Curs de formare profesională complementară cu o durata de 2 ani/4 semestre (2015-2017): PSIHOLOGIE CLINICĂ aprobat de Colegiul Psihologilor din… [307351]

Licență

Curs de formare profesională complementară cu o durata de 2 ani/4 semestre (2015-2017): PSIHOLOGIE CLINICĂ aprobat de Colegiul Psihologilor din… [307351]

Byadmin ianuarie 1, 2024

INSTITUTUL ROMÂN DE PSIHOLOGIE

Curs de formare profesională complementară cu o durata de 2 ani/4 semestre (2015-2017): PSIHOLOGIE CLINICĂ aprobat de Colegiul Psihologilor din România prin anexa nr. 1/19.12.2014 [anonimizat]-B-147/13.05.2014 (651 ore)

ANXIETATEA GENERALIZATĂ

CU CARACTERISTICI ALE DISFORIEI DE GEN

LA COPILUL SUB 6 ANI

TEZĂ DE DISERTAȚIE

Marilena ȚUȚUIANU

2017

Introducere

„Pot manifesta anxietate generalizată copiii sub 6 ani?“

Se știe că orice comportament este urmare a ceva, o [anonimizat]. Omul este un sistem „reactiv“ și „activ“, [anonimizat], să aibă o [anonimizat], să emită anumite cerințe față de ambianță și să o asimileze în conformitate cu dinamica sa internă. Latura fundamentală a acestui activism o reprezintă individuația.

În zilele noastre se observă schimbări accelerate la nivelul întregii societăți care își canalizează energia creatoare în trei mari domenii: lingvistic, al informatizării și al dezvoltării personale. Sistemul de valori tradițional se devalorizează și apar adevărate cutremure în familiile tinerilor. Mai întâi devin părinți și apoi se gândesc să întemieze o familie. [anonimizat], disensiuni în noul cuplu. Cu cât viteza de dezvoltare a [anonimizat], fiecare etapă de evoluție având nevoie de un timp minim pentru a fi asimilată. [anonimizat].

[anonimizat] 5 ani, care poate prezenta caracteristici ale disforiei de gen. Această abordare apare sumar prezentată în câteva studii de specialitate și nu se regăsește în DSM IV. Drept reper se va folosi abordarea conceptului de anxietate la copilul sub 6 ani din perspectiva celor 5 P: 1. potențial – zestre genetică, 2. proces – comportamente, 3. produs – stare generală, 4. preajmă – mediu familial și social, 5. psihoterapie – program de terapie individualizată (Caluschi M., 2002).

Ce se poate face pentru diminuarea nivelului de anxietate la copilul sub 6 ani?

[anonimizat] a copilului. [anonimizat], blocaje și sunt: de natură culturală (conformismul sau trebuie să facă la fel ca toată lumea), metodologică (folosim metode de educație tradiționale și nu ne vine în minte că un declin în relația părinților ar putea influența prea mult dezvoltarea copilului „prea mic pentru a-și da seama de ceea ce se întâmplă“) și emoțională (factori afectivi).

Stimularea dezvoltării unei personalități echilibrate începe din primii ani de viață. [anonimizat], provocator, continuu și cere o anumită deschidere a [anonimizat], fie ca educator. Se impune întrebarea: Cum pot adulții combate anxietatea la copii? [anonimizat]. Acestea constau în: furnizarea unui mediu securizant în care sunt prezenți ambii părinți, oferindu-i copilului posibilitatea să se identifice cu părintele de același gen, adaptarea la nevoile punctuale ale copilului, acceptarea ideilor neobișnuite ale acestuia, folosirea modalităților creative pentru rezolvarea problemelor cotidiene, alocarea unui interval de timp pentru explorarea tuturor posibilităților, încurajarea procesului și nu a scopului.

Analizând, putem considera anxietatea cu un grad scăzut de intensitate ca fiind o formă de adaptare la mediul ambiant, constituind un progres în planulul dezvoltării individuale. Componenta principală a sa o constituie siguranța mediului în care copilul crește.

Obiectivele societății în care trăim constau în asigurarea evoluției echilibrate a copiilor în funcție de potențialul lor biologic și psihic, pe de-o parte și, nu în ultimul rând, depășirea momentelor traumatizante.

Dezvoltarea ulterioară a copilului depinde nu numai de capacitatea de asimilare a modelelor familiale, dar și de anumite trăsături de personalitate, în particular de primul P, potențialul individual cu care acesta se naște.

În prezent, rămâne nesoluționată problema apariției anxietății generalizate la copiii sub 6 ani, iar lipsa unor studii în această direcție reliefează actualitatea investigației date. Gradul de manifestare a anxietății, vârsta la care se accentuează, contextul familial și social sunt elemente esențiale pentru a descoperi felul în care fiecare copil reușește să-și activeze resursele psihologice pentru a depăși un impas.

Este clar că un subiect atât de complex, cum este analiza anxietății generalizată la copilul sub 6 ani, nu poate fi epuizat într-o simplă lucrare. Totuși, a înțelege niște mecanisme mentale poate fi un lucru extrem de prețios pentru a depăși situații dificile cu care, unii copii, se pot înfrunta.

Prin urmare, scopul cercetării constă în evidențierea relațiilor dintre condițiile din mediul familial și creșterea nivelului de anxietate la copilul sub 6 ani, precum și legătura dintre absența tatălui din familie și apariția caracteristicilor disforiei de gen la copilul sub 6 ani.

Noutatea lucrării constă în evidențierea importanței contextului familial în dezvoltarea psihică a copilului și în identificarea cu părintele de același gen.

Lucrarea se adresează psihologilor, psihopedagogilor, cadrelor didactice și părinților.

Capitolul 1. Abordarea teoretică

Scurt istoric al temei investigate, definirea conceptelor, prezentarea teoriilor și a modelelor explicative aferente conceptului de anxietate generalizată cu manifestarea caracteristicilor disforiei de gen

Grupul Tulburărilor anxioase (TA) au ca manifestare primară fenomenele de frică excesivă, evitare fobică, vigilența generalizată, anxietate anticipatorie și atacuri de panică; în TA simptomele sunt cuplate cu sentimente subiective de teamă excesivă. Atât la copil cât și la adult, există o similitudine a manifestărilor anxioase, observându-se diferențe în special în ceea ce privește tulburările comorbide.

În acest capitol vom prezența considerațiile generale privind definiția, condițiile dezvoltării, epidemiologia, etiologia, precum și diagnosticul și tratamentul TA, cu particularitățile care apar la copil.

Anxietatea este prezentă în mod firesc în emoționalitatea copilului alături de frică și tristețe. Aproape tot spectrul trăirilor anxioase de la simptom la sindrom se poate exprima în copilărie și adolescență. Abordarea tulburărilor anxioase din perspectiva creșterii și dezvoltării este din ce în ce mai frecventă în literatura ultimilor ani.

Ce este anxietatea?

Anxietatea face parte din existența umană și se caracterizează printr-un sentiment iminent de pericol. Poate fi definită ca neliniște emoțională crescută, cu anticiparea pericolului. Se diferențiază de frică, această fiind un răspuns emoțional la un pericol obiectiv.

Frica și anxietatea sunt trăsături intrinseci condiției umane, cu funcție adaptativă și fac parte din procesul dezvoltării normale. Distincția între frică și anxietate, este dată de calitatea de trăire anticipatorie a anxietății versus frică, fiind axată pe un obiect specific. Caracterul patologic al acestor trăiri este dat de creșterea frecvenței manifestărilor, de severitatea și de persistența anormală a lor.

Condițiile dezvoltării anxietății

În literatura ultimilor ani, tulburările anxioase la copil sunt privite din perspectiva dezvoltării. Copiilor le este frică de întuneric, de înălțime, de căderea de la înălțime, de animale, de situații neașteptate – precum tunete, fulgere, explozii – zgomote intense. Acest comportament, programat genetic are o funcție adaptativă, protejând copilul. Copiii sunt fascinați de obiecte noi dar, în același timp, le evită și le este frică de ele.

În copilărie, copiii pot manifesta teamă față de străini – aceasta apare la 4-5 luni și scade în intensitate la 12 luni. Sugarul, deși în primele săptămâni nu reacționează față de cei ce se apropie de el, treptat, pe la 4 luni, începe să se teamă de figurile nefamiliare. El se arată reținut, crispat, putând izbucni în plâns cu ușurință. Acest comportament variază în intensitate, depinzând de :

– prezența sau absența mamei (la cei ce se află în brațele mamei anxietatea este mai mică, copilul își ia mama de gât și întoarce căpșorul, protestând astfel față de necunoscut);

– experiență anterioară plăcută sau neplăcută cu persoanele străine poate modifică reacția copilului;

– dacă persoană străină este tot copil, față de acesta nu se exprimă teamă așa de ușor ca față de un adult străin;

– de gradul de control pe care-l are copilul față de situație.

Dinamica acestui pattern comportamental începe în primele săptămâni de viață, când sugarul este interesat de toți stimulii, inclusiv de cei străini. Mai târziu, apare recunoașterea persoanelor din familie și abilitatea de a diferenția figurile umane. Factorii de care depinde apariția acestor abilități sunt dezvoltarea cognitivă și a memoriei.

Ce este identitatea de gen?

În mai multe științe sociale (psihologie, sociologie, antropologie, lingvistică etc.) identitatea de gen se referă la genul cu care o persoană se identifică. Identitatea de gen a unei persoane poate fi masculină, feminină sau pangen (adică nu este nici exclusiv feminină, nici masculină, ci o combinație dintre acestea). În majoritatea societăților, există o diviziune de bază între însușirile de gen atribuite bărbaților și femeilor, un sistem binar de gen la care aderă cei mai mulți oameni și care impune conformitatea cu idealurile de masculinitate și feminitate în toate aspectele sexului și genului: sex biologic, identitate de gen și expresie de gen.

Identitatea de gen este un concept diferit de sexul biologic și cele două nu sunt întotdeauna aceleași. De exemplu, în cazul persoanelor transgen, sexul biologic și identitatea de gen sunt diferite (de exemplu, sexul la naștere poate să fie masculin, iar identitatea de gen feminină sau chiar o combinație între feminin și masculin). Totuși, majoritatea persoanelor sunt cisgen, adică identitatea de gen este bazată pe sexul desemnat la naștere. Identitatea genului de bază se formează, de obicei, la vârsta de trei ani. După vârsta de trei ani este extrem de dificil de schimbat, iar încercările de a o reatribui pot duce la disforie de gen.

Identitatea de gen (feminitatea sau masculinitatea) se referă la gradul în care o persoană este văzută ca masculină sau feminină, prin raportare la ceea ce înseamnă masculin și feminin în societate. Feminitatea și masculinitatea au rădăcini mai curând în social (identitate de gen, gender), decât în biologic (identitate de sex, sex). Membrii societății decizând ce este masculin sau feminin (dominant sau pasiv, brav sau emoțional).

Este importantă realizarea distincției între următoarele concepte:

identitatea de gen (gradul în care o persoană e văzută ca fiind masculină sau feminină);

identitatea de rol (așteptările avute de la o persoană cu o anumită identitate de gen – femeile investesc în rolul domestic, bărbații în cel profesional);

stereotipurile de gen (trăsături de personalitate care sunt specifice mai ales unui gen – pragmatismul la bărbați și expresivitatea la femei);

atitudinile de gen (perspective ale altora sau ale situațiilor ca fiind în mod comun asociate cu genul cuiva: bărbații gândind în termeni de dreptate și femeile gândind în termeni de grijă).

În cultură vestică, într-un mod stereotip, bărbații sunt agresivi, competitivi și orientați pragmatic, în timp ce femeile sunt pasive, cooperante și expresive.

Disforia este o tulburare care se caracterizează prin stare de tristețe și anxietate, iritabilitate și creștere a agresivității. Persoanele cu tulburare de identitate de gen manifestă dorința de a trăi în calitate de membru de sex opus și să se îmbrace sau să folosească manierele asociate cu celălalt sex. Problemele de identitate se pot manifesta într-o varietate de moduri. Problemele de identitate apar și persistă încă din copilărie.

Diferențele de gen comportamentale și psihologice rezultă atât din aspectele ereditare (P1. potențial – zestre genetică), cât și din expunerea la rolurile de gen (P4. preajmă – mediu familial și social), din tipizarea genului (P3. produs – stare generală) și din stereotipurile de gen (P2. proces – comportamente). Toate acestea conducând către soluționarea lor prin programe psihologice specifice (P5. psihoterapie – program de terapie individualizată).

Caracteristici psihice generale

Perioada preșcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea structurilor sociale culturale, absorbția copilului în instituțiile preșcolare solicită toate posibilitățile lui de adaptare. Diferențele de cerințe din grădiniță și din familie solicită la rândul lor o mai mare varietate de conduite. Ca atare, contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devin mai active. Aceste forme de contradicții constituie puncte de plecare pentru dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, a câștigării de modalități diverse de activități, a dobândirii de abilități înscrise în programele grădinițelor. Comunicativitatea și sociabilitatea copilului cresc în aceste condiții. Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei subperioade: (a) – preșcolarul mic (3-4 ani), (b) – preșcolarul mijlociu (4-5 ani), (c) – preșcolarul mare (5-6/7 ani).

Perioada preșcolară mică se caracterizează printr-o creștere a intereselor, a aspirațiilor și a aptitudinilor mărunte implicate în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului. De la un relativ echilibru la 3 ani, are loc o trecere spre o oarecare instabilitate, o oarecare expansiune ce exprimă o mare decentrare de pe obiectele concrete și manipularea lor pe integrarea obiectelor în strategii mai largi de utilizare în care li se conferă funcții simbolice. Integrarea în grădiniță se face cu oarecare dificultate la această vârstă, dată fiind dependența mare a copilului preșcolar mic de mama sa și de ambianța familială. Ca expresie a dezvoltării, perioada preșcolară mică este de trecere de la centrarea activității organismului pe satisfacerea necesităților imediate, adeseori dominant biologice, spre activități în care devin mai complicate, modalitățile de satisfacere a unor trebuințe psihologice.

Preșcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând și trece ușor de la o dispoziție la alta. Durerea sa ca și bucuria sunt explozive, totale.

Spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar și mai neîndemânatic. Mișcările sale devin mai brutale, fapt explicabil prin antrenarea și constituirea (încă instabilă) de foarte numeroase conduite implicate în cerințele de autonomie. În perioada preșcolară mijlocie copilul traversează un ușor puseu de creștere.

Pe plan psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului (între 3 și 5 ani se câștigă cam 50 cuvinte pe lună). Tot evidentă este dezvoltarea autonomiei datorită progreselor ce se realizează în planul deprinderilor alimentare, de îmbrăcare, igienice. Se intensifică, de asemenea, dezvoltarea conștiinței de sine, fapt ce se exprimă prin creșterea opozabilității, a bravadei, a dorinței de a atrage atenția asupra sa (episod de negativism). Jocul devine în perioada preșcolară mijlocie activitatea de bază, încărcată de caracteristici active de valorificare a experienței de viață, a observațiilor, emoțiilor, a acțiunilor și conduitelor ce se vehiculează în ambianța sa.

Jocul pune în evidență o mare experiență socială achiziționată și capacitatea de a crea verbal și comportamental roluri (prin mijloace dominant intuitive) prin care copilul reconstituie episoade din realitatea înconjurătoare (jocul cu rol și subiect). În general, curiozitatea devine mai amplă și abordează mai pregnant relațiile dintre fenomene (relații de dependență, de cauzalitate, de condiționare etc.). Copilului îi plac poveștile, prezintă interes pentru cărți cu imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de păpuși ori de marionete, TV, desene animate etc.

Preșcolarul mare (5-6/7 ani) manifestă, în ansamblu, o mai mare forță, agilitate, inteligență, reticiențe în situații ușor penibile. Câmpul atenției este dominat de o înțelegere mai profundă a situațiilor. Există și în perioada preșcolară mare o oarecare opoziție față de adulți, opoziție ce se manifestă spontan ca atare, urmată de dorințe vădite de reconciliere. La unii copii, atitudinile opozante sunt oprimate în comportament, dar alimentate subconștient. Se manifestă în conduitele alimentare (anorexie) și pune în evidență susceptibilități nesatisfăcute ca de exemplu o stare mai tensională dintre dorințele de autonomie și dependență afectivă ușor contrariată de rivalități fraternale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, în numeroase familii copilul preșcolar mai are unul sau doi frați mai mici.

Caracteristică este la preșcolarul mare și adaptarea mai evidentă a conduitelor față de diferite persoane, de particularitățile acestora în cele două medii concurente, familia și grădinița. În acest sens, copilul poate fi acasă destins, disponibil, iar în grădiniță, răsfățat, nervos, și invers, fapt ce pune, de asemenea, probleme legate de dificultățile sale de adaptare, manifestate prin aceste mari distanțe psihologice de conduită în cele două medii.

Între 3 și 6 ani, copilul se identifica cu părintele de același sex. De la această vârstă, trebuie să înceapă și educația sexuală. În cazul în care vorbim de o familie monoparentală, copilul are nevoie de modele de același sex, așa că trebuie să aibă prin preajmă adulți membri ai familiei sau prieteni apropiați.

Până la 6 luni, bebelușul are o imagine generică despre mama. De fapt, mama e persoană care îl îngrijește. La aceeași vârstă, în raport cu mama reală se conturează o etapă vizuală puternică. S-a constatat că dilatarea pupilelor este o cale prin care semnalăm inconștient afecțiunea față de alte persoane.

Acesta e un semnal pe care îl transmit și copiii părinților începând cu vârstă de 4 luni. Așa s-a demonstrat că persoanele care intră în contact cu cel mic vor primi mai mult decât un zâmbet fără expresie. La 4 luni, copilul începe să aibă preferințe în privința persoanelor din jurul său.

De la 4 luni la 3 ani, copilul se află într-o fază în care acționează doar prin imitare. Și după această imitare apare identificarea. În mare măsură, învățarea rolurilor sociale, cum ar fi cel de apartenență la unul dintre sexe, are loc prin procesul de identificare.

Din acest motiv, prezența modelelor este importantă în dezvoltare. În jurul copilului trebuie să existe persoane (nu toate de același sex) pe care să le copieze. Studiile arată că micuții nu copiază modelele în mod egal. În principiu, copiii imită modelele pe care le consideră similare lor, de exemplu pe cele de același sex.

Alte studii au constatat că băieții care au relații calde cu tații lor obțin ulterior scoruri mai mari la testele de masculinitate decât băieții a căror relație cu tatăl este rezervată. Același lucru este valabil și pentru fete: cu cât relația cu mamele lor este mai strânsă, cu atât mai puternică este identificarea cu feminitatea.

Teorii care explică dezvoltarea feminității și a masculinității

Teoria psihanalitică (Freud, 1927)

Conform teoriei psihanalitice, identitatea de gen se dezvoltă prin identificarea cu părintele de același sex. Această identificare apare în urmă rezolvării conflictului specific Complexului Oedip. În jurul vârstei de 3 ani, copilul dezvoltă un atașament sexual față de părintele de sex opus. Simultan, se dezvoltă sentimente negative (resentimente, gelozie), față de părintele de același sex. În jurul vârstei de 6 ani copilul rezolvă acest conflict psihic, depășind dorința pentru părintele de sex opus și identificându-se cu părintele de același sex. Astfel, băieții ajung să învețe masculinitatea de la tatăl lor, iar fetele de la mama lor.

O teorie psihanalitică mai recentă sugerează că mamele joacă un rol important în dezvoltarea identității de gen (Chodorow, 1978). Conform acesteia, mamele sunt mai predispuse să relaționeze cu fiii lor într-un mod diferit, întrucât nu sunt de același sex, în timp ce experimentează un sentiment de unitate și continuitate cu fiicele lor, deoarece sunt de același sex. Ca o consecință, mamele se vor atașa de fetele lor, construind feminitatea la ele. Simultan, mamele se distanțează de fiii lor care răspund mutându-și atenția dinspre mama înspre tată. Prin identificarea cu tatălor lor, băieții învață masculinitatea.

Teoria cognitiv developmentală (Kohlberg, 1966)

Această teorie susține că există evenimente critice de origine cognitivă care au un efect de lungă durata asupra dezvoltării identității de gen. Odată ce identitatea de gen a unui copil este stabilită, acesta este motivat apoi să manifeste comportamente și atitudini specifice identității de gen. Ulterior apare modelarea (imitarea) părintelui de același sex. Kohlberg identifică două stadii cruciale în dezvoltarea identității sexuale: achiziționarea unei identități de gen fixe și stabilirea constanței identității de gen.

Primul stadiu începe cu identificarea pe care o realizează copilul, atunci când aude etichetele „băiat“ sau „fată“ care îi sunt atribuite. În jurul vârstei de 3 ani, copilul poate să-și aplice singur eticheta de gen, acesta fiind momentul în care identitatea de gen devine fixă. În jurul vârstei de 4 ani, aceste identități de gen devin aplicate și altora în mod adecvat. Peste 1 an sau 2, copilul atinge a doua fază critică, cea a constanței identității de gen. Ea corespunde insight-ului pe care îl are copilul atunci când înțelege că identitatea sa de gen nu se va schimba, în ciuda altor schimbări de ordin exterior, care se petrec odată cu înaintarea în vârstă.

Teoriile învățării care pun accent pe recompense (Weitzman, 1979) și modelare (Mischel, 1970)

Conform acestor teorii, mediul social al copilului (alcătuit din părinți, profesori etc.) conturează identitatea de gen a unui copil. Părintele și/sau profesorul îl orientează pe copil către masculinitate sau feminitate, cu ajutorul recompenselor și pedepselor sau, într-un mod indirect, acționând ca modele care vor fi imitate de copil. Recompensele și pedepsele directe sunt oferite adesea în legătură cu ceea ce copilul va îmbrăca (fetele – rochii, băieții – pantaloni), alegerile de obiect, precum preferințele pentru jucării (păpuși pentru fete și mașinuțe pentru băieți) și comportament (pasivitate și dependență la fete și agresivitate și independență la băieți.) Prin recompense și pedepse copilul învață să adopte comportamentele, atitudinile adecvate genului.

Învățarea indirectă a identității de gen apare în urmă modelării (imitării) persoanelor din jurul copilului (părinți, profesori, colegi, vedete de același sex). Copilul imită gândurile, sentimentele și comportamentele altora întrucât anticipează că va obține aceeași recompensă pe care modelul o primește.

Identificarea sexuală condiție a integrării sociale

Identificare sexuală cu părintele de același sex aduce premisele nu numai pentru relații sexuale normale la vârstă adultă, ci pune bazele integrării sociale. Între 3 și 6 ani, se poate observa că și grupurile de joacă au la bază apartenența la un sex sau altul: băieții se joacă cu băieți și fetele cu fete, interacțiunile dintre ei fiind destul de reduse. Psihologii punctează că există o tendința inconștiență a părinților de a petrece mai mult timp cu copilul de același sex (în cazurile în care în familie există mai mult decât un copil).

Din acest punct de vedere se observă rolul important, de model, pe care îl au părinții și dorința copiilor de a urma acest rol. De aceea, e vital să le fie explicate celor mici diferențele dintre sexe. De fapt, educația sexuală începe de când copilul își pune primele întrebări despre diferențele sexuale: „De ce sora mea face pipi altfel?“ ar putea fi întrebarea unui băiețel care sugerează că e momentul să se înceapă educația sexuală și astfel să se evidențieze prin cuvinte ceea ce copilul observă: că fetele se căsătoresc cu băieții, că băieții sunt de obicei mai înalți decât fetele și că acestea vor fi cele care vor naște copii etc.

Semne care indică tulburarea de identitate de gen

Primele semne privind această tulburare pot să apară la vârste fragede. De exemplu, un copil poate refuză să poarte haine specifice de băiat sau, după caz, de față, sau să participe la jocuri sau activități tipice. Acest tip de comportament întâlnit în copilărie și abandonat în adolescență sau după această perioada poate fi încadrat în termeni normali, însă pentru persoanele cu disforie de gen, acest comportament persistă în copilărie și, mai târziu, până la maturitate. Adulții cu disforie de gen simt un disconfort puternic față de faptul că sunt prinși într-un corp care nu se potrivește cu identitatea lor de gen.

Se recomandă a fi consultat medicul de familie sau un specialist pentru a face o evaluare în astfel de cazuri și a se acorda sprijinul de care este nevoie și sfaturile despre opțiunile de tratament, bineînțeles personalizate, de la caz la caz. Tratamentul are scopul de a ajută la reducerea sentimentelor dureroase survenite din neconcordanță între sexul biologic și identitatea de gen, aceasta însemnând lucruri diferite pentru persoane diferite, ca de exemplu pentru unii poate însemna îmbrăcăminte, adoptarea comportamentului și stilului de viață adaptat ca pentru genul lor preferat, iar pentru alte persoane poate însemna tratament hormonal sau intervenție chirurgicală pentru schimbarea aspectului lor fizic.

O problemă a celor ce suferă de această tulburare este faptul că se confruntă cu prejudecăți și neînțelegeri atât din partea celor din jur cât și a familiei sau prietenilor. Din cauza acestor temeri, abaterea identității de gen rămâne pentru multă vreme sau pentru totdeauna un secret al celui în cauză.

Cum se rezolvă lucrurile în familia monoparentală?

În acesta perioadă, indiferent de situația maritală, este necesar ca lângă un micuț să fie atât un adult de sex feminin cât și unul de sex masculin. În marea majoritate a cazurilor, într-o familie monoparentală lipsește tatăl, de aceea riscurile sunt mai mari dacă nu relaționează cu copilul o figura masculină din familie sau un prieten apropiat. Absența fizică a tatălui din familie crește posibilitatea apariției unui comportament antisocial, în special la băieți și, nu în ultimul rând, poate conduce la confuzii în identificarea de gen.

b. Stadiului actual al cunoașterii științifice cu privire la disforia de gen

În prezent, un consorțiu format din cinci institute de cercetare din Europa și Statele Unite studiază genomul, setul complet de ADN al unei persoane, pentru a găsi indicii cu privire la faptul dacă persoanele transgen se nasc astfel. Membrii consorțiului sunt Universitatea Vanderbilt Medical Center (Tennessee, SUA), Universitatea George Washington, Spitalul de Copii din Boston, Universitatea Vrije din Amsterdam și Institutul FIMABIS din Malaga, Spania.

Acum, oamenii de știință din consorțiu, sub conducerea dnei Lea Davis, profesor asistent de medicină la Vanderbilt Genetics Institute, din Nashville, SUA, s-au angajat în ceea ce ei numesc cel mai mare studiu de acest gen, căutând o componentă genetică pentru a explica de ce oamenii cărora li s-a atribuit un sex la naștere se identifică atât de persistent cu celălalt, adesea foarte devreme, în copilărie.

În prezent, singura modalitate de a determina dacă oamenii sunt transgen este ca ei să se identifice ca atare.

c. Evidențierea modului în care obiectivele studiului răspund unor dileme științifice actuale.

Un alt studiu efectuat în 1995 a fost condus de neurobiologul olandez Dick Swaab, care a fost printre primii oameni de știință care au descoperit diferențele structurale dintre creierul bărbaților și cel al femeilor. Munca sa a dat naștere unui nou domeniu de cercetare care astăzi este explorat cu tehnologie avansată de scanare a creierului voluntarilor transgen în viață.

Un număr de alți cercetători, inclusiv geneticieni și neurologi, presupun și ei existența unei componente biologice, care este și ea influențată de creștere.

Dar Paul McHugh, profesor universitar de psihiatrie la Johns Hopkins School of Medicine (Statele Unite), s-a impus ca una dintre principalele voci care combat ipoteza „născut-așa“. El încurajează terapia psihiatrică pentru persoanele transgen, în special pentru copii, astfel încât să accepte sexul atribuit la naștere.

Așadar, în urma prezentării studiilor anterioare, considerăm că tema aleasă este de o reală importanță și actualitate. Tulburarea de identitate de gen este recunoscută ca o boală psihică de către Asociația Psihiatrilor Americani (APA). Manualul pentru Diagnostic și Statistici al Bolilor Mentale a fost revizuit în luna mai 2013 pentru a înlocui termenul „tulburarea de identitate de gen“ cu „disforie de gen“. Manualul APA stabilește că doar un număr mic de copii cu disforie de gen au aceste simptome și de-a lungul adolescenței și maturității.

Capitolul 2. Conceptualizarea cazului

Prezentarea cazului

2.1. Date generale despre client

Nume și prenume (inițiale): V. C.

Gen: masculin

Vârsta: 5 ani

Studii: grupa mare

Stare civilă: NU ESTE CAZUL.

Data / Perioada: 18.02.2017

Date anamnestice: 25.07.2017

Familia de origine este formată din părinți divorțați de când copilul avea vârsta de 1 an și 4 luni. Relația părinților a început în locul natal. Au plecat împreună în Italia pentru a aduna bani să facă nunta. Familia tatălui a cerut o sumă de bani împrumut de la viitoarea noră.

În Italia, înainte cu două luni de a se întoarce pentru nuntă, Alina s-a îndrăgostit de un bărbat mai tânăr decât ea cu 3 ani. A motivat că nu se întoarce pentru că mai vrea să muncească. Relația sa nu a recunoscut-o, însă viitorul soț știa. El s-a întors acasă și a așteptat-o 2 luni, apoi a avut o relație cu fosta iubită care era preferată de părinți.

Relația Alinei din Italia s-a terminat și, după 3 luni, s-a întors și ea ca să facă nunta. A aflat că viitorul soț a început o relație. Cu toate aceste fapte, cei doi s-au căsătorit. După puțin timp, Alina a rămas însărcinată. Pe durata sarcinii au existat numeroase conflicte verbale. După nașterea copilului, la 1 an și 4 luni, Alina a rupt relația și a intentat divorț.

Mama – Alina, în vârstă de 38 ani, studii medii, lucrează ca ospătar, are un program de 12 ore / 24 ore și sfârșitul de săptămână cu program nocturn; a intentat divorțul pentru că nu mai suporta sentimentul de culpabilitate și pentru că soțul practica jocurile de noroc.

Tata – Ioan, în vârstă de 39 ani, 8 clase, antreprenor în construcții, recăsătorit cu prima iubită, așteaptă un copil de la aceasta. Manifestă grijă și deschidere pentru a menține o relație frumoasă cu mama lui C. Este prezent în orice moment i se cere ajutorul.

Climatul familial este încordat, cu pendulări între supărarea și starea de culpabilitate a Alinei și familia nouă a tatălui, care așteaptă un al doilea copil. Cu toate că există un program de vizite stabilit prin acordarea custodiei în favoarea mamei, acesta nu este respectat. Mama solicită ajutor din partea tatălui aproape zilnic pentru a lua copilul de la cămin sau pentru a-l supraveghea cât timp ea este la serviciu.

În timpul zilei și noaptea, atunci când Alina este de serviciu, copilul merge acasă la o bonă (60 ani) și familia acesteia (fiica de 38 ani și ginerele de 40 ani). Toți au grijă de Christian. Copilul doarme 2 nopți acasă la mama, 2 nopți la bonă sau la fiica acesteia și, uneori, la tata. Tatăl este recăsătorit și așteaptă încă un băiețel (peste 1 lună). Bunicii paterni nu vor să intre în contact cu nepotul, de care îi desparte un gard, atunci cân se află la tatăl său. Din partea mamei mai trăiește bunicul. Cu acesta are o relație bună.

Fiica bonei este de vârsta Alinei, căsătorită, nu are copii și sunt bune prietene încă din copilărie. C. Este considerat ca și copilul ei. Alina este mulțumită că poate fi ajutată oricând cu supravegherea lui C.

Mediul social al lui C. se limitează la grupul de la cămin. Nu are alți prieteni de vârsta lui și mama are un cerc restrâns de cunoștințe.

Relațiile cu genul opus sunt foarte bune. C. se joacă la cămin numai cu fetițe. Este foarte sociabil, prietenos, pașnic și în bune relații cu majoritatea colegilor, mai puțin cu băieții agresivi.

Ruta școlară este formată din: grupa mică, grupa mijlocie, grupa mare. Va repeta grupa mare la un alt cămin.

Ruta profesională – NU ESTE CAZUL.

Acuzele clientului – C. spune că vrea ca mama lui să fie fericită, să nu mai plângă. De asemenea, afirmă că are un secret pe care îl spune numai dacă promit că nu spun altcuiva: îi plac hainele de fetiță.

Istoricul bolii/tulburării/vulnerabilității – În urmă cu un an, tot la sugestia d-nei educatoare, a fost la medicul de neuropsihiatrie infantilă și, în urma unei observații de 5 minute, a pus diagnosticul de Sindrom hiperactiv cu deficit atențional. (ANEXA 1)

Copilul a primit o rețetă cu SEDEPRIL – 5 ml x 2/ zi, PIKOVIT IQ – 5 ml/zi, dimineața și OZONOTERAPIE.

SEDEPRIL® sirop este un preparat obținut din extracte naturale standardizate, cu proprietăți calmante, recomandat copiilor în cazul stărilor de agitație, pentru îmbunătățirea calității somnului și pentru funcționarea normal a sistemului digestiv.

RECOMANDĂRI:

– Agitație, îmbunătățirea calității somnului;

– Pentru funcționarea normală a sistemului digestiv;

– Pentru reglarea tranzitului intestinal;

– Balonări, crampe abdominale.

Pikovit IQ sirop 3+ este un supliment de vitamine și acizi grași Omega 3, cu gust plăcut de piersică, cu arome naturale și fără coloranți artificiali. Pentru menținerea funcției normale a creierului. Sirop cu multivitamine și acizi grași omega-3. Pentru copii de 3 ani și mai mari.

Pikovit IQ sirop este RECOMANDAT în perioada creșterii și dezvoltării intense, precum și în perioadele de oboseală excesivă (în activitățile din grădinițe și școli), pentru nevoile crescute și suplimentarea alimentației deficitare în vitamine.

OZONOTERAPIE

Ca și rezultate ale ozonoterapiei s-au constatat:

– reducerea durerii consecutive spasticității și/sau alterărilor posturale;

– îmbunătățirea ritmului somn-veghe;

– îmbunătățirea funcționării microcirculației venoase limfatice;

– îmbunătățirea funcțiilor neurovegetative și sfincteriene;

– încetinirea progresiei bolii;

–îmbunătățirea kinestezicii.

După 2-3 luni de tratament cu aceste picături, doamna educatoare a constatat că preșcolarul are o funcționare mai bună. Apoi, tratamentul a fost întrerupt de mama.

Antecedente personale medicale – Sindrom hiperactiv cu deficit atențional.

Antecedente personale judiciare – divorțul părinților.

Antecedente heredocolaterale – În septembrie, după începerea grădiniței, d-na educatoare a sesizat o creștere a agitației. Și tatăl este mai agitat, iar bunicul din partea tatălui este mai ciudățel (agitat).

Programul este haotic pentru un copil de 5 ani. După ce este luat de la cămin, poate fi dus în unul din cele 3 locuri.

Momente-cheie ale istoriei de viață – În timpul dezvoltării intrauterine a fătului, mama a fost tot timpul supărată, a resimțit sentimentul vinovăției pentru o relație pasageră, a plâns mult și a avut conflicte verbale cu tatăl și cu familia de origine a acestuia. După nașterea copilului, conflictele au continuat, tatăl având un grup de prieteni cu care practica jocurile de noroc. A urmat separarea prin divorț a părinților, copilul rămânând în custodia mamei.

2.2. Motivul prezentării

Mama sună și solicită o consiliere la sugestia unei d-nei educatoare (are două). Spune că este hiperactiv, cu probleme de atenție, momente de izolare în grupul de copii și unele manifestări mai ciudățele: îi plac lucrurile strălucitoare, este atras de farduri, pantofi cu toc, desene cu tot felul de aplicații decorative etc.

Temele/problemele prezentate de mama sunt: Mama dorește să afle ce semnifică atracția băiatului său pentru obiectele feminine și să diminueze starea de agitație fără medicamente.

2.3. Obiectivul psihodiagnosticului și evaluării

Din perspectiva clientului:

La nivel cognitiv: diminuarea/eliminarea gradului de agitație și neatenție la cămin; eliminarea confuziilor de corporalitate; evitarea momentelor care conduc la crispare și rigiditate cu tremur.

La nivel comportamental: diminuarea/eliminarea atracției pentru mărgele, pantofi cu toc, rochii; scăderea pragului de mare nerăbdare și/sau retragere în anumite situații.

Din perspectivă clinică:

La nivel cognitiv: modificarea credințelor rigide; restructurarea distorsiunilor cognitive și a gândurilor negative care provoacă îngrijorările; analiza discursului interior care întărește/menține îngrijorările; sporirea gândirii flexibile și realiste; modificarea credințelor care scad toleranță la frustrare sau durere; îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme.

La nivel comportamental: stingerea comportamentelor care sunt distructive și nedorite (încetarea evitărilor inutile sau iraționale); restructurarea comportamentală (a începe să folosească comportamente eficiente pentru atingerea realistă a scopurilor terapeutice și de viață); autocontrolul comportamentelor determinate de gândurile de îngrijorare (evitarea, autoizolarea, reacțiile exagerate la diverse situții de viață, irascibilitate, agitație comportamentală).

Ipotezele clinice/terapeutice

În formularea ipotezelor lucrării pornim de la următoarele întrebări:

1. Există o legătură între absența modelului masculin din familie și manifestarea caracteristicilor disforiei de gen la copilul de 5 ani?

Christian a dezvoltat o stare de anxietate în urma divorțului dintre părinții săi prin pierderea modelului masculin-tatăl. Mama, omiprezentă, a devenit model pentru băiat, acesta dezvoltând o atracție precoce către toate activitățile și obiectele feminine. Preferința sa a avut ca o consecință majoră manifestarea anxietății generalizate.

Hiperactivitatea sistemului nervos vegetativ, lipsa de asertivitate și de abilități sociale în relațiile interpersonale foarte reduse din cauza vârstei și a contextului, ar fi putut amplifica simptomatologia caracteristicilor disforiei de gen care devine factor declanșator pentru anxietatea generalizată.

2.Cum și unde se manifestă disconfortul unui băiat de 5 ani atunci când are caracteristici ale disforiei de gen?

În cazul lui Christian, comportamentul este considerat bizar de mama și de o doamna educatoare. În orice loc s-ar afla, băiețelul tremură de nerăbdare ca să atingă obiectele feminine. Fie în magazine, în vizită la prieteni, în parc, acasă, la cămin, cu orice persoană ar fi, el trebuie să atingă, să analizeze și să probeze acele obiecte: se încalță cu pantofii de damă, indiferent unde ar fi, îi probează, se admiră în oglindă, se arată celor din jur; hainele și accesoriile mamei sunt verificate și încercate de el; se joacă cu o eșarfă pe care o pune pe umeri și spune că este pelerina sa vrăjită, se admiră în oglindă și spune că vrea să fie fetiță; încearcă rujul mamei și creionul dermatograf pentru a se machia; probează hainele și gentuțele fetițelor de la cămin; vrea să atingă poșetele doamnelor pe care le vede în parc etc. Este în alertă continuă pentru a privi, a atinge și a proba obiectele interzise, ceea ce a determinat o stare continuă de disconfort pentru cei din jur și pentru el însuși.

Evaluarea cazului

Instrumentele și metodele utilizate în cadrul ședințelor de evaluare:

BASC-2 (achiziționat, cu licență) reprezinta un sistem multidimensional și multimetodic, utilizat în evaluarea comportamentului și a percepției de sine, pentru copiii și tinerii cu vârste cuprinse între 2 și 25 de ani.

În cazul BASC-2 vorbim despre o abordare multimetodă, deoarece sistemul conține următoarele metode de evaluare, care pot fi utilizate fie în mod individual, fie în oricare din posibilele lor combinații:

– Două scale de evaluare, una pentru profesori (Scala de Evaluare pentru Profesori, Teacher Rating Scale, TRS) și o alta pentru părinți (Scala de Evaluare pentru Părinți, Parent Rating Scale, PRS). Fiecare scală este împărțită pe mai multe grupe de vârstă. Cu ajutorul acestor scale, se pot colecta descrieri referitoare la comportamentul observabil al copilului.

– O scală de autoevaluare (Autoevaluare a Personalității, Self-Report of Personality, SRP), prin intermediul căreia copilul sau adultul tânăr își poate descrie emoțiile sau percepțiile asupra propriei persoane (peste 6 ani).

– Un interviu structurat, referitor la istoricul dezvoltării persoanei evaluate (Structured Developemental History, SDH).

– O foaie de observație care poate fi folosită pentru înregistrarea și clasificarea comportamentelor observate în mod direct în timpul orelor de curs (Student Observation System, SOS).

BASC-2 a fost construit pentru a facilita diagnosticul diferențial și clasificarea educațională a unei varietăți de probleme emoționale și comportamentale care pot fi întâlnite la copii, precum și pentru a ajuta în stabilirea planurilor de tratament și de intervenție. Când sunt utilizate individual, componentele BASC-2 reprezintă instrumente stabile și sofisticate din punct de vedere psihometric, care oferă o paletă largă de informații utile. Când este folosit ca un sistem integrat, BASC-2 oferă informații despre un copil sau tânăr, provenind din surse variate, furnizand clinicianului un set coordonat de instrumente pentru evaluare, pentru diagnostic și pentru stabilirea unui plan de tratament. (ANEXA 2)

2.4. Descrierea componentelor psihologice evaluate:

Nivel subiectiv/emoțional:

TESTUL CASĂ – COPAC – PERSOANĂ aduce informații legate de stadiu de integrare al personalității, maturitate și eficacitate. Ordinea aceasta este aleasă pentru că este văzută ca o dificultate psihologică graduală, desenul copacului și al persoanei părând să aducă cele mai multe răspunsuri personale.

CASA (ANEXA 3)

Desenul casei tinde să solicite informații privind casa examinatului și a dinamicilor interpersonale experimentate în interiorul familiei. Casa reprezintă locul unde afecțiunea și securitatea sunt puternice. Din această perspectivă, desenarea unui coș ce scoate fum este adesea înrudit cu sentimente de căldură și afecțiune. Orice interpretare specifică trebuie să fie făcută doar în contextul combinării tuturor factorilor H – T – P (sau C- C- P), combinat cu date din istoria clinică, probleme prezente și alte date din evaluare.

Fundamental (desenul normal) – anormal, ușa este un cerc cu un punct în mijloc, nevoia de mediu structurat mai complet este uneori asociată cu sentimente de insecuritate sau nevoia de a exercita controlul în contactul interpersonal – flori și soare.

Hornul, simbol al relațiilor de căldură intimă și, uneori, este asociat cu semnificația simbolului falic. Absența hornului semnifică lipsa căldurii psihologice sau conflicte cu figuri adulte semnificative. Ușa – inadecvare. Perspectiva, față de dedesubt (baza casei) – foarte mare, fie respingerea casei, fie sentimentul că nu poate atinge o anume dorință a situației de (din) acasă (casă). Perspectiva, de deasupra semnifică respingerea situației casei. Fereastra absentă reprezintă ostilitate sau închidere în sine.

Nu vrea să spună o poveste.

Proiecția unei lumii interioare proiectată grafic într-un spațiu simbolic cu semnificații arhetipale, prin intermediul unor mișcări grafice pe care voința conștientă nu le alterează, a fost realizată folosind Testul Arborelui. Ideea de a utiliza desenul arborelui ca instrument de diagnostic psihologic i-a aparținut lui Emile Jucker, Consilier de orientare profesională la Fägsvil, cantonul Zurich. Ulterior, un alt psiholog elvețian Ch. Koch, publică un manual (1937) complet cu date statistice: „cercetări experimentale“, un capitol special cu referire la dezvoltarea expresiei grafice la copil, tehnica de interpretare a desenului și un studiu istorico-cultural asupra simbolismului arborelui (Rozorea A./Sterian. M., București, 2000).

Testul ARBORELUI – Interpretarea desenului (ANEXA 4)

I. APRECIEREA IMAGINII DE ANSAMBLU A DESENULUI

O.A. Observația ansamblului (a) – ideea de analiză, de detaliu a desenului sugerează, ca semnificație psihologică, o gândire analitică, prelucrarea logică a informației, aptitudini pentru desen și capacități verbale deosebite.

II. SCHEMA PROCESULUI DE PROIECȚIE ÎN FUNCȚIE DE PARAMETRII DESENULUI ARBORELUI ȘI DE ORGANIZAREA CÂMPULUI GRAFIC

P. Plasarea desenului în pagină (a) – (spațiul grafic) – poziția centrală a desenului are ca semnificație psihologică bogăția de sentimente, supraestimarea, echilibrul, stăpânirea de sine și rezistența la influențele exterioare.

M. Mărimea desenului (b) – (înălțimea arborelui – HT> HC) – desen (arbore) de mărime normală – sugerează, ca semnificație psihologică, maturitate corespunzătoare ciclului primar.

P.M. (cm) Parametrii măsurabili și raporturile dintre ei (g)– trunchiul este mai înalt decât coroana, HT>Hc, 7 cm>6 cm, sugerează sensibilitate, receptivitate, afectivitate, instinctualitate predominant, tendințe inconștiente dezvoltate,inhibiție, infantilism, orientarea activității spre lumea fizică și materială, sensibilă, tendințe practice și agitație marcantă.

L.S. Linia solului – relevă separarea între viața conștientă și cea inconștientă. În acest desen nu există.

III. SEMNIFICAȚIA COMPONENTELOR ARBORELUI

E. Expresia trunchiul (b) – trunchi din linie dublă (linii paralele, echidistante de la linia solului la coroană):

– semnificația din perspectiva psihosocială și culturală indică normalitate și frecvent la școlarii mari și la adulți, dificultăți de adaptare;

– semnificația din perspectivă psihologică și psihanalitică sugerează îndărătnicie, încăpăținare, nediferențiere, „model exemplar“, prefăcătorie, fățărnicie, mărginire, fală, spirit imitative, tonus scăzut, grav, afectat, emphatic (bombastic), precipitat, repezit, intransigent, vitalitate scăzută, capacitate de abstractizare, gândire pură, clară, realism;

– semnificația din perspectiva psihopatologică nu există.

SC. Scoarța trunchiului (d) – umbrită la stânga:

– semnificația din perspectiva psihosocială și culturală fără semnificație;

– semnificația din perspectivă psihologică și psihanalitică sugerează: introversie, tendinșa spre visare, sensibilitate și vulnerabilitate la nivel de mediu, tip școlăresc;

– semnificația din perspectiva psihopatologică – inhibiție.

F. Forma coroanei (c) – coroană în formă de balon (formă închisă):

– semnificația din perspectiva psihosocială și culturală – combativitate în fața realității fizice și sociale, frecvență mai mare la băieți, la ambele sexe, normal până la 7 ani;

– semnificația din perspectivă psihologică și psihanalitică sugerează spirit fantastic, convențional, banalitate, schematism, lipsit de simț constructive, tendințe și înclinații nediferențiate, exaltare, reverie, vid, lipsă de energie, naivitate,plonjare în imaginar, inautenticitate în comportament, echilibru neproductiv, sentimentalism ;

– semnificația din perspectiva psihopatologică – angoasă în fața vieții reale, infantilism.

FR. Frunze (a) – organizare stereotipică:

– semnificația din perspectiva psihosocială și culturală – nevoia de apreciere, de a fi remarcat, gratulat;

– semnificația din perspectivă psihologică și psihanalitică sugerează spirit de observație a fenomenelor externe, vivacitate, intuiție, aptitudini de expresie și exteriorizare, superficialitate, bun gust, manieră juvenilă, dornic de experiență, fericire, vioiciune, centrare pe detalii, vanitate, gust al decorului, dependent de success, putere de dăruire, imaginație naivă, reverie, entuziast, simț al decorativului, exaltare, puțină irealitate;

– semnificația din perspectiva psihopatologică – fără semnificație.

IV. PARTICULARITĂȚI ALE DESENULUI ARBORELUI

PC. Particularități ale desenului (a) – regularități.

Testul Desenul Persoanei (ANEXA 5)

În urma interpretării se obține o descriere a principalelor trăsături de personalitate ale subiectului, inclusiv aspectele psihopatologice aferente. Din acest punct de vedere, testul se încadrează în categoria instrumentelor clinice de descriere, în cadrul general al teoriei psihodinamice, semnalându-se prezenta unor aspecte precum:

tipuri de identificare sexuală, trăsături asumate în cadrul imaginiii de sine și conținuturi proiectate în cadrul relațiilor obiectale;

calitatea relațiilor între instanțele personalității, cu evidențierea nucleelor conflictuale și intensitatea nevoilor și dorințelor subiectului, în special din perspectiva în care imaginea corporală este expresia psihosomatică a multor conflicte intra- și inter- psihice;

maniera de adaptare și problemele întâmpinate de subiect;

tendinte regresive și inhibiții în dezvoltarea personalității;

trăsături psihotice precum ar fi tendințele depresive sau cele maniacale, schizofrenia.

Toate aceste aspecte identificate în urma interpretării sunt integrate în conceptele metapsihanalitice pentru a formula un diagnostic clinic.

Capacitatea testului de-a surprinde modificările în dinamica afectivă și tipul mecanismelor de apărare utilizate în relațiile obiectale, utilizarea sa la anumite intervale de timp poate evidenția sensul evoluției subiectului, acesta constituind aspectul de monitorizare în utilizarea testului.

Desenul Omulețului și unele trăsături de caracter

Omulețul este centrat în pagină, proporțiile sunt normale, culorile sunt de tonalitate medie. Subiecții placizi, non-emotivi realizează desene cu linii regulate, destul de apăsate, fără întreruperi neobișnuite sau tremurături.

Dulceața, bunătatea, sociabilitatea, docilitatea sunt reprezentate de culorile plăcute, vesele; liniile merg, în general, spre exterior, lăsând între ele spații de intrare; omulețul este de mărime medie ceea ce semnifică interes pentru celălalt, dependență de alții; aspectul general al omulețului este mai curând efeminat și narcisic. Excesul acestor semne caracterizează slăbiciunea. În acest caz, desenului îi lipsesc precizia și detaliile.

În stările de bucurie, ritmul de lucru este bun. Absența inhibiției se manifestă prin prezența mișcării și a unui anumit echilibru general al formelor: culorile sunt numeroase, vii și vesele; brațele sunt normal depărtate de corp, uneori ridicate (exuberanță); fața omulețului este expresivă (privire vie, fizionomie surâzătoare, fără ridiculizare sau ilaritate).

Anxietatea accentuează aceste semne: desenatorul își verbalizează (comentează) lucrul, face reflexii, se justifică, se încurajează; sunt realizate două personaje în loc de unul singur (un băiat și o fată); omulețul este mai mult sau mai puțin infirm, trunchiul și baza corpului sunt absente sau membrele superioare absente (inhibiție); picioarele mici, prost așezate revelând absența securității; gura este lineară; ochii sunt accentuați; mediul absent semnifică sentimentul de solitudine.

În caz de inhibiție, culorile sunt reci, triste și cu tonuri de pastel, omulețul este înghețat, fără mișcare.

Onestitate – Minciună. Subiectul este sincer – retușează puțin desenul și folosește culori curate, clare; personajul feminin este învelit într-o mantie; sunt revelate semne contradictorii în analiza desenului.

Narcisismul este reprezentat prin: interesul pentru corp, veșminte; capul este mare și trăsăturile feței (ochii în general) foarte detaliate; reprezentarea picioarelor este mediocră, mai ales dacă personajul desenat este de sex opus desenatorului.

Instabilitate psiho-motorie – Omulețul este foarte repede executat; mâzgăliturile informează despre un nivel de maturitate foarte slab; neîndemânarea motrică se traduce prin trăsături stângace, asimetrice și colorit imprecis (ce depășește conturul); Omulețul este rareori complet; semnele de anxietate coexistă.

Întârziere în dezvoltarea afectivă și regresie – lipsa proporțiilor este flagrantă, capul fiind disproporționat, foarte mare; transparența (corpului sub veșmânt, indică o judecată slabă, o gândire infantilă și primitivă, un simț al realității mediocru.

Stadiul afectiv este genital-oedipian reliefat prin evoluția curiozității heterosexuale, fiind desenat/desenate un/două personaj/e de alt sex sau două personaje, unul pentru fiecare sex; tendințele la homosexualitate apar uneori în reprezentarea unui personaj de alt sex decât cel al desenatorului, dar mai ales în aspectul general efeminat, în desenele băieților și viril (umeri lați, simboluri falice) în desenele fetelor.

Nivel cognitiv:

Pentru examinarea inteligenței generale au fost utilizate Matricele Progresive Raven (achiziționate, cu licență), o probă perceptivă neverbală. (ANEXA 6)

La acest test s-a înregistrat un scor care depășește percentila 75 (75+) – capacitate intelectuală peste medie.

Pentru a completa evaluarea cognitivă, s-a utilizat Testul de memorie REY (varianta auditivă și verbală). Este un test care măsoară capacitatea de engramare, stocare și reactualizare. Acest test de memorie a fost conceput de André Rey și este folosit pentru a evalua capacitatea de memorare în condiții normale, dar și după diferite traume suferite. Utilizarea acestui test a fost indicată, mai ales, de contextul familial confuz în care subiectul evaluării trăiește zi de zi.

Proba auditiv-verbală REY explorează funcția mnezică reliefând capacitatea de fixare și reproducere a ei. Proba este foarte utilizată ca metodă de psihodiagnoză a memoriei. Rezultatele obținute la proba elaborată de A. Rey nu se reduc la constatarea reușitei sau nereușitei, ci scoate în evidență determinantele psihice care intervin în nereușită. El evidențiază o serie de manifestări simtomatice privind volumul și fidelitatea, atât a reproducerilor cât și a recunoașterilor, a comportamentului motor și verbal, care toate în ansamblu dau un tablou mai mult sau mai puțin tipic pentru întârziații mintali, pentru epileptici, psihopați, instabili și copii cu dificultăți școlare. (ANEXA 7)

Testul de concentrare pentru primul an școlar (R. Möhling și U. Raatz), conceput pentru măsurarea atenției, capacității de concentrare și de înțelegere a sarcinii, rapiditatea, memoria, percepția vizual-spațială („Set de instrumente, probe și teste pentru Evaluarea educațională a copiilor cu dizabilități“, Asociația RENINCO România, București, 2003) a reliefat un parcurs de 28,8% timp de 1 minut și 93,3% timp de 5 minute. (ANEXA 8)

Nivel comportamental:

S-au evaluat:

Probleme de Externalizare – hiperactivitate, agresivitate (tata, mama – PRS-P pentru 2-5 ani și educatoare 1, educatoare 2 – TRS-P pentru 2-5 ani). Cotele sunt în limite normale.

La problemele de externalizare se constată ca element comun, din cele patru perspective, este enervat cu ușurință de ceilalți.

Probleme de Internalizare – anxietate, depresie, somatizare. Cotele ridicate sunt la anxietate din perspectiva tatălui și la depresie din perspectiva educatoarei 2.

La problemele de internalizare se constată ca elemente comune, observațiile din perspectiva tatălui și a educatoarei 2.

Index-ul Simptome Comportamentale – atipicabilitate, retragere, probleme de atenție. Cotele ridicate sunt la atipicabilitate din perspectiva mamei/educatoarei 1 și de nivel critic la atipicabilitate și probleme de atenție din perspectiva educatoarei 2.

La simptomele comportamentale se constată ca elemente comune, observațiile din perspectiva mamei și a educatoarei 1/2, atipicabilitate.

Abilități adaptative

Din perspectiva:

tatălui are un profil adaptativ 58;

mamei are un profil adaptativ 60;

educatoarei 1 are un profil adaptativ 45 cu cotă critică la Abilități sociale (40);

educatoarei 2 are un profil adaptativ 42 cu cotă critică la Abilități sociale (42).

La Abilități adaptative se constată ca elemente comune, observațiile din perspectiva educatoarei 1/2, cu cotă de nivel critic la Abilități sociale.

Părinții consideră că se poate adapta foarte bine la contextul social, însă nu îi oferă șansa aceasta și în timpul liber, acolo unde ar putea vedea cum reacționează în prezența altor copii.

Itemii critici din perspectiva tatălui sunt: doarme cu părinții (3), îi intimidează pe ceilalți (1), are crize de tremurat (1), este enervat cu ușurință de ceilalți (1).

Itemii critici din perspectiva mamei sunt: doarme cu părinții (3), cade (1), este enervat cu ușurință de ceilalți (1).

Itemul critic din perspectiva educatoarei 1: este enervat cu ușurință de ceilalți (1).

Itemul critic din perspectiva educatoarei 2: este enervat cu ușurință de ceilalți (1).

Nivel psihofiziologic:

Nivelul empatiei a fost evaluat cu Povestea în șase pași. (ANEXA 9)

Nivel de personalitate și mecanisme defensive/adaptare:

Investigarea personalității prin intermediul semnificațiilor psihodinamice provenind din interpretarea unor stimuli perceptivi s-a realizat cu T.A.T. (Thematic Apperception Test, de H. Murray) cu versiunea T.A.C. (achiziționate, cu licență) pentru vârste cuprinse între 3 și 10 ani. (ANEXA 10)

Testul Fabulele Düss (Düss L.) a fost folosit pentru identificarea complexelor dintr-o perspectivă psihanalitică. Acesta permite o depistare rapidă a complexului și a gradului său de gravitate și ar putea servi drept punct de plecare pentru o analiză. (ANEXA 11)

Din analiza fabulelor, anamneză, observațiile directe și manifestările descrise de mama, putem concluziona următoarele aspecte: copilul este hiperactiv și neatent în activitățile de la cămin; este într-o stare de agitație și de căutare continuă. Manifestă angoasă în raport cu mediul de acasă, de la cămin și cu persoane de sex masculin.

Evaluarea capacităților de diferențiere, de individuare, de identificare și de analiză a conflictelor inconștiente ale subiectului s-a realizat cu Testul „Patte Noire“ (PN) care poate furniza un mijloc de explorare a personalității în profunzime, relevând aspecte total necunoscute în manifestările clinice. (ANEXA 12)

Dacă ne orientăm după stadiile evoluției freudiene, nerezolvarea unui conflict poate indica regresii, stagnări sau grave probleme la nivelul inconștientului subiectului. Acestea pot fi predictive pentru unele tulburări ca: depresia, tulburări de personalitate, tulburări în dezvoltarea sexualității sau diferite comportamente deviante.

Testul permite observarea capacității copilului de a distinge sau confrunta între imagourile parentale, a capacității de a observa clar sau nesigur diferența între generații sau diferența între sexe; oferă posibilitatea de a aprecia specificitatea relațiilor cu obiectul din perspectiva dinamică și economică.

Din analiza acestui test se conturează câteva nevoi majore: hrană, desprindere, cumințenie, iubire, furie, fericire, plecare, supărarea părinților, ascunsul, fapta rea/fapta bună, să nu doarmă, tata să doarmă în altă parte, să te uiți cu nasul, să nu stea ca frații lui, transformarea în fetiță, joaca cu mama, dor de mama. Starea de anxietate este accentuată de gândul că își poate pierde și mama.

Nivel de relaționare interpersonală:

Lista de control pentru depistarea tulburărilor de comportament – WERRY, QUAY (adaptare), (sursa: Ghid de predare – învățare pentru copiii cu cerințe educative speciale, UNICEF & RENINCO, 2002). (ANEXA 13)

Capitolul 3. Rezultate și concluzii

3.1. Rezultatele obținute

EVALUAREA cazului a fost complexă: medicală, psihologică, pedagogică și socială. Din punct de vedere medical, diagnosticul cu care clientul a venit la cabinetul psihologic, a fost Sindrom hiperactiv cu deficit atențional.

Analiza datelor (prezentarea scorurilor obținute la probe și a semnificației acestora).

În urma aplicării bateriei de teste pentru evaluarea s-au înregistrat rezultatele ce vor fi prezentate în continuare.

Testul BASC-2 a evidențiat următoarele aspecte: