Curs de Dogmatica Ortodox a [621168]

1
Curs de Dogmatica Ortodox a

Conf. Dr. Vasile Cristescu
ANUL IV – semestrul I I

Biserica – organ al mântuirii și sfințirii oamenilor
Mântuirea omului se realizează prin efortul de creștere în Hristos pentru a ajunge la
măsura bărbatului desăvârșit – Fiul l ui Dumnezeu ( Ef. 4, 13 : "Până vom ajunge toți la
unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos "). Hristos este Cel care, în actul
Său de recapitulare, comunică omului, p rin Biserică, puterea harului sfințitor. Biserica
reprezintă astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare.
Biserica este locul în care oamenii trec prin toate stările prin care a trecut Hristos:
"Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să t recem prin toate câte a trecut El. Să răbdăm și să
suferim și noi câte a răbdat și a suferit El. Căci într -adevăr noi de aceea ne și botezăm, ca
să ne îmbrăcăm și să murim împreună cu El. De aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să
ajungem părtași ai Lui, prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii. În sfârșit, de aceea
mâncăm hrana cea prea sfântă a Sfintei Împărtășanii și ne adăpăm din dumnezeiescul potir
pentru ca să ne cumnicăm cu însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le -a luat asupră -I
încă din pântecel e Fecioarei. Așa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S -a
Întrupat și S -a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi " (Nicolae Cabasila ).
Drumul aceasta îl parcurgem și noi în Hristos. El (Hristos) devine modelul cu care și noi
trebu ie să devenim la fel. Asemănarea aceasta cu El se face tot prin El. Prin aceasta,
Hristos mântuiește pe oameni, iar mântuirea implică extinderea Lui în ei. Biserica este, de
fapt, această extindere a lui Hristos în oameni. Aici prin harul divin, Hristos î i adună pe
oameni și -i ridică la asemănarea cu El.
Biserica este, același timp, câmpul de acțiune al lucrării harului Sfântului Duh. Este
valabil, aici, expresia "Sfântul Duh rămâne în Biserică" în sensul că harul Sfântului Duh,
care se sălășluiește în uma nitatea lui Hristos, se află acum în Biserică și se comunică
oamenilor. Sfântul Duh și Hristos rămâne în Biserică și credincioși, ca niște persoane care
comunică totdeauna mai mult.
Prin aceasta, ei vor să mențină comuniunea dintre oameni și să o sporească . Pentru
aceasta trebuie însă și ei să se deschidă. În Faptele Apostolilor se arată că prima venire a
Sfântului Duh sau pogorârea Lui s -a făcut Apostolilor care stăruiau în rugăciune ( F.A. 1, 14 :
"Toți aceștia, într -un cuget, stăruiau în rugăciune împreun ă cu femeile și cu Maria,
mama lui Iisus și cu frații Lui "). Biserica este astfel legată în mod esențial de pogorârea
inițiată a Sfântului Duh dar și de una continuă a Lui. Astfel, Sfântul Duh lucrează extinderea
lui Hristos în noi și în același timp preze nța Lui, în stare de înviere care se face numai
Biserică. Hristos este în stare de înviere, iar Biserica este în drum spre starea de înviere.

2
Biserica este câmpul în care viețuiește Hristos și pe care îl trăiește prin Sfântul Duh. Însă
Biserica se hrănește și crește prin Sfintele Taine, ca trup al lui Hristos.
Aceastea sunt legăturile și încheieturile care unesc trupul lui Hristos, care este "capul
Lui" ( Col. 2, 19 : "În loc să se țină strâns de capul de la care trupul tot, prin încheieturi
și legături, înd estulându -se și întocmindu -se, sporește în creșterea lui Dumnezeu ").
Nicolae Cabasila : "Biserica se arată prin taine nu ca prin niște simboluri, ci cum se
arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri și, cum a zis Domnul, ca vița prin
mlădițe ".
Biserica însă nu este o instituție numai cu structuri exterioare, ei devin un organism
interior prin Sfântul Duh. Numai lucrarea Sfântului Duh fundamenteaz ă credința noastră.
Astfel Biserica este viața noastră în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh.

Biserica și Sfintele Taine

Biserica are un temei trinitar care trebuie văzut în taina vieții, comuniunea persoanelor
divine. De aceea în viața ei este împletită viața Sfintei Treimi. Înainte de patima
Mântuitorului se roagă Tatălui "ca toți să fie una după cu m Tu, Părinte, întru Mine și Eu
întru Tine " (Ioan 17, 21 ). Relațiile trinitare sunt astfel un model și o putere a relațiilor dintre
oameni în Biserică.
Părinții R ăsăritului au fost confruntați și ei cu problema relației dintre natura divină și
persoane mai ales când trebuiau să răspundă ereziilor (arianismul, nestorianismul etc.).
Pentru a depăși această greutate Părinții au arătat că persoanele nu mai sunt măști aplicate
exterior naturii divine (modalismul), ci sunt structura internă a naturii divine. Natu ra divină
este înțeleasă ca comuniune. Prin puterea Sfântului Duh, Tatăl comunică Fiului natura Sa și
o întoarce prin Sfântul Duh înapoi Tatălui.
Ortodoxia afirmă că nu există unitate fără diversitate și nici diversitate fără unitate.
Caracteristică ei est e viața Sfintei Treimi sau comuniunea trinitară. Pe aceasta se
fundamentează unitatea sobornicească a Bisericii. Sobornicitatea în teologia răsăriteană
depășește caracterul unilateral al unității așezate deasupra diversității (catolicii) și invers
(protest anții).
De aceea în Biser ica Ortodoxă a existat o tendință de descentralizare arătată concret în
faptul că nu se mai pune accent pe Biserica Universală pentru a umbrii Biserca locală, ci
arată că Biserica locală este manifestarea Bisericii Universale.
Bisericile locale nu pot funcționa separat, ci se integrează în viziunea universală a
Bisericii cu centrul în Hristos prin Sfântul Duh.
Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere teologic
este Sfântul Vasile cel Mare și în lu crarea "Despre Sfântul Duh" – "Duhul Sfânt este întreg
în fiecare parte și întreg pretutindeni ".

3
Constituția Bisericii

În Biserica Ortodoxă există realitatea egalității în puterea transmisă prin hirotonie,
egalitate care face ca fiecare episcop să fie ce ntrul puterii spirituale într -o eparhie, dar și să
fie unit cu ceilalți episcopi într -un Sinod Ecumenic, ce constituie organul învățătoresc al
Bisericii. Hristos lucrează în mod nevăzut prin episcopi, preoți și diaconi, în Biserică.
Comunicându -l pe Sfântu l Duh, ei Îl comunică pe baza rugăciunilor celor dintâi apostoli,
apoi ale episcopilor (Tit 1, 5; Fapt. 14, 23; I Tim. 3, 2 -9; I Tim. 5, 22; Fapt. 6, 6).

Tit 1, 5 : "Pentru aceasta te -am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc
și să așezi preo ți prin cetăți, precum ți -am rânduit ".
Fapt. 14, 23 : "Și hirotonindu -le preoți în fiecare biserică, rugându -se cu postiri, i –
au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră ".
I Tim. 3, 2 -9:
2. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,
veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții,
3. Nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor
de argint,
4. Bine chivernisind casa lui, având copii ascultăt ori, cu toată bună -cuviința;
5. Căci dacă nu știe cineva să -și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de
Biserica lui Dumnezeu?
6. Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu -se, să cadă în osânda
diavolului.
7. Dar el trebu ie să aibă și mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară și
în cursa diavolului.
8. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați
la vin mult, neagonisitori de câștig urât,
9. Păstrând taina credin ței în cuget curat.
I Tim. 5, 22 : "Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la
păcatele altora. Păstrează -te cura t".
Fapt. 6, 6 : "Pe care i -au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându -se și -au pus
mâinile peste ei ".

Apostolii au fost martorii lui Hristos Cel înviat și sunt pietre de temelie pe care s -a
întemeiat Biserica. Ei au ca urmași pe episcopi, într -o succesiune neîntreruptă.
Sfântul Clement Romanul spune în acest sens : " Apostolii ne -au binevestit, fiind trimiși
de Hristos, iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos este deci de la Dumnezeu și
apostolii de la Hristos " (Scrisoarea I către Corinteni, cap. 42 ).
Sfântul Ignatie al Antiohiei : "Hristos a transmis apostolilor toate cate le -a auzit de la
Tatăl " (Ioan 15, 15 : "De acu m nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său,

4
ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le -am
făcut cunoscute "), ca urmare cei ce urmează apostolilor fiind rânduiți după episcopi în
diferite părți, sunt după hotărârea lui Hristos" ( Efes. Cap. 3 ). Sfântul Ignatie arată că
episcopii urmează apostolilor după cum Hristos Tatălui și -L continuă în lucrarea lor.
Sf. Clement Romanul spune că " apostolii care au predicat în țări și orașe au pus
începuturile biseri cilor cercând în duhul pe episcopii și diaconii celor ce vreau să creadă. Au
așezat pe cei mai înainte pomeniți și le – au rânduit că de vor adormi, să le urmeze în slujba
lor sfântă alți bărbați probați ".
"Astfel, episcopii, urmașii Apostolilor, sunt socot iți părtași ai aceluiași har arhieresc și ai
aceleiași învățături și păzitori ai Bisericii " (Scrisoarea I către Corinteni, cap. 42 ).
Fiecare episcop este urmașul tuturor apostolilor căci fiecare apostol se află în
comuniune cu toți ceilalți apostoli. Deoar ece hirotonia se săvârșește de mai mulți episcopi
în comuniune, și hotărârile lor se exercită tot în comuniune. La rândul ei conducerea, ca
păstorire a sufletelor spre mântuire este totodată o slujire. Ea are caracter duhovnicesc,
căci este de la Sfântul D uh, și nu urmărește altceva decât mântuirea credincioșilor, adică
punerea lor în relație iubitoare cu Hristos și între ei.
Temeiul scripturistic : Mat. 20, 28 : "După cum și Fiul Omului n -a venit să I se
slujească, ci ca să slujească ". În acest sens Sfântul Apostol Pavel se socotea pe sine
"slujitor, frate și împreună lucrător" nevrând să stăpânească asupra credinței creștinilor care
au fost chemați la libertate și au încetat să fie sclavii oamenilor. De aceea puterea pe care i –
a dat -o Dumnezeu o folosea spre zidire și nu spre dărmare ( II Cor 13, 10 : "Pentru aceea
vă scriu acestea, nefiind de față, ca atunci, când voi fi de față, să nu cutez cu
asprime, după puterea pe care mi -a dat -o Domnul spre zidire, iar nu spre
dărâmare ").
Origen arată că episcopul nu tre buie să uite niciodată că cel ce este chemat la
episcopat nu este chemat la domnie, ci la slujirea întregii Biserici .

Sfintele Taine

Biserica Ortodoxă învață că îndreptarea și sfințirea omului se împlinește în Biserică, ca
trup tainic al lui Hristos, în care El se află permanent și căreia i -a dat puterea și mijloacele
vizibile pentru a împărtăși harul mântuitor – Sfintele Taine. La baza concepției despre Taine
a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în posibilitatea lucrării Duhului Sfânt prin mijlocirea
spiritului uman asupra altor persoane și asupra lumii întregi. Materia este, după învățătura
ortodoxă, mediul prin care iradiază harul sfințitor. În sens religios, Tainele sunt acte sfinte
care reprezintă idei, realități și sensuri nepătrunse în esența lor. C hiar planul de mântuire al
lumii este numit "taină" ( Efes.1,9 : "Făcându -ne cunoscută taina voii Sale, după buna lui
socotință, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte "). În înțeles restrâns, Tainele sunt

5
mijloace prin care se comunică harul divin. Astfel, Taina este o lucrare sfântă, instituită de
Hristos, prin care, într -o formă văzută, se împărtășește omului harului divin nevăzut.
Față de teologia latină, care folosește termenul de "sacrament" și pune accent pe
partea văzută a tainei, în tradiția răsărite ană se pune accent pe partea interioară, pe esența
ei. Ortodoxia caută miezul realității și arată că rolul Sfintelor Taine este acela de a contribui
la transfigurarea omului și a lumii, prin Hristos, în Sfântul Duh. În acest sens cea mai mare
taină este un irea lui Dumnezeu cu întreaga creație. Ea începe cu creația și se desăvârșește
prin mișcarea creației spre starea în care Dumnezeu va fi "totul în toate" ( I Cor. 15, 28 : "Iar
când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul însuși Se va supune Celui ce I -a sup us Lui
toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți "). Pentru a realiza această taină, Dumnezeu
însuși S -a făcut om, realizând astfel unirea cea mai strânsă între Creator și creatură.
Realizarea unirii lui Hristos cu oamenii ia forma Bisericii. Biserica este o altă taină în care
Hristos restabilește și ridică la o treaptă mai înaltă unirea Sa cu creația, împlinită prin actul
creației. Biserica este taina ultimă, căci este forma unirii supreme a lui Dumnezeu cu toate
cele create. De aceea, în teologia ortodoxă no țiunile de taină și Biserică coincid. Se poate
vorbi de anumite taine ale inițierii : Botezul – taina începutului, Mirungerea – taina mijlocului,
Euharistia – taina sfârșitului. În Sfintele taine creștinul are concentrat în sine tot drumul care
duce spre st area de încoronare a străduințelor sale. În acest sens, Euharistia încoronează
Botezul și Mirungerea. În plus, implică puterea morții față de păcat începută prin Botez și
Mirungere. Botezul este moartea omului vechi și primirea puterii din moartea lui Hris tos.
În Euharistie, omul renăscut în Hristos și întărit prin Sfântul Duh se unește cu Hristos.
Euharistia este nu numai pentru viața reînnoită de pe pământ, ci și pentru viața de veci. În
acest sens, drumul ei este mult mai lung. Pentru păcatele de după Bo tez și Mirungere, se
poate obține iertarea prin taina Pocăinței, Euharistia însă se dă pentru iertarea păcatelor și
viața de veci.
"Știind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia și pe noi cu Iisus și ne va
înfățișa împreună cu voi " (II Cor. 4, 14 ).
Notele caracteristice unei taine sunt: instituirea , partea văzută și cea nevăzută .

Instituirea
Fiind lucrări instituite de Mântuitorul, împărtășirea harului mântuitor (pentru că ele se
administrează persoanelor) are ca element esențial chiar împărtăș irea însăși. Harul vine de
la Hristos ( Ioan 1, 17 : "Pentru că Legea prin Moise s -a dat, iar harul și adevărul au
venit prin Iisus Hristos "), iar Apostolii sunt iconomi ai tainelor lui Dumnezeu ( I Cor. 4, 1 :
"Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca sluji tori ai lui Hristos și ca iconomi ai
tainelor lui Dumnezeu ") și săvârșesc Sfintele Taine din încredințarea Mântuitorului. Sfânta
Scriptură cuprinde suficiente indicații că toate tainele au fost instituite de Hristos, iar
Apostolii n -au făcut nimic în acest sens din propria inițiativă. De aceea împărțirea din

6
teologia apuseană în taine instituite de Mântuitorul (Botez și Euharistia) și indirect de
Apostolii nu are temei în Sfânta Scriptură.
Partea văzută este materia și actele stabilite de Biserică , ce simb olizează și împărtășesc
harul nevăzut.
Forma – constituită din cuvintele esențiale .
Nu este necesară această întrebuințare de termeni și nici patristica nu i -a folosit.
Partea nevăzută este harul divin . Pe lângă harul sfințitor și mântuitor al Tainelor,
fiecare Taină împărtășește și un har specific. De aceea se sporește prin ele harul deja
existent.

Necesitatea Tainelor
În Sfânta Scriptură se arată că cel ce nu primește Sfintele Taine nu poate intra în
împărăția cerurilor (In. 3,5: "Adevărat, adevărat zi c ție: De nu se va naște cineva din
apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu ").Taina este un
eveniment decisiv și unic în viața omului. Actele sacramentale ale preotului și episcopului
săvârșite în numele Bisericii și cu autoritatea e i, împlinesc în mod real lucrarea mântuirii
deoarece chiar Hristos o îm plinește în mod nevăzut. În Taina Hirotoniei episcopul invocă
venirea Sfântului Duh, în numele Bisericii. Această invocare este însoțită de rugăciunea
Bisericii, în calitate de comunita te. Învățătura Bisericii conform căreia validar ea Tainelor
săvârșite de preot sau episcop nu depinde de vrednicia lor se bazează pe faptul că
rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, făcută de ei, este ru găciunea și invocarea Bisericii,
iar actele prin care se coboară harul sunt însoțite de lucrarea lui Hristos însuși. Preotul este
organ ul văzut prin care Hristos, prez ent în Biserică lucrează în chip nevăzut în Sfintele
Taine.

Săvârșirea Tainelor
Pentru săvârșirea Tainelor trebuie îndeplinite următoarele c ondiții:
1. Săvârșirea actelor ex terne, după rânduiala Bisericii;
2. Săvârșirea actelor de către persoan e având calitatea și încredințarea pentru aceasta;
3. Pregătirea pentru primirea harului a celui ce primește Taina.
1. Partea externă a Tainei cuprinde: locul, lucrul, cuvintele și actele specific e fiecărei
Taine . Ceremoniile arată sensul și efectul Tainei și a vieții lui Hristos. Ceremoniile sunt și o
expresie a credinței Bisericii. Din punct de vedere dogmatic partea externă a Tainei sau
rânduiala cupri nsă în acte și cuvinte trebuie văzută în dependență de voința lui Hristos, care
lucrează în prezența Duhului Sfânt.

7
2. Săvârșitorul adevărat este întemeie torul lor – Hristos . Dreptul și pu terea de a săvârși
Tainele a dat -o Hristos Apostolilor și urmașilor lor (episcopilor și preoților). Starea morală a
săvârșitorului nu are influență asupra validității Tainei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Dumnezeu lucrează și prin cei nevrednici și harul
Botezului nu p ierde nimic prin nevrednicia preotului căci nimic nu dă omul de la sine, ci totul
este opera puterii lui Dumnezeu " (Tratat despre Preoție ).
Sfântul Grigorie de Nazianz zice: "Nu lua în considerare valoarea celo r ce ne
curățesc, că ci chiar dacă s -ar deosebi vreunul prin purtare, puterea Botezului este ace iași"
(Cuvântare la Botez ). Totuși Biserica a învățat întotdeauna că Dumnezeu nu a negat astfel
valoarea Tainelor de credința și sfințenia personală a săvârșitorului.
Karl Rahner a afirmat că dacă unii preoți nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor este
suplinită de vrednicia altora. Întrebarea însă care se pune este ce s -ar întâmpla dacă toți ar
fi nevrednici? În acest caz nevrednicia în general n -ar putea fi acoperită de nimic. Sfințenia
membrilor n -ar mai depinde de ierarhia sfințitoare, care n -ar mai exi sta. De aceea se cere
totuși o vrednicie personal ă în slujirea preoțescă.
3. Primitorii Tainelor sunt creștinii . Pentru ca efectele lucrării Sfintelor Taine să se
producă în sufletele credincioșilor trebuie îndeplinită și o condiție subiectivă (I Cor.11,29 :
"Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind
trupul Domnului ") – pregătirea și p rimirea harului. Cu toate că există o împărtășire obiectivă
a harului, roadele lui pot lipsi dacă lipsește pregătirea subiectivă. Același lucru îl învață și
romano -catolicii. Calvin însă arată că puterea Tainelor depinde de credința primitorilor.

Numărul Sfintelor Taine
Ortodocșii și catolicii consider ă că numărul Tainelor este 7. Protestanții le -au redus
inițial la două, Botez și Euharist ie și au adăugat apoi Pocăința. În Sfânta Scriptură și în
Sfânta Tradiție sunt amintite Tainele după cum cere trebuința. Biserica însă săvârșește
toate cele 7 Taine pentru că Mântuitorul le -a instituit vizibil. Astfel lucrarea lui Hristos în
Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că chiar El însuși le -a instituit: El le-a practicat
Cel dintâi. Astfel El Însuși S -a botezat și de aceea a poruncit ca toți să se boteze d eclarând
că El Însuși va fi prez ent în practicarea fiecărei Taine săvâ rșite de Biser ică (Mt. 28,20 :
"Învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin "). Hristos a primit pe Sfântul Duh ca om
după Botez, urmând ca toți să -l primească de la El în Taina Mirungeri i. El a iertat păcatele și
a împuternicit pe Apostoli și preoți prin suflarea Sfântului Duh să ierte păcatele (In. 20,22 –

8
23: "Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le -a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți
ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le ve ți ține, vor fi ținute "). El a pus baza și a
săvârșit prima Euharistie prin moartea pe cruce și înviere și a poruncit Apostolilor și
urmașilor lor să o săvârșească. El a fost Arhiereul prin excelență (Evr. 9,11 : "Iar Hristos,
venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai
desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta "), și rămâne nev ăzut în
această lucrare prin arhiereii și preoții văzuți. A binecuvântat nunta și a vindecat pe bolnavi.

Ierurgiile
Sunt lucrări instituite de Biserică pentru dobândirea ajutorului divin în diferite situații.
Sunt de trei feluri:
a) exorcisme – rugăciuni pentru eliberarea de sub puterea dia volului;
b) binecuvântări – rugăciuni prin car e se cere ajutorul lui Dumnezeu;
c) sfințiri – alegerea unor persoane în vederea unor scopuri sfinte.
Ierurgiile sunt instituite de Biserică spre deosebire de Sfintele Taine instituite după cum
știm de către Mântuitorul. Efectele ierurgiilor depind de starea celor ce le primesc. Ele se
întemeiaz ă pe puterea dată de Mântuitorul Bisericii, de a alu nga puterea răului cu ajutorul
Său.
Temei scripturistic : I Tim.4,4 -5: "Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună
și nimic nu este de lepădat , dacă se ia cu mulțumire ; căci se sfințește prin cuvânt ul
lui Dumnezeu și prin rugăciune ".

Taina Sfântului Botez

Botezul este taina prin care întreita scufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel ce
se botează:
– se curățește de păcatul strămoșesc ;
– este renăscut din apă și din Duh la viața cea adevăr ată în Hristos ;
– devine membru al Bisericii.
Prin Botez creștinul primește un mod nou de existență în planul vieții în Hristos.

9
În Botez este întâlnită "moartea omului vechi " (Sf. Ap. Pavel) și predarea deplină lui
Dumnezeu, în așa fel încât să trăiască exclusiv pentru Dumnezeu.
Temeiuri scripturistice :
Sf. Ap. Pavel
Rom. 6,4 -5: "Deci ne -am îngropat cu El, în moarte prin Botez ". Botezul și moartea
noastră sunt două procese simultane, asemănă rii morții lui Hristos, fiind moartea omului
vechi dar în ace lași timp renașterea în/și prin Dumnezeu .
Rom. 6,6-9: "omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El "
Rom. 8,10: "Dacă Hristos este în vo i trupul este mort pentru păcat; iar Duhul,
viață pentru dreptate "
Rom. 12,1 : "Vă îndemn deci fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați
trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu "
După ce în Botez am primit moartea față de păcat trebuie să murim în continuare dar
nu moartea omului vechi ci moartea ca predare lui Dumneze u împreună cu Hristos.
Sf. Chiril al Ierusalimului continuă ideea Sf. Ap. P avel denumind Botezul ca fiind o
imitare a morții și învierii lui Hristos : "Imitarea este în închipuire dar mântuirea în realitate.
Hristos a primit în preacuratele Sale mâini și p icioare piroane și a suferit, iar mie îmi
dăruiește fără să sufăr, fără să mă doară , mântuirea prin participarea la durerea Sa "
(Cateheze baptismal e).
Sf. Chiril al Alexandriei spune : "Noi nu avem intrare la Tatăl decât în stare de jertfă
curată ș i aceasta a fost împlinită în Hristos, jertfa cea sfântă care răspândește bună
mireasmă prin virtuți " (Închinare în Duh și Adevăr ).
Sf. Grigorie de Nazianz zice: "Ai fost ridicat de pe pat. Ți -ai luat patul crezând în
binefacere. Să nu te arunci iarăși pe pat păcăt uind, ci umblă cum ești amintindu -ți de
porunca: "Iată te -ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple ție
ceva mai rău ". Lazăre, după ce ai fost înviat a treia zi te -ai eliberat de legăturile
mormântului, nu te face iarăși mort prin păcate și nu fi iarăși cu cei care locuiesc în
morminte, căci nu este sigur dacă vei învia din nou din mormânt înainte de învierea
obștească când toată făptura va merge la judecată nu ca să fie mântuită, ci ca să fie
judecată " (Cuvântare la Sf. Botez ).

Botezul refacere a chipului lui Dumnezeu în om
Păcatul slăbește caracterul omului "de persoană " reducându -l la ceea ce se numește
individ biologic, fiind "mort fără de mo arte" (Nicolae Cabasila ). Prin Botez i se dă omului un

10
nume prin care este pus în relație personală cu Dumnezeu. Botezul pune pe sufletul omului
o pecete prin care se face vizibilă moartea și învierea lui Hristos și chiar chipul lui care este
El însuși (Gal. 3,27 : "Căci, câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați îmbrăcat ").
Astfel Botezul înseamnă înnoirea noastră, înnoire în libertate care devine responsabilitate în
viață fiind numit "iluminare " (Col.3,10 : "Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește ,
spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l -a zidit ").
Sf. G rigorie de Nazianz arată că viața personală re sponsabilă începe chiar din
mome ntul Botezului, când se încheie o învoire între Dumnezeu și om pentru a doua viață și
de viețuire curată : "Dacă după Bot ez te va ispiti dușmanul luminii și ispititorul, ai prin ce să -l
învingi. Nu te teme de luptă , opune -i apa, opune -i Duhul în care se vor stinge toate săgețile
aprinse ale celui rău " (La Sf. Botez ).

Necesitatea Botezului
Biserica Ortodoxă leagă Botezul de procesul de mântuire ( Marc.16,16 : "Cel ce va
crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi "; Ioan 3,5 :
"Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea
să intre în împărăția lui Dumnezeu ").
Săvârșitorul : episcopul sau preotul (Mt. 28,19 : "Drept aceea, mergând, învățați toate
neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh "). În lipsa lor,
Botezul poate fi săvârșit de diacon sau mireni, bărbat sau femeie (F.A. 8,38: "Și, pe când
mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să
fiu botezat? "; 9,18: "Și îndată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi; și a văzut iarăși
și, sculându -se, a fost botezat ").
Condițiile cerute pentru Botez: voința, credința și pocăința .
Pentru copii acestea sunt garantate de nași prin credința lor ( Mt. 8,5 -13: vindecarea
slugii sutașului din Capernaum ).
Sf. Grigorie de Nazianz referitor la n ecesitatea Botezului copiilor spune: "acesta este
necesar pentru a -l face pe copil să se deprindă a fi creștin luptând cu ispitele înainte de a se
lovi de deprinderi rele " (La Sf. Botez ). Copilul să fie sfințit din pruncie , să fie consacrat
Duhului de la început.
Mântuitorul cere adulților să lase copii să vină la El (Mt. 19, 14: "Iar Iisus a zis: Lăsați
copiii și nu -i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor ").
Privitor la Botezul copiilor Origen spune: "Biserica a păstrat de la Apostoli obiceiul de a
boteza copii ".

11
Botezul ca și celelalte Taine se aplică doar celor vii și trebuie primit personal. Primitorii
sunt toți cei nebotezați, copii sau adulți (I Cor. 1,15 : "Ca să nu zică cineva că ați fost
botezați în numele meu ").
Canonul 110 Cartagina condamnă pe cei ce neagă necesitatea botezului creșt in.
Necesitatea Botezului este negată de pelagieni și unitarieni.

Sfânta Euharistie

Este Taina în care, credinciosul se împărtășeș te cu însuși trupul și sângele lui Hristos, sub
chipul pâinii și vinului, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci .
Temei scripturistic : "Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului
Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi " (In. 6,53 ).
Săvârșitorul este episcopul sau preotul , în virtutea trimiterii dată de Mântuitorul prin
Sfinții Ap ostoli "Și Eu vă rânduiesc vouă împărăție, precum Mi -a rânduit Mie Tatăl
Meu" (Lc.22,29 ).
Primitorii : toți creștinii care sunt pregătiți . Sunt opriți de către duhovnici cei cu păcate
grele, eretic ii, apostați i ce învățau greșit.
Euharistia are un dublu rol :
A. Taină B. Jertfă nesângeroasă.
Sfânta Euharistie ca orice altă Taină ca aspect de Taină este unit cu cel de jertfă
deoarece Taina este o jertfă, căci trupul Domnului care se dă este în s tare de trup Jertfit și
Înviat. De aceea în toat e Tainele primim puterea de jertfire din starea de jertfă a
Mântuitorului.

A. Taină cunoscută sub diferite denumiri:
– mulțumire , pentru că la "Cina cea de taină " Hristos a mulțumit Tatălui înainte de a
frânge pâinea, fiind și jertfă de mulțumire a Biser icii.
– binecuvântare (Mt.26,26 -27: "Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând
ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu ").
– cumine cătură
– comuniune . În Euharistie pâinea și vinul se prefac real în Trupul și S ângele lui Hristo s,
ca medicament al nemuririi.

12
Temeiuri scripturistice :
Teofil al Antiohiei , pe baza Sfintei Scripturi ( In.6,57 : "cel ce Mă mănâncă pe Mine va
trăi prin Mine ") spune: "Aceasta este pâinea care s -a pogorât din cer… Cel ce mănâncă
această pâine va trăi î n veac ".

B. Jertfă nesângeroas ă, adusă lui Dumnezeu .
Mântuitorul anunță din timp această Taină (In.6,35 : "Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine
la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată ").
Instituirea are loc la Cina cea de Ta ină:
Marcu 14,22 -24:
v.22 "Și, mâncând ei, a luat Iisus pâine și binecuvântând, a frânt și le -a dat lor și
a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu ".
v.23 "Și luând paharul, mulțumind, le -a dat și au băut din el toți ".
v.24 "Și a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se
varsă ".
Luca 22,17 -20:
v.17 "Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți -l între voi "
v.18 "Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni
împărăția lui Dumne zeu".
v.19 " Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le -a dat lor, zicând: Acesta este
Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea ".
I Cor. 11,24 -28:
v.24 "Și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu car e
se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea ".
v.25 "Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă
întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea "
v.26 "Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea
Domnului vestiți până când va veni ".
v.27 "Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului ".
v.28 "Să se cerceteze însă omu l pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din
pahar ".
Luca 24,30 -31:
v.30 "Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și,
frângând, le -a dat lor ".

13
v.31 "Și s-au deschis ochii lor și L -au cunoscut; și El s -a făcut nevăzut de ei ".
Materia : pâinea și vinul ce se sfințește prin invocarea Sfântului Duh (I Cor.11,24 : "Și,
mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge
pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea ").
Pâinea trebuie să fie di n făină și grâu curat, iar vinul natural . Se folosește pâinea
dospită.
În Apus: Romano -catolicii folosesc azima . Patriahul Mihail Cerularie o amintește ca o
abatere. Această practică este introdusă în Spania în sec. VII, Anglia sec.VII, Germania
sec.I X și s -a generalizat în tot Apusul în sec. XI.
La vechii scriitori bisericești întâlnim termenul de pâine euharistică și nu de azimă (Sf.
Chiril al Ierusalimului , Sf. Iustin Martirul , Sf. Chiril al Alexandriei ).
Ebioniții săvârșeau Euharistia cu azimă și apă. În privința vinului encratiții și ebioniții
săvârșeau Euharistia cu apă, armenii cu vin.
Practica amestecării vinului cu apă (In.19,34 : "Ci unul din ostași cu sulița a împuns
coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă ") datează din sec. IV menționată la Sinod
Cartagina și II, VI Ec.
Sf. Ciprian afirmă că amestecarea elementelor înseamnă unirea credincioșilor cu
Hristos .
Sf. Ioan Gură de Aur arată: "Deoarece unii întrebuințează apă la săvârșirea tainei să
arate că Hristos a întrebuințat vin, de aceea z ice "din rodul viței de vie " (Mt.26,29 : "Și vă
spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl
voi bea cu voi, nou, întru împărăția Tatălui Meu "), iar vița de vie produce vin și apă "
(Omilia 28 Matei ).
Sf. Euharistie s e săvârșește exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii. Cuvint ele de instituire fac
parte din anamnez ă. Aceste cuvinte pun în evidență dimensiunea istorică și orizontală a
Tainei , iar epiclez a dimensiunea ei verticală.
Romano -catolicii susțin că sfințirea eleme ntelor nu se face prin epicleză, ci prin
cuvintele de instituire. Ei confruntă temeiul Tainei cu cuvintele de consacrare. Rugăciunea
de invocare a Sfântului Duh pentru prefacerea elementelor a fost alcătuită de Biserica
primară urmând pilda Mântuitorului , care la Cina cea de Ta ină luând pâinea a binecuvântat –
o și a sfințit -o și apoi le -a dat -o ucenicilor. După aceea a poruncit "să se facă aceasta întru
pomenirea Sa " (Lc. 22,19 : "Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le -a dat lor, zicând:

14
Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea
Mea").
La începutul sec. XI au apărut în Biserica Romano -catolică încercări de a explica
Euharistia. Berenger propune să se deosebească în Euharistie partea mistico -simbolică de
cea reală. După e l Taina este mistică nu reală.
Sinodul Lateran condamnă această învățătură afirmând că taina e reală și nu simbolică.
Partea nevăzută a Euharistiei este dată de prezența reală a Mântuitorului cu trupul și
sângele jertfit și înviat în Euharistie, deoarece n umai în acest mod se poate afirma că
oamenii pot muri și învia cu El. Fără această legătură și dependență a mântuirii noastre de
moartea lui Hristos și învierea împreună cu El, nu ar mai fi necesară prezența lui Dumnezeu
în oameni cu trupul Său jertfit și înviat.

Prezentarea Euharistiei ca trăire a celor trei momente :
Cina de Taină, Jertfa de pe Cruce și Învierea o avem la Eutihie , Patriah de
Constantinopol și la Sf. Ioan Gură de Aur . Ei au arătat că prin Euharistie s -a păstrat
amintirea faptului că Hristo s S-a jertfit. Este amintirea lui Hristos Întrupat, jertfit și înviat cu
noi.
În Euharistie noi vestim aceste trei evenimente, nu ca ceva trecut ci ca fapte prelung ite
în mod nevăzut și în oameni (I Cor.11,26 : "Căci de câte ori veți mânca această pâine și
veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni ").

Euharistia ca trăire a celor trei momente prezentată de :
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Hristos ne amintește pururea de patima Sa, legând -o și
de Taine adăugând: Nu voi bea din rodul viei a cesteia până în ziua când îl voi bea din nou
cu voi în împărăția Tatălui Meu – pomenind de trup introduce și cuvântul despre Învierea Sa.
Și pentru ce a băut după înviere ? De aceea și Apostolii, ca să -i convingă despre Înviere,
spuneau: "Noi care am băut și mâncat împreună cu El " (F.A. 10,41) arătând că îl vor vedea
înviat în chip strălucit și vor fi iarăși cu El a spus: Până ce îl voi bea cu voi .
În chip nou adică minunat neavând trup pătimitor, ci nepătimitor și nestricăcios și
neavând lipsă de hrană . Nu pentru trebuință a mâncat și a băut după înviere ci ca să
demonstreze Învierea Sa.
De ce a băut vin și nu apă? Ca să arate că atunci a așezat taina, a așezat -o cu vin, vin a
folosit și după ce a înviat " (Omilia 82 la Matei ).

15
Sf. Evanghelist Luca ne arat ă că Domnul a săvârșit și după Înviere pe pământ
Euharistia (Lc. 24,30 -31: "Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a
binecuvântat și, frângând, le -a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L -au cunoscut; și El
s-a făcut nevăzut de ei "). El trebuia să arate că înviat va săvârși astfel Euharistia într -un
chip nou. De aceea le reamintește ucenicilor și de Cina cea de Taină și de faptul că trebuie să
facă Euharistia în amintirea Lui.
Sf. Evanghelist Ioan spune că "numai cel ce mănâncă trupul Său , pe care îl va da lumii
pentru viața ei, va fi viu în veci " (In. 6,51 : "Eu sunt pâinea cea vie, care s -a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da
pentru viața lumii este trupul Meu "). Văzând că uce nicii se smintesc, Hristos adaugă:
"Vă sminteșt e Aceasta ? Dacă veți vedea pe Fiul Omului, suindu -Se acolo unde era mai
înainte? Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic " (In.6,61-63).
Sf. Ioan Hristostom explică acest loc astfel : "Duhul e C el care face viu, să înțelegeți
cele despre Mine duhovnicește , căci cel ce le înțelege trupește nu primește nimic bun , ele sunt
libere de orice necesitate și sunt deasupra legilor de aici " (Omilia 47 la Evanghelia după
Ioan). Hristos preface în Euharistie pâinea și vinul nu numai pentru El cât pentru noi, care
ne împărtășim de El, prin rugăciunea liturgică care urmează rugăciunii de invocare a
Duhului Sfânt.

Realitatea prezenței lui Hristos în Sf. Euharis tie constă în :
a. Sfintei Euharistii i se cuvine a ceeași închinare ca și Mântuitorului ;
b. În cadrul Sfintei Euharistii are loc prefacerea pâinei și vinului în Trupul și S ângele
Mântuitorului;
c. Hristos este prezent întreg în fiecare pă rticică de pâine și -n fiecare picătură de vin,
neîmpărțit și nedespăr țit, prezent în toate liturghiile din toate timpurile, în toat e Bisericile din
toate locurile;
d. Prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie este permanentă și continuă , din mo mentul
prefacerii și după aceea;
e. Hristos este prezent în mod real în Sfânta Euharistie, nu numai cu trupul și sângele,
ci și cu sufletul și dumnezeirea Sa, adică cu întreaga ființă .
Concluzie : Această prezență implică deplinătatea Ființei, a unității naturii dumnezeiești
și omenești, unite în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos Întrupat .

16
Urmările Sfintei Euharistii în viața credincioșilor :
Înainte de primirea, împărtășirea Sfintei Euharistii fiecare credincios trebuie să se
cerceteze "pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar, căci cel ce
mănâncă și bea cu nevred nicie, osândă își mănâncă și bea , nesocotind trupul
Domnului " (I Cor. 11,28 -29), de aceea este nevoie de o pregătire în prealabil atât a sufletului
cât și a trupului fiecăruia în parte.
Sufletul credinciosului vrednic care se pregătește după cuviință pentru Sfânta Euharistie:
1. Se unește cu Hristos în chip tainic și personal ( In.6,56 : "Cel ce mănâncă trupul Meu și
bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el ").
2. Se curăță de păcate și se pregătește "spre iertarea păcatelor și spre viața de veci "
(Mt. 26,28 : "Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă
spre iertarea păcatelor ").
3. Își întărește trupul și sufletul în lupta cu ispitele ferindu -l astfel de săvârșirea
păcatelor.
4. Primește nădejdea nemuririi spre Înviere a trupului și spre viața veșnică ( In.6,51-54:
"Eu sunt pâinea cea vie, care s -a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu
va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu …
Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu ve ți mânca trupul Fiului Omului și nu veți
bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi . Cel ce mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi ").
Celor nevrednici Sfânta Euharistie le aduce osândă de la Dumnez eu (I Cor.11,27 :
"Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului ").

B. Sfânta Euharistie ca Jertfă
Dintr -o stare actuală de jertfă a lui Hristos față de Tatăl noi primi m puterea de jertfire .
În Sfânta Euharistie Hristos se aduce pe Sine jertfă Tatălui, ca om, deschizându -ne nouă
calea spre Tatăl în stare de jertfă și înviere.
Starea aceasta se află în Euharistie într -o formă și o fază care "conduce pe oameni la
o cunoaș tere mai adâncă a iubirii Sfintei Treimi " (D. Stăniloae ).
Sf. Chiril a Alexandriei arată că "la Tatăl nu putem intra decât în stare de jertfă curată
ce se poate dobândi prin jertfa curată a lui Hristos. Așadar, în Hristos câștigăm putința de a
veni în fața lui Dumnezeu căci ne învrednicește de acum de privirea Lui ca unii ce suntem

17
sfințiți căci totdeauna și în mod sigur noi vom fi primiți în chip favorabil de Tatăl dacă Hristos
ne introduce la El. Murind lumii prin mortificarea trupului, noi trăim pentru D umnezeu, pentru
viața evanghelică și ridicându -ne prin jertfa Domnului noi vom răspândi o mireasmă
bineplăcută și vom afla intrare la Tatăl prin Fiul " (Închinare în Duh și Adevăr , cartea 16 ).
Hristos ne aduce la Tatăl ca jertfe, în stare de persoane conști ente, și într -o unire
strânsă a jertfei noastre cu jertfa lui Hristos.
Sfânta Euharistie este punctul culminant al Sfintei Liturghii în care primim jertfa lui
Hristos la care se va adăuga jertfa noastră și va deveni parte din jertfa lui Hristos și inver s.
Sfânta Euharistie se constituie astfel un dialog și o întâlnire între Dumnezeu și oameni
prin Iisus Hristos, un dialog ce se desfășoară de -a lungul întregii Sfinte Liturghii.
În Sfânta Liturghie are loc o întâlnire spirituală între Hristos și credinc ioșii Săi prin:
– darurile materiale ;
– cântările și rugăciunile prezente, de predare totală față de Dumnezeu "pe noi înșine și
unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm ";
– prin Duhul Sfânt care preface darurile de pâine și vin , jertfa creștinilor "în jertfa lui
Hristos adusă Tatălui " (D. Stăniloae ), iar Biserica după prefacere le dă spre mâncare și
băutură înapoi comunității.

Taina Preoției

Taina Preoției privește persoana văzută, adică preotul , care împlinește misiunea d e
mijlocire între Dumnezeu și făptura umană. Necesitatea preoției ca Taină este văzută de
unii teologi tocmai din faptul că Hristos se dăruiește în mod nevăzut creștinilor . De aceea
este nevoie de o persoană văzută care să împlinească actele văzute. Atât e piscopul cât și
preotul nu pot lua ei înșiși calitatea de organe executoare ale lui Hristos, nici comunitatea
creștină nu le poate impune. De aceea ele trebuie alese și hirotoni te, investite cu putere de
sus. Hirotonia se face în interiorul Bisericii de că tre episcopi.
După cum Hristos este trimisul Tatălui, Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre, așa
sunt trimiși Apostolii lui Hristos.

18
Conținutul misiunii lor este:
– puterea de a boteza;
– a ierta păcatele;
– a săvârși Euharistia ;
– a propovădui cuvintele evangheliei (Mt.10,27 : "Ceea ce vă grăiesc la întuneric,
spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case "). Această
misiune, preotul o desfășoară în scopul de a păzi toate câte a porunci Domnul Iisus Hristos
(Mt.28,20 : "Învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin ").
Prin cuvintele de la Ioan 20,23 : "Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și
cărora le veți ține, vor fi ținute " se arat ă că Hristos transmite Apostolilor și urmașilor lor,
prin suflarea Sfântului Duh, puterea de a ierta păcatele.
În același sens se arată și la Mt. 10,20 lucrarea Sfântului Duh asupra Apostolilor și
urmașilor lor: "Fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Du hul Tatălui vostru este care
grăiește întru voi ".
În Noul Testament, credincioșii hirotoniți de Apostoli și apoi de episcopi în treapta de
presbiteri, nu se numesc sacerdoți (ca în V. T.). Sfântul Apostol Pavel declară că și creștinii
au un altar pe care se aduce jertfă "cei ce slujesc altarului " (I Cor.9,13 : "Au nu știți că cei
ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de
la altar? "), însă această jertfă nu este sângeroasă de animale aduse idolilor, ci una
nesângeroa să adusă lui Dumnezeu. La început cei ce slujeau altarului au fost numiți
presbiteri și nu jertfitori, care amintea de jertfele sângeroase de animale.
Creștinii voiau să se distingă prin această numire de cultul iudaic. Față de jertfele
iudaice și păgâne, jertfa lui este duhovnicească și aducerea ei de către creștini este tot
duhovnicească. Această aducere sau dedicare deplină lui Dumnezeu se împlinește prin
cuvinte și fapte. Însă ea nu poate să aibă loc decât legată de jertfa Trupului și Sângelui
Domnului și din împărtășirea noastră cu ea. Ea primește astfel un caracter de laudă : "Avem
altar din care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului. Așa printrânsul, prin Hristos,
să aducem Lui jertfă de laudă ".
Această jertfă trebuie adusă de toți credinci oșii, deoarece episcopii și preoții au în
comun cu credincioșii aducerea lor duhovnicească din puterea jertfei lui Hristos; slujitorii
creștini nu mai sunt separați de credincioși cum erau cei din legea veche sau păgânii. Este
un alt motiv pentru care se e vită numirea lor ca sacerdoți precum în Vechiul Testament.

19
Succesiunea apostolică
Este transmiterea aceluiași har de la episcop la episcop. Această transmitere vine de la
Sfinții Apostoli și cuprinde în ea și transmiterea puterii și obligației de a păzi a ceeași
învățătură și aceleași norme ale tainelor și păstoririi.
Factorul interior al succesiunii este Hristos însuși și Sfântul Duh , iar factorul vizibil este
Biserica. Teologul grec Ioan Karmiris spune în această privință:
"Succesiunea apostolică nu se li mitează numai la șirul istoric neî ntrerupt al episcopilor
sau la succesiunea învățăturii apostolice, ci se extinde și la succesiunea apostolică a slujirii
și demnității sfințitoare, la succesiunea apostolică a întregii Biserici "(Teologie dogmatică ).
Cu privire la succesiunea apostolică Sf.Clement Romanul spune: "Apostolii ne -au vestit
evanghelia trimiși de Domnul Iisus Hristos , iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu " (I
Cor.42 ).
Ipolit al Romei arată că: "episcopii sunt socotiți succesorii Apostolilor și părtași ai
același har și păzitori ai arhieriei și învățători ai Bisericii " (Împotriva tuturor ereziilor , cap.1).
Sf. Irineu de Lyon arată că "Apostolii au lăsat pe episcopi ca succesori în locul lor. Și
preoții au succesiunea de la Apostoli pentru că ș i ei au primit harisma Ade vărului prin
succesiunea episco pală" (Împotriva tuturor ereziilor , cap.4 ). Prin sucesiunea apostolică a
episcopului se transmite integral învățătura apostolică nu numai în forma ei fixată în NT, ci
și în forma ei explicată de S fânta Tradiție. Modul păstrării succesiunii apostolice a fost cel
oral deoarece tradiția se trăiește nu numai prin literă ci și prin cuvânt. Învățătura despre
Hristos nu constituie singură conținutul succesiunii apostolice sau a tradiției. În acest sens
ea ar deveni o învățătură teoretică. Numai împreună luate Harul lui Hristos și învățătura Lui
despre El ni-L transmite pe H ristos în deplinăta tea Lui. Descrierea Persoanei lui Hristos
trebuie înțelesă în funcție de puterea de cunoștere a fiecărui timp. Asupra acestui aspect
au in sistat Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz ș.a.

Raportul dintre Hristos și Duhul Sfânt și lucrarea lor în viața Bisericii
Unificarea credinci oșilor prin lucrarea Sfintelor T aine are loc în Biserică. Ea constituie
esența mântu irii și nu este cu putință în afară de Dumnezeu. Biserica este astfel trupul
extins al Mântuitorului Întrupat, unde el se află jertfit și înviat și ne conduce și pe noi după
cum arată Sf. Părinți, la unirea cu el, umplându -ne de starea de jertfă și înviere . Biserica
este locul lucrării mântuitoare a lui Hristos și rodirea acestei lucrări.

20
Cinstirea sfinților

I. Sfințenia lui Dum nezeu și accesul tuturor la ea
Sfințenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte:
1. Aspectul apofatic , transcendent al sfințeniei.
2. Aspectul sfințeniei descoperită ca relație a lui Dumnezeu cu lumea.
Cu privire la primul aspect Vechiul Testament arată că "Sfântul " este ceva singular care
traduce realitatea lui Dumnezeu și a n umelui Lui care nu se pronunță, D umnezeu singur
este "Sfântu l". Locurile caracteristice din Vechiul Testament în care se subliniază această
realitate sunt acelea în care Dumnezeu vorbește la prima persoană și arată sfințenia Sa ca
aparținându -i numai Lui :
"Cu cine Mă asemănați voi ca să fiu asemenea? , zice Sfântul " (Isaia 40,25 ).
"Așa zice Domnul, Sfântul lui Israel și Ziditorul său: " Așa zice Domnul, Sfântul lui
Israel și Ziditorul său: "Îndrăzniți voi oare să Mă întrebați despre cele viitoare și să
dați poruncă lucrului mâinilor Mele? " (Isaia 45,11 ).
În alt lo c subliniaz ă aceeiași realitate : "Nu este alt dumnezeu afară de Mine.
Dumnezeu drept și izbăvitor nu este altul decât Mine! " (Isaia 45,21 ). Sfințenia lui
Dumnezeu se arată pe calea negației , iar această negație are un conținut pozitiv căci ceea
ce neagă este moartea. Dumnezeu Sfântul este cel ce face ca lumea să viețuiască. Lui nu -i
este prop rie plăcerea di structivă prezentă la om datorită păcatului care conduce spre
moarte așa cum arată profetul Osea: "Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei Mele, și nu voi
prăpădi din nou Efraimul; căci Eu sunt Dumnezeu atotputernic și nu om: Eu sunt
Sfântul în mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc " (Osea11,9 ). Sfințenia, însă se
arată ca putere. Serafimii din viziunea profetului Isaia nu pot decât să repete și să transmită
o singură laudă: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de
slava Lui !" (Isaia 6,3 ). Viziunea profetului este cea a creștinului care vede deodată apariția
realităților care îi hrănesc cedința sa. O astfel de viziune făcută pentru a -l pune pe om în
fața sfințeniei lui Dumnezeu îl umple pe Isaia de spaimă: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt
om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate . Și pe Domnul
Savaot L -am văzut cu ochii mei! " (Isaia 6,5 ). Dar sfințenia lui D umnezeu este mai
puternică decât păcatul creaturii. Gestul serafimului care a luat cu cleștele de pe jertfelnic
un cărbune și -l va atinge de b uzele profetului arată mântuirea legată de cultul adevăratu lui
Dumnezeu : "Și l-a apropiat de gura mea și a zis: "Iată s -a atins de buzele tale și va
șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți " (Isaia 6,7 ). Sfințenia lui
Dumnezeu apare totodată ca o măreție care produce o infinită smerenie în om. Ea

21
descoperă caracterul transcendent al Persoanei div ine care îl face pe om să gândească la
păcătoșenia lui. Dumnezeu S -a angajat însă pentru poporul Său pe o linie unică pe care
numai El este capabil să o împlinească – linia sfințeniei. "Fiți sfinți, că Eu, Domnul
Dumnezeu l vostru sunt sfânt " (Lev.19,2 ). Porunca aceasta concentrează în jurul sfințeniei
divine relația lui Dumnezeu cu poporul Său.
Chemarea aceasta a lui Dumnezeu, sau cum o găsim în Sf. Scriptură, a "Sfântului lui
Israel ", are în experiența religioasă a poporului lui Israel o consecință importa ntă. Ea
transfigurează tot ceea ce vine din atașare naturală. Originalitatea lui Israel este aceea a
unui Dumnezeu Sfânt care și -a descoperit sfințenia Sa în modul Său de a acționa și a
conduce poporul Său. Toate regulile devin propii poporului, poartă pe cetea Dumnezeului lui
Israel. Ceea ce în regulile anterioare însemna teamă de î ncălcare a unui domeniu interzis,
devine chemare pozitivă la sfințenie. Începând cu Vechiul Testament, se desființează, într –
un sens, granița dintre sacru și profan întrucât s -a dat posibilitatea tuturor să devină sfinți.
Față de păgânism, în care sacrul era o calitate a lucrurilor, în Vechiul Testament el a
devenit o calitate a Persoanei absolute și într -o măsură oarecare, a întreg ului popor format
din persoane. Acestora li se d eschide posibilitatea spre sfințire. Se face acum trecerea de la
experiența religioasă elementară la lumea credinței, la cunoașterea adevăratului
Dumnezeu. Transformarea aceasta își găsește împlinirea în Noul Testament , Epistola I a
Sfântului Apostolului P etru îi numește pe creștini neam sfânt (I Petru 2,9 : "Iar voi sunteți
seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca
să vestiți în lume bunătățile Celui ce v -a chemat din întuneric, la lumina Sa cea
minunată "), iar Sfântu l Apostol Pavel sfinți (Rom. 1,7 : "Tuturor celor ce sunteți în Roma,
iubiți de Dumnezeu, chemați și sfinți: har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
și de la Domnul Iisus Hristos! "; Col. 1,4 : "Căci am auzit despre credința voastră în
Hristos Iisus și despre dragostea ce aveți către toți sfinții "). Aceștia au conștiința că au
rămas într -un mod nou și personal chemării la sfințenie (Mt. 5,48 : "Fiți, dar, voi
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este "; Lc. 6,36 : "Fiți milostivi,
precum și Tatăl vostru este milostiv "). În Noul Testament, sfințenia lui Dumnezeu se
arată sub cele două aspecte amintite. Se vorbește acum de sfințenia revelată, manifestată
în lume prin coborârea lui Dumnezeu la ea. Toți oamenii au acum acces la sfințenie, căci
căci toți se pot uni cu Hristos prin Duhul Sfânt. Această deschidere a fost adusă prin
Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin aceasta creștinismul a desființat în principiu granița
între sacru și profan. Sfințenia vine de la Dumnezeu și se recunoaște totoda tă că în ființa
omului există o aspirație și o capacitate spre sfințenie sau spre comuniune cu Persoana
divină. Această aspirație a fost unită cu o depășire de sine a naturii umane din Persoana lui

22
Hristos. Hristos este modelul suprem al sfințeniei umane ș i în același timp izvorul ei
nemijlocit, căci fără de El nu putem face nimic (Ioan 15,5 : "Cel ce rămâne întru Mine și Eu
în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic "). El este Calea
noastră spre realizarea sfințeniei și de la El pri mim puterea pentru această realizare. Sfântul
Apostol Pavel arată în această privință: "Din El, dar, sunteți voi în Hristos Iisus, Care
pentru noi S -a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și
răscumpărare " (I Cor. 1,30 ). Din Hristos vor primi sfinții Apostoli nemijlocit ajutorul în efortul
lor de curățire și sfințire, prin viețuirea lor de trei ani lângă El. Puterea spre aceasta au
primit -o prin pogorârea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este puterea de sus făgăduită de
Mântuitorul Hristos, aș a cum arată Sfântul Evanghelist Ioan la Ioan 14,14 -16: "Dacă veți
cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi
ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac ". Starea de
sfințenie a Apostolilo r se arată nu numai în puterea cuvântului propovăduit de ei ci și în
fapte de vindecări, minuni și în alte semne: "Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci
multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea
pe toți " (FA. 2,43 ). Puterea de sfințire adusă prin Hristos și Duhul Sfânt n -a rămas numai în
Apostoli, în FA.10,44 : "Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut
peste toți cei care ascultau cuvântul " se arată că Duhul cădea peste toți care ascultau
cuvântul lui Petru și se botezau (FA.2,38 : "Iar Petru a zis către ei: Pocăiți -vă și să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre,
și veți primi darul Duhului Sfânt "). Caracterul universal al făgăduinței Duhul ui este
subliniat de Sfântul Apostol Petru î n predica sa de la Cincizecime (FA. 2,16 -17: "Ci aceasta
este ce s -a spus prin proorocul Ioil: "Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din
Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai
tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa "; Ioil 3,1 : "Dar după
aceea, vărsa -voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți,
bătrânii voștri visuri vor visa iar tinerii voștri vedenii vo r vedea "). Această realitate s –
a arătat prin sfinții din întreaga istorie a Bisericii creștine.

II. Legă tura dintre sfințenie și jertfă
Concentrându -și eforturile mai mult pe planul biru ințelor interioare, sfinții au învins
pornirile egoiste din ei, vinde când de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestora.
O astfel de biruință au înfăptuit -o prin predarea totală a lor lui Dumnez eu ca persoană.
Ei au arătat că predarea adevărată se poate face numai unei persoane. O predare totală nu

23
este însă posibi lă decât față de Dumnezeu ca Persoană absolută; deoarece suntem ajutați
de Dumnezeu însuși în acțiune.
Sf. Ch iril al Alexandriei a accentuat mult aspectul de predare a omului față de
Dumnezeu, arătând că aceasta merge până la sfințire. Sfințenia este însă, la el, legată de
jertfire , iar starea de jertfă conduce la starea de sfințenie. Prin dăruirea lui Dumnezeu și
jertfindu -se, unii creștini devin sfinți. Ei se jertfesc însă curat și total numai prin împărtășirea
din jertfa curată și totală a lui Hristos ce se dăruiește ca om Tatălui în totală curățenie, și s –
a sfin țit ca oamenii să se sfințească (Ioan 17,19 : "Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine
Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr ").
Sfântul Chiril spune în acest sens: "căci în Hristos ne apropiem de Dumnezeu și Tatăl,
prin jertfă duhovnicească și dob ândim putința de a sta în pomenirea Lui " (Închinarea și
slujirea în Duh și adevăr , XVI, P.S.B. 38, p.551). Tot Sf. Chiril arată că, la starea de "jertfă
duhovnicească și prea bine-miros itoare Tatălui ne în ălțăm prin F iul (Ibidem. p.544 ). În jertfa
Lui este as tfel puterea jertfei noastre, în fidelitatea lui față de Tatăl, puterea fidelității noastre
față de Dumnezeu. Dar în jertfa Lui se manifestă și iubirea lui Dumnezeu pentru noi și
iubirea Lui ca om față de Dumnezeu. Unirea acestor iubiri este înfățișată de Sfânta
Scriptură astfel: "Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L –
a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică " (Ioan 3,16 ).
Hristos ca om ne -a arătat, prin jertfa Lui pentru noi, întreaga renu nțare la sine , pentru ca
și noi să renunțăm la egoismul nostru și să -L iubim pe pe Dumnezeu până la jertfă. Aceasta
o exprimă Sfânta Liturghie prin cuvintele: "Ție îți aducem de toate și pentru toate ". Prin
aceste cuvinte ne -a arătat că ne împărtășim de viață nouă care înseamnă golire de noi
înșine. În locul golit din noi va intra Hristos, după cum spune Sf. Simeon Nou Teologul
"Locul a tot ce am eu în mine îl ia Hristos " (Imne XV ). În acest sens, Trupul lui Hristos primit
de Apostoli a curățit simțurile lor trupești și le -a întipărit simțurile de jertfă. Aceasta se
întâmplă și acum cu oamenii prin împărtășirea cu Trupul și S ângele Lui Hristos în Sfânta
Liturghie. Omul devine "slujbă cuvântătoare " chiar prin trupul L ui. Aducându -se pe sine ca
jertfă, creștinul vorbește prin trupul său. Ap ostolul cheamă însă în Epistola Către Romani nu
la slujba prin t rup, ci prin trupul înduhovnicit: "Vă îndemn, deci, fraților, pentru
îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile v oastre ca pe o jertfă vie, sfântă,
bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească " (Rom. 12,1 ).
Față de starea de păcat în care, după cum spune Sf. Apostol Pavel în aceeași Epistolă,
mădularele omului s -au făcut roabe necurăției și fără delegii spre fărădelege , așa cum în
efortul creștinilo r, mădularele sunt făcute roabe ale dreptății spre sfințire (Rom. 6,19 : "Căci

24
precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre
fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire ").
Sfântul reprezintă astfel umanul purificat, simplificat și predat întreg lui Dumnezeu,
ajungând prin curățirea de patimi și virtuțile culminan te în iubire , la asemănarea cu
Dumnezeu. Este creația nouă, luminoasă, prin car e lumina din suflet face trupul
transparent, așa cum arată Sf. Simeon Noul Teolog : "trupurile sfinților sub lucrarea
sufletului unit cu harul sau împărtășindu -se de lumina dumnezeiască, se sfințesc și devin și
ele transparente, prin focul dumnezeiesc, și c u mult mai deosebite și mai cinstite decât alte
trupuri " (Tratat eretic ). Orice ființă umană, prin efortul de curățire și statornicie a conștiinței
în fața prezenței lui Dumnezeu, devine sfântă. În cultul Bisericii Ortodoxe se spune: "Căci
Sfânt ești Dumne zeul nostru și întru sfinți te odihnești ". Odihna lui Dumnezeu în sfinți este
un fapt permanent de conștiință pentru ei. Aceasta însă și efortul de curățire se mențin prin
lucrarea Duhului Sfânt. Sfințenia înseamnă prezența roditoare a Duhului Sfânt în om , iar
roadele Duhului sunt arătate de Apostolul Pavel în cuvintele : "Căci lauda noastră această
este mărturia conștiinței noastre că am umblat în lume, și mai ales la voi, în sfințenie și în
curăție dumnezeiască, nu în înțelepciune trupească, ci în harul l ui Dumnezeu " (II Cor. 1,12 ).

III. Sfințenia, forma cea mai înaltă a comuniunii omului cu Dumnezeu și cu semenii
Ca cei care s -au curățit în fața lui Dumnezeu cel Sfânt prin chemarea necontenită a Lui
în inima lor , după cum spune Sfântul Isaac Sirul , sfinții au primit o îndrăzneală la
Dumnezeu sau o deschidere a conștiinței, o sinceritate a comuniunii care nu are nimic
temerar în ea, ci se aseamănă cu "îndrăzneala " copilului vinovat . Având această
îndrăzneală, ei sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru oameni. Îndrăzneala aceasta este strâns
legată la sfinți de curăție, devenind în ei o deprindere. Este familiaritatea cu Dumnezeu
însoțită mereu de conștiința măreției lui Dumnezeu. Familiaritatea aceasta sfinții o cre ează
și în relațiile cu semenii. Predându -se întreg lui Dumnezeu, ei se predau întregi în
comuniunea cu oamenii. Trăsăturile lor personale în raport cu ceilalți sunt: delicatețea,
sensibilitatea, puritatea, atenția față de taina personală a lor. Pe de altă parte, pot fi întâlnite
la ei trăsăturile sim plității, naturaleții, smereniei, a participării la durerea altora după pilda
jertfei lui Hristos. Persistența iubirii ajutătoare este "odihna " sau "sabatul " în care au intrat
sfinții, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei 3,18 : "Și cui S-a jurat că
nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? ". Prin
aceasta ei au ieșit din Egiptul patimilor câștigând o mare asemăna re cu Dumnezeu, cu
neclintirea Lui în bine și în iubirea de oameni. În sfânt se descoperă pis cul bunătății, al
purității și al puterii duhovnicești acoperite de vălul smereniei. Astfel, smerenia nu este ceva

25
static și individualist, ci un proces de îndumne zeire, de purificare continuă prin relația cu
Dumnezeu și cu oamenii. Sfințenia este opusă fa lsificării și degradării vieții omenești.
Falsificarea vieții omenești prin păcat este superficializarea ei arătată în relații lipsite de
adevăr și încărcate de ură.Sfințenia este redescoperirea iubirii și a comuniunii umane după
chipul lui Dumnezeu, a înn oirii oamenilor prin participarea lor la iubirea lui Dumnezeu
(Efeseni 4,24 -25: "Și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru
dreptate și în sfințenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți
adevărul fiecare cu aproapele s ău, căci unul altuia suntem mădulare "). Apocalipsa
vorbește de sufletele celor ce l i s-a dat câte un veșmânt alb ( Apoc. 6,11 : "Și fiecăruia
dintre ei i s -a dat câte un veșmânt alb și li s -a spus ca să stea în tihnă, încă puțină
vreme, până când vor împlini numărul și cei împreună -slujitori cu ei și frații lor, cei
ce aveau să fie omorâți ca și ei ") stând înaintea tronului lui Dumnezeu și slujind Lui ziua
și noaptea ( Apoc.7,15 : "Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, și Îi slujesc
ziua și noaptea, în templul Lui, și Cel ce șade pe tron îi va adăposti în cortul Său ") .
Sunt mucenicii care vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le -au
făcut albe în sângele Mielului (Apoc.7,14 : "Și i-am zis: Doamne, Tu știi. El mi -a răspuns:
Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și și -au spălat veșmintele lor și le –
au făcut albe în sângele Mielului ") adică au luat din puterea Lui de înfrânare și de jertfă,
puterea de a se înfrâna și ei de la păcate și de a jertfi lui Dumnezeu. Astfel , sfântul este un
om pentru alții întrucât este în primul rând un om pentru Dumnezeu. Liturghia este mediul în
care omul fiind pentru Dumnezeu se face om pentru alții, căci împărtășindu -se de
Dumnezeu se roagă Lui cu o gură și o inimă eliberate de egoism ș i întărite în unitate.
Caracteristica dominantă a vieții sfântului este să facă totul pentru alții. Este o simpatie și o
descoperă car acterul personal al sfințeniei. Sfântul este omul care s -a eliberat de toate
patimile, respingând orice ispit ă spre lăcomi e și interes egoist. Libertatea de patimi sau
nepătimirea înseamnă sensibilitate pentru alții după cum și virtutea înseamnă viețuire
pentru alții.

26
Cinstirea icoanelor

I. Sensul și conținutul icoanei
Sensul și conținutul icoanei reies din învățătura pe care Biserica a formulat -o și a dat -o
ca răspuns tendințelor și atitudinilor iconoclaste. Icoanele au mai întâi o funcție de călăuzire
și întărire în dreapta credință cum arată Sf. Vasile cel Mare : "Ceea ce aduce cuvântul prin
istorisire la auz tot ace ea înfățișează și arată pictura în mod tăcut ochilor " (Omilie la
mucenicul Varlaam ,17,3). Ele întipăresc în mintea și amintirea creștinilor învățătura despre
Dumnezeu cel în Treime, actele mântuitoare ale lui Hris tos, locul Maicii Domnului în
iconomia Într upării Fiului lui Dumnezeu, rodirea credinței în Hristos, în sfinți.
Părinții Sinodului VII Ecumenic deosebesc icoana de portret. Portretul reprezintă o ființă
umană obișnuită. Icoana reprezintă un om unit cu Dumnezeu. Icoana se deosebește deci
de portret prin conținut , iar acest conținut cre ează formele de expresie specifice, proprii
numai icoanei, deosebind -o de orice altă imagine. Icoana arată sfințenia vizibilă cu ochii
trupești. Ea conduce prin privirea ei cu credință de la vederea simțuală la contempl area
spirituală și la întâlnirea tainică cu persoanele sfinte și cu faptele mântuitoare reprezentate
pe ea. Mai mult decât atât, prin sfintele icoane, cei zugrăviți în ele devin o prezență în
locașul bisericesc. În Epistola către evrei, după ce s -a amintit de mulți drepți din Vechiul
Testament și poate și din Noul Testament de dinaintea scrierii epistolei se spune: "De
aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice
povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu st ăruință în lupta care
ne stă înainte " (Evr.12,1 ). Sfinții de mai înainte au rămas vii și după moarte. Ei se află
împrejurul credincioșilor mai ales când aceștia sunt adunați în rugăciune și când Hristos se
aduce din mijlocul lor jertfă Tatălui. Sfinții sun t și ei în jurul lui Hristos potrivit făgăduinței
făcute de Acesta: "iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului "
(Mt.28,20 ).
Sf. Vasile cel Mare a dat și formula cinstirii icoanei pe care și -a însușit -o Sinod ul VII
Ecumenic : "Cinstirea chipului trece la cel zugrăvit " (Comentarii la Isaia , cap.13). Sinodul VII
Ecumenic declară în acest sens: "Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii, fie prin
reprezentarea icoanei…noi ne amintim de prototipuri (de modele vii) și suntem introduși la
ele" (Mansi 13, 482). Sinodul din Constantinopol din 860 , afirmă în același sens: "Ceea
ce Evanghelia ne spune, prin cuvinte, icoana ne vestește prin culori și ne face prezent "
(Mansi 16, 400). Trecerea de la icoană la prototipul ei viu este o intrare prin ea la prototipul
nevăzut spiritual. Orienta rea sufletului cinstitor spre prototip atrage atenția aceluia spre care

27
cinstește. Slujba de sfințire a icoanei care cheamă pe Duhul Sfânt asupra ei este o
confirmare a acestui fapt.
După Sf. Ioan Damaschin , "icoanele sunt pline de puterea lucrătoare a lui Dumnezeu și
de har, căci numele celui zugrăvit este chemat asupra lor într -un fel de epicleză (invocare) "
(H. Schultz ). În prima și a treia cuvântare împotriva celor care resping icoanele, Sf. Ioan
Damaschin definește astfel chipul : "Chipul manifestă și arată ceva ascuns " sau "Un chip
este o asemănare care exprimă modelul cu o anumită deosebire față de model ". Pentru a
putea constata asemănarea dintre cei doi trebuie nu numai ca chipul dar și modelul lui să fie
vizibil. Sfântul Ioan Hrisostom arată că chipul trebuie să fie asemănător cu Arhetipul, astfel
nu există chip . Există o legătură ontologică sau o legătură prin ființă între reprezentare și
realitatea care este reprezentată și care se aseamănă cu cea existent ă, între cuvânt și
persoana celui ce rostește cuvântul. Atâta timp cât nu este rostit cuvântul, nu poate fi
sesizat ca deosebit de persoană. După ce este rostit, se constată că este deosebit de ea ,
sesizat ca deosebit de persoană și chip. Acest fapt este v alabil și pentru relația dintre
persoană și chip. Rațiunea de a fi a icoanei și valoarea ei stau în ceea ce ea reprezintă:
puritatea spirituală, frumusețea interioară, după cum spun cuvintele Sf. Ap. Petru: "Ci să fie
omul cel tainic al inimii, întru nestr icăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit,
care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu " (I Petru 3,4). Icoana descoperă
asemănarea divină dobândită de om. Ea traduce lucrarea harului care, potrivit expresiei
Sfântului Grigorie Palama "pictează în noi, pentru a spune așa , asemănarea lui
Dumnezeu peste Chipul dumnezeiesc…astfel încât să ne prefacem în asemănarea Sa "
(Către monahia Xenia, despre virtuți și patimi ). Pentru a expune legătura dintre tip și
Prototip, Sf. Ioan Damaschin citează în prima sa c uvântare un loc din Sf. Vasile cel Mare
care folosește comparația dintre chipul împăratului și persoana lui. Chipul împăratului este
de asemenea numit împărat fără ca prin aceasta să ia naștere doi împărați. Împărăția nu
este izolată și cinstirea nu este î mpărțită . Sf. Ioan continuă: "Dacă tabloul împăratului este
împăratul, atunci icoana lui Hristos este Hristos și icoana sfântului este sfântul însuși. Prin
aceasta nu este ruptă puterea și cinstea nu este împărțită ". Astfel, tip și Prototip sunt una
într-o singură formă, în asemănare. Prin icoană vedem ca printr -un trasparent modelul. Ce
însemnătate i se cuvine astfel icoanei? Sf. Ioan Damaschin răspunde: "Icoanei i se cuvine
acea putere și har pe care sfântul le -a avut când a trăit pe pământ și a fost umpl ut de Duhul
Sfânt. La fel și după moarte harul Duhului Sfânt rămâne pururea în sufletele sfinților, în
trupurile lor aflate în morminte , în trăsăturile și sfintele lor chipuri iar aceasta nu prin fire ci
ca urmare a harului și lucrării divine ". Deoarece ha rul primit de sfinți în timpul vieții rămâne

28
mereu în icoanele lor, acestea sunt ca niște jaloane pe drumul către creația înnoită încât
după cuvântul Sf. Ap. Pavel prin "slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă
în slavă, ca de la Duhul Domnulu i" (II Cor.3,18 ).

II. Fundamentul hristologic al icoanei
Încă înainte de apariția diputelor dintre iconoclaști și ortodocși cu privire la existența
icoanei, ortodocșii au insistat asupra argumentelor de ordin hristologic. Au apărut opinii
conform cărora a cestea au survenit ulterior disputelor însă realitatea este că învățătura
dintotdeauna a Bisericii și fundamentul hristologic al ico anei sunt exprimate la Sinodul
Quinisext. La sfârșitul secolului al VII -lea, înaintea izbucnirii iconoclasmului, Ep. Ioan al
Tesalonicului a recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Tot pe
argumentul hristologic a fundamentat și Sf. Gherman Patriahul Constantinopolului
existența icoanei în epistolele sale către episcopii iconoclaști.
Iconoclaștii nu p uteau înțelege Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, om. Ei se întrebau
cum pot fi reprezentate cele două naturi ale Persoanei lui Hristos. Ortodocșii nu căutau să
înfățișeze nici natura divină, nici natura umană a Persoanei lui Hristos, ci reprezentau
Persoana Dumnezeu -Omului. Citând cuvintele Sf. Vasile cel Mare , Sinodul VII afirmă că:
"cinstea arătată icoanei trece asupra Prototipului , iar cel ce venerează icoana venerează
persoana pe care o înfățișează ". Fundamentul hristologic al icoanei este Întrupare a Fiului lui
Dumnezeu. Întruparea, la rândul ei, este susținută și probată prin icoană. Icoana este un
garant al realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu. De aceea, în învățătura Bisericii, negarea
icoanei lui Hristos echivaleză cu negarea Întrupării sale , cu negarea întregii iconomii a
mântuirii noastre. Când Biserica apără imaginile sacre ea nu apără doar rostul lor didactic
sau estetic, ci însăși temelia credinței.
Sfântul Teodor Studitul socotește că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în
icoan ă înseamnă a nega toate însușirile lui trupești, deci a cădea în dochetism. Icoana este
dovada că Fiul lui Dumnezeu și -a făcut cu adevărat prop riu trupul nostru omenesc:
"Oare nu a fost om cel mai presus de om, arătându -se în înfățișarea noastră? Nu a avut
trup, căzând sub atingere și culoare, adică sub calitate și cantitate, cărora le urmează
poziția spațială și prelungirea temporală? Nu le înțelege pe acestea ca însușiri ale
circumscrierii cel ce știe să judece cât de puțin? Cum, deci, nu poate fi circums cris
asemenea oamenilor? Nu rezultă din punct o linie? Nu rezultă din linie o figură, întâi
triunghiul, apoi celelalte figuri? Nu se formează din figuri diferite fața și aceasta înfățișată în
icoană nu mărturisește că es te Hristos, că este om? A fost H ristos fără chip? Însușirile

29
omenității lui Hristos sunt corporalitatea, vizibilitatea, circumscrierea, schimbabilitatea,
pătimirea și toate celelalte câte sunt pe lângă acestea în orice om. Ai suprimat sau prefăcut
una din cele spuse, de pildă circumscrierea? Hristos va fi după omenitate, precum
necircumscris, așa și necorporal și invizibil " (Sfântul Teodor Studitul , Respingerea
poemelor iconomahilor , P.G.99). Acuzați a iconoclastă de idolatrie se iz bește de o teologie
elaborată și clar formulată.
Icoana este i maginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui
Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil, reprezentabil. Argumentul de căpetenie al
iconoclaș tilor, luat de la Eusebiu de Cez areea, este că Hristos a avut însușirea
circumscrierii până la moarte, dar n -a mai avut -o după aceea. După Eusebiu, Hristos cel
transfigurat rupe toate limitele trupului omenesc și pământesc. Împăratul Constantin al V -lea
Copronimul a reluat aceeași idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hri stos
că S-a făcut nu numai netrecător, ci și "necircumscris ".
Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte:
"Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți -Mă și vedeți, că
duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am " (Lc. 24,39 ).
El n-a pierdut prin înviere însușirile firii omenești . Dacă le -ar fi pierdut n -ar mai fi poruncit
să fie pipăit ca având carne și oase? Iconomahii afirmau că Hristos n -a mai avut după
înviere carnea și oasele ca noi. Sfântul Teodor respinge afirmația lor precum că: membrele
lui Hristos de după înviere sunt niște simboluri ale unor lucrări. Acesta este cazul numai la
Dumnezeu neî ntrupat, zice el.
"Circumscris " înseamnă, după Sf. Teodor Studitul , organizat, fiind constituit din
membre și ca atare văzut , iar tot ce se vede este circ umscris. De aceea subliniază că :
"dacă Hristos s -a arătat după înviere, era circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere,
cade și sub circumscriere ".
Icoana arătându -ne pe Hristos ca cir cumscris nu exclude necircumscrierea lui ci
dimpotrivă, ne -o sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui, adică necircumscris așa cum
chipul unui om, deși îi redă numai trupul, nu implică o separare a trupului de suflet, ci
dimpotrivă.
Sinodul VII Ecumeni c se exprimă astfel: "Ei, iconomahii au flecărit că în icoană se
circumscrie împreună cu firea omenească și firea dumnezeiască. Prin aceasta și -au ieșit din
rațiune, fiind predați unei cugetări netrainice. Căci Petru și Pavel, fiind pictați, se văd, dar
sufletele lor nu sunt de față în icoană. Pentru că, nici când e de față trupul lui Petru, nu vede
cineva sufletul lui " (Mansi , t. XIII). Creștinismul a afirmat cu putere păstrarea veșnică a

30
trupului lui Hristos și, prin aceasta, și a trupurilor noastre. Prin aceasta afirmă păstrarea
formei lui umane și personale. Patriahul Nechifor al Constantinopolului spune în acest
sens : "Precum s -a arătat, nu s -a prefăcut nici la înviere. Iar înălțarea la cer s -a făcut și ea
cu trupul și arhidiaconul Ștefan a văzut slava ieșind din chipul omenesc al Domnului ".
Sinodul VII Ecumenic citează dintr -o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria următoarele:
"Iar după înviere a rămas același trup care a pătimit, dar nu mai are slăbiciunile omenești în
sine. Căci nu mai spunem că suferă de foame, că e supus oboselii, sau suportă, altceva din
aceasta, ci este nestricăcios " (Mansi , t. XIII). Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a
dogmei transfigurării. Pe Dumnezeu -Omul îl reprezentăm întru toate asemenea nouă afară
de păcat. Iconomahii aveau concepția maneheică a neputinței transfigurării trupului încă din
timpul vieții pământești. Acest lucru îl aplicau și la natura umană din Persoana lui Hristos.
Patriahul Gherman spune: "În icoane înfățișăm trupul cel sfânt al Domnului ".
Părin ții Sinodului VII Ecumeni c arată această calitate în felul următor: "Deși Biserica
Sobornicească reprezintă pictural forma umană a lui Hristos, ea nu îi desparte trupul de
dumnezeirea cu care s -a unit. Atunci când facem icoana Domnului mărturisim trupul Să u
îndumnezeit și nu recunoaștem în icoană nimic altceva decât o imagine care seamănă cu
Prototipul. Iată de ce icoana îi primește numele " (Sesiunea a VI -a,Mansi , t. XIII). Sfântul
Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel: "Reprezentar ea lui Hristos ne
stă în imitarea unui om stricăcios(Apostolul poruncește să nu fie) ci în asemănarea cu omul
nestricăcios, așa cum o spusese El însuși înainte, tocmai nestricăcios… fiindcă El nu este
un om oarecare, ci Dumnezeu făcut Om " (Șapte capitole împotriva iconoclaștilor , cap.1).

III. Temeiuri scripturistice ale reprezentării iconografice
Biserica învață că icoana este întemeiată pe Întruparea celei de -a doua Persoane a
Sfintei Treimi. Nu este vorba de o ruptură, cu atât mai puțin de vreo contrad icție cu Vechiul
Testament, ci dimpotrivă, de o împlinire nemijlocită.
Prototipul imaginii creștine nu este un idol păgân, ci absența din cadrul simbolismului
Vechiului Testament a oricărei imagini concrete și fățișe înainte de Întrupare, tot așa cum
proto tipul Bisericii nu este lumea păgână, ci poporul evreu ales de Dumnezeu pentru a
primi revelația.
Pentru Biserică este clar că interzicerea imaginii formulată la Ieșirea 20,4 : "Să nu -ți faci
chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din c âte sunt în cer, sus, și
din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! " și la
Deuteronom 5,12 -19 nu constituie o interdicție de principiu a imaginii, ci numai o măsură

31
provizorie, pedagogică, referitoare doar la Vechiul Testament. În acest sens, proorocul
Iezechil spune: "Ba încă le -am dat și legi care nu erau bune și rânduieli prin care ei nu
puteau trăi " (Iez. 20,25 ), din pricina împietririi inimii lor, spune Sfântul Ioan Damaschin
explicând această interdicție. Paralel cu interdi cția imaginilor directe și concrete, a existat
însă porunca divină de a construi aceste întruchipări simbolice, prefigurări reprezentate de
tabernacol și tot ce conținea el, prefigurări pe care Dumnezeu le -a dictat până în cele mai
mici amănunte, Ieș. 25,2 6; Ieș. 25,17 -18: "Să faci și capac la chivot, de aur curat… Apoi
să faci doi heruvimi de aur… ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului ".
Sfântul Ioan Dam aschin explică în cele trei tratate scrise pentru apărarea sfintelor
icoane, sensul interdicției imaginii în Vechiul Testament . El spune ca în Vechiul Testament
Dumnezeu se arată numai prin sunete, adică prin cuvinte. El rămâne invizibil, nu se arată:
"Iar Domnul v -a grăit de pe munte din mijlocul focului; și glasul cuvintelor Lui l -ați
auzit, iar fața Lui n -ați văzut -o, ci numai glasul I l -ați auzit " (Deut. 4,12 ). Urmează
apoi interdicția: "Să nu greșiți dar și să nu vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri ale
vreunui idol, care să înfățișeze bărbat sau femeie " (Deut. 4,16 ). Astfel, D umnezeu
vorbește despre El, interzice orice imagine, insistând asupra faptului că nu poate fi văzut.
Din chiar insistența textelor biblice asupra faptului că Israel auzea cuvântul dar nu putea
să vadă nimic, Sfântul Ioan Damaschin deduce în chip tainic pos ibilitatea ulterioară de a -l
vedea și reprezenta pe Dumnezeu făcut trup: "Ce vrea să ne spună în chip tainic Scriptura?
E limpede că se referă la interdicția de a -L reprezenta pe Dumnezeu nevăzut, dar atunci
când Îl vei vedea pe Cel netrupesc făcându -se Om pentru tine, atunci vei putea zugrăvi
înfățișarea Lui omenească. . Atunci când Cel nevăzut, luând fire trupească, ajunge văzut, de
îndată poți întruchipa asemănarea Celui ce S -a înfățișat… atunci când Cel ce fiind ipostas
deoființă cu Tatăl S -a deșertat pe Sine chip de rob luând (Filip. 2,6 -7: "Care, Dumnezeu
fiind în chip, n -a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S -a deșertat pe
Sine, chip de rob luând, făcându -Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându -Se
ca un om ")… înfățișându -și un chip trupesc abia atunci pictează și arată privirii tuturor pe
Cel ce a binevoit să apară. Zugrăvește nașterea Sa din Fecioară, botezul Său în Iordan,
Schimbarea Sa la față de pe muntele Tabor, înfățișează totul prin cuvânt și prin culori, fie în
cărți fie pe lemn " (I Tratat , cap. VIII). Astfel , interdicția de a -L reprezenta pe Dumnezeul
nevăzut conține implicit necesitatea de a -L reprezenta pe Dumnezeu înda tă ce profețiile se
vor împlini . Cuvintele Domnului: "Nu ați văzut nici un chip, nu vă faceți vr eun chip " vor să
spună: "Nu faceți nici o imagine a lui Dumnezeu atâta timp cât nu L -ați văzut încă ".
Imaginea Dumnezeului nevăzut este imposibilă, căci, după cum arată Sfântul Ioan "cum să

32
reprezinți ceea ce ochii nu au văzut ?" (Al treilea tratat , cap. IX ). Dacă s -ar realiza o astfel
de imagine, ea ar fi simplă imaginație, invenție falsă. În Vechiul Testament nu existau decât
prefigurări simbolice, revelații ale viitorului, deoarece, spune Sfântul Ioan Damaschin
"Legea nu era o imagine, ci era asemenea unu i zid care ascunde imaginea ". Căci Apostolul
Pavel spune: "În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul
lucrurilor, nu poate niciodată – cu aceleași jertfe, aduse neîncetat în fiecare an – să
facă desăvârșiți pe cei ce se apropie " (Evr.10,1 ). În plus, Legea lui Moise care interzicea
reprezentarea divinității prin imagine (Ieș.20,4 : "Să nu -ți faci chip cioplit și nici un fel de
asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos,
și din câte sunt în apele de sub pământ! ") nu mai poate fi actuală. Ea și -a împlinit rostul
până la Întruparea lui Hristos, Templul cel nefăcut de mâna omului (Marcu 14,58 : "Voi
dărâma acest templu făcut de mână, și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi
clădi ").
Afirmați ile Vechiului Testament că Dumnezeu în ființa Sa nu ar putea fi văzut vreodată
de către oameni (Ieș. 33,20 : "Fața Mea însă nu vei putea s -o vezi, că nu poate vedea
omul fața Mea și să trăiască "; Deut. 4,12 : "Iar Domnul v -a grăit de pe munte din
mijlocul fo cului; și glasul cuvintelor Lui l -ați auzit, iar fața Lui n -ați văzut -o, ci numai
glasul I l -ați auzit ") sau în Noul Testament ( Ioan 1,18 : "Pe Dumnezeu nimeni nu L -a văzut
vreodată; Fiul cel Unul -Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L -a făcut cunoscu t").
Prin venirea Sa în lume oamenii au avut însă prilejul să -L vadă pe Tatăl căci Hristos este
chipul lui Dumnezeu (Filip.2,6 : "Care, Dumnezeu fiind în chip, n -a socotit o știrbire a fi
El întocmai cu Dumnezeu "). Numai după ce L -au contemplat pe Dumnezeu (Evr.1,1 :
"După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților
noștri prin prooroci "), Apostolii au putut să spună prin Sfântul Ioan Evanghelistul "Ce era
de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privi t și mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, Și Viața s -a arătat și am văzut -o și
mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s -a arătat nouă " (I Ioan
1,1-2). Când Hristos se adresează ucenicilor și altor ascultători : "Fericiți su nt ochii voștri
că văd și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulți prooroci și
drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n -au văzut, și să audă cele ce auziți voi,
și n-au auzit " (Mt. 13, 16-17); vrea să ne arate că faza – în care El Însuși se revelase de
nenumărate ori strămoșilor într -o formă inaccesibilă ochilor trupești – a fost total depășită.
Interdicția de a -L reprezenta pe Dumnezeu prin imagine încetează acum, deoarece
primejdia de a deforma imaginea lui Dumnezeu a trecut. Privitor la cunoașterea lui
Dumnezeu trebuie menționat că la afirmația iconoclaștilor "că umblăm prin credință , nu

33
prin vedere " (II Cor. 5,7 ), Sfântul Teodor Studitul răspunde că în acest loc Sfântul
Apostol Pavel exclude vederea lucrurilor viitoare în real itatea lor prototipică și nu vederea
prin icoane. Căci tot el spune: "Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar
atunci, față către față " (I Cor.13,12 ). Credința însă este susținută de această vedere prin
oglindă. Credința și vederea ca prin oglind ă au nevoie una de alta, căci în această credință
privim ca prin oglin dă, față către față, în chip neî nșelător adevărul celor viitoare ( Antiereticul
III).

Prea cinstirea Maicii Domnului

I. Fecioar a Maria, Născătoare de Dumnezeu
Biserica a î nvățat totdeau na că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Prin
aceasta ea mărturisește că Cel care S -a născut din ea nu este o persoană omenească, ci
însuși Fiul lui Dumnezeu S -a născut din ea după firea Sa, așa cum se mărturisește în
formula de unire a sinodalilo r de la Sinodul de la Efes din 431. Potrivit acestei idei de unire
fără amestecare, mărturisim că sfânta Fecioară este Theotokos, care l -a născut pe
Dumnezeu precum și pe om prin unirea fără amestecare sau separare și aceasta pentru că
Dumnezeu Cuvântul s -a făcut om și prin zămislire și -a unit în sine Tempul trupului pe care
și l-a asumat de la ea ( Sfântul Chiril al Alexandriei , Epistola 39 ). A respinge calitatea
aceasta a Fecioarei Maria înseamnă respingerea că însuși Fiul lui Dumnezeu s -a făcut Fiul
Omul ui. Întrebarea care se pune în legătură cu aceasta este ur mătoarea: De ce s -a
accentuat că Hristos este Fiul Omului?
Sfântul Chiril al Alexandriei a unit lupta împotriva lui Nestorie cu lupta pentru calitatea
Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Într-una cele 12 anatematisme ale sale, la
Sinod III Ecumenic de la Efes din 431 spune că: "Dacă cineva nu vrea să mărturisească că
Emanuel este Dumnezeu adevărat și că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, întrucât a născut trup pe Cuvântul lui D umnezeu , să fie anatema ".
Sfântul Grigorie de Nazianz , se exprimase mai înainte în același fel: "Dacă cineva nu
crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, este despărțit de Dumnezeu "
(Epistola 101 către Cledoniu ). Majoritatea Părinților arată faptu l că lui Dumnezeu își produce
din Fecioara Maria o natură omenească. Aceasta este nu numai un act nou, ci și un
început cu totul nou care se produce în istoria umanității. Acesta nu este posibil decât din
inițiativa dumnezeiască și nu din cea omenească. Nașterea Fiului lui Dumnezeu din

34
Fecioară a ținut seamă de neputința omului de a mântui prin sine însuși, de a învinge
orizontul închis al umanului supus repetiției morții. Din acest punct de vedere Nașterea
Fiului este unică. Leonțiu de Bizanț spune că nic i la prima lui naștere din Tatăl, nici la a
doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva (Împotriva lui Nestorie , cartea IV). Faptul nașterii
minunate este un fapt al copleșirii naturii de Duhul dumnezeiesc. În Evanghelii și în
simbolurile de credință ale Biser icii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în
zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Toți Părinții și scriitorii răsăriteni atribuie
Mariei o curăție și înainte de Întrupare, dar nu o curăție de natură, ci una personală. De
aceea pot vorbi de o altă curăție în momentul Întrupării.
Sfântul Efrem Sirul spune în acest sens: "Hristos S -a născut dintr -o natură supusă
întinăciunilor, pe care Dumnezeu trebuia s -o curețe cercetând -o. Astfel, Hristos a curățit pe
Fecioara și așa S -a născut pent ru a arăta că Hristos efectuează toată curăția acolo unde se
găsește. El a curățit -o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti spre a fi Maica lui Dumnezeu și așa
a fost conceput " (Sermo adversus haereticos ). Crysip (sec.V), preot din Ierusalim spune
Fecioarei: "un câmp acoperit de spini a produs crinul tău ". Fecioara în aspectul personal e
un crin curat dar ea are totuși r ădăcini în același pământ comun, în aceiași fire umană care
produce spinii – păcate le personale. La fel ca toți scriitorii bizantini începând cu Sf. Andrei
Criteanul și Sf. Ioan Damaschin cântă mai ales curăția Fecioarei dinainte de zămislirea
Cuvântului din ea a cărei efort personal a avut un rol deosebit de mare. Dar Sf. Ioan
Damaschin nu uită nici curăția de la Buna Vestire: "După consimțirea F eciorei și urmând
cuvântul Domnului, spus de înger, Sf. Duh se coboară peste ea pentru a o curăți, a o face
în stare să primească dumnezeirea Cuvântului " (Despre credința ortodoxă , Omilia III, cap.
2). Aceiași idee o exprimă Sf. Ioan în prima omilie la Ado rmirea Maicii Domnului "puterea
sfințitoare a Duhului a venit asupra ei, a curățit -o, a sfințit -o și a făcut -o roditoare " (Omilia I
la Adormire ). Dialectica "plină de har " dar umplându -se la Buna Vestire de un nou har, o
exprimă Sf. Ioan Damaschinul astfel : "și zice îngerul către ea: "Nu te teme Maria, căci ai
aflat har la Dumnezeu ". Cu adevărat a aflat har, cea vrednică de har. A aflat har cea care a
cultivat harul și a cules spic bogat. A aflat har cea care a născut semințele harului și a cules
spicul în mulțit al harului. A aflat abisul harului cea care a păstrat nevătămat vasul îndoitei
feciorii căci și sufletul l -a păstrat feciorelnic nu mai puțin ca trupul " (Ibidem ).
Sf. Grigorie Palama spune că curăția Mariei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu din
ea a fost pregătită de curăția unei serii de înaintași . Despre toți aceștia el spune că "au fost
aleși și curățiți de Duhul Sfânt ". După cum curăția aceasta prin Duhul Sfânt nu poate fi

35
înțeleasă la aceștia ca eliberare de păcatul strămoșesc, astfel nu po ate fi înțeleasă nici
curăția Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire. Fecioara a ajuns astfel prin pregătirea
strămoșilor și a ei, din partea lui Dumnezeu și prin eforturile ei la o curăție personală
culminantă, care a redus păcatul strămoșesc din ea la p ură potență inactivă, iar Fiul lui
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a încununat această curăție eliminând din ea această potență.
Așa trebuie înțeleasă expresia întâlnită adesea la Părin ții răsăriteni, ca și la Sf. Grigorie
Palama că Fecioara "a legat pe cel ta re în răutate " (Omilia 42 la Nașterea Feciorei Maria ). L-
a legat dar nu l -a alungat, deoarece aceasta numai Hristos a putut -o face. Ceea ce a ajutat
Fecioarei la întărirea în curăție a fost pentru Sf. Gr. Palama viețuirea ei în Sfânta Sfintelor
din Ierusal im: "Astfel, Preacurata ieșind din hotarul acestei vieți, s -a despărțit de oameni, și
fugind de viața supusă greșelii, a ales viața singuratică, petrecând în Sfânta Sfintelor, în
care desfăcându -se de orice legătură cu cele materiale, și scuturându -se de o rice relație și
depășind până și mila față de trupu l ei, și -a unificat mintea prin întoarcerea atenției spre ea
însăși (spre mintea ei) și prin rugăciunea dumnezeiască neî ncetată. Și prin aceasta,
devenind întreagă a sa și ridicându -se mai presus de îmbulz eala multiformă a gândurilor, și –
a tăiat un drum nou negrăit spre ceruri, așa numită tăcere mintală, și alipindu -și mintea de
aceasta, zboară mai presus de cele create și vede mai bine ca Moise slava lui Dumnezeu și
primește harul dumnezeiesc, care nu cade puterea simțirii, ci este bucuria și vederea sfântă
a sufletelor nepăta te" (Omila 54 ).

II.Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu
De la început trebuie precizat că mijlocirea Domnului nu întrerupe legătura directă a
omului cu Hristos. Toți Părinții și Scriito rii bizantini, pornind de la premise ontologice și nu
juridice, susțin că Maica Domnului este mijlocitoare de putere dumnezeiască, deoarece este
unită la maxim cu Hristos d in care izvorăște harul. Sf. Grigorie Palama se exprimă astfel
referându -se la mijlo cirea Maicii Domnului: "Iar dacă este cinstită moartea cuvioșilor ș i
pomenirea dreptului e cu laudă , cu atât mai mult a Sfintei Sfinților, prin care vine toată
sfințirea Sfinților " (Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului ). În aceeași Omilie Sf. Grigorie
spune mai departe: "Se poate spune că Fecioara e în virtute și a celor ce trăiesc în virtute
ceea ce e soarele în lumina sensibilă și celor ce trăiesc sub el. Iar dacă și -ar muta ochiul
minții la soarele răsărit oamenilor în chip minunat din Fecio ară, care a re și întrece prin fire
toate le are aceasta prin har, îndată Fecioara îi va apărea ca cer " (Ibidem .). Pentru Sf.
Grigorie Palama , precum din soare ne vine toată lumina spirituală, arătând că prin această
mijlocire Maica Domnului nu se interpune între noi și Hristos, arată că față de El nu mai e

36
soare, ci cer. Sf. Grigorie o numește "tabloul și icoana însuflețită a tot binele și a toată
bunătatea ". Preluând ideea lui Dionisie Areopagitul Sf. Grigorie arată că și îngerii se
împărtășesc de Dumnezeu prin Maica Domnului: "căci împreună cu noi și ele (cetele
nemateriale) se împărtășesc și se sting de Dumnezeu, de firea aceea neatinsă, numai prin
ea" (Ibidem ). Sf. Grigorie spune că aceasta s -a arătat lui Isaia când a văzut că serafimul a
luat cu un cleș te cărbunel e din altarul ceresc și tot cu un clește l -a atins de buzele lui
curățindu -l. Acest clește este Maica Domnului : "Deci ea singură e hotarul între firea creată
și necreată și nimeni nu poate veni la Dumnezeu dacă nu e luminat cu adevărat de ea,
făclia de Dum nezeu luminată " (Ibidem. ). "Deci precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui
Dumnezeu) și s -a arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut, fiind tuturor nevăzut înainte de
ea, așa și în veacul nesfârșit, ce urmează, toată coborârea luminii dumnezeiești și toată
descoperirea tainelor dumnezeiești și toată forma darurilor (harismelor) duhovnicești nu
poate primi nimeni fără ea " (Ibidem. ). Sf. Andrei Criteanul este cutremurat de marea taină
pe care o ascunde unirea desăvârșită ce se află în ea: "Fii milostivă, Fecioară primitoare de
Dumnezeu și Născătoare a Vieții, nouă care îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse
în legătură cu tine și care încercăm să înțelegem lucrările dumnezeiești sădite în tine de
adâncul necuprins al judecăților dumnezeiești " (La Buna Vestire a Feciorei Maria ). Pentru Sf.
Ioan Damaschin , Maica Domnului este "abisul harului " nu numai în sensul că din ea s -a
născut Cel necuprins, ci și într -un sens actual. De aceea este cu totul uimit în fața morții
care a putut acoperi acest abis. "Astăzi visteria vieții, abisul harului, nu știu cum să spun cu
buze îndrăznețe și netremurătoare, se acoperă de moartea purtătoare de viață " (La
Adormirea Maicii Domnului ).
În secolul al XIX -lea, Mitrop. Filaret al Moscovei se întreabă: "De ce stăteau Apost olii
în jurul Maicii Domnului? Pentru simpla dorință de a se ruga Împreună? Hotărât nu. Dacă
vasul care a conținut un mir, îi conservă mireasma și după ce aceasta a fost retras din el…
cu atât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul Întrupăr ii nu trebuia să fie
îmbibată pentru veșnicie de mireasma dumnezeiască a harului Celui al cărui nume e
mireasma adevărată? " (Cuvânt la înălțarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria ).
Din textele citate se poate vedea că Maicii Domnului i se atribuie mai mult decât rolul de
rugătoare. Ea dăruiește din bogăția pe care o are în baza unirii cu Hristos. A vedea în Maica
Domnului numai pe rugătoarea ar însemna să o depos edăm de maiestatea împărătească ,
de "haina aurită " cu care este împodobită, s -o coborâm de pe scaunul cel de -a dreapta
Fiului pe care a așezat -o Acesta. A o lipsi de rolul de rugătoare înseamnă a o considera nu
îndum nezeită, ci Dumnezeu prin ea îns ăși. Chiar dacă unii Părinți și Scriitori bisericești au

37
folosit unele expresii, nu le -au interz is pe celelalte. Expresiile folosite de ei lasă domeniul
tainei deschis și pentru alte expresii. Când Sf. Ioan Damaschin declară că Fiul înălțând pe
Maica Sa la Sine "i-a supus toată creația " (La Adormirea Maicii Domnului , II ), iar imnologia
Bisericii că a ridicat -o la Sine " ca să împărtășească împreună cu El " (Oda a IX ) sau "ca să
stea în tronul slavei Lui " (Icos XII ), credincioșii nu pot refuza asemene a expresii, nu le pot
înlătura. Dimpotrivă, trebuie formulate î n principii toate nuanțele textu lui. Expresiile
referitoare la rolul Maicii Domnului de Dăruitoare directă de bunătăți trebuie folosite în toată
extinderea lor, arătată de Părinți. Ei au arătat că Maica Domnului dăruiește nu numai
bunătăți și daruri, ci și har sau haruri. Pentru a arăta ceea ce n e dă Maica Domnului, ei
folosesc cuvântul har mai des decât cel de dar. Părinții folosesc cuvintele har și dar
amestecat, deoarece darul nu este separat de har. Astfel, chiar dacă spunem că Maica
Domnului ne dă daruri și nu haruri, darurile ce ne vin de la ea vin din bogăția și puterea
harului din ea. Întrebarea care se pune este următoarea: Intrările Harului în noi se fac cu
participarea ei? Scriitorii citați spun că toate acestea ne vin prin ea. Teologia Ortodoxă n -a
încercat să limpezească această proble mă, deoarece după măr turia Pr. prof. D. Stăniloae
"se cere o maturitate duhovnicească de o extraordinară adâncime ca să se poată rezolva
cu sorți de izbândă justă o astfel de problemă. Astfel ea poate fi compromisă pentru multă
vreme. De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până la acel moment
de maturitate știut de Dumnezeu. E un lucru pe care l -a și făcut până acum teologia
ortodoxă, ocolind cu sfială o asemenea problemă. De aceea e departe și de noi gândul de a
ne încumeta să între prindem ceea ce s -a ferit să întreprindă teologia ortodoxă de până
acum ".
Ceea ce trebuie reținut este că Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde
pornește oceanul de lumină și puterea dumnezeiască ce ajunge până la noi ca har,
mărimea harului din ea fiind proporțională cu apropierea ei de Fiul ei, de unirea ei cu El,
deoarece nici un Părinte și Scriitor bisericesc n -a spus că harul Sfintei Taine de exemplu se
dă prin Maica Domnului. Această expresie n -a fost folosită de nimeni și nu trebuie fo losită
nici de acum înainte. Plecând de la afirmația Sf. Chiril al Alexandriei, poate de aceea nu se
spune că harul taine lor se dă prin Maica Domnului, d eoarece mântuirea credinciosului vine
de la Dumnezeu însuși, nu de la cei ce au, prin împărtășire, mânt uirea.

Succes la examen !
Florin Timari