul jurisdicțional, cererea de extrădare privind o persoană cu cetățenie străină fiind analizată de instanța de judecată cu competențe în domeniu (în speță, Curțile de Apel), aceasta fiind cea care, ulterior se pronunță și decide aprobarea extrădării sau respingerea acesteia.

SECȚIUNEA III-A

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

În teoria dreptului penal, aplicarea legii penale în timp se poziționează pe un loc deosebit de important prin prisma faptului că marea majoritate a normelor penale includ în conținutul lor diverse dispoziții incriminatorii, respectiv sancționatorii, caracterizate de o perioadă limitată, știut fiind faptul existenței unei succesiuni a legilor penale.

Toate faptele ce sunt prevăzute de legea penală sunt săvârșite la un anumit moment, ele judecându-se sub incidența aceleiași legi penale, în vigoare, sau sub incidența unei alte legi penale.

În vederea soluționării corecte a tuturor potențialelor conflicte ce se pot sesiza ca urmare a aplicării legii penale în timp, s-a reușit edictarea normelor speciale de drept, incluse în conținutul Codului penal al României, în cadrul secțiunii I, din capitolul II, denumit „Aplicarea legii penale în timp”, și regăsite în conținutul articolelor 3 – 7.

Normele penale dedicate aplicării legii penale în timp reprezintă totalitatea normelor juridice penale prin intermediul cărora se reușește reglementarea aplicării legii penale în raport cu perioada săvârșirii diverselor infracțiuni, ca și momentul la care se produce tragerea la răspundere penală a persoanelor ce au săvârșit fapte de natură penală ce îndeplinesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.

3.1 PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII LEGII PENALE

În conformitate cu prevederile articolului 3 al Codului penal al României, legea penală este aplicabilă „infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare”. Orice normă penală întră în vigoare în momentul publicării acesteia în conținutul Monitorului Oficial al României, ieșirea legii penale din vigoare realizându-se prin intermediul abrogării.

Potrivit principiului activității legii penale, fiecare lege penală este activă, respectiv aplicabilă tuturor infracțiunilor ce sunt săvârșite în intervalul de timp cuprins între momentul în care o lege penală a intrat în vigoare și momentul în care această lege iese din vigoare.

În cazul în care respectivul legiuitor ia decizia ca printr-o nouă lege penală să incrimineze anumite forme ale ilicitului nepenale (respectiv „incriminatio ex novo”) noua lege urmează să se aplice doar în viitor, avându-se în vedere principiul activității.

Legea penală, în principiu, se dovedește a nu fi:

Retroactivă – aceasta nu se aplică diverselor fapte ce au fost comise anterior intrării sale în vigoare

Ultra-activă – legea penală nu este aplicabilă faptelor ce sunt săvârșite în perioada în care aceasta este în vigoare, dar care sunt urmărite, respectiv judecate ulterior ieșirii legii penale din vigoare

O importanță deosebită în cadrul procesului dedicat aplicării legii penale, prin prisma temeiului principiului activității legii penale este reprezentată de identificarea datei la care a fost săvârșită o infracțiune, ca și de legea penală ce era în vigoare la momentul comiterii respectivei infracțiuni.

În ceea ce privește data comiterii unei infracțiuni, aceasta este analizată prin raportarea la respectivul moment la care un autor a comis o faptă, neprezentând nici un fel de importanță momentul la care au fost realizate eventualele acte de instigare ori de complicitate.

În situația infracțiunilor comisive se impune aplicarea legii penale de la data la care s-a comis respectiva activitate infracțională, pe când în situația infracțiunilor omisive se va realiza aplicarea legii penale ce era în vigoare în momentul în care respectivul făptuitor trebuia să acționeze în conformitate cu obligațiile legale avute.

În cazul infracțiunilor continue, a infracțiunilor continuate ori de obicei, luând în considerare momentul de epuizare al acestora, se are în vedere determinarea:

Legii penale ce este aplicabilă – respectiv legea penală care era în vigoare în momentul comiterii infracțiunii

Incidența unei eventuale legi de amnistie, respectiv a unei legi de grațiere, de tip ante-condamnatorii

În situația infracțiunilor progresive, este aplicabilă legea penală în vigoare la data comiterii respectivei infracționale și nu legea penală în vigoare de la momentul în care s-a produs rezultatul grav al infracțiunii.

O lege penală este publicată în Monitorul Oficial al României, ea intrând în vigoare la trei zile din momentul publicării ori la o dată ulterioară, ce este prevăzută în textul respectivei legi („vocatio legis”).

Nu același lucru se întâmplă și în cazul ordonanțelor de urgență ale Guvernului României, care intră în vigoare în momentul în care sunt publicate în Monitorul Oficial al României, cu condiția ca acestea să fi fost depuse în prealabil la Camera Parlamentului cu competențe în sesizare, dacă nu se prevede o dată ulterioară în conținutul acestora.

Orice lege penală, ce nu a intrat în vigoare, ulterior termenului prevăzut de lege din momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, nu produce nici un fel de efect juridic, ea nefiind luată în calcul în stabilirea unei legi penale considerate mai favorabile.

Efectele oricărei legi penale ori ale ordonanțelor de urgență ale Guvernului României, ca și efectele unei dispoziții conținute de acestea își încetează influența :

În situația abrogării ori modificării legii penale, respectiv a dispozițiilor acestora

În situația în care, după caz, Parlamentul României sau Guvernul României nu reușesc să pună de acord prevederile conținute de legea penală/ordonanța de urgență, ce au fost declarate a fi neconstituționale în raport cu dispozițiile Constituției României, într-un termen de 45 zile din momentul în care respectiva decizie a Curții Constituționale a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial al României

Legile penale temporare, ca și legile penale excepționale ies din vigoare:

Prin intermediul abrogării exprese (respectiv înaintea ajungerii la termen)

Ca urmare a ajungerii la termen

Datorită încetării condițiilor excepționale ce au determinat adoptarea acestora

Prin abrogarea unei legi penale se înțelege:

Ieșirea întregii legi din vigoare – cazul abrogării totale

Ieșirea unei dispoziții ori a mai multor dispoziții din această lege – abrogarea parțială

Abrogarea unei legi penale poate să fie:

Abrogare expresă – în situația în care într-o anumită lege penală ori într-o ordonanță de urgență a Guvernului României nouă este prevăzut în mod explicit că se abrogă o anume lege anterioară, respectiv o anume dispoziție din conținutul unei legi penale anterioare. Demn de menționat este faptul că respingerea unei ordonanțe de urgență a Guvernului României de către Parlamentul României poate fi asimilabilă abrogării exprese.

La rândul ei, abrogarea expresă să fie:

Abrogare expresă concretă – în situația în care este prevăzut clar care lege ori care dispoziție din conținutul unei legi urmează să iasă din vigoare

Abrogare expresă generică – în situația în care este prevăzută o abrogare a tuturor dispozițiilor ce sunt contrare

În ciuda faptului că, la modul general, prin intermediul abrogării exprese se reușește dezincriminarea unei fapte, se impune a se semnala că abrogarea unei legi nu echivalează, în toate situațiile, dezincriminării, orice faptă penală putând să fie incriminată de către o altă normă penală de drept:

Sub o nouă denumire marginală

Ca o variantă agravantă a unei alte infracțiuni

Ca o variantă atenuantă a unei alte infracțiuni

În cadrul unei legi penale generale – în situația unei abrogări a incriminării dintr-o lege penală specială ori a abrogării dintre-o lege ce nu este penală, dar care include dispoziții penale

Abrogare tacită (abrogare implicită) – în situația în care noua lege penală, în reglementarea materiei similare, se dovedește a fi incompatibilă cu anterioara reglementare, pe care reușește să o înlăture în mod implicit

Orice lege de abrogare este publicată în Monitorul Oficial al României, ea intrând în vigoare după trei zile din acest moment, sau la odată ulterioare, ce este prevăzută în textul său. Între momentul publicării legii de abrogare în conținutul Monitorului Oficial și momentul intrării acesteia în vigoare, rămân în vigoare dispozițiile legii vechi.

În situația apariției unei noi legi, ca și în cea a apariției unei norme penale noi, nu se consideră abrogată legea penală ori una dintre dispozițiile conținute de aceasta ce reglementează aceeași materie.

În ceea ce privește existența unui concurs de legi penale ce vizează aceeași faptă (cu precizarea că aceasta este incriminată într-o lege penală ce are un caracter general, ca și într-o altă lege penală, cu un caracter special) nu se presupune echivalarea cu o dezincriminare a faptei ce este prevăzută în conținutul legii penale generale.

În această situație sunt întotdeauna aplicabile dispozițiile legii penale speciale, cu precizarea că o abrogare a acestei legi penale speciale nu va determina și o dezincriminare a respectivei fapte, care va rămâne încriminată în cadrul legii penale generale.

În situația normelor cadru (respectiv a normelor în alb) se remarcă faptul că o abrogare a normei completatoare nu reprezintă o echivalare a abrogare a normei cadru, care devine inaplicabilă până în momentul în care va intra în vigoare o nouă normă completatoare.

În mod cu totul excepțional, ulterior ieșirii din vigoare a unei legi penale, unele dispoziții din conținutul legii ce a fost abrogate pot să subziste.

Se remarcă situația în care în conținutul legii abrogatoare sunt incluse diverse dispoziții de tip tranzitoriu, ce permit continuarea aplicării unor prevederi conținute de respectiva lege penală abrogată.

În mod asemănător, în situația normelor de trimitere, se remarcă faptul că o modificare ori o abrogare a respectivei norme „împrumutate” nu pot să producă nici un fel de efect asupra normei de trimitere în conținutul căreia norma „împrumutată” va subzista, după cum aceasta era prevăzută în legislația penală în momentul în care norma de trimitere a intrat în vigoare.

3.2. PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂȚII LEGII PENALE

Conform principiului neretroactivității legii penale, legea penală nu este aplicabilă diverselor fapte care, în momentul săvârșirii acestora, nu erau prevăzute ca și infracțiuni. Acest principiu are drept principal scop protejarea libertății persoanei, ei decurgând din principiul legalității.

Principiul neretroactivității legii penale se regăsește reglementat în conținutul articolului 1, alin. (2) al Codului penal al României, el consacrând principiul fundamental al legalității, respectiv în domeniul incriminării faptelor legea penală acționează nu în trecut, ci numai în viitor.

Interdicția de aplicare a retroactivității legii penale a fost extinsă de către Curtea Europeană și în domeniul dedicat interdicției unei aplicări retroactive a diverselor reverimente jurisprudențiale de tip imprevizibil, ce pot determina efecte in malam parte.

Este exceptată de la principiul neretroactivității legii penale acea lege penală în conținutul căreia se regăsesc diverse dispoziții ce sunt mai favorabile unui infractor (respectiv mitior lex) și care retroactivează, Curtea Europeană apreciind drept principiu fundamental în dreptul penal aplicarea legii penale mai favorabile imediat și retroactiv.

3.3 EXTRA-ACTIVITATEA LEGII PENALE

Prin extra-activitate se înțelege contextul în care legea penală este aplicabilă și:

Faptelor ce au fost săvârșite anterior intrării acesteia în vigoare – respectiv retroactivitatea

Faptelor ce sunt urmărite ori judecate și ulterior ieșirii din vigoare a legii penale – ultra-activitatea

3.3.1. Retroactivitatea legii penale

Sunt considerate excepții ale principiului neretroactivității legii penale următoarele:

Legea interpretativă mai favorabilă – interpretarea retroactivă in peius – în urma aplicării în mod retroactiv a interpretării unei legi penale nu se poate determina o situație mai dificilă pentru un făptuitor

Legea penală mai favorabilă

Diversele legi de amnistie, legile ori decretele privind grațierea – sunt aplicabile tuturor infracțiunilor ce au fost comise anterior intrării în vigoare a acestora, ele fiind retroactive întotdeauna

Legea penală de dezincriminare – legea penală nouă, în conținutul căreia nu mai este incriminată o anumită faptă, care în legea veche figura ca și infracțiune.

În ceea ce privește determinarea prezenței unei anumite legi penale de dezincriminare, se impune realizarea unei analize in concretto, în urma căreia să se reușească stabilirea faptului că fapta care era prevăzută în conținutul legii penale veche nu îi mai regăsește nici un fel de corespondent în legea penală nouă.

Trebuie precizat faptul că o abrogare a unei norme incriminatorii nu constituie, în toate situațiile, o dezincriminare, faptele putând fi incriminate în alte norme ale Codului penal, ca și în conținutul legilor speciale.

De asemenea, determinarea prezenței unei anumite legi penale de dezincriminare, se sesizează și în situația în care, printr-o lege penală nouă, se reușește o limitare a domeniului ce privește aplicarea unei infracțiuni.

Actuala lege penală a dezincriminat diversele inacțiuni pentru care legea penală nu a prevăzut în mod expres că reprezintă infracțiuni și în situația comiterii acestora din culpă. Noua lege de dezincriminare este aplicabilă și tuturor faptelor ce au fost comise sub vechea lege penală (respectiv aplicarea retroactivă), cu mențiunea că efectele acesteia se produc doar pentru viitor.

În situația în care se remarcă o intervenție a legii de dezincriminare:

Înaintea începerii urmăririi penale – se are în vedere dispunerea unei soluții de neînceperea urmăririi penale

Ulterior începerii urmăririi penale – se are în vedere dispunerea scoaterii de sub urmărire penală

În cadrul fazei de judecată – urmează a se dispune achitarea respectivului făptuitor

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești – după intrarea în vigoare a legii penale noi, urmează să înceteze:

Executarea pedepselor principale

Executarea pedepselor accesorii ori complementare

Executarea diverselor măsuri de siguranță, ce au fost pronunțate avându-se în vedere vechea lege penală

Executarea diverselor măsuri educative, ce au fost pronunțate avându-se în vedere vechea lege penală

Totalitatea consecințelor penale ce au decurs din diversele hotărâri judecătorești ce au privit respectivele infracțiuni – incluzând interdicțiile, decăderile, incapacitățile

O situație specială se remarcă în ceea ce privesc pedepsele complementare ale degradării militare, ce sunt executate la datele la care rămân definitive respectivele hotărâri judecătorești de condamnare.

Legea dezincriminării nu induce efectul redobândirii gradului militar ce a fost pierdut de făptuitor. Mai mult, legea dezincriminării care intervine ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești nu induce efecte:

Asupra bunurilor, care, urmare a efectului confiscării, au fost trecute în patrimoniul statului român la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești

Asupra amenzii penale ce a fost deja achitată, aceasta nefiind restituită

Orice persoană ce a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, ce ulterior a fost dezincriminată, nu deține dreptul obținerii unei reparări a prejudiciului ce a fost suferit ca urmare a acțiunii diverselor sancțiuni penale aplicate pentru săvârșirea unei fapte pe care ulterior legea penală a dezincriminat-o.

În situația în care o infracțiune nu se mai regăsește prevăzută în conținutul noii legi penale, pentru aceasta fiind deja aplicată o pedeapsă și care infracțiune este în concurență cu diverse alte infracțiuni pentru care, de asemenea, s-a aplicat condamnarea, se are în vedere o des-contopire a pedepselor.

Ulterior, în momentul aplicării pedepsei rezultante, se are în vedere înlăturarea pedepsei ce a fost aplicată pentru fapta penală dezincriminată de noua lege penală, cu o eventuală reducere ori înlăturare a sporului ce a fost aplicat.

În cazul în care se constată că pedeapsa, ce a fost aplicată prin prisma temeiului legii penale vechi, s-a executat deja de către făptuitor, în momentul în care legea dezincriminării a intrat în vigoare, efectul se produce doar asupra interdicțiilor, al incapacităților, respectiv al decăderilor ce au rezultat din respectiva condamnare, acestea urmând să înceteze.

Legea dezincriminării nu constituie temeiul restabilirii situației înregistrată anterior condamnării. În acest fel, vechea condamnare nu mai constituie un prim termen al recidivei ori un impediment viitor în obținerea de către respectivul făptuitor a unei soluții privind suspendarea condiționată ori soluția supravegherii executării pedepsei.

În situația în care, ulterior dezincriminării unei fapte penale, se constată intrarea în vigoare a unei noi legi penale în conținutul căreia această faptă este reincriminată, nu este posibilă tragerea la răspundere penală a făptuitorului care a comis o faptă penală ce fusese prevăzută de o lege penală, anterior dezincriminării acesteia.

3.3.2. Ultra-activitatea legii penale

În ceea ce privește ultra-activitatea legii penale, aceasta se remarcă:

În situația legii penale temporare – reprezintă acea lege penală în care este prevăzut momentul ieșirii acesteia din vigoare (respectiv legea temporară proprie) ori legea a cărei aplicabilitate a fost limitată prin însăși natura temporară specifică contextului ce a impus adoptarea acesteia (respectiv lege temporară improprie). Orice lege penală care nu face parte din categoriile anterior expuse nu este considerată a fi o lege temporară, în ciuda faptului că aceasta a fost pentru o perioadă redusă de timp în vigoare, ea fiind abrogată ulterior, ori înlocuită de o lege nouă. În ceea ce privește durata în care este activă o lege penală temporară, aceasta depinde de:

Însuși termenul ce a fost prevăzut prin lege – în situația unei legi penale temporare proprii

Momentul încetării contextului excepționat care a determinat edictarea respectivei legi penale – în situația unei legi penale temporare improprii

Orice lege penală temporară este obligatoriu aplicabilă tuturor infracțiunilor ce au fost comise în perioada în care respectiva lege a fost în vigoare, inclusiv în situația în care o infracțiune nu a fost urmărită ori judecată în această perioadă. În această situație, chiar dacă în momentul judecății unei infracțiuni legea penală aflată în vigoare se dovedește a fi mai favorabilă în raport cu legea temporară, se impune aplicarea dispozițiilor prevăzute în legea temporară, aceasta ultra-activând.

În situația în care se stabilește că legea penală temporară este, în raport cu legea penală veche în perioada căreia s-a comis o anumită infracțiune, mai favorabilă, se impune aplicare regulilor privind legea penală considerată mai favorabilă, situație în care legea temporară este aplicată în mod retroactiv.

În situația legii penale mai favorabile – legea penală fiind aplicabilă și tuturor infracțiunilor ce au fost comise în perioada în care ea era în vigoare, infracțiuni ce nu au fost judecate în mod definitiv până în momentul în care această lege penală a ieșit din vigoare

3.3.3. Legea penală mai favorabilă

Mitior lex – legea penală mai favorabilă, reprezintă acea lege penală ce include în conținutul său diverse dispoziții ce îi sunt mai favorabile făptuitorului unei infracțiuni, în situația unei succesiuni, în timp, a legilor penale.

În ceea ce privește punerea în aplicare a legii penale mai favorabile, se remarcă existența următoarelor situații:

Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care nu au intervenit încă condamnări definitive

Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care au fost condamnări definitive, în temeiul vechii legi penale

3.3.3.1 Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care nu au intervenit încă condamnări definitive

În situația în care, din momentul săvârșirii unei infracțiuni și până în momentul judecării definitive a acesteia, se constată intervenirea unei legi penale sau a mai multor legi penale ce incriminează respectiva infracțiune, în conținutul cărora sunt prevăzute condiții diferite de incriminare ori de sancționare, urmează să fie aplicată legea penală cea mai favorabilă făptuitorului infracțiunii.

În situația în care noua lege penală este mai favorabilă făptuitorului unei infracțiuni, aceasta va retro-activa, iar dacă vechea lege penală va fi mai favorabilă făptuitorului, aceasta va ultra-activa.

În situația infracțiunilor continue, a infracțiunilor continuate ori de obicei, este aplicabilă legea penală, în raport de momentul epuizării infracțiunii. Respectiv, dacă se constată că din momentul consumării unei infracțiuni și momentul în care aceasta s-a epuizat s-a remarcat intervenția mai multor legi penale, nu sunt aplicabile regulile ce privesc legea penală mai favorabilă, aplicându-se legea penală ce era în vigoare la momentul în care respectiva infracțiunii s-a epuizat.

În cazul în care se constată intervenția mai multor legi penale ulterior momentului epuizării respectivei infracțiuni și până în momentul judecării definitive a dosarului, urmează a se analiza modul de aplicare al dispozițiilor incluse în Codul penal.

În ceea ce privesc criteriile ce stau la baza stabilirii legii penale mai favorabile, se remarcă:

Conținutul respectivei infracțiuni comise de făptuitor – cu analizarea :

Elementului material al infracțiunii

Formei de bază a infracțiunii

Diverselor variante agravante ale infracțiunii

Elementelor circumstanțiale agravante

Existenței sau nu a unor condiții de incriminare suplimentare, etc

Existenței unor potențiale impedimente în domeniul dedicat punerii în mișcare a acțiunii penale, respectiv în cel al exercitării acțiunii penale

Existența cauzelor de nepedepsire – în conformitate cu diversele condiții menționate în legea penală în acest sens

Pedeapsa ce este prevăzută de legea penală pentru respectiva infracțiune, incluzând:

Natura pedepsei

Limitele pedepsei

Nu este permisă o combinare a dispozițiilor incluse în conținutul diverselor legi penale consecutive, în vederea determinării legii penale mai favorabile infractorului, în acest fel determinându-se o lex tertia, cu încălcarea principiului legalității incriminării.

În situația în care, urmare a analizării dosarului, instanța de judecată apreciază că în respectiva cauză se impune reținerea unor circumstanțe atenuante, se impune realizarea unei analize globale asupra tuturor legilor penale succesive, în vederea determinării legii penale mai favorabile, ca și a diverselor efecte ale respectivelor circumstanțe atenuante.

Se impune a se menționa că nu se poate stabili o încadrare juridică și o pedeapsă aferentă infracțiunii în conformitate cu legea penală veche, ce este apreciată ca fiind mai favorabilă și în același timp, ulterior să se realizeze stabilirea aplicării circumstanțelor atenuante ce sunt prevăzute în noua lege penală, apreciată, din acest context, ca fiind mai favorabilă.

De asemenea, nu se poate stabili, luându-se în considerare o anumită circumstanță atenuantă dintr-o lege penală considerată favorabilă doar din acest motiv (circumstanță ce nu se regăsește în conținutul celorlalte legi penale), atât încadrarea juridică, cât și pedeapsa aplicată, prin prisma legii penale (ce este considerată favorabilă ca urmare a includerii circumstanței atenuante anterior menționate), cu aplicarea efectelor respectivelor circumstanțe din conținutul unei alte legi penale, ce este apreciată ca fiind favorabilă prin acest aspect.

Nu se apreciază determinarea unei lex tertia în următoarele condiții:

Dacă ulterior stabilirii încadrării juridice pentru respectiva faptă și implicit aplicării pedepsei acesteia, în conformitate cu prevederile vechii legi penale, mai favorabile, și sub care a fost comisă respectiva faptă, are loc aplicarea diverselor dispoziții ce privesc tratamentul sancționator concursului de infracțiuni în conformitate cu prevederile noii legi penale mai favorabile sub aspectul remarcat la momentul judecății.

În cazul în care noua lege penală prevede un anumit tratament sancționator de tip agravant respectivului concurs de infracțiuni în raport cu vechea lege penală, prima infracțiune fiind comisă sub incidența vechii legi penale, iar cea de-a doua sub incidența noii legi penale, urmează ca stabilirea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni să se facă în conformitate cu prevederile noii legi penale, considerată mai grea în acest context, avându-se în vedere faptul că determinarea concursului de infracțiuni poate fi reținut numai ulterior momentului în care a fost comisă cea de-a doua infracțiune. Luându-se în considerare momentul din care se face vorbire de pluralitatea infracțiunilor, nu se poate aprecia că respectivul tratament sancționator agravant concursului de infracțiuni, ce este prevăzut în noua lege penală, este aplicat în mod retroactiv.

De asemenea, în mod similar se poate proceda și în situația în care o faptă, ce reprezintă al doilea termen al recidivei, respectiv al intermediarei plurități, s-a săvârșit ulterior intrării în vigoare a noii legi penale, în conținutul căreia este prevăzut tratamentul sancționator agravant pentru respectivele forme ale pluralității infracțiunii, în raport cu momentul începând de la care există starea de recidivă ori starea pluralității intermediare.

În situația în care stabilirea încadrării juridice a unei fapte este realizată în conformitate cu prevederile vechii legi penale mai favorabile, analiza respectivei prescripții a răspunderii penale ori a reabilitării, realizându-se în conformitate cu dispozițiile incluse în noua lege penală, considerată mai favorabilă în acest context.

În situația în care stabilirea încadrării juridice a unei fapte, ca și aplicarea pedepsei pentru aceasta sunt realizate în conformitate cu dispozițiile incluse în vechea lege penală, considerată mai favorabilă, în temeiul noii legi penale, considerată mai favorabilă în acest context, realizându-se analizarea:

Suspendării condiționate

Suspendării sub supraveghere

Executării respectivei pedepse aplicate, la locul de muncă al făptuitorului

În situația în care ulterior condamnării făptuitorului, avându-se la bază dispozițiile incluse în vechea lege penală, partea din pedeapsă ce se impune a fi executată de către condamnat pentru ca acesta să fie propozabil unei liberări condiționate, este stabilită avându-se în vedere dispozițiile noii legi penale, mai favorabilă în acest context

În ceea ce privesc pedepsele complementare, avându-se în vedere dispozițiile Convenției Europene (art.7), se impun următoarele precizări:

În situația în care a fost stabilită pedeapsa principală a unei infracțiuni în condițiile vechii legi penale, considerată mai favorabilă, instanța de judecată poate să aplice în plus acesteia și pedepse complementare, ce își au un corespondent și limite în conținutul noii legi penale, doar dacă noua lege penală este, sub acest aspect, mai favorabilă

În situația în care diversele pedepse complementare ce erau prevăzute în conținutul vechii legi penale nu își regăsesc corespondentul în conținutul noii legi penale, acestea nu se mai pot aplica, aplicarea lor fiind nelegală în conținutul vechii legi penale. De asemenea, nici pedepsele complementare ce își au corespondentul în noua lege penală, considerată ca fiind mai defavorabilă, nu pot fi aplicate

Toate regulile dedicate punerii în aplicare a legii penale mai favorabile își găsesc incidența și în situația diverselor acte normative, ca și a prevederilor incluse în acestea, ce sunt declarate a fi neconstituționale, ca și ordonanțelor de urgență ale Guvernului României, ce au fost aprobate de către Parlamentul României cu diverse modificări ori completări, ca și a celor ce au fost respinse de către Parlamentul României, cu condiția ca în perioada în care acestea ai fost în vigoare s-a remarcat includerea în conținutul lor a unor dispoziții penale considerate a fi mai favorabile.

Luându-se în considerare că diversele efecte ale deciziilor Curții Constituționale, ca și cele ale legilor dedicate aprobării/respingerii unor ordonanțe de urgență a Guvernului, se produc doar pentru viitor, ca și de faptul că, din momentul comiterii unei infracțiuni și până în momentul judecării definitive a acesteia, aceste legi penale, ordonanțe ale Guvernului sau chiar doar unele dispoziții penale din conținutul acestora, ce sunt considerate mai favorabile și care sunt în vigoare, se remarcă:

Punerea în aplicare a legii mai favorabile – în situația în care prin respectivul act normativ ce a fost declarat ca fiind neconstituțional, ori prin respectiva ordonanță de urgență a Guvernului României (ce a fost aprobată fără modificări sau cu modificări, ori care a fost respinsă) s-au realizat diverse modificări asupra normei de încriminare, ori dacă au fost prevăzute în conținutul altor dispoziții penale

Punerea în aplicare a legii de dezincriminare, situație în care:

Prin intermediul ordonanței de urgență a Guvernului României, ce a fost respinsă, respectiv a legii ori a ordonanței de urgență ce au fost declarate ca fiind neconstituționale, s-a reușit dezincriminarea unei anumite fapte:

Printr-o abrogare a normei incriminatoare

Prin prevederea respectivei fapte ca fiind o contravenție

Prin intermediul legii de aprobarea ordonanței de urgență a Guvernului României nu s-a acceptat respectiva dispoziție privind abrogarea unei norme incriminatorii ori dispoziția de contravenționalizare a respectivei fapte ce reprezenta anterior o infracțiune

Prin intermediul ordonanței de urgență a Guvernului României ce a fost respinsă, respectiv a legii ori a ordonanței de urgență a Guvernului României ce au fost declarate ca fiind neconstituționale s-a reușit incriminarea unor fapte care într-o etapă anterioare nu fuseseră prevăzute ca și infracțiuni în legea penală

3.3.3.2 Punerea în aplicare a legii penale mai favorabile în situația diverselor infracțiuni pentru care au intervenit condamnări definitive, în temeiul vechii legi penale

Se remarcă următoarele situații:

Punerea în aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile – are în vedere:

Diversele pedepse ce au fost executate, respectiv sunt considerate ca fiind executate

Pedepsele pentru care executarea încă nu a fost începută,

Pedepsele în care executarea a fost suspendată, anterior împlinirii termenului de încercare

Pedepsele care se află în cursul executării

Pedepsele în curs de executare și în care a fost dispusă liberarea condiționată

Ulterior unei condamnări definitive în procesul aplicării legii penale mai favorabile nu interesează că:

Noua lege penală include pentru respectiva infracțiune mai multe forme atenuante

Noua lege penală include pentru respectiva infracțiune efecte mai extinse în situația reținerii unor circumstanțe atenuante

Acțiunea penală este pusă în mișcare ulterior plângerii penale formulată de persoana vătămată sau/și împăcarea părților duce la înlăturarea răspunderii penale

Prin noua lege penală este permisă o nouă modalitate privind individualizarea executării pedepsei

În situația în care, din momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare a inculpatului la detenția pe viață și până în momentul executării acesteia, a intervenit o nouă lege penală ce prevede pentru fapte similare, doar pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa privind detenția pe viață este înlocuită cu pedeapsa maximă a închisorii ce este prevăzută în conținutul noii legi penale pentru respectiva infracțiune.

În situația în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare a unui inculpat la pedeapsa cu închisoarea ori la pedeapsa cu amenda și până în momentul executării efective a acestei hotărâri, se constată intervenirea unei noi legi penale în conținutul căreia, pentru respectiva infracțiune, este prevăzută o pedeapsă cu mult mai ușoară, se va avea în vedere ca, dacă sancțiunea ce a fost aplicată în temeiul vechii legi penale este mai mare decât maximul special pe care îl prevede pedeapsa respectivei infracțiuni în noua lege penală, sancțiunea anterior aplicată să se reducă la maximul special din noua lege penală.

În situația în care în conținutul noii legi penale este prevăzută pentru doar pedeapsa amenzii pentru o anumită infracțiune, se are în vedere înlocuirea pedepsei cu închisoarea, aplicată în temeiul vechii legi penale, cu această pedeapsă a amenzii, ce este individualizată în funcție de minimul și respectiv maximul special ce este prevăzut în noua lege penală. Astfel determinată, pedeapsa amenzii, în raport cu partea din pedeapsa închisorii ce a fost deja executată de condamnat, poate să fie înlăturată în tot ori, după caz, înlăturată în parte.

Dacă nu au fost prevăzute în conținutul noii legi penale și nici nu au fost executate, nu se vor mai executa:

Pedepsele complementare

Diversele măsuri de siguranță

Diversele măsuri educative

În situația în care, în noua lege penală mai favorabilă, își găsesc corespondentul pedepsele complementare, ca și măsurile de siguranță diverse, respectiv măsurile educative, acestea vor fi executate avându-se în vedere conținutul, ca și limitele ce sunt prevăzute în conținutul noii legi penale, dacă în acest context aceasta se dovedește a fi mai favorabilă.

În situația în care, au fost executate pedepsele ce au fost aplicate de instanțe, avându-se în vedere temeiul vechii legi penale, ori se consideră că acestea sunt executate (urmarea unei grațieri totale ori a restului pedepsei), până în momentul în care a intrat în vigoare noua lege penală mai favorabile, se va lua măsura diminuării, respectiv înlocuirii acestora, în conformitate cu argumentele anterior expuse.

Demn de menționat este că această reducere a pedepsei ori înlocuirea pedepsei ce a fost executată, determină numeroase efecte în:

Procesul de stabilire a existenței unei recidive

Procesul dedicat calculării termenului de reabilitare

Momentul intervenției prescripției în executarea pedepsei, etc

Punerea în aplicare facultativă a legii penale mai favorabile – în situația intervenției unei noi legi penale, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare și al momentului executării complete a pedepsei cu închisoarea, lege în conținutul căreia este prevăzută o pedeapsă mai ușoară a închisorii, și dacă pedeapsa ce a fost aplicată este mai redusă ori maxim egală cu maximul special privind pedeapsa cu închisoarea, prevăzut în noua lege penală, instanța poate să dispună menținerea pedepsei inițiale (aplicate în temeiul vechii legi penale), sau reducerea acesteia, luând în considerate:

Tipul infracțiunii săvârșite, pentru care s-a aplicat respectiva pedeapsă

Persoana persoanei condamnate

Conduita condamnatului, ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de condamnare cu închisoarea

Conduita condamnatului pe perioada executării pedepsei cu închisoarea

Perioada pe care condamnatul a executat-o din pedeapsa aplicată

În ceea ce privește limita de aplicate facultativă a noii legi penale mai favorabilă, se remarcă faptul că pedeapsa ce este aplicată persoanei condamnate nu poate să coboare sub limita rezultantă ca urmare a reducerii acestei pedepse în mod proporțional cu diminuarea maximului special ce este inclus în conținutul dispozițiilor noii legi penale, pentru respectiva infracțiune comisă.

CAPITOLUL 3.

INFRACȚIUNEA – TRĂSĂTURILE GENERALE ALE INFRACȚIUNII

Actuala lege penală a reușit să inducă o modificare profundă în cadrul definiției, ca și al trăsăturilor generale, specificii infracțiunii, în acest fel reușindu-se o reașezare a teoriei generale dedicate infracțiunii în cadrul dreptului penal al României.

Se remarcă faptul că în cuprinsul vechii legi penale, infracțiunea era definită ca fiind fapta care prezenta un anumit pericol social, ce era comisă cu vinovăție și prevăzută în cadrul legii penale, context în care principalele trăsături caracteristice infracțiunii erau:

Prevederea acesteia în conținutul legii penale

Pericolul social reprezentat de faptă

Vinovăția

În actuala lege penală, infracțiunea este definită ca fiind fapta:

Ce este prevăzută în conținutul legii penale

Ce a fost săvârșită cu vinovăție

Nejustificată

Neimputabilă făptuitorului

De asemenea, infracțiunea reprezintă unicul temei ce stă la baza răspunderii penale.

Se remarcă faptul că actuala lege penală a României a renunțat la una dintre anterioarele trăsături generale ale infracțiunii, respectiv pericolul social, aceasta fiind percepută ca fiind o trăsătură ce era specifică vechilor legislații penale, ce se inspiraseră din legislația fostului imperiu sovietic, fără a avea nici un fel de legătură cu vechile tradiții ale dreptului penal românesc.

Eliminarea pericolului social din categoria trăsăturilor generale ale infracțiunii și implicit abandonarea reglementării pericolului social, ca și la categoriile de fapte ce nu prezintă respectivul pericol social al unei infracțiuni, nu determină includerea în ansamblul infracțiunilor ce sunt pedepsite de legea penală a diverselor fapte care sunt lipsite de gravitate în mod vădit, acestea fiind reglementate în contextul recentelor prevederi ale Codului de procedură penală al României, avându-se în vedere principiul oportunității urmăririi penale.

Prevederea unei fapte în cadrul legii penale actuale presupune ca respectiva faptă, ce a fost în mod concret comisă și care va fi calificată, în prisma prevederilor legii penale, ca și infracțiune, să coincidă întocmai respectivei descrieri realizată de către legiuitor în conținutul normei de incriminare.

Corespondența aceasta se impune a fi realizabilă:

La nivelul diverselor elemente ce privesc latura obiectivă – respectiv acțiunea, urmarea, respectiva calitate a subiectului care a comis fapta – calitate pasivă sau calitate activă, etc

La nivelul tuturor elementelor de natură subiectivă – respectiv forma de vinovăție

Spre edificare, în cazul însușirii din culpă a unui bun ce îi aparține unei alte persoane, se decide, ca urmare a raportării la infracțiunea de furt, aspectul că această faptă nu mai este menționată în conținutul legii penale, în care legiuitorul a incriminat numai luarea unui bun ce îi aparține altei persoane doar în situația în care această faptă a fost comisă cu intenție.

În ciuda acestui aspect, în vederea sublinierii importanței pe care o prezentă elementul subiectiv la nivelul structurii infracțiunii, ca și pentru evitarea oricăror eventuale neclarități ce s-ar putea semnala în cadrul interpretării definiției alocate infracțiunii, s-a luat decizia menționării explicite a vinovăției în cuprinsul respectivei definiții.

Această noțiune a vinovăției, ce este menționată în cuprinsul definiției date infracțiunii de legea penală, are în vedere vinovăția ce este solicitată de respectiva normă penală de incriminare, pentru a se constata existența unei infracțiuni, percepută prin prisma formei intenției, respectiv a intenției depășite ori a culpei.

În ceea ce privește caracterul nejustificării faptei, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale, acesta presupune că respectiva faptă nu este acceptată în cadrul ordinii juridice, ceea ce îi induce un caracter ilicit.

În acest fel, se remarcă posibilitatea ca o anumită faptă, ce este prevăzută în conținutul legii penale, să nu fie considerată a fi ilicită, ca urmare a faptului că săvârșirea acesteia este permisă în contextul unei anumite norme penale. Cel mai bun exemplu îl reprezintă uciderea persoanei de către făptuitorul aflat în legitimă apărare, această situație fiind similară descrierii pe care a reușit să o realizeze legiuitorul în conținutul textului de lege în care este incriminat omorul, fapta neavând, în aceste condiții, caracterul ilicit, datorită faptului că legea penală a autorizat comiterea acesteia în respectivele condiții date.

În ceea ce privesc diversele împrejurări în care este înlăturat caracterul nejustificat al unei fapte, denumite uzual cauze justificative, acestea au fost reglementate în mod expres de către legiuitor, reglementări ce se vor regăsi în conținutul prezentului curs, în cadrul unui capitol separat.

În ceea ce privește caracterul imputabil, o altă trăsătură generală a respectivei infracțiuni, se remarcă faptul că orice faptă comisă, pentru a se atrage răspunderea penală în cazul acesteia, se impune nu numai corespunderea acesteia cu descrierea ce a fost realizată de către legiuitor în respectiva normă penală de incriminare, respectiv nejustificarea ei, ci și necesitatea ca aceasta să îi poată fi imputată respectivului făptuitor, respectiv să i se poată reproșa autorului unei fapte comiterea acesteia.

În vederea punerii în discuție a acestei imputabilități, se impun a fi avute în vedere mai multe aspecte, respectiv:

Dacă respectivul făptuitor a avut sau nu reprezentarea diverselor acțiuni ale sale, respectiv reprezentarea inacțiunilor (după caz)

Dacă respectivul făptuitor este sa nu stăpân pe acțiunile, respectiv inacțiunile sale – se urmărește dacă acesta a acționat sub imperiul minorității, al intoxicației sau în condiții de iresponsabilitate

Dacă respectivul făptuitor a avut posibilitatea (sau nu) de a acționa conform diverselor norme legale, respectiv:

Făptuitorul s-a confruntat cu o anumită împrejurare, de tip imprevizibil

Făptuitorul a fost constrâns, în anumite situații și împrejurări, să comită respectiva faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale

Dacă respectivul făptuitor a avut sau nu reprezentarea respectivului caracter ilicit al faptei sale – respectiv făptuitorul să nu fi fost, în momentul comiterii acestei fapte, într-o eroare

În acest fel s-a reușit substituirea imputabilității vinovăției ce era consacrate în vechea lege penală, drept o trăsătură a infracțiunii, în paralel cu adoptarea unei teorii de tip normativ privind vinovăția și renunțarea la teoria psihologică ce guvernase anterior materia.

În ceea ce privesc cauzele ce stau la baza înlăturării premiselor imputabilității, acestea sunt în mod distinct reglementate, legiuitorul denumindu-le cauzele de neimputabilitate.

CAPITOLUL 4.

INFRACȚIUNEA – FAPTA CE ESTE PREVĂZUTĂ ÎN CONȚINUTUL LEGII PENALE

Orice faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale din România se raportează prin prisma mai multor elemente, respectiv:

Subiectul faptei

Obiectul faptei

Latura obiectivă a faptei

Latura subiectivă a faptei

Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă incriminarea faptei de omor, ce presupune un cumul de condiții care trebuie să fie îndeplinite de o anumită faptă pentru a se reuși calificarea acesteia ca și omor. Se remarcă astfel:

Existența unei acțiuni care să determine decesul unei persoane – latura obiectivă al faptei

Certitudinea că respectiva faptă a fost săvârșită de către autor în mod intenționat – latura subiectivă a faptei

Exercitarea respectivei fapte de omor asupra unei persoane ce se afla î viață în momentul acțiunii faptei – respectiv obiectul faptei, subiectul pasiv al faptei

Respectiva faptă să fi fost comisă de către o persoană fizică, respectiv o persoană juridică – subiectul activ al faptei

4.1. Obiectul infracțiunii

La o simplă analiză a literaturii de specialitate în domeniu se constată distincția realizată între:

Obiectul juridic al infracțiunii – Reprezintă valoarea socială ce este protejată de o anumită normă penală, acesteia fiindu-i aduse diverse atingeri ca urmare a comiterii respectivei infracțiuni, precum:

Dreptul la viață – în situația infracțiunii de omor

Dreptul la inviolabilitatea domiciliară – în situația unei infracțiuni de violare de domiciliu, etc

Obiectul material al infracțiunii – constă în respectiva ființă ori lucru împotriva cărora este îndreptată în mod nemijlocit o acțiune ori o inacțiune, ce au capacitatea de a aduce atingeri obiectului juridic, respectiva ființă ori lucru fiind, ca urmare a acestei acțiuni/inacțiuni, vătămate ori periclitate în cadrul integrității specifice. În ceea ce privește obiectul material, acesta se poate concretiza:

Într-un anumit lucru – în cazul furtului sau al tâlhăriei, în respectivul bun ce este sustras de către făptuitor

Într-o persoană, respectiv în corpul acesteia – în cazul unei infracțiuni de omor, a unei infracțiuni de viol, etc

Într-un cadavru – în cazul infracțiunii de profanarea mormintelor

Prin prisma faptului că o parte dintre infracțiunile ce sunt prevăzute de legea penală nu presupun și existența unui anumit obiect material, s-a reușit și o delimitare a infracțiunilor, respectiv:

Infracțiuni materiale – reprezintă acele fapte ce se caracterizează prin existența unor anumite obiecte materiale, spre care este îndreptată respectiva acțiune ori inacțiune a făptuitorului. În categoria infracțiunilor materiale sunt incluse infracțiunea de omor, infracțiunea de viol, infracțiunea de furt, infracțiunea abuzului de încredere, tortura, infracțiunea ultrajului ce este comis prin intermediul violenței, etc

Infracțiuni formale – acest tip de infracțiuni nu implică existența unor anumite obiecte materiale, respectivele valori sociale ce sunt ocrotite nefiind în relații de interdependență strânse cu anumite lucruri. În această categorie se încadrează infracțiunea de trădare, infracțiunea de evadare (forma simplă), infracțiunea de divulgare a secretului profesional, etc

4.2 SUBIECTUL INFRACȚIUNII

Prin subiectul infracțiunii se înțelege acea persoană care săvârșește o acțiune infracțională ori o inacțiune infracțională, ca și persoana către care este îndreptată această acțiuni infracțională, respectiv inacțiune infracțională. În acest sens, se impune realizarea unei delimitări a subiectului activ al infracțiunii de subiectul pasiv al infracțiunii.

4.2.1 Subiectul activ al unei infracțiuni

Prin subiect activ al unei infracțiuni se înțelege acea persoană care săvârșește o anumită faptă, așa cum aceasta este descrisă în conținutul respectivei norme penale de incriminare.

Prin definiție, se impune ca orice subiect activ al unei infracțiuni să fie în necesar și explicit o persoană. Se remarcă faptul că, dacă la nivel tradițional, respectivul subiect activ al unei infracțiuni îl constituia o persoană fizică, ulterior intrării în vigoare a legii care completa vechiul Cod penal al României s-a reușit consacrarea și în dreptul penal român a răspunderii penale dedicate persoanei juridice, subiectul activ putând să fie reprezentat și de către o persoană juridică.

Actuala lege penală a României a preluat esența diverselor dispoziții ce priveau răspunderea penală a unei persoane juridice, aspect ce va fi tratat pe larg î conținutul unui capitol ulterior al prezentului curs.

În funcție de subiectul activ al unei infracțiuni, se remarcă următoarea clasificare a infracțiunilor:

Infracțiunile cu subiect activ general – reprezintă acele infracțiuni care, în conformitate cu norma penală de incriminare, se pot comite de către orice persoană, în absența unei calități speciale a acesteia. În această categorie intră infracțiuni precum omorul, furtul, tâlhăria, etc, ele putând să fie comise de persoane de orice fel

Infracțiunile cu subiect activ special – reprezintă acele infracțiuni care, în conformitate cu norma penală de incriminare, nu pot să fie săvârșite decât de către o anumită persoană care deține o anumită calitate ce este prevăzută în cadrul normei penale de incriminare.

În exemplificare, se remarcă faptul că infracțiunea de dezertare nu poate să fie săvârșită de orice fel de persoană, ci numai de către militari. În mod identic, infracțiunea de abuz în serviciu nu poate fi comisă de orice fel de persoană, ca și cea de delapidare, ce poate fi atribuită numai persoanei care are o calitate anume, respectiv cea a funcționarului public ce administrează ori gestionează diverse bunuri

4.2.2 Subiectul pasiv al unei infracțiuni

Prin subiect pasiv al unei infracțiuni se înțelege acea persoană ce este titulară a unei anumite valori sociale ce se constituie în obiect juridic al infracțiunii. Se impune a se menționa faptul că nu trebuie confundat subiectul pasiv al unei infracțiuni cu respectiva persoană ce a fost prejudiciată, această noțiune desemnând orice persoană care a suferit un anume prejudiciu, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

În marea majoritate a cazurilor, se remarcă întrunirea la aceeași persoane a calității subiectului pasiv al infracțiunii cu calitatea persoanei prejudiciate, existând însă și situații în care cele două calități le aparțin unor persoane distincte.

Cel mai bun exemplu este reprezentat de infracțiunea de omor, în care subiectul pasiv al acestei infracțiuni îl reprezintă victima (în speță persoana decedată), persoanele prejudiciate în cazul acestei infracțiuni putând fi și cele ce se aflau în întreținerea respectivei victime a omorului.

Prin prisma subiectului pasiv al unei infracțiuni, se remarcă următoarea delimitare a infracțiunilor:

Infracțiunile cu subiect pasiv general – reprezintă acele infracțiuni în cadrul cărora respectiva valoare socială ce este ocrotită poate să aparțină oricărei persoane, subiectul pasiv al acesteia putând fi orice persoană. În exemplificare, se remarcă infracțiunea de omor, infracțiunea de furt, infracțiunea de amenințare, etc

Infracțiunile cu subiect pasiv special – reprezintă acele infracțiuni pentru care legea penală a prevăzut respectivului subiect pasiv o calitate anume. Această calitate specială a subiectului pasiv al infracțiunii:

Are capacitatea de a genera chiar existența respectivei infracțiuni (în absența acestei calități speciale a subiectului pasiv, respectiva faptă va fi licită) – cazul infracțiunii coruperii sexuale a minorilor

Poate să determine agravarea răspunderii penale – spre exemplificare, infracțiunea omorului ce este comis asupra unei femei însărcinate, care atrage după sine o agravare a răspunderii penale a făptuitorului

SECȚIUNEA II-a

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

La nivel tradițional doctrinar, în cadrul laturii obiective a infracțiunii, se remarcă mai multe elemente ale incriminării, respectiv:

Acțiunea, respectiv inacțiunea

Urmarea infracțiunii

Raportul de cauzalitate

1 Acțiunea, respectiv inacțiunea

Prin acțiune se înțelege mișcarea corpului ce are capacitatea de a leza o anumită valoare socială ce este protejată de o anumită normă juridică penală. De cele mai multe ori, prin mișcare corporală se înțelege mișcarea membrelor, aceasta putându-se concretiza și sub alte forme (mimică, gesturi, etc).

Orice acțiune se poate realiza în cadrul unui singur act, dar și în cadrul mai multor acte, respectiv o persoană poate fi omorâtă prin aplicarea unei singure lovituri sau ca urmare a aplicării succesive de lovituri.

Prin inacțiune se înțelege o nerealizare a unei posibile acțiuni pe care respectivul subiect trebuia să o realizeze prin prisma obligației juridice, ca și nerealizarea unei acțiuni ce era așteptată să vină din partea unei anumite persoane.

Prin prisma modalității de realizare a respectivei laturi obiective a infracțiuni, se remarcă:

Infracțiunile comisive – aceste infracțiuni sunt comise prin intermediul unei acțiuni.

Infracțiunile omisive – aceste infracțiuni sunt comise prin intermediul unei inacțiuni. Acest tip de infracțiuni se împart, la rândul lor, în:

Infracțiunile omisive proprii – acest tip de infracțiuni se reflectă în neîndeplinirea unei anumite obligații ce este impusă de către lege, cum este cazul infracțiunii de nedenunțare, a infracțiunii de omisiunea sesizării, ca și a infracțiunii de lăsare fără ajutor a persoanei ce se află în dificultate. În situația acestor infracțiuni, legea penală prevede în mod explicit modalitatea de săvârșire ca fiind inacțiunea.

Infracțiunile omisive improprii – infracțiunile comisive, ce sunt comise prin omisiune – Acest tip de infracțiuni se bazează pe incriminarea comisivă, în cadrul normei penale de incriminare prevăzându-se un rezultat ce poate să fie produs în mod concret și prin intermediul unei inacțiuni, în absența unei prevederi exprese a acesteia din conținutul respectivei norme penale.

În cazul acestor infracțiuni, se remarcă faptul că respectivul subiect nu realizează o împiedicare a producerii unui rezultat, pe care, prin lege, era obligat să îl împiedice. Cel mai bun exemplu în acest caz este cel al deciziei unei mame de a-și ucide bebelușul prin înfometare, textul legii prevăzând comiterea infracțiunii prin intermediul acțiunii (respectiv uciderea copilului), infracțiunea putând fi comisă și prin intermediul inacțiunii (înfometarea bebelușului).

În materia acestor tipuri de infracțiuni, actuala lege penală a venit cu o modificare deosebită, fosta lege penală neavând în conținutul său nici un fel de prevedere legală privind diversele infracțiuni comisive prin infracțiune, motiv pentru care o lungă perioadă de timp acestea au fost recunoscut numai la nivel doctrinar și jurisprudențial.

În practica judiciară, ca și în cadrul literaturii de specialitate, a fost admisă asimilarea unei inacțiuni cu o acțiune, în situația existenței unei obligații legale ori a obligației contractuale privind acțiunea. Cu toate acestea, abordarea era aproape incompatibilă cu diversele exigențe impuse de principiul legalității incriminării, existând situații în care inacțiunea putea determina o angajare a răspunderii penale.

Actuala lege penală a introdus în materie o reglementare privind infracțiunile comisive prin omisiune, stabilind și situațiile în care se poate asimila acțiunii o anumită inacțiune.

Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 17, se consideră că o infracțiune comisivă, ce presupune producerea unui anumit rezultat, este comisă și prin intermediul omisiunii în situația:

Existenței unei obligații legale ori contractuale în vederea acționării

Creării de către autorul respectivei omisiuni, prin intermediul unei acțiuni ori a unei inacțiuni anterioare, a unei stări de pericol pentru o anumită valoare socială protejată, astfel realizându-se o facilitare a producerii respectivului rezultat

În ceea ce privește obligația legală de a acționa, ca și obligația contractuală de a acționa, acestea pot fi determinate de:

Diverse legături naturale – se remarcă în situația membrilor de familie, unde există o obligație reciprocă privind evitarea producerii diverselor urmări ce pot fi vătămătoare vieții ori integrității corporale. Este cazul anteriorului exemplu al mamei care refuză să își hrănească bebelușul pe care al trebui să îl protejeze. În condițiile în care mama nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin și copilul său va deceda, se constată prezența infracțiunii de omor ori a infracțiunii de ucidere din culpă, comisă prin inacțiune

O strânsă legătură de comunitate – se impune a se avea în vedere nu doar așa numita „comunitate de viață”, ci și „comunitatea de risc”, obligația asistenței decurgând din diversele relații de dependență, respectiv de încredere reciprocă, a căror existență se constată în acest context. În ceea ce privește temeiul, se impune existența obligației de a acționa, în situația conviețuirii unor persoane, ori în cea a practicării unor sporturi periculoase în comun – cel mai bun exemplu este cel al alpinismului

O asumare voluntară a respectivei obligații de protecție – în acest sens se remarcă obligația acțiunii unui medic față de pacienții pe care îi are în grijă, a întreținătorilor ce și-au asumat diverse obligații în cadrul unui contract de întreținere, obligația bonei ce trebuie să aibă grijă de copii, în absența părinților, etc

Obligația controlului asupra unei anumite surse de control – în domeniul fundamentării obligației legale de acțiune în această situație, se ia în considerare faptul că persoana care deține un bun în stăpânire, bun ce poate să constituie un pericol pentru diversele valori sociale ce sunt ocrotite de către legea penală, are obligația luării tuturor măsurilor rezonabile în vederea prevenirii unor eventuale lezări a acestor valori, datorită respectivului bun. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul stăpânului unui câine agresiv, care nu îi pune botnița în momentul în care îl scoate la plimbare în diversele locuri publice, în acest fel el fiind răspunzător în situația în care respectivul câine îi provoacă unei persoane o anumită vătămare corporală.

O acțiune exterioară – în acest caz, fundamentarea obligației de acțiune se poate realiza și avându-se în vedere și o anterioară acțiune periculoasă, ce a fost comisă de către autor. Se ia în calcul faptul că o persoană, care a comis o anumită acțiune prin intermediul căreia a reușit să creeze o anumită stare de pericol unei alte persoane, trebuie reținută de a lua diverse măsuri ce se pot impune în vederea prevenirii materializării respectivului pericol în cadrul unei urmări ce se regăsește prevăzută în conținutul legii penale.

Cel mai bun exemplu este cel al lucrărilor de întreținere străzi, ce implică realizarea unor gropi și orificii în asfalt și care pot determina o anumită stare de pericol pentru toate persoanele care trec prin acea zonă. În situația în care respectivele gropi realizate nu sunt semnalizate și asigurate în mod corespunzător, iar o persoană cade într-una dintre gropi și se vătămează corporal, persoana responsabilă pentru vătămarea corporală a victimei sau chiar decesul acesteia este cea care a realizat respectivele lucrări de întreținere.

2 Urmarea

La nivel doctrinar există propunerea privind folosirea pentru noțiunea „urmare” fie a două sensuri (un sens larg și un sens restrâns) fie a doi termeni separați.

Se remarcă astfel definirea noțiunii de urmare (în concepția juridică) drept atingerea ce este adusă unei anumite valori sociale ce este ocrotită de lege, rezultatul acesteia ori urmarea într-un sens restrâns desemnând o modificare ce este produsă în cadrul realității înconjurătoare (respectiv urmarea privită prin prisma sensului naturalistic).

În acest sens, se poate susține că o urmare se remarcă în situația oricărei infracțiuni, rezultatul fiind specific numai infracțiunilor în cazul cărora normele penală de incriminare prevăd necesitatea existenței unei anumite modificări la nivelul realității exterioare.

Se remarcă astfel o delimitare a infracțiunilor prin prisma urmării produse de acestea, la nivel doctrinar realizându-se distincția dintre :

Infracțiuni de rezultat – sunt acele infracțiuni care determină producerea unui anumit rezultat de natură materială, respectiv o modificare de tip fizic, ce este ușor perceptibilă în cadrul realității înconjurătoare. În această categorie se încadrează infracțiunea de omor, infracțiunea de furt, infracțiunea vătămării corporale, etc

Infracțiuni de pericol – sunt acele infracțiuni care nu determină producerea unei urmări materiale, urmarea acestora fiind concretizată într-o anumită stare de pericol dedicată valorii ce este protejată prin intermediul normei penale de incriminare. În această categorie se încadrează infracțiunea de trădare, infracțiunea de amenințare, infracțiunea nerespectării regimului armelor și munițiilor, etc

3.Raportul de cauzalitate

Analizarea unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale nu implică numai constatarea comiterii unei acțiuni ori a unei inacțiuni din cele ce sunt menționate în cadrul respectivei norme penale de incriminare, ci și existența unui rezultat material care, de asemenea, este prevăzut în conținutul aceleiași norme penale.

În plus, se impune necesitatea demonstrării faptului că rezultatul respectiv reprezintă consecința acelei acțiuni, respectiv inacțiuni, mai precis se impune constatarea existenței unui anumite raport de cauzalitate între respectiva acțiune/inacțiune și urmarea acesteia.

Demn de menționat este faptul că acest raport de cauzalitate nu este în mod explicit menționat în cadrul nici unei norme penale de incriminare, acesta nebeneficiind nici de reglementări specifice în cadrul părții generale a legii penale românești.

Ca urmare, se remarcă faptul că actuala lege penală nu a reușit să introducă unele modificări în cadrul sferei cauzalității și nici a diverselor criterii și implicit teorii ce sunt elaborate în vederea stabilirii acestei cauzalități, situație în care se au în vedere teoriile elaborate sub sfera de influență a vechiului Cod penal, în cadrul cărora sunt abordate pe larg aceste aspecte.

SECȚIUNEA III-A

ALTE ELEMENTE ALE STRUCTURII OBIECTIVE

În structura oricărei infracțiuni, pe lângă elementele principale, ce au fost prezentate pe larg anterior, în conținutul acestui subcapitol al prezentului curs, se poate remarca și prezența unor alte elemente ce privesc locul infracțiunii, timpul, ca și modalitatea comiterii acesteia, respectiv a mijloacelor de comitere.

Se cunoaște faptul că orice infracțiune este comisă într-un loc anume, într-un anumit moment, într-un anume mod și prin utilizarea unor anumite mijloace/metode. Acest fapt însă nu înseamnă că respectivele elemente menționate sunt incluse în mod obligatoriu în conținutul legal specific oricărei infracțiuni, acest lucru realizându-se numai în situația în care norma penală de incriminare specifică clar aceste mențiuni.

În această situație, în vederea stabilirii faptei ce este prevăzută de către legea penală, se impune constatarea aspectului că respectiva faptă a fost comisă în prezența respectivelor împrejurări, anterior menționate.

Ansamblul acestor elemente se pot remarca :

Drept elementele constitutive ale unei infracțiuni – în absența acestor elemente respectiva faptă nu cade sub incidența legii penale

Drept împrejurări care au capacitatea de a modifica respectiva răspundere penală – de cele mai multe ori se realizează o agravare a acestei răspunderi penale

Cel mai bun exemplu, în domeniul dedicat locului în care este comisă o infracțiune, perceput ca și element constitutiv al unei infracțiuni, se remarcă în cazul infracțiunii ultrajului contra bunelor moravuri, în care conținutul legii precizează în mod clar că respectiva faptă trebuie să fie comisă în public, elementul de agravare al răspunderii penale fiind sesizat în cazul infracțiunii de furt comisă într-un mijloc de transport în comun,.

Se cunoaște faptul că, de regulă, distrugerea unui bun propriu nu se constituie într-o infracțiune.

În situația în care această distrugere a bunului propriu se realizează prin intermediul incendierii, al unei explozii ori prin diverse alte mijloace asemănătoare, și dacă se constată că această distrugere poate să prezintă/rezulte un anumit pericol public, fapta de distrugere intră sub incidența Codului penal al României,.

SECȚIUNEA IV-A

LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

La nivel doctrinar, în domeniul dedicat laturii subiective a unei infracțiuni, este identificat un element principal, respectiv elementul subiectiv (în speță, vinovăția), acestuia putându-i-se adăuga diverse alte elemente, cum ar fi :

Mobilul unei infracțiuni

Scopul unei infracțiuni

Și acest element subiectiv al laturii subiective a unei infracțiuni, respectiv vinovăția, poate îmbrăca mai multe forme, actuala lege penală introducând o modificare substanțială în raport cu conținutul vechii legi penale, respectiv s-a avut în vedere o consacrare explicită a vinovăției în conținutul Codului penal al României, împreună cu intenția și cu respectiva culpa.

SECȚIUNEA V-A

INTENȚIA

În actuala lege penală, reglementarea diverselor forme ale intenției este regăsită în conținutul articolului 16, care prevede că o faptă se consideră a fi săvârșită cu intenție în situația în care făptuitorul prevede respectivul rezultat al faptei sale, acesta dorind ori acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat.

5.1 Structura intenției

În cadrul structurii intenției se remarcă existența:

Elementului intelectiv – mai este denumit și prevedere de către legiuitor, acesta raportându-se numai la rezultatul unei fapte penale. La nivel practic, aceste element presupune o cunoaștere de către respectivul făptuitor a tuturor elementelor ce sunt caracteristice respectivei fapte penale, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale, respectiv a totalității elementelor ce formează latura obiectivă a faptei, de îndeplinirea cărora depinde însăși existența respectivei infracțiuni.

Se remarcă faptul că în situația comiterii infracțiunii de omor, respectivul făptuitor se impune a cunoaște faptul că acțiunea sa poate produce decesul unei persoane, că respectiva victimă este în viață, etc

Elementului volitiv – acest element reprezintă respectiva poziție subiectivă a făptuitorului în raport cu urmarea faptei asupra căreia se remarcă factorul intelectiv. În vederea existenței prezenței intenției, se impune ca respectivul făptuitor să își dorească ori să accepte că respectiva producere a urmării este chiar rezultatul acțiunii sale.

În ceea ce privește existența acestui element volitiv, aceasta poate fi apreciată în raport cu diversele elemente obiective ce reușesc să caracterizeze respectiva stare de fapt.

Spre exemplificare, se remarcă faptul că în vederea stabilirii unei intenții de ucidere, se are în vedere:

Instrumentul ce a fost utilizat de către făptuitor pentru a leza victima

Ce zonă a vizat respectiva lovitură aplicată victimei

Numărul loviturilor aplicate victimei de către făptuitor

Intensitatea loviturilor ce i-au fost aplicate de către făptuitor, victimei

Starea fizică în care se afla victima

Raportul de forțe remarcat între victimă și făptuitorul infracțiunii,etc

Se impune a se menționa, că în situația exemplificată, trebuie analizată zona ce a fost vizată de respectiva lovitură a făptuitorului asupra victimei, nu zona care în mod efectiv a fost lezată de respectiva lovitură.

Cel mai bun exemplu în acest caz este cel al infracțiunii în care un făptuitor să își lovească victima în cap, prin intermediul unei sape. Victima reușește să pareze lovitura la cap cu ajutorul unui ciomag pe care îl acea în mână, astfel că, în momentul loviturii, sapa a lovit mâna victimei, în care se ținea respectivul ciomag, în urma loviturii victimei fiindu-i retezată o falangă.

Ulterior, s-a constatat decesul victimei ca urmare a complicațiilor ce au survenit în evoluția rănii pe care aceasta a suferit-o la degetul mâinii în care ținea ciomagul cu care s-a apărat de potențiala lovitură cu sapa, ce îi viza zona capului.

În acest caz, o importanță deosebită este reprezentată de elementul volitiv, ce vizează zona ce a fost vizată în mod efectiv de către făptuitor, pentru aplicarea loviturii (zona capului), nu zona ce a fost în mod efectiv lezată (zona degetului), zonă care nu include prezența unor organe vitale și în cadrul căreia nu s-ar putea evidenția existența intenției uciderii victimei.

Urmând acest raționament se poate aprecia că în această speță respectivul făptuitor a acționat asupra victimei cu intenție.

. 5.2 Formele intenției

În cadrul oricărei infracțiuni se pot sesiza diverse forme ale intenției, respectiv:

Intenția directă – se remarcă prin prisma intensității elementului volitiv, cu raportarea la respectiva urmare ce este prevăzută în conținutul respectivei norme penale de incriminare, în acest caz existența intenției indirecte sesizându-se în situația în care făptuitorul își dorește să producă urmarea ce este prevăzută în conținutul respectivei norme penale de incriminare. Cel mai bun exemplu îl constituie cel al situației în care un făptuitor alege să își împuște victima în zona capului, de la o distanță mică ori când îi aplică acesteia o lovitură puternică în zona capului, cu un topor, ori în zona inimii, cu un cuțit.

Se impune a se menționa că intenția directă trebuie reținută inclusiv în situația în care nu este certă producerea respectivului rezultat, acesta fiind doar posibil pentru respectivul făptuitor, în măsura în care acesta își dorește ca respectivul rezultat să se producă.

Urmând exemplul anterior, în situația în care victima se găsește la o distanță apreciabilă de făptuitorul care cunoaște faptul că nu excelează în tragerea de la distanță cu arma (uciderea prin împușcare a victimei nu este o certitudine), situație în care dacă făptuitorul înțelege să tragă asupra victimei, se poate reține intenția directă a infracțiunii.

Intenția indirectă (respectiv intenția eventuală) – se remarcă prin prisma intensității elementului volitiv, cu raportarea la respectiva urmare ce este prevăzută în conținutul respectivei norme penale de incriminare

– În conformitate cu prevederile articolului 16 al legii penale, eventuala intenție se remarcă în situația în care făptuitorul prevede respectivul rezultat al faptei pe care o comite și cu toate că nu urmărește acest rezultat, el acceptă și posibilitatea producerii acestui rezultat. Urmând acest raționament, se remarcă faptul că respectivul făptuitor are în vedere mai multe urmări, cele mai des întâlnite fiind:

Urmarea pe care o dorește făptuitorul și care poate fi sau nu prevăzută în conținutul legii penale

Urmarea pe care nu o dorește făptuitorul, dar care urmare apare ca și posibil realizabilă, ea fiind acceptată de către făptuitor

Cel mai bun exemplu în cazul intenției eventuale îl constituie ipoteza conform căreia, un anumit făptuitor, în dorința protejării unei suprafețe de teren cultivată, contra unor eventuale atacuri din partea animalelor sălbatice, ia decizia să împrejmuiască această suprafață cu un gard metalic și ulterior electrificat. În situația în care nu animalele sălbatice ci o anumită persoană, din greșeală, ajunge să atingă gardul electrificat al făptuitorului și ulterior contactului cu acesta ea decedează, în sarcina făptuitorului se poate reține infracțiunea omorului comis prin intermediul intenției eventuale.

În această situație, respectivul făptuitor, a prevăzut urmările gestului său de împrejmuirea suprafeței de teren, respectiv:

Urmarea certă și respectiv dorită, ce nu este prevăzută în conținutul legii penale – cea a protejării unei culturi agricole

Urmarea posibilă, ce este prevăzută în conținutul legii penale – respectiv decesul persoanei care din greșeală ar putea să atingă gardul ce împrejmuiește respectiva suprafață de teren – această urmare nu a fost dorită de către făptuitor, producerea acesteia fiindu-i însă făptuitorului indiferentă

În practică, se întâlnește și situația ca respectiva urmare dorită să fie inclusă în prevederile legii penale, cum este cazul făptuitorului care și-a propus să îi aplice viitoarei victime o anumită corecție. Ca urmare însă a numărului loviturilor aplicate victimei, ca și a intensității acestora, făptuitorul va prevedea și inclusiv accepta faptul că victima sa ar putea deceda.

În această situație, atât urmarea ce este dorită de către făptuitor (respectiv cauzarea unor anumite suferințe fizice respectivei victime), cât și urmarea ce este acceptată de către făptuitor (respectiv decesul victimei) sunt prevăzute în conținutul legii penale.

Intenția spontană (intenția repentină) – se caracterizează prin intermediul a două elemente, respectiv:

Hotărârea făptuitorului este luată într-o anumită stare de tulburare

Hotărârea făptuitorului este pusă în executare imediat după ce ea este luată

Cel mai bun exemplu în acest caz este cel al unei persoane ce este lovită de către viitoarea sa victimă cu pumnul, moment în care i se produce o tulburare. Urmare a acestei tulburări, determinată de lovitura cu pumnul ce i-a fost aplicată, victima se transformă în agresor, ea ripostând și aplicându-i agresorului său o lovitură cu cuțitul. Agresorul faptei inițiale se transformă în victimă în acest caz, iar omorul ce este comis în condițiile anterior descrise poate fi perceput ca fiind cauzat de intenția spontană a făptuitorului.

Se impune a se menționat faptul că intenția spontană reprezintă o cauză a atenuării răspunderii penale, așa cum este reglementată în conținutul legii penale,.

Intenția premeditată – este total opusă intenției repentine, respectiv în această situație făptuitorul decide să comită o infracțiune, aflându-se într-o stare de calm, până în momentul comiterii acestei infracțiuni trecând un anumit timp. În acest interval, se remarcă faptul că această hotărâre infracțională a făptuitorului este menținută și consolidată.

În cadrul comiterii unei infracțiuni, ce se caracterizează de o intenție premeditată, se remarcă și pregătirea acestei infracțiuni, fie că această pregătire vizează anumite acte materiale (cum ar fi procurarea unor documente justificative), ca și acte intelectuale (precum obținerea unor informații prețioase pentru săvârșirea faptei, analizarea diverselor variante prin care se poate comite respectiva infracțiune, etc.).

Se impune a se menționa și faptul că această premeditare a infracțiunii nu este condiționată de realizarea unor acte pregătitoare, aceasta fiind posibilă și în absența acestor acte. Cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de situația infracțiunii comisive ce este comisă prin omisiune, luând ca exemplu ipoteza anterior prezentată a bebelușului ce este ucis de mama sa prin neacordarea hranei necesară. În această situație, chiar dacă realizarea unor acte materiale dedicate pregătirii infracțiunii nu este posibilă, această infracțiune este, de cele mai multe ori, premeditată.

Demn se subliniat este faptul că această intenție premeditată reușește să atragă agravarea răspunderii penale în raport cu intenția săvârșirii infracțiunii, în forma de bază, ea demonstrând atingerea cu mult mai accentuată a respectivei valori ce este ocrotiră de către o anumită normă penală.

În legea penală românească, premeditarea este prevăzută drept o circumstanță agravantă de tip legal, cea mai bună exemplificare fiind regăsită în conținutul articolului 189, litera a), a Codului penal al României.

SECȚIUNEA VI-A

CULPA

În legea penală românească, se prevede faptul că o infracțiune este săvârșită din culpă în situația în care făptuitorul acesteia:

Prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care însă nu îl acceptă, considerându-l lipsit de temei în privința producerii acestuia

Nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, în ciuda faptului că putea să îl prevadă și trebuia să facă această prevedere

În acest mod, legiuitorul a reușit să consacre distincția tradițională între formele principale ale culpei, respectiv:

Culpa cu prevedere – Se consideră existența culpei cu prevedere în situația în care făptuitorul infracțiunii prevede ca o urmare posibilă a faptei sale rezultatul producerii urmării ce poate fi vătămătoare pentru o anumită valoare socială ce este ocrotită, acestea apreciind însă că respectiva urmare nu va fi produsă în mod concret.

Cel mai bun exemplu în acest caz este cel la angajatului de la circ (așa numitul aruncător de cuțite) care în timpul realizării programului său, alege să arunce de la anumite distanțe cuțite care se înfig în anumite panouri ori obiecte, poziționate în proximitatea unei persoane cu care acesta colaborează. În această situație, aruncătorul de cuțite prevede și posibilitatea ca în timpul acțiunilor sale să își rănească partenerul, el apreciind însă că acest aspect (urmarea) nu se va întâmpla. În situația în care această urmare, ce este survenită, se realizează, ne vom afla în prezența culpei cu prevedere.

Se remarcă faptul că, asemenea situației intenției eventuale, și în situația culpei cu prevedere, respectivul făptuitor prevede mai multe urmări, respectiv:

O urmare ce este dorită, aceasta putând să fie ilicită ori licită

O urmare ce nu este dorită și despre care făptuitorul consideră că aceasta nu se va produce

Spre exemplificare, în cazul unei vânători, un vânător zărește un animal aflat la o mică distanță de un coleg de-al său, luând decizia de a trage asupra animalului, prin prisma ipotezei că va reuși să nu îl rănească pe coleg. Dacă însă, urmare a acțiunii sale, vânătorul reușește să își rănească colegul, fapta acestuia se consideră a fi săvârșită din culpă cu prevedere. În această situație, respectiva urmare dorită (respectiv împușcarea respectivului animal) poate să fie:

Urmare licită – în situația în care respectiva vânătoare este organizată în mod legal

Urmare ilicită – dacă fapta este prevăzută în conținutul legii penale (vânătorul nu deținea un permis de vânătoare valid)

Indiferent de situație, în cazul urmării nedorite, ce constă în rănirea celui de-al doilea vânător, se constată că aceasta se găsește reglementată în conținutul legii penale.

În ceea ce privește criteriul delimitării culpei cu prevedere în raport cu intenția eventuală, se are în vedere faptul că, în situația culpei cu prevedere, respectivul făptuitor este convins că rezultatul faptei sale nu se va produce, el bazându-se pe diverse împrejurări obiective, împrejurări care, la modul concret, sunt evaluate eronat de către făptuitor.

Spre exemplificare, se remarcă situația unui șofer care ia decizia să se angajeze într-o depășire, în zona unei curbe ce nu are vizibilitate, acesta prevăzând posibilitatea să comită un accident în situația în care, de pe contrasens, va veni un alt autovehicul. Cu toate acestea, șoferul nu acceptă posibilitatea producerii unui potențial accident, luând în calcul mai multe împrejurări precum cunoașterea drumului (a curbei), modul de reacție al autovehiculului pe care îl conduce, experiența în conducere, etc. În situația în care se produce un accident rutier, respectivului șofer i se va reține culpa, nu intenția eventuală.

În cazul în care o neproducere a rezultatului unei fapte nu reprezintă o convingere ce se bazează pe diverse împrejurări de natură obiectivă, ci doar pe simple speranțe, ce depind de hazard, se remarcă prezența intenției eventuale.

Culpa fără prevedere – În conformitate cu conținutul legii penale, se constată existența culpei fără prevedere în situația în care respectivul făptuitor nu a reușit să prevadă rezultatul faptei pe care o comite, în ciuda faptului că el trebuia să prevadă acest rezultat și că avea capacitatea de a-l prevede. Această culpă este unica formă a vinovăției în care se remarcă absența prevederii unei urmări periculoase.

Spre exemplificare, se remarcă situația culpei fără prevedere în situația în care o mamă pleacă dintr-o cameră în care a uitat să pună la adăpost de copiii săi (de vârste mici) a unui recipient în care pusese o anumită substanță toxică, folosită anterior. În cazul în care unul dintre copii descoperă recipientul și folosește substanța toxică, ulterior decedând din această cauză, în sarcina mamei sale urmează să se rețină existența unei culpe fără prevedere, aceasta neprevăzând urmarea respectivă, chiar dacă trebuia și putea să o prevadă.

În conformitate cu definiția ce este regăsită în legea penală, în vederea existenței unei culpe fără prevedere, se impune constatarea:

Unei lipse concrete a prevederii

Obligația prevederii – include existența obligației de diligență ce este impusă făptuitorului, aceasta:

Fiind inclusă în conținutul unui act normativ

Decurgând dintr-o anumită regulă nescrisă de conduită

Posibilitatea respectivei prevederi – aceasta urmează să fie analizată prin intermediul raportării:

La diversele împrejurări concrete dedicate desfășurării respectivei acțiuni

La diversele caracteristici subiective ale făptuitorului

În acest caz al posibilității prevederii, se impune a se lua în calcul diversele elemente, cum ar fi pregătirea profesională a făptuitorului, caracteristicile fizice ale acestuia, experiența de viață, etc.

SECȚIUNEA VII-A

INTENȚIA DEPĂȘITĂ – PRAETERINTENȚIA

În actuala lege penală, este consacrată în mod explicit forma vinovăției mixte, ce este determinată de combinarea elementelor ce le aparțin atât intenției, cât și culpei. Conform prevederilor Codului penal al României se constată existența unei intenții depășite în situația în care o anumită faptă penală, ce constă în acțiune ori inacțiune intenționată, are capacitatea de a produce rezultate cu mult mai grave, datorate culpei respectivului făptuitor.

În cadrul structurii intenției depășite, se remarcă mai multe forme ale vinovăției suprapuse, respectiv:

Intenția, privind rezultatul ce este dorit de către făptuitor

Culpa ce privește rezultatul mai grav al respectivei fapte, efectul rezultatului fiind deosebit

Existența prezenței intenției depășite impune ca respectiva acțiune de bază a infracțiunii să fie inclusă în prevederile legii penale, oricare ar fi gravitatea acestei infracțiuni.

În acest context, un act simplu de violență, ce poate fi susceptibil încadrării în dispozițiile legii penale, și care poate fi săvârșit chiar și în joacă, poate fi inclus în cadrul structurii intenției depășite, în situația în care acesta a reușit să cauzeze un rezultat cu mult mai grav.

SECȚIUNEA VIII-A

ELEMENTELE SECUNDARE ALE STRUCTURII LATURII SUBIECTIVE A INFRACȚIUNII – MOBILUL ȘI SCOPUL INFRACȚIUNII

În ceea ce privește scopul unei infracțiuni, acesta nu se remarcă în postura elementului constitutiv decât în cazul în care o normă penală de incriminare îl prevede în mod expres, situație în care acesta poartă denumirea de scop special.

În cadrul structurii incriminării, scopul infracțiunii se poate sesiza:

Ca un element constitutiv al respectivei fapte penale de bază – așa cum este cazul în situația infracțiunii de furt, unde se remarcă că fapta însușirii unui bun, în cazul în care aceasta nu s-a realizat cu scopul însușirii, nu reprezintă un furt, ca și in situația unei asocieri pentru comiterea unei infracțiuni, având în vedere faptul că asocierea nu prezintă relevanță penală în absența prezenței un scop ilicit.

Ca element al formei agravate – cum este cazul infracțiunii omorul ce a fost săvârșit în vederea înlesnirii comiterii unei alte infracțiuni, ori pentru ascunderea unei alte infracțiuni

În ceea ce privește mobilul unei infracțiuni, ce este reprezentat de respectivul element care îl determină pe un făptuitor să acționeze, el este considerat un element constitutiv numai în situația în care apare prevăzut expres în conținutul normei legale de incriminare.

Asemenea scopului unei infracțiuni, și mobilul infracțiunii poate să apară ca și:

Element constitutiv în cadrul formei de bază al respectivei infracțiuni – așa cum este cazul infracțiunii de abuz în serviciu, situație în care o limitare a exercițiului unor dreptului se realizează pe temeiul naționalității, al rasei, al religiei ori al sexului

Cauză a agravării – situația infracțiunii omorului ce este săvârșit prin prisma interesului material

CAPITOLUL 5.

INFRACȚIUNEA, CA FAPTĂ NEJUSTIFICATĂ. CAUZELE JUSTIFICATIVE ALE INFRACȚIUNII 

Ulterior constatării că respectiva faptă ce a fost comisă de către un făptuitor este prevăzută în conținutul legii penale, respectiv că aceasta întrunește toate elementele ce sunt prevăzute în cadrul unei norme penale de incriminare, se urmărește, în cadrul procesului dedicat stabilirii existenței unei infracțiuni, stabilirea împrejurării că respectiva faptă are caracterul ilicit, respectiv stabilirea caracterului nejustificativ al acesteia.

Acest caracter nejustificativ vizează identificarea contradicției existente între fapta ce a fost comisă și respectiva ordine juridică, mai exact că acea faptă nu poate să fie autorizată în cadrul nici unei dispoziții legale.

În raport cu vechiul Cod penal al României, se remarcă faptul că actuala lege penală a reușit să consacre în mod explicit noțiunea „cauzei justificative”, pe lângă legitima apărare și respectiv starea de necesitate (deja consacrate în vechea lege penală) fiind consacrate și cauzele care erau considerate ca fiind de tip extra-legal, respectiv:

Consimțământul persoanei vătămate

Exercitarea unei drept

Îndeplinirea unei obligații

5.1 Legitima apărare

În conformitate cu prevederile alineatului 2 al articolului 19 din legea penală românească, se consideră a fi în legitimă apărare acea persoană care comite o faptă în vederea înlăturării unui atac material, imediat, direct și injust, ce îi pune în pericol persoana sa, persoana altuia, drepturile sale ori ale altuia, drepturile unui interese general, în condițiile în care respectiva apărare este direct proporțională cu gravitatea respectivului atac.

Se remarcă faptul că, în raport cu vechea lege penală, actuala lege penală este mult mai concretă, în vechea formulare consacrată legitimei apărării regăsindu-se exprimarea „interesului obștesc” și nu a „interesului general”, cum este acesta formulat acum.

În plus, prin compararea celor două reglementări regăsite în vechea și actuala lege penală, se remarcă faptul că în actualul Cod penal al României se renunță la condiția pericolului grav ce poate fi produs de către respectivul atac, gravitatea acestuia fiind luată în calcul doar în vederea aprecierii condiției proporționalității.

Astfel, s-a reușit extinderea posibilității privind invocarea cauzei justificative, dedicate legitimei apărării, și în cazul faptelor ce în vechea lege penală erau de plano excluse, ca urmare a faptului că respectivul atac nu avea capacitatea de a produce un grav pericol.

Spre exemplificare, în situația în care o victimă îi aplică agresorului mai multe lovituri peste față cu palma, moment în care acesta ripostează cu o lovitură de pumn, ce determină încetarea respectivului atac, în baza vechii legi penale, fapta agresorului nu se putea analiza prin prisma legitimei apărări, în ciuda faptului că nu a cauzat o anumită vătămare corporală, considerându-se că respectivele lovituri cu palma nu i-au pus agresorului integritatea fizică în pericol grav.

În actuala lege penală, fapta agresorului se poate justifica în condițiile în care aceasta nu a produs diverse urmări ce pot fi apreciate ca în disproporție cu respectivele urmări ale atacului inițial.

5.1.1 Condițiile atacului

După cum se poate vedea chiar din conținutul legii penale, orice atac se impune a fi „material, direct, imediat și injust”, el îndreptându-se și împotriva diverselor valori sociale ce sunt menționate în conținutul legii penale. Aceste prevederi se regăseau și în conținutul vechii legi penale.

Atacul – caracterul material – presupune ca acest atac să se exercite prin intermediul diverselor mijloace fizice, el fiind îndreptat împotriva respectivei existențe fizice a unei valori sociale ce este ocrotită de lege.

Prin atac materiale se înțelege acel atac în cadrul căruia, pentru realizarea sa, se are în vedere folosirea violenței fizice, însoțită sau nu de utilizarea diverselor mijloace de tip ofensiv (precum armele, animalele dresate, narcoticele, etc). În aceste condiții se remarcă faptul că în condițiile în care o agresiune se manifestă în mod exclusiv prin intermediul cuvintelor (inclusiv scrise) se poate aprecia că aceasta reprezintă un atac material ce ar putea legitima o apărare, așa cum aceasta a fost prevăzută în conținutul legii penale.

Se impune a se menționa faptul că, în anumite condiții, omisiunea poate fi percepută drept atac, respectiv în condițiile în care aceasta determină un anumit pericol pentru respectiva valoare socială ce este ocrotită. Spre exemplificare, se poate imagina situația în care un angajat al C.F.R., din diverse motive de ordin personal, ia decizia de a nu mai schimba macazul, astfel încercând să producă o catastrofă feroviară. În situația în care un coleg de-al său intervine prin violență și schimbă respectivul macaz, se remarcă existența unei fapte de agresiune ce a fost săvârșită în legitimă apărare.

Atacul – caracterul direct – presupune punerea într-un pericol de tip nemijlocit a unei anumite valori sociale ce este ocrotită de lege. Se impune însă ca această condiție să nu fie percepută prin prisma obligativității contactului direct al respectivului agresor cu obiectul în care este încorporată respectiva valoare socială că este ocrotită. În acest fel se va sesiza și existența unui atac direct în situația în care o persoană încearcă scufundarea unei bărci în care se găsește o altă persoană care nu știe sau nu poate să înoate.

Nu se consideră a fi un atac direct atacul ce presupune existența unui obstacol între respectivul agresor și obiectul în care este încorporată respectiva valoare ce este ocrotită de lege, obstacol pe care agresorul nu poate să îl depășească (situația unei uși încuiate, a unui zid, a unui spațiu de dimensiuni apreciabile, etc).

Se impune a se lua în calcul și diversele mijloace de atac de care agresorul dispunea la modul concret, astfel stabilindu-se dacă respectivul obstacol era sau nu o piedică reală în calea agresorului.

Atacul – caracterul imediat – presupune ca respectivul atac să fie:

Iminent – se impune ca declanșarea atacului să reprezintă o certitudine, nu doar o potențială eventualitate

În curs de derulare – acest atac poate legitima o apărare, cât acesta nu s-a epuizat. În momentul încetării atacului, nu se mai se poate considera apărarea ca fiind legitimă

Atacul – caracterul injust – presupune o lipsă a autorizării acestui atac de către ordinea juridică, respectiv în situația în care atacul se produce în baza legii nefiind vorba despre un atac de tip injust. În ciuda faptului că, în sine, atacul este autorizat prin lege, acest caracter just poate fi menținut numai pe perioada cât el se încadrează în limitele ce au fost impuse de respectiva lege.

Spre exemplificare, conform legislației penale, în situația unei infracțiuni flagrante o persoană are posibilitatea de a-l reține pe făptuitor, pe care să îl predea autorităților. În această situație, lipsirea de libertate a făptuitorului nu prezintă caracterul injust, ea neputând da loc legitimei apărări. În cazul în care respectiva persoană îl lipsește de libertate pe făptuitor fără a-l preda autorităților și fără să anunțe că l-a prins, lipsirea de libertate se transformă într-o reținere, ea căpătând caracterul injust, respectiva persoană reținută putându-se elibera.

Având în vedere caracterul injust al unui atac, atât la nivel jurisprudențial, cât și doctrinar, se apreciază că atacul nu poate să provină decât din partea unei ființe umane, nefiind acceptată invocarea unei legitime apărări în situația în care atacul vine din partea unui animal,.

Atacul – îndreptat împotriva unei valori ce este prevăzută în conținutul legii penale – în domeniul dedicat ansamblului diverselor valori sociale ce pot reprezenta obiectul unui atac, valori care, pe cale de consecință, pot fi apărate, acesta nu se limitează numai la persoana care apără valorile sociale ori alte persoane aflate în aceeași situație, el extinzându-se inclusiv la drepturile acestor persoane, ca și la interesul general. În acest fel se pot apăra și valori sociale ușor atipice, de genul siguranței naționale, diversele bunuri din proprietatea publică ori interesele diverselor colectivități.

5.1.2 Condițiile apărării

După constatarea întrunirii diverselor elemente ce sunt caracteristice unui atac, persoana atacată are posibilitatea de a se apăra în mod justificat, prin săvârșirea unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale.

În ciuda acestui aspect, posibilitatea apărării nu este una de tip nelimitat, starea legitimei apărări nejustificând comiterea oricărei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Pentru ca o apărare să se bucure de efectul justificativ, se impune îndeplinirea mai multor condiții, precum:

Respectiva apărare se îmbrace una dintre formele faptelor ce sunt prevăzute în conținutul legii penale – în situația în care nu se constată existența unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale, nu se ia în calcul posibilitatea unei verificări a caracterului nejustificat al respectivei fapte, respectiv problema de a se identifica o cauză justificativă.

Privită prin prisma formei de vinovăție, respectiva faptă poate să fie comisă cu intenție, dar și din culpă, singura condiție necesară fiind ca respectiva persoană aflată în postura de a se apăra să deține cunoștințe despre existența atacului, ea acționând astfel din dorința apărării de acest atac.

Respectiva apărare să fie necesară – se impune a se remarca faptul că această necesitate a apărării reprezintă doar un termen generic, ce presupune existența mai multor condiții, respectiv:

Necesitatea apărării presupune cerința ca apărarea să intervină doar în intervalul în care atacul respectiv este imediat, respectiv din momentul iminenței acestui atac și până la finalizarea lui. În situația în care riposta se realizează ulterior atacului, în cauză nu se mai face vorbire despre apărare, intervenind răzbunarea, aceasta nepretinzând nici un fel de justificare

Necesitatea apărării impune ca apărarea să dețină caracterul idoneu, respectiv apărarea să aibă capacitatea înlăturării respectivului atac.

Acest caracter al apărării, respectiv cel al necesității, nu presupune ca apărarea să reprezinte unica posibilitate de înlăturarea respectivului atac. În situația în care respectiva persoană, ce este atacată, dispune de mai multe mijloace prin care poate respinge acel atac, aceasta poate să le folosească pe oricare, în principiu, cu condiția să respecte principiul proporționalității

Apărarea se impune să fie direct proporțională cu nivelul de gravitate al atacului – respectiv fapta ce este comisă de către persoana atacată, în vederea apărării de respectivul atac se impune a avea o gravitate mai redusă sau cel mult egală cu gravitatea atacului.

Se impune a se menționa că nu se are în vedere un calcul matematic, fiind vorba de o apreciere la nivel global, astfel cum această apreciere este posibilă în condițiile respectivului atac.

În ceea ce privește nivelul proporționalității, acesta are în vedere respectivele urmări ale celor două acțiuni:

Urmarea probabilă pe care atacul ar fi produs-o

Urmarea ce a fost produsă ca urmare a apărării

Se impune a se lua în calcul și:

Diversele valori sociale aflate în conflict

Raportul forțelor dintre victimă și agresorul acesteia

Totalitatea circumstanțelor în care respectivul atac s-a derulat

5.1.3. Efectele legitimei apărări

Respectiva faptă ce este săvârșită se consideră a fi justificată în situația întrunirii tuturor condițiilor anterior expuse. În această situație, pentru orice faptă ce a fost săvârșită în condițiile legitimei apărări, nu se poate aplica vreo sancțiune ori o altă măsură cu caracter penal (în speță, măsurile de siguranță).

Mai mult, în condițiile legitimei apărări, se remarcă și:

Înlăturarea răspunderii civile pentru potențialul prejudiciu pe care îl suferă respectivul atacator

Excluderea răspunderii civile pentru prejudiciul ce a fost generat ca urmare a deteriorării unor instrumente ori a unor mijloace ce au fost utilizate în derularea respectivului atac, în ciuda faptului că acestea nu îi aparțin respectivului atacator

5. 1.4. Legitima apărare prezumată

În conformitate cu prevederile legii penale, o persoană se prezumă a se afla în legitimă apărare în condițiile în care comite o faptă ce este prevăzută de legea penală pentru a împiedica pătrunderea, fără drept, într-o locuință a unei alte persoane, respectiv a împiedica pătrunderea acesteia într-o încăpere, într-o dependință ori într-un loc împrejmuit ce ține de o locuință, pătrundere ce se realizează prin violență, prin viclenie, prin efracție ori prin diverse asemenea metode ilegale, ori pe perioada nopții.

Definiția legitimei apărări prezumate, în conținutul legii penale, reia reglementarea ce se regăsea în conținutul alin. 21, articolul 44 al vechii legi penale, cu unele excepții, respectiv:

Textul actual al legii penale a restrâns ansamblul spațiilor ce sunt protejate în cadrul prezumției legitimei apărări, la spațiile ce sunt în mod direct legate de o locuință, fiind înlăturată incidența prezumției legitimei apărări în situația altor locuri împrejmuite ori delimitate prin intermediul semnelor de marcare.

Textul actualei legi penale a consacrat și ipoteza prezumției incidente a legitimei apărări, respectiv situația în care o pătrundere se realizează în acele spații menționate în cuprinsul legii, pe perioada nopții. În această situație nu se mai remarcă necesitatea pătrunderii prin modalitățile menționate (respectiv prin efracție, prin violență).

Se impune a se evidenția faptul că în speță se are în vedere prezumția relativă a legitimei apărări, principala consecință fiind răsturnarea sarcinii probei, respectiv nu acea persoană care invocă o legitimă apărare este obligată să dovedească că au fost îndeplinite toate condițiile ce sunt impuse de lege în domeniul atacului, ca și al apărării, ci reprezentanții Ministerului Public au sarcina de a proba o eventuală neîndeplinire a condițiilor anterior menționate.

Ca urmare a acestui fapt, instituirea prezumției legitimei apărări nu va înlătura cerința privind îndeplinirea tuturor condițiilor ce sunt prevăzute în legea penală cu privire la atac, prezumția legitimei apărări fiind înlăturată în condițiile în care:

S-a reușit stabilirea faptului că respectivul făptuitor a realizat că, în fapt, nu se petrecea un atac

Se constată că apărarea este în mod vădit disproporționată în raport cu atacul

De asemenea, legitima apărare prezumată, așa cum aceasta este definită în conținutul legii penale, se poate exercita nu numai de către proprietarul respectivei locuințe ori de persoana care folosește acea locuință, ci și de orice altă persoană care remarcă respectiva încercare de pătrundere în locuință, sau care sesizează pătrunderea unei persoane fără drept în respectivele spații menționate de lege.

SECȚIUNEA II-A

STAREA DE NECESITATE

Conform legii penale, se consideră a fi în starea de necesitate acea persoană care săvârșește o faptă în vederea salvării sale de un pericol imediat și care nu se poate înlătura printr-o altă modalitate, respectiv pentru a-și salva viața, sănătatea, integritatea corporală proprie ori pe a unei alte persoane, ca și pentru a salva un bun de-al său ori un bun al altei persoane, respectiv un bun de interes general, în condițiile în care urmările faptei sale nu sunt în mod vădit mai grave, comparativ cu urmările ce s-ar fi putut determina în situația în care respectivul pericol nu se înlătura.

Asemenea situației legitimei apărări, și în situația stării de necesitate, aceasta se poate invoca în cazul în care sunt întrunite diverse condiții ce privesc starea de pericol, ca și acțiunea de salvare.

5.2.1. Condițiile stării de pericol

Se remarcă următoarele situații:

Pericolul este iminent – caracterul iminenței presupune ca respectivul pericol să se găsească pe punctul producerii unei urmări vătămătoare pentru respectiva valoare socială ce este protejată.

În vederea examinării acestui caracter iminent al unui pericol, un judecător care judecă speța trebuie să se situeze în momentul în care se comite respectiva acțiune, cu evaluarea întregii situații prin prisma unei persoane obișnuite, luând în calcul cunoștințele sale, ca și cunoștințele pe care le deținea respectivul autor, în ciuda faptului că, ulterior, s-a reușit dovedirea improbabilității producerii respectivului pericol în realitate. Astfel, în situația în care se constată că în momentul comiterii respectivei acțiuni, pericolul nu mai persista, starea de necesitate nu mai poate fi reținută.

Pericolul este inevitabil – acest caracter presupune că respectivul pericol nu se poate înlătura în alt fel decât prin săvârșirea respectivei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale. Respectiv, săvârșirea faptei este unica soluție prin care poate fi salvată acea valoare socială ce este amenințată de un pericol.

În situația în care acest pericol se putea înlătura și în absența comiterii respectivei fapte penale, este exclusă starea de necesitate. De asemenea, în situația în care făptuitorul are la dispoziție mai multe variante pentru a înlătura respectivul pericol, toate aceste variante presupunând comiterea faptei ce este prevăzută în conținutul legii penale, se impune ca salvarea sa să se realizeze prin folosirea variantei ce determină comiterea faptei cele mai puțin grave, conform prevederilor legii penale.

Pericolul a fost creat în mod intenționat de către persoana care invocă ulterior starea de necesitate – este cazul unei persoane care alege să își incendieze imobilul în care se află, în mod intenționat, situația în care el nu poate să invoce o stare de necesitate în cazul faptei de uciderea unei alte persoane, ce a fost săvârșită pentru ca ea să se salveze din respectivul incendiu.

În această situație se remarcă faptul că nu este necesar ca respectiva persoană să fi dorit să determine starea de necesitate, fiind suficientă existența intenției privind urmarea care s-a constituit în stare de pericol.

De asemenea, în situația în care un anumit pericol nu a fost provocat de către persoana care ulterior invocă o stare de necesitate, nu prezintă o importanță deosebită originea acestui pericol. În acest caz, pericolul poate să fie determinat de:

Forța naturii – cum ar fi trăsnetul care lovește copacul într-o pădure, se provoacă un incendiu, prevenirea extinderii acestuia impunând defrișarea unei suprafețe de pădure

Acțiunea animalelor – un animal sălbatic, ce scapă de la grădina zoologică și se îndreaptă spre un grup de oameni în viteză – un vânător împușcă animalul pentru a preveni incidente nedorite

Diverse mijloace de natură tehnică – cazul defectării sistemului de frânare al unui tren de marfă – pentru a se preveni deraierea trenului într-o zonă populată se preferă aruncarea marfarului în aer, etc

Pericolul amenință una dintre valorile menționate în conținutul legii penale – respectiv pericolul vizează viața unei persoane, integritatea corporală a acesteia, sănătatea persoanei ori toate acestea în cazul unei alte persoane, ca și un bun al persoanei, un bun al altei persoane ori un interes general.

În privința diverselor valori patrimoniale ce sunt amenințate de către un pericol, conținutul legii penale utilizează formularea generică, aprecierea importanței unui bun impunându-se a se realiza în mod concret, cu mențiunea că această importanță nu trebuie să fie apreciată doar în raport cu respectiva valoare economică a respectivului bun.

5.2.2. Condițiile acțiunii de salvare

În vederea beneficierii de justificarea ce este atrasă de respectiva stare de necesitate, anterior menționată, se impune ca această acțiune de salvare să întrunească diverse condiții, cum ar fi:

Să fie săvârșită cu intenția înlăturării pericolului – este asemeni cazului legitimei apărări, când se impunea necesitatea nu numai a întrunirii, la nivel obiectiv, a diverselor condiții aferente stării de pericol, ci mai ales constatarea elementului de natură subiectivă, în speță o conștientizare a respectivului pericol de către persoana care acționa, ca și voința acestuia de a înlătura respectivul pericol.

În situația în care, prin fapta sa, respectiva persoană a reușit să înlăture potențialul pericol, fără însă a conștientiza acest lucru, în speță nu poate fi reținută starea de necesitate. Condiția însă, nu implică și o inadmisibilitate a reținerii respectivei stări de necesitate, în situația diverselor infracțiuni ce sunt săvârșite din culpă. Asta face ca respectiva condiție analizată să vizeze dacă acțiunea ce a fost comisă putea sau nu să înlăture respectivul pericol.

Să fie unica soluție prin care să se reușească evitarea pericolului – respectiv, dacă o anumită persoană poate să scape de un pericol fugind, comiterea respectivei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale nu mai este justificată. Mai mult, în condițiile în care respectiva acțiune nu este susceptibilă că avea capacitatea înlăturării pericolului, ea fiind comisă doar în contextul pericolului, în speță nu se poate face vorbire despre starea de necesitate.

Să nu determine o urmare ce este mai gravă decât urmarea pe care ar fi putut-o produce respectivul pericol – condiția se constituie într-o reflectare a necesității proporționalității în domeniul dedicat stării de necesitate. Respectiv, asemenea cazului legitimei apărări, nu se poate lua în calcul sacrificarea vieții omenești pentru a se reuși salvarea diverselor bunuri ori a drepturilor patrimoniale.

La nivel doctrinar, se consideră că aprecierea respectivei condiții a proporționalității nu se poate realiza numai avându-se în vedere o evaluare in abstracto a diverselor valori sociale ce se află în conflict. În acest sens, se impune a se lua în calcul:

Nu doar valoarea intrinsecă a respectivului interes salvat, ci și a interesului sacrificat

Respectivul caracter reparabil al prejudiciului cauzat, respectiv caracterul ireparabil al acestuia

Valoarea importanței sociale a respectivului bun

Șansele reale dedicate acțiunii de salvare a diverselor valori sociale aflate în conflict, etc

Se remarcă faptul că la nivelul legii există o anumită marjă a aprecierii, în favoarea persoanei care invocă respectiva stare de necesitate în domeniul dedicat aprecierii proporționalității, luându-se în considerare faptul că se exclude reținerea cauzei justificative numai în situația în care respectiva faptă a determinat urmări cu mult mai grave, în raport cu probabilele urmări produse de respectivul pericol

Respectiva persoană ce a săvârșit acțiunea salvării să nu fi fost obligată să se sacrifice – se cunoaște faptul că diverse ocupații și profesii presupun obligația implicită de a se confrunta cu diverse riscuri specifice pe perioada exercitării acestor profesii și ocupații.

Existența acestor obligații de sacrificiu nu presupune și o excludere de plano, din sfera aplicării stării de necesitate, a diverselor persoane implicate într-o cauză. Respectiv, aceste persoane, în momentul în care acționează pentru a salva un terț, o fac în baza stării de necesitate.

Se remarcă și o limitare în cazul acestei condiții, respectiv persoana care era obligată să înfrunte un pericol nu va putea să invoce o stare de necesitate în situația în care aceasta acționează pentru salvarea persoană, cu încălcarea diverselor obligații pe care le avea.

5.2.3. Efectele stării de necesitate

Asemenea legitimei apărări, în situația unei stări de necesitate, ne poziționăm în prezența cauzei justificative, aceasta înlăturând orice posibilitate privind aplicare vreunei sancțiuni ori a unei alte măsuri de natură penală.

În ciuda acestui aspect, se impune a se remarca diferența substanțială dintre legitima apărare și starea de necesitate, în ceea ce privește răspunderea civilă. Respectiv:

în situația legitimei apărări, potențialul prejudiciu se producea în dauna făptuitorului, în speță persoana care săvârșise fapta nejustificată

în cazul stării de necesitate, acest prejudiciu este, în marea majoritate a cazurilor, produs în dauna terților, aceștia neavând în comun nimic cu respectivul pericol creat

Din aceste considerente se impune ca și soluția adoptată să fie diferită, mai precis:

În situația faptei ce a fost săvârșită în stare de necesitate, respectiva persoană care a realizat acțiunea de salvare a propriului bun trebuie să îi despăgubească pe terți pentru potențialul prejudiciu ce a fost suferit, urmare a acțiunii de salvare

În cazul în care respectiva acțiune de salvare a fost realizată de un terț, se impune ca persoana în favoarea căruia s-a realizat intervenția de acțiune să realizeze despăgubirea persoanei care a suferit un prejudiciu, salvatorul nefiind implicat în nici un fel de raport civil cu persoana care a suferit un eventual prejudiciu.

5.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligatii

În conformitate cu prevederile legii penale, se consideră a fi justificată fapta ce este prevăzută în conținutul legii penale și care constă în exercitarea dreptului recunoscut de legislație ori în îndeplinirea obligației impuse de lege, avându-se în vedere respectarea condițiilor, ca și a limitelor ce sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, se justifică și fapta ce este prevăzută în conținutul legii penale și care constă în îndeplinirea obligației ce este impusă de către autoritatea competentă, în forma în care aceasta este prevăzută de legislației, dacă nu se remarcă în mod vădit ilegalitatea acesteia.

Această cauză justificativă a fost în mod explicit consacrată în conținutul actualei legi penale, ea fiind percepută drept o cauză de natură extra-legală. Acest caracter justificativ este fundamentat în cadrul unității ordinii juridice, prin prisma faptului că nu ar putea fi acceptabil ca o anumită activitate ce este autorizată de o normă juridică ori ordonată de către aceasta să fie percepută drept ilicită prin prisma unei alte norme juridice.

În domeniul dedicat exercitării unui drept, la nivel doctrinar se precizează faptul că acesta poate decurge, într-un sens restrâns, dintr-o lege, ca și din cutumă ori din diverse acte de tip normativ, precum hotărârile ori actele administrative individuale.

Spre exemplificare, în cuprinsul acestui subcapitol al prezentului curs, se va realiza o scurtă prezentare a unor situații în care se remarcă exercitarea unui drept prin prisma cauzei justificative, respectiv:

Situația dreptului de corecție pe care îl au părinții asupra minorilor – în marea majoritate doctrinară, acest drept este perceput ca fiind unul de sorginte cutumiară, în cazul corecțiilor ce sunt considerate de gravitate redusă existând susceptibilitatea înlăturării caracterului ilicit (spre exemplu, situația amenințării). Luând în considerare numeroasele modificări ce au fost făcute la nivel legislativ în ultima perioadă, în domeniul dedicat protecției drepturilor copilului, se remarcă faptul că în acest moment, în cadrul sferei dreptului corecției nu mai poate fi încadrat dreptul exercitării unor violențe fizice, fie acestea de o intensitate redusă.

Din acest considerent violențele fizice sunt apreciate ca fiind fapte nejustificative, inclusiv în situația în care ele sunt săvârșite într-un cadrul familial și se află în strictă legătură cu procesul de educare al respectivului minor. Acest drept de corecție poate să fie delegat de părinții minorului în favoarea unor alte persoane, dar el nu se poate exercita de către persoanele străine.

Situația autorizării oficiale – în marea majoritate a cazurilor, lipsa autorizării din partea unui organ de stat ce are competență în domeniu se constituie drept elementul constitutiv al unei infracțiuni, motiv pentru care această autorizare are capacitatea de a înlătura respectiva prevedere a faptei în conținutul legii penale.

Respectiv, existența autorizării semnifică prezența cauzei justificative, în ipoteza neprevederii acestui element constitutiv de către legiuitor.

Situația exercitării unor drepturi ale creditorului – cel mai bun exemplu în acest caz îl constituie dreptul de retenție, ce este recunoscut, atât la nivel jurisprudențial, cât și doctrinar, ca fiind în favoarea creditorului, în ceea ce privesc bunurile debitorului, până în momentul executării tuturor obligațiilor ce s-au născut prin prisma legăturii cu respectivul bun, acesta reprezentând cauză justificativă în situația abuzului de încredere.

În privința îndeplinirii unei obligații, aceasta poate fi percepută prin prisma cauzei justificative, fie că vorbim despre o obligație ce a izvorât în mod direct dintr-o anumită normă juridică, fie dintr-o anumită dispoziție a unei autorități.

În situația în care ordinul comiterii unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale este emis de către o autoritate ce are competențe în domeniu, executarea acestuia se constituie într-o cauză justificativă, exceptând situația în care acest ordin este ilegal, în mod vădit.

Ca urmare, o executare a unui ordin ce este ilegal se poziționează, de asemenea, sub sfera incidenței cauzei justificative, cu condiția ca respectivul ordin să nu fie vădit ilegal,.

SECȚIUNEA III-A

CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE

În conformitate cu prevederile legii penale, o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale și care este comisă cu consimțământul persoanei ce a fost vătămată în situația în care aceasta putea în mod legal să dispună de respectiva valoare socială ce era lezată ori pusă în pericol.

Acest consimțământ al persoanei ce a fost vătămată nu poate produce efecte în situația infracțiunilor ce sunt îndreptate contra vieții, ca și în situația în care legea a exclus în mod clar efectul justificativ al consimțământului respectiv.

Se remarcă faptul că acest consimțământ al persoanei ce a fost vătămată poate să îndeplinească diverse funcții, respectiv:

Poate să constituie cauza înlăturării unui element constitutiv al faptei prevăzute în conținutul legii penale, în situația în care absența acestui consimțământ este percepută ca fiind elementul constitutiv al infracțiunii

Deține capacitatea înlăturării, în anumite situații, a caracterului nejustificativ al unei fapte, el putând opera și prin prisma cauzei justificative. Consimțământul este o cauză justificativă în situația infracțiunilor prin intermediul cărora se reușește protejarea unor anumite valori deținute de o persoană fizică ori de o persoană juridică pasivă și de care se poate dispune.

În cazul consimțământului persoanei a fost vătămată se sesizează mai multe condiții de valabilitate, respectiv el trebuie să fie:

Valabil exprimat – ceea ce presupune ca titularul respectivei valori sociale ce este ocrotită de lege să fie o persoană care are capacitatea de a înțelege adevărata semnificație a actului, respectiv a dispoziției, exprimarea respectivului consimțământ realizându-se în deplină cunoștință de cauză.

Se impune a se remarca faptul că această valabilitate a consimțământului nu se condiționează de prezența capacității de exercițiu, sesizată în dreptul civil, aspect asupra căruia s-a pronunțat și practica judiciară, care a reușit infracțiunea de viol de infracțiunea actului sexual comis cu un minor, reținându-se infracțiunea de viol în situația în care victima, prin prisma vârstei pe care o are, nu dispune de reprezentarea actului comis, în absența oricărei referiri cu privire la capacitatea civilă.

În mod normal, nu sunt prevăzute condițiile dedicate formei pe care trebuie să o îmbrace consimțământul persoanei vătămate, acesta fiind considerat valabil atât în condițiile exprimării sale în formă scrisă, cât și în formă orală. În plus, acest consimțământ se poate exprima chiar și tacit, în condițiile în care el constă în comportamentul univoc al respectivului titular al dreptului.

În anumite situații, ca urmare a importanței deosebite pe care o prezintă respectiva valoare socială ce este ocrotită de lege, ca și prin prisma riscului privind comiterea unor potențiale abuzuri, acest consimțământ al persoanei vătămate se impune a îmbrăca formele solicitate de legislație.

Să fie actual – conform acestei condiții, consimțământul persoanei vătămate trebuie să existe în momentul comiterii faptei ce este prevăzută de legea penală, respectiv să fi fost exprimat până în momentul producerii primului act al executării faptei, el menținându-se pe întreaga durată a comiterii faptei. Demn de precizat este faptul că o ulterioară ratificare a actului ce a fost comis nu este echivalentul consimțământului persoanei vătămate.

Să vizeze o anumită valoare socială ce este ocrotită de lege și de care poate dispune titularul – condiția aceasta stârnește numeroase controverse dedicate validității consimțământului, ca și cauzei justificative a acestuia, ea fiind însă limita principală în domeniul abordării faptelor asupra cărora se poate opera.

Astfel, sunt apreciabile drept disponibile drepturile care nu prezintă utilitatea socială imediată, ele fiind recunoscută de către stat prin prisma asigurării confortului indivizilor. În acest mod se exclude atțt relevanța, cât și cauza justificativă a respectivului consimțământ al persoanei vătămate în situația faptelor ce sunt prevăzute de legea penală și care aduc atingeri interesului colectiv.

În categoria drepturilor disponibile sunt incluse marea majoritate a drepturilor patrimoniale, context în care, cel puțin la nivel de principiu, orice persoană ce deține un bun are capacitatea să consimtă ca acest bun să fie distrus de către o altă persoană. Se remarcă însă și excepția sesizată în cazul în care legislația incriminează în conținutul său fapta proprietarului de a-și distruge propriul bun, situație în care consimțământul se dovedește a nu mai fi suficient, prin prisma faptului că respectivul proprietar nu ăi poate transmite unei alte persoane dreptul pe care nu îl deține.

În domeniul dedicat drepturilor intim legate direct de persoana respectivului titular, cele mai multe dintre actualele sisteme juridice apreciază dreptul la viață ca fiind unul indisponibil, legea română sancționând și ea eutanasia.

În ceea ce privesc alte drepturi individuale, acestea sunt considerate, în principiu, ca fiind drepturi disponibile, cu condiția ca respectivul consimțământ al persoanei să nu producă efecte ce pot determina sacrificarea totală a respectivului drept în cauză, ca și ca acest consimțământ să nu contravină bunelor moravuri ori ordinii publice

Să provină de la respectivul titular al valorii sociale ce este ocrotită de lege – Această condiție se evidențiază cel mai bine în situația diverselor infracțiuni contra familiei, prevăzute în legea penală, în cazul cărora consimțământul unei persoanei este total lipsit de efecte, prin prisma faptului că respectivul titular al valorii sociale ce este ocrotită de lege nu este unul dintre soți, ci societate.

Din acest considerent, infracțiunea de bigamie nu este justificată de consimțământul soției privind încheierea de către soțul său a unei alte căsătorii.

În marea majoritate a cazurilor, consimțământul se exprimă în mod personal chiar de către autorul acestuia, existând și situația de plano în care consimțământul este exprimat prin intermediul unui reprezentant.

Se remarcă însă, în situația valorilor sociale ce sunt intim legate de respectiva persoană a titularului, că acest consimțământ nu poate fi exprimat de către o terță persoană.

Să fie determinat – consimțământul unei persoanei nu este valabil în situația în care urmările respectivei acțiuni consimțite nu se pot determina anterior momentului săvârșirii respectivei fapte. Realizarea unei acțiuni de un număr de persoane nedeterminat, în condițiile în care titularul dreptului și-a exprimat această voință, nu este incompatibilă condiției caracterului determinant al respectivului consimțământ.

În situația reunirii tuturor condițiilor anterior expuse, consimțământului persoanei vătămate îi sunt recunoscute toate efectele similare cauzei justificative, respectiva faptă neconstituindu-se în infracțiune.

În plus, în sarcina persoanei care a comis o acțiune ce a fost consimțită nu se poate angaja nici un fel de răspundere civilă, luându-se în considerare faptul că potențialul eventual prejudiciu s-a produs în dauna persoanei care și-a dat consimțământul la săvârșirea respectivei fapte.

CAPITOLUL 6.

CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE A UNEI INFRACȚIUNII

Includerea în conținutul legii penale, căreia i se adaugă caracterul nejustificat impun constatarea stării că o conduită umană, ce se aseamănă cu o conduită care se află descrisă în conținutul unei norme de drept speciale, prezintă un anumit caracter ilicit, aceasta intrând în contravenție cu ordinea publică.

În vederea sancționării autorului acestei conduite, se impune necesitatea stabilirii aspectului că acesta este în mod personal răspunzător pentru săvârșirea respectivei fapte, considerent pentru care se impune și analizarea imputabilității.

Prin imputabilitate se presupune că respectivului autor al faptei poate să i se reproșeze comiterea acestei fapte, respectiv imputabilitatea este percepută drept reproșul ce îi este făcut autorului unei fapte ca urmare a alegerii acestuia de a încălca prevederile legale, în ciuda faptului că ar fi putut să se conformeze legii.

În vederea constatării existenței imputabilității, se impune necesitatea prezenței unor condiții ce sunt considerate de legiuitor ca fiind esențiale, respectiv:

Responsabilitatea

Cunoașterea caracterului ilicit al respectivei fapte

Exigibilitatea conduitei în conformitate cu norma juridică

Fiecare această condiție se poate înlătura în anumite împrejurări ce sunt denumite cauze de neimputabilitate.

În vreme ce cauzele justificative determină efecte in rem, ele răsfrângându-se și la nivelul participanților, în situația cauzelor de neimputabilitate acestea pot dă producă efecte in personam, exceptând cazul existenței unei imposibilități generale și obiective de prevedere.

6.1 Responsabilitatea. Cauzele care pot înlătura responsabilitatea

Responsabilitatea, primul element al imputabilității, vizează aptitudinea unei persoane de a adopta o anumită conduită, ce este în conformitate cu diversele exigențe ce sunt impune de către ordinea juridică, respectiv capacitatea unei persoane de a înțelege nu doar natura, ci și diversele urmări ale faptei ale, ca și capacitatea ca, pe cale de consecință, să reușească să își dirijeze adaptat conduita.

Din acest considerent, existența responsabilității impune un grad al maturizării persoanei umane, căruia i se adaugă și o anumită stare biologică și psihică care să îi faciliteze persoanei posibilitatea de a cunoaște adevărata semnificație a actului său ori ca aceasta să își dirijeze conduita într-un mod anumit, conform normelor impuse.

În cadrul legii penale, se remarcă existența reglementării cauzelor care exclud responsabilitatea imputabilității, respectiv:

Minoritatea – În conformitate cu prevederile legii penale , fapta comisă de către un minor și care este prevăzută în conținutul legii penale nu este imputabilă acestuia dacă în momentul comiterii acesteia, minorul nu îndeplinea condițiile dispuse de lege pentru a putea să răspundă penal. În această situație, minorul care a comis o faptă penală nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde în fața legii de comiterea acesteia, la data comiterii faptei el nefiind însă suficient psihic și fizic pentru a înțelege adevărata semnificație a faptelor sale.

În conformitate cu prevederile articolului 113 din legea penală, capacitatea penală a unui minor se stabilește în mod diferit, avându-se în vedere vârsta minorului. Respectiv:

În situația în care minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, acesta nu va răspunde penal în fața legii

În situația în care minorul are vârsta inclusă în intervalul 14 ani – 15 ani, acesta va răspunde penal doar dacă se va dovedi că acționat cu discernământ

În situația în care minorul a împlinit vârsta de 16 ani, el va răspunde penal în fața legii

Se remarcă faptul că în cazul unui minor ce nu a împlinit vârsta de 14 ani se constată operarea prezumției absolute, ce nu este susceptibilă probei contrare, oricare ar fi gradul dezvoltării psihico-fizice a copilului, ca și oricare ar fi natura infracțiunii pe care acesta a comis-o, prin prisma lipsei de discernământ. În această situație, fără excepție, minorul nu răspunde niciodată penal.

În cazul minorului a cărui vârstă este inclusă în intervalul 14 ani-16 ani, se remarcă operarea tot a prezumției lipsei discernământului, aceasta putând să fie răsturnată prin intermediul dovezii contrare, prin intermediul probei ce dovedește existența discernământului.

Existența discernământului unui minor este stabilită avându-se în vedere concluzia elaborată ca urmare a realizării unei expertize de specialitate, care trebuie ca întotdeauna să se raporteze la fapta concretă pe care a comis-o minorul.

Din acest considerent, se remarcă posibilitatea ca în ipoteza în care minorul a comis mai multe fapte ce sunt prevăzute în conținutul legii penale, pentru unele dintre acestea să se constante că acesta avea discernământ, în vreme ce pentru alte fapte comisia să stabilească că minorul nu are discernământ.

În cazul minorului ce a împlinit 16 ani operează prezumția existenței discernământului, ceea ce nu presupune că responsabilitatea presupusul minor ce a comis o faptă prevăzută de legea penală nu poate să fie înlăturată prin prisma temeiului iresponsabilității ori al intoxicației, asemenea persoanelor majore.

În situația în care se constată că minorul a început să comită o faptă penală înainte de a împlini vârsta de 14 ani, ulterior, cu discernământ, el continuând să comită fapta și după momentul acesta, minorul urmează să răspundă în fața legii penale doar pentru actele pe care le-a comis ulterior împlinirii vârstei de 14 ani.

Iresponsabilitatea – în conformitate cu prevederile legii penale, nu i se impută unei persoane o faptă, ce este prevăzută în conținutul legii penale, dacă, în momentul săvârșirii acesteia, ea nu dispunea de capacitatea de a realiza acțiunile ori inacțiunile sale, respectiv dacă nu le putea controla datorită unor boli psihice ori datorită unor alte cauze.

Conform legii penale această stare de iresponsabilitate a unei persoane poate fi datorată nu doar problemelor psihice, în categoria altor cauze putându-se include somnul, stările hipnotice, somnambulismul, etc. În vederea înlăturării imputabilității, se impune ca aceste stări să nu fi fost provocate anume de către respectiva persoană.

În categoria altor cauze nu sunt incluse și împrejurările pe care legiuitorul le-a reținut drept cauze autonome dedicate înlăturării imputabilității, așa cum este cazul intoxicației, ca și minorității.

În situația în care iresponsabilitatea unei persoane este cauzată de o afecțiune psihică, trebuie să se țină cont de faptul că aceasta poate să fie una permanentă ori doar temporară (respectiv momentele de luciditate alternează cu momentele de iresponsabilitate), motiv pentru care pentru fiecare faptă penale, luată separat, urmează să se constate dacă respectiva persoană s-a aflat în stare de iresponsabilitate în momentul comiterii acesteia sau nu.

În situația faptelor penale ce au o durată de consumare, se impune ca această stare de iresponsabilitate să existe pe întreaga perioadă a comiterii respectivei infracțiuni, în situația contrară respectivul autor al infracțiunii fiind răspunzător doar pentru partea din acțiune ce a fost comisă cu persoana în stare de responsabilitate.

În ceea ce privesc diversele efecte ale iresponsabilității, se remarcă faptul că aceasta înlătură imputabilitatea, trăsătură generală a infracțiunii, astfel fiind exclusă posibilitatea ca respectivei persoane să i se poată aplica o pedeapsă ori o măsură educativă.

Demn de menționat este faptul că iresponsabilitatea nu va afecta caracterul justificativ, în acest fiind posibilă aplicarea diverselor măsuri de siguranță, cea mai frecvent aplicabilă fiind cea a internării medicale

Intoxicația (respectiv beția) – În conformitate cu prevederile legii penale, nu este imputabilă o faptă penală ce a fost comisă de către o persoană care în momentul săvârșirii acesteia nu avea capacitatea de a-și da seama cu privire la acțiunile/inacțiunile sale sau nu putea să controleze aceste acțiuni/inacțiuni, datorită faptului că era intoxicată involuntar cu alcool ori cu diverse alte substanțe de tip psihoactiv.

Se remarcă faptul că legiuitorul a avut în vedere că starea persoanei, descrisă în textul legii, se poate constata nu numai ca urmare a consumului de alcool, ci și ca un efect al consumului de stupefiante ori al altor substanțe, cum este situația administrării medicamentelor ce pot produce efecte similare.

După cum se remarcă, intoxicația involuntară de tip complet este unica formă ce poate înlătura responsabilitatea, aceasta survenind:

În momentul în care persoana a ajuns într-un mod involuntar să îngurgiteze respectivele substanțe ce i-au determinat această stare

În cazul în care persoana consumă în mod voluntar respectivele substanțe, dar se află într-o eroare privind natura acestor substanțe ori efectele pe care acestea le pot genera

SECȚIUNEA II-a

CUNOAȘTEREA CARACTERULUI NEJUSTIICATIV AL FAPTEI – EROAREA

În vederea constatării imputabilității se impune necesitatea ca respectiva persoană să fie responsabilă, respectiv aceasta să dețină capacitatea reprezentării semnificației actelor sale.

În situația în care imaginea pe care persoana respectivă și-a format-o despre diverse elemente, nu este întocmai cu realitatea, ne poziționăm în prezența unei erori.

În conformitate cu prevederile legii penale, o faptă ce este inclusă în prevederile legii penale nu se constituie ca infracțiune în situația în care autorul acesteia, în momentul acțiunii, nu avea cunoștință despre existența stării de care depinde respectivul caracter penal al faptei, ca și existența unor situații ori împrejurări ce pot induce acest caracter penal.

Dispozițiile anterior precizate sunt aplicabile și în cazul faptelor ce sunt comise din culpa pedepsită de legea penală, doar dacă necunoașterea unei stări, a unei situații ori a unei împrejurări nu reprezintă chiar rezultatul culpei.

Nu este percepută ca fiind circumstanță agravantă ori element circumstanțial agravant acea stare, acea situație ori acea împrejurare pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul în care a comis infracțiunea. De asemenea, nu este imputabilă infracțiunea ce a fost comisă:

Urmare a necunoașterii caracterului ilicit al faptei, datorită unor împrejurări ce nu puteau fi evitate în nici un fel

Urmare a cunoașterii greșite a caracterului ilicit al faptei, datorită unor împrejurări ce nu puteau fi evitate în nici un fel .

Legiuitorul a reușit să introducă în materia erorii clasificarea modernă a formelor erorii, respectiv:

Eroarea asupra elementelor constitutive ale faptei ce este prevăzută în legea penală – în condiția invincibilității, aceasta determină efectul înlăturării vinovăției din cadrul structurii laturii subiective. Se remarcă faptul că dacă autorul unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale se înșeală cu privire la o anumită împrejurare ce este indicată în conținutul respectivei infracțiuni, această eroare va afecta un component al intenției, în speță elementul intelectiv.

Se poate sesiza aspectul că în absența elementului intelectiv nu se mai poate face vorbire despre intenție, fiind astfel exclusă răspunderea penală pentru fapta intenționată. De regulă, eroarea permite subzistența răspunderii pentru o faptă comisă din culpă, doar în situația în care se remarcă incriminarea acestei modalități.

În cazul în care eroarea nu vizează un element constitutiv al unei infracțiuni, ci o circumstanță agravantă, aceasta nu se va mai reține în sarcina făptuitorului.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei ce este prevăzută în legea penală – are în vedere interdicția dedicată comportamentului în cauză și care privește caracterul ilegal al acestuia. În această situație, respectivul făptuitor este conștient asupra comiterii faptei ce este prevăzută în conținutul legii penale, el apreciind însă că această faptă a fost autorizată de către ordinea juridică, aspect total eronat.

În actuala percepție, se apreciază că eroarea asupra caracterului ilicit al faptei nu are capacitatea de a afecta respectivul element subiectiv din cadrul conținutului de tip constitutiv al faptei (în speță, vinovăția), aceasta producând efecte doar la nivelul planului imputabilității. Ca urmare, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei are capacitatea de a înlătura imputabilitatea numai în situația în care este invincibilă, cu precizarea că în cazul în care aceasta este datorată unei culpe a făptuitorului, acesta continuă să răspundă penal pentru respectiva faptă intenționată, cu mențiunea posibilității reținerii unei circumstanțe atenuante.

Atât eroarea asupra diverselor elemente constitutive, cât și eroarea asupra caracterului ilicit al faptei pot fi percepute ca eroare de fapt, respectiv eroare de drept,.

Prin consacrarea erorii asupra caracterului ilicit, actuala lege penală a reușit să consacre și eroarea asupra normei penale, ce poate determina diverse efecte numai în ipoteza invincibilității, motiv pentru care aceasta este destul de sporadic reținută,,.

SECȚIUNEA III-a

EXIGIBILITATEA UNEI CONDUITE CE ESTE CONFORMĂ CU NORMA JURIDICĂ – CAUZELE CE EXCLUD EXIGIBILITATEA

În categoria premiselor ce influențează existența imputabilității este inclusă și exigibilitatea conduitei conforme cu o anumită normă legală, respectiv posibilitatea pretinderii conformării respectivului precept, inclus în conținutul normei legale, subiectului în cauză.

Imputabilitatea, prin prisma reproșului adresat unui subiect în raport cu o conduită ce este contrară normelor ordinii publice, nu se poate regăsi în situațiile în care, urmarea diverselor circumstanțe excepționale, subiectul nu putea adopta un alt tip de comportament.

1 Constrângerea fizică

În conformitate cu prevederile legii penale, o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale nu poate fi imputabilă în condiții în care aceasta a fost comisă ca urmare a unei constrângeri fizice în fața căruia respectivul făptuitor nu a avut capacitatea de a rezista.

La nivel doctrinar, se apreciază că respectiva constrângere fizică constituie presiunea unei forțe exterioare (de tip fizic), de formă irezistibilă, ce este exercitată asupra unei persoane, prin care acesteia i se înlătură posibilitatea controlului asupra diverselor sale acțiuni, cu determinarea comiterii unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Demn de menționat este faptul că această forță exterioară poate să fie determinată de numeroase surse, precum:

Acțiunea unei anumite persoane – cum ar fi persoana care o împinge pe alta ce cade pe stradă, peste un copil care se deplasa din sens opus, în acest fel fiind semnalate apariția diverselor vătămări corporale

Acțiunea unui animal – exemplul calului care își aruncă călărețul din șa, acesta trezindu-se în curtea din vecinătate a unei alte persoane

Diversele fenomene naturale – ca urmare a unor cauze de natură meteorologică, membrii unei unități nu se pot prezenta în post, toate variantele de acces fiind impracticabile

Acțiunea unei forțe mecanice – spre exemplu, urmarea unei explozii intervenite la o instalație, în urma căruia un tehnician ajunge să cadă peste un coleg, pe care astfel îl rănește, etc

Demn de menționat este faptul că în vederea exonerării de răspundere, respectiva constrângere se impune a fi de tip irezistibil, respectiv făptuitorul acestei fapte nu i se poate opune.

De asemenea, se impune a se evidenția faptul că acest caracter irezistibil nu trebuie să fie apreciat prin prisma in abstracto, ci prin analizarea diverselor particularități specifice respectivei persoane ce este supusă constrângerii.

2.Constrângerea morală

În conținutul legii penale, se prevede faptul că o faptă ce este prevăzută de legea penală nu poate fi imputabilă în condiții în care aceasta a fost comisă ca urmare a unei constrângeri morale, ce a fost exercitată prin intermediul amenințării făptuitorului cu un grav pericol, respectiv a unei alte persoane, amenințare pentru care nu exista o altă modalitate de înlăturare.

Se remarcă faptul că în acest context respectiva presiune nu mai este exercitată asupra fizicului făptuitorului (ca în cazul constrângerii fizice) ci asupra psihicului acestuia.

Chiar dacă în conținutul textului legii se face vorbire despre „amenințarea cu un pericol grav”, la nivel doctrinar este admisă ideea conform căreia constrângerea morală nu poate să fie compatibilă cu exercitarea unor violențe fizice asupra făptuitorului.

Mai mult, aceste violențe fizice se pot exercita nu doar asupra respectivei persoane ce este constrânsă (în speță, făptuitorului) ci și asupra altor persoane, care, de regulă, sunt apropiate persoanei constrânse.

Constrângerea morală este diferită de constrângerea fizică, la originea sa aflându-se o acțiune a unei persoane și diversele cauze, cum este cazul constrângerii fizice.

În ceea ce privește condiția legală dedicată săvârșirii unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale, ca urmare a unei constrângeri morale, se remarcă necesitatea ca săvârșirea respectivei fapte să fi fost impusă, în mod explicit ori implicit, de către persoana care a exercitat asupra făptuitorului respectiva constrângere.

O persoană se găsește în prezența unei constrângeri psihice în cazul în care aceasta este amenințată de o altă persoană cu un pericol grav, inevitabil, iminent și mai ales injust, cu mențiunea că acest pericol poate viza persoana supusă constrângerii psihice ori altă persoană apropiată acesteia.

În ceea ce privește gravitatea acestei constrângeri, ea se analizează avându-se în vedere mai mulți factori, respectiv:

Respectiva valoare socială ce este amenințată de pericolul constrângerii

Intensitatea specifică potențialei lezări a respectivei valori sociale

Potențialul caracter ireparabil, respectiv nivelul de dificultate al înlăturării respectivelor consecințe ale acelui pericol

De cele mai multe ori se remarcă faptul că aceste amenințări au în vedere viața persoanei ori integritatea corporală a acesteia, nefiind excluse nici ipoteza amenințării unor alte valori sociale apărate de lege, precum libertatea fizică a persoanei sau proprietatea acesteia.

În ceea ce privește iminența respectivului pericolul, acesta presupune declanșarea pericolului într-o scurtă perioadă de timp.

În ceea ce privește caracterul inevitabil al pericolului, acesta presupune că în acel moment nu există nici un fel de soluție alternativă prin care respectivul pericol să poată fi înlăturat în mod eficient.

În vederea examinării acestei condiții, se remarcă insuficiența aprecierii in abstracto a potențialei existențe a unei alte soluții alternative și eficiente, impunându-se verificarea ipotezei ca acea soluție, la modul concret, să fi avut capacitatea de a înlătura respectivul pericol ce a stat la baza amenințării făptuitorului.

La baza acestei precizări se află considerentul că, in abstracto, în marea majoritate a cazurilor, respectivul pericol poate fi evitat prin anunțarea autorităților competente. Cu toate acestea, la modul concret, această soluție își poate dovedi deseori ineficiența, cauzele fiind multiple.

În ceea ce privește injust al pericolului cu care este amenințată o persoană, se remarcă faptul că nu se justifică prezența constrângerii morale în situația unei amenințări cu denunțarea eventualelor fapte penale ce au fost săvârșite de către făptuitor la un moment anterior, fapte despre care are cunoștințe persoana care face respectiva amenințare.

Se remarcă faptul că, în ciuda faptului că legiuitorul nu a prevăzut în mod explicit necesitatea existenței proporției dintre răul prevăzut în amenințarea unei persoane și răul ce rezultă din comiterea unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale, condiția se impune fi subînțeleasă, nefiind posibilă nici un fel de invocare a unei constrângeri morale în situația unei persoane care, sub amenințarea cu bătaia, ajunge să comită o infracțiune de omor.

3.Excesul neimputabil

Conform prevederilor legii penale, o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale nu poate fi imputabilă în condiții în care aceasta a fost comisă de o persoană ce se afla în starea legitimei apărări, ce a depășit, urmare a temerii ori a tulburării, limitele impuse de o apărări proporționale în raport cu gravitatea respectivului atac.

De asemenea, fapta anterior menționată nu este imputabilă nici în condițiile în care făptuitorul, aflat într-o stare de necesitate, nu realizează în momentul săvârșirii acesteia, că va determina urmări cu mult mai grave în raport cu urmările ce s-ar fi putut sesiza în absența înlăturării pericolului.

Această nouă precizare a legii penale determină o redelimitare a ipotezelor dedicate depășirii proporționalității în materia consacrată legitimei apărări, respectiv a stării de necesitate.

S-a menționat faptul că în vederea operării efectului justificativ legitimei apărări se impune necesitatea existenței proporționalității dintre atac și apărare, în lipsa acestei condiții legitima apărare nemaifiind percepută drept cauza ce exclude eventualul caracter nejustificat al faptei, ci numai circumstanța atenuante.

Depășirea limitelor dedicate apărării proporționale în raport cu gravitatea unei atac nu se poate asimila legitimei apărării, aceasta neavând nici natura juridică a cauzei justificative, ca urmare a faptului că aceasta nu operează la nivel in rem, ea având la bază elementul facturii subiective (în speță, starea tulburării), ceea ce implică inducerea diverselor efecte doar la nivelul făptuitorului ce a comis fapta aflându-se în starea tulburării.

Din acest considerent, depășirea limitei proporționalității, în cadrul ipotezei expuse, poate fi percepută drept cauză de neimputabilitate.

Existența prezenței excesului neimputabilității presupune îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor apărării și atacului, în absența proporționalității. În situația neîndeplinirii prevederilor legii penale, respectiv că acel atac nu este imediat, material, injust și direct, nu poate fi luata în calcul invocarea excesului neimputabil, prin prisma faptului că punerea în aplicare a dispozițiilor dedicate excesului de neimputabilitate este condiționată chiar de îndeplinirea condițiilor legitimei apărări.

Mai mult, se impune ca depășirea limitelor dedicate apărării proporționale în raport cu gravitatea unei atac să fi fost cauzată de starea de tulburare sau de temerea provocată de respectivul atac.

În situația în care această depășire a limitelor dedicate apărării proporționale în raport cu gravitatea unei atac s-a datorat unor alte cauze (cea mai frecventă fiind dorința de răzbunare) nu se poate vorbi despre excesul neimputabil, ci de excesul scuzabil, acesta reprezentând o circumstanță atenuantă.

În mod similar se raționează și în situația depășirii limitelor dedicate apărării proporționale în raport cu gravitatea unei atac, în ipoteza dedicată stării de necesitate, o reținere a excesului neimputabil privind starea de necesitate fiind posibilă numai în situația în care s-au produs urmări cu mult mai grave urmărilor ce s-ar fi produs în cazul absenței respectivei intervenții, în ipoteza că făptuitorul, în speță, autorul, nu a realizat acest aspect.

În cazul în care acesta realizează că fapta sa va determina urmări cu mult mai grave decât urmările determinate de respectivul pericol, se impune necesitatea reținerii în sarcina sa numai circumstanța atenuantă, conform prevederilor legii penale.

4.Cazul fortuit

În conformitate cu legea penală, nu se consideră a fi infracțiune acea faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale, și al cărei rezultat reprezintă consecința diverselor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute. Se remarcă astfel că putem vorbi de prezenta unui caz fortuit în situația existenței unei împrejurări exterioare ce se suprapune peste respectiva acțiune ce este derulată de către făptuitor, în acest fel remarcându-se producerea unui alt rezultat, ce nu putea fi anterior prevăzut.

În ceea ce privește originea acestor împrejurări, se poate menționa:

Fapta unei persoane – exemplul unui biciclist care circulă pe banda specială, dar la un moment dat pătrunde brusc pe partea carosabilă, în fața unui TIR care circula regulamentar și este lovit mortal

Fenomene ale naturii – cazul alunecărilor de teren ce aruncă pe contrasens un autovehicul ce circula regulamentar, urmare a acestui incident el intrând în coliziune cu un alt autovehicul ce venea, de asemenea regulamentar, de pe contrasens

Fapta unui animal – un câine se smucește din lesa cu care îl ținea stăpânul, fuge în fața unui autovehicul și este lovit mortal de acesta

Diversele defecțiuni tehnice

Toate împrejurările exterioare pot să se suprapună:

Peste activitatea de tip licit a respectivului autor – spre exemplu, cazul unei defecțiuni ce a survenit brusc la un autovehicul aflat în mișcare și condus regulamentar pe drumurile publice

Peste activitatea ilicită a autorului – spre exemplu, în cazul unei amenințări, persoana în cauză, care avea anumite afecțiuni cardiace, se sperie și în scurt timp decedează

Se remarcă faptul că, atât intervenția respectivei împrejurări de natură exterioară, cât și rezultatul acestei intervenții trebuie să fie în mod obligatoriu imprevizibile. La nivel doctrinar, se apreciază că această imprevizibilitate se impune a fi generală și obiectivă, avându-se în vedere limitele posibilității de prevedere.

CAPITOLUL 7.

FAZELE INFRACȚIUNII INTENȚIONATE

Prin fazele unei infracțiuni se înțeleg diversele etape pe care făptuitorul unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale, le parcurge în vederea comiterii acesteia, incluzând momentul în care a apărut ideea infracțională și până în momentul în care respectiva faptă penală este consumată. Demn de menționat este faptul că fazele infracțiunii pot fi regăsite doar în situația infracțiunilor intenționate.

În cadrul fazelor unei infracțiuni se remarcă:

Faza internă a infracțiunii

Faza actelor preparatorii infracțiunii

Faza actelor de executarea infracțiunii – tentativa

Consumarea infracțiunii

SECȚIUNEA I-A

FAZA ACTELOR DE EXECUTAREA INFRACȚIUNII – TENTATIVA

Delimitări conceptuale

Conform legii penale, prin tentativă se înțelege punerea în executare a unei intenții ce privește comiterea unei infracțiuni, executare ce a fost fie întreruptă, fie nu și-a produs efectul.

De asemenea, tentativa unei infracțiunii nu există în situația în care imposibilitatea consumării infracțiunii reprezintă o consecință a modului de concepere a respectivei executări a infracțiunii.

Ca urmare a acestei definiri a tentativei, se pot stabili și condițiile generale de existență a tentativei unei infracțiuni, respectiv:

Existența unei hotărâri de comitere a unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale – respectiv tentativa poate să existe numai în situația infracțiunilor ce sunt săvârșite cu intenție, aceasta fiind singura ipoteză în care se poate face vorbire despre încercarea producerii unui rezultat.

În ceea ce privește intenția care va caracteriza această tentativă a infracțiunii este cea similară intenției din situația faptei consumate, cu precizarea producerii urmării ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Se remarcă faptul că nu există intenția specifică doar tentativei infracțiunii, ci intenția ce este specifică faptei penale consumate, prin prisma faptul că această tentativă reprezintă doar o etapă în cadrul procesului dedicat punerii în aplicare a hotărârii infracționale. Respectiv, făptuitorul nu și-a propus în nici o situație să comită o tentativă a unei infracțiuni, ci el dorește comiterea unei infracțiuni consumate.

Din acest punct, se pot remarca următoarele consecințe:

Identificarea formei vinovăției făptuitorului în situația tentativei infracțiunii se realizează avându-se în vedere criterii similare celor ce sunt folosite în situația producerii rezultatului faptei autorului

Modalitatea respectivei intenții – intenție directă, intenție indirectă, etc, specifice eventualei infracțiuni consumate, este similară și tentativei acestei infracțiuni

Se remarcă faptul că tentativa unei fapte penale se poate caracteriza nu numai prin intenția directă, ci și prin intenția eventuală, în situația prezenței acesteia în cazul faptei penale consumate.

Existența actului de executarea respectivei fapte penale – în esența sa, tentativa unei fapte penale presupune existența unor acte de executare, respectiv actele prin intermediul cărora făptuitorul poate ajunge direct și nemijlocit la comiterea respectivei infracțiuni și implicit la producerea urmării ce este prevăzută în conținutul legii penale. Se remarcă faptul că domeniul tentativei unei fapte penale începe din momentul finalității domeniului dedicate diverselor acte de pregătirea faptei penale, ce reprezintă începutul executării faptei penale.

În categoria actelor de executare pot fi incluse nu numai actele incluse în sfera de acțiune ce este menționată de respectiva normă penală de incriminare, ci și actele din proximitatea acestei acțiuni, ce sunt la rândul lor în mod nemijlocit îndreptate înspre consumarea respectivei fapte penale, astfel cum aceasta a fost concepută de către făptuitorul său.

Întreruperea executării respectivei fapte penale sau neproducerea unui rezultat a respectivei fapte comisă de către făptuitor – esența tentativei unei fapte penale influențează și neproducerea potențialului rezultat al respectivei fapte penale, această condiție constituindu-se într-un adevărat criteriu al delimitării tentativei unei fapte penale de respectiva faptă penală consumată.

2 Formele tentativei

În cadrul literaturii de specialitate s-a reușit, de-a lungul timpului, definirea principalelor criterii dedicate clasificării formelor tentativei unei fapte penale, respectiv:

Prin prisma gradului de realizarea laturii obiective se sesiza:

Tentativa perfectă – tentativa terminată

Tentativa imperfectă – tentativa neterminată

Prin prisma cauzelor de generează întreruperea rezultatului faptei penale, respectiv o neproducere a acestuia, se delimita:

Tentativa proprie

Tentativa improprie

Actuala lege penală a renunțat la clasificarea tentativei faptei penale prin prisma cauzelor ce determină întreruperea ori neproducerea rezultatului infracțiunii, ea prevăzând că prin tentativă se înțelege punerea în executare a respectivei intenții dedicate comiterii unei infracțiuni, comitere ce fie este întreruptă, fie nu își mai produce efectul.

De asemenea, se impune a se menționa faptul că actuala lege penală a renunțat la definirea tentativei relativ improprie, ce se remarca în situația în care o neconsumare a unei fapte penale era cauzată de:

O insuficiență a mijloacelor utilizate de făptuitor

Defectuozitatea mijloacelor pe care făptuitorul a înțeles să se folosească în comiterea faptei penale

Unor împrejurări diverse – cum ar fi cea că obiectul faptei penale nu se afla în locul/timpul despre care respectivul făptuitor avea cunoștință

Eliminarea acestei delimitări a tentativei faptei penale s-a datorat și lipsei importanței la nivel practic, ca și insuficienței impunerii influenței la nivelul întregului domeniu dedicat tentativei. Astfel, în actuala lege penală, se remarcă reglementări ce pot determina o clasificare nouă a tentativei, respectiv:

Tentativa idonee

Tentativa ne-idonee

2.1 Tentativa idonee și tentativa ne-idonee

Această tentativă idonee, regăsită în conținutul alineatului 1 al normei legale în domeniul tentativei, presupune existența unor acte ce au capacitatea de a determina o anumită stare de pericol asupra unei valori sociale ce este ocrotită de lege, acte ce, în momentul comiterii acestora, determină apariția probabilității producerii respectivei urmări a faptei penale, pe care o vizează făptuitorul.

Se impune a se menționa faptul că, în domeniul tentativei, caracterul idoneu poate fi aprecia pe baza examenului ex ante, în sarcina magistratului aflându-se analiza faptei penale ce a fost comisă prin prisma de percepție a unei persoane medii, ce era plasată la momentul săvârșirii acestor acte și care dispunea de eventuale alte cunoștințe suplimentare de care dispunea respectivul făptuitor.

Se impune a se atrage atenția asupra importanței luării în calcul a informațiilor suplimentare, anterior menționate, prin prisma faptului că, în unele situații, se remarcă modificarea valențelor unui act ne-idoneu, în principiu, mai ales ca urmare a diverselor circumstanțe speciale în care acesta este comis,.

În cadrul acestui subcapitol se impune a se preciza faptul că nu sunt luate în calcul diversele împrejurări ce nu îi erau cunoscute respectivului autor în momentul în care acesta săvârșea fapta penală, ele fiind descoperite de către autor ulterior comiterii faptei,,,.

În ceea ce privește tentativa ne-idonee, remarcată în conținutul legii penale, aceasta se remarcă în situația în care, urmare a modului în care s-a conceput săvârșirea unei infracțiuni, nu poate fi luată în calcul problema determinării unei anumite stări de pericol dedicată respectivei valori sociale ce este ocrotită de lege, orice observator mediu putând stabili că respectiva acțiune ce este comisă de către autor nu are șanse să determine apariția rezultatului perceput de către acesta.

În cazul acestei tentative, ca și al tentativei anterioare, evaluarea potențialului pericol se realizează tot prin intermediul analizei ex ante, în sarcina magistratului aflându-se analiza faptei penale ce a fost comisă prin prisma de percepție a unei persoane medii, ce era plasată la momentul săvârșirii acestor acte și care dispunea de eventuale alte cunoștințe suplimentare de care dispunea respectivul făptuitor,.

La nivel practic, dar și doctrinar, s-au remarcat de-a lungul timpului numeroase contradicții privind modul de sancționare al persoanei care se prezintă pentru a ridica premiul pus în joc de loterie, având asupra sa un bilet ce în mod vizibil a fost în mod grosolan.

În această situație se impune analizarea atentă a speței, prin prisma anteriorului sistem de evaluare prezentat, respectiv:

Dacă pentru orice persoană respectivul bilet falsificat este perceput ca fiind flagrant, în cauză avem de-a face cu o tentativă ne-idonee

Dacă pentru orice persoană respectivul bilet falsificat prezintă anumite aparențe ale veridicității sale, avem de-a face cu o tentativă idonee, fapta persoanei fiind sancționabilă conform legii penale

2.2 Tentativa imperfectă și tentativa perfectă

Se constată existența tentativei imperfecte în situația în care, în timpul realizării executării faptei penale, intervine o anumită cauză care întrerupere realizarea acțiunii infracțiunii, în așa fel încât aceasta nu mai este finalizată.

Această întrerupere a realizării acțiunii poate fi datorată:

Voinței libere a respectivului subiect

Diverselor presiuni de natură externă ce se pot exercita asupra voinței subiectului

Unei constrângeri fizice ce este exercitată asupra autorului acțiunii

Se constată existența tentativei perfecte în situația în care se constată executarea deplină a actului, respectiv când autorul acesteia a realizat acțiunea în mod integral, dar respectivul rezultat ce este prevăzut în conținutul normei penale de incriminare nu se produce.

În ceea ce privesc cauzele ce stau la baza neproducerii rezultatului unei acțiuni, se remarcă, în special:

Intervenția autorului acțiunii

Intervenția unui terț

Un anumit comportament al victimei

Prezența unor obiecte sau a unor animale, etc

3 Sancționarea tentativei

Conform legii penale, tentativa este sancționabilă numai în situația în care prin lege este prevăzut în mod expres acest aspect, pedeapsa aplicată în acest caz fiind în limite mai reduse, comparativ cu limitele ce sunt prevăzute în situația infracțiunii consumate.

În ceea ce privește dispoziția dedicată sancționării tentativei în cadrul părții speciale a legii penale ori în conținutul legilor speciale, aceasta:

Poate să fie inclusă chiar în conținutul articolului în care este incriminată respectiva faptă

Poate să fie prevăzută în conținutul unui articol de lege distinct, făcându-se referire la un complex de infracțiuni

În conformitate cu prevederile legii penale, tentativa este sancționată cu respectiva pedeapsă pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru infracțiunea consumată, cu reducerea limitelor acesteia la jumătate,,.

4.Cauzele de nepedepsirea tentativei

Conform legii penale nu este pedepsit făptuitorul care:

Anterior descoperirii faptei sale, s-a desistat sau a înțeles că informeze autoritățile cu privire la fapta sa, în așa fel încât să se reușească împiedicarea consumării acestei fapte

Înțelege să împiedice el însuși consumarea respectivei infracțiuni,,

În situația actelor ce au fost comise până la momentul la care s-a realizat desistarea ori împiedicarea producerii respectivului rezultat, și care constituie o altă faptă penală, urmează a se aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă.

În ceea ce privesc efectele cauzelor de nepedepsire, se remarcă faptul că nu se înlătură tentativa, aceasta existând în continuare, fără însă ca făptuitorul său să fie sancționat.

Respectiva impunitate ce decurge ca urmare a desistării ori a împiedicării producerii rezultatului infracțiunii nu are caracterul absolut, ea neînlăturând posibilitatea unei trageri la răspundere penală a făptuitorului pentru faptele pe care acesta le-a comis anterior cauzei nepedepsite.

SECȚIUNEA II-A

INFRACȚIUNEA CONSUMATĂ

Infracțiunea consumată se produce în momentul întrunirii tuturor elementelor constitutive ale acesteia, așa cum acestea sunt prevăzute de legea penală, respectiv în momentul în care fapta penală concretă pe care a comis-o un făptuitor coincide perfect cu modelul respectivei fapte, așa cum acesta a fost descris în conținutul normei penale de incriminare. Ulterior consumării faptei ce este prevăzută în conținutul legii penale, ansamblul actelor ce sunt săvârșite în fazele anterioare acesteia (respective actele premergătoare, tentativele) sunt subsumate respectivei infracțiuni ce a fost consumată, aceasta absorbindu-le, în situația în care ele au fost săvârșite avându-se la bază aceeași rezoluție de natură infracțională.

Se impune a se preciza faptul că o consumare a unei infracțiuni nu poate fi condiționată de realizarea adevăratului scop ce a fost urmărit de către făptuitor, în situația în care el apare inclus în conținutul constitutiv al respectivei infracțiuni.

ATENȚIE! – Nu trebuie confundată consumarea unei infracțiuni cu epuizarea acesteia !!!

Consumarea infracțiunii nu echivalează cu epuizarea sa, în anumite condiții remarcându-se că, în ciuda faptului că fapta penală corespundea în momentul consumării acesteia, cu modelul prevăzut de legea penală, aceasta nu a reușit să-și dobândească aspectul definitiv.

În unele cazuri se remarcă faptul că ulterior consumării infracțiunii se poate sesiza producerea unor urmări noi, urmare a:

Amplificării urmării inițiale a infracțiunii

Continuării activității infracțiunii inițiale

Se remarcă faptul că o faptă penală este consumată numai în momentul în care au fost întrunite toate elementele constitutive prevăzute în conținutul normei penale de incriminare, fapta epuizându-se în momentul în care aceasta a reușit să-și dobândească, urmare a producerii urmării finale, fizionomia definitivă.

O importanță deosebită este deținută de momentul epuizării, care, în situația în care nu coincide cu momentul consumării infracțiunii, se transformă în sistem de referință, epuizarea fiind percepută drept punctul de la care începe aplicarea diverselor instituții ale dreptului penal, precum:

Aplicarea legii penale în timp

Aplicarea grațierii

Aplicarea diverselor acte de amnistie

Aplicarea revocării suspendării executării pedepsei, etc

CAPITOLUL 8.

UNITATEA DE INFRACȚIUNE

Legea penală a României nu include o definire clară a unității de infracțiune, în conținutul Codului penal al României neregăsindu-se nici reglementarea completă a formelor unității de infracțiune, ci numai o parte a formelor unității legale.

În legea penală românească se remarcă următoarele forme ale unității de infracțiune:

Unitatea naturală de infracțiune – este constituită în mod firesc, ea fiind determinată de chiar natura respectivului act de executare

Unitatea legală de infracțiune – este elaborată de către legiuitor, în baza reunirii mai multor acțiuni în componența unei unice infracțiuni, în acest fel evitându-se formarea pluralității

Atât unitatea naturală, cât și unitatea legală, cele două forme ale unității de infracțiune, includ mai multe forme de infracțiuni, respectiv:

În cadrul unității naturale de infracțiune – se remarcă prezența:

Infracțiunii simple

Unității naturale colective

Infracțiunii continue

În cadrul unității legale de infracțiune – se remarcă prezența:

Infracțiunii continuate

Infracțiunii complexe

Infracțiunii de obicei

Infracțiunii progresive

8.1. Infracțiunea simplă

Prin infracțiune simplă se înțelege forma unității naturale de infracțiune ce este caracterizată de o unică acțiune, aceasta producând un unic rezultat și completând conținutul legal al unei unice norme penale de incriminare.

În situația infracțiunii simple se remarcă suficiența unui unic act de executare în vederea consumării și epuizării respectivei infracțiuni.

Privită prin prisma subiectivă, această formă a unității naturale de infracțiune poate fi săvârșită cu oricare dintre numeroasele forme ale vinovăției ce au fost reglementate în conținutul legii penale.

Se remarcă astfel că infracțiunea simplă se poate caracteriza:

Prin intenție

Prin praeterintenție

Prin culpă

Cele mai multe dintre infracțiunile ce sunt prevăzute în conținutul legii penale sunt infracțiuni simple, acestea fiind sancționate cu pedepsele ce au fost prevăzute de către legiuitor în conținutul normei penale de incriminare.

8. 2. Unitatea naturală colectivă

Prin unitatea naturală colectivă se înțelege forma unității naturale de infracțiune ce se caracterizează printr-o structură în componența căreia acțiunea reprezintă o pluralitate a actelor materiale.

Demn de menționat este faptul că această unitate naturală colectivă de infracțiune nu se regăsea reglementată, sub prisma condițiilor existenței, nici în conținutul legii penale din anul 1969, aceasta nefiind reglementată nici un actuala lege penală.

În ceea ce privesc condițiile existenței unității naturale colective, se remarcă:

Unitatea de acțiune – Se sesizează faptul că existența oricărei unități de acțiune este direct influențată de întrunirea cumulativă a mai multor condiții, precum:

Unitatea manifestării de voință – condiție a unității de acțiune, unitatea manifestării de voință nu este analizată printr-o raportare la respectiv element subiectiv ce este impus de către norma penală de incriminare, ci prin prisma scopului respectivei acțiuni ce este derulată de către făptuitor.

Unitatea spațio-temporală – deseori denumită și drept unitatea procesului execuțional, condiția unității de acțiune presupune ca respectivele acte de executare, ce sunt susceptibile a fi încadrate în cadrul conținutului unei singure fapte penale, să fie săvârșite în același spațiu și într-un interval redus de timp, respectiv aceste acte să fie comise în cadrul unei succesiuni neîntrerupte.

Unitatea spațio-temporală nu exclude orice fel de întreruperea respectivului act de executare, întreruperea neafectând unitatea acțiunii, cu condiția ca aceasta să fie una firească, solicitată de chiar natura infracțiunii ori de modalitatea în care s-a conceput respectiva executare. În ceea ce privește caracterul întreruperilor, instanța de judecată este singura în măsură să aprecieze natura firească sau nu a acestuia, luând în considerare totalitatea informațiilor existențe la nivelul speței, cu precizarea că nu pot fi stabilite în acest sens limite temporale a priori.

Omogenitatea materială a actelor – condiție a unității de acțiune, omogenitatea materială a actelor este impusă prin prisma faptului că există posibilitatea ca în cadrul unui unic proces execuțional și în baza unei unice motivații de tip subiectiv, să se comită o varietate largă de acte, acestea neputând fi însă subsumate nici unei unice acțiuni.

Se impune a se menționa că această condiție a unității de acțiune nu trebuie să fie interpretată într-un context rigid, respectiv că se impune o identitate similară tuturor actelor, omogenitatea materială a actelor de executare fiind apreciată într-un sens extins, avându-se în vedere natura tuturor actelor de executare. În acest fel, se remarcă faptul că această condiție a omogenității materiale se consideră a fi îndeplinită în situația în care toate actele ce au fost comise de către făptuitor sunt acte de natură violentă, indiferent că unele dintre acestea au fost comise prin lovirea cu palma sau cu pumnii, alte acte au fost comise prin lovirea victimei de o suprafață dură, iar altele au fost comise prin utilizarea unor obiecte contondente.

Omogenitatea juridică – condiție a existenței unității naturale colective, aceasta presupune ca ce se regăsește în cadrul structurii acțiunii unice să aibă un corespondent în cadrul structurii specifice aceleiași norme penale de incriminare.

Unitatea subiectului pasiv – se remarcă faptul că în situația existenței subiectului active, este evident faptul că toate actele de executare sunt comise de către același făptuitor. Nu același lucru se întâmplă și în situația subiectului pasiv, actuala lege penală introducând condiția unității subiectului pasiv în conținutul materiei infracțiunii continuate, condiție ce se apreciază ca fiind oportună impunerii și în cadrul materiei unității materiale colective.

SECȚIUNEA II-A

INFRACȚIUNEA CONTINUĂ

Se remarcă faptul că acest tip de infracțiune nu se bucură de o reglementare specifică în conținutul legii penale a României, care în acest caz menține punctele de vedere regăsite în legea penală din anul 1969. Infracțiunea continuă apare menționată în cuprinsul legii penale, ca element cheie în stabilirea momentului începând de când va curge termenul prescripției răspunderii penale în cadrul unor anumite categorii infracționale.

Prin infracțiune continuă se înțelege forma unității naturale de infracțiune în conținutul căreia, ulterior întrunirii ansamblului elementelor constitutive ale faptei ce este prevăzută de legea penală, acțiunea ori inacțiunea pot să se prelungească în timp ca urmare a voinței făptuitorului.

În cazul infracțiunii continue, se remarcă mai multe condiții ale existenței acesteia, respectiv:

Existența actului de executare ce se prelungește în timp – acest tip de infracțiune este caracterizată de existența actului de executare, fie acesta acțiune ori inacțiune, act ce este susceptibil prelungirii în timp, ulterior momentului consumării acesteia,.

Unitatea elementului subiectiv – Analizând definiția dată infracțiunii continue se remarcă faptul că prelungirea acțiunii infracționale, respectiv a inacțiunii infracționale, în timp, se impune a fi determinată de voința făptuitorului. Respectiv, se remarcă necesitatea constatării că manifestarea acțiunii infracționale inițiale, respectiv a inacțiunii infracționale, caracteristică momentului consumării infracțiunii, a fost menținută pe toată durata de acțiune infracțională, respectiv a inacțiunii infracționale.

Existența unității elementului subiectiv nu presupune ca respectiva manifestare a voinței făptuitorului să fi fost determinată în profunzime, fiind suficient doar ca această manifestare să aibă în atenție diversele elemente primordiale ale respectivei infracțiuni. Se remarcă astfel că nu se impune ca durata respectivei infracțiuni să fie determinată în mod precis, existând posibilitatea ca făptuitorul să ia decizia să comită acea infracțiune pe întreaga perioadă pe care va avea această posibilitate.

2.1 Consumarea infracțiunii continue. Epuizarea infracțiunii continue

Infracțiunea continuă se caracterizează prin durata de consumare, momentul consumării acesteia cu cel al epuizării infracțiunii nefiind similare, ci separate de o anumită durată de timp.

Se remarcă faptul că infracțiunea continuă poate fi consumată în momentul întrunirii tuturor elementelor constitutive prevăzute în conținutul normei penale de incriminare, aceasta epuizându-se în momentul finalizării acțiunii infracționale, respectiv al inacțiunii infracționale,.

2.2 Sancționarea infracțiunii continue

Infracțiunea continuă, fiind unitate naturală de infracțiune, este sancționată cu respectiva pedeapsă ce este prevăzută pentru infracțiune în cadrul normei penale de incriminare.

În acest caz nu se va remarca existența unei cauze agravante a tratamentului sancționator, fapta ce este prevăzută în conținutul legii penale fiind pedepsită în mod asemănător unei infracțiuni instantanee.

Cu toate acestea, în momentul individualizării judiciare a respectivei pedepse aplicate făptuitorului, se va avea în vedere durata de prelungire în timp a respectivei acțiuni infracționale ori a inacțiunii infracționale.

SECȚIUNEA III-A

INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ

Acest tip de infracțiune este încadrată în categoria dedicată unității legale de infracțiune, ea fiind reglementată în cuprinsul actualei legi penale, ca și în conținutul vechii legi penale.

Legiuitorul a menționat că o infracțiune se consideră a fi continuată în situația în care o persoană comite acțiuni ori inacțiuni infracționale, la intervale de timp diferite, împotriva unui singur subiect pasiv și în realizarea unei rezoluții identice, fiecare dintre aceste acțiuni ori inacțiuni infracționale prezentând conținutul unei unice infracțiuni.

3.1Condițiile existenței infracțiunii continuate

Conform legii penale, în vederea constatării prezenței unei infracțiuni continuate, se impune necesitatea întrunirii de tip cumulativ a mai multor condiții, respectiv:

Pluralitatea acțiunilor infracționale ori a inacțiunilor infracționale, ce sunt comise la intervale de timp diferite – Infracțiunea continuată, unitate juridică de infracțiune, presupune necesitatea unei pluralități de acțiuni infracționale ori inacțiuni infracționale, acțiuni ori inacțiuni ce sunt reunite de către legiuitor în conținutul unei entități unice. Condiția pluralității acțiunii ori inacțiunii infracționale reprezintă principalul criteriu al delimitării dintre infracțiunea continuată și formele specifice unității naturale de infracțiune.

Ca urmare a utilizării acestui criteriu în mod corect se va reuși evitarea confundării infracțiunii continuare cu respectiva unitate naturală colectivă. Mai precis, dacă în situația unei infracțiuni continuate se remarcă existența mai multor acțiuni ce sunt săvârșite la intervale de timp diferite, în cazul ipotezei unității naturale clective se remarcă existența unei singure acțiuni, aceasta fiind formată dintr-o pluralitate a actelor de executare ce sunt săvârșite în cadrul unității spațio-temporale.

Se impune a se preciza că duratele mai mari de timp remarcate între diversele acte de sustragere reușesc să imprime caracterul autonomizării, prin transformarea în acțiuni de sine stătătoare, acțiuni ce sunt specifice unei infracțiuni continuate. Ne găsim cu siguranță în prezența unei infracțiuni continuate în situația în care respectivele acte succesive de sustragere se petrec la interval de câteva zile diferență.

Diversele durate de timp ce se remarcă între acțiunile infracționale ce sunt incluse în cadrul structurii infracțiunii continuate nu trebuie să fie de valoare redusă, situație în care ne vom găsi în fața unei unități naturale de infracțiune. De asemenea, în cazul unei valori mari, există riscul compromiterii unității rezoluției infracționale, în acest fel sesizându-se prezența concursului de infracțiuni.

În ceea ce privește durata intervalelor dintre două acțiuni infracționale, aceasta nu a fost și nici nu poate fi stabilită de către legiuitor, evaluarea lor fiind lăsată la aprecierea judecătorului care analizează respectiva speță.

Omogenitatea juridică a acțiunilor infracționale ori a inacțiunilor infracționale – conform acestei condiții, diverse acțiuni infracționale ori inacțiuni infracționale ce sunt săvârșire la intervale de tip diferite trebuie să fie realizate în conținutul unei singure infracțiuni, respectiv să fie încadrate în conținutul aceleiași norme penale de incriminare. În primul rând, condiția presupune unitatea obiectului juridic, respectiv toate acțiunile infracționale ori inacțiunile infracționale să fie îndreptate împotriva unei unice valori sociale ce este protejată de lege.

Toate aspectele ce au fost menționate anterior, în conținutul secțiunii aferente omogenității juridice, percepută drept condiția unității naturale colective sunt valabile și în cazul omogenității juridice a acțiunilor ori inacțiunilor infracționale.

Unitatea de subiect activ și pasiv – Condiția dedicată identității subiectului pasiv se găsește reglementată în conținutul legii penale, conform căruia aceasta impune necesitatea comiterii acțiunilor/inacțiunilor infracționale de către aceeași persoană. Împreună cu unitatea rezoluției infracționale, unitatea subiectului activ reprezintă liantul diverselor acțiuni/inacțiuni infracționale ce sunt săvârșite la intervale de timp diferite. Și unitatea subiectului pasiv își găsește reglementarea în conținutul legii penale.

Unitatea de rezoluție infracțională – este considerată a fi cea mai importantă condiție a existenței infracțiunii continuate, dar și elementul principal dedicat delimitării acestei infracțiuni de concursul de infracțiuni. În vederea determinării includerii diverselor acțiuni infracționale, ce sunt săvârșite la intervale de timp diferite, în cadrul structurii unei infracțiuni continuate, se impune îndeplinirea de către respectiva rezoluție infracțională a mai multor condiții, respectiv:

Rezoluția infracțională să fie determinată – presupune ca autorul faptei, în momentul în care a luat hotărârea de a comite infracțiunea, să dețină imaginea faptei pe care o va comite la nivel fracționat, respectiv reprezentarea în ansamblu a respectivului:

Obiect material al infracțiunii

Loc al infracțiunii

Mod de comitere a infracțiunii

Timp de comitere a infracțiunii

Rezoluția infracțională să fie anterioară tuturor acțiunilor infracționale

Rezoluția infracțională să fie menținută pe întreaga durată a comiterii acțiunilor infracțională, respectiv acțiunile ori inacțiunile infracționale să se comită în baza unei singure rezoluții infracționale.

Se impune a se remarca faptul că rezoluția infracțională, fiind un proces de natură psihică, nu se poate percepe și nici evalua prin prisma aspectului unității de infracțiune, al gradului de determinare nemijlocită, ci doar în baza diverselor circumstanțe ce sunt caracteristice acțiunilor infracționale în care aceasta se concretizează. În acest scop, pot fi avute în vedere:

Existența intervalelor scurte de tip între diversele acțiuni infracționale componente infracțiunii

Comiterea diverselor acțiuni infracționale asupra bunurilor ce sunt de același fel

Utilizarea unor metode similare, respectiv mijloace și procedee

Săvârșirea acțiunilor infracționale în condiții similare

Săvârșirea acțiunilor infracționale în împrejurări similare

Unitatea de scop

Unitatea de mobil

3.2 Infracțiunile ce nu pot fi săvârșite în forma continuată

În general, orice faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale este susceptibilă săvârșirii într-o formă continuată, inclusiv o parte dintre faptele penale ce au o durată de consumare (infracțiunea continuă) putând fi comise în forma continuată.

Se remarcă însă și anumite categorii de fapte penale care, urmare a incompatibilității acestora cu o parte dintre anterioarele condiții de existența infracțiunii continuate menționate, nu pot să fie săvârșite în formă continuată, cum ar fi:

Infracțiunile ce sunt comise din culpă – urmare a definirii elementului subiect al unei infracțiuni continuate, prin prisma unității rezoluției ce se poziționează la baza ansamblului acțiunilor/inacțiunilor infracționale, se remarcă faptul că fiecare acțiune/inacțiune infracțională trebuie să fie săvârșită cu intenție. Respectiv, în situația săvârșirii mai multor fapte penale din culpă, la intervale de timp diferite, acestea se vor constuit în infracțiuni distincte ce se poziționează în concurs de infracțiuni.

Infracțiunile cu rezultat definitiv (indivizibil) – includ ansamblul faptelor penale al căror rezultat nu este supus susceptibilității unei produceri parțiale ori a unei produceri fracționate, așa cum se remarcă în cazul infracțiunilor de omor ori de avort, situații în care la nivel doctrinar se apreciază ca fiind exclusă forma continuată a săvârșirii.

Infracțiunile de obicei – în contextul în care marea majoritate a acelor ce sunt incluse în cadrul structurii infracțiunilor de obicei nu prezintă relevanță penală dacă sunt percepute la nivel izolat, relevanța penală intervenind doar la nivelul ansamblului, se apreciază că toate actele ce sunt săvârșite după consumarea infracțiunii de obicei pot să o transforme în infracțiune continuată.

În această situație se constată neîndeplinirea condiției ca fiecare dintre toate acțiunile succesive infracționele să fie inclusă în conținutul unei unice infracțiuni, știut fiind faptul că în conținutul unei infracțiuni de obicei se regăsește doar ansamblul actelor, nu fiecare act din respectivul ansamblu.

Pe lângă aceasta, în cadrul individualizării judiciare, se poate ține seama de numărul actelor infracționale ce au fost săvârșite ulterior consumării infracțiunii și până în momentul epuizării acesteia.

3.3 Sancționarea infracțiunii continuate

Legea penală sancționează infracțiunea continuată cu pedeapsa pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru fapta penală săvârșită de către făptuitor, la care maximul poate fi majorat:

Cu cel mult trei ani, în situația aplicării pedepsei cu închisoarea

Cu cel mult 1/3, in situația aplicării pedepsei cu amenda

În cazul infracțiunii complexe, pedeapsa aplicată făptuitorului este cea prevăzută de legea penală, pentru respectiva faptă penală săvârșită, infracțiunile complexe, ce sunt comise cu intenție depășită, în situația producerii doar a rezultatului mai grav specific acțiunii secundare, pedeapsa aplicată este cea prevăzută de lege în cazul infracțiunii complexe consumate.

De asemenea, legea prevede că, ulterior condamnării definitive a unui făptuitor pentru săvârșirea unei infracțiuni continuate, acesta ajunge să fie judecat și pentru comiterea altor acțiuni, respectiv inacțiuni infracționale, ce sunt încadrate în conținutului aceleiași infracțiuni, pedeapsa ce este stabilită are în vedere infracțiunea comisă în întregul acesteia, aceasta neputând să fie mai ușoară în raport cu pedeapsa pronunțată anterior.

Legiuitorul a luat această decizie în contextul în care totalitatea acțiunilor, respectiv al inacțiunilor infracționale sunt incluse în cadrul structurii unei unice infracțiuni, fiind în mod evident că acestea trebuie să fie pedepsite cu pedeapsa unică, ce este corespunzătoare respectivei infracțiuni unice.

Ca urmare a recalculării, instanța de judecată poate decide:

Menținerea pentru întreaga infracțiune a pedepsei ce a fost aplicată în faza inițială

Majorarea pedepsei ce a fost aplicată în faza inițială – în special în situația acțiunilor infracționale nou identificate ce pot să sporească în mod semnificativ gradul de periculozitate, în ansamblul faptei comise de către făptuitor

Demn de menționat este faptul că nu se poate reduce pedeapsa inițială aplicată făptuitorului, nefiind de conceput ca pentru un anume număr al acțiunilor infracționale să fie aplicată o pedeapsă, care ulterior să fie redusă în contextul unui număr mai mare al acțiunilor infracționale.

SECȚIUNEA IV-A

INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ

Prin infracțiune complexă legiuitorul a definit infracțiunea în conținutul căreia intră, fie ca un element constitutiv, fie ca un element circumstanțial agravant o anumită acțiune infracțională, respectiv inacțiune infracțională, ce reprezintă prin ea însăși o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Infracțiunea complexă este forma unității legale de infracțiune, prin prisma faptului că doar legiuitorul dispune de capacitatea includerii în cadrul conținutului unei infracțiuni un conținut al altei infracțiuni.

Se remarcă faptul că, în absența acestei dispoziții legale ce reușește să incrimineze infracțiunea complexă, respectiva infracțiune ori infracțiunile ce sunt incluse în conținutul acesteia ar căpăta existență proprie, de sine stătătoare.

4.1 Structura infracțiunii complexe

La nivel structural, în cadrul infracțiunii complexe se remarcă existența obiectului juridic complex, respectiv a pluralității valorilor sociale care, prin respectiva săvârșire a faptei penale, sunt fie lezate, fie puse în pericol.

În marea majoritate a cazurilor, acest obiect juridic complex este de natură eterogenă, în componența sa intrând întotdeauna două valori sociale ocrotite de lege, ce au naturi diferite.

În cazul infracțiunii complexe, se remarcă întotdeauna existența:

Unei valori sociale principale – aceasta este cea care determină inclusiv includerea respectivei fapte, ce este prevăzută în conținutul legii penale, într-o anumită categorie

Unei valori sociale secundare

Se remarcă însă și existența unor excepții, în care obiectul juridic complex are un caracter de tip omogen, în conținutul său fiind incluse două valori sociale ce au aceeași natură.

4.2 Condițiile de existență ale infracțiunii complexe

În vederea stabilirii condițiilor de existență ale infracțiunii complexe, se analizează modul nașterii acestei infracțiuni, ce se poate realiza prin absorbția în cadrul conținutului său a unei alte fapte incriminate de legea penală.

Iar pentru ca această absorbție să poată opera, se impune necesitatea întrunirii mai multor condiții, în mod cumulativ, respectiv:

Caracterul necesar al absorbției – considerată forma unității legale de infracțiune, în cadrul infracțiunii complexe se remarcă faptul că absorbția operează în cea ce privește conținutul legal al respectivelor infracțiuni incluse în conținutul său, mai precis:

Infracțiunea absorbantă

Infracțiunea absorbită – ale cărei elemente specifice incriminării se impune a se regăsi în cadrul conținutului respectivei incriminări complexe

La nivel practic, se sesizează faptul că această infracțiune nu poate fi niciodată comisă în absența comiterii respectivei infracțiuni absorbite. Demn de semnalat este faptul că această necesitate a absorbției infracțiunii nu este analizată in concreto, privind fapta penală ce a fost săvârșită de către respectivul făptuitor la modul concret, ci analiza se realizează in abstracto, prin prisma infracțiunii percepută la modul general,.

Caracterul determinant al infracțiunii absorbite, caracterul determinabil – caracterul unității legale ce se remarcă în cazul infracțiunii complexe determină și necesitatea individualizării de către legiuitor a infracțiunii ce este absorbită de către respectiva faptă penală complexă. Se remarcă faptul că infracțiunea absorbită:

Are un caracter determinant – în situația în care nu se poate extinde, prin intermediul căii de interpretare, sfera faptelor penale ce sunt susceptibile integrării în structura respectivei infracțiuni complexe

Are un caracter determinabil – în situația în care legiuitorul înțelege să recurgă la diverse formulări ce au un caracter generic, pe calea dedicată interpretării putându-se stabili sfera faptelor penale ce pot fi incluse în cadrul conținutului infracțiunii complexe

În situația utilizării termenilor de generalitate maximă, ce nu pot fi suspectibili circumscrierii unei minime categorii a faptelor penale, în speță nu este cazul unui conținut complex, urmând să se realizeze reținerea concursului de infracțiuni.

Diferența periculozității între cele două infracțiuni – se remarcă faptul că, în cazul infracțiunii complexe ce reușește să absoarbă o altă infracțiune, nivelul de periculozitate al acesteia este mai mare decât nivelul periculozității infracțiunii absorbite. În ceea ce privește nivelul periculozității, acesta este în mod ideal reflectat în cadrul respectivei sancțiuni ce este prevăzută în conținutul legii penale, verificarea acestei condiții realizându-se prin intermediul comparării respectivelor limite de pedeapsă pe care legiuitorul le-a prevăzut pentru cele două fapte penale.

În situația în care respectiva infracțiune ce este, la nivel aparent, complexă, a fost sancționată de către legiuitor cu o pedeapsă mai mică decât pedeapsa ce este prevăzută de legea penală pentru infracțiunea ce este absorbită de către aceasta, se va avea în vedere reținerea celor două infracțiuni în concurs.

4.3 Sancționarea infracțiunii complexe

Această infracțiune a fost determinată de către legiuitor în vederea realizării unei individualizări legale cu mult mai corectă, respectiv pentru a se reuși stabilirea unei sancțiuni în conținutul căreia să se reușească reflectarea cu fidelitate a gradului pericolului social pe care îl reprezintă respectiva activitate infracțională.

În acest context, sancționarea infracțiunii complexe, așa cum aceasta este realizată în cadrul normei penale de incriminare, se dovedește a fi suficientă în vederea reprimării respectivei infracțiuni, fără necesitatea impunerii unei agravări a acestei infracțiuni complexe.

Asemeni situației infracțiunii continuate, și în cazul infracțiunii complexe se poate avea în vedere o recalculare a pedepsei aplicate făptuitorului, în situația în care ulterior condamnării acestuia este descoperită o altă acțiune infracțională, respectiv inacțiune infracțională care este inclusă în conținutul infracțiunii complexe.

SECȚIUNEA V-A

INFRACȚIUNEA DE OBICEI

Prin infracțiune de obicei se înțelege o formă a unității legale de infracțiune ce este caracterizată prin săvârșirea pluralității unor acte similare de executare, acte ce, analizate la modul izolat, nu prezintă caracterul infracțional, acesta fiind dobândit numai ca urmare a repetării, respectiv prin comiterea în mod obișnuit a acestor acte.

Spre deosebire de infracțiunea continuată ori de infracțiunea complexă, infracțiunea de obicei nu este reglementată în mod expres în conținutul legii penale.

Cu toate acestea, ea se constituie în forma unității legale de infracțiune, fiind un rezultat al voinței legiuitorului, care a înțeles să decidă măsura în care va incrimina sau nu fiecare act comis ori, dimpotrivă, să impună necesitatea repetabilității acestor acte, astfel încât să se reușească includerea sub incidența conținutului legii penale.

Remarcându-se drept concepția legiuitorului, caracterul infracțiunii de obicei în conținutul unei fapte se sesizează în cadrul conținutului incriminării.

În marea majoritate a cazurilor, acest tip de infracțiuni pot fi recunoscute cu ușurință, legiuitorul utilizând în cadrul normei penale de incriminare consacrata sintagma „în mod repetat”, respectiv „în mod obișnuit”.

5.1 Condițiile de existență ale infracțiunii de obicei

Infracțiunea de obicei se remarcă în situația întrunirii cumulative a mai multor condiții, precum:

Pluralitatea actelor omogene ce sunt savârșite la intervale de timp diverse – Analizând definirea infracțiunii de obicei, se remarcă faptul că existența acesteia este determinată de sâvârșirea pluralității actelor în vederea consumării acesteia.

În domeniul dedicat numărului de acte ce sunt necesare a fi realizate pentru a se constata existența respectivei infracțiuni, în conținutul legii penale nu se regăsește nici un fel de precizare, mai ales în contextul în care constatarea unei obișnuințe infracționale nu are în vedere doar existența unui anumit număr al actelor comise de către un făptuitor.

În acest caz se remarcă importanța reprezentată de intervalul de timp sesizat între comiterea a două acte de natură consecutivă, ca și împrejurările specifice comiterii acestor acte și natura faptelor comise de către făptuitor.

Respectiva irelevanță penală, la modul individual, a actelor ce sunt comise – Analizând definirea infracțiunii de obicei, se remarcă faptul că diverse acte ce sunt incluse în cadrul structurii acesteia, analizate prin prisma individualității, nu prezintă nici un fel de caracter penal.

Aceste acte reușesc însă, să-și dobândească caracterul penal doar ca efect direct al integrării acestora în ansamblul actelor similare, cu condiția probării existenței în cauză a obișnuinței.

În marea majoritate a cazurilor, se remarcă faptul că aceste acte ce intră în componența infracțiunii de obicei, luate individual, se constituie doar în contravenții.

Unitatea manifestării de voință – ca urmare a reunirii pluralității actelor ce sunt săvârșite la intervale de timp diverse, se constată necesitatea includerii în cadrul structurii unității de infracțiune și a unității elementului subiectiv. Se impune a se menționa faptul că, în situația acestei ipoteze, nu se impune determinarea unei rezoluții infracționale, asemenea situației anterior expuse în cadrul infracțiunii continuate.

În situația infracțiunii de obicei, se remarcă suficiența unei rezoluții generice, fără a se lua în calcul aspectul reprezentării, în momentul inițial al comiterii faptelor de către făptuitor, a numărului actelor avute în vedere de acesta, ca și a împrejurărilor în care acesta înțelege să comită respectivele acte.

Unitatea subiectului activ și a subiectului pasiv – asemenea restului formelor unității de infracțiune, și în cazul de față este impusă necesitatea unității subiectului activ, aceasta nepoziționându-se însă, în raport cu comiterea faptei penale în participație, în relație de incompatibilitate.

În domeniul dedicat subiectului pasiv, se remarcă existența unică a acestuia, în cele mai multe situații acest tip de infracțiuni aducând atingeri diverselor valori sociale de tip abstract-general, precum sănătatea publică, moralitatea publică, conviețuirea socială, motiv pentru care subiectul pasiv este reprezentat de societate.

5.2Consumarea infracțiunii de obicei. Epuizarea.

Se remarcă faptul că infracțiunea de obicei este consumată în situația în care a fost realizat un număr de acte considerat necesare în vederea indicării existenței obișnuinței.

După cum deja s-a menționat în cuprinsul acestui subcapitol, numărul acestor acte nu se poate stabili la nivel a priori, el fiind determinat în cadrul fiecărui caz la modul concret, avându-se în vedere diversele particularități ale respectivei fapte penale ce a fost comisă de către făptuitor.

Demn de precizat este faptul că aspectul comiterii de noi acte similare de către făptuitor, ulterior consumării unui act nu are capacitatea transformării unei infracțiuni de obicei într-o infracțiune de tip continuat, avându-se în vedere faptul că toate actele ce sunt comise ulterior consumării respectivei infracțiuni se pot integra în structura aceleiași infracțiuni, care, în marea majoritate a cazurilor, este o infracțiune în formă simplă.

În ceea ce privește epuizarea infracțiunii de obicei, aceasta se produce în momentul realizării ultimului act al executării. Asemenea restului infracțiunilor în care se remarcă o durată a consumării, în raport cu momentul epuizării se are în vedere și determinarea legii aplicabile respectivei infracțiuni, atât aplicabilitatea legilor de amnistie, cât și a legilor de grațiere având ca punct de pornire acest moment, moment de la care va începe și curgerea termenului prescripției.

5.3 Sancționarea infracțiunii de obicei

Asemenea infracțiunii complexe, și în situația infracțiunii de obicei nu se remarcă atragerea pentru făptuitor a unei agravări a răspunderii penale, pedeapsa prevăzută pentru infracțiuni de obicei fiind cea inclusă în cadrul normei penale de incriminare, avându-se în vedere aplicarea diverselor criterii generale dedicate individualizării pedepsei, conform prevederilor legii penale.

În ciuda faptului că legiuitorul nu a prevăzut în mod explicit acest lucru în conținutul legii penale, și în cazul infracțiunii de obicei se întrevede posibilitatea recalculării pedepsei aplicate făptuitorului, în ipoteza identificării, ulterior condamnării acestuia, a unor alte acte ce sunt incluse în cadrul conținutului aceleiași fapte penale.

În acest caz, instanța de judecată urmează să aplice întregii infracțiuni comise de către făptuitor o unică pedeapsă, aceasta nefiind mai redusă decât pedeapsa ce a fost aplicată cu prilejul judecării doar a unei părți din totalul actelor ce intră în componența întregii infracțiuni comise de către respectivul făptuitor.

SECȚIUNEA VI-A

INFRACȚIUNILE DE SIMPLĂ REPETARE

Acest tip de infracțiuni sunt asemănătoare infracțiunii de obicei, în componența acestora remarcându-se pluralitatea actelor ce, la analizarea lor izolată, nu constituție nici un fel de rezonanță penală. Se remarcă însă și o deosebire esențială în raport cu infracțiunile de obicei, respectiv în situația infracțiunii de simplă repetare, consumarea acesteia se produce în momentul comiterii actului al doilea, nemaimpunându-se necesitatea probării obișnuinței.

Deseori, în practică, se remarcă diverse dificultăți în încadrarea unei infracțiuni în categoria infracțiunilor de obicei, respectiv a infracțiunilor de simplă repetare.

Pentru evitarea unor asemenea situații, se recomandă a se lua în calcul opțiunea prezenței infracțiunii de simplă repetare în situația în care numărul actelor ce sunt necesare pentru ca infracțiunea să se consume a fost stabilit de către legiuitor. În marea majoritate a cazurilor, se prevede necesitatea existenței a două acte, existând însă și situații în care legiuitorul a prevăzut pentru consumarea unei infracțiuni a minimului trei acte.

Se apreciază că infracțiunea de obicei presupune și existența unității subiectului pasiv, condiția nefiind necesară a se impuse și în situația infracțiunilor de simplă repetare, prin prisma faptului că în această situație nu se are în vedere stabilirea unui anumit obicei/îndeletnicire, ci se vizează sancționarea mai aspră a încălcării pentru a doua oară a prevederilor legale, situație în care nu se justifică cerința identității subiectului pasiv.

SECȚIUNEA VII-A

INFRACȚIUNEA PROGRESIVĂ

Și acest tip de infracțiune este încadrată în categoria formelor unității legale, ea nefiind însă reglementată în conținutul legii penale, în ciuda faptului că aceasta apare menționată în conținutul articolului 154 al Codului penal al României.

Prin infracțiune progresivă se înțelege forma unității legale de infracțiune în situația căreia, ulterior atingerii momentului consumat ce este specific oricărei infracțiuni, se produce, în absența unei intervenții a făptuitorului, o amplificare a urmării produse cu trecerea timpului, ceea ce atrage după sine o încadrare juridică cu mult mai gravă, în raport cu încadrarea juridică inițială, respectiv în absența amplificării urmării.

Se remarcă faptul că în cazul infracțiunii progresivă, încadrarea activității infracționale se realizează la final, avându-se în vedere ipoteza unicei norme penale de incriminare, aceasta reluând și incluzând în întregul său respectiva încadrare juridică ce a fost configurată în faza inițială.

Astfel, respectiva încadrare juridică ce a fost atrasă datorită cele mai grave urmări dintre toate urmările ce s-au produs în mod succesiv va avea capacitatea de a acoperi ansamblul întregii activități infracționale, în acest fel reușindu-se excluderea oricărei alte forme de calificare, specifică urmărilor faptei ce se remarcă printr-o gravitate mai redusă.

Se remarcă faptul că acest tip de infracțiune poate fi încadrată în categoria unității legale de infracțiune, ea fiind consacrată de chiar textul legii în care se menționează elementul obiectiv ce este susceptibil amplificării.

7.1 Forma vinovăției în infracțiunea progresivă

Privită prin prisma subiectivă, se remarcă faptul că acest tip de infracțiune este săvârșită de cele mai multe ori cu praeterintenție, acest aspect nepunând semnul egal între fapta penală progresivă și cea praeterintenționată, mai ales în contextul în care comiterea unei infracțiuni progresive se poate realiza nu doar din culpă, ci și cu intenție. Se impune a se remarca și faptul că o infracțiune praeterintenționată nu este, în mod obligatoriu, în toate cazurilor, o infracțiune progresivă.

7.2 Consumarea infracțiunii progresive. Epuizarea infracțiunii progresive

În cazul infracțiunii progresive, se remarcă momentul consumării acesteia în momentul în care s-a produs prima urmare a infracțiunii. În ceea ce privește momentul epuizării acestei infracțiuni, acesta este momentul în care a survenit cea mai gravă urmare a faptei penale, urmare ce stă la baza și a încadrării juridice finale a respectivei fapte.

În raport cu restul infracțiunilor ce au o durată a consumării, se remarcă faptul că în situația infracțiunii progresive, în vederea determinării legii aplicabile acesteia, se va lua în calcul nu momentul epuizării infracțiunii progresive, ci momentul consumării acesteia.

Această soluție este justificată mai ales prin prisma faptului că în situația infracțiunii progresive, exceptând restul infracțiunilor încadrate în aceeași categorie, respectiva agravare a urmării datorate faptei autorului se produce în absența unei noi intervenții venite din partea acestuia, respectiv această agravare nu se datorează unei acțiuni ulterioare a făptuitorului.

De asemenea, în cazul infracțiunii progresive, momentul consumării infracțiunii și nu momentul epuizării acesteia, se va avea în vedere și la identificarea formei pluralității infracționale, respectiv:

Concursul de infracțiuni

Recidiva post-condamnatorie

Recidiva post-executorie

7.3Sancționarea infracțiunii progresive

În cazul infracțiunii progresive, la aplicarea pedepsei făptuitorului, instanța de judecată urmează să aibă în vedere respectiva pedeapsă ce este prevăzută în conținutul normei penale de incriminare pentru fapta comisă de către autor, cu realizarea individualizării, în raport cu criteriile generale stabilite de legiuitor.

CAPITOLUL 9.

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

Prin pluralitate de infracțiuni se înțelege situația în care făptuitorul comite două ori mai multe fapte ce sunt prevăzute în conținutul legii penale. Se remarcă existența unui unic făptuitor și a mai multor infracțiuni pe care acesta le săvârșește.

Pentru a ne afla în prezența pluralității de infracțiuni se impune a se menționa faptul că nu prezintă interes dacă respectivele infracțiunile au fost în mod definitiv judecate, ori dacă sunt fapte comise în mod intenționat ori din culpă, neprezentând interes nici momentul comiterii acestor fapte penale.

Aceste elemente, în totalitatea lor, prezintă o importanță deosebită în delimitarea diverselor forme ale pluralității de infracțiuni.

9.1 Forme ale pluralității de infracțiuni

În actuala lege penală sunt reglementate trei forme pe care le poate îmbrăca pluralitatea de infracțiuni, respectiv:

Concursul de infracțiuni

Recidiva

Pluralitatea intermediară

Se întâlnesc însă și diverse alte forme ale pluralității de infracțiuni ce nu sunt în mod expres reglementate în conținutul legii penale, acestea neconstituind nici concurs de infracțiuni, nici recidivă și de asemenea nici pluralitatea intermediară.

SECȚIUNEA I-A

CONCURSUL DE INFRACȚIUNI

Conform legii penale, concursul de infracțiuni se definește ca fiind situația în care un făptuitor comite două ori mai multe fapte ce sunt prevăzute în legea penală, anterior momentului condamnării sale definitive pentru una dintre aceste fapte.

În ceea ce privesc condițiile de existență ale concursului de infracțiuni, se impune necesitatea existenței în mod cumulativ a mai multor condiții, respectiv:

Existența unui singur făptuitor, respectiv toate faptele penale să fie comise de către aceeași persoană –acest aspect nu semnifică faptul că aceste fapte penale nu pot să fie săvârșite în cadrul participației ori că respectivul autor nu poate să își modifice calitatea în care ia parte la săvârșirea infracțiunilor (respectiv acesta poate să fie într-o faptă autor, în alta instigator, în alta complice, ș.a).

Comiterea de către făptuitor a două ori mai multe fapte penale – se impune ca făptuitorul să fi săvârșit minim două fapte ce sunt prevăzute în conținutul legii penale, după cum aceasta menționează, incluzând prevederea în legea penală, caracterul nejustificat, vinovăția, imputabilitatea.

Notă: Primele două condiții de existență ale concursului de infracțiuni sunt comune pentru toate formele pluralității de infracțiuni !!!

Respectivele infracțiuni să fie săvârșite anterior condamnării definitive a făptuitorului pentru una dintre aceste fapte – condiția este caracteristică numai concursului de infracțiuni, aceasta fiind de altfel și elementul principal al distincției în raport cu restul formelor pluralității de infracțiuni, așa cum acestea sunt reglementate în conținutul legii penale.

În vederea îndeplinirii acestei condiții, se impune a se lua în calcul:

Momentul la care a rămas definitivă o hotărâre de condamnarea infractorului

Momentul la care a fost comisă respectiva infracțiune – acest moment este determinat avându-se în vedere natura infracțiunilor

În ceea ce privesc infracțiunile de pericol acestea sunt comise în momentul efectiv în care se produce actul executării faptei, respectiv momentul în care a avut loc producere urmării, ce se concretizează într-o anumită stare de pericol pentru respectiva valoare ce este protejată prin intermediul normei penale de incriminare.

În ceea ce privesc infracțiunile ce au o durată de consumare în timp, momentul săvârșirii acestora se apreciază a fi în momentul în care acestea se epuizează, el fiind diferit pentru fiecare categorie de infracțiune cu o durată de consumare în timp. Astfel, în aceste situații, se constată că dacă fapta penală se epuizează anterior rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare, ne aflăm în situația concursului de infracțiuni.

În situația epuizării infracțiunii ulterior acestui moment, ne aflăm în prezența recidivei ori al pluralității intermediare, după caz, luându-se în calcul diversele distincții în materie.

Minim două dintre faptele penale îi atrag făptuitorului o condamnare – se remarcă faptul că aceasta nu reprezintă o condiție a existenței concursului de infracțiuni, ci condiția dedicată aplicării tratamentului de tip sancționator, ce este menționat în conținutul legii penale, în cazul concursului de infracțiuni.

Rațiunea reglementării instituției concursului de infracțiuni derivă chiar prin instituirea respectivului tratament sancționator aplicabil, cu mențiunea că în absența aplicării acestui tratament, se remarcă lipsa de importanță a concursului de infracțiuni, deja existent.

În plus, când se constată că ulterior comiterii a uneia dintre faptele penale concurente va interveni o anumită cauză ce va înlătura respectiva răspundere penală ori o cauză de nepedepsire, în acest fel remarcându-se existența unei unice fapte penale pedepsibile, nu se mai pot pune în aplicate dispozițiile legii penale, respectiv cele incluse în conținutul articolului 39 – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni.

Din acest considerent se va avea în vedere identificarea împrejurărilor care înlătură orice posibilitate a adoptării soluției judecătorești privind condamnarea unei persoane pentru comiterea unei fapte penale.

În domeniul dedicat împrejurărilor care înlătură orice posibilitate a adoptării soluției judecătorești privind condamnarea unei persoane pentru comiterea unei fapte penale, se remarcă următoarea delimitare a acestora :

Cauze care pot înlătura răspunderea penală și care sunt menționate în conținutul părții generale a Codului penal, precum:

Amnistia ce a intervenit înainte de condamnarea infractorului ori după condamnarea acestuia, însă anterior contopirii pedepselor

Prescripția respectivei răspunderii penale

Lipsa plângerii prealabile

Împăcarea părților

Lipsa unei autorizări ori a sesizării organului cu competențe în domeniu – situație în care se impune acordarea unei atenții speciale:

Autorizare a procurorului general în situația infracțiunilor ce sunt urmărite și implicit judecate, avându-se în vedere temeiul principiului dedicat realității legii penale

Sesizarea comandantului, în situația diverselor infracțiuni contra ordinii și a disciplinei militare.

Cauzele de nepedepsire, care la rândul lor sunt de mai multe feluri, respectiv:

Cauzele de nepedepsire generale – acestea sunt prevăzute în conținutul părții generale ale Codului penal al Românie

Cauzele de nepedepsire speciale – sunt menționate în partea specială a Codului penal al României ori în conținutul diverselor legi speciale.

Din această se pot aminti:

Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea consumării faptei de către unul dintre participanți

Denunțarea infracțiunii de către mituitor

Retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunțat o hotărâre

1.1 Forme ale concursului de infracțiuni

Se remarcă o delimitare complexă a concursului de infracțiuni, respectiv:

În funcție de numărul acțiunilor ori inacțiunilor care se află la baza unor infracțiuni concurente, vom avea:

1.1 Concursul real: – când un făptuitor comite două ori mai multe infracțiuni prin diverse acțiuni infracționale sau inacțiuni ce sunt diferite, anterior condamnării acestuia definitiv pentru una dintre aceste fapte.

Acest concurs real are, la rândul său, mai multe forme de manifestare, respectiv:

Concursul real simplu – caracterizat prin inexistența unei legături între respectivele fapte concurente, exceptând legătura in personam, ce este determinată de identitatea respectivului subiect al infracțiunilor

Concursul real calificat ori concursul real caracterizat sau concursul cu conexitate – acesta presupune comiterea unei infracțiuni în vederea înlesnirii ori a ascunderii unei alte infracțiuni. Se remarcă mai multe forme ale conexității dintre diversele infracțiunile ce se află în structura respectivului concurs de infracțiuni, respectiv conexitate spațială conexitate temporală, etc), legea penală a României consacrând în mod expres următoarele:

Concursul real cu conexitate etiologică – caracterizat prin infracțiunea ce este săvârșită în vederea înlesnirii comiterii unei alte infracțiuni. Se remarcă astfel în situația concursului real cu conexitate etiologică existența a două infracțiuni:

Infracțiunea scop – cum ar fi uciderea unei persoane

Infracțiunea mijloc – cum ar fi sustragerea respectivei arme cu care victima a fost ucisă

Concursul real cu conexitate consecvențială ori consecvențională, caracterizat prin infracțiunea pe care o comite făptuitorul în vederea ascunderii unei alte infracțiuni pe care a comis-o anterior. În cazul acestui concurs de infracțiuni, se remarcă mai multe particularități, respectiv:

Prima faptă penală poate să fie săvârșită atât cu intenția făptuitorului, cât și din culpa acestuia. În ceea ce privește a doua faptă penală, aceasta este întotdeauna săvârșită în baza intenției, ea având un scop special, respectiv ascunderea primei fapte penale comise

Hotărârea vizând comiterea celei de-a doua fapte penale se poate lua anterior, ca și ulterior comiterii primei fapte penale.

Ca excepție, se remarcă faptul că hotărârea vizând săvârșirea ea celei de-a doua fapte penale se naște întotdeauna ulterior comiterii primei fapte, în situația în care prima faptă a fost săvârșită din culpă.

Prima faptă penală, fiind săvârșită din culpa făptuitorului – caz în care făptuitorul, fie putea prevedea dar el nu acceptă respectiva producere a rezultatului, fie acesta nici măcar nu prevede producerea rezultatului, chiar dacă putea – decizia privind comiterea celei de-a doua fapte penale, este săvârșită pentru ascunderea primei fapte penale, aceasta nu poate să apară decât într-un moment ulterior comiterii acestei faptei penale.

Concursul formal sau concursul ideal – în situația în care aceeași acțiune infracțională, respectiv inacțiune, ca urmare a diverselor împrejurări în care au fost comise ori a respectivelor urmări produse, reușește să realizeze conținutul structural al mai multor fapte penale.

2. În funcție de natura infracțiunilor, se realizează următoarea delimitare:

Concursul omogen – în situația în care infracțiunile ce sunt comise sunt identice – cazul făptuitorului ce comite două fapte de tâlhărie ori de viol, spre exemplu

Concursul eterogen – în situația în care infracțiunile ce sunt săvârșite diferă ca natură (cazul unei infracțiuni de furt și a uneia de viol).

Se remarcă faptul că aceste clasificări sunt deosebit de importante la nivelul practic, știut fiind faptul că respectivul concurs omogen determină numeroase probleme în domeniul dedicării acestuia de infracțiunile continuate.

1.2 Sancționarea concursului de infracțiuni

În domeniul dedicat sancționării concursului de infracțiuni, legea penală reușea în conținutul său, să consacre sistemului cumulului juridic, sporuri facultative și variabile, fiind instituită inclusiv sancționarea concursului de infracțiuni, avându-se în vedere sistemul cumulului juridic cu un spor obligatoriu, dar și fix.

1.2.1 Sancționarea concursului de infracțiuni în situația persoanei fizice

În legea penală română, în vederea sancționării concursului de infracțiuni, în situația unei persoane fizice, se impune parcurgerea unor pași, clar delimitați de legiuitor, respectiv:

Stabilirea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre faptele penale concurente – respectiv fiecare dintre faptele penale ce au fost comise de către infractor este judecată și fiecăreia i se stabilește o pedeapsă, făcându-se abstracție totală de faptul că mai există și alte fapte penale

Aplicarea pedepsei pentru respectiva pluralitatea de infracțiuni – în această etapă, se impune, de asemenea, parcurgerea mai multor etape, precum:

Alegerea unei pedepse de bază pentru infractor, aceasta fiind cea mai grea pedeapsă din totalul pedepselor ce au fost stabilite pentru respectivele fapte penale concurente

Aplicarea sporului – este, în contextul actualei legi penale obligatorie, în conținutul Codului penal al României fiind reglementat și modul de calcularea sporului ce este aplicabil pedepsei infractorului. Remarcă, astfel:

În cazul stabilirii pedepsei cu închisoarea pe viață, restul faptelor penale fiind pedepsite cu pedeapsa cu închisoare sau cu pedeapsa amenzii, este aplicată pedeapsa cea mai grea, respectiv a detenției pe viață – se consacră astfel sistemul absorbției în cadrul legislației românești

În cazul stabilirii doar a pedepselor cu închisoarea pentru infractor, este aplicată acestuia cea mai grea pedeapsă, căreia i se adaugă și un spor de 1/3 din totalul cumulat al pedepselor ce i-au fost stabilite inculpatului pentru faptele sale penale.

În situația stabilirii doar a unei pedepse cu amenda pentru un făptuitor, se va aplica acestuia pedeapsa cea mai grea rezultată, acesteia adăugându-i-se și sporul de 1/3 din totalul cumulat al pedepselor ce i-au fost stabilite inculpatului pentru faptele sale penale

În situația stabilirii de către instanță a unei pedepse cu închisoarea și a unei pedepse cu amenda pentru faptele penale comise, este aplicată pedeapsa cu închisoarea, acesteia adăugându-i-se întreaga pedeapsă a amenzii (nu a 1/3 din aceasta!!!).

Se remarcă în această situație instituirea de către legiuitor a sistemul cumulului, conform căruia amenda aplicată făptuitorului este adăugată în întregime și în mod obligatoriu pedepsei închisorii.

În situația stabilirii de către instanță a mai multor pedepse cu închisoare, ca și a mai multor pedepse cu amenda, se va aplica infractorului pedeapsa închisorii, acesteia adăugându-i-se pedeapsa amenzii, în întregime,.

Se remarcă faptul că în actuala lege penală, în cazul stabilirii mai multor pedepse cu închisoarea, în cazul în care prin adăugarea la cea mai mare pedeapsă a sporului reprezentând 1/3 din totalul restului pedepselor cu închisoarea ce au fost stabilite de instanță, se constată depășirea cu 10 ani ori cu mai mult a maximului general aplicabil pedepsei cu închisoarea și pentru minim o faptă penală concurentă legiuitorul a prevăzut o pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de 20 de ani ori mai mult, poate fi aplicată pedeapsa detenției pe viață.

1.2.2 Aplicarea pedepsei în situația judecării separate a infracțiunilor concurente

În marea majoritate a cazurilor, infracțiunile concurente ale unui făptuitor sunt judecate împreuna de instanțele de judecată, existând și excepții în care acestea se judecă separat, cel mai bun exemplu fiind cel determinat de descoperirea ulterioară a unor infracțiuni comise de același autor.

În situația unei judecării separate a infracțiunilor concurente, se impune necesitatea aplicării pedepsei infractorului în așa fel încât să se realizeze aceeași situație a acestuia ca și cea în care judecarea infracțiunilor concurente s-ar fi judecat împreună.

Acest aspect este întemeiat pe faptul că făptuitorului nu i se poate imputa omisiunea declarării în fața diverselor organe judiciare și comiterea altor infracțiuni în afara celor cunoscute de organele judiciare, pe cale de consecință, neputându-se determina o situație mai dificilă decât în situația în care s-ar fi judecat împreună aceste infracțiuni și în același moment.

În conținutul legii penale, legiuitorul a reușit să reglementeze instituția contopirii pedepselor aplicate infractorului, în cazul infracțiunilor concurente.

Se remarcă două variante ce sunt reglementate în textul de lege, anterior menționat, și o variantă ce nu este inclusă în conținutul Codului penal al României, aceasta putând fi dedusă, luându-se în calcul mențiunile exprese ale legii.

Astfel:

În situația în care, ulterior condamnării definitive a unui infractor pentru o faptă penală, acesta este judecat pentru comiterea unei alte infracțiuni concurente – în această situație, conform prevederilor textului de lege, instanța de judecată trebuie să procedeze la aplicarea pedepsei dedicate celei de-a doua fapte penale, pe care ulterior urmează să o contopească cu pedeapsa ce i-a fost anterior aplicată infractorului pentru prima infracțiune comisă. Această primă pedeapsă aplicată infractorului, ce a fost stabilită prin intermediul hotărârii de judecată din faza inițială, pentru prima faptă penală, se va bucura de autoritatea lucrului judecat, instanța de judecată neavând posibilitatea de a o modifica.

În situația în care ambele fapte penale concurente au fost în mod definitiv judecate de către instanța de judecată, remarcându-se însă hotărâri judecătorești distincte. În această situație, conform prevederilor textului de lege, instanța de judecată care realizează contopirea, urmează să omită stabilirea pedepselor aplicate inculpatului pentru respectivele infracțiuni concurente, procedând la contopirea acestor pedepse.

În situația (ce nu apare în mod expres reglementată în legea penală) unor contopiri parțiale ale pedepselor aplicate infractorului, respectiv în ipoteza judecării faptelor penale concurente în diverse grupe (câte două ori mai multe), ce a determinat hotărâri judecătorești distincte. Î această situație instanța de judecată nu va lua în calcul procedarea contopirii rezultantelor parțiale, realizându-se o contopire a tuturor pedepselor ce au fost stabilite în mod distinct de către instanță, pentru fiecare faptă penală concurentă, luată în parte.

1.2.3 Sancționarea concursului de infracțiuni în situația persoanei juridice

În actuala lege penală nu se mai regăsește reglementarea expresă a unor dispoziții speciale ce vizează concursul de infracțiuni ce este comis de către o persoană juridică, cum se reglementase în fosta lege penală.

În conținutul legii penale, se prevede că diversele dispoziții ce privesc sancționarea unui concurs de infracțiuni, ce este comis de către o persoană fizică sunt aplicate în mod corespunzător inclusiv în situația persoanei juridice, respectiv „în caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea”.

SECȚIUNEA II-A

RECIDIVA

În conținutul legii penale instituția recidivei a beneficiat de o adevărată reformă, aceasta fiind definită de către legiuitor, în vechea normă de incriminare, ca situația în care o persoană fizică, ulterior condamnării sale ori ulterior executării unei pedepse cu închisoarea mai mare de șase luni sau a unui minim de trei pedepse a căror cuantum a fost de până la șase luni, respectivul infractor înțelege să mai comită o nouă faptă penală ce este pedepsită cu închisoarea pe viață ori cu închisoarea în cuantum mai mare de un an.

Actuala lege penală prevede existența recidivei în situația în care ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnarea unui făptuitor la pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an și până în momentul reabilitării acestuia ori al împlinirii termenului de reabilitare, respectivul infractor condamnat comite o nouă infracțiune, fie această cu intenție ori cu intenție depășită și pentru care norma de incriminare a prevăzută pedeapsa cu închisoarea de un an ori o pedeapsă mai mare.

Ne aflăm în existența recidivei și în situația în care una dintre pedepsele ce i-au fost aplicate condamnatului este reprezentată de detenția pe viață.

2.1 Formele recidivei

În practică, se cunosc mai multe forme de delimitarea recidivei, legea penală reținând următoarea delimitare:

În funcție de stare de gravitate a condamnării ori a condamnărilor care sunt incluse în primul termen al recidivei, putem sesiza:

Recidiva mică

Recidiva mare

În funcție de momentul comiterii celei de-a doua fapte penale, se delimitează:

Recidiva post-condamnatorie

Recidiva post-executorie

Sancționarea recidivei în funcție de momentul săvârșirii celei de-a doua faptă penală

2.2 Recidiva postcondamnatorie

Acest tip de recidivă se remarcă cel mai frecvent, în conformitate cu legea penală ea existând atunci când, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare la o pedeapsă cu detenția pe viață ori la o pedeapsă cu închisoarea mai are decât un an, persoana condamnată comite din nou o faptă penală fie aceasta intenționată ori praeterintenționată, anterior începerii executării, în perioada executării condamnării ori în starea de evadare a condamnatului, pedeapsa ce este prevăzută de norma penală de incriminare pentru cea dea doua infracțiune fiind detenția mai mare de un an ori detenția pe viață.

2.2.1 Condițiile existenței recidivei postcondamnatorii

Se remarcă:

Condiții privind primul termen al recidivei, respectiv:

În speță, să fie fi fost comisă o infracțiune intenționată ori o infracțiune praeterintenționată

Pedeapsa ce a fost aplicată pentru primul termen să fie pedeapsa cu închisoarea de peste un an

Respectiva hotărâre de condamnare pentru fapta penală de la este una definitivă

Respectiva condamnare ce a fost aplicată pentru prim termenul recidivei să nu fie inclusă în cadrul celor menționate în conținutul legii penale, respectiv:

Faptele comise și care nu mai sunt prevăzute în conținutul legii penale. Urmarea efectului intervenției legii de dezincriminare, aceste fapte ies din sfera structurii pluralității de infracțiuni

Infracțiunile ce au fost amnistiate. Urmarea efectului amnistiei, prin care se înlătură respectiva răspundere penală pentru respectiva fapta ce a fost comisă, se constată că acea stare de recidivă nu mai există

Infracțiunile ce sunt comise din culpă. Urmarea neglijenței ori a imprudenței făptuitorului în cadrul comiterii acestor fapte, se apreciază că lipsește în speță chiar elementul relei-credințe a acestuia.

Condiții privind cel de-al doilea termen al recidivei, respectiv:

Infracțiunile care compun acest termen al recidivei să fie fapte penale de tip intenționat ori minim de tipul praeterintenționat

Respectiva pedeapsă ce este prevăzută de norma de incriminare pentru această infracțiune să includă detenția pe viață ori pedeapsa cu închisoarea de minim un an. Se impune a se menționa că în situația în care la primul termen se are în vedere pedeapsa ce a fost în mod concret stabilită de către instanța de judecată, în situația celui de-al doilea termen se va avea în vedere respectiva pedeapsă ce este prevăzută de legea penală. Important este ca maximul special dedicat pedepsei ce este prevăzută de lege în cazul posibilului al doilea termen să reprezintă pedeapsa cu închisoarea de minim un an,.

Infracțiunea nouă să fie comisă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare pentru respectiva infracțiune ce reprezintă primul termen, însă înainte de executarea acesteia ori cu considerarea executării pedepsei (anterior începerii executării pedepsei, respectiv în cursul executării pedepsei ori în starea evadării condamnatului.

Condamnarea infractorului să nu fie inclusă printre prevederile legii penale (în speță cele ale articolului 42, Codul penal al României)

2.3 Sancționarea recidivei postcondamnatorii

În acest domeniu al sancționării recidivei postcondamnatorii legea penală a prevăzut sistemul sancționator ce se bazează pe cumulul aritmetic.

Se remarcă astfel faptul că dacă anterior ca respectiva pedeapsa de condamnare anterioară să fie executată ori considerată ca fiind executată, infractorul comite o nouă infracțiune, aflându-se în stare de recidiva, respectiva pedeapsă ce este stabilită pentru această faptă este adăugată pedepsei anterioare neexecutate ori se adaugă la restul ce a rămas neexecutat de către condamnat din această pedeapsă.

Pedeapsa pentru a doua faptă penală este adăugată la restul ce a rămas ca fiind neexecutat din prima pedeapsă aplicată infractorului în momentul comiterii celei de-a doua fapte penale. Din pedeapsa aceasta este ulterior scăzută perioada executată din momentul în care s-a comis cea de-a doua faptă penală, până la momentul la care se judecă noua infracțiune comisă de făptuitor.

Actuala lege penală a modificat ordinea de valorificare a respectivelor forme de pluralitate, ea prevăzând în conținutul său că dacă anterior ca pedeapsa de condamnare anterioară să fi fost executată de către inculpat ori apreciată ca fiind executată sunt comise mai multe fapte penale concurente, cel puțin una dintre aceste aflându-se în starea recidivei.

Respectivele pedepse ce sunt stabilite se vor contopi conform dispozițiilor ce privesc concursul de infracțiuni, în vreme ce pedeapsa rezultată va fi adăugată pedepsei anterioare ce a fost neexecutată sau adăugată restului de pedeapsă ce a rămas ca fiind neexecutat din respectiva pedeapsă.

Spre exemplu, apreciind că făptuitorul a săvârșit în perioada executării

Pedepsei aplicate alte două infracțiuni ce sunt concurente (notate cu P 2 și P 3) se remarcă faptul că pedeapsa rezultantă aplicată acestuia va avea următoarea formă:

R = (P 2 O P 3) + P 1’

Unde :

O – reprezintă contopirea, în conformitate cu prevederile legii penale

P 1’ – reprezintă restul din pedeapsă ce a rămas neexecutat din prima

pedeapsa în momentul comiterii primei fapte penale concurente.

Din pedeapsa aceasta este scăzută perioada executată din momentul săvârșirii primei fapte penale concurente și până la data la care s-a stabilit de către instanța de judecată respectiva rezultantă.

Mecanismul sancționării este același și în situația în care una dintre faptele penale concurente este reprezentată de evadare, după cum este cazul infractorului ce se află în executarea pedepsei aplicată de instanță pentru primul termen, apoi evadează și ulterior, în stare de evadare, acesta săvârșește o nouă faptă penală.

Menținând anterioarele notări și adăugând:

E – reprezintă pedeapsa ce este stabilită de către instanță pentru evadarea infractorului

P 2 – reprezintă pedeapsa aplicată de instanță pentru fapta penală ce a fost săvârșită în timpul evadării infractorului

Se remarcă următoarea pedeapsă rezultantă:

R = (E O P 2) + P 1’

Asemeni concursului de infracțiuni, actuala lege penală reușește să consacre și în domeniul recidivei posibilitatea de a se înlocui pedeapsa închisorii aplicată de instanță cu pedeapsa detenției pe viață.

Conform conținutului legii penale, dacă printr-o însumare a pedepselor ce i-au fost aplicate infractorului în condițiile legii se depășește cu peste 10 ani maximul general dedicat pedepsei închisorii și pentru minim una dintre faptele penale ce a fost comisă de infractor, pedeapsa prevăzută de legiuitor este cea închisoarea de 20 de ani ori mai mare, în locul acestor pedepse cu închisoarea instanța de judecată poate decide aplicarea pedepsei detenției pe viață.

SECȚIUNEA III-A

RECIDIVA POSTEXECUTORIE

Conform legii penale, recidiva mare post-executorie se consideră în condițiile în care ulterior executării ori considerării ca și executată o pedeapsă cu detenția pe viață ori a pedepsei cu închisoarea de minim un an, persoana condamnată comite din nou o faptă penală pentru care norma penală de incriminare prevede pedeapsa detenției pe viață ori o pedeapsă cu închisoarea de minim un an.

3.1 Condițiile existenței recidivei post-executorii

Condiții ce privesc primul termen al recidivei:

În cazul infracțiunii comise de făptuitor instanța de judecată să fi stabilit pedeapsa cu închisoarea pentru infractor, de minim un an ori detenția pe viață

Infracțiunea comisă să fie una intenționată ori praeterintenționată

Pedeapsa aplicată de instanță pentru prima faptă penală să fi fost executată de către condamnat ori considerată ca executată (în situația în care pedeapsa aceasta a fost fie grațiată fie executarea acestea s-a prescris)

Respectiva condamnare să nu fie incluse în cele menționate în cuprinsul legii penale, de care nu se ține cont în stabilirea stării de recidivă

Condiții ce privesc cel de-al doilea termen al recidivei:

În speță să fi fost comisă o infracțiune cu intenție ori cu praeterintenție

Respectiva pedeapsă ce este prevăzută de norma penală de incriminare pentru a doua faptă penală să fie de minim un an

A doua faptă penală să fie săvârșită ulterior executării ori considerării ca fiind executată prima pedeapsă aplicată de instanță. Se impune a se preciza faptul că momentul săvârșirii faptei penale prezintă o anumită particularitate în contextul infracțiunilor cu durata de executare, caz în care, în vederea determinării formei recidivei, se ia în calcul momentul de epuizare al acestora (respectiv dacă o astfel de faptă penală este începuta în perioada executării, ea finalizându-se după executare, ne vom găsi în prezența existenței unei recidive post-executorii).

Noua faptă penală comisă să nu fie una dintre cele pe care legea penală le prevede în mod expres.

3.2 Sancționarea recidivei mari post-executorii

În această situație nu se mai ia în calcul cumulul, precum în situația recidivei postcondamnatorii, prin prisma faptului că pedeapsa aplicată la primul termen este deja executată de condamnat ori este apreciată ca fiind executată.

Și în această situație tratamentul sancționator ce este prevăzut de către legea penală a suferit modificări în raport cu vechea lege penală, respectiv dacă ulterior executării unei pedepse anterioare ori considerată ca fiind executată, infractorul comite o nouă faptă penală, aflat în starea recidivei, limitele speciale, specifice pedepsei ce este prevăzută în conținutul normei penale de incriminare pentru noua faptă penală se majorează cu ½,.

3.3 Recidiva în situația persoanei juridice

În situația persoanei juridice se remarcă reglementarea de actuala lege penală doar a recidivei mari, nu și a recidivei, pedeapsa principală constând numai în aplicarea amenzii.

În conformitate cu prevederile legii penale, exista o recidivă pentru o persoană juridică în situația în care, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare și până în momentul reabilitării, această persoană juridică comite din nou o faptă penală, fie acesta cu intenție ori cu intenție depășită.

Demn de menționat este faptul că nici în situația unei persoane juridice, respective condamnări ce sunt menționate în cuprinsul legii penale nu atrag starea recidivei.

Conform legii penale, în cazul recidivei, limitele speciale ale pedepsei ce sunt prevăzute de norma penală de incriminare pentru noua faptă penală este majorată cu jumătate, fără a se depăși respectivul maxim general al pedepsei dedicate amenzii.

În situația în care amenda anterioară nu s-a executat, fie ea în tot fie în parte, actuala amenda ce este stabilită pentru noua faptă penală, este adăugată pedepsei anterioare ori restului ce a rămas neexecutat.

În situația recidivei post-executorii se remarcă faptul că regimul sancționator pentru persoana juridică este asemănător celui pe care legiuitorul l-a prevăzut pentru persoana fizică, respectiv cu majorarea limitelor speciale cu ½.

În situația amenzii, aceasta majorare va opera doar în domeniul numărului zilelor de amendă.

În situația recidivei post-condamnatorii, se remarcă un tratament mai sever în raport cu cel aplicat persoanei fizice, prin prisma faptului că pedeapsa aplicată pentru fapta penală ce reprezintă al doilea termen nu este stabilită între limitele ce sunt prevăzute pentru fapta penală comisă, ci între limitele ce sunt majorate cu ½, asemenea recidivei post-executorii. După, această amendă, așa cum ea a fost stabilită de către instanța de judecată, este adăugată restului rămas neexecutat din cadrul primei amenzi.

Se remarcă faptul că în această situație respectivul cumul aritmetic nu se realizează între numărul zilelor amendă, ce este prevăzut de instanță pentru cele două fapte penale, ci între respectivele sume ce au fost stabilite de instanță prin intermediul aplicării sistemului dedicat zilelor amenda (aspect care presupune ca anterior adunării să se înmulțească numărul zilelor de amendă ce a fost stabilit de instanță pentru respectiva infracțiune de la termenul al doilea cu suma ce este corespunzătoare pentru o zi de amendă.

Suma ce a fost obținută astfel este adăugată sumei neplătite din amenda ce a fost stabilită în cazul primei faptei penale).

SECȚIUNEA IV-A

PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

Legea penală definește pluralitatea intermediară a infracțiunilor ca fiind acea situație în care ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare și până în momentul în care această pedeapsă este executată sau considerată ca fiind executată, infractorul comite o nouă faptă penală, nefiind întrunite diversele condiții ce sunt prevăzute de către norma penală în domeniul dedicat stării de recidivă.

4.1Distincții în raport de concurs și de recidivă

Se remarcă faptul că pluralitatea intermediară se diferențiază de concursul de infracțiuni prin prisma faptului că între cele două fapte penale intervine o hotărâre judecătorească definitivă de condamnarea infractorului pentru prima faptă penală.

În plus, pluralitatea intermediară diferă de recidiva prin prisma faptului că nu se reușește îndeplinirea condițiilor acesteia.

Respectiv, se constată ca nefiind îndeplinite condițiile recidivei și se va remarca existența pluralității intermediare în următoarele situații:

Dacă prin condamnarea definitivă a inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea de un ori mai mică de un an sau pedeapsa cu amenda în situația primului termen

Dacă norma penală de incriminare prevede numai amenda ori pedeapsa cu închisoarea sub an în situația celui de-al doilea termen

Dacă una dintre cele două fapte penale este comisă din culpă

În situația persoanei juridice ne află în prezența pluralității Intermediare numai în situația în care una dintre faptele penale este din culpă.

Se remarcă faptul că pluralitatea intermediară este corespondentă recidivei de tip postcondamnatorie, ceea ce semnifică că dacă ulterior executării primei pedepse este comisă o nouă faptă penală ce nu întrunește condițiile specifice recidivei post-executorii, nu ne găsim în situația unei pluralități intermediare.

4.2 Sancționarea pluralității intermediare

Se remarcă faptul că mecanismul sancționării pluralității intermediare prevede că în această situație sunt aplicabile regulile de sancționare regăsite în cazul concursului de infracțiuni. Astfel, în situația în care ambii termeni ai pluralității intermediare includ pedepse cu închisoarea, se va avea în vedere aplicarea pedepsei cele mai grele, acesteia adăugându-i-se în mod obligatoriu și un spor de 1/3 din pedeapsa cealaltă.

În plus, în realizarea contopirii, asemeni concursului de infracțiuni, se va lua în calcul ambele pedepse aplicabile, în întregul acestora, ca și ceea ce infractorul a executat până în momentul contopirii și care se va scădea din respectiva durată a pedepsei rezultante.

De asemenea, în situația în care ulterior unei condamnări definitive, infractorul săvârșește mai multe fapte penale ce sunt concurente, dintre acestea unele fiind în recidivă, în vreme ce altele sunt în pluralitate intermediară în raport cu prima faptă penală, se are în vedere aplicarea pentru toate faptele penale ale infractorului tratamentul pe care norma penală de incriminare l-a prevăzut pentru recidivă.

CAPITOLUL 10

PLURALITATEA DE FĂPTUITORI

10.1 Formele pluralității de făptuitori

Se remarcă următoare forme ale pluralității de făptuitori:

Pluralitatea naturală – Aceasta există în situația în care participarea a două ori mai multe persoane la comiterea unei faptei penale este impusă de chiar natura respectivei infracțiuni. Această pluralitate nu solicită ca toți participanții la fapta penală să acționeze cu vinovăție, fiind posibil ca o parte dintre aceștia să se afle într-o eroare, situație în care aceștia nu vor răspunde penal.

Pluralitatea constituită – Aceasta există în situația în care textul de incriminare al legii sancționează în mod explicit constituirea unei asocieri ca și sprijinirea acestei asocieri, în cazul în care scopul persoanelor care s-au asociat îl reprezintă săvârșirea unor fapte penale.

Pluralitatea ocazională (respectiv participația) – Aceasta există în situația în care două ori mai multe persoane, ce au la bază o legătură subiectivă, aleg să participe la comiterea unei fapte penale cu acte materiale ori intelectuale, fără însă ca respectiva participație să fi fost solicitată de conținutul natural al faptei penale ori de conținutul legal al acesteia.

SECȚIUNEA I-A

FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE

Aceste forme ale participației penale au fost în mod expres reglementate în conținutul vechii legi penale (respectiv autoratul, instigarea și complicitatea), actuala lege penală adăugându-le și coautoratul, ce este o formă a participației, ce nu era reglementată în mod explicit în vechea lege penală, aceasta fiind însă admisă în mod unanim atât la nivel doctrinar, cât și la nivel jurisprudențial.

1.1 Autoratul

Se consideră a fi autor acea persoană care comite, în mod nemijlocit, o faptă care se află prevăzută în conținutul legii penale. Acest autor are posibilitatea de a acționa:

Cu vinovăție – dacă vinovăția îmbracă forma intenției, ne găsim în fața existenței unei participații propriu-zise

Fără vinovăție – dacă respectivul autor înțelege să acționeze din culpă ori fără vinovăție, ne găsim în prezența unei participației improprii

1.2 Coautoratul

În conformitate cu prevederile legii penale sunt considerați a fi coautori acele persoane care comit în mod nemijlocit aceeași faptă ce este prevăzută în conținutul normei penale de incriminare. Respectiv se remarcă prezența coautoratului în situația în care două sau mai multe persoane înțeleg să participe cu diverse acte de executare la comiterea unei aceleiași fapte penale.

În acest caz, legătura subiectivă poate fi stabilită:

Anterior începerii actului de executare

Pe parcursul derulării respectivului act de executare

Se remarcă faptul că unele infracțiuni nu se pot comite în coautorat, respectiv:

Diversele infracțiuni ce sunt caracterizate de pluralitate naturală ori de pluralitate constituită – prin prisma faptului că toți participanții la respectivele acte sunt considerați a fi autori

Infracțiunile ce au un unic autor, respectiv infracțiunile ce sunt comise de o persoană proprie – cazul dezertării, al evadării, ca și al mărturiei mincinoase

Infracțiunile de tip omisiv, ca urmare a faptului că prin inacțiunea infracțională fiecare persoană își încălca o anumită obligație de tip personal (cum ar fi exemplul infracțiunii de nedenunțarea comiterii unor fapte penale. Există însă posibilitatea coautoratului și în situația acestor infracțiuni comisive prin omisiune, exemplul mamei care refuză să își hrănească bebelușul, anterior menționat în cuprinsul prezentului curs

1.3 Instigarea

Reprezintă determinarea cu intenție a unei persoane pentru a comite o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale. În ceea ce privește momentul realizării laturii subiective, în situația instigării, se remarcă faptul că această legătură subiectivă nu poate fi realizată decât anterior luării deciziei de către autor.

Acest aspect se remarcă mai ales prin prisma faptul că, în situația în care legătura subiectivă este realizată ulterior ca autorul să adopte respectiva rezoluție infracțională, nu se mai poate face vorbire despre faptul că acesta a fost determinat să săvârșească respectiva fapta penală, găsindu-ne în prezența unei complicități intelectuale.

În domeniul posibilității existenței instigării, se remarcă faptul că aceasta este posibilă în cazul tuturor infracțiunilor, exceptând cazul infracțiunilor ce se caracterizează de pluralitatea constituită.

Actuala lege penală a renunțat la a reglementa instigarea neurmată de o executare a faptei penale, în conținutul său precizând, cu referire la instigator:

Fapta nepedepsită – în situația în care persoana instigată nu a trecut la executarea faptei penale. Se remarcă faptul că această formă penală poate constitui, prin excepție, infracțiunea de tip autonomă, așa cum este încercarea determinării comiterii unei infracțiuni ori influențarea declarațiilor

Fapta pedepsibilă – în situația în care persoana instigată a trecut la executarea unei fapte penale, dar aceasta s-a desistat ori a fost împiedicat producerea respectivului rezultat. Atât desistarea cât și împiedicarea producerii unui rezultat de către respectivul autor sunt considerate a fi cauze personale de nepedepsirea faptei penale, acestea nerăsfrângându-se și asupra altor participanți, care urmează să răspundă în fața legi pentru comiterea tentativei la respectiva faptă penală.

1.4 Complicitatea

În conformitate cu prevederile legii penale, se consideră a fi complice acea persoană care în mod intenționat facilitează sau ajută prin orice mod la comiterea unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale.

De asemenea, tot complice este și persoana care anterior sau în timpul comiterii unei fapte penale face promisiunea că va tăinui respectivele bunuri ce provin ori că îl va favoriza pe făptuitorul faptei penale, în ciuda faptului că ulterior aceasta nu își respectă acea promisiune.

În ceea ce privește modalitatea realizării complicității, se remarcă:

Complicitatea materială – implică procurarea de către respectivul complice a diverselor mijloace de comiterea faptelor penale, prin înlăturarea unor eventuale piedici ce l-ar putea stânjeni pe autorul faptei penale, ori prin ajutarea autorului, indiferent de modul de ajutor.

Complicitatea intelectuală – acest tip de complicitate se realizează prin intermediul întăririi rezoluției infracționale a făptuitorului:

Prin diverse încurajări

Prin asistarea acestuia în timpul comiterii faptei penale

Prin promisiunea anterioară ori promisiunea concomitentă privind tăinuirea ori favorizarea

Se impune a se face distincție în raport cu instigarea, pe baza momentului stabilirii unei legăturii subiective, în situația complicității intelectuale impunându-se stabilirea ulterioară a luării hotărârii de către respectivul făptuitor, în caz contrar remarcându-se existența instigării.

1.5 Pedepsirea participației

În conformitate cu prevederile legii penale, coautorul, instigatorul, ca și complicele la diversele fapte penale ce sunt prevăzute în conținutul normei penale de incriminare sunt sancționați cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru făptuitorul respectivei fapte.

În vederea stabilirii pedepsei instanța de judecată va avea în vedere contribuția fiecărei persoane la comiterea respectivei fapte penale.

Prin prisma aspectului limitei legale de pedeapsă aplicată, se remarcă faptul că toți participanții la respectiva faptă penală sunt sancționați cu acea pedeapsă ce este prevăzută de către lege pentru făptuitorul faptei penale, regula fiind susceptibilă diverselor excepții ce sunt determinate de anumite circumstanțele reale, respectiv personale, ca și de modalitatea de comunicare a acestora între respectivii participanți la fapta penală.

Prin circumstanțe reale se înțeleg acele împrejurări ce vizează fapta penală și care, în conformitate cu prevederile legii penale se răsfrâng asupra tuturor persoanelor participante, în măsura în care acestea le-au cunoscut ori le-au prevăzut.

Respectiv se constituie în circumstanțe reale comiterea unei faptei penale de către două ori mai multe persoane ce acționează împreună, comiterea faptei realizându-se pe perioada nopții, într-un loc public.

În ceea ce privesc circumstanțele personale acestea reprezintă împrejurările care țin de persoana unui unic participant. Se remarcă următoarea clasificare a circumstanțelor personale:

Circumstanțe personale subiective – sunt acele circumstanțe ce au în vedere o stare ori o poziție psihică a făptuitorului (respectiv participantului) în raport de urmărea faptei penale ce a fost săvârșită ori de anumite caracteristici personale ce nu sunt solicitate de către norma penală de incriminare (respectiv minoritatea, recidiva, etc.). Aceste circumstanțe niciodată nu se răsfrâng și asupra restului participanților.

Circumstanțe personale de individualizare – au în vedere calitățile ce sunt solicitate de către norma penală de incriminare în privința elementelor constitutive ale infracțiunii. Asupra acestora planează susceptibilitatea răsfrângerii și asupra restului participanților, în măsura cunoașterii și prevederii acestora.

Conform legii penale, participantul nu este pedepsit dacă în momentul executării, dar anterior descoperirii faptei penale, înțelege să împiedice consumarea acestei fapte.

În situația în care actele ce sunt săvârșite până în momentul dedicat împiedicării faptei penale reprezintă o altă fapta ce este prevăzută de către legea penală, acestui participant i se va aplica pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru fapta aceasta.

De asemenea, legea penală prevede în conținutul său că nu este pedepsit participantul care, anterior descoperirii faptei penale, înțelege să denunțe comiterea infracțiunii, în așa fel încât consumarea acestei infracțiuni poate fi împiedicata, respectiv dacă participantul împiedică chiar el consumarea acelei faptei penale.

1.6Participația improprie

Se constată existența acesteia în situația în care participanții la o faptă penală acționează cu diverse forme de vinovăție. În ceea ce privesc modalitățile participației improprii se remarcă:

Modalitatea intenției și a culpei – aceasta există în situația în care autorul unei fapte penale acționează din culpă, în vreme ce instigatorul acestuia ori complicele său acționează cu intenție.

Modalitatea intenției și a lipsei de vinovăție – aceasta există în situația în care autorul acționează infracțional fără vinovăție, în vreme ce instigatorul ori complicele acestuia acționează intenție.

Modalitatea intenției cu participație improprie – aceasta există în situația în care o persoană comite cu intenție și nemijlocit în faptă penală, la care fie din vinovăție, fie din culpă, contribuie cu diverse alte acte infracționale de executare și o altă persoană, situație în care sancționarea faptei se face cu pedeapsa pe care făptuitorul a prevăzut-o pentru infracțiunea comisă cu intenție.

Această ultimă reglementare a legii penale are în vedere participația improprie în situația coautoratului, ea fiind necesară în contextul unei reglementări de complexe, ce implică și participarea unui minor.

CAPITOLUL 11

PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

11.1 Tipuri de pedepse aplicabile persoanei fizice

În legea penală a României s-a reușit reglementarea a trei categorii dedicate pedepselor ce sunt aplicabile unei persoanei fizice, respectiv:

Pedepsele principale, în categoria cărora intră, conform prevederilor normei penale de incriminare, următoarele pedepse:

Detențiunea pe viață – reprezintă privarea de libertate a unei pentru tot restul vieții acesteia. Este o sancțiune de tipul absolut determinată, ea nefiind susceptibilă individualizării. Cu toate acestea, detențiunea pe viață, de regulă, nu este perpetuă, legiuitorul prevăzând înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa cu închisoarea în cazul în care condamnatul ajunge să împlinească o anumită vârstă.

Această înlocuire a pedepsei este facultativă, ea operând doar dacă respectiva persoană ce a fost condamnată are o conduită bună pe toată durata de executare a pedepsei, ea a îndeplinit în mod integral toate obligațiile civile ce au fost stabilite prin intermediul hotărârii judecătorești de condamnare, exceptând cazul când aceasta dovedește că nu a deținut nici un fel de posibilitate pentru a le îndeplini, ea făcând progrese în mod constant și evident în ceea ce privește reintegrarea socială

Această înlocuire a pedepsei se face cu aplicarea pedepsei de 30 de ani închisoare, la împlinirea de către condamnat a vârstei de 65 ani. În situația comutării, perioada de executare a detențiunii pe viață se calculează ca fiind executată în contul respectivei pedepse cu închisoarea.

Închisoarea – Această pedeapsă cunoaște două categorii de limite, ce sunt prevăzute în cadrul părții generale a Codului penal al României, respectiv în partea specială a acestuia, ca și în conținutul diverselor legi penale speciale. Se remarcă astfel:

Limitele generale ale pedepsei cu închisoarea – sunt prevăzute în cadrul părții generale a Codului penal al României, acestea neputând să fie depășite, oricare ar fi natura și numărul cauzelor incidente de agravare, ca și de atenuare. În conformitate cu prevederile legii penale, limitele generale ale pedepsei cu închisoarea sunt cuprinse între 15 zile (respectiv minimul general) și 30 ani (maximul general).

Între cele două limite generale, se poziționează limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea, așa cum acestea sunt prevăzute în conținutul normelor penale de incriminare, dedicate fiecărei infracțiuni, în parte.

Limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea – sunt prevăzute pentru fiecare faptă penală în parte, avându-se în vedere pericolul social al acestora . Se remarcă faptul că mereu minimul special al pedepsei este mai mare decât minimul general al acesteia, în vreme ce maximul special al pedepsei este mai mic decât maximul general prevăzut de legea penală.

Amendă – reprezintă suma pe care făptuitorul este condamnat de instanța de judecată să o plătească, actuala lege penală introducând sistemul zilelor-amendă în vederea calculării cuantumului amenzii ce trebuie să fie plătită de către condamnat. Conform acestui sistem, bine reglementat de legea penală în conținutul său, suma dedicată unei zile-amendă, ce este cuprinsă între 10 lei – 500 lei, este înmulțită cu numărul zilelor-amendă, ce este cuprins în intervalul 30 zile – 400 de zile. Instanța de judecată, în stabilirea numărului zilelor-amendă, are în vedere criteriile generale de individualizarea pedepsei.

În ceea ce privește cuantumul sumei corespunzătoare pentru o zi-amendă, acesta se stabilește avându-se în vedere și diverse obligații legale ale persoanei condamnate în raport cu persoanele ce se află în întreținerea sa.

În ceea ce privesc limitele speciale ale zilelor – amendă acestea sunt incluse în intervalul a:

– 60 -180 de zile-amendă, în situația în care legea prevede pentru fapta penală săvârșită doar pedeapsa amenzii

– 120 – 240 de zile-amendă, în situația în care legea prevede pentru fapta penală săvârșită o pedeapsă cu amenda, alternativ cu o pedeapsă a închisorii de maxim doi ani

– 180 – 300 de zile-amendă, în situația în care legea prevede pentru fapta penală o pedeapsă a amenzii, alternativ cu o pedeapsă a închisorii de peste doi ani.

11.2 Cazul special al neachitării amenzii de către persoana condamnată

În această situație, legea penală a prevăzut în conținutul său două modalități dedicate reindividualizării acesteia, respectiv:

Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii – în conformitate cu prevederile legii penale dacă persoana ce a fost condamnată, din rea-credință, nu va executa pedeapsa amenzii, fie în tot fie în parte, se va înlocui numărul zilelor-amenda neexecutate cu un număr corespunzător al zilelor cu închisoare.

Executarea pedepsei amenzii prin intermediul prestării unei munci ce nu este remunerată, în folosul comunității – legea penală prevede că înlocuirea amenzii cu munca în folosul comunității se poate face numai pe baza consimțământului persoanei condamnate. În cazul în care aceasta nu își exprimă consimțământul, amenda respectivă este înlocuită cu pedeapsa închisorii.

De asemenea, executarea prin muncă prestată în folosul comunității este înlocuită cu închisoarea și în situația în care persoana condamnată:

Înțelege să nu execute respectiva muncă în condițiile ce au fost stabilite de către instanța de judecată

Săvârșește o nouă faptă penală ce este descoperită anterior executării integrale a respectivei obligații de muncă în folosul comunității. Zilele-amendă ce nu sunt executate prin munca în folosul comunității în momentul comiterii noii fapte penale, înlocuite cu închisoarea, sunt adăugate la pedeapsa stabilită de către instanța de judecată pentru noua faptă penală.

Legea penală a introdus în materia amenzii și amenda ce însoțește pedeapsa închisorii, legiuitorul prevăzând că dacă prin fapta penală comisă s-a urmărit obținerea unui anumit folos patrimonial, instanța de judecată poate dispune, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, și aplicarea pedepsei amenzii.

În acest caz, limitele speciale specifice zilelor-amendă sunt determinate în raport cu durata respectivei pedepse cu închisoarea pe care instanța de judecată le stabilește, pentru stabilirea cuantumului aferent sumei corespunzătoare pentru o zi-amendă luându-se în considerare respectiva valoare a folosului patrimonial ce a fost obținut de către făptuitor ori ce a fost urmărit.

Utilitatea acestei sancțiuni se remarcă mai ales în situația infracțiunilor care nu presupun, ca urmare a naturii acestora, obținerea unui anumit folos material, ori în situația în care în privința pedepsei cu închisoarea instanța dispune suspendarea executării pedepsei.

11.3 Pedepsele complementare

Conform prevederilor legii penale, în categoria pedepselor complementare ce sunt aplicabile inculpatului sunt incluse:

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi – aceasta poate fi aplicată:

– În mod obligatoriu – în situația în care norma penală de incriminare prevede acest aspect

– În mod facultativ – în situația în care nu este prevăzută în conținutul normei de încriminare, dar cu toate acestea instanța de judecată apreciază că se impune o aplicare a acesteia în vederea întregirii conținutului respectivei pedepse principale.

În această categorie se remarcă:

– Durata pedepsei poate fi de la 1 – 5 ani

– Pedeapsa principală pe lângă care este aplicată – legea penală prevede că interzicerea diverselor drepturi poate fi dispusă atât pe lângă pedeapsa închisorii, oricare ar fi durata acesteia, cât și pe lângă pedeapsa amenzii

– Conținutul pedepsei – legea penală prevede în conținutul său restrângerea unui drepturi inculpatului, precum:

Dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice

Dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat

Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României

Dreptul de a alege

Drepturile părintești

Dreptul de a fi tutore sau curator

Dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii

Dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme

Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță

Dreptul de a părăsi teritoriul României

Dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public

Dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță

Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță

Dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea

Dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școală sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanță de judecată.

Executarea în cazul suspendării executării pedepsei – în conținutul legii penale se prevede că executarea pedepsei privind interzicerea exercitării unor drepturi pentru persoana condamnată începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, prin intermediul căreia s-a dispus și suspendarea executării respectivei pedepse sub supraveghere.

Pedeapsa complementară a degradării militare – își găsește reglementarea în conținutul legii penale, ea constând în pierderea gradului deținut de respectiva persoană, ca și a dreptului acestuia de a purta uniforma. Degradarea militară este aplicabilă în mod obligatoriu condamnaților militari și rezerviști, în situația în care pedeapsa principală ce este stabilită de către instanța de judecată este pedeapsa închisoarea mai mare de 10 ani ori detențiunea pe viață, ea aplicându-se în mod facultativ, în cazul infracțiunilor ce sunt comise cu intenție, în situația în care pedeapsa principală ce este stabilită de către instanța de judecată este de minim 5 ani și de maxim 10 ani.

Se remarcă faptul că degradarea militară nu se poate aplica în cazul infracțiunii ce este comisă cu orice formă de a vinovăției, pedeapsa stabilită de către instanța de judecată fiind sub 5 ani. În plus, degradarea militară nu poate fi aplicată în situația unei infracțiuni ce a fost comisă din culpă, pedeapsa stabilită pentru aceasta fiind închisoarea sub sau egală cu 10 ani.

Această pedeapsă complementară, respectiv cea a degradării militare este pusă în executare din momentul în care a rămas definitivă o hotărâre judecătorească de condamnare, cu precizarea că reabilitarea persoanei condamnate nu rămânerii definitive a hotărârii de determină redarea gradului militar, acestuia.

Publicarea hotărârii de condamnare – considerată a fi o pedeapsă complementară nouă în legislația penală actuală a României, aceasta era însă reglementată încă din anul 1937, rațiunea reintroducerii acesteia fiind în relație cu efectul prevenției generale pe care îl poate avea difuzarea unor hotărâri judecătorești de condamnare, cu precădere în contextul faptelor a căror săvârșire nu este atât de mediatizată.

Conform prevederilor legii penale, publicarea hotărârii judecătorești definitive de condamnare poate fi dispusă când, având în vedere natura, ca și gravitatea respectivei infracțiuni, respectiv a împrejurările cauzei, ca și a persoanei condamnatului, respectiva instanță de judecată consideră că publicarea acesteia va contribui în viitor la o prevenire a comiterii altor asemenea infracțiuni.

Această hotărâre judecătorească de condamnare este publicată pe cheltuiala respectivei persoane condamnate, în format extras, fără dezvăluirea identității altor persoane, într-o formă ce este stabilită de către instanța de judecată, în conținutul unui cotidian local ori național, dar numai o singură publicare.

Pedepsele accesorii – în cadrul actualei legi penale este legat conținutul pedepsei accesorii de respectivul conținut concret al pedepsei complementare ce îi este aplicată inculpatului. În conformitate cu prevederile legii, pedeapsa accesorie are în vedere interzicerea exercitării drepturilor ce sunt prevăzute în conținutul articolului 66, Codul penal al României a căror exercitare instanța a interzis-o ca și pedeapsă complementară, exceptând dreptul unei persoane străine de a se afla pe teritoriul țării noastre (această interdicție este incompatibilă cu natura pedepsei accesorii), ca și a dreptului apropierii de locuința, de locul de muncă, de școală ori alte locuri diverse unde victima își desfășoară activitățile sociale, conform condițiilor ce sunt stabilite de către instanță de judecată.

Prin prisma specificului pedepsei detențiunii pe viață, pedeapsă ce nu atrage o pedeapsă complementară, actuala lege penală a reușit să introducă o reglementare distinctă pentru pedeapsa accesorie. Conform prevederilor legale, în această pedeapsă a detenției pe viață, se remarcă faptul că pedeapsa accesorie va consta în interzicerea de drept a condamnatului de a exercita mai multe drepturi, precum:

Dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice

Dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat

Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României

Dreptul de a alege

Drepturile părintești

Dreptul de a fi tutore sau curator.

Se impune a se menționa că durata acestor pedepse accesorii nu este identică mereu cu durata aferentă pedepsei privative de libertate. Respectiv pedeapsa accesorie poate să fie mai mare decât respectiva pedeapsă privativă de libertate.

Mai mult, această pedeapsă accesorie poate să aibă și o durată mai redusă decât cea a pedepsei principale privativă de libertate, așa cum este cazul în situația în care se compută reținerea, ca și arestul preventiv din cadrul pedepsei ce a fost pronunțată – pe întreaga durată a arestului preventiv, respectivele pedepse accesorii nu mai funcționează, în absența o hotărâri judecătorești definitive de condamnarea făptuitorului.

CAPITOLUL 12.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

12.1 Criteriile generale ale individualizării judiciare a pedepselor

Aceste criterii generale dedicate individualizării judiciare a pedepselor au cunoscut în ultimii ani o reglementare diferită în cadrul vechii și actualei legislații penale.

Astfel, conform vechii legi penale, în cadrul articolului 72, în cazul individualizării judiciare a pedepselor aplicate infractorilor se lua în calcul:

Diversele dispoziții ale părții generale din cadrul Codului penal al României

Dispozițiile din partea generală a Codului penal (fostul Cod penal) aveau, la rândul lor, în vedere:

Aplicarea legii penale în timp

Aplicarea legii penale în spațiu

Forma consumată a infracțiunii

Forma tentativei respectivei infracțiuni

Contribuția ce a fost adusă în cadrul comiterii respectivei infracțiuni, etc.

Limitele de pedeapsa fixate în partea specială

Cu toate că în vechea lege penală a României se făcea referite numai la așa denumită „parte specială”, s-a impus completarea textului de lege cu ulterioarele dispoziții din cadrul legislației penale speciale, mai ales în contextul în care se sesiza existența diverselor infracțiuni pe care legiuitorul le reglementare în conținutul legilor penale speciale.

Gradul de pericol social al faptei săvârșite.

În vederea determinării gradului pericolului social se avea în vedere parcurgerea următoarelor etape:

Aprecierea faptului dacă respectivul grad al pericolului social este suficient de mare pentru a se afla în cadrul prezenței unei infracțiuni

Aprecierea respectivului grad al pericolului social, avându-se în vedere scara valorică personală a fiecărui judecător ce judeca o cauză penală

Persoana făptuitorului, respectiv a autorului respectivei infracțiuni

Se cunoaște faptul că orice tip de sancțiune are capacitatea de a induce diverse efecte, de tip diferit, la nivelul fiecărei persoane făptuitoare, avându-se în vedere:

Diversitatea caracteristicilor biologice ale făptuitorului

Diversitatea caracteristicilor psihologice ale făptuitorului

Diversitatea caracteristicilor sociologice ale făptuitorului

Împrejurările care reușeau să atenueze ori să agraveze răspunderea penală a făptuitorului

La nivel doctrinar, toate aceste situații, stări ori împrejurări ce au capacitatea de a atenua ori de a agrava răspunderea penală a unui făptuitor poartă denumite de cauze.

Prin intermediul acestor cauze se reușea delimitarea diferențelor existente între stări și circumstanțe, respectiv:

Sunt percepute ca fiind stări de agravare următoarele:

Starea de recidivă

Infracțiunea continuată

Concursul de infracțiuni

Sunt percepute ca fiind stări de atenuare următoarele:

Tentativa

Minoritatea respectivului făptuitor

În ceea ce privesc circumstanțele, se remarcă.

Circumstanțe legale

Circumstanțe judiciare

Circumstanțe atenuante

Circumstanțe agravante

În noua lege penală se constată faptul că legiuitorul a renunțat la primelor două elemente, menționate la începutul acestui capitol, apreciindu-se că acestea nu se constituie în elemente ale individualizării judiciare a pedepselor, ci în repere ale încadrării juridice a respectivei fapte, motiv pentru care acestea se află în atenția instanței de judecată,

Se remarcă, de asemenea, că legiuitorul a decis să crească gradul explicării gravității infracțiunii, ca și pe cea a periculozității infractorului au, menționând cu mult mai multe elemente, în vederea evaluării mai corecte și mai facile a acestora.

Astfel, conform actualei legi penale, stabilirea duratei respectivei pedepse ce îi este aplicată infractorului ori a cuantumului respectivei pedepse se realizează avându-se în vedere gravitatea infracțiunii ce a fost comisă de către făptuitor, gravitate care este evaluată avându-se în vedere mai multe criterii dedicate individualizării pedepselor, precum:

Împrejurările în care a fost comisă infracțiunea, ca și modul comiterii acesteia de către infractor

Mijloacele prin care făptuitorul a comis respectiva infracțiune

Starea de pericol ce a fost creată pentru respectiva valoare ocrotită de lege, ca urmare a comiterii respectivei infracțiuni

Natura rezultatului ce a fost produs ca urmare a infracțiunii

Gravitatea respectivului rezultat ce s-a produs ca urmare a infracțiunii comise,,

Diverse alte consecințe ce au putut fi determinate de către respectiva infracțiune

Motivul ce a stat la baza comiterii infracțiunii

Scopul ce a fost urmărit prin comiterea infracțiunii

Natura infracțiunilor ce se constituie în antecedentele penale ale respectivului făptuitor

Frecvența diverselor infracțiuni constituite în antecedentele penale ale respectivului făptuitor

Conduita manifestată de respectivul făptuitor ulterior comiterii infracțiunii

Conduita manifestată de respectivul făptuitor în perioada derulării procesului penal

Nivelul educației infractorului

Vârsta făptuitorului

Starea sănătății făptuitorului

Situația familială a făptuitorului

Situația socială a făptuitorului

În situația în care, pentru respectiva infracțiune ce a fost comisă, norma penală de incriminare a prevăzut și aplicarea unor pedepse alternative, se impune luarea în considerare a criteriilor ce au fost menționate în cadrul alineatului 1 al articolului 74 – Criteriile generale de individualizare a pedepsei, al Codului penal al României și în situația alegerii uneia dintre aceste pedepse alternative.

SECȚIUNEA II-A

CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE LEGALE

În domeniul dedicat sferei aferente circumstanțelor atenuante legale se remarcă faptul că legiuitorul nu a considerat necesar să facă modificări de fond evidente între vechea și actuala lege penală, el operând modificări numai asupra modului de structurare a circumstanțelor atenuante legale, ca și asupra ordinii acestor circumstanțe atenuante în cadrul reglementării.

Astfel, în actuala lege penală se remarcă următoarele circumstanțe atenuante legale:

Starea de provocare – așa cum aceasta este definită în cadrul legii penale, ca fiind comiterea unei infracțiuni ca urmare a aflării făptuitorului sub stăpânirea unei tulburări puternice ori a unei emoții, ce sunt determinate de o anumită provocare;

Venită din partea respectivei persoane vătămate

Ce a fost produsă prin violență

Datorată unei atingeri grave a demnității persoanei

Determinată de o altă gravă acțiune de natură ilicită

În vederea reținerii circumstanței provocării, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor actului provocator, ca și a condițiilor ripostei.

În categoria condițiilor actului provocator remarcăm:

Respectivul act provocator să se constituie într-o violentă, într-o atingere în formă gravă a demnității persoanei ori într-o o altă gravă acțiune ilicită

Respectivul act provocator poate să fie săvârșit cu orice formă a vinovăției, cu condiția ca acesta să fie perceput drept act intenționat de către respectiva persoană ce ripostează

Respectivul act provocator poate să determine o puternică stare de tulburare. Cu mențiunea că aprecierea acestei condiții este realizat în concreto, respectiv în fiecare situație instanța de judecată care judecă respectiva infracțiune fiind cea care va aprecia dacă respectivul făptuitor s-a aflat sau nu într-o anumită stare de tulburare

Respectivul act provocator poate să nu fie determinat de către făptuitorul ce a săvârșit respectiva infracțiune în stare de provocare.

În categoria condițiilor ripostei remarcăm:

Riposta se impune a fi concomitentă actului de provocare ori posterioară acestuia

Riposta să fie una intenționată

Riposta să fie determinată de respectivul act provocator, respectiv să se constate existența unei cauzalități psihice între respectivul act provocator și ripostă

Riposta să fie îndreptată împotriva persoanei provocatoare

Depășirea limitelor legitimei apărări – se constată existența unei circumstanțe atenuante în situația îndeplinirii următoarelor condiții:

Comiterea infracțiunii constă într-o apărare a făptuitorului în fața unui atac material, ce este direct, imediat de tip injust și care are capacitatea de a-i pune în pericol persoana acestui sau drepturile sale

Fapta respectivului făptuitor constă într-o apărare de tip disproporționat, respectiv un exces de apărare de tip intensiv

Respectivul exces de apărare să nu fie determinat de o stare de tulburare ori de o stare de temere în care s-ar fi aflat respectivul făptuitor, situație în care ne poziționăm în situația excesului neimputabil

Depășirea limitelor stării de necesitate – se remarcă faptul că și în această situație se impune verificarea mai multor condiții, precum:

Respectiva faptă comisă trebuie să se constituie într-o acțiune de salvare, ca urmare a unui pericol iminent, situație în care se constată că acesta nu ar fi putut fi înlăturat prin altă cale

Respectiva urmare ce a fost cauzată de această acțiune de salvare trebuie să fie fost în mod vădit de tip disproporționat în raport cu urmarea ce ar fi fost determinată de respectivul pericol

Respectivul făptuitor să fi realizat existența acestei disproporții

SECȚIUNEA III-A

CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE JUDICIARE

În domeniul circumstanțelor atenuante judiciare se remarcă faptul că actuala lege penală a introdus o reglementare cu mult mai restrictivă în raport cu anterioarele dispoziții în această materie.

Respectiv, în vechea lege penală, erau prevăzute, drept exemplificare, mai multe situații ce se puteau constitui în circumstanțe atenuante judiciare, respectiv:

O bună conduită a făptuitorului anterior comiterii respectivei infracțiuni

Stăruința pe care o depune respectivul infractor în vederea înlăturării rezultatului infracțiunii ori în vederea reparării pagubei pe care a determinat-o

Atitudinea pe care o are infractorul ulterior comiterii infracțiunii, implicând:

O prezentare a infractorului în fata diverselor autorități

O comportarea sinceră a infractorului pe întreaga perioadă a procesului penal

O înlesnire a infractorului privind descoperirea participanților la respectiva infracțiune

O înlesnire a infractorului privind arestarea participanților la respectiva infracțiune

În actuala lege penală s-a prevăzut că în categoria circumstanțelor atenuante judiciare pot fi incluse:

Diversele eforturi pe care le depune infractorul în vederea înlăturării consecințelor infracțiunii pe care acesta a comis-o

Diversele eforturi pe care le depune infractorul în vederea diminuării consecințelor infracțiunii pe care acesta a comis-o

Împrejurările ce privesc infracțiunea ce a fost comisă și care reușesc:

Să diminueze nivelul gravității respectivei infracțiuni

Să reducă gradul periculozității respectivului făptuitor

Se remarcă astfel faptul că în actuala lege penală, în ciuda faptului că această enumerare este lăsată deschisă de către legiuitor, aceasta nu se mai poate completată decât făcându-se referire la prevederile reglementate în conținutul normei penale de incriminare, respectiv prin intermediul reținerii diverselor împrejurări ce sunt legate de fapta comisă.

Astfel, se remarcă imposibilitatea reținerii diverselor împrejurări ce sunt legate în mod exclusiv de persoana respectivului infractor, precum situația familială a acestuia, o conduită deosebită până în momentul comiterii infracțiunii, etc.

SECȚIUNEA IV-A

CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE

În domeniul dedicat circumstanțelor agravante, actuala lege penală a reușit să introducă mai multe modificări, dintre care se remarcă eliminarea circumstanțelor agravante judiciare.

În vechea reglementare penală, orice instanță de judecată avea posibilitatea de a reține ca și circumstanțe judiciare și diverse alte împrejurări care aveau capacitatea să îi imprime faptei penale un anumit caracter grav, aceste împrejurări nefiind nici măcar prevăzute în mod explicit, respectiv exemplificativ în cadrul conținutului legii penale.

Se remarcă faptul că asemenea dispoziție se dovedea a nu fi compatibilă cu consacratul principiu al legalității incriminării, respectiv compatibilă cu respectivul caracter previzibil conținut de acest principiu, situație în care legiuitorul a renunțat la aceasta în actuala lege penală.

În actuala lege penală a României, nu se mai remarcă decât existența circumstanțelor agravante legale, așa cum acestea apar prevăzute în conținutul articolului de lege ce face direct referire la acestea.

Se remarcă:

Comiterea infracțiunii de către trei ori mai multe persoane împreună – circumstanța agravantă este întrunită indiferent dacă aceste trei persoane au fost prezente sau nu la locul comiterii faptei penale, ca și indiferent de faptul că acestea răspund toate sau nu penal. Important este aspectul ca toți acești participanți la comiterea faptei penale să fi acționat în mod concomitent, respectiv avându-se în vedere numai autorul faptei penale, ori coautorii faptei penale, respectiv complicii concomitenți la respectiva faptei penale.

Demn de remarcat este faptul că această circumstanță agravanta este una de tip real, ea răsfrângându-se asupra tuturor persoanelor participante la respectiva faptă penală, respectiv persoanele care au cunoscut această faptă penală ori persoanele care au prevăzut fapta penală. Circumstanța se răsfrânge inclusiv asupra persoanelor ce nu sunt luate în calcul în situația verificării incidenței acesteia.

Comiterea infracțiunii respective prin cruzimi – aceasta presupune din partea făptuitorului o ferocitate, o sălbăticie arătată în cadrul comiterii faptei penale, prin intermediul acesteia reușindu-se cauzarea respectivei victime diverse suferințe inutile manifestate pe anumite perioade de timp îndelungate, în paralel cu determinarea unui sentiment de oroare pentru alte persoane.

Se impune a se evidenția faptul că o comitere a infracțiunii prin cruzimi se află menționată și ca un element circumstanțial în cazul infracțiunii de omor calificat, situație în care nu se mai impune reținerea circumstanței agravante menționate în cuprinsul părții generale a Codului penal al României.

Comiterea infracțiunii respective prin metode sau prin mijloace ce pot să determine punerea în pericol a altor persoane, respectiv a altor bunuri. Se remarcă faptul că este suficient ca prin intermediul diverselor metode ori a mijloacele utilizate să fie determinată această stare de pericol, fără necesitatea producerii și a urmării potențiale a faptei penale

Comiterea faptei penale de către un făptuitor ce este persoană majoră, în situația în care infracțiunea a fost comisă de acesta împreună cu o persoană minoră – în vederea reținerii circumstanței agravante nu este necesar ca respectivul minor să răspundă penal, considerându-se a fi suficient ca acesta să ia parte la comiterea respectivei fapt penale. În plus, circumstanța este reținută și în situația în care persoana minoră este cea care a introdus-o în câmpul infracțional pe persoana majoră

Comiterea faptei penale profitând de o stare de vădită vulnerabilitate a respectivei persoane vătămate, ce poate fi datorată vârstei acesteia, stării sale de sănătate, unei infirmități ori diverselor alte cauze.

Aceasta este o nouă circumstanță agravantă, ea neavând nici un fel de corespondent direct în cadrul vechii reglementări penale.

În vederea reținerii circumstanței agravante nu este suficient ca respectiva victimă să se găsească într-o anumită stare de vulnerabilitate, ci se impune a se dovedi faptul că respectivul infractor a profitat de starea aceasta a victimei în vederea comiterii infracțiunii.

Comiterea faptei penale în starea unei intoxicații voluntare cu alcool ori cu diverse alte substanțe de natură psihoactivă, intoxicație ce a fost provocată în mod special, în vederea comiterii respectivei fapte penale

Comiterea faptei penale de către o persoană ce a înțeles să profite de prilejul unei calamități, de o stare de asediu ori de o stare de urgență

Comiterea faptei penale pentru diverse motive ce sunt legate de rasă, de naționalitate, de etnie, de limbă, de religie, de gen, de orientare sexuală, de opinie ori de apartenență politică, de avere, de origine socială, de vârstă, de diverse dizabilități, de boli cronice necontagioase sau de infecții HIV/SIDA, ca și pentru diverse alte împrejurări similare, pe care respectivul făptuitor le apreciază ca fiind cauze ale inferiorității unei anumite persoane în raport cu restul persoanelor.

Trebuie precizat faptul că în actuala lege penală nu se mai regăsesc reluate două dintre circumstanțele agravante ce erau prevăzute în conținutul vechii legi penale, respectiv:

Comiterea unei infracțiuni prin violențe asupra membrilor familiei

Comiterea unei infracțiuni din motive josnice

Astfel cum a apreciat și legiuitorul, circumstanța agravantă dedicată comiterii unei infracțiuni prin violențe asupra familiei nu se mai justifica în situația în care actuala lege penală a inclus în conținutul părții sale speciale reglementarea unitară a faptelor dedicate violențelor domestice, în acest fel reușindu-se instituirea unei agravante speciale pentru respectivele fapte penale

În ceea ce privește circumstanța agravantă dedicată comiterii unei infracțiuni din motive josnice, legiuitorul a apreciat că nu se mai impune introducerea acesteia în conținutul actualei legi penale, ca urmare a impreciziei acesteia, ce determina o anumită incompatibilitate în raport cu cerința previzibilității legii penale, cunoscut fiind faptul că nici la nivel jurisprudențial și nici la nivel doctrinar nu s-a reușit încă să se elaboreze criteriile clare dedicate încadrării în această categorie a unui mobil.

SECȚIUNEA V-A

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUNATE

În cadrul acestui subcapitol se impune realizarea unor distincții dedicate reținerii circumstanțelor atenuante, ca și efectelor acestora, avându-se în vedere caracterul acestora, respectiv în funcție de:

Circumstanțe atenuante legale – Se remarcă faptul că ulterior verificării diverselor condiții de existență ale acestora, reținerea acestora devine obligatorie pentru orice instanță de judecată

Circumstanțe atenuante judiciare – Se remarcă faptul că ulterior verificării diverselor condiții de existență ale acestora, reținerea acestora este facultativă, întotdeauna pentru orice instanță de judecată

Ulterior reținerii circumstanțelor, fie că acestea sunt circumstanțe atenuante judiciare ori circumstanțe atenuante legale, se remarcă faptul că acestea au capacitatea de a produce aceleași efecte, respectiv efectul obligatoriu al atenuării, după cum se va prezenta mai jos.

La o simplă comparație între actuala lege penală și vechea lege penală, se remarcă faptul că reglementarea conferită efectelor circumstanțelor atenuante este diferită, prin prisma întinderii efectelor acestor circumstanțe atenuante, efecte ce, în situația aplicării pedepsei cu închisoarea ori a pedepsei cu amenda, cunosc o semnificativă restrângere.

Respectiv:

În domeniul efectelor circumstanțelor atenuante în situația aplicării pedepsei cu închisoarea pe viață – se remarcă faptul că în situația existenței circumstanțelor atenuante în situația aplicării unei pedepse ce constă în detențiunea pe viață, orice instanță de judecată are obligația de a înlocui aceasta pedeapsă cu o pedeapsă a închisorii ce va fi cuprinsă între 10 ani și 20 de ani (cu mențiunea că în vechea lege penală aceste limite erau mai mari, respectiv de la 10 ani la 25 de ani

În domeniul efectelor circumstanțelor atenuante în situația aplicării pedepsei cu închisoarea – se remarcă faptul că dacă vechea lege penală prevăzuse o diminuare obligatorie a respectivei pedepse, poziționată sub minimul special în situația existenței unor circumstanțe atenuante, în conținutul actualei legi penale legiuitorul a prevăzut numai reducerea cu 1/3 a limitelor legale aferente respectivei pedepse,. Se impune a se preciza faptul că actuala lege penală nu mai are prevăzut în conținutul său înlocuirea unei pedepse cu închisoarea cu pedeapsa amenzii, ca urmare a unui efect direct al diverselor circumstanțe atenuante, așa cum acest aspect era posibil în vechea lege penală.

În domeniul efectelor circumstanțelor atenuante în situația aplicării pedepsei cu amenda – se remarcă faptul că principala diferență privind reglementările din vechea și actuala lege penală, ce a fost constatată în situația efectelor circumstanțelor atenuante în situația aplicării pedepsei cu închisoarea este menținută și în acest caz.

Respectiv în cadrul actualei legi penale, se remarcă că legiuitorul a prevăzut numai o diminuare a limitelor legale aferente pedepsei cu amenda cu o valoare de 1/3 din acestea, în vreme ce în vechea lege penală era prevăzută o reducere obligatorie a respectivei pedepse sub minimul special prevăzut de legiuitor.

De asemenea, se remarcă faptul că în actuala lege penală, în situația aplicării sistemului dedicat zilelor-amendă, această reducere operează numai asupra numărului acestor zile-amendă, reducerea nefiind aplicată și sumei ce este corespunzătoare pentru o zi-amendă.

În domeniul efectelor circumstanțelor atenuante în situația aplicării pedepselor complementare– se remarcă faptul că în vechea lege penală, în situația existenței unor circumstanțe atenuante, legiuitorul prevăzute posibilitatea înlăturării pedepsei complementare privative de drepturi.

În actuala lege penală, legiuitorul nu a mai inclus această dispoziție, în acest fel constatându-se că pedeapsa complementară aplicată făptuitorului nu mai este afectată de prezența circumstanțele atenuante.

SECȚIUNEA VI-A

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE

După cum s-a subliniat anterior, în domeniul dedicat circumstanțelor agravante, actuala lege penală nu a mai prevăzut decât circumstanțe legale, acestea fiind în mod obligatoriu reținute de către instanța de judecată, în situația în care se constată întrunirea diverselor condiții ce sunt special prevăzute în cadrul legislației penale.

În ceea ce privesc efectele determinate de aceste circumstanțe agravante, se remarcă atragerea unei agravări facultative a pedepsei ce îi este aplicată infractorului, nu doar în vechea lege penală, ci și în actuala lege penală.

Mai precis:

În vechea lege penală, în situația în care instanța de judecată îi reținea unui infractor reținea minim o circumstanță agravantă, aceasta avea posibilitatea de a-i aplica făptuitorului o pedeapsă ce putea să ajungă până la maximul special prevăzut de lege. În situația în care se aprecia că această pedeapsă aplicată este una neîndestulătoare, instanța de judecată putea să îi mai adauge la pedeapsă și un spor ce putea să ajungă până la 5 ani, în situația aplicării pedepsei închisorii, respectiv de până la 1/3 din maximul special prevăzut de lege, în situația amenzii. Demn de menționat este faptul că în situația aplicării pedepsei cu închisoarea, sporul prevăzut, respectiv cei 5 ani nu putea să depășească 1/3 din maximul special.

În actuala lege penală, legiuitorul a prevăzut ca în situația în care se constată existența unor circumstanțe agravante, există posibilitatea ca instanța de judecată să aplice o pedeapsă ce poate să ajungă până la maximul special.

În situația în care se apreciază că acest maxim special este unul neîndestulător, există posibilitatea ca:

În situația pedepsei cu închisoarea să se mai adauge un spor ce poate fi de până la 2 ani, cu condiția ca acesta să nu depășească 1/3 din maximul acesta

În situația pedepsei aplicate ce vizează amenda, se mai poate aplica și un spor care poate fi de maxim 1/3 din maximul special

Se remarcă faptul că unica deosebire dintre cele două legi penale constă în sporul ce este aplicabil în situația pedepsei cu închisoarea, acesta fiind în actuala lege penală redus la doi ani.

SECȚIUNEA VII-A

CONCURSUL DINTRE CAUZELE E AGRAVARE ȘI CAUZELE DE ATENUARE A PEDEPSEI

În domeniul dedicat concursului cauzelor de agravarea pedepsei și a cauzelor de atenuare ale acesteia, în vechea lege penală se reușea delimitarea ordinii acestora, respectiv prioritate avea eficiența acordată circumstanțelor agravante, ulterior fiind luate în calcul circumstanțele atenuante, la final aplicându-se eficiența aferentă stării de recidivă.

În acest caz, legiuitorul prevăzuse că în situația existenței concursului cauzelor de agravarea pedepsei și a cauzelor de atenuare ale acesteia, se elimina obligativitatea coborârii pedepsei aplicate infractorului sub minimul special prevăzut de lege.

Tot în vechea lege penală era inclusă, cu titlu general, și o limitare, ce era aplicabilă în situația unui concurs al mai multor cauze și / sau a mai multor circumstanțe de tip agravant. Respectiv, în situația aplicării în mod concomitent a diverselor dispoziții dedicate circumstanțelor agravante, recidivei și concursul de infracțiuni, se remarca faptul că pedeapsa cu închisoarea aplicată infractorului nu putea să depășească valoarea de 25 de ani, în situația în care maximul special aplicat pentru fiecare infracțiune comisă de acesta era de 10 ani ori chiar mai mic, și respectiv de 30 de ani, în situația în care maximul special ce era prevăzut pentru minim una dintre infracțiunile comise de către infractor era mai mare de 10 ani.

În cadrul actualei legi penale, legiuitorul a reușit să aducă o reglementare cu mult mai complexă a acestei ordini dedicate valorificării cauzelor de agravarea pedepsei și a cauzelor de atenuare ale acesteia.

Se constată astfel următoarele cazuri:

În situația în care, în conținutul unei singure infracțiuni, se constată incidența a două dispoziții ori a mai multor conform cărora se impune o reducere a pedepsei infractorului, legiuitorul a prevăzut o reducere a limitelor speciale ale pedepsei ce este prevăzută de norma penală de incriminare pentru respectiva faptă penală prin intermediul aplicării succesive a diverselor dispoziții dedicate tentativei, circumstanțelor atenuante, ca și cazurilor speciale privind reducerea pedepsei, reducere ce se va realiza exact urmând această ordine deja enunțată

În situația în care se constată incidența a două dispoziții sau a mai multor, dispoziții ce determină ca și efect o agravare a respectivei răspunderi penale a infractorului, instanța urmează să stabilească pedeapsa prin intermediul aplicării succesive a diverselor dispoziții ce privesc circumstanțele agravante, infracțiunea continuată, concursul ori recidiva.

În situația în care, în conținutul unei singure infracțiuni, se constată incidența a uneia ori a mai multor cauze dedicate reducerii pedepsei aplicate infractorului, ca și a uneia ori a mai multor cauze dedicate majorării pedepsei acestuia, se vor reduce limitele speciale aferente pedepsei ce este prevăzute în conținutul legii penale pentru respectiva infracțiune, avându-se în vedere „aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine, după care limitele pedepsei rezultante se vor majora în conformitate cu prevederile normei de încriminare, respectiv „prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă”

După cum poate fi remarcat, în actuala lege penală, legiuitorul a inversat ordinea valorificării circumstanțelor atenuante ale pedepsei, respectiv circumstanțelor agravante ale acesteia, prima dată fiind aplicate circumstanțele atenuante.

În plus, se remarcă de asemenea și o inversare a ordinii de valorificarea dispozițiilor dedicate concursului și recidivei, respectiv în cadrul ordinii de valorificare concursul va trece înaintea recidivei. Se impune a se menționa faptul că această ordine inversată are în vedere numai recidiva de tip postcondamnatoriu, nu și recidiva de tip postexecutoriu, situație în care aceasta este aplicată înaintea concursului.

CAPITOLUL 13.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII

PEDEPSELOR

13.1 Renunțarea la aplicarea pedepsei

Se impune a se preciza faptul că renunțarea la aplicarea pedepsei este o nouă instituție a legii penale, aceasta negăsindu-și corespondentul în vechea legislației penală.

Motivul pentru care legiuitorul a considerat oportună introducerea renunțării la aplicarea pedepsei constă în renunțarea la criteriul material dedicat pericolului social că fiind o trăsătură de tip general a infracțiunii, ceea ce a determinat:

Dispariția reglementării ce era cuprinsă în conținutul vechii legi penale

Consacrarea principiului oportunității în ceea ce privește urmărirea penală în conținutul actualei legi penale

În actuala lege penală se constată faptul că această reglementare se constituie într-o prelungire a principiului oportunității urmării penale în faza judecății, în acest fel fiindu-i conferite instanței de judecată oportunitatea de a nu sancționa unele fapte penale ce se constituie în infracțiuni a căror gravitate este una mai diminuată, fapte penală în cadrul cărora nu s-ar fi impus exercitarea acțiunii penale încă din faza dedicată urmăririi penale.

13.2 Condițiile dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei

Renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune în anumite condiții, respectiv:

În condițiile ce privesc infracțiunea comisă, se remarcă următoarele situații:

Infracțiunea ce a fost comisă are un grad redus al gravității, prin prisma naturii:

Întinderii diverselor urmări ce s-au produs

Mijloacelor ce au fost utilizate de către făptuitor

Modului în care a fost comisă infracțiunea

Împrejurărilor comiterii infracțiunii

Motivului ce a stat la baza comiterii infracțiunii

Scopului pe care l-a urmărit făptuitorul în momentul în care a comis infracțiunea

Pedeapsa prevăzută în norma penală de incriminare pentru respectiva infracțiune este cea a închisorii de maxim trei ani sau pedeapsa cu amenda

În situația existenței unui concurs de infracțiuni, se remarcă faptul că renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune numai în situația în care pentru fiecare infracțiune ce este concurentă se constată îndeplinirea condițiilor pe care legea le-a prevăzut.

În condițiile ce privesc făptuitorul ce a comis respectiva infracțiune se remarcă următoarele situații:

Făptuitorul să nu mai suferit o condamnare anterior comiterii acestei infracțiuni, exceptând condițiile menționate de legiuitor, ori pentru situația în care se constată intervenția reabilitării sau îndeplinirea termenului reabilitării

Instanța de judecată, în funcție de persoana acestuia, de conduita adoptată de făptuitor anterior comiterii faptei penale, de diversele eforturi pe care acesta înțelege să le depună pentru a înlătura ori pentru a diminua diverse consecințe ale faptei ale penale, ca și posibilitățile dedicate îndreptării făptuitorului, poate să aprecieze inoportunitatea aplicării pedepsei, ca urmare a diverselor consecințe pe care această pedeapsă le-ar putea determina asupra persoanei făptuitorului

În privința făptuitorului, o altă instanță de judecată să nu fi luat, anterior momentului în care s-a comis această infracțiune pentru care el este judecat, o altă decizie a dispunerii renunțării la aplicarea unei pedepse (respectiv într-un termen de doi ani între această decizie și momentul în care infractorul comite o nouă faptă penală)

Făptuitorul să nu se fi sustras de la procesul urmăririi penale ori de la procesul de judecată

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească identificarea autorului ori a participanților la respectiva infracțiune

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească tragerea la răspundere penală privindu-l pe autor ori pe participanții la această infracțiune

13.3 Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Ca urmare a renunțării la aplicarea pedepsei, se remarcă faptul că instanța de judecată îi va aplica respectivului infractor un avertisment, ce poate consta:

În prezentarea diverselor motive ce au stat la baza renunțării la aplicarea pedepsei pentru fapta pe care acesta a comis-o

În atenționarea infractorului cu privire la viitoarea sa conduită, ca și a diverselor consecințe la care acesta se va expune în situația în care acesta înțelege să mai comită și alte fapte penale

Demn de menționat este faptul că în situația existenței unui concurs de infracțiuni, instanța de judecată aplică un unic avertisment infractorului.

În cazul infracțiunii pentru care s-a luat decizia renunțării la aplicarea pedepsei, se remarcă faptul că aceasta nu va atrage după sine decăderi, respectiv interdicții ori incapacități, motiv pentru care pentru această infracțiune nu se va mai putea constata operarea reabilitării.

SECȚIUNEA II-A

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

Amânarea aplicării pedepsei este, de asemenea, o nouă instituție pe care legiuitorul a introdus-o în actuala legislație penală, aceasta nefiind reglementată în conținutul vechii legi penale.

Se remarcă faptul că amânarea aplicării pedepsei se aseamănă în anumite contexte cu reglementarea conferită suspendării condiționate a executării unei pedepse, cu mențiunea că diferențele dintre cele două sunt apreciabile.

2.1 Condițiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei

Între condițiile ce privesc infracțiunea comisă, se remarcă următoarele situații:

Pedeapsa ce îi este stabilită infractorului pentru fapta penală pe care acesta a comis-o, incluzând și situația concursului de infracțiuni, constă în pedeapsa aplicării amenzii ori pedeapsa cu închisoarea, ce nu depășește termenul de doi ani

Pedeapsa pe care legiuitorul a prevăzut-o în norma de incriminare penală pentru respectiva infracțiune comisă de făptuitor este sub limita de șapte ani. Se remarcă faptul că această condiție nu se mai regăsește în materia dedicată suspendării condiționate după intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006

Între condițiile ce privesc infractorul ce a comis respectiva faptă penală, se remarcă următoarele situații:

Făptuitorul să nu mai suferit o condamnare anterior comiterii acestei infracțiuni, exceptând condițiile menționate de legiuitor, ori pentru situația în care se constată intervenția reabilitării sau îndeplinirea termenului reabilitării

Făptuitorul și-a exprimat acordul cu privire la disponibilitatea prestării în folosul comunității a unei munci neremunerate

Instanța de judecată, în funcție de persoana acestuia, de conduita adoptată de făptuitor anterior comiterii faptei penale, de diversele eforturi pe care acesta înțelege să le depună pentru a înlătura ori pentru a diminua diverse consecințe ale faptei ale penale, ca și posibilitățile dedicate îndreptării făptuitorului, poate să aprecieze că nu este necesară aplicarea imediată a pedepsei, impunându-se însă, pe o perioadă determinată, o supraveghere a conduitei acestuia

Făptuitorul să nu se fi sustras de la procesul urmăririi penale ori de la procesul de judecată

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească identificarea autorului ori a participanților la respectiva infracțiune

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească tragerea la răspundere penală privindu-l pe autor ori pe participanții la această infracțiune

Se remarcă faptul că, prin prisma specificului modalității dedicate individualizării amânării aplicării pedepsei, condițiile ce au fost impuse persoanei infractorului sunt cu mult mai restrictive în raport cu cele menționate de legiuitor în situația dispunerii măsurii suspendării condiționate.

În conținutul vechii legislații, o importanță deosebită era reprezentată numai de:

Diversele antecedente ale infractorului (respectiv în situația unor pedepse sub șase luni ori a pedepselor ce erau aplicate în cazul infracțiunilor din culpă, nesesizându-se nici un fel de impediment – spre deosebire de actuala lege penală)

Modul de apreciere al instanței de judecată privind posibilitatea unei reeducări a infractorului în absența executării de către acesta a pedepsei

2.2 Regimul amânării aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei unui infractor poate fi dispusă pe o durată de până la 2 ani, durată ce poartă denumirea termenului de supraveghere.

În vechea legislație penală, în situația suspendării condiționale, aceste termen includea o durată fixă (cea de doi ani), căreia i se mai adăuga și durata respectivei pedepse ce îi fusese aplicată infractorului.

În situația aplicării pedepsei amenzii, se remarcă faptul că termenul încercării era fix, durata acestuia fiind de un an.

Pe întreaga durată a termenului de supraveghere, făptuitorului căruia instanța de judecată i-a dispus o amânare a aplicării pedepsei, are obligația de a respecta diversele măsuri de supraveghere dispuse de către instanță, ca și pe cea a executării tuturor obligațiile ce îi revin, conform deciziei instanței.

Se impune a se preciza faptul că, în conformitate cu prevederile legiuitorului, se remarcă obligativitatea dispunerii măsurilor de supraveghere, în totalitatea acestora, instanței de judecată revenindu-i doar facultativ impunerea diverselor obligații pentru infractor.

2.3 Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei

În cazul dispunerii de către instanța de judecată a amânării aplicării pedepsei infractorului, principalul efecte se reflectă chiar în neaplicarea respectivei pedepse ce i-a fost stabilită acestuia.

În conformitate cu prevederile legislației penale, făptuitorului care a comis respectiva infracțiune și pentru care instanța de judecată a dispus amânarea aplicării respectivei pedepse stabilită pentru fapta penală, beneficiază de neaplicarea acestei pedepse, ea nefiind supusă nici unei interdicții, a unei decăderi ori supusă unor incapacități, ce s-ar fi putut determina din fapta penală comisă, în situația în care:

Până în momentul expirării termenului de supraveghere, nu mai comite o nouă infracțiune

Nu se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei

Nu se descoperă o nouă cauză de anularea acestei aplicări a amânării pedepsei

Așa cum se remarcă, în cazul unei asemenea pedepse, nu se impune necesitatea intervenției reabilitării, efectul amânării aplicării pedepsei producându-se în absența unei revocări a acesteia ori a unei anulări.

2.4 Revocarea dispunerii amânării aplicării pedepsei

Revocarea dispunerii amânării aplicării pedepsei se poate realiza :

Obligatoriu – revocarea obligatorie este dispusă în situația în care:

În intervalul termenului de supraveghere pe care îl are persoana condamnată comite în mod intenționat o infracțiune nouă, aceasta fiind descoperită în interiorul termenului de supraveghere

Persoana condamnată înțelege să nu își îndeplinească în mod integral, până la finele perioadei de supraveghere, diversele obligații civile pe care instanța de judecată i le-a stabilit în conținutul hotărârii de condamnare. Se impune a se menționa faptul că revocarea amânării aplicării pedepsei nu se va realiza în situația în care persoana condamnată reușește să facă dovada că nu a posibilitatea plătirii acelor cheltuieli și despăgubiri pe care instanța le stabilise

Persoana condamnată și aflată în termenul de supraveghere, din rea credință, înțelege să nu respecte diversele măsuri de supraveghere impuse de către instanță

Persoana condamnată și aflată în termenul de supraveghere, din rea credință, înțelege să nu execute diversele obligații ce i-au fost impuse de către instanța de judecată în cadrul hotărârii

Facultativ – revocarea facultativă este dispusă în situația în care persoana condamnată comite din culpă o nouă infracțiune, aceasta aflându-se în perioada termenului de supraveghere.

În ceea ce privesc efectele revocării dispunerii amânării aplicării pedepsei, se remarcă:

În situația în care această revocare a dispunerii amânării pedepsei aplicate persoanei condamnate este determinată de faptul că aceasta a comis o nouă infracțiune, respectiva pedeapsă pentru care s-a luat decizia revocării amânării aplicării sale se va contopi cu următoarea pedeapsă ce urmează să îi fie aplicată persoanei pentru infracțiunea ce a atras această revocare, avându-se în vedere concursul infracțiunilor

În situația în care această revocare a dispunerii amânării pedepsei aplicate persoanei condamnate este dispună din diversele alte cauze, nu cea a săvârșirii unei noi infracțiuni, se remarcă faptul că instanța de judecată va putea să dispună aplicarea acesteia, respectiv o executare a pedepsei ce fusese amânată. Se remarcă imposibilitatea dispunerii unei suspendări a executării sub supraveghere a pedepsei în ceea ce privește această pedeapsă aplicată persoanei condamnate, conform prevederilor legiuitorului în conținutul normei penale de incriminare.

2.5 Anularea dispunerii amânării aplicării pedepsei

Conform legii penale, anularea dispunerii amânării aplicării pedepsei se poate realiza în următoarele condiții:

Infractorul a comis anterior momentului dispunerii amânării o infracțiune de care instanța de judecată nu a știut în momentul dispunerii amânării aplicării pedepsei

Această faptă penală este descoperită în interiorul termenului de supraveghere

În cazul infracțiunii ce este nou descoperită de către instanță este aplicată infractorului o pedeapsă a închisorii

În situația amânării aplicării pedepsei pentru infracțiunea ce a fost judecată în faza inițială și pedeapsa ce îi este aplicată infractorului pentru noua infracțiune descoperită, aceste pedepse urmează să se contopească, instanța de judecată urmând să aplice, după caz, diversele dispoziții ce privesc:

Concursul de infracțiuni – în situația în care pedeapsa ce este rezultantă va îndeplini condițiile legii, poate fi aplicată amânarea aplicării pedepsei

Recidiva – se consideră a fi recidivă în situația în care respectiva infracțiune pentru care instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei reprezintă termenul al doilea al recidivei

Pluralitatea intermediară

Se impune a se menționa și faptul că, în conformitate cu prevederile legii penale, o amânare a aplicării pedepsei unei persoane condamnate nu poate produce efecte asupra diverselor măsuri de siguranță, ca și asupra obligațiilor civile ce au fost prevăzute în conținutul hotărârii de condamnare.

SECȚIUNEA III-A

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se regăsea prevăzută și în vechea lege penală, actuala lege penală introducând unele modificări.

3.1 Condițiile suspendării sub supraveghere

Între condițiile ce privesc infracțiunea comisă, se remarcă următoarele situații:

Pedeapsa ce i-a fost aplicată persoanei condamnate, inclusiv în cazul unui concurs de infracțiuni, reprezintă pedeapsa cu închisoarea de maxim 3 ani

Această suspendare nu este aplicabilă în situația pedepsei ce prevede amenda

Între condițiile ce privesc făptuitorul ce a comis respectiva infracțiune, se remarcă următoarele situații:

Făptuitorul nu a mai fost anterior condamnat de către instanță la o pedeapsă a închisorii de peste un an, excepție făcând:

Situațiile ce sunt clar prevăzute de lege

Condamnările pentru care se constată intervenția reabilitării

Situația împlinirii termenului de reabilitare

Făptuitorul și-a exprimat acordul cu privire la disponibilitatea prestării în folosul comunității a unei munci neremunerate

Instanța de judecată, în funcție de persoana acestuia, de conduita adoptată de făptuitor anterior comiterii faptei penale, de diversele eforturi pe care acesta înțelege să le depună pentru a înlătura ori pentru a diminua diverse consecințe ale faptei ale penale, ca și posibilitățile dedicate îndreptării făptuitorului, poate să aprecieze că aplicarea pedepsei este suficientă, iar în absența executării acesteia persoana condamnată nu va mai săvârși alte fapte penale, fiind însă necesară realizarea unei supravegheri a conduitei acesteia, pentru un interval delimitat de timp

Făptuitorul să nu se fi sustras de la procesul urmăririi penale ori de la procesul de judecată

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească identificarea autorului ori a participanților la respectiva infracțiune

Făptuitorul să nu fi încercat să zădărnicească tragerea la răspundere penală privindu-l pe autor ori pe participanții la această infracțiune

3.2 Regimul suspendării sub supraveghere

În situația suspendării sub supraveghere a pedepsei unei persoane condamnate, termenul de supraveghere aplicat acestea variază între 2 ani și 4 ani, cu mențiunea că acesta nu poate fi mai mic în raport cu durata respectivei pedepse ce i-a fost aplicată acesteia.

În întreaga durată a termenului de supraveghere aplicat, persoana condamnată și față de care instanța de judecată a luat decizia amânării aplicării pedepsei este obligată :

Să respecte diversele măsuri de supraveghere ce i-au fost stabilite de către instanță, în cadrul hotărârii

Să execute diversele obligații ce îi revin, conform hotărârii instanței de judecată

Se remarcă faptul că și în situația suspendării sub supraveghere a pedepsei unei persoane condamnate este obligatorie dispunerea măsurilor de supraveghere, ca și totalitatea acestora, în comparație cu situația amânării aplicării pedepsei, se remarcă obligativitatea impunerii minim a uneia dintre obligațiile pe care legiuitorul le-a prevăzut în conținutul articolului 93 al legii penale.

Se constată, de asemenea, obligativitatea prestării unei munci în folosul comunității neremunerate în într-un interval de timp cuprins între 60 zile – 120 zile, avându-se în vedere diversele condiții pe care instanța de judecată le-a stabilit, exceptând situația în care, urmare a stării sale de sănătate, persoana condamnată nu poate să presteze această muncă dispusă de către instanță.

3.3 Revocarea și anularea suspendării sub supraveghere

În ceea ce privesc cauzele pentru care se dispune revocarea suspendării sub supraveghere sunt asemănătoare celor regăsite în cazul revocării amânării aplicării pedepsei, respectiv revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei poate fi realizată:

În mod obligatoriu – revocarea obligatorie este dispusă în situația în care:

În intervalul termenului de supraveghere pe care îl are persoana condamnată comite în mod intenționat o infracțiune nouă, aceasta fiind descoperită în interiorul termenului de supraveghere

Persoana condamnată înțelege să nu își îndeplinească în mod integral, până la finele perioadei de supraveghere, diversele obligații civile pe care instanța de judecată i le-a stabilit în conținutul hotărârii de condamnare. Se impune a se menționa faptul că revocarea amânării aplicării pedepsei nu se va realiza în situația în care persoana condamnată reușește să facă dovada că nu a posibilitatea plătirii acelor cheltuieli și despăgubiri pe care instanța le stabilise

Persoana condamnată și aflată în termenul de supraveghere, din rea credință, înțelege să nu respecte diversele măsuri de supraveghere impuse de către instanță

Persoana condamnată și aflată în termenul de supraveghere, din rea credință, înțelege să nu execute diversele obligații ce i-au fost impuse de către instanța de judecată în cadrul hotărârii

În mod facultativ – revocarea facultativă este dispusă în situația în care persoana condamnată comite din culpă o nouă infracțiune, aceasta aflându-se în perioada termenului de supraveghere.

Se remarcă faptul că sancțiunea aplicată persoanei condamnate în situația în care se constată că această revocare a fost determinată de săvârșirea unei noi fapte penală se realizează în conformitate cu regulile recidivei ori cele ale pluralități intermediare, în actuala lege penală cumulul aritmetic neoperând întotdeauna în situația revocării ce este datorată săvârșirii unei noi fapte penale.

Anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate persoanei condamnate se poate realiza în următoarele condiții:

Infractorul a comis anterior momentului dispunerii amânării o infracțiune de care instanța de judecată nu a știut în momentul dispunerii amânării aplicării pedepsei

Această faptă penală este descoperită în interiorul termenului de supraveghere

În cazul infracțiunii ce este nou descoperită de către instanță este aplicată infractorului o pedeapsă a închisorii

3.4 Efectele suspendării sub supraveghere

În actuala lege penală, spre deosebire de vechea legislație, legiuitorul a înțeles să prevadă ca suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei persoanei condamnate să nu mai inducă ca și efect reabilitarea de drept a acesteia, unicul efect al suspendării constând în aprecierea pedepsei ca fiind executată, ulterior îndeplinirii respectivului termen de supraveghere, începând curgerea termenului de reabilitare.

SECȚIUNEA IV-A

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNTR-UN PENITENCIAR

În ceea ce privește regimul executării pedepselor aplicate de instanță în regim de detenție, în conformitate cu actuala lege penală, acesta este reglementat în conținutul legii dedicate regimului de executarea pedepselor, lege ce este completată cu diversele prevederi incluse în actualul Cod de procedură penală al României.

4.1 Liberarea condiționată

Prin liberare condiționată se înțelege acea modalitate de individualizarea executării unei pedepse cu închisoarea ce îi este aplicată unei persoane condamnate, aceasta constând în executarea respectivei pedepse în cadrul unui regim de libertate, începând cu momentul în care se constată îndeplinirea diverselor condiții legale, liberarea condiționată remarcându-se prin caracterul său facultativ.

Se remarcă următoarele situații:

În domeniul dedicat condițiilor liberării condiționate în cazul executării de către persoana condamnată a pedepsei cu detenția pe viață:

Persoana condamnată a executat în mod efectiv un număr de 20 de ani de închisoare

Persoana condamnată a avut o bună conduită pe întreaga durată a executării respectivei pedepse

Persoana condamnată și-a îndeplinit în mod integral diversele obligații civile pe care instanța i le-a stabilit în cuprinsul hotărârii de condamnare, exceptând situația în care aceasta reușește să dovedească că nu a dispus de nici o posibilitate pentru a le îndeplini

Instanța de judecată este convinsă că respectiva persoană condamnată a reușit să se îndrepte, aceasta putându-se integra la nivelul societății

Se remarcă faptul că în actuala lege penală a fost inclusă, în vederea acordării liberării, condiția dedicată îndeplinirii obligațiilor civile stabilite de către instanța de judecată, legiuitorul înlăturând reglementarea specială dedicată liberării pentru situația persoanelor condamnate ce împlineau vârsta de 60 ani (bărbați), respectiv a vârstei de 55 ani în situația persoanelor condamnate de sex feminin.

În domeniul dedicat condițiilor liberării condiționate în cazul executării de către persoana condamnată a pedepsei cu închisoarea, se remarcă:

Persoana condamnată a executat în mod efectiv minim 2/3 din totalul duratei pedepsei (în situația în care pedeapsa închisorii nu este mai mare de 10 ani), respectiv ¾ din durata totală a pedepsei ce i-a fost aplicată, dar nu peste 20 de ani (în situația în care pedeapsa cu închisoarea este mai mare de 10 ani).

În vederea calculării acestor fracțiuni ale pedepsei, nu sunt luate în considerare numai timpul pe care persoana condamnată l-a petrecut în mod efectiv în închisoare, ci și perioada ce este apreciată ca fiind executată, avându-se în vedere munca pe care persoana a prestat-o.

În vederea evitării executării unei părți extrem de reduse din pedeapsa aplicată persoanei condamnate, legiuitorul a prevăzut în conținutul legii penale mai multe fracțiuni ce se impun a fi în mod efectiv executate în cadrul penitenciarului în care persoana condamnată își execută pedeapsa, astfel:

În cazul infracțiunilor intenționate această fracțiune reprezintă jumătate din pedeapsa aplicată persoanei condamnate, în situația în care pedeapsa este sub 10 ani

În cazul infracțiunilor intenționate această fracțiune reprezintă 2/3 din pedeapsa aplicată persoanei condamnate, în situația în care pedeapsa este peste 10 ani

Persoana condamnată se află în executarea unei pedepse cu închisoarea în regim deschis sau în regim semi-deschis

Persoana condamnată și-a îndeplinit în mod integral diversele obligații civile pe care instanța i le-a stabilit în cuprinsul hotărârii de condamnare, exceptând situația în care aceasta reușește să dovedească că nu a dispus de nici o posibilitate pentru a le îndeplini

Instanța de judecată este convinsă că respectiva persoană condamnată a reușit să se îndrepte, aceasta putându-se integra la nivelul societății

Se impune a se menționa în cuprinsul acestui subcapitol al prezentului CURS de DREPT GENERAL faptul că actuala lege penală este diferită în raport cu vechea lege penală, legiuitorul înțelegând să:

Introducă condiția îndeplinirii diverselor obligații civile stabilite de instanță persoanei condamnate, în vederea acordării liberării

Înlăture diferențierea existentă între pedepsele ce erau aplicate infracțiunilor intenționate și pedepsele ce erau dispuse în cazul infracțiunilor din culpă, în cadrul condițiilor dedicate acordării liberării

Înlăture posibilitatea liberării directe în situația unui regim de executarea pedepsei închis

Unifice la valoarea de 60 de ani (atât persoane condamnate de sex masculin, cât și persoane condamnate de sex feminin) vârsta începând de la care există posibilitatea beneficierii regimului special al acordării liberării. Se remarcă faptul că persoanele condamnate care împlinesc vârsta de 60 de ani pot să fie liberate condiționat dacă:

Au executat 1/2 din pedeapsa ce le-a fost aplicată, în situația în care această pedeapsă este sub 10 ani

Au executat 2/3 din pedeapsa ce le-a fost aplicată, în situația în care această pedeapsă este peste 10 ani

Se impune a se menționa faptul că, în raport cu vechea reglementare a legii penale, persoanele condamnate ce solicită liberarea condiționată trebuie să execute în mod efectiv o parte a pedepsei ce le-a fost aplicată, respectiv:

Minim 1/3 din această pedeapsă, în situația în care aceasta este sub 10 ani

Minim ½ din pedeapsa aplicată, situația în care această pedeapsă este de peste 10 ani

4.2 Efectele liberării condiționate

În ceea ce privesc efectele liberării condiționate, se remarcă:

Efecte imediate – respectiv punerea în libertate a persoanei condamnate, care se bucură de liberarea condiționată, considerându-se că aceasta continuă să se afle în executarea pedepsei, fără însă a fi privată de libertate. Pe întreaga durată a termenului de supraveghere, această persoană va executa pedepsele accesorii.

În ceea ce privește termenul de supraveghere acesta se constituie în diferența dintre pedeapsa ce i-a fost aplicată persoanei condamnate și pedeapsa efectivă pe care aceasta a executat-o în privarea de libertate. În situația liberării unui persoane ce a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea pe viață, aceste termen de supraveghere are valoarea de 10 ani.

Se remarcă faptul că actuala lege penală a reușit să modifice și conținutul diverselor obligații pe care persoana condamnată le are în perioada termenului de supraveghere.

Respectiv, dacă în vechea lege penală, acesteia nu îi revenea decât obligația necomiterii unei noi infracțiuni, actuala lege penală prevede că în situația în care restul pedepsei ce a rămas neexecutate în momentul liberării persoanei condamnate este de doi ani sau mai mare de doi ani, aceasta trebuie să respecte anumite reguli strict precizate în lege de către legiuitor, existând posibilitatea să i se impună și una ori mai multe dintre obligațiile ce, de asemenea, au fost în mod expres incluse în textul de lege.

Efecte definitive – se constată în momentul expirării termenului de încercare, respectiv în momentul împlinirii duratei pedepsei, caz în care respectiva pedeapsă ce i-a fost aplicată se consideră ca fiind executată. Ulterior expirării termenului de încercare va începe și executarea pedepsei complementare a interzicerii diverselor drepturi.

4.3 Revocarea liberării condiționate

În actuala lege penală, revocarea liberării condiționate este obligatorie atunci când:

Pe întreaga durată a supravegherii respectiva persoană condamnată, înțelege, cu rea credință, să nu respecte diversele măsuri de supraveghere stabilite de instanța de judecată în cadrul hotărârii de condamnare

Pe întreaga durată a supravegherii respectiva persoană condamnată, înțelege, cu rea credință, să nu execute diversele obligații ce îi sunt impuse de instanța de judecată în cadrul hotărârii de condamnare

Ulterior acordării liberării condiționate, persoana condamnată comite o nouă infracțiune, ce este descoperită în interiorul termenului de supraveghere, infracțiune pentru care se pronunță o pedeapsă cu condamnarea la închisoare, fie și în afara acestui termen de supraveghere. Se remarcă faptul că în această situație, legiuitorul a renunțat, în conținutul actualei legi penale, la permanenta aplicare a cumulului juridic, așa cum acesta era prevăzut în textul de lege, el stabilind că pentru noua infracțiune, pedeapsa ce urmează să îi fie aplicată persoanei făptuitoare și pe care acesta (după caz) o va executa, se va stabili conform dispozițiilor de lege ce privesc recidiva ori pluralitatea intermediară.

SECȚIUNEA V-A

MODALITĂȚI DE EXECUTARE NEREGLEMENTATE DE NOUL COD PENAL AL ROMÂNIEI

În conținutul actualei legi penale nu se mai regăsesc două modalități dedicate individualizării în vechea lege penală, respectiv:

Executarea pedepsei dispuse de instanța de judecată persoanei condamnate într-o închisoare militară – renunțarea la această modalitate de individualizare a executării pedepsei se impunea prin prisma faptului că dispăruse obiectul (respectiv serviciul militar nu mai este obligatoriu în România, pe timp de pace) acesteia, aceasta fiind dedicată pedepselor aplicate militarilor în termen

Executarea pedepsei dispuse de instanța de judecată persoanei condamnate la locul de muncă – aceasta era specifică regimurilor juridice din fostele regimuri socialiste

CAPITOLUL 14

MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

14.1 Noțiuni generale

Prin măsuri de siguranță se înțelege acele măsuri ce se dispun în vederea înlăturării unei anumite stări de pericol, ce este apreciată ca fiind relevată pentru comiterea unei fapte penale nejustificate, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale, stare de pericol ce ar putea determina în viitor comiterea unor alte astfel de fapte penale.

În actuala lege penală, ansamblul măsurilor de siguranță este cu mult mai redus, comparativ cu vechea legislație, ca urmare a faptului că anumite măsuri de siguranță din vechea reglementare au fost transferate de către legiuitor, cu anumite modificări survenite, în categoria dedicată pedepselor complementare, respectiv:

Interzicerea unei persoane de a se afla în locații anumite

Expulzarea

Interzicerea revenirii în cadrul locuinței familiei

14.2 Obligarea la tratament medical

Această măsură a obligării la tratament medical este dispusă în situația în care respectivul făptuitor, reprezintă un pericol pentru societate, datorită unei afecțiuni, în această categorie fiind incluse și :

Afecțiunea făptuitorului determinată de un consum cronic de alcool

Afecțiunea făptuitorului determinată de un consum de substanțe stupefiante

Afecțiunea făptuitorului determinată de un consum de substanțe de natură psiho-activă, etc.

Măsura obligării la tratament medical este dispusă pe perioadă nedeterminată, respectiv până în momentul în care făptuitorul se însănătoșește, indiferent dacă acestuia i-a fost sau nu aplicată vreo pedeapsă pentru fapta pe care a comis-o.

În situația în care această măsură a obligării la tratament medical nu este respectată, ea este înlocuită cu măsura internării medicale.

Se remarcă faptul că în actuala lege penală nu se mai regăsește dispoziția dedicată dispunerii provizorii a acestei măsuri, în cadrul cursului procesului penal, măsura fiind considerată a fi una de natură procesuală, motiv pentru care reglementarea acesteia este regăsită în conținutul Codului de procedură penală al României.

14. 3. Internarea medicală

Această măsură a internării medicale a făptuitorului este dispusă în situația în care se constată că acesta este bolnav psihic, este un consumator

cronic de diverse substanțe psiho-active ori acesta suferă de diverse afecțiuni de natură infecțioasă ori contagioasă, el reprezentând un pericol pentru societate.

Măsura internării medicale a făptuitorului este una privativă de libertate, ea dispunându-se pe o perioadă de timp nedeterminată, respectiv până în momentul însănătoșirii făptuitorului. În situația în care se constată că starea acestuia s-a ameliorat pe perioada internării, măsura internării medicale a făptuitorului se poate înlocui cu măsura obligării acestuia la tratament medical.

Demn de menționat este faptul că sustragerea unui făptuitor de la executarea acestei măsuri a internării medicale reprezintă infracțiune, pe care legiuitorul a prevăzut-o în textul de lege.

14.4. Interzicerea unei funcții sau profesii

Măsura interzicerii unei funcții ori a unei profesii are în vedere interdicția de a exercita o funcție, o profesie, o meserie ori diverse alte ocupații, aceasta dispunându-se ca urmare a incapacității persoanei, a, nepregătirii acesteia ori a altor cauze ce fac persoana respectivă improprie pentru ocuparea acestor funcții ori profesii.

Se remarcă faptul că această măsură diferă de măsura pedepsei complementare, al cărei conținut este unul similar, în cauză nefiind vorba de exercitarea abuzivă a unei funcții ori a unei profesii, ci a exercitării cu bună credință a acestora de către autor, care este fie inapt, fie nepregătit pentru a o exercita, motiv pentru care ajunge să comită o faptă penală.

Măsura interzicerii unei funcții ori a unei profesii este dispusă pe o perioadă de timp nedeterminată, ea putându-se revoca după minim un an din momentul dispunerii, în situația în care se constată că nu mai există cauzele ce au determina punerea sa în aplicare.

Și în acest caz, nerespectarea acestei interdicții se constituie în infracțiune de sine stătătoare.

14. 5. Confiscarea specială

Această măsură a confiscării speciale este o măsură de siguranță ce are un caracter patrimonial, ea constând într-o confiscare a diverselor bunuri ce sunt bine determinate și care se află în legătură respectiva faptă penală ce a fost săvârșită.

Pot fi confiscare diverse categorii de bunuri, respectiv:

Diversele bunuri ce au fost produse ca urmare a comiterii unei fapte penale – respectiv acele bunuri ce nu existau înainte ca făptuitorul să comită respectiva faptă penală, ori care existau însă într-o cu totul altă formă

Diversele bunuri ce au fost utilizate, indiferent de mod la comiterea unei infracțiuni, respectiv bunurile destinate folosirii în vederea comiterii acesteia, dacă acestea îi aparțin făptuitorului infracțiunii ori unei alte persoane, care a cunoscut care este scopul utilizării acestor bunuri.

În vederea dispunerii confiscării acestor bunuri, se impune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv:

Respectiva faptă penală a avut la bază elementul intenționat

Respectivele bunuri se află în proprietatea făptuitorului în momentul în care acesta săvârșește infracțiunea. Se impune a se menționa că nu se impune necesitatea ca aceste bunuri să aparțină autorului faptei, acestea putând să fie și bunurile unui complice, ce i le-a pus la îndemână. În situația în care făptuitorul ajunge să înstrăineze aceste bunuri, acestea urmează să fie confiscate de la respectivul terț dobânditor doar în situația în care acesta se dovedește a fi fost de rea-credință. În situația constatării unei bune credințe a acestuia, urmează a se realiza confiscarea prețului aferent respectivelor bunuri de la făptuitor

Respectivele bunuri au fost utilizate în vedere săvârșirii faptei penale

Diversele bunuri ce au fost folosite, în momentul imediat după comiterea infracțiunii, în vederea asigurării scăpării infractorului ori pentru a se păstra folosul ori produsul ce a fost obținut (fie ele ale infractorului ori ale unei alte persoane, care a cunoscut care este adevăratul scop al utilizării acestora).

Se remarcă faptul că această ipoteză a confiscării este de natură recentă, legiuitorul introducând-o în actuala lege penală – în această categorie pot fi incluse, spre exemplu, vehiculele cu ajutorul cărora au fost transportate bunurile rezultate în urma comiterii unui furt.

Diversele bunuri ce au fost oferite în vederea determinării comiterii unei fapte penale ori pentru a se răsplăti respectivul făptuitor al unei fapte penale.

Diversele bunuri ce au fost dobândite ca urmare a comiterii unei fapte penale, dacă acestea nu se restituie persoanei vătămate și în măsura în care ele nu ajung să servească la o despăgubire a persoanei vătămate. Mai precis, acele bunuri ce existau la momentul anterior comiterii respective fapte penale, ele fiind în aceeași formă, ulterior comiterii faptei remarcându-se modificarea stării de fapt (cazul bunurilor furate), În cazul acestor bunuri, confiscarea lor se poate realiza doar în măsura în care ele nu servesc pentru a se despăgubi respectiva persoană vătămată.

În situația în care făptuitorul a fost obligat de către instanța de judecată la o anumită despăgubire în favoarea respectivei părți vătămate, se are în vedere confiscarea doar a valorii ce va excede plățile ce au fost realizate în favoarea părții vătămate.

În situația în care făptuitorul reușește să înstrăineze aceste bunuri către un cumpărător ce a rămas neidentificat, se are în vedere confiscarea respectivei sume pe care acesta a încasat-o în mod efectiv, nu confiscarea sumei ce reprezintă valoarea de piață a respectivelor bunuri înstrăinate. În situația în care se reușește identificarea terțului cumpărător se are în vedere confiscarea bunului ori a sumei corespunzătoare acestuia, luându-se în calcul buna credință a acestuia sau reaua credință

Diversele bunuri pe care legea penală le interzice de la deținere – respectiv bunurile pentru care legea nu autorizează deținerea, ca și bunurile ce sunt deținute în cu totul alte condiții decât condițiile ce sunt autorizate (cum ar fi cazul armelor, al substanțelor explozive, al substanțelor stupefiante, etc.).

În ipoteza dedicată existenței unei anumite disproporții sesizate între valoarea diverselor bunuri ce sunt supuse confiscării și natura faptei penale, respectiv gravitatea acesteia, legiuitorul a prevăzut limitarea confiscării.

În acest caz, legiuitorul a prevăzut o confiscare în parte, prin intermediul echivalentului bănesc, avându-se în vedere urmărea produsă de fapta penală ori urmarea care s-ar fi putut produce, ca și contribuția respectivului bun la această urmare.

Această limitare a confiscării operează și în cazul menționat de legiuitor în textul de lege, ea fiind extinsă și la o nouă ipoteză, de asemenea clar precizată în conținutul legii penale.

Toate bunurile ce au fost produse în vederea comiterii faptei penale, bunurile ce au fost modificare pentru a se comite fapta penală, ca și toate bunurile ce au fost adoptate pentru a se comite respectiva faptă sunt confiscate în totalitate.

CAPITOLUL 15.

MINORITATEA

15.1Noțiuni generale

După cum s-a mai prezentat în cuprinsul prezentului CURS de DREPT GENERAL, conform legii penale, nu răspunde penal nici un minor care nu a împlinit încă vârsta de 14 ani.

În ceea ce privește persoana minoră ce are vârsta cuprinsă în intervalul 14 ani – 16 ani, nici aceasta nu răspunde penal, cu excepția cazului în care se dovedește că a comis o faptă având discernământ. Conform legii penale, minorul care a împlinit, în momentul comiterii unei fapte, vârsta de 16 ani, va răspunde penal.

În actuala lege penală se constată existența unor modificări substanțiale în domeniul dedicat reglementării regimului sancționator al minorității, una dintre acestea fiind luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse, așa cum era prevăzut în conținutul vechii legi penale.

În actuala lege penală, legiuitorul a optat pentru renunțarea totală la pedepsele aplicate minorilor, el reușind să instituie un adevărat sistem sancționator ce se bazează în mod exclusiv numai pe măsurile educative aplicate minorului.

Conform textului de lege, în raport cu minorul ce răspunde penal pentru fapta sa, este luată, în marea majoritate a cazurilor, o măsură educativă, ce nu este privativă de libertate.

Măsură educativă, ce este privativă de libertate poate fi luată față de un minor, în cazurile clar delimitate de legiuitor, respectiv:

În situația în care minorul a mai comis o faptă penală, pentru care i-a fost aplicată o măsură educativă, aceasta fiind executată sau a cărei executare se demarase anterior comiterii faptei penale pentru care minorul este judecat

În situația în care pedeapsa pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru fapta penală comisă de minor este închisoarea de până 7 ani, pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani ori pedeapsa detențiunii pe viață

SECȚIUNEA I-A

MĂSURILE EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

Prin măsuri educative neprivative de libertate se înțelege acele sancțiuni ale dreptului penal ce sunt aplicate minorilor ce au comis o faptă penală, a cărei gravitate nu impune necesitatea unei privări de libertate a făptuitorului minori.

În categoria măsurilor educative neprivative de libertare sunt incluse:

Stagiul de formare civică – conform reglementării regăsite în legea penală, prin acest stagiu se remarcă obligația persoanei minore de a obligația minorului de a participa la programe ce au o durată de maxim patru luni (acestea fiind adaptate tipului naturii infracțiunii comise de minor), ce au ca și scop:

Înțelegerea diverselor consecințe legale, ca și a consecințelor sociale la care acesta se expune în situația comiterii faptelor penale

Responsabilizarea minorului în ceea ce privește viitorul său comportament

Supravegherea – această măsură educativă are în vedere controlarea, ca și îndrumarea minorului ce a comis o faptă penală, în cadrul programului zilnic, al acestuia, pe o perioadă între două luni și șase luni, controlare și îndrumare ce se realizează sub coordonarea serviciului de probațiune, principalul obiectiv urmărit constând în:

Asigurarea participării minorului la diverse cursuri școlare sau la cursurile de formare profesionala

Prevenirea desfășurării diverselor activități ori intrarea minorului în legătură cu anumite persoane ce ar putea să influențeze/afecteze procesul îndreptării acestuia

Consemnarea la sfârșit de săptămână – această măsură educativă are în vedere obligarea minorului care a comis o faptă penală să nu părăsească locuința în zilele de sâmbăta și de duminică, într-un interval de timp cuprins între 4 săptămâni și 12 săptămâni, exceptând situația în care, în intervalul acesta, minorului îi revine obligația:

De a lua parte la diverse programe

De a desfășura diversele activități pe care le-a dispus instanța de judecată

Asistarea zilnică – această măsură educativă, ce este dispusă minorului ce a comis o faptă penală, pe o durată ce variază între trei luni și șase luni, are în vedere obligarea minorului de respectarea unui program ce este stabilit de către serviciul de probațiune, acesta conținând orarul, ca și condițiile dedicate desfășurării diverselor activităților, dar și interdicțiile ce i-au fost impuse respectivului făptuitor minor.

Această măsură educativă nu este asemănătoare măsurii de supraveghere, ea presupunând implicarea activă în cadrul programului zilnic pe care îl are făptuitorul minor, spre deosebire de supraveghere, ce presupune doar o monitorizare exterioară a conduitei minorului.

În cuprinsul acestui capitol se mai impune și menționarea faptului că legiuitorul a reușit să includă în conținutul legii penale și obligațiile pe care instanța le poate impune făptuitorului minor, pe întreaga perioadă a executării oricărei măsuri educative aplicate minorului și care sunt neprivative de libertate, respectiv :

Minorul să urmeze un curs dedicat pregătirii școlare ori un curs de formare profesională

În absența unui acord din partea serviciului de probațiune, minorul să nu depășească, limita teritoriala ce i-a fost stabilită de către instanța de judecată

Minorul să nu se găsească în anumite locuri ori la diverse manifestări sportive, manifestări culturale sau la diverse alte adunări publice, ce au fost stabilite de către instanța de judecată

Minorul să nu se apropie și nici să comunice cu respectiva victimă a faptei sale ori cu diverși membri ai familiei acesteia

Minorul să nu se apropie și nici să nu comunice cu diverșii participanți la comiterea faptei penale sau cu diverse alte persoane ce au fost stabilite de către instanța de judecată

Minorul să se prezinte întotdeauna la serviciul de probațiune, respectând datele ce sunt fixate de către acesta

Minorul să se supună diverselor măsuri de control, a măsurilor tratament ori a măsurilor de îngrijire medicală

În situația în care făptuitorul minor nu va executa măsurile educative în condițiile în care i-au fost impuse de către instanță, există posibilitatea dispunerii:

Prelungirii duratei acestei măsuri educative, fără însă a se depăși maximul ce a fost prevăzut de legea penală

Înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură cu mult mai severă, existând posibilitatea să se ajungă, la final, chiar și la măsura privativă de libertate.

SECȚIUNEA II-A

MĂSURILE EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

În conținutul actualei legi penale legiuitorul a reușit să reglementeze și măsuri educative privative de libertate pentru minorul ce a comis o faptă penală, respectiv:

Internarea într-un centru educativ – această măsură educativă vizează internarea minorului ce a comis o faptă penală, pe o perioadă ce este cuprinsă între 1 an și 3 ani, în cadrul unei instituții specializate în recuperarea minorilor și în interiorul căreia minora va începe să urmeze un program special de pregătire școlară, respectiv un program de formare profesională, avându-se în vedere diversele sale aptitudini.

De asemenea, minorul va urma și cursurile unor programe de reintegrare socială. În situația în care se constată că pe parcursul perioadei de internare făptuitorul minor dovedește un interes constant în vederea însușirii diverselor cunoștințe școlare, ca și a cunoștințelor profesionale, constatându-se, de asemenea, că acesta a realizat evidente progrese pentru a se reintegra social, ulterior executării a unui minim de ½ in totalul duratei internării sale, instanța de judecată poate lua decizia de a dispune:

O înlocuire a internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice a acestuia pe o perioadă de timp ce este egală cu durata de timp a internării pe care minorul nu a mai executat-o, durată ce nu este mai mare de șase luni, în situația în care acesta nu a împlinit încă vârsta de 18 ani

Liberarea minorului făptuitor din centrul educativ, în situația în care acesta a reușit să împlinească vârsta de 18 ani

Împreună cu înlocuirea internării sau cu liberarea minorului făptuitor, instanța de judecată poate să impună și respectarea a uneia ori a mai multor obligațiile ce sunt în mod expres prevăzute în conținutul legii penale, până în momentul împlinirii duratei dedicate măsurii internării acestuia.

În cazul în care se constată că minorul făptuitor, din rea credință, nu respectă diverselor condiții dedicate executării măsurii asistării zilnice, ca și obligațiile ce i-au fost impuse de către instanța de judecată, aceasta poate să revină asupra hotărârii sale inițiale și să îi înlocuiască măsură, dispunând ca executarea restului, ce a rămas neexecutat din totalul duratei măsurii internării minorului, să fie executat în cadrul unui centru educativ.

De asemenea, instanța de judecată poate să dispună o prelungire a duratei acestei măsuri, fără însă a se depăși maximul ce a fost prevăzut de legea penală sau poate dispune înlocuirea acesteia cu măsura internării făptuitorului minor într-un centru de detenție în situația în care:

În perioada de internare minorul comite o nouă faptă penală sau în situația în care acesta este judecat pentru o faptă penală ce este concurentă faptei penale anterior comise

În situația în care, ulterior înlocuirii măsurii cu măsura asistării zilnice, minorul reușește să comită o nouă faptă penală, înainte de a împlini vârsta de 18 ani. În cazul în care se constată că în perioada de executare a măsurii educative făptuitorul (ce a împlinit între timp vârsta de 18 ani) manifestă un comportament de natură să influențeze în mod negativ ori să împiedice procesul recuperării și reintegrării restului persoanelor ce sunt internate în acel centru, instanța de judecată are posibilitatea de a dispune continuarea executării respectivei măsuri educative de către făptuitor în interiorul unui penitenciar

Internarea într-un centru de detenție – această măsură educativă vizează internarea minorului făptuitor într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, ce funcționează în regim de pază și de supraveghere, și unde acesta urmează să participe la diverse programe intensive dedicate reintegrării sociale, la programe de pregătire școlară, la programe de formare profesională, în funcție de diversele sale aptitudini.

Această internare este dispusă de către instanța de judecată pe o perioadă ce poate varia în intervalul 2 ani – 5 ani, exceptând situația în care pedeapsa pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru fapta penală comisă de minor este pedeapsa cu închisoarea de 20 de ani, pedeapsa cu închisoarea mai mare de 20 de ani sau pedeapsa închisorii pe viață, situație în care internarea poate fi dispusă de instanță în intervalul 5 ani – 15 ani.

Se remarcă faptul că regimul aferent aceste măsuri aplicate făptuitorului minor este asemănător regimului dedicat internării minorului într-un centru educativ, prin prisma înlocuirii măsurii, a liberării minorului ori a prelungirii măsurii aplicate minorului.

Și în această situație instanța de judecată are posibilitatea de a dispune o continuare a executării măsurii aplicate minorului făptuitor, în interiorul unui penitenciar, după ce acesta împlinește vârsta de 18 ani, în situația în care se constată, în perioada executării măsurii, că acesta:

Manifestă un comportament prin intermediul căruia reușește să influențeze în mod negativ procesul de recuperare și de reintegrare al celorlalte persoane ce sunt internate

Manifestă un comportament prin intermediul căruia reușește să împiedice procesul de recuperare și de reintegrare al celorlalte persoane ce sunt internate.

SECȚIUNEA III-A

TRATAMENTUL SANCȚIONATOR AL PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI ÎN CAZUL MINORULUI

În conformitate cu prevederile legii penale, în situația constatării existenței concursului de infracțiuni comise în perioada minoratului, legiuitorul a dispus stabilirea și aplicarea unei singure măsuri educative pentru totalitatea faptelor penale pe care le-a comis minorul, avându-se în vedere prevederile legale, dar și criteriile dedicate individualizării sancțiunilor.

În situația comiterii a două fapte penale, una dintre ele fiind comisă în perioada minoratului și o alta comisă după împlinirea de către făptuitor a vârstei majoratului, instanța va dispune pentru fapta penală ce a fost comisă în perioada minoratului făptuitorului aplicarea unei măsuri educative, în vreme ce pentru fapta penală ce a fost comisă în perioada majoratului urmând să fie stabilită ulterior căreia:

Dacă se constantă că respectiva măsură educativă este una neprivativă de libertate, se va executa doar pedeapsa

Dacă se constantă că respectiva măsură educativă este una privativă de libertate, în vreme ce pedeapsa aplicată este una cu închisoarea, urmează să se aplice pedeapsa cu închisoarea, aceasta majorându-se cu o durată ce este minim egală cu ¼ din totalul duratei măsurii educative sau din totalul restului ce a rămas ca fiind neexecutat din aceasta, în momentul comiterii faptei penale la perioada majoratului.

Din această pedeapsă ce a fost obținută conform algoritmului prezentat, urmează a se scădea perioada deja executată din momentul în care s-a comis fapta penală în perioada majoratului făptuitorului și până în momentul judecării acesteia. Se impune a se preciza faptul că astfel aplicată, această pedeapsă nu poate să facă obiectul:

Unei amânării a aplicării pedepsei

Unei suspendării a executării pedepsei sub supraveghere;

În situația în care pedeapsa ce îi este aplicată făptuitorului de către instanța de judecată pentru fapta penală pe care acesta a comis-o în perioada majoratului este pedeapsa închisorii pe viață, se va executa doar această pedeapsă

Dacă se constantă că respectiva măsură educativă este una privativă de libertate, în vreme ce pedeapsa aplicată este una a amenzii, urmează a fi executată măsura educativ, cu precizarea că durata acesteia se va majora cu maxim șase luni, fără însă să se depășească maximul ce este special prevăzut de lege în această situație.

În situația în care făptuitorul comite după împlinirea vârstei majoratului două fapte penale sau mai multe fapte penale concurente, se vor aplica în prima fază regulile ce privesc concursul infracțiunilor, ulterior fiind aplicate și regulile vizând contopirea cu respectiva măsură educativă.

SECȚIUNEA IV-A

ALTE PARTICULARITĂȚI ALE REGIMULUI SANCȚIONATOR AL MINORILOR

În interiorul materiei dedicate prescripției răspunderii penale, în cazul faptelor penale ce sunt comise de făptuitori minori, se remarcă faptul că termenele de prescripție aferente răspunderii penale sunt reduse la ½ în cazul făptuitorilor care la data comiterii faptei penale erau minori.

Ca urmare a faptului că în actuala lege penală s-a renunțat la aplicarea pedepselor pentru minori, în domeniul dedicat prescripției executării sancțiunilor s-a impus necesitatea definirii unor noi reguli, dintre care merită a fi amintite:

Diversele măsuri educative neprivative de libertate, ce sunt aplicate făptuitorului minor, se constată a fi prescrise într-un termen de 2 ani din momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri judecătorești prin care instanța de judecată a luat aceste măsuri educative pentru minor

Diversele măsuri educative privative de libertate, ce sunt aplicate făptuitorului minor, se constată a fi prescrise într-un termen ce este egal cu perioada aferentă respectivei măsuri educative pe care instanța de judecată a luat-o pentru minor, cu mențiunea că acest termen este de minim doi ani

Toate faptele penale pe care le comit făptuitorii în perioada minoratului nu atrag după ele nici un fel de interdicții, incapacități ori decăderi.

CAPITOLUL 16

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

16.1. Prezentare generală

În domeniul dedicat răspunderii penale a persoanei juridice, actuala lege penală a reușit să mențină, în mare, diversele prevederi ale vechii legi penale, cu toate modificările de care a beneficiat aceasta prin prevederile ce au fost incluse în conținutul Legii nr. 278/2006, sesizându-se existența unor noi modificări, ce sunt grupate în cadrul unui capitol separat, special dedicat persoanei juridice.

Conform textului de lege, orice persoană juridică, exceptând statul, ca și diversele autorități publice, va răspunde penal pentru toate faptele penale pe care le comite în cadrul realizării obiectului său de activitate ori în interesul persoanei juridice, respectiv în numele acesteia. De asemenea, se precizează în cuprinsul legii penale că instituțiile publice nu răspund penal în situația faptelor penale ce sunt comise în exercitarea unei activități care nu poate să facă obiectul domeniului privat.

Demn de menționat este faptul că răspunderea penală a unei persoane juridice nu va exclude o răspundere penală a respectivei persoane fizice ce a contribuit la comiterea aceleiași fapte penale.

SECȚIUNEA I-A

PERSOANELE JURIDICE CARE POT RĂSPUNDE PENAL

După cum se remarcă din textul de lege anterior atașat notei de subsol, răspunderea penală poate să fie angajată numai în sarcina unei anumite persoane juridice, respectiv a unei entități ce este recunoscută de legea civilă pentru personalitatea sa, orice entitate căruia nu i-a fost recunoscută respectiva personalitate juridică (cazul societății civile, spre exemplu) neputând să se constituie într-un subiect activ al unei fapte penale.

Răspunderea penală este aplicată tuturor persoanelor juridice de drept privat, oricare este forma juridică a acestora, respectiv societăți comerciale, asociații, societăți agricole, fundații, ș.a.

Cu toate acestea se remarcă faptul că legiuitorul nu a inclus în legea penală, în cadrul ansamblului subiecților răspunderii penale totalitatea entităților caracterizate de personalitate juridică, fiind menționate și câteva excepții, respectiv:

Statul – se bucură de o imunitate de jurisdicție penală generală și absolută, răspunderea acestuia neputând să fie angajată nici măcar în situația faptelor penale ce sunt săvârșite în cadrul exercitării autorității de stat, ca de altfel nici în situația faptelor penale ce ar fi comise în cadrul exercitării diverselor activități ce intră în sfera influenței domeniului privat al statului român

Autoritățile publice – se bucură de imunitate penală totalitatea autorităților publice ce își găsesc reglementarea în Constituția României ori în conținutul altor acte normative, remarcând:

Parlamentul României

Guvernul României

Toate instanțele judecătorești

Curtea Constituțională a României

Curtea de Conturi

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Suprem de Apărare al Țării, ș.a.

Instituțiile publice ce derulează activități ce nu se constituie în obiect al domeniului privat – conform textului de lege, se remarcă faptul că instituțiile publice beneficiază de imunitate doar pentru faptele penale ce sunt comise în exercitarea activităților ce nu pot face obiectul specific domeniului privat.

Respectiv, aceste instituții publice pot să răspundă penal pentru faptele comise, dar doar pentru faptele ce sunt săvârșite în realizarea activităților ce pot să facă obiectul domeniului privat, precum Banca Națională, unitățile militare, I.N.M., centrele educative, I.N.E.C., centrele de detenție, ș.a..

SECȚIUNEA II-A

INFRACȚIUNILE CE POT FI SĂVÂRȘITE DE O PERSOANĂ JURIDICĂ

În actuala lege penală se constată menținerea sistemului răspunderii penale, ce presupune posibilitatea ca o persoană juridică să poată comite orice fel de faptă penală, oricare ar fi natura acestei fapte, pentru fiecare situație în parte urmând să fie stabilită existența sau nu a diverselor condiții dedicate angajării răspunderii penale a entității colective.

Se remarcă existența unor fapte penale ce, prin prisma naturii acestora sunt incompatibile comiterii acestora de către diversele persoane juridice (cazul bigamiei, al evadării, cazul dezertării, ș.a.), în calitatea acestora de făptuitori, persoanele juridice pot contribui/participa la aceste fapte penale în calitatea de complice, respectiv de instigator.

2.1 Condițiile de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice

Persoane fizice ce pot să angajeze penal persoana juridică – se remarcă faptul că în conținutul legii penale, nu se face nici un fel de referire la acest aspect, prin evitarea individualizării persoanelor fizice ori a organelor prin intermediul cărora s-ar reușit angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, legiuitorul încercând să evite o limitare a ariei acestor persoane, respectiv conferirea diverselor posibilități prin intermediul cărora se poate eluda o răspundere penală, avându-se în vedere o încredințare de tip formal din partea persoanei juridice, către alte persoane ce nu sunt în mod expres menționate în conținutul legii, a diverselor atribuții de decizie.

În acest context, se remarcă faptul că îi pot fi imputate unei persoane juridice diversele acte ce sunt săvârșite de către organe, de către mandatari, de către reprezentanți, de către prepuși și chiar de către persoane, care, la nivel formal, nu au relații de colaborare cu respectiva persoană juridică, acestea acționând, în fapt, sub autoritatea acestor persoane juridice sau oferindu-le persoanei juridice diverse beneficii ca urmare a acțiunilor lor

Elementul material al faptei penale săvârșită de persoana juridică – se sesizează aspectul că legiuitorul a reușit ca în cuprinsul legii penale să consacre mai multe criterii în baza cărora unei persoane juridice îi poate fi atribuită o faptă penală.

Conform textului de lege, răspunderea penală a persoanelor juridice se realizează pentru faptele penale ce sunt comise:

În realizarea obiectului de activitate – în această categorie intră faptele penale ce se leagă în mod direct de diversele activități principale ale persoanei juridice, activități prin intermediul cărora acestea își pot realiza obiectul social. În această categorie nu sunt incluse faptele penale ce sunt doar în mod ocazional legate de activitățile ce sunt indirect asociate obiectului social al persoanei juridice.

În interesul persoanei juridice – în această categorie intră faptele penale care exced cadrului dedicat diverselor activități ce sunt legate de realizarea respectivului obiect de activitate al persoanei juridice, ele fiind însă susceptibile de a aduce beneficii respectivei persoane juridice. Prin beneficiu nu se înțelege numai obținerea unui profit, ci și evitarea înregistrării diverselor pierderi

În numele persoanei juridice – în această categorie intră faptele penale care nu sunt în mod nemijlocit legate de către obiectul activității unei persoane juridice și nici nu au capacitatea de a-i determina acesteia vreun beneficiu, ele fiind comise în cadrul procesului de organizare al activității persoanei juridice.

Elementul subiectiv în situația persoanei juridice – se remarcă faptul că o angajare a răspunderii penale în cazul unei persoanei juridice presupune și constatarea existenței unui element subiectiv ce este propriu persoanei juridice, el fiind separat de elementul subiectiv specific faptei penale a unei persoane fizice.

În vederea determinării elementului subiectiv în situația unei persoane juridice, se are în vedere, în principal, poziția subiectivă caracteristică organelor de conducere din cadrul respectivei entități colective. În acest context, respectiva faptă penală se poate datora:

Unei decizii ce a fost în mod intenționat adoptată de către respectiva persoană juridică

Unei neglijențe a persoanei juridice, ce se poate materializa în diverse forme, dintre care menționăm doar:

O organizare internă a persoanei juridice destul de deficitară

Măsuri de securitate ineficiente ori insuficiente

Diverse restricții bugetare de natură nerezonabilă, ce pot să determine condițiile săvârșirii unei fapte penale, ș.a.

Având în vedere faptul că răspunderea penală a unei persoane juridice nu este limitată la faptele penale ce sunt săvârșite de către organele acesteia, în situația faptelor penale comise de mandatari ori de prepuși, se impune necesitatea ca respectiva persoană juridică să fi cunoscut intenția comiterii acestor fapte penale, ca și să fi fost de acord cu comiterea acestora, respectiv să fi îndemnat comiterea acestora.

În situația faptelor penale din culpă, se impune necesitatea constatării faptului că respectiva persoană juridică a cunoscut riscul comiterii unor asemenea fapte penale, dar a neglijat adoptarea diverselor măsuri ce erau necesare în vederea prevenirii acestora.

Cumulul răspunderilor între persoana juridică și persoana fizică – în conținutul legii penale române este prevăzut faptul că răspunderea penală a unei persoane juridice nu va exclude o răspundere penală a respectivei persoane fizice ce a contribuit la comiterea aceleiași fapte penale.

Se remarcă faptul că legiuitorul a optat pentru cumulul răspunderii între persoana juridică și cea fizică, reglementarea fiind identică celei regăsite în vechea lege penală.

SECȚIUNEA III-A

SANCȚIUNILE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

În domeniul sancțiunilor ce sunt aplicabile persoanei juridice, se remarcă faptul că acestea sunt clar delimitate de legiuitor în conținutul legii penale, respectiv în sancțiuni principale și sancțiuni complementare.

Pedeapsa principală – aceasta se constituie în amendă, legiuitorul reușind să introducă și sistemul zilelor – amendă în conținutul legii penale, prin sistemul acestora fiind stabilit și cuantumul amenzii.

Respectiv, suma ce este corespunzătoare unei zile – amendă, și care este inclusă în intervalul 100 lei – 5.000 lei, este înmulțită cu numărul zilelor amendă aplicate, acesta fiind inclus în intervalul 30 zile – 600 zile.

În ceea ce privesc limitele speciale ale pedepsei cu amenda ce este aplicabilă unei persoane juridice, acestea sunt determinate, asemenea cazului persoanei fizice, avându-se în vedere pedeapsa cu închisoarea cu care respectiva amendă este prevăzută în mod alternativ.

În conținutul actualei legi penale au fost introduse diversele limite speciale ale pedepsei amenzii suplimentare vechii legi penale, față de vechea reglementare.

Conform prevederilor legii penale, limitele speciale ale zilelor – amendă variază astfel:

Între 60 de zile-amendă și 180 de zile-amendă, în situația în care legea penală a prevăzut pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă doar pedeapsa amenzii

Între 120 de zile-amendă și 240 de zile-amendă, în situația în care legea penală a prevăzut pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă pedeapsa cu închisoarea de maxim 5 ani, fie aceasta unică ori în mod alternativ pedeapsa amenzii

Între 180 de zile-amendă și 300 de zile-amendă, în situația în care legea penală a prevăzut pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă pedeapsa cu închisoarea de maxim 10 ani

Între 240 de zile-amendă și 420 de zile-amendă, în situația în care legea penală a prevăzut pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă pedeapsa cu închisoarea de maxim 20 ani

Între 360 de zile-amendă și 510 de zile-amendă, în situația în care legea penală a prevăzut pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă pedeapsa cu închisoarea mai mare de 20 de ani sau pedeapsa detenției pe viață

Pedepsele complementare – legiuitorul a menționat în cuprinsul legii penale mai multe feluri ale pedepselor complementare ce sunt aplicate persoanei juridice ce a comis fapte penale diverse, respectiv:

Pedeapsa dizolvării persoanei juridice – Este aplicată în situația în care persoana juridică s-a constituit cu scopul de a comite infracțiuni ori în situația în care obiectul acesteia de activitate a fost în alt scop deturnat, situație în care pedeapsa ce este prevăzută de lege se constituie în pedeapsa închisorii de peste trei ani. Această pedeapsă complementară a dizolvării persoanei juridice este aplicată și în situația neexecutării cu rea credință a uneia dintre pedepsele complementare ce sunt în mod expres prevăzute de legiuitor.

Pedeapsa suspendării activității persoanei juridice ori a suspendării uneia dintre activitățile derulate de persoana juridică pe o durată cuprinsă între 3 luni – 3 ani – are în vedere o interzicere a desfășurării activității persoanei juridice ori a uneia dintre activitățile acesteia, în realizarea căreia s-a comis respectiva faptă penală. în situația neexecutării cu rea credință a uneia dintre pedepsele complementare ce a fost în mod expres prevăzute de legiuitor, instanța de judecată poată să dispună o suspendare a activității persoanei juridice ori a uneia dintre aceste activități, până la punerea în executare a respectivei pedepse complementare, cu mențiunea că termenul maxim este de trei luni.

În situația în care până în momentul îndeplinirii termenul de trei luni această pedeapsă complementară nu este pusă în executare, legiuitorul a prevăzut că instanța de judecată va dispune dizolvarea respectivei persoane juridice.

De asemenea, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul legii penale și faptul că dizolvarea, ca și suspendarea activității persoanelor juridice, nu se pot aplica instituțiilor publice, ca și partidelor politice, respectiv sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase, organizațiilor ce aparțin minorităților naționale și sunt constituite în condițiile legii.

Dispozițiile sunt aplicabile și persoanelor juridice ce își derulează activitatea în domeniul mass-mediei.

Pedeapsa închiderii unor puncte de lucru ce aparțin persoanei juridice care a comis o faptă penală pe o durată cuprinsă între 3 luni – 3 ani – aceasta constă în închiderea unuia punct de lucru al persoanei juridice ori a mai multor puncte de lucru ale acesteia, în cadrul cărora s-a derulat activitatea a cărei realizare a implicat și comiterea faptei penale.

Aceste dispoziții nu sunt aplicabile persoanelor juridice ce își derulează activitatea în domeniul mass-mediei.

Pedeapsa interzicerii participării persoanei juridice la diversele proceduri de achiziții publice pe o durată cuprinsă între 1 an – 3 ani – aceasta constă în interzicerea participării persoane juridice, directe ori indirecte, la diversele proceduri dedicate atribuirii contractelor de achiziții publice, așa cum acestea sunt menționate în lege.

Această interdicție nu afectează în nici un fel derularea diverselor contracte ce au fost, anterior condamnării persoanei juridice, deja adjudecate.

Pedeapsa plasării persoanei juridice sub supraveghere judiciară – această pedeapsă complementară constă în desemnarea de către instanța de judecată a unui administrator judiciar ori a unui mandatar judiciar ce urmează să supravegheze, pentru o perioadă ce variază în intervalul 1 an – 3 ani, derularea activității persoanei juridice ce determinat comiterea faptei penale.

Acest administrator ori mandatar judiciar nu se va substitui organelor de conducere ce sunt statutare respectivei persoanei juridice, lui revenindu-i obligația sesizării instanței de judecată în situația în care constată că respectiva persoană juridică nu a luat diversele măsuri ce erau necesare pentru a se realiza o prevenire a comiterii unei noi fapte penale.

În situația în care instanța de judecată va aprecia că această sesizate este una întemeiată, ea poate să dispună o înlocuire a acestei pedepse aplicate persoanei juridice cu pedeapsa suspendării activității persoanei juridice ori a uneia dintre activitățile acesteia.

Se remarcă faptul că persoanelor juridice anterior menționate nu le este aplicabilă nici plasarea sub supraveghere judiciară, aceasta fiind o pedeapsă complementară ce a fost nou introdusă în legislația penală, fără nici un corespondent în vechile reglementări în materie penală.

Pedeapsa afișării ori publicării hotărârii de condamnarea persoanei juridice – se impune a fi realizată pe cheltuiala respectivei persoane juridice ce a fost condamnată de către instanța de judecată, ca urmare a faptei penale comise.

Demn de menționat este faptul că în cadrul demersului de afișare ori de difuzare a respectivei hotărâri de condamnarea persoanei juridice nu se poate realiza dezvăluirea identității altor persoane în afara celor menționate de instanța de judecată în cuprinsul respectivei hotărâri de condamnare.

Se impune a se mai preciza că, în conformitate cu prevederile legii penale, aplicarea unei pedepse complementare persoanei juridice ori a mai multor pedepse complementare este dispusă de instanța de judecată în situația în care aceasta constată că, raportat la natura faptei penale, ca și la gravitatea acesteia, și avându-se în împrejurările comiterii respectivei fapte penale, se impune aplicarea acestor pedepse.

De asemenea, trebuie reținut și faptul că aplicarea unei pedepse complementare persoanei juridice ori a mai multor pedepse complementare este obligatorie în situația în care legea prevede respectiva pedeapsă, pedepsele complementare, așa cum acestea sunt precizate expres în conținutul legii penale, putându-se aplica cumulativ.

Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice – în cadrul actualei legislații penale nu se sesizează posibilitatea suspendării executării pedepsei în situația persoanelor juridice, cu mențiunea că executarea pedepselor complementare ce sunt aplicate de către instanța de judecată în conținutul hotărârii de condamnare începe în momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri.

În actuala lege penală se constată reglementarea instituției recidivei în situația persoanei juridice, aceasta existând în situația în care, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnarea persoanei juridice și până în momentul reabilitării acesteia, respectiva persoană juridică mai comite o nouă faptă penală, fie aceasta cu intenție ori cu intenție depășită.

În situația existenței unei recidive, limitele speciale ale pedepsei, ce sunt prevăzute în conținutul legii penale pentru noua faptă penală comisă de respectiva persoană juridică se vor majora cu ½, fără însă a se depăși valoarea maximului general al pedepsei cu amenda.

În situația în care anterioara amendă aplicată persoanei juridice nu a fost executată, fie aceasta în tot ori în parte, respectiva amendă ce este stabilită de către instanța de judecată pentru noua faptă penală, în cadrul limitelor majorate cu ½, urmează să fie adăugată pedepsei anterioare ori restului ce a rămas ca fiind neexecutat din această pedeapsă.

Diversele modificări ce sunt sesizate în conținutul actualei legi penale au fost determinate de modificarea tratamentului sancționator al recidivei și în situația persoanei fizice, avându-se în vedere, în situația recidivei post-condamnatorii, consacrarea cumulului aritmetic.

În conținutul legii penale se regăsește și reglementarea privind prescrierea răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta realizându-se în condițiile pe care legiuitorul le-a prevăzut pentru persoana fizică.

Termenul prescripției executării pedepsei amenzii ce este aplicată de instanța de judecată persoanei juridice este de 5 ani, n actuala lege penală fiind consacrată inclusiv posibilitatea stingerii, prin intermediul prescripției, a executării pedepselor complementare ce sunt aplicate de către instanță persoanelor juridice ce au comis o faptă penală, într-un interval de trei ani, ce începe să curgă din momentul în care pedeapsa respectivei amenzi aplicate persoanei juridice este executate sau se consideră ca fiind executată.

CAPITOLUL 17.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURA RĂSPUNDEREA PENALĂ

17.1. Amnistia

Se definește ca fiind actul de clemență al Parlamentului României prin intermediul căruia, din diverse considerente de politica penală, se dispune:

Înlăturarea răspundere penală

Înlăturarea executării pedepsei

Înlăturarea celorlalte consecințe ale unei condamnării pentru faptele penale ce au fost comise la un moment anterior apariției respectivei legi de amnistie

Prin prisma momentului de intervenție a amnistiei, se remarcă:

Amnistia antecondamnatorie – în situația în care amnistia intervine ulterior comiterii faptei penale, dar anterior condamnării definitive a făptuitorului pentru această faptă penală

Amnistia postcondamnatorie – în situația în care amnistia intervine ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a făptuitorului

17.2 Efectele amnistiei

Se sesizează următoarea delimitare a efectelor amnistiei:

Efecte ale amnistiei antecondamnatorii – prin intermediul amnistiei se obține efectul înlăturării răspunderii penale pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă. Respectiv, în situația în care nu s-a declanșat încă procesul penal pentru fapta penală, acesta nu va mai porni, iar în situația în care demararea procesului penal s-a declanșat, acesta încetează în momentul punerii în aplicare a actului amnistiei.

Se remarcă și o excepție în această situație, respectiv procesul penal poate continua la solicitarea inculpatului în cazul în care acesta dorește să își dovedească nevinovăția:

Dacă în momentul finalizării acestui proces penal respectivul inculpat este declarat nevinovat de către instanță, urmează pronunțarea unei soluții de achitarea acestuia

Dacă în momentul finalizării acestui proces penal respectivul inculpat este declarat vinovat de către instanță, acesta nu va fi condamnat, fiind aplicate prevederile respectivului act de amnistie

Efecte ale amnistiei postcondamnatorii – prin intermediul amnistiei se obține efectul încetării executării respectivei pedepse ce i-a fost aplicată persoanei condamnate, ca și o înlăturare a tuturor consecințelor ce au decurs din această condamnare.

Respectiv, această condamnare nu va fi luată în considerare în situația stabilirii unei stări de recidivă, ea neconstituind nici un impediment în cazul acordării liberării condiționate. Demn de remarcat este faptul că efectele acestei amnistii întotdeauna se produc doar pentru viitor.

17.3 Limitele amnistiei

Se remarcă existența:

Limitei temporale – respectivele prevederi ale actului de amnistie sunt aplicabile tuturor infracțiunilor ce au fost comise până în momentul ce este indicat în cuprinsul actului de amnistie. În lipsa unei astfel de precizări, respectivele prevederi ale actului de amnistie sunt aplicabile tuturor infracțiunilor ce au fost comise până în momentul în care a intrat în vigoare legea de amnistie.

În privința diverselor infracțiuni ce au o durată de consumare în timp și ale căror acte au fost comise, în parte, anterior intervenției amnistiei, și, în parte, ulterior intervenției amnistiei, la nivel doctrinar, ca și la nivel jurisprudențial se consideră că amnistia are capacitatea de a determina efecte doar în măsura epuizării infracțiunii anterior momentului adoptării respectivului act de amnistie ori datei ce este prevăzută în vederea aplicabilității amnistiei.

Limitei efectelor – în conformitate cu prevederile legii penale, se constantă că amnistia nu poate produce efecte asupra diverselor măsuri de siguranță, ca și asupra diverselor drepturi ale persoanei vătămate.

SECȚIUNEA II-A

PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE

Prescripția răspunderii penale determină o înlăturare a răspunderii penale pentru respectiva faptă penală ce a fost comisă.

Acesta este motivul pentru care, în dreptul penal, se apreciază că prescripția reprezintă sancțiunea aplicată la adresa pasivității diverselor organe judiciare ce nu au reușit să ia diversele măsuri ce erau necesare în vederea tragerii infractorului la răspunderea penală.

Se remarcă faptul că efectul determinat de prescripția răspunderii penale se aseamănă cu efectul amnistiei antecondamnatorii.

În ceea ce privesc termenele de prescripție, acestea sunt determinate avându-se în vedere natura sancțiunii pe care a prevăzut-o legiuitorul pentru fapta penală ce se prescrie, ca și durata acesteia, remarcându-se următoarele situații:

În cazul unei pedepse cu detențiunea pe viață ori a unei pedepse cu închisoarea, mai mare de 20 de ani, termenul prescripției este de 15 ani

În cazul unei pedepse cu închisoarea între 10 ani – 20 ani, termenul prescripției este de 10 ani

În cazul unei pedepse cu închisoarea între 5 ani – 10 ani, termenul prescripției este de 8 ani

În cazul unei pedepse cu închisoarea între 1 an – 5 ani, termenul prescripției este de 5 ani

În cazul unei pedepse cu închisoarea de până la un an ori pedeapsa amenzii, termenul prescripției este de trei ani

Demn de semnalat este faptul că termenul prescripției începe să curgă din momentul comiterii infracțiunii, respectiv:

În momentul în care se produce respectiva acțiune ori inacțiune, în situația infracțiunilor de tip formal

În momentul epuizării infracțiunii, în situația infracțiunilor ce au o durată de executare

În actuala lege penală se remarcă existența unor prevederi noi în domeniul dedicat momentului din care se remarcă curgerea termenului de prescripție, respectiv:

În situația infracțiunilor de tip progresiv, termenul prescripției răspunderii penale va începe să curgă din momentul comiterii acțiunii ori al inacțiunii.

Acest termen al prescripției se va calcula în raport cu respectiva pedeapsă ce este corespunzătoare rezultatului infracțiunii, ce este definitiv produs.

În cazul acestor tipuri de infracțiuni, agravarea urmării acestora se produce în absența unei noi intervenții din partea autorului infracțiunii, motiv pentru care termenul prescripției se impune a curge din momentul încetării respectivei acțiuni penale ori a inacțiunii penale

În situația infracțiunilor ce sunt contra libertății și a integrității sexuale, ce sunt comise în raport cu o persoană minoră, termenul prescripției va curge din momentul în care se constată intervenția majoratului acesteia. În situația în care minorul decedează anterior împlinirii vârstei majoratului, termenul prescripției începe să curgă din momentul decesului acestuia. de prescripție

În ceea ce privește întreruperea prescripției răspunderii penale, legea penală menționează că acest curs al termenului prescripției răspunderii penale este întrerupt ca urmare a îndeplinirii în cauză a oricărui act de procedură.

Se remarcă faptul că actuala lege penală a renunțat la reglementarea din vechea lege penală, în care se preciza că acest curs al termenului prescripției poate fi întrerupt numai de actele ce se comunicau persoanei învinuite sau persoanei inculpate.

2.1 Suspendarea cursului prescripției

În ceea ce privește suspendarea cursului prescripției răspunderii penale, legiuitorul a prevăzut în conținutul legii penale că respectivele cauze de suspendare pot fi:

Cauze de suspendare de drept – acestea operează în situația în care, conform prevederilor legale, se constată existența unei cauze ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori împiedică continuarea acestei acțiuni penale. În plus, se apreciază suspendarea cursului prescripției și în situația suspendării procesului penal, motivat de existența unei afecțiuni deosebite a inculpatului, respectiv învinuitului

Cauze de suspendare de fapt – se remarcă în situațiile în care, datorită unor împrejurări de fapt neprevăzute se constată împiedicarea punerii în mișcare a respectivei acțiuni penale, ori o continuare a procesului penal.

Trebuie sesizată diferența dintre o întrerupere a prescripției răspunderii penale și o suspendare a prescripției răspunderii penale !!!

Ulterior întreruperii prescripției răspunderii penale va începe curgerea unui nou termen al prescripției, de la începutul acestuia, în vreme ce în cazul suspendării prescripției răspunderii penale cursul termenului prescripției continuă, ulterior dispariției cauzei suspendării acesteia, cu luarea în calcul și a perioadei anterioare intervenirii respectivei suspendări a prescripției răspunderii penale!

2.2 Prescripția specială

În vederea evitării unei prescripții perpetue a răspunderii penale, legiuitorul a prevăzut în conținutul legii penale o prescripție specială al cărei efect constă în înlăturarea respectivei răspunderi penale pentru fapta penală ce a fost comisă, oricare ar fi numărul acestor întreruperi, în situația în care termenul prescripției s-a depășit cu încă ½ din totalul duratei sale.

SECȚIUNEA III-A

LIPSA SAU RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE

În marea majoritate a cazurilor, acțiunea penală este, din oficiu, pusă în mișcare. Se întâlnesc și unele excepții, promovarea acțiunii penale fiind lăsată la aprecierea persoanei ce a fost vătămată, prin prisma:

Considerării pericolului diminuat al faptei penale

Aprecierii că derularea respectivului proces ar putea determina diverse prejudicii de natură morală respectivei părți vătămate

În situația în care legea penală prevede în conținutul său că o acțiune penală este pusă în mișcare numai la plângerea prealabilă din partea victimei, în absența acestei plângeri se constată înlăturarea răspunderii penale.

În mod excepțional, această acțiune penală poate fi pusă, și din oficiu, în mișcare, în situația în care respectiva persoană vătămata nu are capacitatea de exercițiu ori este o persoană cu o restrânsă capacitate a exercițiului.

În conținutul legii penale se remarcă o reglementare suplimentară, legiuitorul specificând că în situația decesului persoanei vătămate ori a lichidării persoanei juridice, anterior expirării termenului ce a fost prevăzut de lege în vederea introducerii plângerii, se poate pune în mișcare, din oficiu, acțiunea penală.

Această nouă reglementare s-a impus în contextul în care din practica judiciară au fost sesizate numeroase sesizări, deseori recurgându-se la analogii în vederea permiterii unei angajări a răspunderii penale a infractorului, cu precădere în cazul infracțiunii de viol, soldată cu moartea victimei, ulterior consumării faptei penale.

3.1 Solidaritatea activă și pasivă

Este cunoscut faptul că introducerea unei plângeri prealabile are la bază:

Principiul solidarității active – conform căruia, în situația în care prin intermediul unei aceleiași fapte penale s-a reușit vătămarea mai multor persoane, atragere răspunderii penale a respectivului infractor se va face în raport de toate aceste persoane vătămate, chiar și în situația în care numai una dintre acestea înțelege să facă o plângere prealabilă

Principiul solidarității pasive – conform căruia în situația în care o faptă penală s-a comis în participație se remarcă suficiența introducerii plângerii prealabile, de către respectiva victima, pentru numai unul dintre participanți în vederea antrenării răspunderii penale pentru toți participanții la respectiva faptă penală.

3.2 Retragerea plângerii

Retragerea plângerii prealabile a părții vătămate a unei faptei penale are efectul similar ca și lipsa plângerii prealabile, respectiv aceasta va înlătura respectiva răspundere penală a făptuitorului. În această situație se remarcă necesitatea îndeplinirii mai multor condiții, precum:

Retragerea plângerii prealabile se impune a fi făcută de către persoana pe care a prevăzut-o legiuitorul în conținutul legii penale, respectiv persoana vătămată ori reprezentantul legal al acesteia, respectiv reprezentantul contractual

Retragerea plângerii prealabile se impune a fi explicită, respectiv aceasta să includă o declarație pe care o dă în fața instanței de judecată respectiva persoană vătămată, ce precizează că înțelege să renunțe la respectiva acțiune penală pe care a introdus-o.

Demn de precizat este faptul că această retragere a plângerii prealabile se poate realiza personal ori prin intermediul altor persoane ce au un mandat special, ca și prin intermediul înscrisurilor autentice

Retragerea plângerii prealabile trebuie să intervină anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală.

În materia dedicată retragerii plângerii prealabile se remarcă inoperabilitatea solidarității pasive, aptul că nu mai operează solidaritatea pasivă, în conținutul legii penale fiind prevăzut faptul că o retragere a plângerii prealabile va determina înlăturarea răspunderii penale a respectivei persoane, cu privire la care s-a retras plângerea.

Actuala lege penală permite retragerea plângerii prealabile a victimei și în situația unui inculpat, respectiv în situația mai multor coinculpați ai faptei penale, urmând ca răspunderea penală să opereze doar asupra făptuitorilor pentru care partea vătămată a înțeles să își mențină plângerea prealabilă.

În conținutul aceluiași text de lege se remarcă ipoteza dedicată diverselor infracțiuni pentru care respectiva punere în mișcare a unei acțiuni penale se condiționează de o plângere prealabilă introdusă, acțiunea penală fiind, în condițiile legii, pusă din oficiu în mișcare. În această situație o retragere a plângerii prealabile va produce efecte numai în situația în care aceasta este însușită de către reprezentantul Ministerului Public, acesta fiind, de altfel, persoana care exercită respectiva faptă penală.

În situația unei retrageri a plângerii penale, respectivul inculpatul poate să solicite continuarea procesului penal în vederea dovedirii nevinovăției sale, asemenea situației regăsite la amnistia antecondamnatorie.

SECȚIUNEA IV-A

ÎMPĂCAREA

Împăcarea reprezintă un act de tip bilateral prin intermediul căreia inculpatul într-o cauză penală și respectiva persoană vătămată de fapta penală consimt să încheie procesul, cu înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii civile.

Împăcarea poate să producă diverse efecte în personam, aceasta operând numai între respectivele părți ce s-au împăcat.

Conform textului de lege penală, împăcarea poate să intervină și doar în situația în care punerea în mișcare a respectivei acțiuni penale s-a realizat din oficiu, în situația în care este prevăzut în mod expres în lege acest aspect. În plus, pentru ca aceasta să producă efecte, se impune ca împăcarea să intervină anterior momentului citirii actului prin care este sesizată instanța de judecată.

În vederea producerii diverselor efecte, împăcarea părților într-un proces penal se impune a îndeplini diverse condiții, cum ar fi:

În cauză se remarcă existența unei acțiuni penale ce a fost din oficiu pusă în mișcare. În marea majoritate a cazurilor sunt infracțiuni urmărite din oficiu, existând și posibilitatea împăcării părților în situația infracțiunilor ce sunt urmărite penal numai ca urmare a unei plângeri prealabile, în situația în care s-a dispus din oficiu punerea în mișcare a acțiunii penale

Legiuitorul a prevăzut-o în mod expres, în conținutul legii

Împăcarea a intervenit până în momentul citirii actului sesizării instanței de judecată

Împăcarea este realizată de persoane ce sunt abilitate în acest scop. Chiar dacă aceasta operează între făptuitor și respectiva persoană vătămată, în situația persoanelor ce nu au capacitatea de exercițiu, se remarcă faptul că împăcarea este realizată numai de către reprezentanții legali ai acestora, în situația persoanelor ce au o capacitate a exercițiului restrânsă, această împăcare făcându-se personal, dar cu o încuviințare din partea ocrotitorului legal.

Împăcarea nu se aseamănă retragerii plângerii prealabile, împăcarea părților nefiind în măsură de a înlătura numai răspunderea penală, ci și de a stinge acțiunea civilă, conform prevederilor legale.

În situația în care părțile s-au împăcat, în condițiile actului bilateral, făptuitorul nu mai are posibilitatea să solicite o continuare a procesului penal.

În situația persoanei juridice, împăcarea părților se realizează între reprezentantul legal al persoanei juridice, respectiv a reprezentatului convențional, ca și de către o persoană ce a fost desemnată în locul său. În cazul împăcării ce intervine între persoana juridică ce a comis o faptă penală și respectiva persoană vătămată nu se remarcă producerea efectelor în raport cu persoanele fizice ce au participat împreună la comiterea aceleiași fapte penale.

În situația în care fapta penală este comisă de către reprezentantul persoanei juridice vătămate, această împăcare poate să producă efecte doar dacă aceasta este însușită de către reprezentantul Ministerului Public.

CAPITOLUL 18.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

18.1. Grațierea

Prin grațiere se înțelege acel act de clemență ce este adoptat de către Parlamentul României, pe calea legii, ori de către șeful statului, prin intermediul decretului, aceasta având ca și efect:

O înlăturare a executării unei pedepse

O reducere a unei pedepse

O înlocuire a unei pedepse cu o altă pedeapsă, mai ușoară

Delimitarea grațierii se realizează:

În funcție de destinatarii grațierii, ca și de procedura acordării:

Grațierea colectivă – are în vedere un număr de persoane, determinat, ce este stabilit în baza anumitor criterii

Grațierea individuală – are în vedere una sau mai multe persoane ce sunt în mod expres nominalizate în cadrul decretului de grațiere

În funcție de întinderea efectelor grațierii:

Grațierea totală – este înlăturată total executarea respectivei pedepse

Grațierea parțială – grațierea produce efecte numai asupra unei părți din respectiva pedeapsă aplicată condamnatului

În funcție de modul producerii efectelor grațierii:

Grațierea necondiționată – efectele grațierii se produc în mod definitiv și irevocabil din momentul aplicării respectivului act de grațiere

Grațierea condiționată – în acest caz, efectele definitive ale acestea se produc numai după expirarea termenului de încercare, ce a fost stabilit prin intermediul actului de grațiere.

Chiar dacă legislația penală nu prevede în mod expres situația grațierii condiționate, aceasta este reglementată în conținutul unei legi speciale, remarcându-se faptul că efectele sale definitive, respectiv aprecierea pedepsei aplicate condamnatului ca fiind executată sau numai a unei părți din această pedeapsă, reușesc să se producă în momentul expirării termenului de încercare, termen care este stabilit pentru fiecare caz în mare, de cele mai multe ori acesta fiind de trei ani.

18.2 Efectele grațierii

Oricare ar fi forma grațierii, se remarcă faptul că efectele acesteia sunt asemenea, respectiv:

Se consideră ca fiind executată o pedeapsă penală în întregul acesteia

Se consideră ca fiind executată o parte din pedeapsă penală în întregul acesteia

Se consideră ca fiind executată o pedeapsă penală în întregul acesteia

Se consideră ca comutată pedeapsă penală inițială într-o altă pedeapsă mai ușoară

În situația existenței unei grațieri necondiționate, efectele acesteia se vor produce din momentul în care este aplicată grațierea.

În situația intervenției unei grațieri condiționale, efectele acesteia se vor produce în momentul în care va expira termenul încercării.

O specificitate a grațierii condiționate constă în faptul că în această situație se poate sesiza intervenția revocării acesteia, intervenție în situația în care persoana condamnată a comis o nouă faptă penală în interiorul termenului de încercare, cu precizarea că legiuitorul obișnuiește să prevadă uneori că pentru orice faptă penală este atrasă revocarea, ca și să limiteze efectele numai la cazul infracțiunilor intenționate.

În situația revocării grațierii condiționate se are în vedere aplicarea cumulul aritmetic, iar respectiva pedeapsă ce a fost grațiată se adaugă pedepsei aplicate pentru fapta penală ce a atras revocarea respectivei grațieri.

Condamnările penale în care se constată intervenția grațierii sunt luate în calcul în calcularea stării recidivei.

18.3 Limitele grațierii

În cazul grațierii, se remarcă :

Limita temporală a grațierii – grațierea va opera retroactiv în cazul faptelor penale ce au fost comise anterior momentului de adoptare al respectivului act al grațierii. Se constată că, în ciuda faptului că poate interveni și anterior condamnării infractorului, ea produce diverse efecte numai ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri de condamnare.

În situația în care grațierea intervine anterior condamnării inculpatului, continuarea procesului penal este obligatorie până în momentul finalizării acestuia, ulterior realizându-se și aplicarea respectivului act al grațierii.

Numai grațierea ce este acordată în baza legii de către Parlamentul României poate să intervină anterior momentului judecării definitive a procesului penal, în vreme ce grațierea ce este acordată de către șeful statului prin intermediul decretului prezidențial intervenind în toate cazurile ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri de condamnarea inculpatului.

Limita materială a grațierii – are în vedere ansamblul infracțiunilor pentru care este aplicabilă grațierea, limitarea stabilindu-se pentru fiecare caz în parte, prin intermediul legii de grațiere

Limitele ce privesc efectele grațierii – orice grațiere nu poate impune efecte la nivelul pedepselor complementare, exceptând situația în care, prin intermediul actului de grațiere, este dispus altfel. Așa cum se poate remarca din textul de lege anterior inclus în nota de subsol, grațierea nu induce efecte asupra diverselor măsuri educative neprivative de libertate, exceptând situația în care, prin respectivul act de grațiere, legiuitorul dispune în mod explicit.

Actuala lege penală a reușit să restrângă limitarea, pe care a pus-o în comun acord cu anterioara practică legislativă, în cadrul căreia se remarcaseră o serie întreagă de acte de grațiere ce aveau aplicabilitatea deosebit de extinsă, inclusiv în cazul măsurilor educative privative de libertate.

În legislația penală se prevede faptul că grațierea nu induce efecte și la nivelul pedepselor în cazul cărora s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere, exceptând situația în care, prin actul grațierii legiuitorul a dispus altfel. Actul grațierii nu produce efecte și asupra diverselor măsuri de siguranță, ca și asupra drepturilor aferente persoanei vătămate.

Limitele ce sunt specifice grațierii individuale – în situația grațierii individuale, legea specială a prevăzut diverse limite superioare, remarcându-se că această grațiere individuală poate fi acordată numai pentru pedepsele privative de libertate.

Pe lângă restul limitărilor ce sunt funcționabile în situația grațierii colective, textul de lege anterior inclus în nota de subsol menționează și că nu se pot grația:

Pedepsele ce au fost deja executate de către persoana condamnată

Pedepsele în cazul cărora nu s-a început încă executarea, ca urmare a sustragerii persoanei condamnate de la executarea acestora

Condamnările ce privesc o suspendare a executării pedepsei aplicate persoanei condamnate

Pedepsele complementare ce sunt aplicate persoanelor fizice

Pedepsele accesorii ce sunt aplicate persoanelor fizice

SECȚIUNEA II-A

PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prescripția executării pedepsei determină asupra acesteia considerarea că aceasta a fost executată, ulterior trecerii unei anumite perioade de timp, ce este în mod expres prevăzută de către legiuitor în conținutul legii penale.

În această situație, termenele prescripției sunt determinate avându-se în vedere natura respectivei pedepse, în executarea căreia se constată prescripția, avându-se în vedere durata ce a fost în mod concret stabilită de către instanța de judecată pentru această pedeapsă aplicată.

Conform prevederilor incluse în textul legii penale de către legiuitor, în cazul persoanelor fizice, termenele prescripției executării pedepsei au următoarea reprezentare:

Termenul prescripției executării pedepsei este de 20 ani în situația pedepsei cu detențiunea pe viață ori al pedepsei cu închisoarea mai mare de 15 ani

Termenul prescripției executării pedepsei este format dintr-o perioadă fixă – 5 ani, căreia i se adaugă ½ din totalul pedepsei aplicate persoanei condamnate, termenul total nedepășind 15 ani, în situația pedepsei cu închisoarea de până la 15 ani

Termenul prescripției executării pedepsei este de 3 ani în situația pedepsei amenzii

Demn de menționat este faptul că termenul prescripției executării pedepsei începe să curgă din momentul în care respectiva hotărâre de condamnate a persoanei inculpate a rămas definitivă.

În cuprinsul legii penale actuale legiuitorul a reușit să reglementeze în mod clar momentul de la care începe să curgă termenul prescripției executării pedepsei, respectiv:

Termenul prescripției executării pedepsei va curge din momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de revocarea amânării aplicării pedepsei, respectiv a hotărârii de anularea amânării aplicării pedepsei – în situația:

Revocării amânării aplicării pedepsei

Anulării amânării aplicării pedepsei

Suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Liberării condiționate

Termenul prescripției executării pedepsei va curge din momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de revocarea amânării aplicării pedepsei, el fiind calculat prin raportare la restul pedepsei rămase neexecutate – în situația:

Revocării liberării condiționate, ca urmare a nerespectării măsurilor de supraveghere, respectiv a obligațiilor impuse persoanei condamnate de către instanța de judecată

Termenul prescripției executării pedepsei va curge din momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de înlocuire, el fiind calculat prin raportare la durata pedepsei cu închisoarea – în situația:

Înlocuirii pedepsei amenzii cu o pedeapsă a închisorii

Pe întreaga perioadă a termenului de prescripție a executării pedepsei vor opera pedepsele accesorii, ulterior expirării acestui termen urmând să opereze pedeapsa complementară dedicată interzicerii unor drepturi persoanei condamnate.

2.1 Întreruperea termenului prescripției

În ceea ce privește întreruperea cursului termenului prescripției executării pedepsei, legiuitorul a reușit să facă o reglementare expresă în legea penală, remarcându-se astfel mai multe situații:

Începerea executării pedepsei

Comiterea unei noi fapte penale

Înlocuirea obligației privind plata amenzii cu obligația prestări în folosul comunității a unei munci nerenumerate – această cauză este recent introdusă în legea penală

Suspendarea termenului prescripției executării pedepsei intervine în situația existenței unei dispoziții legale ce are capacitatea de a împiedica, în condițiile prevăzute de lege, o punere în executare a executării pedepsei ori o continuare a executării acesteia.

Demn de menționat, în finalul acestui capitol al prezentului CURS, este faptul că o pedeapsă ce a fost prescrisă este percepută ca fiind executată, ea fiind luată în considerare la starea recidivei.

CAPITOLUL 19.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURA CONSECINȚELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA

Prin intermediul reabilitării se reușește încetarea tuturor decăderilor și a interdicțiilor aplicate persoanei condamnate, ca și a diverselor incapacități ce pot să rezulte din respectiva condamnate.

19.1. Formele reabilitării

Legiuitorul a reușit să reglementeze în conținutul legii penale două forme ale reabilitării, respectiv:

Reabilitarea de drept – aceasta intervine:

În situația persoanei fizice, dacă se constată îndeplinirea mai multor condiții, precum:

Persoana condamnată, asupra căreia intervine reabilitarea, a primit din partea instanței de judecată o condamnare la pedeapsa închisorii de maxim 2 ani ori o pedeapsă a amenzii

Persoana condamnată nu a comis o altă faptă penală într-un termen de trei ani din momentul executării ori momentul considerării ca fiind executată respectiva pedeapsă.

Această persoană poate să beneficieze și de reabilitarea de drept și în cazul unor condamnări succesive în situația în care nici una dintre aceste fapte penale nu au fost comise în interiorul termenului reabilitării aferent condamnării precedente.

În actuala lege penală a fost extins domeniul incidenței reabilitării de drept, ea având în vedere diversele condamnări de maxim doi ani (în vechea lege penală termenul era de maxim un an).

Se constată faptul că reabilitarea de drept intervine ca urmare a împlinirii termenului, neimpunându-se ca aceasta să fie pronunțată de instanța de judecată.

Eventual, persoana condamnată poate să solicite instanței de judecată să constate intervenția reabilitării, solicitând dispunerea radierii din cazierul său judiciar a diverselor condamnări, în situația în care acest aspect nu s-a realizat din oficiu.

În situația persoanei juridice, se constată că reabilitarea se produce în decursul unui termen de trei ani din momentul executării pedepsei amenzii ori a pedepsei complementare (respectiv a aprecierii acestora ca fiind executate) în situația în care, în acest interval, persoana juridică nu mai comite nici o altă faptă penală.

Reabilitarea judecătorească – este cea pe care o acordă instanța de judecată în situația în care constată că au fost îndeplinite diversele condiții pe care le-a prevăzut legiuitorul în conținutul legii penale, respectiv:

A fost împlinit termenul de reabilitare menționat în legea penală (regăsit în nota de subsol anterioară), acesta calculându-se prin raportare la durata pedepsei ce a fost executată ori care este considerată ca fiind executată, mai precis:

Un termen de 4 ani, în situația unei condamnări la o pedeapsă a închisorii peste 2 ani, dar ce nu depășește perioada de 5 ani

Un termen de 5 ani, în situația unei condamnări la o pedeapsă a închisorii mai mare de 5 ani, dar ce nu depășește perioada de 10 ani

Un termen de 7 ani, în situația unei condamnări la o pedeapsă a închisorii mai mare de 10 ani, ca și în situația pedepsei cu detenția pe viață, ce este comutată ori este înlocuită cu o pedeapsă a închisorii

Un termen de 10 ani, în situația unei condamnări la pedeapsa cu detenția pe viață, ce este considerată ca fiind executată:

Urmare a grațierii

Urmare a liberării condiționate

Urmare a împlinirii termenului prescripției executării pedepsei

În actuala lege penală au fost diminuate considerabil termenele reabilitării judecătorești, prin raportare la vechea legislație. Termenul reabilitării începe să curgă din momentul în care respectiva pedeapsă ce i-a fost aplicată persoanei condamnate a fost executată ori aceasta este considerată ca fiind executată.

În situația în care pedeapsa a fost executată în mod integral în regimul detenției, termenul reabilitării va curge din momentul punerii în libertate a persoanei condamnate.

În situația în care persoana condamnată este liberată condiționat, termenul reabilitării începe să curgă din momentul împlinirii duratei respectivei pedepse aplicate acesteia, respectiv din momentul expirării termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În situația în care se constată intervenția grațierii totale, termenul reabilitării începe să curgă din momentul aplicării respectivului act de grațiere, cu mențiunea că acest moment poate să fie:

Data la care a rămas definitivă respectiva hotărâre de condamnare a persoanei – în situația intervenției legii de grațiere în perioada procesului penal

Data la care a intrat în vigoare respectivul act al grațierii – în situația intervenției acestuia ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare

În situația în care se constată intervenția unei grațieri condiționate, termenul reabilitării începe să curgă tot din momentul aplicării respectivei grațierii, nu din momentul împlinirii termenului de încercare.

În situația în care se constată intervenția unei prescripții a executării pedepsei, termenul reabilitării începe să curgă tot din momentul împlinirii respectivului termen de prescripție.

În situația unor condamnări succesive, termenul reabilitării este calculat prin raportare la pedeapsa aplicată persoanei condamnate ce are cea mai mare durată, acesta curgând din momentul executării acestei pedepse, respectiv al considerării ca fiind executată și ultima pedeapsă aplicată persoanei condamnate.

Nu a fost comisă o altă faptă penală în intervalul termenului de reabilitare

Persoana condamnată s-a achitat în mod integral de toate cheltuielile de judecată ce i-au revenit, ea îndeplinindu-și și toate obligațiile civile ce i-au fost stabilite prin respectiva hotărâre de condamnare, exceptând situația în care aceasta reușește să facă dovada că nu a dispus de posibilitatea îndeplinirii acestora ori cea în care partea civilă renunță la despăgubiri.

În cadrul practicii judiciare se constată neîndeplinirea acestei condiții în situația în care plata despăgubirilor nu se mai poate cere de partea civilă ca urmare a intervenției prescripției civile.

În conformitate cu prevederile legii penale, în situația respingerii cererii de reabilitare, solicitantul nu mai are posibilitatea introducerii unei noi cereri de reabilitare decât ulterior trecerii un termen de un an, ce este stabilit din momentul în care a fost respinsă cererea de reabilitare, prin conținutul unei hotărâri judecătorești rămase definitive.

În situația în care se constată că această cerere de reabilitare a fost respinsă datorită neîndeplinirii diverselor condiții de formă impuse de lege, solicitantul poate să formuleze o nouă cerere de reabilitare, în condițiile prevăzute de legislația specifică procedurii penale.

Legiuitorul a prevăzut în textul de lege penală și condițiile anulării de către instanța de judecată a reabilitării, aceasta intervenind în situația în care se constată, ulterior acordării reabilitării, că persoana în cauză a mai comis o altă faptă penală, existența acesteia influențând respingerea respectivei cereri de reabilitare.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

George Antoniu, Alexandru Boroi, Bogdan-Nicolae Bulai, Costică Bulai, Ștefan Daneș, Constantin Duvac, Mioara-Ketty Guiu, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ioan Molnar, Ion Ristea, Constantin Sima, Vasile Teodorescu, Ioana Vasiu, Adina Vlășceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, volumul I (art. 1-52), București, 2010, Editura Universul Juridic

George Antoniu, Alexandru Boroi, Bogdan-Nicolae Bulai, Costică Bulai, Ștefan Daneș, Constantin Duvac, Mioara-Ketty Guiu, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ioan Molnar, Ion Ristea, Constantin Sima, Vasile Teodorescu, Ioana Vasiu, Adina Vlășceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, volumul II (art. 53-187), București, 2011, Editura Universul Juridic

Matei Basarab, Drept penal, volumul I și volumul II, Ediția a II-a, Iași, 1995, Editura Fundației „Chemarea”

Matei Basarab, Drept penal, Partea generală, ediția a IV-a revăzută și adăugită, vol. I, București, 2002, Editura Lumina Lex

Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, București, 1992, Casa de Editură și presă Șansa S.R.L.

Alexandru Boroi și colaboratorii, Drept penal. Partea generală, București, 1997, Editura Europa Nova

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, București, 1999, Editura All Beck

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept Penal – Partea Generală, București, 2004, Editura All. Beck

Alexandru Boroi, Drept penal – parte generală, București, 2006, Editura CH Beck

Costică Bulai, Bogdan Nicolae Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, București, 2007, Editura Universul Juridic

Costică Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, București, 2001, Editura Trei

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan – Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii, București, 2003, Editura Rosetti

Ștefan Daneș, Înlocuirea răspunderii penale, București, 1970, Editura Științifică

Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, București, 2003, Editura Lumina Lex

Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939, Editura SOCEC & Co.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Costică Bulai, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, București, 1970, Editura Academiei

Iancu Mândru, Amnistia și grațierea, București, 2003, Editura ALL EDUCAȚIONAL

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român partea generală, București, 2002, Casa de editură și presă Șansa

Constantin Mitrache, Drept penal. Parte generală, București, 2004, Editura Universal Juridic

Aurel Teodor Moldovan, Tratat de Drept Medical, București, 2002, Editura All Beck

Aurel Teodor Moldovan, Drept penal – Partea Generală, București, 2006, Editura Era

Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, București, 1998, Editura Actami

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, București, 2002, Editura Global Lex

Ion Oancea, Drept penal – partea generală, București, 1971, Editura Pedagogică

Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, București, 2009, Editura Hamangiu

Viorel Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a III-a, actualizată cu modificările la zi ale Codului penal, București, 2014, Editura Universul Juridic

Ion Tanoviceanu, Curs de drept penal, București 1912, Atelierele grafice SOCEC &CO, Societate Anonimă

Ion Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ediția a II-a, volumul I, București, 1924, Tipografia Curierul Judiciar

Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Bucureși, 2002, Editura ALLBECK

Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, volumul I, București, 2003, Editura Rosetti

Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008

Florin Streteanu, Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, București, 2002, Editura ROSETTI

Mihail Udroiu, Drept penal. Parte generală. Parte specială. Ediția a IV-a, București, 2013, Editura C.H. Beck

A.Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, București, 1995, Editura Lumina Lex

Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal. Partea generală, Iași, 1999, Editura Fundației „Chemarea”

Legislație consultată:

Codul penal al României din anul 1969

Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală

Legea nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind grațierea și procedura grațierii, publicată în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 2002

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Legea 187/2012 actualizată – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Legea 63 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Legea 27 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României

Legea nr. 159/2014 – abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 05 decembrie 2014

Legea nr. 151/2016 – ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 545 din 20 iulie 2016

OUG nr. 18/2016 – modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din 23 mai 2016

Decizia CCR nr. 265 din 6.05.2014 privind excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014

Decizia CCR nr. 405/2016 – excepția de neconstituționalitate a disp. art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. 1 din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016

Decizia CCR nr. 603/2015 – excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din 13 noiembrie 2015

Decizia CCR nr. 11 din 15.01.2015 privind excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1121alin. (2) lit. a) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 102 din 09 februarie 2015

Decizia CCR nr. 11 din 15.01.2015 privind excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1121alin. (2) lit. a) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 102 din 09 februarie 2015

Decizia CCR nr. 732 din 16.12.2014 privind excepția de neconstituționalitate a disp. art. 336 alin. (1) și (3) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 27 ianuarie 2015