Curs Cadastru 2016 2017 [307743]

NOȚIUNI GENERALE INTRODUCTIVE

Etimologia termenului ”cadastru”

[anonimizat]. O [anonimizat] ,,katastikon" (prefixul ,,kata" [anonimizat] ,,stikon" [anonimizat], [anonimizat]).

[anonimizat] ,,capitastrum", care are legatură cu ,,capitionis registrum" sau ,,capitum registrum", ceea ce ar însemna impozit pe capul familiei (,,capitatio"). Denumirea apare într-o [anonimizat] – ,,catastico" într-un document din anul 1185 găsit la Veneția. Ulterior, a trecut și la alte state italiene sub forma ,,il cotastro", apoi în Franța sub forma „ le cadastre" și Germania ,,der (das)^Kataster".

[anonimizat], sub forma actuală ,,cadastru". [anonimizat]. 23/1933, s-a adoptat denumirea de ,,cadastru funciar", iar prin Legea nr. 7/1996 se definesc termenii ,,cadastru general' și ,,publicitate imobiliară".

[anonimizat] s-a descoperit o tăbliță cu planul orașului datată cu 1500 ani Î.H. și din care rezulta ca unitate de măsură ”garul” care avea 12 coți (cca. 6 m.). Pe o [anonimizat] 2000 de ani Î.H. și care cuprindea 108 rânduri, [anonimizat], cu toate indicațiile necesare ([anonimizat], [anonimizat]). Existau deci de pe atunci categorii de folosință a pământului.

Un autor german (Kurandt – 1957) susține că în Caldeea s-a descoperit o tăbliță de lut uscat cu primele ”elemente cadastrale” făcute cu 4000 de ani Î.H. Un alt autor german (Tabbah – 1947) vorbește despre registre speciale de ținere a evidenței proprietății pe etaje și apartamente din Caldeea (Orientul Mijlociu) cu 2000 de ani Î.H.

Și în Egipt măsurătorile și înregistrările pământului au început de timpuriu (cca. 3000 de ani Î.H.). Ca unitate de măsură egiptenii au folosit ”cotul normal” (45cm) și ”cotul regal” (52,5cm). Cea mai mare unitate de măsură a fost de 50 [anonimizat] 26m și 100 coturi regale (52,5m), iar mai târziu ”mila” – 6km.

Ca instrument de măsurat s-a folosit o frânghie de 50 sau 100 de coturi. [anonimizat] 100 [anonimizat]. 2756m2 (denumită ”setată”), care la rândul ei se subîmpărțea în 36 părți (6 pe fiecare latură), adică 86m2 o subdiviziune. Obligațiile țăranilor față de faraon se fixau încă cu 3000 de ani Î.H. [anonimizat].

În Grecia antică împărțirea pământului s-a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]. Din această cauză au avut loc două împărțiri ale proprietății după principiul egalității: la înființarea statului (cca.1000 Î.H.) și a doua sub Lycurg (820 Î.H.),statul crescând ca întindere.

În Italia antică exista instituția ”agrimensorilor” care transpuneau pe suprafața de măsurat o riglă alcătuită din pătrate orientate spre nord. Fiecare pătrat(”centuria”) cuprindea o suprafață de 200 jugere (”jugerum”). 1jugerum = 37x73m ≈ 0,26 ha.Liniile pichetate (”limites”) erau numerotate începând din mijlocul sistemului de coordonate, astfel că fiecare pătrat putea fi ușor identificat, rezultatul măsurătorilor constituind sistemul de impunere fiscală, pe hartă înscriindu-se numele posesorului, suprafața impozabilă și neimpozabilă și impozitul. Unitatea de măsură elementară a fost piciorul roman (0,293m), apoi pasul, fiind format din 5 picioare (1,466m) și mila formată din 5000 de picioare (1481,5m).

În Europa Evului Mediu, cel mai vechi cadastru a luat naștere în Republica Milano, s-a dezvoltat apoi și a fost preluat în celelalte principate italiene, Franța (sub conducerea lui Napoleon), apoi în Belgia, Olanda, Luxemburg, Westfalia, Elveția, Bavaria și mai apoi în Imperiul Habsburgic.

În România, problema așezării hotarelor sătești și a granițelor dintre proprietăți se pierde în negura vremii și este anterioară întemeierii statelor feudale românești. ”Hotarnicul” era obștea satului, reprezentată de ”oamenii buni și bătrâni.

Începând cu sec. X relațiile feudale s-au cristalizat și pe teritoriul țării noastre, iar autoritatea conducătorului statului se confunda cu dreptul de proprietate asupra țării stăpânite. În această ”luare în stăpânire a țării” de către voievozi se observă două moduri diferite:

– o parte din locuitori au fost lăsați cu proprietatea lor veche, mai ales în părțile expuse atacurilor din afară și au format clasa țăranilor liberi (moșneni în Muntenia și răzeși în Moldova);

– cea mai mare parte din locuitori au fost luați în stăpânire cu pământ cu tot și au format clasa țăranilor șerbi (iobagi).

Prima lege scrisă privind hotărnicia a fost ”Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti (1780, Țara Românească). Mai târziu apare ”Codul Calimach” în Moldova (1817, Scarlat Calimachi) și ”Legea lui Caragea” în Muntenia (1819).

Regulamentul organic din 1831 a prevăzut ca din comisia de hotărnicie să facă parte și un inginer hotarnic cu obligația de a măsura și a întocmi herta moșiei. Pentru determinarea proprietății s-a elaborat ”Regulamentul pentru facerea hotărniciilor” (1868) care a constituit și titlul de inginer hotarnic și a stabilit procedura de urmat la fixarea hotarelor. El a fost modificat în 1879 sub Carol I și un nou regulament a apărut în 1897.

După Marea Unire din 1918 s-a pus problema de executare a lucrărilor de măsurare necesare împroprietăririi țăranilor, decretată încă din 1917, dar măsurătorile nu s-au executat după un plan unic și nu au fost folosite pentru cadastrul general decât într-o mică măsură. Abia în 20 aprilie 1933 a apărut Legea nr. 23 pentru organizarea cadastrului funciar și introducerea cărților funciare.

După Plenara din 3-5 martie 1949 s-a hotărât colectivizarea agriculturii iar prevederile Legii 23/1933 au fost desființate. Pentru că agricultura colectivizată avea nevoie de hărți, s-a introdus evidența funciară pe sectoare economice prin Decretul 281/1955.Privind fondul funciar s-au elaborat legile nr. 12/1968 și 59/1974 privind apărarea, conservarea și folosirea terenurilor agricole, în care un capitol se ocupă de problema cadastrului.

După 1989 s-a promulgat legea 18/1991 privind fondul funciar care prevede restituirea restituirea pământului, deși evidențele funciare nu mai corespundeau realității, baza topografică existentă va putea fi folosită pentru introducerea cadastrului general.

Pentru instituția cadastrului din România, actul legislativ cel mai important îl constituie Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, care asigură cadrul juridic necesar pentru elaborarea unui cadastru modern în țara noastră.

CADASTRUL – DEFINIȚIE, CARACTERISTICI, ROL,

SCOP, IMPORTANȚĂ, FUNCȚII

Definiție – ”Cadastrul general este un sistem unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economică și juridică, prin care se realizează identificarea, înregistrarea și reprezentarea pe planuri și hărți cadastrale a tuturor corpurilor de proprietate, indiferent de destinație și proprietar, de pe întregul teritoriu al țării” (conform Legii cadastrului și publicității imobiliare 7/1996).

Cadastrul și cartea funciară formează un sistem unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economică și juridică, de importanță națională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al țării. (Art. 1. – (1) din Legea cadastrului republicată).

Așadar, cadastrul general este un complex de operații tehnice, economice și juridice întreprinse prin Oficiile de Cadastru și Publicitate Imobiliară pentru cunoașterea și inventarierea sistematică și permanentă a fondului funciar.

Obiectul de cercetare al cadastrului este întreg teritoriul țării, destinat pentru agricultură, silvicultură, ape, căi de comunicație etc.

Caracteristicile cadastrului – Cadastrul general are caracter:

– obiectiv – exprimă o realitate obiectivă, independentă de voința omului, indiferent de funcția socială sau tehnică a acestuia;

– unitar – se execută pe întreg teritoriul țării după norme și instrucțiuni unice;

– istoric – reflectă legile societății, formele de proprietate caracteristice unei orânduiri;

– dinamic – exprimă o realitate naturală, într-o continuă schimbare (impune deci necesitatea unei întrețineri, actualizări permanente);

– general – deoarece satisface cerințe pentru diferite sectoare economice;

– obligatoriu – se execută pe întreg teritoriul țării, pentru toți proprietarii de bunuri imobile, persoane fizice sau juridice.

Rol – Cadastrul trebuie să furnizeze date reale cu privire la:

– întinderea, configurația și poziția corpurilor de proprietate, destinația și folosința lor;

– identificarea proprietarilor de bunuri imobile și înscrierea lor în registrele cadastrale;

– stabilirea categoriei de terenuri după însușirile calitative;

– inventarierea suprafețelor mecanizabile și nemecanizabile, a pantelor terenurilor;

– bonitarea solurilor după gradul de fertilitate în funcție de categoriile de folosință agricole;

– inventarierea terenurilor degradate care necesită lucrări de îmbunătățiri funciare, a celor care pot fi scoase din circuitul agricol, a terenurilor amenajate și ameliorate.

Scopul acestui sistem este:

a) determinarea informațiilor tehnice, economice și juridice referitoare la imobile;

b) asigurarea publicității drepturilor reale imobiliare în baza actelor prin care s-au constituit, transferat, modificat sau stins aceste drepturi;

c) susținerea sistemului de impozitare și a pietei imobiliare;

d) contribuția la asigurarea securității tranzacțiilor imobiliare și facilitarea creditului ipotecar.

Cadastrul realizează descrierea proprietăților imobiliare și reprezentarea lor în planul cadastral. Cartea funciară cuprinde descrierea proprietăților funciare, cu arătarea drepturilor reale imobiliare.

Evidența imobilelor înscrise în planul cadastral și în cartea funciară se actualizează la cererea persoanelor interesate sau la inițiativa autorităților publice ori din oficiu. Autoritățile publice și titularii de drepturi asupra imobilelor au obligația de a sprijini crearea și actualizarea cadastrului prin punerea la dispoziție cu titlu gratuit a datelor și informațiilor deținute. Autoritățile administrației publice locale sunt obligate să acorde sprijin informational, tehnic și de altă natură, în limitele competențelor, la crearea și actualizarea sistemului de cadastru și carte funciară.

Prin imobil, în sensul legii cadastrului și publicității imobiliare, se întelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând unui proprietar sau mai multor proprietari, în cazul coproprietății, care se identifică printr-un număr cadastral unic și se înscrie într-o carte funciară.

Entitățile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcția și proprietarul.

Prin parcelă se întelege suprafața de teren cu o singură categorie de folosință.

Așadar, cadastrul pune la dispoziția celor interesați, în orice moment, date reale și complete pentru:

– determinarea stadiului și evoluției fondului funciar pe județe și țară;

– crearea de baze juste pentru stabilirea impozitului pe terenuri și construcții;

– cunoașterea fondului imobiliar-edilitar și starea acestuia;

– întocmirea studiilor și proiectelor pentru sistematizarea teritoriului și localităților;

– obținerea de date pentru întreținerea străzilor, drumurilor, căilor ferate, etc.;

– alegerea amplasamentelor obiectivelor industriale și social-culturale;

– folosirea, amenajarea și regularizarea cursurilor de apă;

– amenajarea și exploatarea rațională a pădurilor;

– protecția mediului;

– soluționarea litigiilor dintre proprietari cu privire la terenuri;

– realizarea bazei de date cadastrale necesare întocmirii SIT-urilor.

Sarcina cadastrului general este aceea de a elabora planuri și registre cadastrale pe teritoriile administrativ-teritoriale comunale, orășenești și municipale pentru toți beneficiarii. Pe măsura aplicării în teren a diferitelor proiecte, cadastrului îi revine sarcina de a opera în planurile și registrele cadastrale toate modificările efectuate.

Funcțiile cadastrului

Cadastrul general cuprinde 3 laturi (aspecte, funcții), după cum urmează:

1. Funcția tehnică

Funcția tehnică a cadastrului se realizează prin determinarea limitelor dintre imobilele învecinate, pe bază de măsurători. Lucrările de măsurători se execută prin orice metodă grafică, numerică, fotogrammetrica sau combinate.

Funcția tehnică are ca obiect următoarele lucrări:

– stabilirea și marcarea pe teren prin borne cadastrale a hotarelor teritoriilor administrative (comune, orașe, municipii);

– identificarea și marcarea prin borne a limitelor intravilanelor localităților;

– delimitarea bunurilor imobile din cuprinsul unui teritoriu administrativ, a parcelelor din cadrul acestora în funcție de categoria de folosință și de posesorii acestora;

– efectuarea măsurătorilor pe teren și prelucrarea datelor cadastrale;

– întocmirea sau reambularea planurilor cadastrale;

– numerotarea cadastrală a sectoarelor cadastrale și a bunurilor imobile de pe cuprinsul unui teritoriu administrativ;

– calculul suprafețelor pe parcele, bunuri imobile, sectoare cadastrale și pe întregul teritoriu administrativ comunal, orășenesc sau municipal;

– întocmirea registrelor cadastrale și a situațiilor de sinteză;

– întreținerea cadastrului.

2. Funcția economică

În cadrul funcției economice a cadastrului se evidențiază elementele tehnice necesare stabilirii valorilor impozabile ale imobilelor sau, după caz, a impozitelor ori taxelor pe aceste imobile.

Funcția economică are ca obiect:

– încadrarea terenurilor agricole în clase de calitate;

– evidența terenurilor agricole în funcție de stadiul degradării, a terenurilor amenajate prin lucrări de îmbunătățiri funciare;

– evidența clădirilor după materialele de construcție, dotarea cu instalații, confort, gradul de uzură, etc.;

3. Funcția juridică

Funcția juridică a cadastrului se realizează prin identificarea deținătorilor imobilelor și înscrierea în cartea funciară.

Așadar funcția juridică asigură identificarea corectă a proprietarilor de terenuri și construcții și înscrierea acestora în documentele cadastrului, pe baza dreptului și actului juridic pe care se întemeiază proprietatea. Se asigură astfel publicitatea imobiliară, adică ce deține fiecare cetățean pe teritoriul țării și cui aparține un anumit bun imobil.

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE CADASTRU ÎN ROMÂNIA

În prezent activitatea de cadastru este organizată prin intermediul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI).

Autoritatea națională in domeniul cadastrului și publicității imobiliare este Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI). În fiecare județ există câte un Oficiu Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OJCPI), care are în subordine mai multe birouri teritoriale (BCPI).

În subordinea ANCPI funcționează și Centrul Național de Cartografie, care a preluat întreg patrimoniul și personalul Centrului Național de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție, fost Institut de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului (IGFCOT), cu atribuții în domeniile sistemelor de referință, rețelelor geodezice naționale, cartografiei, fotogrammetriei, tehnologiei informațiilor, comunicațiilor și sistemelor informatice geografice (GIS).

Schema de organizare a Cadastrului românesc este prezentată în figura următoare:

Atribuțiile principale ale agenției naționale de cadastru și publicitate imobiliară

ANCPI este o instituție publică cu personalitate juridică, unica autoritate în domeniu, aflată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, a luat ființă prin reorganizarea Oficiului Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie și preluarea activității privind publicitatea imobiliară de la Ministerul Justiției.

ANCPI are următoarele atribuții principale:

– coordonează și controlează executarea lucrărilor de cadastru și asigură înscrierea imobilelor în registrul de publicitate imobiliară la nivelul întregii țări;

– coordonează și controlează lucrările de cartografie, topografie, geodezie, fotogrametrie și teledetecție;

– elaborează și promovează norme, tehnici, standarde, procedee și metodologii de specialitate în domeniul său de activitate;

– organizează fondul național de geodezie și cartografie precum și banca de date a sistemului unitar de cadastru;

– autorizează persoanele fizice și juridice care pot executa lucrări tehnice de specialitate;

– asigură executarea, completarea, modernizarea și menținerea în stare de utilizare a rețelei geodezice naționale;

– avizează conținutul topografic al hărților, planurilor, atlaselor, ghidurilor și al altor documente cartografice necesare uzului public;

Prin document cartografic destinat uzului public se înțelege orice reprezentare cartografică, hartă sau plan a teritoriului României sau a unei porțiuni din acesta, realizată ca atare sau inclusă în atlase, ghiduri, reviste, monografii, indiferent de suportul pe care este realizată și de modul de vizualizare.

– avizează tehnic prin Oficiile Județene de Cadastru și Publicitate Imobiliară expertizele topo-cadastrale întocmite de experții judiciari;

– asigură înscrierea drepturilor reale ce se constituie, se transmit, se modifică sau se sting, la cererea notarului public sau a titularului dreptului;

– asigură înscrierea altor raporturi juridice, drepturi personale, interdicții, incapacități și litigii judiciare în legătură cu imobilul;

– pune la dispoziția autorităților administrației publice centrale și locale și a altor instituții interesate, la cerere, situații statistice și de sinteză privind informațiile cuprinse în cadastru și publicitatea imobiliară;

– organizează, coordonează și execută măsurătorile pentru punerera în posesie a titularilor prevăzuți în legea fondului funciar 18/1991;

– furnizează servicii și informații contra-cost persoanelor fizice și juridice;

– avizează documentațiile de scoatere din circuitul agricol al terenurilor;

– asigură standardizarea în domeniul său de activitate și corelarea cu standardele europene și internaționale;

– realizează și întreține sistemul de identificare a parcelelor agricole ca subsistem al Sistemului Integrat de Administrare și Control, în colaborare cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Pe lângă aceste atribuții ale ANCPI, Oficiile Județene de Cadastru și Publicitate Imobiliară mai au și următoarele atribuții proprii:

– înscriu imobilele în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară;

-avizează planul urbanistic general (PUG);

– verifică periodic starea fizică a punctelor din rețelele de sprijin;

– avizează la nivel județean și local proiectele de organizare a teritoriului pe categorii de folosință agricolă și stabilirea rețelei de drumuri agricole.

În funcție de interesele generale ale statului și de nevoile specifice anumitor ramuri ale economiei naționale care dețin terenuri sau construcții, ministerele și alte organe centrale își pot organiza evidențe speciale, folosind ca date de bază numai pe cele trecute în cadastrul general.

În străinătate se întâlnesc: cadastrul agricol, cadastrul străzilor, al căilor ferate, cadastrul ”focului” (necesar societăților de asigurări pentru cunoașterea locului, întinderii și valorii obiectelor asigurate), cadastrul minelor, cadastrul apelor, al pădurilor, al conductelor de apă, cadastrul cablurilor telefonice, electrice etc.

Termenul de ”cadastru” se mai utilizează și în alte domenii de activitate care nu au legătură cu cadastrul general. Spre exemplu:

– cadastrul aerului – care ține evidența poluării atmosferei cu praf și emanații nocive din activitățile industriale;

– cadastrul întreprinderilor, în care se ține evidența fabricilor și atelierelor pentru o impozitare corectă;

– cadastrul vânatului – în care se ține evidența în teritoriu pe specii și vârstă a vânatului, pentru protejarea acestuia;

– cadastrul animalelor;

– în medicină se ține un cadastru al bolilor sociale (TBC, sifilis), a cancerului, a bolilor de inimă, diabetului, pentru a stabili legătura între apariția bolii și factorii de risc.

În România, sub denumirea de cadastre de specialitate erau organizate următoarele: cadastrul agricol, cadastrul forestier, cadastrul apelor, cadastrul căilor ferate, cadastrul imobiliar-edilitar, cadastrul minelor, cadastrul fondului petrolier, al fondului energetic, cadastrul terenurilor destinate apărării, cadastrul monumentelor istorice, cadastrul fondului industriilor, cadastrul drumurilor etc.

CADASTRUL AGRICOL

Cadastrul fondului agricol este un subsistem al cadastrului general care cuprinde totalitatea lucrărilor efectuate pentru cunoașterea, inventarierea și evidența sistematică cantitativă, calitativă și juridică a terenurilor și construcțiilor care fac obiectul acestui fond.

Obiectul de lucru al acestui cadastru îl reprezintă toate terenurile cu destinație sau folosință agricolă, situate în extravilanele teritoriilor administrative, precum și lucrările de protecție sau ameliorare a calității solurilor, și construcțiile de orice natură care deservesc exploatațiile agricole.

Scopul cadastrului fondului agricol constă în furnizarea de date reale cu privire la terenurile agricole pe categorii de folosință și proprietari, precum și date cu privire la lucrările de protecție și ameliorare a calității acestora, în vederea evaluării lor, pentru stabilirea justă a impozitului și a prețului de vânzare-cumpărare, planificării producției agricole și folosirii raționale a terenurilor destinate culturilor agricole, proiectării și aplicării pe teren a lucrărilor de organizare a teritoriului, creierii și dezvoltării unei piețe reale a terenurilor, prevenirii extinderii anarhice a intravilanelor, identificării de noi resurse financiare precum și în vederea realizării unui sistem informațional al teritoriului agricol, necesar pentru creșterea eficienței gestionării acestui fond.

Cadastrul agricol conține următoarele elemente:

a). Categoriile și subcategoriile de folosință a terenului;

b). Categoriile de terenuri amenajate prin lucrări de îmbunătățiri funciare ca:

– terenuri amenajate pentru irigat;

– terenuri îndiguite;

– terenuri desecate;

– terenuri cu lucrări de combatere a eroziunii solului.

c). Terenurile degradate cum ar fi:

– terenuri cu exces permanent de apă;

– terenuri sărăturate (sărăturoase);

– terenuri nisipoase;

– terenuri cu eroziune de suprafață;

– terenuri cu eroziune de adâncime;

– terenuri cu alunecări și prăbușiri;

– terenuri cu pietre, bolovani, stânci și degradări artificiale.

d). Terenuri în pantă (clasificate după gradul de mecanizare):

– terenuri mecanizabile fără restricții, cu panta sub 5%;

– terenuri mecanizabile cu restricții minime, cu panta între 5-10%;

– terenuri mecanizabile cu restricții mari, cu panta între 10-20%;

– terenuri mecanizabile cu restricții foarte mari, cu panta între 20-35%;

– terenuri foarte greu mecanizabile, numai cu tractorul cu șenile,cu panta între 35-50%;

– terenuri nemecanizabile, cu panta peste 50%.

e). Terenuri agricole încadrate în clase de calitate și producție. Atât terenurile arabile, cât și pășunile și fânețele, în funcție de însușirea de producție pe care o au, se clasifică în 6 clase:

– clasa I – terenuri de calitate foarte bună;

– clasa a II-a – terenuri de calitate bună;

– clasa a III-a – terenuri de calitate mijlocie;

– clasa a IV-a – terenuri de calitate slabă;

– clasa a V-a – terenuri de calitate foarte slabă;

– clasa a VI-a – terenuri neproductive. Aici se încadrează terenurile total neproductive reprezentate prin stâncării, grohotișuri, bolovănișuri, nisipuri sburătoare, râpe, ravene, torenți, sărături cu crustă, mocirle și smârcuri, gropi de împrumut, deponii, steril, vulcanii noroioși.

Viile și livezile se încadrează în 3 clase de producție:

– Clasa A – producții bune și foarte bune;

– Clasa B – producții satisfăcătoare;

– Clasa C – producții slabe și foarte slabe.

CADASTRUL FORESTIER

Cadastrul fondului forestier este un subsistem al cadastrului general prin care se realizează evidența și inventatrierea sistematică a terenurilor cu destinație forestieră, din punct de vedere tehnic, economic și juridic, în cadrul amenajamentelor silvice din fiecare teritoriu administrativ.

Obiectul cadastrului forestier este constituit din: terenurile împădurite sau care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, terenurile destinate împăduririlor, precum și cele neproductive, cuprinse în amenajametele silvice (stâncării, râpe, ravene, bolovănișuri, torenți, mlaștini, sărături). Aceste terenuri acoperă aproximativ 27% din suprafața țării.

Scopul cadastrului forestier este asigurarea unei gospodăriri și exploatări raționale a pădurilor, valorificarea optimă a resurselor forestiere, consolidarea și dezvoltarea pădurilor tinere, furnizarea de elemente calitative care să folosească la stabilirea, într-un mod unitar a valorii fondului forestier.

Lucrările de evidență și inventariere a fondului forestier se bazează pe planurile topografice sau cadastrale, cartările pedologice și descrierile parcelare în care se arată toți factorii de care depinde producția și valorificarea optimă a produselor forestiere.

Terenurile respective sunt identificate și delimitate ținându-se seama de amenajamentele silvice existente pe fiecare teritoriu administrativ în parte.

Prin amenajament silvic se înțelege un complex de măsuri care se întreprind, bazat pe un studiu aprofundat asupra procesului de producție forestier, cu scopul unei mai bune gospodăriri a fondului forestier, a mărimii și valorificării producției. Amenajamentele silvice se revizuiesc din 10 în 10 ani și li se aduc îmbunătățiri în funcție de situația existentă.

Planurile cadastrale rezultate în urma măsurătorilor fondului forestier pe parcele, unități de producție și mari unități forestiere stau la baza întocmirii registrelor de cadastru forestier.

Registrele folosite pentru inventarierea fondului forestier cuprind:

1). Evidența suprafețelor după modul de folosință al terenurilor:

– păduri;

– clase de regenerare (pepiniere, răchitării, culturi pentru hrana vânatului);

– enclave (terenuri străine în perimetrele silvice);

– alte terenuri (poieni, terenuri despădurite sau degradate, linii de amenajament și vânătoare, clădirile și curțile aferente, trasee de linii electrice și telefonice, instalații industriale și de transport silvice, ape stătătoare și curgătoare).

2). Evidența suprafețelor după tipul de proprietate (de stat sau privată).

3). Evidența suprafețelor după funcțiile pădurii:

– grupa I – cuprinde păduri cu funcții speciale de protecție (pentru ape, soluri, agrement, științific);

– Grupa II – păduri cul rol de producție și protecție.

4). Evidența arboretelor slab productive pe specii forestiere (specificându-se suprafețele și volumul lemnos).

5). Evidența arboretelor pe specii forestiere și clase de vârstă – specificându-se suprafețele, volumele și clasele de producție.

6). Evidența suprafețelor de păduri ce urmează a fi exploatate.

7). Evidența suprafețelor exploatate ce urmează a fi reîmpădurite.

8). Evidența terenurilor degradate din fondul forestier.

În evidența fondului pădurilor se folosesc planurile cadastrale existente sau rezultate în urma unor noi măsurători, la scară 1: 20000 – 1: 5000, precum și următoarele tipuri de hărți:

– harta fondului silvic de vânătoare și pescuit;

– harta claselor de vârstă;

– harta împăduririlor;

– harta exploatărilor.

Toate aceste hărți se întocmesc de regulă la scara 1: 20000 și cuprind limitele unităților de producție, limitele de parcelare și subparcelare, drumurile și șoselele, instalațiile de transport a lemnului, apele de pe suprafața reprezentată, construcțiile care deservesc fondul forestier.

CADASTRUL APELOR

Cadastrul apelor constă în evidența și inventarierea apelor, a terenurilor acoperite de ape și stuf precum și a instalațiilor care le deservesc, organizate pe bazine hidrografice, specificând suprafața, calitatea, folosința, instalațiile de transport și exploatare, de protecție și ameliorare a calității, precum și condițiile de relief și climă.

Deoarece apa nu este staționară, iar curgerea ei și a substanțelor ce se colectează în ea n-au constrângeri de limite administrative sau granițe politice, ci limite fizice și hidromorfologice, apare ca absolut necesară abordarea bazinală. Definiția Cadastrului apelor implică întocmirea unei baze de date ce conține câte o înregistrare pentru fiecare obiectiv cadastral inventariat, indiferent de categoria din care face parte, cu datele tehnice ce caracterizează obiectivul.

Legea 107/1996 (Legea apelor) prevede că apele de suprafață cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, aparțin domeniului public. Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.

Albia este suprafața ocupată permanent sau temporar de apa unui organism fluviatil și în cadrul căreia acesta exercită procese de eroziune, transport, acumulare și creează un relief specific.

Albia majoră (lunca) este acea parte a albiei ocupată de apă numai în timpul nivelelor mari și al viiturilor. Termenul se referă la un complex fizico-geografic de îmbinare între apă, uscat și vegetație. În cadrul luncii se pot observa grinduri fluviatile, cursuri părăsite, mlaștini și despletiri.

Albia minoră este partea ocupată de apa cursului în timpul nivelelor medii și de etiaj (nivel minim de referință pentru o apă). În profil transversal se pot deosebi malurile ce o despart de albia majoră și talvegul (canalul de etiaj). În albia minoră se găsesc depuneri cu diferite aspecte (riduri, bancuri de nisip, ostroave). Albia minoră reprezintă o fâșie continuă, ce urmărește și include în ea toate zonele mai joase ale cursurilor de apă, asigurând prin secțiunile ei succesive contiunitatea scurgeriidebitelor mici și mijlocii.

În cazul când pe cursurile de apă s-au realizat lucrări de acumulare, delimitarea albiilor se face ținându-se seama de suprafețele ocupate de ape la nivelul normal de retenție și zona de protecție a locului stabilită potrivit legii face parte din albia minoră.

Albia părăsită este acel sector al albiei prin care nu mai are loc scurgerea apei, datorită apariției unui alt traseu.

Cuvetele lacurilor și bălților naturale se consideră până la nivelurile maxime medii anuale ce se înregistrează datorită fluctuațiilor de nivel al apei în lacuri și bălți.

Datele înscrise în cadastrul apelor servesc la întocmirea documentației tehnice necesare lucrărilor de proiectare și la avizări, pentru eliberarea autorizațiilor de funcționare și gospodărire a apelor de suprafață și a celor subterane.

Cadastrul apelor este format din două părți: delimitarea bazinelor hidrografice (inventarierea cadastrală primară) și evidența cadastrală a apelor.

a). Delimitarea bazinelor hidrografice – se face de către organele Administrației Naționale ,,Apele Române” (Administrații bazinale de apă, Sisteme Județene de Gospodărire a apelor) cu avizarea Oficiilor Județene de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Pentru cadastrul fondului apelor în țara noastră s-a adoptat un sistem de clasificare a cursurilor de apă pe 15 bazine de ordinul I, corespunzătoare principalilor colectori (Tisa, Someș-Crasna, Crișuri, Mureș, Bega-Timiș-Caraș, Nera-Cerna, Jiu, Olt, Vedea, Argeș, Ialomița, Siret, Prut, Dunăre, Litoral).

Codificarea rețelei hidrografice conform Atlasului cadastral s-a făcut cu considerarea afluenților până la ordinul 6 inclusiv, respectându-se condiția minimă și anume lungimea cursului de apă de 5 km și suprafața de bazin de 10km2, vale bine individualizată sub aspect geomorfologic și debit permanent al cursului de apă în cea mai mare parte a anului. Pe fiecare curs de apă numerotarea afluenților s-a făcut de la izvor spre vărsare.

Așadar, inventarierea cadastrală este organizată pe bazine hidrografice, fișele numerotându-se în ordine de la izvor spre vărsare. Pe hărți la scara 1:25000 se localizează fișele și obiectivele cadastrale prin semnele convenționale. Cursurile de apă sunt exprimate printr-un sistem simplu de notare cu litere și cifre. Exemplu: Siret XII-1 arată că Siretul este al 12-lea bazin de ordinul I; Bistrița XII – 1.53 arată că Bistrița este al 53-lea afluent al Siretului; Dorna XII – 1.53.16 arată că Dorna este al 16-lea afluent al Bistriței, ș.a.m.d.

Cu ocazia delimitării bazinelor hidrografice se înscriu în fișele speciale de inventariere, pentru fiecare bazin hidrografic în parte, toate datele care fac obiectul cadastrului fondului apelor:

– cadastrul condițiilor naturale (sursele apelor subterane, degradarea albiilor și terenurilor învecinate, exploatările balastiere în albiile râurilor);

– cadastrul lucrărilor de stăpânire a apelor (amplasarea instalațiilor hidrometrice, lucrări hidrotehnice de protecție, barare sau regularizare a albiei, lucrări de desecare și drenaj);

– cadastrul lucrărilor pentru folosința potențialului apelor (energetic, alimentare cu apă a populației sau obiectivelor industriale,irigație, agrement);

– cadastrul lucrărilor pentru protecția calității apelor (instalații de epurare a apelor menajere sau industriale, emisarii și debușeele apelor uzate);

b). Evidența cadastrală a apelor – are ca scop ținerea la zi a cadastrului apelor și se face pe formulare numite ”fișe de evidență”. Fișele de evidență se completează anual, cu toate schimbările intervenite în cadrul natural, sau atunci când apar modificări majore la lucrările de folosire și stăpânire a apelor.

Hărțile cadastrale folosite în cadastrul apelor se execută după ce în prealabil a fost executat sistemul cadastral de referință și cuprind ridicările topografice ale albiei majore precum și zonele învecinate, astfel încât să poată fi localizate toate obiectivele cadastrale, suprafețele inundabile, axul de kilometrare, conturul localităților, limitele teritoriale ale comunelor, căile de comunicașie etc.

În prima fază de lucru se folosesc hărțile cadastrale la scara 1:25000 sau 1:50000, iar în lipsa acestora hărțile la scara 1:20000. Ulterior se întocmesc planuri cadastrale la scara 1:10000 sau 1:5000, în funcție de natura terenului. Hărțile cadastrale cuprind pe lângă elementele planimetrice și curbe de nivel ce vor servi pentru localizarea obiectivelor cadastrale, urmărirea modificărilor ce apar în albie, proiectarea lucrărilor hidrotehnice și la întocmirea planurilor de amenajare. Reactualizarea lucrărilor la cadastrul apelor se face când procentul modificărilor depășește 10 %.

CADASTRUL CĂILOR FERATE

Are ca scop inventarierea sistematică și completă a tuturor terenurilor, construcțiilor și instalațiilor ce aparțin acestui sector. Executanții lucrărilor de cadastru al căilor ferate trebuie să fie persoane fizice sau juridice autorizate de Oficiul National de Cadastru, Geodezie și Cartografie. Accesul pentru măsurători se face pe baza unei aprobări emise de Compania Națională de Căi Ferate “C.F.R.” – S.A. Prin executarea lucrărilor de cadastru de specialitate al căilor ferate se realizează următoarele obiective:

a) determinarea suprafețelor de teren, cu sau fără construcții, deținute de unitățile aflate în subordinea Ministerului Transporturilor și sau, după caz, de compania națională, societățile naționale și societățile comerciale de sub autoritatea MTI;

b) administrarea și gestionarea corectă a patrimoniului unităților feroviare și apărarea drepturilor lor prin înscrierea în registrele cadastrale și în cărțile funciare;

c) asigurarea unei baze juste pentru stabilirea taxelor și/sau impozitelor datorate statului pentru bunurile imobiliare aflate în proprietatea unităților feroviare, conform legislatiei în domeniul respectiv;

d) stabilirea zonelor juridice feroviare, a zonelor de siguranță și de protecție ale infrastructurii feroviare.

Cadastrul căilor ferate asigură evidența corpurilor de proprietate aparținând domeniului public și privat al statului și al următoarelor unități feroviare:

a) Compania Națională de Căi Ferate “C.F.R.” – S.A. (C.F.R.);

b) Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători (“C.F.R. Călători” – S.A.);

c) Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă (“C.F.R. Marfă” – S.A.);

d) Societatea de Administrare Active Feroviare (“S.A.A.F.” – S.A.);

e) alte societăți comerciale cu specific feroviar.

În cadastrul căilor ferate, prin bunuri imobiliare se înțeleg toate categoriile de folosințe, clădirile, curțile, liniile de cale ferată, podurile, lucrările de artă și instalațiile aferente. Tot aici intră rețelele de canalizare, de alimentare cu aer, apă, combustibil sau gaze, de distribuire a energiei electrice etc. Evidența cadastrală feroviară se întocmește pe unități administrativ-teritoriale, pentru 3 entități feroviare: stație de cale ferată, interstație feroviară, corp de proprietate izolat.

Realizarea și redactarea planului cadastral trebuie să respecte următoarele prevederi:
– redactarea planului cadastral de ansamblu, de regulă la scara 1:2.000, 1:5.000 sau 1:10.000, se realizează pe fiecare teritoriu administrativ și conține întreaga suprafață a corpurilor de proprietate feroviare;

– planul cadastral de bază se întocmește la scara 1:1.000 pentru stații și interstații de cale ferată și la scara 1:500 pentru bunuri imobile feroviare izolate;

– redactarea planșelor (în format analogic nedeformabil) pentru planul cadastral de ansamblu și planul cadastral de bază se face la alegerea beneficiarului în format standard A4, A3, A2, A1 sau A0, în funcție de reprezentarea la scară a suprafeței utile;

e) reprezentarea detaliilor de conținut se face, în funcție de scară, respectând “Atlasul de semne convenționale pentru planurile topografice la scările 1:5.000, 1:2.000, 1:1.000 și 1:500”, ediția 1978 (până la elaborarea, aprobarea și publicarea unui nou atlas de semne convenționale).

Principalele elemente care trebuie să fie incluse în planul cadastral feroviar sunt:

– limitele zonei de siguranță a infrastructurii feroviare;

– limitele zonei de protecție aferente infrastructurii feroviare;

– parcelele aferente unităților feroviare;

– axul căii ferate și caracteristicile geometrice ale acesteia, în plan orizontal și în plan vertical al traseului căii ferate;

– bornele kilometrice și hectometrice.

În afară de planurile cadastrale, în cadastrul căilor ferate intervin ”dosarele cazier”. Acestea conțin planurile și piesele scrise, necesare identificării și situării unui imobil din punct de vedere administrativ, tehnic și juridic;

Dosarele cazier se întocmesc pentru stații și interstații și pot fi:

– dosar cazier individual – se referă la bunuri izolate (clădiri, curți sau terenuri) care aparțin căilor ferate dar sunt situate în afara acestora;

– dosar cazier parțial – se referă la un bun imobiliar ce face parte dintr-un complex de bunuri imobiliare cu legături organice în exploatare sau funcționare;

– dosar cazier colectiv – care se referă la un complex de bunuri imobiliare aparținând fondului căilor ferate, grupate la un loc (de exemplu a stației în întregime de la acul de intrare la acul de ieșire).

Detaliile din stații și interstații se trasează pe planurile cadastrale lascara 1:1000, iar planurile de ansamblu ale construcțiilor și rețelelor de apă, canalizare, combustibil, gaze, etc. se întocmesc la scara 1:100.

Actualizarea si întretinerea lucrãrilor de cadastru de specialitate al cãilor ferate se vor face cu o periodicitate de cel mult 6 ani sau ori de câte ori este nevoie.

CADASTRUL IMOBILIAR-EDILITAR

Este un subsistem al cadastrului general care are ca scop inventarierea imobilelor din localități pe posesori, în vederea cunoașterii sistematice a fondului locativ și pentru asigurarea documentației necesare sistematizării și fixării impozitelor. Obiectul cadastrului fondului imobiliar-edilitar îl constituie bunurile imobile (terenuri, construcții, parcuri, piețe, rețele edilitare etc.) reprezentând intravilanele țării noastre.

Densitatea clădirilor fiind destul de mare impune folosirea de planuri la scară mare: 1:2000, 1:1000 sau chiar 1:500, iar valoarea economică a terenurilor cere ca suprafețele să fie exprimate în m2.

În afară de inventarierea și înregistrarea clădirilor și terenurilor pe categorii de folosință este necesară și prezentarea caracteristicilor constructive ale clădirilor, odată cu evaluarea indicându-se chiar și cauzele care au dus la o eventualele uzuri (deprecieri) premature.

Cadastrul imobiliar rezolvă următoarele probleme:

– precizează întinderea, configurația și poziția diferitelor categorii de folosință, construcții sau amenajări tehnico-edilitare;

– evaluează și înregistrează date calitative și economice referitoare la terenuri și construcții;

– stabilește situația juridică a bunurilor imobiliare, pentru a înscrie drepturile reale asupra acestora în registrele și fișele cadastrale;

– asigură date reale necesare sistematizării și organizării teritoriului în vederea alegerii soluțiilor optime;

– identifică întreprinderi cu capital majoritar de stat care au în folosință bunuri imobiliare proprietatea statului și starea în care se află aceste bunuri;

– identifică imobilele de interes public proprietate a statului, ca și cele de interes public proprietate particulară;

– identifică și înregistrează proprietățile particulare ca suprafață și configurație a parcelelor, mărimea și felul construcțiilor etc.;

– înregistrează traseele rețelelor subterane (apă, canalizare, cablu, electricitate), în vederea amplasării noilor construcții sau renovării acestora;

– identifică terenurile virane sau insuficient ocupate, în vederea amplasării noilor construcții sau a sistematizării localităților.

Pe lângă latura tehnică care constă în ridicarea limitelor parcelelor și a celorlalte detalii din interiorul fiecărei proprietăți și se realizează prin mijloacele specifice cadastrului general, latura calitativă a cadastrului imobiliar furnizează elementele necesare pentru evaluarea bunurilor imobile.

Caracteristicile constructive ale clădirilor se notează prescurtat pe planul cadastral iar în fișa tehnică cadastrală a imobilului prin indici de cartare în felul următor:

A – clădiri cu pereții și planșee din beton armat sau cu schelet metalic

B – clădiri din cărămidă sau piatră (zidărie), cu fundație din beton și planșee cu beton armat;

C – clădiri din lemn și fundație din beton sau piatră

D – clădiri din paiantă, pământ, chirpici sau alte materiale

Acești indici sunt însoțiți de cifre care arată numărul de etaje (la exponent) și numărul de subsoluri locuibile (cifra trecută la indice). În cazul când există un singur nivel de subsol se trece litera s în locul cifrei 1. Când nu apare nici unul din însemnele mentționate se consideră că acea clădire are numai parter.

Spre exemplu, o construcție cu 9 etaje și subsol, notată A9s semnifică: construcție cu fundație din beton, structură de rezistență și planșee din beton armat, cu zidărie portantă (cărămidă, BCA, bolțari) și cu un număr de 11 nivele (9 etaje, parter și subsol locuibil). Subsolurile tehnice nu se iau în considerare.

Clădirile cu alte folosințe decât cea delocuit (cele din zonele industriale, economice, social-cuklturale – teatru, hală de producție) se notează în afara indicelui de structură și cu folosința principală scrisă clar (ex. Sală polivalentă), precum și cu înălțimea la cornișă pentru toate corpurile care nu se înscriu în formula obișnuită a etajelor. Datele caracteristice ale imobilului ce se culeg cu ocazia introducerii cadastrului de specialitate în localități se înscriu în fișa tehnică (cadastrală) a imobilului care cuprinde: schița imobilului, date caracteristice ale construcției, suprafața construită la sol și desfășurată, date cu privire la posesori (locatari), date juridice. Starea clădirilor se apreciază pe baza elementelor principale cum ar fi: vechimea clădirii, indicele de cartare, echiparea tehnică, confort, starea de întreținere și finisaje, etc., după cum urmează:

– clădiri foarte bune – din materiale durabile (beton, cărămidă), cu planșee și structură din beton armat sau metalică, realizate în ultimii 20 de ani, cu finisaje complete și îngrijite, care dispun de dotări complete (lumină, apă, canalizare, încălzire centrală sau cu sobe cu gaze, telefon etc.);

– clădiri bune – realizate din materiale durabile, cu planșee din beton sau lemn, cu instalații complete și finisaje îngrijite, necesitând unele lucrări de întreținere curentă. Aici intră clădirile din categoria anterioară cu vechime de peste 20 de ani (până la 30-40 de ani) precum și cele cu planșee din lemn, cu vechime sub 20 de ani;

– clădiri mediocre (stare satisfăcătoare) – clădiri din categoriile anterioare dar cu început de deteriorare la structură și finisaje, cu vechime de peste 40 de ani, sau clădiri noi din paiantă, cu finisaje îngrijite, aspect aparent bun. Acestea au nevoie de lucrări de reparații capitale la până la 10 % din unele elemente de construcție (fisuri superficiale la fundație sau zidărie, la instalațiile electrice, nivelare tencuieli interioare);

– clădiri cu stare rea – clădiri cu deteriorări importante la structură și finisaje, de peste 50 %, fundații sau ziduri crăpate, înclinate, planșee crăpate sau curbate, acoperișul și tâmplăria degradate;

– clădiri insalubre – care nu mai corespiund folosinței și prezintă pericol pentru viața și sănătatea celor ce le folosesec.

Planurile cadastrului imobiliar-edilitar conțin și traseul rețelelor de canalizare (c), apă (a), electrice (e), termoficare (t), gaze (g), telefonice (T).

Cadastrul imobiliar-edilitar mai cuprinde și cartarea geotehnică din localități,care se execută pe bază de foraje în teren și analize în laborator, stabilidu-se modalitatea de fundare a construcțiilor ce se vor executa ulterior, nivelul pânzei de apă freatică, dar și riscul unor eventuale inundații.

Elementele înscrise în fiecare fișă tehnică a imobilului sunt centralizate pe străzi în tabele conținând elementele de cartare imobiliară conform tabelului 1. De asemenea imobilele deținute de stat cu titlu definitiv și cele din domeniul public se centralizează pe străzi și respectiv localități după exemplul din tabelul 2.

Tabelul 1

Cartarea imobiliară a construcțiilor pentru locuit

Tabelul 2

Cartarea imobiliară a construcțiilor cu folosință economico-administrativă și social-culturală

ÎMPĂRȚIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A ROMÂNIEI

Istoric

Organizarea administrativă în ținuturi (Moldova) și județe (Țara Românească) are o îndelungată tradiție, datând din primele decenii ulterioare întemeierii celor două voievodate românești extracarpatice. Județul a primit acest nume de la latinescul judicum, evidențiind existența scaunelor de judecată (sens din care derivă și ținutul, ca loc unde se ține judecata). Multe dintre ținuturi și județe au la bază vechile „țări”, mai ales în zonele depresionare intracarpatice și subcarpatice, chiar dacă limitele lor au variat în timp (Suceava, Tutova, Muscel, Vlașca etc).

În secolul al XVIII-lea și în prima parte a celui următor a crescut importanța județelor și a ținuturilor. Astfel, apar, ca subdiviziuni, ocoalele în Moldova, plaiurile (pentru județele de munte) și plășile (ca subdiviziuni ale celor din zonele de deal și de câmpie). Are loc și o reducere treptată a numărului de ținuturi (și datorită pierderii Bucovinei, în 1775 și a Basarabiei, în 1812) și de județe. Astfel, în perioada regulamentară numărul ținuturilor Moldovei a scăzut, în 1834, de la 16 la 13, prin desființarea ținuturilor Herța (înglobat la Dorohoi), Hârlău (împărțit între Botoșani și Iași) și Cârligătura (împărțit între Iași și Roman). În țara Românească, în 1845, dispar județul de Baltă (împărțit între Dolj și Mehedinți) și vechiul județ Săcueni (sau Saac), preluat, în parte, de Prahova și Buzău.

Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova (5 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 Ianuarie 1859) a însemnat începutul unor reforme, inclusiv în planul organizării administrative, prin Decretul domnesc nr. 495 din 20 iulie 1862 și Legea pentru înființarea consiliilor județene nr. 396 din 2 aprilie 1864. Concepută după modelul legii similare franceze, aceasta a generalizat județul ca unitate administrativă de bază a statului unit, numit, din ianuarie 1862, România. Conform acestui act legislativ, județele (conduse de prefecți, numiți de Guvern) erau împărțite în plăși (conduse de subprefecți, iar după 1918 – de pretori), în cadrul cărora se regăseau comunele, urbane (orașele) și rurale (conduse de primari aleși).

Prima împărțire administrativă modernă a României Mari are loc odată cu reforma din 1926, după câțiva ani de tranziție în care teritoriile noi își păstraseră vechea organizare. Țara e împărțită într-un mare număr de județe (71), subdivizate în plase, compuse la rândul lor din comune. Această formulă va rezista 12 ani.

În 1938 Carol al II-lea își impune regimul de dictatură regală și face o nouă reformă a organizării teritoriale. Județele și plasele nu dispar dar pierd mult din atribuții. Apar zece „ținuturi”, conduse de un rezident regal, după modelul german al landurilor, care centralizează în bună măsură administrația locală. Cele 10 ținuturi corespund regiunilor istorice: Mureș-Maramureș, Crișuri-Crișana, Timiș-Banat, Prut+Suceava-Bucovina, Nistru-Basarabia, Dunărea de Jos-Moldova, Mării-Dobrogea, Argeș-Muntenia, Olt-Oltenia.

Județele din care erau alcătute regiunile istorice între 1925 și 1947

După abdicarea lui Carol, în condițiile în care România pierde o bună parte din teritoriu, regimul mareșalului Antonescu revine la vechea organizare pe județe și desființează ținuturile.

După instaurarea regimului comunist județele și plasele dispar și ele. Republica Populară Română e împărțită în 28 de regiuni compuse din 177 de „raioane”. Până în 1956 există inclusiv regiunea Stalin, în zona Brașovului, (rebotezat el însuși după numele dictatorului sovietic).

În 1952 numărul regiunilor se reduce la 18. Atunci apare și Regiunea Autonomă Maghiară. În 1960 dispar regiunile Bârlad și Arad. În 1969 regimul lui Nicolae Ceaușescu revine la un sistem bazat pe 39 de județe.

În 1981 o nouă minireformă: Sectorul Agricol Ilfov a fost redimensionat și i s-a dat numele de Sector Agricol. Tot atunci apar județele Călărași și Giurgiu. Ultima modificare are loc în 1995, când Ilfovul redevine județ.

În acest moment se poate vorbi despre o împărțire a României în regiuni de dezvoltare. La nivelul NUTS-I, România se dorește a fi împărțită în 4 macroregiuni. Fiecare dintre ea se compune din 2 regiuni de dezvoltare, astfel România este împărțită în 8 regiuni de dezvoltare. Regiunile de dezvoltare sunt corespondente nivelului NUTS-II de diviziuni al UE, dar fără a avea capacități administrative.

Macroregiunile Romaniei Regiunile de dezvoltare ale României

Regiunile de dezvoltare sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Aceste regiuni de dezvoltare sunt:

Regiunea Nord-Est cuprinde județele: Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, Bacău și Vaslui.

Regiunea Vest cuprinde județele: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș.

Regiunea Nord-Vest cuprinde județele: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare și Sălaj.

Regiunea Centru cuprinde județele: Alba, Sibiu, Mureș, Harghita, Covasna și Brașov.

Regiunea Sud-Est cuprinde județele: Tulcea, Vrancea, Galați, Brăila, Buzău și Constanța.

Regiunea Sud cuprinde județele: Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Călărași, Giurgiu și Teleorman.

Regiunea București-Ilfov cuprinde municipiul București și județul Ilfov.

Regiunea Sud-Vest cuprinde județele: Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Olt și Dolj.

Criteriile folosite de Comisia Națională de Statistici a României în definirea regiunilor s-au bazat pe combinarea unor factori geografici și de omogenitate a denistății.

Fiecare regiune de dezvoltare este împărțită în județe, existând 41 de județe, plus municipiul București (corespunzătoare nivelului NUTS-III de diviziuni al UE). Fiecare județ este administrat de către un consiliu județean și un prefect.

Împărțirea actuală a teritoriului României

Teritoriul țării noastre este organizat în județe, orașe și comune. Județul este alcătuit din orașe și comune – unități de bază ale organizării administrativ-teritoriale a țării, stabilite în funcție de condițiile geografice, economice, social-politice, etnice, și de legăturile culturale și tradiționale ale populației.

Teritoriul României este împărțit în 41 de județe, plus municipiul București. Județele sunt (în ordine alfabetică, având specificată și reședința de județ):

Orașul – este centrul de populație dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar găspodăresc. În prezent (1 iulie 2011) în România există 320 orașe. Orașele cu un număr însemnat de locuitori, cu însemnătate deosebită în viața economică, cultural-științifică sau care se pot dezvolta în această direcție au fost organizate în municipii.

Acestea sunt criterii relative pentru definirea unui municipiu, neexistând la nivel de lege criterii bine definite pentru acordarea statutului de municipiu. Însă acordarea propriu-zisă a statutului de municipiu se face prin lege, nu este suficientă îndeplinirea criteriilor susmenționate. Localitățile care nu îndeplinesc unul sau mai multe din aceste criterii sunt clasificate ca orașe, sau, dacă nu sunt urbanizate, comune.

Conform legilor din România un oraș trebuie să îndeplinească următoarele condiții, cantitative și calitative, minimale pentru a fi declarat municipiu:

1.Număr de locuitori – 40 000

2.Populația ocupată în activități neagricole – 85%

3.Dotarea locuințelor cu instalații de alimentare cu apă – 80%

4.Dotarea locuințelor cu baie și WC în locuință – 75%

5.Număr de paturi în spitale la 1000 de locuitori – 10

6.Număr de medici care revin la 1000 de locuitori – 2,3

7.Unități de învățământ-postliceal

8.Dotări culturale și sportive – săli de spectacol, eventual teatre, instituții muzicale, biblioteci publice, stadion, săli de sport

9.Locuri în hoteluri – 100

10.Străzi modernizate – 60%

11.Străzi cu rețele de distribuție a apei – 70%

12.Străzi cu conducte de canalizare – 60%

13.Epurarea apelor uzate – stație de epurare cu treaptă mecanică și biologică

14.Străzi cu rețele de hidranți exteriori pentru stingerea incendiilor – 70 %

15.Spații verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) – 15 m²/loc.

16.Depozit controlat de deșeuri, cu acces asigurat – parc public

Clasificare – Potrivit legii, localitățile sunt ierarhizate pe ranguri, conform acestei ierarhizări există municipii de :

rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanță europeană;

rangul I – municipii de importanță națională, cu influență potențială la nivel european;

rangul II – municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități.

Municipii de rangul 0 și I – sunt centre de dezvoltare ce au număr important de locuitori: minimum 200 000 de locuitori (excepție Bacău), accesibilitate directă la rețeaua majoră de căi de comunicații paneuropene (rutiere, feroviare, navale și aeriene), o bază economică la înalt nivel tehnologic și flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale și de natură informatică), universități, institute de învățământ superior diversificate și o viață culturală bogată.

De asemenea municipiile de rangul 0 și I sunt singurele municipii ce pot constitui zone metropolitane în România, împreună cu localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată,la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri.

Zonele metropolitane în România au fost reglementate prin legea 351 din 6 iulie 2001ca fiind o zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (Capitala României și municipiile de rangul I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri. Cea mai recent constituită este Zona metropolitană Craiova la data de 11 februarie 2009.

Administrația unui municipiu se numește municipalitate și este condusă de un primar. Municipiul nu are alte subdiviziuni administrative chiar dacă neoficial, municipiile mari sunt grupate în cartiere. Excepție face însă Municipiul București, care are un statut similar cu cel al unui județ și este în mod oficial împărțit în 6 subdiviziuni administrative numite sectoare. Deși în limbajul comun municipiile sunt denumite simplu "orașe", distincția dintre statutul de oraș și cel de municipiu este importantă, mai ales la nivel politico-administrativ.

Comuna (din cuvântul commune din limba franceză) este o unitate de bază administrativ-economică din România, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un Consiliu comunal în fruntea căruia se află un primar. În general comuna poartă numele satului în care se află reședința, dar uneori, comuna poartă numele altui sat din componența sa. În prezent (1 iulie 2011) numărul total al comunelor din România este de 2859.

Un sat este o așezare umană specifică mediului rural. De obicei, acest tip de așezare este mai mare decât un cătun și mai mică decât un oraș. După o altă definiție, satul este o așezare umană mai puțin dezvoltată din punct de vedere edilitar gospodăresc a cărei populație se ocupă în deosebi cu agricultura, constituind o categorie social – teritorială complexă; este alcătuită dintr-o aglomerare de case și construcții gospodărești anexe într-un teritoriu cu specific rural.

Subdiviziunile teritoriului administrativ comunal sau orășenesc

Toate orașele și comunele sunt formate din intravilan și extravilan.

Intravilanul localității – Zonă care cuprinde suprafața construită a unui oraș sau a unuei comune. Este teritoriul determinat prin Planul urbanistic general (PUG), care cuprinde ansamblul terenurilor cu și fără construcții, ce constituie o localitate. Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe bază de planuri urbanistice zonale (PUZ), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul general urbanistic (PUG) al localității.

Extravilanul – este ”partea din unitatea administrativ-teritorială cuprinsă în afara intravilanului, delimitată cadastral potrivit legii”(potrivit dex-ului) sau ”teritoriul cuprins între limita intravilanului și limita administrativ-teritorială a unității de bază (municipiu, oraș, comună), înăuntrul căruia autorizarea executării lucrărilor de construcții estre restricționată” (din LEGEA nr.401 din 7 octombrie 2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții).

Cadastrul se realizează la nivelul unităților administrativ-teritoriale, pe sectoare cadastrale. Sectorul cadastral este unitatea de suprafață delimitată de elemente liniare stabile în timp – șosele, ape, canale, diguri, căi ferate etc. care nu suferă modificări curente. Sectorul cadastral grupează mai multe bunuri imobile sau corpuri de proprietate alăturate (alipite) și înlocuiește termenii ”tarla” în extravilan și ”cvartal” în intravilan.

Imobilul – una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosință, identificat printr-un număr cadastral unic.

Parcela – suprafața de teren situată într-o unitate administrativ-teritorială pe un amplasament bine stabilit, având o singură categorie de folosință și aparținând unui singur proprietar sau mai multor (co)proprietari, în indiviziune. Din punct de vedere economic o parcelă poate avea mai multe subdiviziuni fiscale. O subdiviziune fiscală este o porțiune a parcelei având aceeași clasificare calitativă . Parcelele de teren care constituie imobilul vor avea înscrisă și categoria de folosință, conform normelor cadastrale. Parcela, împreună cu construcția și proprietarul constituie entitățile de bază a cadastrului general.

LIMITE ȘI HOTARE

Limitele sunt linii care determină configurația sau forma geometrică a unităților teritoriale cadastrale, a detaliilor liniare, a categoriilor de folosință, a tipurilor de sol și a claselor de bonitare, a categoriilor de terenuri, etc. În funcție de vizibilitate, pot fi de trei categorii:

– Distincte – au conturul vizibil și se pot identifica ușor pe teren, pot fi naturale (ex. limita dintre terasă și luncă, limita de la baza unei pante, etc.) sau artificiale (ex. limita dintre un teren arabil și o plantație de vie, limita dintre terenurile amenajate și cele neamenajate, etc);

– Difuze – între două categorii de folosință care se întrepătrund. Pentru stabilirea lor este nevoie de documentații și de martori (ex: limita dintre o pădure și o pășune împădurită);

– Discrete – nu sunt vizibile la suprafața terenului. Pentru precizarea lor se execută lucrări speciale (ex. limitele unităților de sol, limitele claselor de bonitare, limitele categoriilor de terenuri).

Limitele pot separa și terenuri cu regim juridic diferit (ex. limitele dintre intravilan și extravilan care, în cadastru, au o importanță deosebită).

Hotarele sunt liniile despărțitoare între două teritorii care formează unități administrative și economice distincte sau separă două proprietăți funciare.

Acestea se pot clasifica astfel:

– hotare naționale – sunt granițele țării;

– hotare administrative – sunt cele care delimitează teritoriile administrative, județene, orășenești (municipale) și comunale;

– hotare ale unităților economice – sunt hotarele care delimitează terenurile unităților industriale, ale unităților agricole cu capital de stat, ale unităților forestiere, etc;

– hotare ale proprietăților funciare – sunt limitele dintre diferitele proprietăți de stat, ale asociațiilor sau individuale.

Hotarele sunt materializate pe teren prin diverse limite și borne. Pe plan ele sunt reprezentate prin linii și puncte de hotar. Liniile de hotar pot fi naturale sau artificiale.

Liniile de hotar naturale sunt, de obicei, reprezentate prin liniile de talveg ale cursurilor de ape permanente sau temporare, prin liniile de cumpănă a apelor sau liniile de despărțire a apelor, prin liziere de păduri, etc. Liniile de hotar artificiale sunt cele realizate de om, cum ar fi șanțurile, brazdele, canalele, drumurile, etc.

DELIMITAREA CADASTRALĂ A UNITĂȚILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Prevederi generale

Potrivit Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, „delimitarea cadastrală a unităților administrativ-teritoriale reprezintă operațiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren și se oficializează limitele unităților administrativ-teritoriale, conținând punctele de frângere și traseele hotarului unei unități administrativ-teritoriale, precum și limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială”. Această lucrare se execută obligatoriu înaintea începerii lucrărilor de introducere a cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială.

Stabilirea liniei de hotar și a denumirilor unităților administrativ-teritoriale se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, republicată, cu modificările ulterioare. Limitele intravilanelor se stabilesc conform planurilor urbanistice generale întocmite și aprobate potrivit prevederilor legale. În cazurile în care nu s-au aprobat planuri urbanistice generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente la 1 ianuarie 1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

Operațiunile de delimitare

Pentru a se realiza delimitarea cadastrală se vor executa următoarele:

1). Constituirea comisiei de delimitare cadastrală și aprobarea componenței acesteia, prin ordin al prefectului;

2). Parcurgerea în teren a traseului hotarului teritoriului unității administrative și stabilirea punctelor de hotar care vor fi materializate;

3). Materializarea punctelor de hotar cu borne de suprafață utilizate pentru punctele de triangulație de ordinul V și cu borne subterane tip 2, conform standardului de stat SR 3446-1/96.

4). Executarea măsurătorilor pentru determinarea coordonatelor punctelor de hotar;

5). Calculul coordonatelor punctelor de hotar;

6). Întocmirea actelor de confirmare cu acordul membrilor comisiei de delimitare cadastrală și al delegaților unităților administrativ-teritoriale vecine;

7). Întocmirea dosarului de delimitare cadastrală și marcarea hotarelor administrative.

Comisia de delimitare cadastrală are următoarea componență:

– primarii și secretarii consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale implicate în operațiunea de delimitare cadastrală;

– delegatul O.J.C.P.I.;

– delegatul organului abilitat în problemele de urbanism și amenajarea teritoriului.

Componența comisiei se aprobă prin ordin al prefectului. Se recomandă ca în comisie să se convoace localnici care cunosc traseul hotarului. Pot fi invitați, dacă este cazul, delegați desemnați de titularii cadastrelor de specialitate și proprietarii unor mari suprafețe de teren.

Înaintea începerii lucrărilor de delimitare cadastrală delegatul O.J.C.P.I. împreună cu primarul procedează la convocarea comisiei, care are obligația să studieze, înainte de parcurgerea terenului, întreaga documentație existentă referitoare la ultima delimitare cadastrală.

Consiliul local care dorește să își delimiteze teritoriul va comunica în scris, cu aviz de confirmare, consiliului local al unității administrativ-teritoriale vecine, cu minimum 15 zile înainte, data, ora și locul de întâlnire pentru a proceda la operațiunea de delimitare cadastrală. De asemenea, Consiliul local al unității administrativ-teritoriale vecine este obligat să își delege membrii comisiei care vor participa la stabilirea hotarului.

Când o parte din hotarul unității administrativ-teritoriale care se delimitează se află la limită de județ, comisia de delimitare cadastrală va fi constituită prin ordin comun al prefecților județelor implicate. În acest caz, Consiliul local care își delimitează teritoriul și O.J.C.P.I. vor informa în scris prefectura județului vecin, respectiv O.J.C.P.I. din județul vecin, despre operațiunea de delimitare cadastrală cu minimum 15 zile înainte de data stabilită pentru delimitarea cadastrală. Aceștia sunt obligați să își trimită delegații, membri ai comisiei, la data, ora și locul comunicate.

În cazul în care delegații consiliului local al unității administrativ-teritoriale vecine, ai județului vecin sau ai O.J.C.P.I. vecin, după caz, nu se prezintă la termenul stabilit, delimitarea cadastrală a hotarului se va face în lipsa acestora, iar în procesul-verbal și în schița de delimitare se vor face mențiuni în legătură cu aceasta.

Identificarea și stabilirea hotarelor

Operațiunea de delimitare cadastrală pe teren a liniei de hotar începe, de regulă, dintr-un punct de trei sau mai multe hotare, identificându-se traseul până la următorul punct format din intersecția mai multor hotare. Identificarea pe teren a liniei de hotar se face cu schița din dosarul ultimei delimitări cadastrale. În lipsa schiței menționate stabilirea liniei de hotar se face de către membrii comisiei și se evidențiază, la fața locului, pe hărțile și planurile topografice existente. Reprezentanții executantului lucrărilor, convocați prin grija O.J.C.P.I., participă în mod obligatoriu la operațiunile de stabilire a punctelor liniilor de hotar și a punctelor care vor fi materializate.

În cazul în care unele segmente și puncte de hotar stabilite anterior (existente pe schița veche de delimitare) au suferit modificări, pe noua schiță vor fi făcute mențiunile corespunzătoare.

Numerotarea punctelor de hotar – începe cu numărul 101 din punctul de intersecție a trei sau mai multe hotare situate în partea de nord sau nord-vest și continuă în sens orar.

În cazul existenței unor delimitări cadastrale făcute anterior se vor înlocui numerele vechi ale punctelor de hotar cu numere noi, fără a se dubla numerele. Pe segmentele de hotar comune pentru două unități administrativ-teritoriale delimitate numerele vechi ale punctelor de hotar din teritoriul unității administrativ-teritoriale vecine vor fi scrise în paranteză.

Materializarea punctelor de hotar – Pentru toate punctele de hotar materializate (vechi sau noi) se vor întocmi schițe de reperaj și descrieri topografice. Se vor culege date asupra terenurilor traversate de tronsoanele liniilor de hotar (categoriile de folosință, destinația terenurilor și proprietarii) și se vor consemna în procesul-verbal de delimitare cadastrală.

Dacă linia de hotar este și linie de frontieră a țării, coordonatele punctelor de hotar se preiau, în mod obligatoriu, de la Centrul Național de Cartografie (fost Centrul Național de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție (fostul Institut de Cadastru, Geodezie, Fotogrammetrie și Cartografie), instituție publicǎ aflatǎ în subordinea Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliarǎ din subordinea Ministerului Administrației și Internelor. Linia de frontieră a țării se avizează la Comandamentul Național al Grănicerilor.

Cu ocazia parcurgerii terenului se va face descrierea stării marcajelor atât pentru vechile puncte de hotar (care se mențin), cât și pentru noile puncte care trebuie materializate cu borne.

Punctele care se bornează sunt:

– punctele de intersecție ale liniilor de hotar (puncte de 3 sau mai multe hotare);

– punctele de schimbare a aliniamentelor pe traseul hotarului alese astfel încât să permită, la nevoie, reconstituirea exactă a traseului hotarului. Pe tronsoanele de hotar, în aliniament, mai lungi de 3 km, bornele se plantează la distanțe de aproximativ 2 km;

– punctele de intersecție a hotarului cu ape curgătoare, căi ferate, șosele se vor borna numai pe o parte a acestor detalii liniare, iar pe partea opusă se vor marca prin stâlpi de lemn cu diametrul de 10 cm și lungimea de 70 cm, protejați cu movile de pământ.

În cazul în care punctele de schimbare a aliniamentelor (de frângere) sau de intersecție a hotarelor care trebuie bornate se află în locuri improprii bornării (baltă, mlaștină, carieră etc.), se vor planta în apropierea lor borne martor din care se vor determina coordonatele punctelor de hotar.

Dacă hotarul traversează în linie dreaptă o pădure compactă, o pășune, o fâneață sau un lac, se vor borna punctele de intersecție a liniei de hotar cu limita suprafețelor acestor categorii de folosință (în aceste cazuri linia de hotar este o linie dreaptă imaginară). Dacă linia de hotar care traversează pădurea este o linie frântă sau sinuoasă, se vor materializa și se vor determina coordonate la punctele care definesc respectiva linie de hotar. La recunoașterea traseului hotarului care traversează păduri și lacuri de acumulare, în comisia de delimitare vor fi invitați, după caz, și reprezentanții direcției silvice județene și ai Companiei Naționale "Apele Române" – S.A.

Dacă hotarul este format de talvegul unei ape curgătoare se vor borna numai punctele de intersecție a liniei de hotar cu traseul apei pe partea dinspre teritoriul care se delimitează, indiferent de lungimea tronsonului. Dacă firul apei are un traseu sinuos, la lucrările de delimitare se vor determina coordonate la punctele intermediare care definesc acest traseu. Punctele intermediare se materializează la intervale de 200-1.000 m cu stâlpi de lemn cu lungimea de 70 cm și diametrul de 20 cm, protejați cu movile de pământ. În cazul apelor curgătoare interioare hotarul se stabilește pe talvegul firului de curgere a apei, iar în cazul albiilor secate, hotarul se stabilește la jumătatea albiei minore. Coordonatele punctelor intermediare vor fi utilizate la calculul suprafeței unității administrativ-teritoriale.

Dacă unitatea administrativ-teritorială este mărginită de drumuri, căi ferate, diguri, canale, linia de hotar se stabilește pe una dintre laturile acestora, astfel încât acestea să fie cuprinse în întregime în suprafața unei unități administrativ-teritoriale. Și în acest caz, la traseele frânte ori sinuoase se vor determina coordonatele punctelor intermediare care definesc aceste trasee.

Pe râurile de frontieră ale țării și pe fluviul Dunărea coordonatele punctelor de hotar vor fi cele preluate de la Centrul Național de Cartografie (fost Centrul Național de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție. Pe fluviul Dunărea, pe porțiunea în care ambele maluri se află pe teritoriul României, punctele de hotar între două teritorii se stabilesc de comun acord de către consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale. Coordonatele punctelor de hotar se determină prin digitizare pe planuri topografice la scara 1:10.000 sau 1:5.000, actualizate.

La Marea Neagră hotarele se stabilesc pe linia care separă uscatul de apă, la data măsurătorilor.

În cazurile în care există neînțelegeri între vecini la stabilirea liniei de hotar și membrii comisiei nu pot rezolva neînțelegerile, litigiul se consemnează în documentele de delimitare cadastrală, astfel:

– pe schița generală a hotarului administrativ și pe schița cu porțiunea de hotar în litigiu se consemnează ambele variante;

– suprafața în litigiu se va calcula din coordonatele punctelor de pe contur, care se vor stabili în prezența membrilor comisiei de delimitare cadastrală;

– unele puncte caracteristice de pe conturul suprafeței în litigiu se vor materializa cu stâlpi de lemn cu lungimea de 50 cm și diametrul de 10 cm și vor avea o altă numerotare decât restul punctelor de hotar;

– până la rezolvarea litigiului suprafața disputată va fi inclusă în suprafața calculată a teritoriului nominalizat de O.J.C.P.I.;

– în procesul-verbal de delimitare cadastrală se vor menționa argumentele celor două părți și se vor anexa copii de pe actele deținute, dacă acestea există;

– după soluționarea litigiului se reface documentația cadastrală și se vor materializa cu borne punctele de hotar de pe varianta acceptată.

Punctele hotarului administrativ se materializează de către executantul lucrărilor de delimitare cadastrală.

Coordonatele X, Y, Z ale punctelor de hotar se calculează în Sistemul de proiecție Stereografic 1970 și în Sistemul de referință Marea Neagră 1975. Precizia de determinare a coordonatelor este similară cu cea a punctelor din rețelele geodezice de ridicare.

Delimitarea intravilanelor

Hotarele intravilanelor se stabilesc în continuarea delimitării teritorului administrativ. Efectiv, operația presupune precizarea și materializarea liniei ce separă intravilanele de extravilanul localității. Lucrările urmează aceleași etape și aceeași metodologie prezentată la delimitarea hotarelor întregii unități administrative.

Operațiunile de delimitare a intravilanelor constau în:

1) constituirea comisiei de delimitare a intravilanului;

2) parcurgerea pe teren a limitei intravilanului, conform planului urbanistic general aprobat, și stabilirea punctelor care se vor materializa;

3) materializarea punctelor;

4) executarea operațiunilor de teren și de birou pentru determinarea coordonatelor punctelor;

5) întocmirea procesului-verbal de delimitare cadastrală a intravilanului, cu acordul și cu semnăturile membrilor comisiei;

6) întocmirea dosarului de delimitare cadastrală.

Comisia de delimitare a limitelor intravilanelor, numită prin ordin al prefectului, este formată din primarul și secretarul consiliului local, delegatul O.J.C.P.I. și delegatul Direcției de urbanism și amenajarea teritoriului. Convocarea membrilor comisiei se face prin grija secretarului primăriei la data și ora stabilite de primar.

Limita intravilanului se materializează cu borne standardizate conform SR 3446-1/96. Punctele materializate vor asigura o densitate de minimum 2 puncte/km.

Punctele materializate pe limita intravilanului, precum și cele reprezentate prin detalii stabile se numerotează începând de la 1001, în sens orar, începând cu un punct din partea de nord-vest. Dacă limita intravilanului a fost materializată cu ocazia întocmirii Planului urbanistic general (aprobat potrivit legii), vor fi determinate coordonatele punctelor materializate.

Pentru toate punctele materializate se vor întocmi schițe de reperaj și descrieri topografice.

Pentru toate punctele geodezice utilizate și pentru punctele de hotar și limită de intravilan, materializate, se vor întocmi procese-verbale de predare-primire, semnate de delegatul O.J.C.P.I., executantul lucrării, proprietar și Primar.

Dosarul delimitării unității administrativ teritoriale

La terminarea lucrărilor de delimitare cadastrală a unității administrativ-teritoriale se întocmește, în vederea realizării recepției, "dosarul de delimitare", care trebuie să cuprindă următoarele piese:

– memoriul tehnic;

– schița generală a hotarului unității administrativ-teritoriale;

– schițele segmentelor de hotar cuprinse între două puncte de trei sau mai multe hotare, cu acordul și semnăturile membrilor comisiei de delimitare;

– dosarul de verificare a lucrărilor de delimitare, întocmit potrivit regulamentelor aprobate de A.N.C.P.I.;

– schițele de reperaj ale tuturor punctelor materializate;

– descrierile topografice ale tuturor punctelor materializate;

– inventarul de coordonate pentru toate punctele de hotar (materializate și nematerializate);

– inventar de coordonate pentru toate punctele materializate, pe suport magnetic (fișier ASCII );

– date rezultate din măsurătorile de teren și prelucrările acestora, pe suport magnetic – fișier ASCII (denumire/numărul punctului de stație, denumire/numerele punctelor vizate, direcții măsurate, distanțe măsurate, calcule, toleranțe, erori);

– schema măsurătorilor efectuate (schița vizelor);

– suprafața teritoriului calculată din coordonatele tuturor punctelor de hotar;

– procesul-verbal de delimitare cadastrală, cu descrierea tronsoanelor de hotar corespunzătoare fiecărei unități administrativ-teritoriale vecine, cu semnăturile membrilor comisiei de delimitare;

– copii de pe scrisorile de convocare trimise consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale vecine și, după caz, prefecturilor și O.J.C.P.I. vecine.

Schița generală a hotarului administrativ, însoțită de o descriere a traseului hotarului, se întocmește pe copii extrase de pe hărțile topografice, la scările 1:25.000 sau 1:50.000, astfel ca, în funcție de mărimea teritoriului, schița să fie pe o singură planșă. Schița generală conține reprezentarea următoarelor detalii:

– rețeaua hidrografică formată din apele curgătoare și stătătoare, canalele și digurile principale;

– perimetrele intravilanelor și denumirile acestora;

– poziția și numerotarea punctelor materializate și a punctelor de 3 sau mai multe hotare;

– traseul liniei de hotar, marcat prin semne convenționale;

– denumirea teritoriilor vecine.

Pentru segmentele care constituie și hotar de județ este necesar acordul prefecturilor și al O.J.C.P.I. din cele două județe limitrofe și, respectiv, parafa prefecturii, semnătura prefectului, semnătura și parafa președintelui consiliului județean, aplicate pe schiță în dreptul porțiunii de hotar.

Dosarul de delimitare cadastrală se întocmește în trei exemplare: un exemplar se depune la O.J.C.P.I., un exemplar la consiliul local și un exemplar la consiliul județean. Pentru porțiunile de hotar cu unități administrativ-teritoriale vecine se întocmesc dosare cu schița tronsonului de hotar, cu poziția și numerotarea punctelor de hotar. La fiecare consiliu local al unităților administrativ-teritoriale vecine se transmite, prin grija O.J.C.P.I., un dosar cuprinzând schița porțiunii comune de hotar și inventarul de coordonate al punctelor de hotar pe tronsonul respectiv.

Pentru fiecare intravilan se întocmește un dosar de delimitare cadastrală care conține:

– schița generală a limitei intravilanului, la o scară convenabilă (1:5.000, 1:10.000, 1:25.000), cu numerotarea punctelor, denumirea intravilanului, rețeaua generală de drumuri/străzi, hidrografia. Pentru cazurile deosebite se pot prezenta și detalii la scări mai mari;

– schițe cu segmentele de pe limita intravilanului, la scara 1:2.000, cu numerotarea tuturor punctelor;

– memoriu tehnic;

– dosarul de verificare a lucrărilor de delimitare a intravilanului, întocmit potrivit regulamentelor aprobate de A.N.C.P.I.;

– schițe de reperaj și descrierile topografice ale punctelor materializate;

– procesul-verbal de delimitare, cu acordul și semnăturile membrilor comisiei județene și ai O.J.C.P.I. din cele două județe;

– inventar de coordonate pentru toate punctele de pe limita intravilanului (materializate și nematerializate);

– inventar de coordonate pentru toate punctele materializate, pe suport magnetic (fișier ASCII);

– schema măsurătorilor efectuate;

– copii de pe scrisorile de încunoștințare trimise delegatului organului abilitat în probleme de urbanism și amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale și, după caz, al comisiilor județene sau prefecturilor;

– suprafața intravilanului calculată din coordonatele punctelor de pe limita intravilanului.

Dosarul de delimitare cadastrală al intravilanului se întocmește în trei exemplare: un exemplar se predă la consiliul local al unității administrativ-teritoriale, un exemplar la O.J.C.P.I. și un exemplar la organul abilitat în probleme de urbanism și amenajarea teritoriului.

CATEGORII DE TERENURI

MODUL DE FOLOSINȚĂ AL TERENURILOR

(ÎMPĂRȚIREA TERENURILOR DUPĂ DESTINAȚII)

Noțiunea de ”mod de folosință” este generală și se referă la repartizarea terenurilor între ramurile economiei naționale, având deci un conținut economic. În cadrul modului de folosință, terenurile se deosebesc prin categoria de folosință. Cu alte cuvinte, modul de folosință este noțiunea supraordonată a noțiunii de categorie de folosință.

Legea 18/1991 a fondului funciar definește noțiunea de ”fond funciar” și arată apoi modul lui de folosință. Potrivit art. 1 al acestei legi, ”terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.

Așadar, prin categorie de folosință se înțelege o grupare de terenuri cu aceeași destinație economică, creată în mod natural sau artificial, fiecare individualizată printr-un cod.

După destinație terenurile pot fi încadrate în una dintre următoarele grupe:

– terenuri cu destinație agricolă (TDA);

– terenuri cu destinație forestieră (TDF);

– terenuri aflate permanent sub apă (TDH);

– terenuri din intravilan – terenuri cu construcții (TDI);

– terenuri cu destinație specială (TDS).

1. Terenuri cu destinație agricolă

Totalitatea terenurilor care servesc direct și nemijlocit în procesul producției agricole alcătuiesc fondul funciar agricol. De aici fac parte:

– terenurile agricole productive: arabil, vii, livezi, pepinierele viticole și pomicole, plantațiile cu hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii răsadnițe și alte asemenea;

– terenurile cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice;

– terenuri ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumurile tehnologice și de exploatare agricolă, platforme și stații de depozitare care servesc nevoilor de producție agricolă, terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă.

În cadastrul general diversitatea solului se exprimă prin suprafață, categoria de folosință, clasă și venit net. Întocmirea unui cadastru agricol complet este bine să fie precedată de organizarea teritoriului, folosindu-se hărțile cadastrale, pentru că aceasta este lucrarea care asigură o mare stabilitate teritoriului iar fișele cadastrale au o valabilitate îndelungată. Aceste documentații specializate s-au întocmit însă doar pentru unele unități agricole mari, care în general la ora actuală nu mai există.

2. Terenuri cu destinație forestieră

Potrivit Codului silvic, fondul forestier al României este alcătuit din ”totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în conditiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate”. Deși înainte de 1989, fondul forestier a fost în totalitate proprietate a statului, după aplicarea legii 18/1991, mai mult de jumătate din suprafața împădurită a revenit proprietarilor de drept – în proprietate particulară.

Toate terenurile incluse în fondul forestier național sunt terenuri cu destinație forestieră. Aceste terenuri se înregistrează în cadastrul forestier care se întocmește pe baza amenajamentelor silvice. Unitatea teritorială a cadastrului forestier este Ocolul silvic, stabilită în general pe limite de forme de relief naturale. Limitele ocoalelor silvice nu se suprapun întotdeauna pe limitele administrative ale comunelor sau județelor, de unde apar unele greutăți în folosirea documentațiilor cadastrale.

3. Terenuri aflate permanent sub ape

Fondul apelor este format din suprafețele acoperite în permanență sau în cea mai mare parte a anului cu ape stătătoare (lacuri, bălți, marea teritorială) sau cu ape curgătoare (fluvii, râuri, pâraie). Conform legii fondului funciar, terenurile aflate permanent sub apă sunt reprezentate de albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenție, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale.

4. Terenuri cu construcții

Sunt terenurile din intravilan aferente localităților urbane și rurale pe care sunt amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și forestiere. Așadar, legea consideră că în categoria terenurilor cu construcții intră numai cele intravilane, chiar dacă nu sunt construite, cum sunt cele folosite în scopuri agricole sau silvice. Construcțiile din extravilan fac parte din fondul agricol, silvic sau al terenurilor cu destinație specială, fiind categorii de folosință în cadrul modurilor de folosință respective.

Regimul juridic al terenurilor cu construcții din intravilan este diferit de cel ocupat de construcțiile care servesc nevoilor de producție agricolă, silvică sau destinate altor activități economice sau sociale, pentru că sunt destinate pentru locuit și nu unor scopuri productive. Faptul că în intravilan mai există importante suprafețe ocupate cu construcții industriale trebuie considerat ca o situație istoric dată, tendința fiind în prezent de a scoate activitățile industriale în afara perimetrului de locuit.

Terenurile cultivate din intravilan au un alt regim economic și juridic decât cele din extravilan, deoarece sunt destinate construcțiilor. În consecință, evaluarea în vederea stabilirii impozitelor nu se face pe baza bonitării, ci după metode speciale. Introducerea sistemului de publicitate imobiliară este mult mai necesară pentru terenurile din intravilan, valoarea lor pe unitatea de suprafață fiind mult mai mare față de terenurile din extravilan. Aceste terenuri sunt acceptate de bănci pentru garantarea unor împrumuturi, contribuind astfel la circulația creditului și scăderea dobânzilor.

Construcțiile se inventariază odată cu terenurile care le determină situația juridică, dar această inventariere privește numai suprafața ocupată ocupată de construcție și servește numai scopului cărții funciare. Pentru alte domenii de activitate (servicii de sistematizare, societăți de asigurare) informațiile acestea nu sunt suficiente pentru că nu spun nimic despre materialele de construcție, vârsta sau starea ei.

5. Terenuri cu destinație specială

De aici fac parte terenurile folosite pentru transporturile feroviare, rutiere, navale și aeriene cu construcțiile și instalațiile aferente; construcții și instalații hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice și gazelor naturale, de telecomunicații, pentru exploatările miniere și petroliere, cariere și halde de orice fel, terenuri pentru nevoile de apărare, plajele, rezervațiile, monumente ale naturii, ansamblurile și siturile arheologice și istorice și altele. Enumerarea acestora nu este limitativă pentru că odată cu evoluția societății pot apărea noi activități.

Ceea ce este specific terenurilor cu destinație specială cu excepția drumurilor și căilor ferate este dispersia lor în teritoriu și ocuparea de regulă a unor suprafețe restrânse. Numai rezervațiile naturale (cum este Delta Dunării, Retezat) ocupă suprafețe mai mari, dar ele servesc și unor nevoi economice și necesită respectarea unor restricții impuse de protecția naturii.

Terenurile cu destinație specială sunt de regulă proprietate de stat, în afara circuitului civil. Organele care le administrează pot să-și organizeze cadastre speciale și sunt obligate să le reprezinte cartografic.

O caracteristică comună tuturor terenurilor cu destinație specială este reprezentarea lor pe harta cadastrală prin contur și înscrierea lor în cadastre și cărți funciare speciale și specifice.

CRITERII DE CLASIFICARE ȘI IDENTIFICARE A CATEGORIILOR DE FOLOSINȚĂ A TERENURILOR

Categoria de folosință a terenului, individualizată printr-un cod, este unul din atributele parcelei iar evidențierea ei în partea tehnică a cadastrului este necesară atât pentru întocmirea cărții funciare cât și pentru stabilirea sarcinilor fiscale care grevează bunurile imobile.

Fiecare din cele 5 destinații ale terenurilor pot avea categorii de folosință predominante care ocupă suprafața majoritară și categorii de folosință care ocupă un procent mai mic. De exemplu în intravilane în afară de categoria de folosință curți-construcții, care este predominantă în cadrul destinației, sunt incluse și alte categorii de folosință care ocupă suprafețe mai mici (arabil, livezi, ape, etc.).

Categoria de folosință a unui teren este determinată de destinația economică a acestuia, stabilită în mod natural (nu se poate cultiva grâu pe vârful muntelui), fie artificial de posesorul terenului respectiv.

S-a realizat o împărțire pe două grupe a terenurilor:

A – grupa folosințelor agricole,

B – grupa folosințelor neagricole,

fiecare având câte 5 categorii de folosință, la rândul lor cele 10 categorii de folosință având subcategorii pentru a indica în detaliu folosința terenului în mod real.

A. Grupa folosințelor agricole cuprinde:

– terenuri arabile

– pășuni

– fânețe

– vii

– livezi

B. Grupa folosințelor neagricole cuprinde:

– păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră

– terenuri cu ape și ape cu stuf

– terenuri neproductive

– drumuri și căi ferate

– terenuri cu construcții, curți și alte folosințe.

A. Grupa folosințelor agricole

1. Prin terenuri arabile (A) se înțeleg acele terenuri care se ară în fiecare an sau la mai mulți ani (2-6 ani) și sunt cultivate cu plante anuale sau perene cum ar fi: cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice și industriale, plante medicinale și aromate, plante furajere, legume etc. În categoria de folosință arabil se includ: arabil propriu-zis, pajiști cultivate, grădini de legume, orezării, sere, solarii și răsadnițe, căpșunării, alte culturi perene.

Se înregistrează ca terenuri arabile:

– terenurile destinate culturilor furajere perene (trifoiști, sparcetiere, lucerniere sau alte terenuri însămânțate cu diferite amestecuri de plante leguminoase și graminee perene), care se ară o dată la cel mult 6 ani;

– terenurile rămase temporar neînsămânțate datorită inundațiilor, colmatărilor, degradărilor sau altor cauze;

– terenurile cu sere și răsadnițe sistematizate, cu mențiunea "sere" sau "răsadnițe".

Terenurile arabile amenajate sau ameliorate prin lucrări de desecare, terasare, irigare etc. se vor delimita și se vor înscrie la arabil cu întreaga lor suprafață, incluzând și suprafețele ocupate de canale, diguri, taluzuri, debușee, benzi înierbate etc., care au lățimi mai mici de 2 m, cu excepția celor din proprietatea Societății Naționale "Îmbunătățiri Funciare" – S.A. și Companiei Naționale "Apele Române" – S.A., care se vor înregistra la categoria de folosință curți-construcții.

Ca definiții:

Serele – sunt suprafețe de terenuri pe care se află construcții permanente cu schelet metalic, acoperișul și pereții din sticlă sau alte materiale transparente (exceptând folia de polietilenă) destinate adăpostirii și cultivării legumelor și florilor.

Solariile – sunt suprafețe de terenuri pe care se află construcții de durată, cu scheletul din prefabricate, lemn sau fier, acoperite cu folii din material plastic, în care se cultivă plante în perioada de primăvară – toamnă.

Răsadnițele – sunt construcții care ocupă terenul un timp limitat, formate din rame de lemn sau prefabricate, acoperite cu geamuri sau foliede polietilenă, în care se cultivă răsadul în perioadele reci de primăvară sau toamnă.

Drumurile pietruite sau asfaltate,construcțiile pentru administrație, magaziile și halele de depozitare din perimetrul respectiv se înregistrează separat de suprafața productivă a serei la categoria de folosință respectivă (drumuri, construcții).

În categoria de folosință arabil se includ următoarele subcategorii de folosință:

Arabil propriu-zis (A);

Pajiști cultivate (Ap);

Grădini de legume (Ag);

Orezării (Ao);

Căpșunerii (Ac);

Sere (As);

Solarii și răsadnițe (Aso);

Alte culturi perene(Ad).

2. Pășunile (P) – sunt terenuri înierbate sau înțelenite în mod natural sau artificial prin însămânțări la maximum 15-20 de ani și care se folosesc pentru pășunatul animalelor. În cadrul acestei categorii de folosință se înregistrează următoarele subcategorii:

2.1. Pășuni curate (P)- pășunile acoperite numai cu vegetație ierboasă;

2.2. Pășuni cu pomi (Pl)- pășunile plantate cu pomi fructiferi, în scopul combaterii eroziunii sau a alunecărilor de teren, precum și pășunile care provin din livezi părăginite. La încadrarea acestora se va ține seama de faptul că producția principală este masa verde care se pășunează, iar fructele pomilor reprezintă un produs secundar;

2.3. Pășuni împădurite (Pp)- pășunile care în afară de vegetație ierboasă sunt acoperite și cu vegetație forestieră, cu diferite grade de consistență;

2.4. Pășuni cu tufărișuri și mărăcinișuri (Pt)– sunt cele la care tufărișurile și mărăcinișurile au rol antierozional și nu se pot defrișa.

3. Fânețe (F) – La categoria fânețe se încadrează terenurile înierbate sau înțelenite în mod natural sau artificial prin însămânțări la maximum 15-20 de ani, iar iarba se cosește pentru fân. Ca și subcategorii de folosință, se înregistrează la fânețe:

3.1. Fânețe curate (F);

3.2. Fânețe cu pomi (Fl);

3.3. Fânețe împădurite (Fp);

3.4. Fânețe cu tufărișuri și mărăcinișuri (Ft), cu aceleași specificații ca și pentru pășuni.

4. Vii (V) – În această categorie se încadrează terenurile plantate cu viță de vie. Fac parte ca subcategorii:

4.1. Vii nobile (Vn):

– viile altoite au la baza lor un portaltoi;

– viile indigene sunt nealtoite, dezvoltându-se pe rădăcini proprii.

4.2. Vii hibride (Vh) – sunt cele care poartă și denumirea de producători direcți;

4.3. Plantații cu hamei (Vha) – deoarece au o agrotehnică asemănătoare cu a viței de vie, plantațiile de hamei se includ în această categorie de folosință;

4.4. Pepiniere viticole (Vp)- terenuri pentru producerea materialului săditor viticol: plantațiile portaltoi și pepinierele propriu-zise sau școlile de vițe.

5. Livezi (L) – Livezile sunt terenuri plantate cu pomi și arbuști fructiferi. Se înregistrează ca livezi:

5.1. Livezi clasice (L) – terenurile plantate cu pomi fructiferi în diferite sisteme de cultură tradiționale (500 pomi/ha), și anume: livezi cu culturi intercalate, livezi înierbate, livezi în sistem agropomicol, livezi pure etc.;

5.2. Livezi intensive și superintensive (Li) – livezi amenajate având o mare densitate de pomi pe hectar (peste 2000 pomi/ha), cu conducerea dirijată a coroanelor și mecanizarea lucrărilor de întreținere și recoltare;

5.3. Plantații de arbuști fructiferi (Lf) – terenuri plantate cu zmeură, agrișe, afin, coacăze, trandafiri de dulceață etc.;

5.4. Pepiniere pomicole (Lp) – terenurile destinate pentru producerea materialului săditor pomicol;

5.5. Plantații de dud (Ld).

B. Grupa folosințelor neagricole

6. Păduri (P) și alte terenuri forestiere. În această categorie de folosință intră toate terenurile care sunt cuprinse în amenajamentele silvice și în afara acestora, indiferent de proprietar. Se înregistrează la această categorie de folosință:

– păduri propriu-zise – terenuri acoperite cu vegetație forestieră, cu o suprafață mai mare de 0,25 ha;

– terenuri destinate împăduririi – terenuri în curs de regenerare, terenuri degradate și poieni prevăzute a fi împădurite prin amenajamente silvice;

– perdele de protecție – benzi ordonate din plantații silvice și uneori silvopomicole, care au diferite roluri de protecție, ca: perdele pentru protecția culturilor agricole, perdele pentru protecția căilor de comunicație, pentru protecția așezărilor umane, perdele pentru protecția digurilor, perdele pentru combaterea eroziunii etc.;

– terenuri care servesc nevoilor de cultură, producție și administrație silvică – terenuri ocupate de pepiniere, solarii, plantații, culturi de răchită, arbuști ornamentali și fructiferi, cele destinate hranei vânatului și animalelor din unitățile silvice, cele date în folosință temporară personalului silvic;

– tufărișuri și mărăcinișuri – terenuri acoperite masiv cu vegetație arborescentă de mică înălțime, cătinișuri, ienupărișuri, salcâmi, mărăcinișuri etc.

Ca subcategorii de folosință avem:

6.1. Păduri propriu-zise (PD);

6.2. Perdele de protecție (PDp);

6.3. Tufărișuri și mărăcinișuri (PDt);

6.4. Răchitării (PDr);

6.5. Pepiniere silvice (PDps).

7. Terenuri cu ape și ape cu stuf (H). În această categorie intră terenurile acoperite permanent cu apă, precum și cele acoperite temporar, care după retragerea apelor nu pot avea altă folosință. Se înregistrează la această categorie:

7.1. Ape curgătoare (Hr): fluviul Dunărea, brațele și canalele din Delta Dunării, cursurile de apă, pârâurile, gârlele, canalele (Hc) și alte surse de ape cu denumiri locale (izvoare, privaluri etc.). La apele curgătoare se va înregistra suprafața ocupată de întreaga albie minoră a cursului de apă, din mal în mal, chiar dacă aceasta nu este în întregime și permanent sub apă. De obicei apele curgătoare formează de o parte și de alta a luciului apei prundișuri care numai la viituri mari sunt acoperite pentru scurt timp cu apă. Albia minoră a unui curs de apă include toate zonele joase ale cursului, insulele și prundișurile. Toate aceste terenuri din albia minoră nu se înscriu la neproductiv, ci la terenuri cu ape;

7.2. Ape stătătoare (Hb). Limita acestor ape variază în funcție de anotimp și de regimul de precipitații. La delimitarea acestor ape se va lua în considerare limita lor la nivelul mediu al apelor. În această categorie se încadrează și

– apele amenajate în mod special pentru creșterea dirijată a peștelui (amenajări piscicole – Hp);

– lacuri de acumulare (Ha);

– precum și suprafețele cu ape stătătoare de mică adâncime unde cresc trestișuri și păpurișuri și alte tipuri de vegetație specifică în regim amenajat sau neamenajat (Hs);

7.3. Marea teritorială și marea interioară (Hm). Suprafața mării teritoriale este cuprinsă între liniile de bază ale celui mai mare reflux de-a lungul țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajamentelor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente și linia din larg, care are fiecare punct situat la o distanță de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la punctul cel mai apropiat de la liniile de bază. Suprafața mării interioare este cuprinsă între țărmul mării și liniile de bază așa cum au fost definite mai sus.

Limita terenurilor reprezentând albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor naturale și artificiale, ale bălților, ale țărmului și plajei de nisip ale Mării Negre, este stabilită prin norme specifice elaborate de ministerele interesate și avizate de A.N.C.P.I.

8. Drumuri (DR) și căile ferate (CF). Din punct de vedere funcțional și al administrării căile de comunicații terestre se împart, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, după cum urmează:

– drumuri de interes național: autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale europene, drumuri naționale principale, drumuri naționale secundare;

– drumuri de interes județean: drumurile care fac legătura între reședințele de județ și reședințele de municipiu și orașe, stațiuni balneoclimaterice, porturi, aeroporturi și alte obiective importante;

– drumuri de interes local: drumurile comunale și drumurile vicinale;

– străzile din localitățile urbane;

– străzile din localitățile rurale: străzi principale și străzi secundare;

– căi ferate simple, duble și înguste, triaje.

Drumurile de exploatare din extravilan, care nu au un caracter permanent, nu se înregistrează ca detalii și se atribuie în proporție egală parcelelor din imediata vecinătate.

Ca subcategorii de folosință avem:

8.1. Autostrăzi (Da);

8.2. Drumuri naționale (Dn);

8.3. Drumuri județene (Dj);

8.4. Drumuri comunale (Dc);

8.5. Străzi și ulițe (Ds);

8.6. Drumuri de exploatare (De);

8.7. Drumuri și poteci turistice (Dt);

8.8. Căi ferate (Df).

9. Terenurile ocupate cu construcții și curți (CC). Această categorie cuprinde terenurile cu diverse utilizări și destinații, de exemplu: clădiri, curți, fabrici, uzine, silozuri, gări, hidrocentrale, cariere, exploatări miniere și petroliere, cabane, schituri, terenuri de sport, aerodromuri, diguri, taluzuri pietruite, terase, debușee, grădini botanice și zoologice, parcuri, cimitire, piețe, rampe de încărcare, fâșia de frontieră, locuri de depozitare, precum și alte terenuri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile de folosință prevăzute la punctele anterioare.

Ca subcategorii de folosință: construcții (C), construcții și curți (Cc), diguri (Cd), cariere (Ca), parcuri (Cp), cimitire (Ci), terenuri de sport (Cs), târguri și piețe (Ct), plaje și ștranduri (Cpj), taluzuri pietruite (Ctz), fâșie de frontieră (Cff), exploatări miniere și petroliere (Cmp), alte terenuri cu construcții (Cat).

Criterii de identificare și înregistrare a construcțiilor

La construcțiile cu caracter permanent se înregistrează datele privind situația juridică și destinația acestora. Acestea pot fi:

– în proprietate privată a persoanelor fizice;

– în proprietate privată a persoanelor juridice;

– domeniul public al statului,

– domeniul public al unităților administrative;

– domeniul privat al statului;

– domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale.

După destinație, construcțiile se clasifică în: construcții de locuințe (CL), construcții administrative și social- culturale (CAS), construcții industriale și edilitare (CIA), construcții anexe (CA).

10. Terenuri degradate și neproductive (N). Această categorie cuprinde terenurile degradate și cu procese excesive de degradare, care sunt lipsite practic de vegetație. Din această categorie fac parte următoarele subcategorii de folosință:

10.1. Nisipuri zburătoare (Nn) – nisipuri mobile nefixate de vegetație și pe care vântul le poate deplasa dintr-un loc în altul;

10.2. Stâncării, bolovănișuri, pietrișuri (Nb) – terenuri acoperite cu blocuri de stânci masive, îngrămădiri de bolovani și pietrișuri, care nu sunt acoperite de vegetație;

10.3. Râpe, ravene, torenți (Nr) – alunecări active de teren care sunt neproductive când nu sunt împădurite. Râpa este o ruptură de teren aflată pe un versant în malul rețelei hidrografice. Ravena este o săpătură în direcția liniei de cea mai mare pantă, formată datorită concentrării apelor ce se scurg pe versant. Torentul este un curs de apă temporar ce se formează pe pante repezi neuniforme, în urma ploilor mari sau a topirii zăpezilor și transportă materialul solid pe versanți depunându-l la baza pantelor.

10.4. Sărături cu crustă (Ns) – terenuri puternic sărăturate, care formează la suprafața lor o crustă albicioasă friabilă;

10.5. Mocirle și smârcuri (Nm) – terenuri cu alternanțe frecvente de exces de apă și uscăciune, pe care nu se instalează vegetație. Terenurile cu mlaștini cu stuf nu se înregistrează la categoria terenurilor neproductive, ci la categoria terenuri cu ape și stuf;

10.6. Gropile de împrumut și cariere (Ng) – terenuri devenite neproductive prin scoaterea stratului de sol și rocă pentru diverse nevoi de construcții;

10.7. Halde (Nh) – terenuri pe care s-a depozitat material steril rezultat în urma unor activități industriale și exploatări miniere.

Pentru fiecare dintre categoriile și subcategoriile de folosință sunt prevăzute simboluri prin intermediul cărora acestea sunt înscrise pe planuri și în registrele cadastrale (vezi tabelul 3).

Tabelul 3

Simbolurile categoriilor și subcategoriilor de folosință

LUCRĂRI DE INTRODUCERE A CADASTRULUI GENERAL

Proiectul tehnic de ansamblu

Scopul proiectului tehnic de ansamblu, întocmit de executantul lucrării, este de a furniza datele principale necesare pentru elaborarea proiectelor tehnice de execuție, stabilirea soluțiilor tehnice și pentru estimarea cantităților și valorilor pe categorii de lucrări.

În cazul unor lucrări de actualizare de mică complexitate la care nu sunt necesare analize ale lucrărilor vechi, iar execuția noilor lucrări nu implică studierea mai multor soluții, se poate trece direct la proiectul tehnic de execuție, cu aprobarea O.J.C.P.I. sau, după caz, a A.N.C.P.I.

Întocmirea proiectului tehnic de ansamblu este obligatorie pentru lucrările care se execută pe unități administrativ-teritoriale întregi sau pe porțiuni de cel puțin jumătate din suprafața acestora.

Proiectul tehnic de ansamblu cuprinde următoarele părți principale:

a) constatările și concluziile în urma analizării documentațiilor existente, din punct de vedere cantitativ, calitativ și al gradului de actualitate;

b) prezentarea soluțiilor tehnice de bază pentru executarea lucrărilor de introducere sau întreținere a cadastrului general;

c) calcule estimative pentru volumul de lucrări, forța de muncă necesară pentru executarea lucrărilor la termenele programate pe etape, necesarul de fonduri, mijloace tehnice și materiale;

d) memoriul justificativ.

Pentru urmărirea realizării lucrărilor se întocmește graficul programării calendaristice a desfășurării pe etape de execuție a acestora.

Proiectul tehnic de execuție

Proiectul tehnic de execuție constituie documentația care stă la baza justificării soluțiilor tehnice alese și a cuantificării volumelor de lucrări pe etape și tipuri, precum și estimarea fondurilor necesare. La elaborarea proiectului executantul va respecta prevederile normelor tehnice de introducere a cadastrului, precum și precizările de ordin tehnic și financiar din proiectul tehnic de ansamblu și din caietul de sarcini.

Proiectul tehnic de execuție cuprinde următoarele părți principale:

a) prevederile din proiectul tehnic de ansamblu referitoare la lucrările care trebuie să facă obiectul proiectului tehnic de execuție;

b) concluziile în urma recunoașterii făcute la teren;

c) studiul asupra posibilităților de utilizare a documentațiilor și produselor cartografice și cadastrale existente în zonă;

d) posibilitățile de recuperare, integrare și utilizare a datelor și documentelor provenite în urma aplicării legilor proprietății și a recepției lucrărilor;

e) soluțiile proiectate prezentate pe scheme grafice pentru ansamblul teritoriului sau pentru unitățile administrativ-teritoriale și pentru fiecare intravilan, cuprinzând:

– punctele rețelei de sprijin;

– determinarea coordonatelor punctelor pe hotarul unității administrativ-teritoriale și pe limita intravilanelor;

– punctele sau traseele rețelelor de întreținere și ridicare pentru extravilan și intravilan;

– delimitarea zonelor pe categorii de planuri cadastrale sau topografice existente (după anii de întocmire sau ultima actualizare, după scară, după felul materialului-suport pe care este făcută imprimarea și după metoda de întocmire);

f) devizul estimativ pentru fiecare categorie de lucrări (rețele geodezice, conversia planurilor în format digital, măsurători de detaliu pentru actualizarea sau realizarea hărților și planurilor, întocmirea registrelor cadastrale etc.);

g) memoriul tehnic.

RETELE GEODEZICE PENTRU INTRODUCEREA CADASTRULUI

Rețeaua geodezică națională

Rețeaua geodezică națională din România ca referință a tuturor lucrărilor cadastrale, există, în prezent sub două variante proiectate în același scop, dar în concepții diferite:

– triangulația geodezică de stat, devenită clasică, dezvoltată centralizat după 1956, pe patru ordine, (I la IV) și completată cu puncte de ordin V de către diverși utilizatori, în zonele lor de interes;

– rețeaua geodezică națională GPS (RN-GPS), compusă din puncte bornate la sol și stații permanente, poziționate în sistem propriu, în curs de realizare.

Condițiile generale, ale acestor rețele geodezice de interes național, sunt:

– încadrarea în rețeaua europeană prin dezvoltarea succesivă a acesteia pe teritoriul național, pe principiul trecerii de la ordin superior la ordin inferior, rezultând astfel un ansamblu de puncte cu o structură unitară și omogenă;

– poziționarea riguroasă a punctelor componente în datumurile naționale și în conformitate cu standardele europene, folosind aparatură și metode adecvate;

– densitatea caracteristică fiecărei categorii de rețea, definită prin suprafața standard ce revine unui punct (spre exemplu un punct /50 km2), sau distanța dintre puncte, pentru continuarea normală a lucrărilor;

– omogenitatea rețelei, respectiv repartizarea uniformă a punctelor pe întreaga suprafață și determinarea lor în aceleași condiții;

– accesibilitatea și durabilitatea punctelor prin alegerea unor amplasamente convenabile, ferite de distrugeri și marcarea lor de o manieră trainică.

Rețele geotopografice

Ridicărlle în plan, topografice și fotogrammetrice, nu se pot desfășura doar pe baza rețelei geodezice naționale GPS, întrucât punctele componente sunt prea depărtate între ele, au o densitate redusă. În consecință, urmează să se determine, în continuare, alte puncte, grupate în rețele noi, care să servească efectiv ca suport metodelor intensive de ridicare a detaliilor. Asemenea rețele, sunt de competența operatorului cadastral, iar denumirea lor derivă din natura lucrărilor prestate, situate în zona de graniță a celor două activități.

Rețeaua geodezică de sprijin

Rețeaua geodezică de sprijin pentru executarea lucrărilor de cadastru general este formată din totalitatea punctelor determinate în sisteme unitare de referință.

Rețeaua de sprijin, ca a doua etapă, rezultă prin îndesirea celei naționale cu puncte noi, de ordinul V în cazul triangulației clasice respectiv prin completarea rețelei geodezice naționale GPS, cu respectarea unor condiții de bază:

– ca structură, cuprinde punctele rețelei geodezice naționale, inclusiv ale celei europene, la care se adaugă cele noi proiectate, de îndesire, amplasate la sol, dar și semnalele inaccesibile (turle de biserici, antene, coșuri de fabrici etc.);

– densitatea, definită prin suprafața aferentă unui punct, să fie corespunzătoare normelor tehnice și punctele în ansamblul lor să fie distribuite în mod judicios în teritoriu;

– poziționarea rețelei în sistemele de referință naționale, unitare pe țară, ce asigură includerea punctelor ei în fondul topografic național.

Realizarea practică, a rețelei de sprijin, este coordonată de operatorul cadastral care, în calitate de beneficiar, cunoaște cel mai bine, natura și volumul lucrărilor ulterioare.

Rețea geodezică de îndesire

Rețeaua geodezică de îndesire se realizează astfel încât să asigure densitatea de puncte necesare în zona de lucru și în zona limitrofă pentru executarea lucrărilor de introducere a cadastrului general.

În configurația rețelei geodezice de îndesire vor fi incluse cel puțin 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin, astfel încât poligonul format să încadreze toate punctele rețelei de îndesire.

Rețeaua geodezică de îndesire se execută prin metode cunoscute: triangulație, trilaterație, triangulație-trilaterație, rețele de drumuiri poligonometrice sau tehnologii geodezice bazate pe înregistrări satelitare (Global Positioning System-GPS – sisteme globale de poziționare).

Rețelele geodezice de îndesire se compensează ca rețele libere prin încadrarea în configurația lor a cel puțin 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin. Abaterea standard medie de determinare a punctelor rețelei geodezice de îndesire nu trebuie să depășească ± 5 cm în poziție planimetrică.

Punctele din rețeaua de îndesire trebuie să asigure o densitate de 1 punct/5 km2 în extravilan și 1 punct/km2 în intravilan.

Rețea geodezică de ridicare

Ca structură, rețeaua cuprinde, toate stațiile de pe traseele drumuirilor dezvoltate în acest scop, cât și punctele rețelei de sprijin din zonă.

Proiectarea, marcarea și determinările intră în atribuțiile operatorului cadastral care execută în continuare și ridicarea detaliilor prin radieri.

Densitatea este condiționată de existența detaliilor de planimetrie și de asigurarea vizibilităților necesare care să permită ridicarea lor de pe întreaga suprafață urmărită. Amplasamentul stațiilor trebuie să permită, în plus și poziționarea lor în rețeaua de sprijin eventual în sistemul GPS.

Rețelele geodezice de ridicare sunt create în scopul asigurării numărului de puncte necesare măsurătorilor topografice și cadastrale de detaliu. Punctele rețelelor geodezice de ridicare sunt determinate prin intersecții înainte, retrointersecții, intersecții combinate, drumuiri poligonometrice, tehnologie GPS, utilizându-se puncte din rețeaua geodezică de sprijin și de îndesire.

Densitatea unei rețele geodezice de ridicare se stabilește în raport cu suprafața pe care se execută lucrările și cu scopul acestora. Rețelele geodezice de ridicare se proiectează astfel încât să se asigure determinarea punctelor care delimitează unitățile administrativ-teritoriale și intravilanele, precum și a celor care definesc parcelele/corpurile de proprietate. Se va asigura o densitate de cel puțin 1 punct/km2 în zonă de șes, 1 punct/2 km2 în zone colinare și 1 punct/5 km2 în zone de munte.

Materializarea pe teren se va face cu o densitate impusă de configurația terenului și densitatea detaliilor (în principal limite de proprietate). Materializarea se va face, după natura solului, cu borne, repere și mărci standardizate. În intravilan, în zonele asfaltate sau betonate, materializarea se poate face și cu picheți metalici cu diametrul de 25 mm și cu lungimea de 15 cm, bătuți la nivelul solului, asigurând o densitate a punctelor de minimum 4 puncte/km2. Din fiecare punct materializat se vor asigura vizibilități către cel puțin alte două puncte din rețeaua geodezică de îndesire și ridicare sau din rețeaua geodezică de sprijin.

Indiferent de instrumentele și procedeele tehnice utilizate la executarea măsurătorilor, rețeaua geodezică de ridicare se compensează ca rețea constrânsă pe punctele rețelelor de sprijin și de îndesire. Abaterea standard de determinare a unui punct nu trebuie să depășească: ± 10 cm în intravilan, iar în extravilan ± 20 cm în zone de șes, ± 30 cm în zone colinare, ± 50 cm în zone de munte.

Documentația tehnică întocmită după executarea rețelelor geodezice de sprijin, îndesire și ridicare, supusă operațiunilor de recepție, va cuprinde:

– memoriul tehnic cuprinzând descrierea generală a lucrării, metode de lucru, instrumente utilizate, prelucrarea datelor (softul folosit, metoda de compensare a rețelei, abaterile standard, elipsa erorilor pentru fiecare punct geodezic nou-determinat), preciziile obținute etc.;

– schema dispunerii punctelor vechi și noi, cu marcarea vizibilităților (schița vizelor);

– schema măsurătorilor efectuate (schița vizelor);

– fișiere ASCII pe suport magnetic, cu datele rezultate din măsurătorile de teren (denumirea/numărul punctului de stație, denumirile/numerele punctelor vizate, direcții măsurate, distanțe măsurate);

– descrierile topografice și schițele de reperaj pentru punctele vechi și noi;

– inventar de coordonate, inclusiv pe suport magnetic (fișier ASCII);

– tabel din care să reiasă diferențele dintre coordonatele vechi (puncte de ordinul I, II, III, IV) și coordonatele noi ale acelorași puncte, rezultate în urma compensării rețelei.

Triangulația geodezică de stat

Concepută după cel de-al doilea război mondial, începând din anul 1951, ca rețea compactă, de suprafață, triangulația geodezică "de stat" s-a realizat în două etape, corespunzătoare situației politice:

– între anii 1951-1975 în sistemul de proiecție Gauss-Kruger, pe elipsoidul Krasowsky (1940) și pentru cote zero fundamental Marea Baltică, elemente impuse tuturor țărilor din fostul lagăr socialist;

– din anul 1975 s-a trecut la sistemul de proiecție Stereografic '70 și referința pentru cote Marea Neagră – Constanța 1975, menținând elipsoidul de referință Krasovski și unele elemente ale proiecției Gauss-Kruger.

Lucrările au fost executate cu profesionalism de către DTM (Direcția topografică militară) și IGFCOT- București (Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie si Organizarea teritoriului), rezultând o rețea geodezică omogenă și unitară, la nivelul de concepție și de precizie corespunzător epocii, care a fost și mai este folosită de aproape șase decenii cu bune rezultate. Unele determinări noi, în sistemul GPS, au completat și au îndesit triangulația geodezică în funcție de interesul manifestat în zonă.

Ca structură, rețeaua geodezică de stat dispune de puncte răspândite pe întreg teritoriul țării, grupate în cinci ordine:

– Ordinul I , având punctele ( vârfurile triunghiurilor ) situate la 20-60 km, în medie 30 km;

– Ordinul II, vârfurile de triunghiuri sunt intercalate în Ordinul I și la distanțe între 10-20 km, în medie 15 km;

– Ordinul III, punctele sunt dispuse în interiorul triunghiurilor de Ordinul II , la distanțe de 5-10 km, în medie 7 km;

– Ordinul IV , cuprinde puncte situate în interiorul triunghiurilor de Ordinul III și sunt situate la distanța medie de 3 km;

– Ordinul V , sunt punctele intercalate în triunghiuri de Ordinul IV la distanța medie de 1,5 km.

Triangulația geodezică de ordin I, ca rețea de bază, cuprinde 374 de puncte reunite în 657 de triunghiuri și 6 patrulatere poziționată prin măsurarea tuturor unghiurilor, a anumitor laturi prin unde, a unor elemente astronomice și mărimi gravimetrice, calculată și compensată în bloc, prin metode riguroase.

Rețele geodezice de ord. II – IV, au rezultat prin îndesirea succesivă a celei de ordin I prin intersecții, compensate riguros fiind constrânse pe punctele de ordin superior. În aceste condiții a rezultat o rețea geodezică de ansamblu, unitară și omogenă, cu o densitate de 1 punct la 20 km2, respectiv 5 puncte geodezice pe un trapez Gauss la scara 1:25.000.

Rețeaua de sprijin, clasică, s-a obținut în continuare prin îndesirea triangulației geodezice de stat cu puncte de ordin V în care sunt incluse și semnalele inaccesibile.

Lucrările au fost executate de instituții avizate, în interes propriu, cu o densitate de un punct la 2-5 km2 în extravilan și la 1 km2 în intravilan, în funcție de cerințele lucrărilor ulterioare. Poziția acestor rețele de îndesire s-a dedus, de la caz la caz, prin intersecții combinate, înainte sau înapoi, punctele de frângere din prima categorie fiind compensate de asemenea prin metode riguroase.

În ansamblu, triangulația geodezică (inclusiv de îndesire) a cuprins 17.153 puncte răspândite în toată țara, materializate prin borne, asigurând o densitate satisfăcătoare și o precizie la nivelul concepției și posibilităților de la jumătatea secolului trecut. Coordonatele punctelor, cu erorile de poziție cunoscute, au fost, stocate în banca de date 1975 și mai sunt încă folosite până la realizarea rețelei geodezice moderne GPS.

LUCRĂRI DE CADASTRU GENERAL PRIN UTILIZAREA DE PLANURI

ȘI HĂRȚI VECHI

Înainte de începerea lucrărilor de introducere a cadastrului general O.C.P.I. are obligația să analizeze și să pregătească întreaga documentație topografică și cadastrală existentă pe unitatea administrativ-teritorială.

Criteriile de bază pentru analizarea conținutului planurilor și hărților existente, menționate mai sus, în vederea utilizării lor la introducerea și întreținerea cadastrului general într-o unitate administrativ-teritorială, sunt:

– procentul de modificări ale conținutului cadastral, raportat la conținutul general pe unitatea de suprafață (km2);

– calitatea suportului planurilor și hărților;

– lizibilitatea planurilor și hărților și gradul de uzură și degradare a acestora;

Procentul de modificări ale conținutului planurilor și hărților constituie criteriul de bază față de celelalte criterii menționate mai sus. Procentul de modificări se stabilește prin confruntarea planurilor și hărților cu situația din teren.

Concluziile rezultate în urma analizei vor fi menționate în caietul de sarcini referitor la lucrările de introducere a cadastrului general. Rezultatele analizei făcute asupra conținutului planurilor și hărților, precum și documentația topografică și cadastrală existentă vor fi puse la dispoziție executantului lucrărilor.

Confruntarea din teren a planurilor cadastrale sau topografice existente se face pe diferite zone din unitatea administrativ-teritorială pentru cel puțin 75% din suprafața acesteia.

În cadrul operațiunii de confruntare cu situația din teren se verifică existența și starea punctelor geodezice din rețeaua de referință, din extravilan și din intravilanele componente ale unității administrativ-teritoriale. Pe copiile planurilor și hărților existente, alese pentru confruntare, se vor nota zonele cu modificări constatate "din vedere" asupra imobilelor, categoriilor de folosință și detaliilor liniare și se vor estima în procente, în funcție de suprafața afectată.

După determinarea procentului mediu de modificări în conținutul planurilor și hărților se va stabili soluția care trebuie adoptată pentru asigurarea bazei cartografice necesare la lucrările de introducere și întreținere a cadastrului general: actualizarea planurilor și hărților existente sau a planurilor și hărților noi.

O.C.P.I. va pune la dispoziție executantului lucrărilor documentele cadastrale existente în zona de lucru, fie sub formă analogică (pe suport hârtie, material plastic transparent, bază tare), fie sub formă digitală, dacă există plan digital.

La încheierea lucrării executantul este obligat să predea O.C.P.I. documentele primite.

Înainte de operarea modificărilor pentru actualizarea planurilor cadastrale existente, acestea se transformă, de către executantul lucrărilor, în formă digitală prin digitizare sau scanare/vectorizare.

Parametrii de scanare și structura datelor predate vor fi menționate în caietul de sarcini referitor la lucrările de introducere a cadastrului general.

Modificările constatate în urma lucrărilor de actualizare vor fi făcute direct pe planul digital obținut. Planurile cadastrale noi se realizează în formă digitală și constituie baza de date grafice; datele și informațiile referitoare la imobile și proprietari constituie baza de date textuale. Structura bazei de date grafice și a bazei de date textuale și legăturile dintre acestea se stabilesc prin instrucțiuni specifice.

Întocmirea documentelor tehnice ale cadastrului general

Documentele tehnice realizate la introducerea cadastrrului general reprezintă documentația oficială pe baza căreia se realizează publicitatea imobiliară.

Până la introducerea cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială sau în perioada dintre introducerea și întreținerea acestuia, publicitatea imobiliară se ține la zi prin înscrierile cu caracter nedefinitiv pe baza documentațiilor de amplasament și delimitare a corpurilor de proprietate elaborate în acest scop de persoane fizice și juridice autorizate, documentații recepționate de OJCPI.

În urma analizei procentului de modificări OJCPI va propune modalitatea de introducere și întreținere prin actualizare sau realizarea de lucrări noi. Propunerile, însoțite de justificarea acestora, se transmit la ANCPI care stabileste soluțiile de urmat. Datele și documentele rezultate în urma recepționării lucrărilor de către OJCPI se pun la dispoziția executanților lucrărilor pentru a fi integrate în cadastrul general.

La introducerea lucrărilor de cadastru general recuperarea, integrarea sau utilizarea datelor și documentelor rezultate în urma aplicării legilor proprietății se va realiza de executantul lucrării numai dacă acestea corespund din punct de vedere al calității și respectă prevederile din normele tehnice de introducere a cadastrului.

Datele și informațiile conținute în documentațiile tehnice întocmite pentru atribuirea numerelor cadastrale provizorii vor fi preluate și vor face parte din lucrarea de introducere a cadastrului general.

Pentru actualizarea planului cadastral existent se parcurge obligatoriu fiecare imobil din intravilan și din extravilan, realizându-se operațiunile de teren și de birou pentru determinarea elementelor necesare actualizării acestuia, astfel:

a) în extravilan:

– măsurători pentru determinarea coordonatelor punctelor care definesc sectoarele cadastrale sau ale grupurilor de parcele izolate;

– măsurători pentru determinarea coordonatelor punctelor de pe contururile parcelelor/corpurilor de proprietate;

– întocmirea schițelor de teren pentru sectoarele cadastrale sau grupele de parcele izolate;

b) în intravilan:

– măsurători pentru determinarea coordonatelor punctelor de pe contururile corpurilor de proprietate;

– măsurători expeditive pentru delimitarea parcelelor din interiorul corpurilor de proprietate;

– măsurători pentru poziționarea construcțiilor cu caracter permanent, nou-apărute;

– întocmirea schiței pentru fiecare corp de proprietate.

În interiorul corpurilor de proprietate se vor reprezenta numai parcelele care au categoriile de folosință în suprafață mai mare de 50 m2 în intravilan și mai mare de 300 m2 în extravilan și numai construcțiile cu caracter permanent. Parcelele cu suprafețe mai mici decât cele de mai sus vor fi incluse în parcelele adiacente ale aceluiași proprietar.

Lățimea străzilor, drumurilor comunale și ulițelor se stabilește între limitele corpurilor de proprietate. Pe planul cadastral nu se reprezintă partea carosabilă, trotuarele, șanțurile, acostamentele, zonele de parcare și de refugiu, zonele verzi etc. Detaliile liniare (drumuri, străzi, ulițe, căi ferate, diguri, ape etc.) constituie corpuri de proprietate independente și se înregistrează ca atare.

Concomitent cu efectuarea operațiunilor de actualizare sau de realizare a planului cadastral, pentru fiecare parcelă/corp de proprietate se culeg și datele de identificare a proprietarului sau deținătorului legal, categoriile de folosință a parcelelor și modul de deținere (exclusiv sau în indiviziune).

La nivelul fiecărui corp de proprietate din intravilan se vor întocmi:

a) schița cadastrală a corpului de proprietate. Pe schiță se figurează perimetrul, parcelele din interior, categoriile de folosință a parcelelor și clădirile cu caracter parmanent. Pe schiță se scriu, de asemenea, numele și prenumele proprietarului (cu inițiala tatălui), adresa corpului de proprietate, adresa de domiciliu a proprietarului (în cazul în care proprietarul are alt domiciliu), vecinii și cu o săgeată se indică direcția nord. Schițele cadastrale vor fi grupate pe sectoare cadastrale;

b) fișa corpului de proprietate, care constituie documentul de bază în care se înscriu datele cadastrale care se introduc în baza de date a cadastrului general.

După încheierea lucrărilor la nivelul intravilanului fiecare fișă a corpului de proprietate se completează cu numărul cadastral definitiv, cu suprafețele calculate ale parcelelor și suprafața corpului de proprietate.

Documentele care se întocmesc în extravilan sunt:

a) schița cadastrală, pe grupe de parcele, în cazul terenurilor agricole și silvice, pe trupuri de pădure sau pe corpuri de proprietate ale marilor deținători (ferme, exploatații agricole, triaje și depouri, aeroporturi, lacuri, exploatări miniere, cariere etc.);

b) fișa corpului de proprietate.

Condițiile de precizie pentru determinarea coordonatelor punctelor de detaliu sunt următoarele:

– în intravilan: ± 10 cm pentru punctele de pe conturul sectoarelor cadastrale, al corpurilor de proprietate și al proiecțiilor la sol ale construcțiilor cu caracter permanent și ± 20 cm pentru punctele de contur ale parcelelor din interiorul corpurilor de proprietate;

– în extravilan: ± 20 cm în zonele de șes, ± 30 cm în zonele colinare și ± 50 cm în zonele de munte, pentru punctele de contur ale sectoarelor cadastrale, parcelelor sau corpurilor de proprietate.

Limitele parcelelor din interiorul corpurilor de proprietate se vor determina prin măsurători expeditive. Suprafețele rezultate se vor constrânge pe suprafața corpului de proprietate calculată din coordonate.

Detaliile liniare și elementele punctuale reprezentând rețeaua de căi de comunicații, hidrografia și construcțiile speciale se vor determina în aceleași condiții de precizie ca și pentru corpurile de proprietate.

LUCRĂRI DE CADASTRU GENERAL EXECUTATE PRIN UTILIZAREA ORTOFOTOPLANURILOR. BAZA DE DATE GRAFICE

Noile tehnologii permit executarea lucrărilor de cadastru prin utilizarea ortofotoplanurilor. Datorită caracteristicilor și calităților ortofotoplanurilor lucrările de cadastru trebuie abordate conform unui nou concept: planul cadastral index.

Scopul implementării planului cadastral index, realizat pe baza ortofotoplanurilor, este de a furniza soluții de cost eficiente, bazate pe utilizarea cât mai largă a datelor cadastrale existente.

Planul cadastral index conține reprezentarea grafică în format digital a următoarelor elemente:

– limitele corpurilor de proprietate;

– construcțiile permanente;

– elemente de infrastructură (căi ferate, drumuri, ape, canale și elemente de toponimie aferente);

– identificatori cadastrali georeferențiați.

Planul cadastral index se obține prin vectorizarea corectă a limitelor de pe ortofotoplanurile digitale și necesită atât o identificare pe teren a acestora cât și evaluarea semnificației lor.

Conturarea obiectelor se va face pe copiile ortofotoplanurilor, obținându-se o schiță de identificare. Se vor identifica în primul rând elementele vizibile pe ortofotoplanuri. Pentru elementele ce sunt neclare, pentru vectorizare se vor efectua schițe ajutătoare.

Pozițiile punctelor topografice, pentru detalii care sunt în zone umbrite sau acoperite cu vegetație, se pot determina prin ridicări topografice simple (metoda coordonatelor rectangulare, metoda aliniamentului, metoda intersecțiilor liniare, radiere etc.). Pentru detaliile topografice ridicate prin aceste metode se vor întocmi schițe de detaliu.

Preciziile care trebuie asigurate pentru poziția planimetrică relativă a punctelor topografice care pot fi identificate pe ortofotoplan sunt de ±10 cm în intravilan, ±20 cm în extravilan pentru terenurile plane, ±30 cm pentru zonele de deal și ±50 cm pentru zonele de munte.

Pentru corpurile de proprietate pentru care nu se dispune de una din următoarele surse de informații:

– documentații tehnice întocmite pentru atribuirea numerelor cadastrale provizorii;

– plan parcelar și titluri de proprietate eliberate conform legilor proprietății;

– documentații executate conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările ulterioare și avizate tehnic,

datele de identificare a proprietarului se vor culege pe teren.

Prin vectorizare, de pe ortofotoplanuri se vor extrage următoarele elemente:

limitele corpurilor de proprietate;

elementele de infrastructură (căi ferate, drumuri, ape, canale).

Vectorizarea se va face ținându-se seama de elementele culese pe teren în schițele de identificare și schițele detaliilor determinate prin măsurători clasice.

Pentru includerea în planul cadastral index a documentațiilor tehnice întocmite pentru atribuirea numerelor cadastrale provizorii executate în Sistemul de proiecție Stereografic 1970 se vor utiliza coordonatele punctelor de contur. În cazul în care punctele de contur au coordonate într-un sistem de referință local (ales arbitrar), se va efectua o poziționare relativă pe baza unor elemente comune cu suportul pus la dispoziție de beneficiar. Unde este posibilă o astfel de poziționare pe planul cadastral index, se va amplasa doar identificatorul cadastral corespunzător corpului de proprietate respectiv (cu ajutorul planului de încadrare în zonă). Forma și dimensiunile corpului de proprietate se vor regăsi în arhiva digitală (realizată prin scanarea documentației) cu ajutorul identificatorului cadastral.

Conturul construcțiilor permanente se va vectoriza de pe imaginea raster a planului de amplasament și delimitare a corpului de proprietate și se va integra în corpul de proprietate corespunzător din planul cadastral index.

Pentru integrarea în planul cadastral index a datelor și informațiilor rezultate în urma aplicării legilor proprietății se va proceda astfel: pe imaginile raster furnizate de ortofotoplanuri se va identifica amplasamentul planului parcelar și se va determina prin vectorizare suprafața tarlalei. Executantul trebuie să efectueze un plan parcelar vectorizat bazat pe planul parcelar existent, păstrând forma, configurația și suprafața parcelelor înscrise în titlul de proprietate. Cu ajutorul elementelor fixe de pe imaginea raster, acest nou plan parcelar va fi inserat pe planul index (printr-o transformare conformă) avându-se grijă să se realizeze o cât mai bună poziționare a proprietăților.

În memoriul tehnic va fi prezentat un tabel cuprinzând fiecare plan parcelar și cele două suprafețe: suprafața vectorizată și suprafața din titlul de proprietate. Planul parcelar se va regăsi în arhiva digitală cu ajutorul identificatorului cadastral, obțunută prin scanarea planurilor parcelare.

Pentru integrarea în planul cadastral index a documentațiilor întocmite conform H.G. 834/1991 cu modificările ulterioare, se va introduce coturul incintei din inventarul de coordonate și se va verifica suprafața rezultată cu suprafața din titlu (rezultatul se va consemna în memoriul tehnic sub formă de tabel). Conturul construcțiilor permanente se va introduce din inventarul de coordonate (dacă există) sau se va vectoriza de pe imaginea raster a planului de situație și se va integra în corpul de proprietate corespunzător. Dacă planurile sunt în format digital se vor prelua din ele elementele necesare planului cadastral index.

Identificatorii cadastrali sunt definiți ca puncte cu atribut într-un fișier specific. Atributul punctului este un cod numeric de identificare unic, care face legătura cu baza de date textuale.

Toate imobilele, inclusiv elementele de infrastructură (drumuri, căi ferate) vor primi un identificator cadastral al cărui atribut va fi un număr natural (de la 1 la n) unic pe întreaga unitate administrativ-teritorială. Amplasarea identificatorilor cadastrali se va face obligatoriu în interiorul corpurilor de proprietate și pe cât posibil în centrul de greutate al acestora.

Identificatorii cadastrali nu reprezintă numerele cadastrale provizorii atribuite de OJCPI, acestea regăsindu-se în baza de date textuale.

Toate entitățile definite în normele tehnice pentru introducerea cadastrului general sunt înregistrate în format digital, alcătuind baza de date grafice a cadastrului.

Pe lângă baza de date grafice, există și baza de date textuale a cadastrului care asigură conținutul registrelor cadastrale. Pentru realizarea bazei de date textuale se folosesc informațiile extrase din:

– documentațiile tehnice întocmite pentru atribuirea numerelor cadastrale provizorii;

– titlurile de proprietate eliberate conform legilor proprietății;

– datele culese de pe teren și înscrise în fișa corpului de proprietate;

– documentațiile executate conform H.G. 834/1991 cu modificările ulterioare și avizate tehnic.

Datele se stochează la nivelul fiecărei unități administrativ teritoriale.

Exemplu de plan cadastral index

ORTOFOTOPLAN – Aceasta titulatura este atribuita unei imagini grafice, la o anumita scara, rezultata din aerofotografierea unei suprafete de teren. Agentia Nationala de Cadastru si Publicitate Imobiliara (ANCPI) a realizat un asemenea produs la scara 1:5000, pentru toata Romania. Este de fapt o poza prelucrata metric, pe care se pot face determinari de distante.

IMAGINI VECTORIALE – Sunt imagini de tip "forma" sau "schita", deriva din folosirea functiilor matematice. Ocupa un spatiu foarte mic si se pot mari oricat de mult fara pierdere de rezolutie, fiindca se schimba doar parametrii functiilor matematice si nu numarul elementelor imaginii. Colorarea vectoriala este fie uniforma fie dupa reguli matematice (gradientala). Formatul vectorial trebuie renderizat (transformat in "bitmap") pentru a fi disponibil inafara programului care l-a creat.

Toate imaginile in format electronic se impart in doua tipuri de baza si anume: imagini raster (cunoscute si sub numele de "bitmap") – realizate cu ajutorul unor programe de tipul Corel PhotoPaint ori Adobe PhotoShop, si imagini vectoriale realizate cu programe cum ar fi CorelDraw sau Adobe Illustrator. La baza lor, imaginile raster sunt formate din puncte legate intre ele sub forma unei harti de puncte (pixeli), in timp ce imaginile vectoriale sunt compuse din linii interconectate. Cuvantul " vector " este sinonim cu linie. Imaginile vectoriale pot fi obtinute si printr-o conversie dintr-o imagine raster, conversie realizata cu programe cum ar fi CorelTrace sau EuroVector.

O imagine raster este in general definita ca o matrice de valori cunoscute sub numele de pixeli. Fiecare pixel (picture element) este un mic patrat colorat. Acestuia ii sunt asociate una sau mai multe cifre, care definesc culoarea pe care el trebuie sa o afiseze.

Imaginile raster sunt dependente de rezolutia pe care o au. Aceasta se exprima in puncte pe inch (dots per inch) sau dpi. Redimensionarea unei imagini raster poate fi un proces inselator. Micsorarea ei in general nu ridica probleme. Are loc o reducere a dimensiunii pixelilor ceea ce face ca adeseori imaginea sa devina mai precisa. Imaginile bitmap / raster sunt alcatuite dintr-un numar fix de pixeli. Sporirea dimensiunii acesteia duce la creearea mai multor pixeli de aceeasi culoare si implicit la reducerea calitatii imaginii. Datorita acestui fapt ele pot aparea zimtuite, pierzandu-si din detalii in momentul in care sunt marite sau printate la o rezolutie mai mare decat cea pe care o au de fapt.

Imaginile vectoriale reprezinta colectii de linii si curbe conectate intre ele. La crearea unei imagini intr-un program de grafica vectoriala, in pagina se insereaza noduri conectate intre ele prin linii sau curbe. Fiecare nod, linie sau curba e definita in desen prin coordonate matematice, care implica pozitia nodului, grosimea liniei etc. Imaginile vectoriale sunt orientate obiect in timp ce imaginile raster sunt orientate pixel. In obiectele vector culorile sunt precum hainele ce acopera o structura scheletica. Imaginile vectoriale sunt definite matematic si nu ca o harta de pixeli. Ele pot fi marite si micsorate fara pierderi de calitate. Programul recalculeaza functia matematica asociata obiectului modificandu-i dimensiunile fara pierderi. Spre deosebire de imaginile raster, calitatea nu este limitata de numarul de puncte pe inch (dots per inch) sau de rezolutia scanarii, motiv pentru care imaginile vectoriale sunt ideale in activitatea de printare.

Imagine raster

Imagine vectorială

PLANUL CADASTRAL

Planul cadastral conține reprezentarea grafică a limitelor imobilelor dintr-o unitate administrativ-teritorială, care se înscriu în cartea funciară, precum și numerele cadastrale ale acestora. Planul cadastral este actualizat de către inspectorii de cadastru din cadrul oficiilor de cadastru și publicitate imobiliară.

Extrasul de plan cadastral reprezintă secțiunea din planul cadastral, cu reprezentarea imobilului și a celor învecinate, a dimensiunilor laturilor acestuia, precum și a datei ultimei actualizări a bazei de date grafice gestionate de Agentia Nationala de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Conținutul planului cadastral

Conceptul de bază la realizarea planului cadastral este forma digitală. Planurile cadastrale de ansamblu și planurile cadastrale de bază se obțin prin extragerea datelor din bazele de date grafice și textuale și prin desenarea la plotter.

Planul cadastral de ansamblu

Planul cadastral de ansamblu al unității administrativ-teritoriale se obține prin generalizarea planului cadastral de bază și conține reprezentarea grafică a întregii suprafețe a unității administrativ-teritoriale. Planul cadastral de ansamblu sau, după caz, harta cadastrală de ansamblu, sub formă analogică, se întocmește, în funcție de mărimea unității administrativ-teritoriale și de forma sa, la o scară standard convenabilă. De regulă este una dintre scările 1:10.000, 1:25.000, 1:50.000.

Elementele de conținut obligatorii pentru planul cadastral de ansamblu sunt:

– denumirea unității administrativ-teritoriale;

– pădurile și terenurile cu vegetație forestieră;

– rețeaua de șosele, drumuri, străzi, ulițe și căi ferate;

– rețeaua hidrografică și construcțiile hidrotehnice importante (ape curgătoare, stătătoare, canale deschise, baraje, diguri);

– punctele care marchează hotarele unității administrativ-teritoriale;

– limitele și denumirea intravilanelor;

– elemente de toponimie;

– punctele din rețeaua geodezică;

– nordul geografic;

– scara planului.

Pe fiecare foaie a planului cadastral de ansamblu se întocmește (în extracadru, în partea din stânga jos) schema cu dispunerea foilor componente.

Planul cadastral de bază

Planul cadastral de bază se întocmește în scopul reprezentării în plan a datelor rezultate la introducerea sau întreținerea cadastrului general pentru o anumită unitate administrativ-teritorială și cuprinde elementele de cadastru general în detaliu.

Scara uzuală la care se reprezintă planul cadastral de bază, în formă analogică, este:

– 1:5.000, în zonele de șes pentru extravilan și 1:2.000, 1:1.000 sau 1:500, în funcție de densitatea detaliilor, pentru intravilane;

– 1:2.000, în zonele de deal pentru extravilan și 1:2.000, 1:1.000 sau 1:500, în funcție de densitatea detaliilor, pentru intravilane;

– 1:5.000 și 1:10.000 sau, după caz, scări mai mari în zonele montane;

– 1:2.000, 1:1.000, 1:500, în funcție de densitatea detaliilor, în zonele din Delta Dunării.

Planurile cadastrale de bază redactate sub formă analogică la scările menționate anterior se întocmesc pe trapeze cu nomenclatura oficială în România. Reprezentarea analogică se face în Sistem de proiecție Stereografic 1970.

Planul cadastral de bază va conține următoarele elemente:

– punctele rețelei geodezice de sprijin, de îndesire și de ridicare;

– limitele și punctele de hotar, cu numărul de ordine, pentru hotarul unității administrativ-teritoriale și pentru intravilanele componente;

– limitele și numerele cadastrale ale corpurilor de proprietate/imobilelor, limitele, numerele cadastrale și categoriile de folosință ale parcelelor, limitele și numerele cadastrale ale construcțiilor cu caracter permanent;

– rețeaua de drumuri;

– căile ferate;

– apele curgătoare cu sensul lor de curgere;

– apele stătătoare;

– construcțiile hidrotehnice;

– denumirile localităților, apelor, principalelor forme de relief, pădurilor, drumurilor și străzilor, ale obiectivelor industriale, social-culturale etc., care sunt prevăzute în nomenclatoarele și atlasele oficiale în vigoare;

– numerele poștale ale imobilelor din intravilane;

– codul SIRSUP al unității administrativ-teritoriale;

– scara de reprezentare, sistemul de proiecție, anul de întocmire, schema de dispunere și încadrare a foilor componente la nivelul trapezelor din nomenclatura Sistemului de proiecție Stereografic 1970.

Semnele convenționale, regulile de scriere și corpurile de literă stabilite pentru elementele de toponimie care trebuie reprezentate pe planurile cadastrale de bază și de ansamblu sunt cele prevăzute în "Atlasul de semne convenționale pentru planurile topografice la scările 1:5.000, 1:2.000; 1:1.000 și 1:500", ediția 1978, până la elaborarea și avizarea și/sau aprobarea unui nou atlas de semne convenționale.

METODE DE ÎNTOCMIRE A PLANULUI CADASTRAL

Metodele de întocmire a planurilor cadastrale se pot grupa în două categorii: metode directe și indirecte.

Din categoria metodelor directe fac parte:

• întocmirea planurilor cadastrale prin metode numerice de ridicare (metode clasice)

• întocmirea planurilor cadastrale prin metode fotogrametrice de ridicare;

• întocmirea planurilor cadastrale prin metode combinate topo-fotogrametrice;

Din categoria metodelor indirecte fac parte;

• întocmirea planurilor cadastrale prin derivare din planul topografic de bază;

• întocmirea planurilor cadastrale prin reambularea planurilor topografice și

cadastrale vechi.

Alegerea metodei de întocmire a planurilor cadastrale se face în funcție de baza topografică existentă în zonă, de volumul, calitatea și actualitatea informațiilor conținute de baza topografică, de existența punctelor rețelei de sprijin din zonă, de dotarea cu aparatură de specialitate a executantului lucrărilor, de scara la care se întocmesc planurile, etc.

Întocmirea planurilor cadastrale prin metode numerice de ridicare (metode clasice)

Se întocmește un proiect tehnic pe baza recunoașterii terenului, a identificării categoriilor de folosință și a punctelor de triangulație existente în zonă (procurarea coordonatelor și a descrierilor topografice). Acesta va cuprinde:

• volumul lucrărilor de semnalizare și marcare a punctelor vechi și noi;

• coordonatele și descrierile topografice ale punctelor de triangulatie;

• volumul și obiectul lucrărilor de măsurare;

• metodele cele mai indicate pentru ridicarea detaliilor;

• memoriul justificativ;

• devizul estimativ;

Lucrările de cadastru se sprijină pe rețeaua geodezică de stat realizată în proiecție stereografică 1970, pe plan secant unic. Executarea unor astfel de operații se face prin metodele prezentate la disciplinele de topografie și geodezie.

Metodele numerice de ridicare sunt:

– metoda drumuirii;

– metoda radierii;

– metoda absciselor și ordonatelor.

CULEGEREA ÎN TEREN A DATELOR CADASTRALE

Lucrările de culegere în teren a datelor cadastrale constau în:

– identificarea amplasamentului și limitelor corpurilor de proprietate și categoriilor de folosință ale acestora;

– identificarea construcțiilor cu caracter permanent;

– identificarea proprietarilor, a titularilor altor drepturi reale asupra imobilelor;

– identificarea actului sau faptului juridic în temeiul căruia este folosit imobilul.

Culegerea datelor cadastrale se poate realiza ca o lucrare separată, organizată în acest scop sau concomitent cu executarea lucrărilor de teren în cadrul actualizării sau realizării planurilor cadastrale.

Identificarea proprietarilor și a situației juridice a imobilelor

Operațiunea de identificare a proprietarului constă în înregistrarea persoanei/persoanelor fizice sau juridice care dețin un titlu de proprietate asupra imobilului. Proprietarii vor fi identificați din evidențele consiliului local. Datele vor fi extrase din Registrul permanent al populației, listele cu numele și prenumele, codul numeric personal și adresa tuturor proprietarilor din unitatea administrativ-teritorială, conform evidențelor de la poliție.

Datele referitoare la proprietar se înscriu în Tabelul de mișcare parcelară (fosta Fișa corpului de proprietate – Anexa nr. 1). Datele cu privire la identitatea proprietarului se preiau din buletinul/cartea de identitate al/a proprietarului. În situațiile în care proprietarul refuză prezentarea acestor acte, în fișă se menționează refuzul și pentru rezolvare se solicită sprijinul consiliului local și al poliției. În cazul în care nici cu ajutorul evidențelor existente la consiliul local și poliție nu poate fi identificat proprietarul imobilului, în fișă se face mențiunea "Proprietar neidentificat". În fișa corpului de proprietate se înscriu:

a) numele, prenumele proprietarului și codul numeric personal. Aceste date se compară cu cele din listele extrase din Registrul permanent al populației, în cazul când acestea au fost obținute. Pentru femeile căsătorite sau văduve se vor înscrie numele de familie dobândit după căsătorie urmat de numele de familie avut înainte de căsătorie (de exemplu: Ionescu Ortansa, născută Răducanu) și codul numeric personal. La înscrierea adresei de domiciliu a proprietarului se vor preciza toate datele necesare expedierii corespondenței poștale, mai ales pentru proprietarii domiciliați în alte localități decât cele cuprinse în raza unității administrativ-teritoriale respective;

b) situația juridică a imobilelor: denumirea actului de proprietate cu numărul și data eliberării, cota din coproprietate, unde este cazul, suprafața înscrisă în acte pentru fiecare parcelă, corp de proprietate și construcție, după caz. Înscrierea datelor privitoare la situația juridică a imobilelor aflate în proprietatea persoanelor juridice se face potrivit specificațiilor din actele normative sau din alte acte în temeiul cărora au dobândit dreptul real supus înscrierii. În cazul în care nu există titlu de proprietate înscrierea se va face pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar la data identificării cadastrale, precum și a unei declarații pe propria răspundere a persoanei deținătoare a imobilului. În situația în care un imobil este într-un litigiu în curs de judecată, pe fișa datelor cadastrale se face mențiunea "imobil în litigiu" și se nominalizează părțile și obiectul litigiului.

În cazul imobilelor dobândite prin moștenire se vor înregistra numele moștenitorului, felul moștenirii și actele care dovedesc calitatea de moștenitor.

La identificarea proprietarilor persoane juridice se înscriu următoarele date: denumirea persoanei juridice, codul SIRUES și adresa poștală a sediului.

Dacă nu face obiectul proprietății pe etaje sau apartamente, în fișa corpului de proprietate se vor înscrie proprietarii respectivi, arătându-se pentru fiecare (sub formă fracționară sau în procente) numărul de părți din întreg care îi revine, indiferent dacă acesta locuiește sau nu locuiește la adresa imobilului.

În cazul clădirilor cu mai multe apartamente se întocmește pentru fiecare clădire lista proprietarilor și a titularilor altor drepturi reale asupra imobilelor, ca anexă la fișa corpului de proprietate. În această listă se înscriu toți proprietarii grupați pe intrări, astfel: numărul cadastral al corpului de proprietate, numărul blocului, numărul etajului, numărul apartamentului, numele, prenumele proprietarului și codul numeric personal sau, după caz, denumirea persoanei juridice și codul SIRUES, suprafața totală ocupată, în proprietate exclusivă sau în proprietate comună, denumirea actului de proprietate și data emiterii acestuia. În situația în care în clădirea respectivă sunt și apartamente aflate în proprietatea privată a statului sau a unității administrativ-teritoriale, se vor înscrie denumirea persoanei juridice care administrează fondul locativ de stat, codul SIRUES și datele de identificare a locatarilor. Lista proprietarilor se atașează la fișa corpului de proprietate.

La stabilirea limitelor imobilelor aparținând titularilor de cadastre de specialitate se va ține seama de prevederile legale privind delimitarea acestora, specifice fiecărui domeniu de activitate.

Identificarea categoriilor de folosință

Identificarea categoriilor de folosință se realizează concomitent cu execuția lucrărilor de cadastru general, respectiv cu executarea măsurătorilor de teren pentru actualizarea planurilor cadastrale sau a culegerii datelor de identificare a proprietarilor și a celor referitoare la actele de proprietate, în cazul utilizării ortofotogramelor.

Identificarea și consemnarea categoriei de folosință se fac pentru fiecare parcelă de teren (în extravilan și intravilan), iar datele se înscriu în tabelul de mișcare parcelară, avându-se în vedere semnificațiile simbolurilor (codurilor) categoriilor de folosință. Codurile categoriilor de folosință se scriu și pe schițele întocmite pentru fiecare corp de proprietate.

CALCULUL SUPRAFEȚELOR

Metode de calcul a suprafețelor

Calculul suprafețelor se face în scopul: cunoașterii ariei unui teritoriu sau a unei proprietăți, determinării suprafețelor ocupate de diferite folosințe, aflării suprafeței unui bazin hidrografic și pentru proiectarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și de construcții.

Suprafețele se vor calcula pe baza datelor culese din teren (distanțe și unghiuri), pe baza elementelor măsurate pe planul de situație (distanțe și unghiuri) sau pe baza coordonatelor rectangulare ale punctelor de hotar.

Metodele de calcul ale suprafețelor sunt următoarele:

Metode grafice.

Metode semigrafice.

Metode numerice.

Metode mecanice.

1. Metoda grafică

Se folosește în cazul în care nu dispunem decât de un plan de situație al suprafeței, pe suport de hârtie, la o anumită scară. Metodele grafice asigură o precizie mică la calculul suprafețelor, însă în cele mai multe cazuri ele sunt singurele care se pot folosi la determinarea mărimii suprafețelor.

Precizia metodelor grafice depinde de scara la care este întocmit planul de situație și anume la scară mică vom avea o precizie mai mică, iar la scară mare o precizie mare. Erorile înregistrate mai depind și de instrumentele folosite la măsurarea distanțelor, de construcțiile grafice executate în poligonul respectiv, de forma conturului suprafeței.

La redactarea planului și măsurarea distanțelor de pe plan, pentru calculul suprafețelor, se recomandă ca pe aceeași planșă, să fie și o scară grafică transversală care să asigure o precizie mai mare de raportare a lungimii măsurate.

Această metodă de calcul pe cale grafică constă în împărțirea suprafeței de pe plan în suprafețe geometrice (triunghiuri, dreptunghiuri, trapeze, paralelograme, pătrate etc.) a căror arie se poate determina prin formulele cunoscute.

Pentru măsurarea suprafețelor cu mai multă precizie, se recomandă ca bazele figurilor geometrice să fie aproximativ egale cu înălțimea lor, iar la figurile vecine să se aleagă aceeași bază.

Controlul calculelor constă în a se reîmpărți suprafețele respective în alte figuri geometrice, după care să se afle din nou mărimea acestora.

Calculul suprafeței unui poligon convex cu un număr mic de laturi

Fie poligonul A B C D E F G A (fig. 1), raportat pe coala de hârtie la scara 1 : N. Calculul suprafeței se va face astfel:

a) – prin descompunerea în triunghiuri;

b) – prin descompunerea în trapeze și triunghiuri;

c) – prin transformarea într-un triunghi în care se va măsura numai baza și înălțimea.

a) Prin descompunerea în suprafețe triunghiulare: – unind punctul G cu celelalte 5 vârfuri, se obțin 5 triunghiuri în care se pot măsura bazele și înălțimile cu ajutorul cărora se pot calcula suprafețele parțiale ale acestor figuri, ținând seama de valoarea scării numerice de reprezentare a planului.

2S1 = BG · AA’ = BG · h1

2S2 = CG · BB’ = CG · h2

2S3 = DG · CC’ = DG · h3

2S4 = DG · EE’ = DG · h4

2S5 = EG · FF’ = EG · h5.

Fig. 1 Poligon convex cu un număr mic de laturi

După ce s-au calculat suprafețele parțiale, se poate calcula

2STOTAL=2S1 + 2S2 + 2S3 + 2S4 + 2S5 = 2parțiale.

2SΔ = B · h; S

b) Prin descompunerea în trapeze și triunghiuri: – din descompunerea suprafeței rezultă triunghiurile AGF și DCD”, precum și trapezele AFEB și BEDD”, în care se vor măsura baza mare, baza mică și înălțimea (hi ) (fig. 2).

În final suprafața totală a poligonului ABCDEFG va rezulta din însumarea suprafețelor parțiale ale figurilor geometrice construite (adică triunghiuri și trapeze).

2S1 = AF · GG’ = AF · h1

2S2 = (BE + AF) · AA’ = (BE + AF) · h2

2S3 = (BE + DD”) · DD’ = (BE + DD”) · h3

2S4 = DD” · CC’ = DD” · h4

2STOTAL = 2S1 + 2S2 + 2S3 + 2S4 = 2parțiale.

Fig. 2 Descompunerea suprafeței în triunghiuri și trapeze

c) Prin descompunerea poligonului într-un triunghi: – metoda presupune descompunerea poligonului ABCDEFG într-un triunghi BB’B” (fig. 3), având aceeași suprafață, pe care o putem determina la scara planului 1 : N, măsurând baza B’B” și înălțimea BB”’ = H.

2SBB’B” = B’B” · BB”’ = BB” · H.

Pentru a se obține triunghiul BB’B” se procedează astfel:

– se unesc punctele A cu F și C cu E. Prin G și D se duce o paralelă la AF și CE, care va întâlni prelungirea laturii EF în punctele A’ și C’. Unind pe A cu A’ și C cu C’ se obține triunghiul AFA’ echivalent cu AGF și CC'E echivalent cu CDE, deoarece au aceeași bază și înălțime. Poligonul de mai jos devenind ABCC’EFA’A.

Fig. 3 Transformarea poligonului într-un triunghi

Dacă se unește B cu A’ și cu C’ se obține triunghiul BA’C’. Din punctele A și C se duce o paralelă la BA’ și BC’, obținându-se punctele B’ și B” pe dreapta FE prelungită. Prin unirea lui B cu B’ și cu B” se obțin triunghiurile BAB’ și BCB” echivalente cu triunghiurile BB’A’ și BC’B”, deoarece au aceeași bază și înălțime.

Calculul suprafeței unui poligon convex cu un număr mare de laturi

a) Fie poligonul ABCDEFGHIJA care conține un număr mare de laturi și are o formă alungită (fig. 4).

Fig. 4 Poligon convex cu un număr mare de laturi (cazul a)

Pentru a se putea calcula suprafața poligonului se descompune în trapeze și triunghiuri, prin unirea punctului A cu F și coborârea perpendicularelor din vârful poligonului pe latura AF.

Suprafețele parțiale rezultate, se vor calcula cu ajutorul formulelor prezentate anterior, măsurând bazele și înălțimile fiecărui triunghi și trapez. Suprafața totală se va afla prin însumarea suprafețelor parțiale calculate.

b) Fie poligonul ABCDEFGHIJA, caracterizat printr-un număr foarte mare de laturi având un contur foarte neregulat (fig. 5).

Suprafața poligonului se poate afla mai ușor, dacă în jurul lui se construiește un dreptunghi MNPR, al cărui suprafață (S) se poate determina.

Fig. 5 Poligon convex cu un număr mare de laturi (cazul b)

Din fiecare punct al poligonului, se coboară perpendiculare pe laturile dreptunghiului, obținându-se figuri geometrice simple (trapeze sau dreptunghiuri), ale căror suprafețe se calculează și se însumează obținându-se STOTAL 2 = ST2.

Suprafața poligonului se calculează astfel:

SABCDEFGHIJA = S – ST2.

Calculul suprafețelor determinate de linii curbe (Metoda trapezelor)

În cazul contururilor curbe ale terenurilor raportate pe plan, se poate calcula suprafața dacă se va lua pe latura unui poligon înscris între aceste hotare, părți egale notate cu „a” și se vor ridica perpendiculare până la linia curbă, a căror înălțime se poate măsura la scara planului. Suprafața fiecărui trapez va fi egală cu:

2SI = (11 + 12 ) · a

2SII = (12 + 13) · a

2SIII = (13 + 14 ) · a

Fig. 6 Suprafața determinată de linii curbe

2STOTAL = (11 + 212 + 213 + 214 ….. 21n + 1n+1) · a.

S

2. Metoda semigrafică

Metoda semigrafică presupune cunoașterea valorilor laturilor unui poligon oarecare, măsurate pe teren – se recomandă să se folosească aceste date, care corespund cu laturile figurilor geometrice formate în poligonul respectiv.

Înălțimile se măsoară cu ajutorul riglei sau a scării grafice transversale, transformându-se în mărimi reale din teren, în funcție de scara numerică la care este reprezentat planul de situație.

În exemplul dat (fig. 7), suprafața totală se împarte în patru triunghiuri, ale căror suprafețe se vor calcula făcând produsul bazei cunoscute cu înălțimea măsurată la scara 1 : 2000.

Fig. 7 Calculul suprafețelor prin metoda semigrafică

D101-102 = 134,23 m.

D102-103 = 297,345 m.

D103-104 = 136,432 m.

D104-101 = 370,007 m.

h1 = 4,1 cm; H1 = 4,1 · 20 = 82 m.

h2 = 8,0 cm; H2 = 8 · 20 = 160 m.

h3 = 2,45 cm; H3 = 2,45 · 20 = 49 m.

h4 = 8,44 cm; H4 = 8,44 · 20 = 168,8 m.

2S1 = D102-103 · H1 = 297,345 · 82 = 24382,29 m2.

2S2 = D103-104 · H2 = 136,432 · 160 = 21829,12 m2.

2S3 = D104-101 · H3 = 370,007 · 49 = 18130,34 m2.

2S4 = D101-102 · H4 = 134,23 · 168,8 = 22658,02 m2.

2STOTAL = 2S1 + 2S2 + 2S3 + 2S4 = 24382,29 + 21829,12 + 18130,343 + 22658,02 = 86999,77 m2.

STOTAL =

3. Metode numerice

Metodele numerice asigură precizie mare în calculul suprafețelor. În funcție de elementele măsurate pe teren (mărimea laturilor și unghiurilor), precum și în funcție de coordonatele rectangulare ale punctelor calculate, se pot aplica relațiile date de geometria plană, trigonometrie și geometria analitică după cum urmează:

a. Metoda geometrică.

b. Metoda trigonometrică.

c. Metoda analitică.

Metoda geometrică

Cunoscând valorile laturilor triunghiurilor formate pe teren, se poate determina suprafața fiecăruia conform relației cunoscute (fig. 8):

S= ; unde p

Fig. 8 Calculul suprafeței prin metoda geometrică

Când nu se cunosc laturile măsurate pe teren, dar se cunosc coordonatele punctelor, atunci distanțele se vor calcula cu ajutorul următoarei formule:

Suprafețele parțiale se vor calcula astfel:

parțiale.

Metoda trigonometrică

De la trigonometrie se știe că suprafața triunghiului se determină cu relația:

2S = a b sin α.

Fig. 9 Metoda trigonometrică

Cazul a: – când se cunosc distanțele

=115g73c25cc.

= 81g21c75cc.

D101-102 = 134,230 m.

D102-103 = 297,345 m.

D103-104 = 136,432 m.

D104-101 = 370,007 m.

= 134,23 · 297,345 · 0,969619 = 38700,057 m2.

136,432 x 370,007 · 0,956772 = 48229,622 m2.

2STOTAL = 2S1 + 2S2 = 38700,057 + 48229,622 = 86999,679 m2.

STOTAL

Cazul b: – când se cunosc diagonalele și unghiul la centru .

; .

;

dar a + c = AC și b + d = BD.

Deci 2S = AC · BD · sin, adică suprafața unui patrulater se poate determina prin produsul lungimii diagonalelor, cu sinusul unghiului format între acestea

Calculul suprafețelor în funcție de coordonatele polare ale punctelor

Fie poligonul 1, 2, 3, 4, ale cărui puncte sunt definite prin coordonate polare. Unind punctele 1, 2, 3, 4 cu punctul de origine, a măsurării orientărilor O, s-au format patru triunghiuri 012; 023; 034; 014.

Aria poligonului 1, 2, 3, 4, este egală cu aria 01234, din care se scade aria 014. Aria 01234, este egală cu suma primelor 3 triunghiuri.

Fig. 10 Calculul suprafețelor din coordonatele polare ale punctelor

S1-2-3-4-1 = (S1 + S2 + S3) – S4.

Calculul suprafețelor în funcție de coordonatele rectangulare

Este metoda cea mai precisă de determinare a suprafețelor. Cunoscându-se coordonatele punctelor, vârfuri ale unui poligon, se poate determina mărimea suprafeței în următorul mod:

Fie poligonul 1-2-3, ale căror vârfuri au coordonatele cunoscute:

1(X1; Y1); 2(X2;Y2) și 3(X3; Y3).

Raportând aceste coordonate într-un sistem de axe și proiectând vârfurile pe axa OY, se observă că se creează o serie de trapeze a căror suprafață este dată de relațiile de mai jos:

2S1 = (X1 + X2) (Y2 – Y1).

2S2 = (X2 + X3) (Y3 – Y2).

2S3 = (X1 + X3) (Y3 – Y1).

Fig. 11 Calculul suprafeței din coordonate cu proiecție pe axa Y-lor

În aceste relații valorile X – lor țin loc de bază mare și bază mică, iar diferența Y – lor reprezintă înălțimea trapezului.

Din figura 11, se observă că suprafața trapezului S1 și S2, cuprinde pe de o parte suprafața poligonului 1-2-3, iar pe de altă parte suprafața trapezului S3. Deci, dacă din suprafața primelor două trapeze se va scădea suprafața ultimului trapez, rezultatul va fi chiar suprafața poligonului 1-2-3.

Poligon 1-2-3 = S1 + S2 – S3.

Deci suprafața poligonului 1-2-3 va fi:

2S1-2-3 = (X1 + X2) (Y2 – Y1) + (X2 + X3) (Y3 – Y2) – (X3 + X1) · · (Y3 – Y1) = X1Y2 – X1Y1 + X2Y2 – X2Y1 + X2Y3 – X2Y2 + X3Y3 – X3Y2 – X3Y3 + X3Y1 –– X1Y3 + X1Y1.

Efectuând operațiile se va obține:

2S1-2-3 = X1 (Y2 – Y3) + X2 (Y3 – Y1) + X3 (Y1 – Y2).

– generalizând rezultă următoarele formule:

2S1-2-3 =

2S1-2-3 =

Dacă în relațiile de calcul ale trapezelor se va atribui ca indice “valoarea n”, indicele următor va avea valoarea “(n + 1)”.

Deci formula generalizată a suprafeței unui poligon ale căror vârfuri sunt proiectate pe axa Y – lor este:

2S1-2-3 =

Fig. 12 Calculul suprafeței din coordonate când proiecția se face pe axa X-lor

În cazul în care vârfurile poligonului 1-2-3, sunt proiectate pe axa X – lor (fig. 12) se formează de asemenea, trapeze care sunt notate cu A, B, C, ale căror suprafețe sunt redate de relațiile de mai jos:

2S A = (Y1 + Y2) (X2 – X1).

2S B = (Y1 + Y3) (X1 – X3).

2S C = (Y2 + Y3) (X2 – X3).

În relațiile de mai sus valorile Y – lor, țin loc de baza mare și baza mică a trapezului, iar diferența X – lor de înălțimea trapezului.

Din figură se observă că trapezul mare C, cuprinde atât suprafața poligonului 1-2-3, cât și suprafața trapezelor A și B, deci:

SC – (SA + SB).

(Y1 + Y3) (X1 – X3)].

Prin însumarea și atribuirea indicilor “n” ; “n – 1” și ,,n +1’’ se vor obține următoarele relații:

2S = .

2S =

Relațiile de mai sus se pot generaliza și astfel:

2S =

Exemplul de calcul numeric: – fie poligonul 101-102-103-104, ale cărui vârfuri au următoarele coordonate rectangulare:

Fig. 13 Reprezentarea poligonului din coordonate

Datele se aranjează în tabelul de mai jos în care primul punct se repetă după ultimul punct:

2S =

2S =86999,3 m2

Dacă se folosește formula 2S =

Tabelul va avea următoarea formă:

-2S = -86999,3 m2 /-1

S =

Pentru calculul suprafeței se poate folosi și următoarea formulă:

2S =

sau

2S = .

În cazul acesta 2S = X101 (Y102 – Y104) + X102 (Y103 – Y101) +X103 (Y104 – Y102) + X104 (Y101 – Y103) = 3303,45 (6762,166 – 6611,761) + 3262,84 (6744,462 – 6634,20) + 2965,95 (6611,761 – 6762,166) + 2934,19 (6634,20 – 6744,462) = 496855,40 + 359767,26 – 446093,70 – 323529,65 = 86999,3 m2.

2S = 86999,3 m2 S

Metoda mecanică

Metoda de calcul constă în determinarea suprafețelor pe planuri și hărți, cu un randament foarte mare, folosind un aparat numit planimetrul polar (fig. 14). Operația de determinare a suprafețelor delimitate de contururi bine definite, pe hărți sau planuri topografice, efectuată cu ajutorul planimetrului este denumită “planimetrare”.

Fig. 14. Planimetrul polar

Aparatul este format din următoarele părți componente:

Fig. 15. Planimetrul polar părți componente

a) brațul polar (tija polară);

b) brațul trasor;

c) dispozitivul de înregistrare a diviziunilor;

d) liniuța de control.

1. Polul (greutatea); 2. Brațul polar; 3. Brațul trasor; 4. Acul de urmărire a conturului sau lupa; 5. Aripioare de mânuire a brațului; 6. Piesa de susținere; 7. Cadrul dispozitivului de înregistrare; 8. Rotița R2; 9. Rotița R1; 10. Rotița de susținere; 11. Șurub de fixare; 12. Vernierul; 13. Brațul polar; 14. Șurub de fixare; 15. 16. 17. Dispozitivul micrometric de deplasare a cadranului metalic; 18. Fusul conic; 19. Șurub fără sfârșit ce acționează rotița R1 și R2; 20. Liniuța de control.

a) Brațul polar: – este o tijă metalică, de lungime constantă, prevăzută la un capăt cu o greutate în formă cilindrică, sub a cărei bază se află un vârf ascuțit cu rolul de a se fixa pe planșeta de lucru.

b) Brațul trasor: – este tot o tijă metalică, de lungime constantă, gradată milimetric. La un capăt este prevăzut cu un ac trasor (stilul) sau o lupă, cu ajutorul căruia se urmărește conturul suprafeței și o plăcuță metalică cu care putem mânui brațul trasor.

c) Dispozitivul de înregistrare: – este compus dintr-un cadru, care-i permite fixarea brațului trasor. Pe acest cadru este fixat în două lagăre un ax orizontal, prevăzut cu un șurub fără sfârșit care acționează rotița R1 orizontală, divizată în 10 părți egale (0 …. 9) și o rotiță R2 perpendiculară pe ax, împărțită în 100 părți egale, numerotate din 10 în 10.

Operații pentru utilizarea planimetrului polar

Înainte de a începe planimetrarea unei suprafețe se va avea în vedere să se respecte următoarele reguli:

a) masa cu planșeta de lucru să fie orizontală;

b) planșa pe care este făcut planul să fie perfect întinsă, să nu aibă ondulații sau să fie șifonată, deoarece acestea pot împiedica rotirea lui R2.

c) se va verifica dacă acul trasor este reglat convenabil și dacă rotița R2 se mișcă ușor;

d) se alege un punct pe plan, în care se fixează polul “P” și se încearcă dacă cu acul trasor sau lupa se poate urmări conturul întregii suprafețe. Dacă suprafața este prea mare se împarte în suprafețe mai mici;

e) între brațul trasor și brațul polar la începerea operațiunii de planimetrare, este bine să fie un unghi de 900 sau 100g;

f) pe conturul suprafeței se alege un punct de pornire care se marchează cu creionul;

g) mâna dreaptă cu care se conduce brațul trasor și se urmărește conturul, va fi sprijinită de planșetă;

h) brațul trasor va fi rotit în sensul acelor de ceasornic (de la stânga la dreapta);

i) pentru fiecare suprafață se vor face cel puțin trei planimetrări succesive și se va lua valoarea medie, dacă eroarea este mai mică decât toleranța;

j) pentru planimetrări pe același plan se va cunoaște constanta planimetrului, calculată, sau extrasă din notița tehnică a planimetrului;

k) conturul suprafeței se urmărește printr-o mișcare continuă, de aceeași intensitate fără șocuri, devieri și reveniri pe traseul pe care se realizează planimetrarea.

Metoda de lucru

Planimetrarea suprafețelor mici cu polul planimetrului amplasat în afara suprafeței de planimetrat. Respectând condițiile impuse mai sus, se fixează planimetrul pe planșetă și se alege mărimea suprafeței de planimetrat, în funcție de raza brațului trasor. Se marchează cu creionul un punct de pe conturul suprafeței după care se urmărește cu foarte mare exactitate linia acestuia până în punctul de la care s-a pornit.

La pornire se efectuează citirea, când lupa se află deasupra punctului marcat, iar după planimetrarea suprafeței citirea se face când punctul din mijlocul lupei sau acul brațului trasor, se află pe punctul din care s-a pornit.

Se notează cu C1, citirea pe dispozitiv la pornire și cu C2, citirea pe dispozitiv după ce s-a făcut o singură planimetrare. După ce s-a înscris citirea C2 în carnet, se efectuează a doua planimetrare, notându-se citirile efectuate cu C3, după care urmează a treia și a patra planimetrare notate cu C4 și C5.

Citirile au fost efectuate corect dacă diferențele între două citiri consecutive, sunt egale sau există o eroare între ele de 2-3 diviziuni.

C2 – C1 = a1 ; a1 = 1086.

C3 – C2 = a2 ; a2 = 1089.

C4 – C3 = a3 ; a3 = 1088.

C5 – C4 = a4 ; a4 = 1087.

Dacă valorile a1 = a2 = a3 = a4 sau diferențele sunt foarte mici, luăm ca citire medie, media aritmetică a acestor valori adică:

diviziuni.

În cazul în care o diferență se abate de la medie, aceasta se va elimina.

Mărimea suprafeței planimetrate se află, făcând produsul dintre citirea medie (CM) și constanta planimetrului (K).

S = K · CM

Calculul constantei planimetrului

Constanta planimetrică este înscrisă în notița tehnică a aparatului, corespunzător pentru o scară dată și o poziție fixă a dispozitivului de înregistrare a brațului trasor.

Dacă această notiță lipsește, constanta planimetrică se calculează astfel: – pe aceeași planșă se desenează un pătrat cu latura de 10 cm, a cărui suprafață se calculează în funcție de scara planului.

Dacă scara planului este de:

– 1 : 500 suprafața pătratului este de 2.500 m2;

– 1 : 1000 suprafața pătratului este de 10.000 m2;

– 1 : 2000 suprafața pătratului este de 40.000 m2;

– 1 : 5000 suprafața pătratului este de 250.000 m2;

– 1 : 10000 suprafața pătratului este de 1.000.000 m2.

Se planimetrează de 4-6 ori pătratul, se calculează diferența dintre aceste citiri, se elimină diferențele cu abatere mare, iar dintre cele rămase se calculează citirea medie notată cu Cm. La această citire medie, corespunde suprafața pătratului la scara planului, deci, din raportul lor se deduce constanta planimetrului.

K = Spătrat / Cm.

De exemplu, citirile pe dispozitivul de înregistrare la planimetrarea pătratului sunt:

C1 = 1363; C2 – C1 = a1 = 248.

C2 = 1611; C3 – C2 = a2 = 251.

C3 = 1862; C4 – C3 = a3 = 253.

C4 = 2115; C5 – C4 = a4 = 255.

C5 = 2370.

Dintre aceste citiri se elimină a4 și se obține:

Cm = 250 diviziuni.

– la scara 1 : 500;

– la scara 1 : 1000;

– la scara 1 : 2000;

– la scara 1 : 5000;

– la scara 1 :10000;

Planimetrarea poligonului

diviziuni.

Suprafața totală se află cu formula: ST = K · CM.

– k la scara 1 : 1000 =

ST = K2 · CM =40 m2 / diviz. · 1087,5 diviz. = 43500 m2 = 4,35 ha.

– la scara 1:500; ST = K1 · CM = 10 · 1087,5 = 10875 m2 = 1,08 ha.

– la scara 1 : 2000; ST = K3 · CM = 160 · 1087,5 = 174.000 m2 = 17,4 ha.

– la scara 1: 5000; ST = K4 · CM = 1000 · 1087,5 = 1.087.500 m2 = 108,75 ha.

– la scara 1 : 10000; ST = K5 · CM = 4000 · 1087,5 = 4.340.000 m2 = 434 ha.

Planimetre digitale

În acest moment se pot folosi planimetrele digitale. Acestea funcționează după același principiu ca și cele mecanice, diferența fiind că se scurtează mult timpul de planimetrare și se poate scăpa de erorile datorate citirilor eronate.

Fig. 16 Planimetrul digital QCJ-2000

Planimetrul digital QCJ-2000 poate măsura rapid aria figurilor neregulate, poate fi folosit în aplicații pentru cadastru, agricultură, exploatări forestiere,geologie, investigații de teren. Aria maximă care poate fi măsurată este de 30 cm lățime, fără limită de lungime, având o eroare relativă de ±0,2%.

Se poate folosi pentru a determina suprafețe de pe planuri sau hărți la orice scară, rezultatul fiind afișat, la alegere în hectare, km2, m2 sau în unitățile anglo-saxone de suprafață. Poate salva datele în 8 locații de memorie, poate realiza suma sau media suprafețelor înregistrate în cele 8 locații.

Tastatura (fig. 17) cuprinde tastele pentru diferite comenzi:

Fig. 17 Tastatura planimetru digital QCJ – 2000

Unit – unitate de măsură;

Scale – scara planului;

Trace – controlează conturul figurii;

Enter – confirmă;

Esc – pentru a schimba rolul tastei de funcție;

F5 – memorie

F4 – pentru a afișa memoria;

F1 – calculează media;

F2 – adaugă la arie;

F3 – pentru a șterge memoria;

Reset – inițializare;

Test – verificarea înainte de a ieși din fabrică.

Modul de folosire: Calculul mediei unei suprafețe

Fig. 18 Determinarea unei suprafețe

Exemplu: scara planului 1:2000, unități: m2 (fig. 18)

Se apasă butonul de pornire/oprire ”ON”, de pe laterala aparatului, instrumentul afișează ”masurat 0 cm2”. Pentru alegerea unității de măsură se apasă tasta ”unit”, apare pe afișaj ”MODULE cm2”, apoi apăsăm tasta ”m2/1” se afișează ”MODULE m2”, apoi validăm cu ”enter” iar afișajul indică ”area m2”.

Pentru alegerea scării la care este întocmit planul de situație, se apasă tasta ”scale”, planimetrul afișând ”scale 1: – ”. Se tastează ”ft2/2” apoi ”cm2/0” de 3 ori, planimetrul afișând ”scale 1: 2000”, și apoi tastăm ”enter” pentru validare. Se alege ”a” ca punct de start, se plasează punctul roșu al brațului trasor pe ”a” apoi se apasă tasta ”trace” (aparatul va afișa mesajul ”TRACE 0.0 m2) se urmărește conturul suprafeței de planimetrat în sensul de mișcare al acelor ceasornicului. Când am ajuns din nou deasupra punctului ”a”, tastăm ”enter”, pe afișaj apare suprafața determinată ”S: X.X m2” – unde X.X reprezintă suprafața . Pentru a introduce valoarea afișată în memoria planimetrului, tastăm f5 și se afișează mesajul ”stock”. Apăsăm ”m2/1”, se afișează ”stock 01”, apoi ”enter”. Astefel suprafața determinată a fost salvată la poziția 1. Se repetă procedura de mai multe ori și se salvează suprafața determinată la celelalte poziții rămase (de la 2 la 8).

Pentru a face media măsurătorilor salvate, tastăm f1, se afișează mesajul ”average X”, apăsăm ”enter” și se afișează ”S: XX.X m2” acesta reprezentând rezultatul obținut.

Calculul suprafețelor în cadastru

În cadastru calculul suprafețelor se face analitic, din coordonatele punctelor de contur ale unității administrativ-teritoriale (perimetrul extravilan și intravilan subdivizat în sectoare cadastrale), ale corpurilor de proprietate și ale parcelelor, rezultate în urma prelucrării operațiunilor de teren și de birou.

Valorile suprafețelor calculate înscrise în documentele cadastrului se exprimă în m2. Suprafețele calculate înregistrate în cadastru pot fi diferite de suprafețele înscrise în actele de proprietate (titlu de proprietate, act de vânzare-cumpărare etc.). Eventualele diferențe dintre aceste suprafețe trebuie aduse la cunoștința proprietarilor și pot fi contestate de aceștia conform prevederilor legale.

Dacă suprafața din măsurători este diferită de suprafața înscrisă în cartea funciară, sau de suprafața din documentația cadastrală precedentă pentru care nu s-a deschis carte funciară sau de suprafața din actele de proprietate, atunci se va proceda astfel:

a) dacă suprafața din măsurători este mai mică, atunci suprafața din măsurători se înscrie în cartea funciară în baza documentației cadastrale și a declarației proprietarului/proprietarilor;

b) dacă suprafața din măsurători este mai mare cu un procent de până la 2% inclusiv, atunci suprafața din măsurători se înscrie în cartea funciară în baza documentației cadastrale și a declarației proprietarului/proprietarilor;

c) dacă suprafața din măsurători este mai mare cu un procent cuprins între 2%- 5% inclusiv, atunci suprafața din măsurători se înscrie în cartea funciară în baza documentației cadastrale, cu condiția prezentării declarației proprietarului/ proprietarilor și a procesului-verbal de vecinătate care conține acordul proprietarilor tuturor imobilelor învecinate. În această situație oficiul teritorial verifică la teren corectitudinea întocmirii documentației, verificare consemnată într-o notă de constatare semnată de către consilierul de cadastru și contrasemnată de către șeful serviciului cadastru;

d) dacă suprafața din măsurători este mai mare cu un procent de peste 5%, atunci documentația cadastrală se respinge.

Dacă suprafața din măsurători este diferită de suprafața înscrisă în cartea funciară, suprafața înscrisă cartea funciară se poate modifica numai în baza documentației cadastrale de actualizare a suprafeței, o singură dată, în condițiile stabilite de lege.

Prevederile anterioare nu se aplică în cazul terenurilor situate în extravilan, retrocedate conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. Pentru aceste terenuri, la prima înscriere în cartea funciară, dacă suprafața din măsurători este mai mică decât suprafața din titlul de proprietate, aceasta se poate înscrie în cartea funciară în baza documentației cadastrale și a declarației proprietarului.

Convocarea părților se face după cum urmează:

a) proprietarii vecini vor fi convocați de către persoana autorizată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire și prin afișare la domiciliul/sediul proprietarului vecin, la locul situării imobilului, la sediul primăriei sau prin publicare într-un ziar local, cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru identificarea limitelor;

b) în cazul în care procesul verbal de vecinătate nu se semnează de toți proprietarii imobilelor învecinate, documentația cadastrală se respinge;

c) în cazul în care una sau mai multe vecinătăți ale parcelei sunt drumuri clasificate, căi ferate, ape, procesul-verbal de vecinătate trebuie semnat și ștampilat de reprezentantul instituției care le are în administrare.

Pentru terenurile din extravilan retrocedate conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 247/2005, se va proceda astfel:

a) în situația în care într-o tarla nu există niciun imobil înscris în cartea funciară, atunci la prima înregistrare a unui imobil din extravilan autorizatul are obligația de a stabili poziția reală a acestuia după măsurarea și parcelarea întregii tarlale. Autorizatul are obligația, înainte de a prezenta documentația cadastrală la oficiul teritorial, să materializeze cu țăruși și să indice proprietarului poziția exactă a parcelei în teren;

b) în situația în care suprafața rezultată din măsurarea întregii tarlale este mai mică decât suprafața rezultată în urma însumării suprafețelor din toate titlurile de proprietate pentru toate parcelele din tarlaua respectivă, atunci suprafața fiecărei parcele va fi diminuată direct proporțional cu suprafața ei, astfel încât să se realizeze o închidere exactă a suprafețelor în toată tarlaua. Parcelele astfel diminuate vor putea fi înscrise în cartea funciară, dacă toți proprietarii lor dau declarații.

Planul parcelar astfel întocmit, avizat de comisia locală de fond funciar, va fi recepționat de oficiul teritorial, dacă respectă normele tehnice în vigoare;

c) în situația în care suprafața rezultată din măsurarea întregii tarlale este mai mare decât suprafața rezultată în urma însumării suprafețelor din toate titlurile de proprietate pentru toate parcelele din tarlaua respectivă, atunci surplusul de teren va fi trecut ca o rezervă a comisiei locale de fond funciar și se va stabili poziția acesteia de către comisia locală;

d) în situația în care surplusul de suprafață este mic și comisia locală de fond funciar consideră că poate fi redistribuit proprietarilor imobilelor din tarlaua respectivă, suprafața rezultată va fi înscrisă în cartea funciară;

e) în situația în care în tarla există imobile înscrise în cartea funciară, ele pot fi modificate din punct de vedere al suprafeței și dimensiunilor numai cu acordul proprietarului, la convocarea comisiei locale;

f) în situația în care pe imobilul respectiv nu există construcții sau alte investiții, oficiul teritorial poate modifica coordonatele imobilului, cu excepția dimensiunilor, fără acordul proprietarului, dar respectând planul și registrul parcelar, vizate de comisia locală, în baza unui referat întocmit de consilierul de cadastru și aprobat de șeful serviciului cadastru. Această modificare va fi adusă la cunoștința proprietarului prin încheiere de carte funciară;

g) în situația în care pe un imobil înscris în cartea funciară există construcții sau alte investiții, atunci coordonatele nu pot fi modificate fără acordul proprietarului.

Pentru imobile situate în extravilan unde nu există plan parcelar în arhiva oficiului teritorial sau a primăriei, acesta va fi înlocuit cu un "plan de încadrare în tarla", pe care sunt reprezentate limitele tarlalei, limitele imobilelor care au numere cadastrale anterior atribuite, limitele imobilului în cauză și orice alte detalii fixe din teren.

Așadar calculul suprafețelor se face pentru: unitatea administrativ-teritorială, extravilan, intravilan, sectoare cadastrale, corpuri de proprietate, cu constrângere pe acestea.

În cazul în care nu s-au determinat analitic toate elementele, pentru controlul calculului suprafețelor se au în vedere că:

– suma suprafețelor parcelelor componente ale unui corp de proprietate este egală cu suprafața calculată a corpului de proprietate, cu constrângere pe aceasta;

– suma suprafețelor corpurilor de proprietate este egală cu suprafața calculată a sectoarelor cadastrale, cu constrângere pe aceasta;

– suma suprafețelor sectoarelor cadastrale este egală cu suprafața calculată a extravilanului și a intravilanului, cu constrângere pe acestea.

RECTIFICAREA HOTARELOR

Pentru lucrările de cadastru prezintă un interes deosebit linia despărțitoare dintre teritoriile cadastrale, precum și limita determinată în urma măsurătorilor topografice între proprietățile funciare. Liniile de hotar se diferențiază în funcție de configurația terenului sub formă de linii drepte, linii frânte, linii curbe sau sinuoase și altele.

Problema rectificării hotarelor apare atunci când două asociații sau două societăți agricole cu capital de stat sau privat, au hotarul de forma unei linii frânte sau sinuoase.

Datorită acestui hotar nu se pot crea parcele uniforme ceea ce duce la îngreunarea lucrărilor de mecanizare și agrotehnice, iar operațiile de normare a lucrărilor nu se pot efectua în mod corespunzător.

Ca urmare a acestor inconveniente se recomandă, ca asemenea hotare să se rectifice trasându-se o linie dreaptă, în așa fel încât suprafețele ce aparțin celor două asociații sau societăți agricole să rămână neschimbate.

Rectificarea printr-un punct obligat

Fie două societăți agricole S1 și S2 (fig. 19) și între ele hotarul sinuos 106, 115, 114, 113, 112, 111 care trebuie rectificat.

Fig. 19 Rectificarea hotarelor

Coordonatele punctelor sunt:

Pentru aceasta se calculează mai întâi suprafața societății S1, al cărei hotar este alcătuit din punctele (111-101-102-103-104-105-106-115-114-113-112-111) pe cale analitică.

S1 = 111-101-102-103-104-105-106-115-114-113-112-111.

2S1 = X111 (Y112 – Y101) + X101 (Y111 – Y102) + X102 (Y101 – Y103) + X103 (Y102 – Y104) + X104 (Y103 – Y105) + X105 (Y104 – Y106) + X106 ( Y105 – Y115) + X115 (Y106 – Y114) + X114 (Y115 – Y113) + X113 (Y114 – Y112) + X112 (Y113 – Y111) = 2270,97 (1917,26 – – 1586,42) + 2056,50 (2077,92 – 1084,80) + 1731,48 (1586,42 – 1012,40) + 2317,95 (1084,80 – 1027,93) + 2801,55 (1012,40 – 1605,90) + 3381,50 (1027,93 – 1945,33) + 3298,52 (1605,90 – 2067,46) + 3182,98 (1945,33 – 1809,95) + 3020,62 (2067,46 – – 2140,99) + 2742,98 (1809,95 – 1917,96) + 2517,17 (2140,99 – 2077,92 = 751327,71 + 2042351,3 + 993904,14 + 131821,82 – 1662719,9 – 3102188,10 – 1522464,9 + 430911,83 – 222106,19 – 296269,26 + 158757,91 = – 2296673,67 m2 = = 229,667367 ha/-1.

După aceasta se unește punctul 106 cu 111 și se obține suprafața Si formată din punctele 111-101-102-103-104-105-106-111 care trebuie să se calculeze din coordonate astfel:

2S1’ = X111 (Y106 – Y101) + X101 (Y111 – Y102) + X102 (Y101 – Y103 ) + X103 (Y102 – Y104) + X104 (Y103 – Y105) + X105 (Y104 – Y106) + X106 ( Y105 – Y111) = 2270,97 (1945,33 – 1586,42) + 2056,50 (2077,79 – 1084,80) + 1731,48 (1586,42 – 1012,40) + 2317,95 (1084,80 – 1027,93) + 2801,55 (1012,40 – 1605,90) + 3381,50 (1027,93 – 1945,33 ) + 3298,50 (1605,90 – 2077,92) = 815073,84 + 2042351,3 + 993904,14 + 131821,82 – – 1662719,9 – 3102188,10 – 1556967,4 = – 2338724,36 m2 = 233,872436 ha / -1.

Calculul diferenței dintre cele două suprafețe S1’ și S1:

2SC = 2S’1 – 2S1 = 2338724,36 – 2296673,67 = 42050,69 m2 = = 4,205069 ha.

Diferența dintre suprafața inițială S1 și suprafața rezultată în urma rectificării este de 4,2050 ha, deci, suprafața societății S1 este mai mare cu 4,2050 ha, față de suprafața inițială, avută de aceeași societate.

În concluzie, linia de hotar trasată 106 – 111, nu este bună de aceea trebuie să se traseze un nou hotar 106-111’, astfel încât să obținem suprafața inițială.

Din figura 19, se observă că suprafața “SC” care trebuie cedată este de formă triunghiulară, iar din formula de calcul pe cale trigonometrică a suprafeței, se poate determina distanța astfel:

2S = .

D106-111 = 1036,06 m.

D111-111’ = 42,270 m.

Având distanța D111-111’ și orientarea calculate, se pot calcula coordonatele relative și absolute ale punctului 111’.

În final se constată că, hotarul rectificat dintre cele două societăți este linia dreaptă delimitată de punctele 106 și 111’, ale căror coordonate sunt: X106 = 3298,52 m; Y106 = 1945,33 m; X111, = 2254,065 m; Y111’ = 2039,178 m. Suprafața celor două societăți vecine, în urma acestei operații rămâne neschimbată, dar se elimină toate dezavantajele pe care le prezenta hotarul sinuos dintre cele două societăți.

Rectificarea unei linii frânte de hotar cu o linie dreaptă, care să fie paralelă cu o direcție dată

Se dă linia frântă de hotar dintre teritoriile cadastrale A și B, prin punctele de frântură 123456 de coordonate rectangulare cunoscute și se cere rectificarea acesteia, cu o linie dreaptă de hotar , care să fie paralelă cu o direcție dată, iar suprafețele celor două teritorii să se mențină neschimbate (fig. 20).

În cazul rectificării vechiului hotar la paritate, se pune problema conservării suprafețelor limitrofe, totalul suprafețelor cedate să fie egal cu totalul suprafețelor primite. Pentru rezolvarea problemei se determină, mai întâi, coordonatele rectangulare a două puncte ajutătoare M și N, pe liniile de hotar și , pe baza relațiilor cunoscute. În mod asemănător, se determină coordonatele punctelor O și Q pe liniile de hotar și în așa fel încât să se obțină:

Deci, punctele M,1,O și, respectiv, punctele N, 6, Q sunt coliniare, iar construcția determinată de punctele M, O, Q, N este un trapez.

Fig. 20. Rectificarea printr-o linie dreaptă care să

fie paralelă la o direcție dată (după Leu N. și colab., 2002)

* Se determină prin procedee numerice de calcul coordonatele a două puncte provizorii P’ și R’, pe laturile M10 și N6Q, cu realizarea egalității dintre orientarea liniei provizorii de hotar și a laturilor și , adică

În funcție de coordonatele punctelor considerate, se vor calcula următoarele suprafețe, din cele două teritorii A și B:

– teritoriul cadastral A:

– teritoriul cadastral B:

Din punct de vedere practic se poate rezolva problema, fie cu cele două suprafețe calculate pentru teritoriul A, fie cu cele din teritoriul B. Dacă, se consideră suprafețele și , se pune condiția conservării suprafeței totale a teritoriului A și în mod implicit a teritoriului B.

În cazul folosirii suprafețelor și din teritoriul A, se pune condiția: = , de unde rezultă următoarele trei cazuri posibile și în același timp practice de rezolvare:

Cazul 1: S1 – SA = 0, de unde se observă că, totalul suprafețelor cedate este egal cu totalul suprafețelor primite, iar linia reprezintă noul hotar dintre cele două teritorii;

Cazul 2: S1 > SA, de unde se obține s = S1 – SA, ceea ce înseamnă că suprafața totală a teritoriului cadastral A și implicit al teritoriului B nu s-a conservat. Deci, totalul suprafețelor primite de teritoriul A este mai mare decât totalul suprafețelor cedate cu suprafața s = S1 – SA.

Pentru determinarea poziției corecte a noii linii de hotar , care să asigure principiul conservării suprafețelor totale din cele două teritorii, se rezolvă detașarea suprafeței s ca o detașare paralelă în trapezul P’R’NM de la baza mare spre baza mică, cu ajutorul procedeului trigonometric (fig. 21), cu ajutorul formulelor:

Fig. 21. Reprezentarea rectificării

;

;

în care: iar

Pentru calculul înălțimii h1, se determină baza mare, baza mică și unghiurile , cu relațiile:

și

Cazul 3: S1 < SA sau < 0, de unde rezultă că cele două suprafețe totale nu s-au conservat, iar totalul suprafețelor primite de către teritoriul cadastral B este mai mic decât totalul suprafețelor cedate, cu mărimea . Din punct de vedere practic, poziția planimetrică corectă a noului hotar, definită prin punctele P și R se determină, în cazul detașării paralele în trapezul P’OQR’ de la baza mică, către baza mare, prin procedeul trigonometric.

Verificarea rectificării se poate face prin determinarea coliniarității punctelor M, P, O, prin calculul suprafeței și, respectiv, a punctelor N, R, Q, cu ajutorul suprafeței

Pentru control se calculează și cele două suprafețe limitrofe noului hotar, care trebuie să fie egală cu SA și apoi suprafața care trebuie să fie egală cu SB.

După verificarea modului de calcul a coordonatelor punctelor P și R, se întocmește o fișă a suprafețelor cedate și primite, care sunt situate între linia vechiului hotar și cea a noului hotar. Pentru calculul coordonatelor punctelor de intersecție P1; P2; P3 ale vechiului hotar cu noul hotar, necesare pentru calculul suprafețelor cedate și primite, se vor aplica metode numerice de calcul (fig. 20).

NUMEROTAREA CADASTRALĂ

De-a lungul timpului, legislația referitoare la numerotarea cadastrală a suferit numeroase modificări.

Numerotarea cadastrală – până în 2001

Numerotarea cadastrala a extravilanului unui teritoriu administrativ

Numerotarea cadastrala se face mai întai pentru tarlale, începând cu tarlaua nr.1 din partea de NV a teritoriului administrativ și continuându-se din aproape în aproape în ordinea normală (sens crescător) a numerelor. Contururile tarlalelor trebuie să fie bine definite pe teren și pe planul cadastral de limite artificiale sau naturale (căi de comunicații, ape curgătoare, canale, forme naturale ale reliefului, limite de păduri sau exploatații agricole, etc.) astfel încât să poată fi ușor de identificat și delimitat.

Înscrierea pe plan a numărului cadastral al tarlalei se face în zona centrală cu cifre bloc filiforme cu înălțimea de 5mm, iar al parcelei în centrul de figură al acesteia, cu cifre bloc filiforme cu înălțimea de 2mm.

Dintre regulile generale care se aplică la numerotarea cadastrala a parcelelor, se menționează următoarele:

– numerotarea cadastrală începe cu parcela nr.1 din tarlaua nr.1, iar ultimul număr de parcelă trebuie să se găsească în ultima tarla, incluzându-se în această numerotare și detaliile liniare care separă tarlalele (drumurile, canalele, etc.);

– apele curgătoare primesc un singur numar cadastral pe toată lungimea lor, iar celelalte detalii liniare se numerotează pe fiecare tronson rezultat din intretăierea cu alte detalii liniare, respectându-se următoarea ordine:

– căile ferate întretăiate de ape;

– drumurile naționale întretăiate de ape și căi ferate;

– drumurile județene întretăiate de ape, căi ferate și drumuri naționale;

– drumurile comunale întretăiate de ape, căi ferate și drumuri naționale;

– drumurile de exploatare întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naționale și drumuri comunale;

– digurile de apărare și canalele mari au prioritate după apele curgătore atunci când nu sunt paralele cu căile de comunicație.

Numerotarea cadastrală a intravilanului unui teritoriu administrativ

În intravilan, numerotarea cadastrală începe cu cea a cvartalelor și anume cu cvartalul nr.1, situat în partea de NV a localității și continuă cu numerotarea imobilelor de la 1 la “n” în cadrul fiecărui cvartal. Numerotarea cadastrală a parcelelor se face de la 1 la “n” în cadrul fiecărui imobil.

Numărul cadastral al imobilului se scrie numai o singură dată pe plan (cifre cu înălțimea de 3mm.), iar numerele cadastrale ale parcelelor se scriu în mijlocul fiecărei parcele (cifre cu înălțimea de 2mm) împreună cu simbolurile categoriilor de folosință, sub formă fracționară.

Străzile și celelalte detalii liniare care delimitează cvartalele se numerotează separat și formează cvartalul “zero”, iar ordinea de numerotare a acestora trebuie să respecte regula de la subcapitolul anterior. Pentru bulevardele și străzile principale se atribuie un singur număr pe toata lungimea lor, iar la intersecția cu alte străzi, suprafața de intersecție se atribuie celei mai importante.

Sistemul de numerotare cadastrală a parcelelor în cadrul imobilului, ca și în cazul intravilanelor, se aplică uneori și în cazul numerotării cadastrale din extravilan, atunci când proprietățile sunt fragmentate în multe parcele având categorii de folosință diferite. În acest caz, întreg sistemul de numerotare din extravilan trebuie să-l urmeze pe cel specific intravilanelor, nefiind posibil a se folosi ambele sisteme pentru extravilan.

Numerotarea cadastrală a unei unități administrativ-teritoriale

(conform Ord 534/2001)

Fiecare unitate administrativ-teritorială se identifică prin codul SIRSUP extras din "Registrul permanent al unităților administrativ-teritoriale" publicat de Comisia Națională pentru Statistică.

Fiecare corp de proprietate se individualizează prin numărul cadastral, care asigură legătura între planul cadastral, registrele cadastrale și înregistrările din cartea funciară. Numărul cadastral al corpului de proprietate este unul dintre identificatorii de legătură logică dintre baza de date grafice și baza de date alfanumerice în sistemul informatic al cadastrului.

Numerotarea cadastrală într-o unitate administrativ-teritorială se face la nivel de parcelă sau corp de proprietate. În cadrul teritoriului unei unități administrativ-teritoriale numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate se face separat pentru intravilan și extravilan. Codul de identificare în baza de date este "1" pentru extravilan și "2" pentru intravilan. În situația în care teritoriul cuprinde mai multe intravilane (de exemplu, o comună cu mai multe sate), acestea vor primi coduri de identificare "3", "4" etc. Pentru a ușura numerotarea corpurilor de proprietate acestea vor fi, după caz, grupate pe sectoare cadastrale (tarlale sau cvartale).

Corpurile de proprietate se numerotează cu cifre arabe de la 1 la n începând de la NV spre SE unității administrativ-teritoriale, separat pentru intravilan și extravilan. În cadrul fiecărui corp de proprietate parcelele componente se numerotează cu cifre arabe de la 1 la n, urmate de simbolul categoriei de folosință, începând cu categoria de folosință curți-construcții.

Imobilele care reprezintă detalii liniare ca: ape curgătoare, canale, diguri, căi ferate, drumuri clasate se numerotează separat în cadrul fiecărui intravilan, respectiv extravilan. Detaliile liniare primesc un singur număr cadastral pe toată lungimea lor (cu excepția subtraversărilor) în cadrul fiecărui intravilan și un singur număr cadastral în extravilan și pe tronsoane create prin intersecția cu alte detalii liniare (separat în intravilan și extravilan), respectându-se următoarea ierarhie:

– căile ferate întretăiate de ape;

– drumurile naționale întretăiate de căi ferate și ape;

– drumurile județene întretăiate de ape, căi ferate și drumuri naționale;

– drumurile comunale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naționale și drumuri județene;

– drumurile de exploatare (comune) întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naționale, drumuri județene sau comunale.

Dacă la încheierea numerotării se constată omiterea unor imobile, acestea vor primi numere în continuarea numerotării în intravilanul unității administrativ-teritoriale respective.

În cazul proprietăților izolate care nu au fost incluse la delimitare în suprafața intravilanelor corpurile de proprietate se numerotează în cadrul extravilanului. În același fel se procedează în cazurile speciale, în care nu s-a efectuat o delimitare clară între intravilan și extravilan (în unele zone de munte).

Parcelele componente ale corpurilor de proprietate, care au suprafețe mai mici de 50 m2 în intravilan și 300 m2 în extravilan, nu se numerotează. Suprafața acestora se încadrează în suprafețele și, respectiv, în categoriile de folosință a parcelelor alăturate, ale aceluiași corp de proprietate.

În cazurile în care un corp de proprietate sau părți dintr-un corp de proprietate își schimbă proprietarul, fiecare parte va fi numerotată cu un număr cadastral nou, în continuarea ultimului număr atribuit la ultima numerotare cadastrală. Un număr cadastral vechi nu se va atribui altui corp de proprietate, ci va rămâne înregistrat în baza de date a cadastrului, la istoricul corpului de proprietate respectiv. Numerele cadastrale din vechile cărți funciare vor fi înregistrate în baza de date la istoricul corpului de proprietate.

În cazul în care se modifică configurația unui corp de proprietate prin comasare, dezmembrare, divizare, alipire, numerele cadastrale ale noilor corpuri de proprietate se modifică astfel: numerele cadastrale vechi dispar și se acordă numere cadastrale noi în continuarea ultimului număr cadastral acordat pe suprafața unității administrativ-teritoriale.

Numărul cadastral al corpului de proprietate și cele ale parcelelor componente ale acestuia nu vor conține codul de identificare și codul SIRUTA, acestea fiind atribute ale fiecărei unități administrativ-teritoriale.

Un exemplu de numerotare cadastrală în intravilan:

2349 Corp de proprietate:

Ionescu N.C. Ion – total: 3.450 m2, din care:

1. Curti-constructii 750 m2

2. Livada 240 m2

3. Vie 1.300 m2

4. Arabil 1.160 m2

2350 Corp de proprietate:

Vasilescu I. Petre – total: 5.400 m2, din care:

1. Curti-constructii 1.400 m2

2. Arabil 1.500 m2

3. Vii 2.500 m2

Suprafețelor de teren ocupate de proiecțiile la sol ale construcțiilor permanente din cadrul parcelelor cu categoria de folosință curți-construcții aparținătoare unui corp de proprietate li se va atribui litera "C" urmată de un indice de la 1 la n (de exemplu: C1, C2, C3,…).

Numerotarea cadastrală (conform Ord 634/2006)

Numerotarea cadastrală se realizează pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, care se identifică prin codul SIRSUP extras din "Registrul permanent al unităților administrativ-teritoriale" publicat de Comisia Națională pentru Statistică.

Una sau mai multe parcele alăturate de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând aceluiași proprietar, formează imobilul, se identifică printr-un număr cadastral și se înscrie într-o carte funciară.

Numărul cadastral al imobilului este identificatorul unic de legătură între baza de date grafică și baza de date textuală în sistemul informatic integrat de cadastru și publicitate imobiliară.

Imobilele se numerotează pe unități administrativ-teritoriale în ordinea înregistrării solicitărilor cu numere de la 1 la n folosind cifre arabe.

Atunci când imobilul nu a mai fost înscris în cartea funciară i se acordă număr cadastral întreg, în continuarea ultimului număr atribuit pe unitatea administrativ-teritorială respectivă.

În situația în care imobilele care fac obiectul unei documentații noi au fost înscrise în cartea funciară cu numere cadastrale întregi, fracționare, fracționare multiple sau atipice (numere topografice provenite din cartea funciară, din comasări de numere întregi etc.) acestea se numerotează cu numere cadastrale noi, în continuarea ultimului număr cadastral întreg atribuit pe teritoriul administrativ respectiv.

Parcelele componente ale imobilelor care au diferite categorii de folosință se determină prin metode expeditive, asigurându-se închiderea pe suprafața imobilului și se reprezintă pe planul de amplasament și delimitare prin linii întrerupte și coduri, în interiorul imobilelor vor fi reprezentate numai parcelele care au categoriile de folosință în suprafață mai mare de 50 mp în intravilan și mai mare de 300 mp în extravilan.

În cadrul fiecărui imobil, construcțiile se identifică printr-un cod atașat numărului cadastral, alcătuit din litera "C" urmată de un număr de la 1 la n (ex.: C1, C2, C3, …). Tipul și componența construcției, pe destinații și tronsoane, se evidențiază în planul de amplasament și delimitare.

În cazul construcțiilor-condominiu, proprietățile individuale se numerotează astfel: la numărul cadastral al imobilului (teren) și codul construcției, se adaugă codul proprietății individuale (ex.: 178-C1-U25 pentru imobilul format din teren cu număr cadastral 178, construcția C1 și unitatea individuală 25).

Dispoziții cu privire la numerotarea cadastrală (Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, ODG 700/2014)

Numerotarea cadastrală a imobilelor se realizează pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, care se identifică prin codul SIRSUP extras din "Registrul permanent al unităților administrativ-teritoriale" publicat de Institutul Național de Statistică.

Numărul cadastral al imobilului este identificatorul unic de legătură între baza de date grafică și baza de date textuală în sistemul integrat de cadastru și carte funciară.

Imobilele se numerotează la nivelul unității administrativ-teritoriale în ordinea înregistrării solicitărilor cu numere de la 1 la n folosind cifre arabe.

În cadrul fiecărui imobil, construcțiile se identifică printr-un cod atașat numărului cadastral, alcătuit din litera "C" urmată de un număr de la 1 la n (ex.: C1, C2, C3, …). Codul și destinația construcției se evidențiază în planul de amplasament și delimitare. În cazul construcțiilor-condominiu, proprietățile individuale se identifică astfel: la numărul cadastral al imobilului (teren) și codul construcției, se adaugă codul unității individuale (ex.: 178-C1-U25 pentru imobilul format din teren cu număr cadastral 178, construcția C1 și unitatea individuală 25). Toate unitățile individuale se evidențiază în cartea funciară colectivă.

Imobilele reprezentate prin detalii liniare ca: ape curgătoare, canale, diguri, căi ferate, drumuri clasificate se numerotează la nivelul UAT. Detaliile liniare primesc un singur număr cadastral pe toată lungimea lor în cadrul fiecărui UAT sau pe tronsoane, dacă sunt intersectate cu alte detalii liniare, respectându-se următoarea ierarhie, cu excepția cazurilor prevăzute de lege:

– căile ferate întretăiate de ape;

– drumurile naționale întretăiate de ape și căi ferate;

– drumurile județene întretăiate de ape, căi ferate și drumuri naționale;

– drumurile comunale, orășenești, municipale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naționale și drumuri județene.

CADASTRUL SISTEMATIC ȘI SPORADIC

În acest moment, putem spune că în România cadastrul se regăsește sub două forme: cadastrul sistematic și cadastrul sporadic.

A. Cadastrul general (sistematic) se realizează prin măsurarea tuturor imobilelor (terenuri cu sau fară construcții) de pe raza unei unități administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral, identificarea tuturor proprietarilor și a celorlalți titulari de drepturi reale sau personale asupra imobilelor, concomitent cu deschiderea cărților funciare pentru toate imobilele, operațiuni realizate în cadrul unui singure proceduri pentru întreg secorul cadastral sau pentru întreaga unitate administrativ teritorială. Realizarea cadastrului general se realizează de către Statul Român, prin intermediul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, cea care integrează imobilele, deschide cărțile funciare și păstrează întreaga evidență a imobilelor și proprietarilor.

B. Cadastrul sporadic se realizează prin măsurarea pe rând a imobilelor de pe raza unei unități administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral și deschiderea pe rând a cărților funciare sau actualizarea celor existente, planul cadastral al unei unitati administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral urmând a fi finalizat la momentul măsurării întregului sector cadastral sau a întregii unități administrativ teritoriale. Realizarea cadastrului sporadic se face la solicitarea și pe cheltuiala fiecărui proprietar, pentru fiecare imobil în parte, Statul Roman, prin intermediul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, recepționând măsurătorile și integrând imobilele în sistemul național.

LUCRĂRILE SISTEMATICE DE CADASTRU

Lucrările sistematice de cadastru constituie un ansamblu de activități, ce au ca scop:

a) identificarea imobilelor, măsurarea, descrierea și înregistrarea lor în documentele tehnice cadastrale, reprezentarea acestora pe planuri cadastrale, precum și stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) identificarea proprietarilor, a posesorilor și a altor deținători de imobile, în vederea înscrierii în cartea funciară;

c) Afișarea publică a rezultatelor obținute în urma executării lucrărilor sistematice de cadastru, rectificarea erorilor semnalate de către deținători și deschiderea noilor cărți funciare.

Desfășurarea lucrărilor sistematice de cadastru

Organizarea lucrărilor sistematice de cadastru

Începerea lucrărilor sistematice de cadastru se stabilește prin ordin al directorului general al Agenției Naționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, și cuprinde identificarea unității administrativ-teritoriale și a sectorului sau, după caz, a sectoarelor cadastrale în care se desfășoară lucrările.

Etapele de realizare a lucrărilor sistematice de cadastru sunt:

– organizarea și desfășurarea campaniei de informare publică la nivel național și local având ca scop înștiințarea cetățenilor cu privire la începerea lucrărilor sistematice de cadastru;

– realizarea lucrărilor premergătoare cadastrului: identificarea limitelor unității administrativ-teritoriale, stabilirea sectoarelor cadastrale, analizarea și integrarea informațiilor tehnice și juridice preluate de la oficiul teritorial, autoritățile și instituțiile publice sau de la alte persoane fizice și juridice;

– derularea lucrărilor de specialitate: identificarea amplasamentelor imobilelor, realizarea măsurătorilor cadastrale, identificarea titularilor drepturilor reale, a posesorilor și a altor deținători și colectarea actelor juridice;

– sesizarea camerei notarilor publici de către oficiul teritorial, în cazul succesiunilor

nedezbătute, în vederea repartizării cauzei succesorale notarului public competent;

– actualizarea informațiilor culese din teren cu cele din înregistrarea sporadică și întocmirea documentelor tehnice cadastrale;

– recepția documentelor tehnice cadastrale de către oficiul teritorial;

– publicarea și afișarea documentelor tehnice cadastrale;

– înregistrarea și soluționarea contestațiilor privind calitatea de posesor și a cererilor de rectificare a documentelor tehnice ale cadastrului, publicate și afișate;

– actualizarea documentelor tehnice ale cadastrului, în urma soluționării cererilor de rectificare, a contestațiilor privind calitatea de posesor și ca urmare a integrării lucrărilor sporadice înregistrate în perioada de publicare;

– eliberarea de către notarul public a certificatelor pentru înscrierea în cartea funciară a posesorilor ca proprietari, ori a încheierilor de respingere a emiterii acestor certificate;

– închiderea lucrărilor sistematice de cadastru, în vederea înscrierii în cartea funciară;

– deschiderea noilor cărți funciare;

– închiderea vechilor evidențe prin ordin al directorului general al Agenției Naționale;

– comunicarea încheierii de înscriere, a extrasului de carte funciară pentru informare și a extrasului din noul plan cadastral;

– arhivarea documentelor care stau la baza înregistrării imobilelor în cadastru și în cartea funciară.

În cadrul lucrărilor sistematice de cadastru se utilizează reprezentarea grafică a limitelor unităților administrativ-teritoriale precum și a limitelor intravilanelor deținute de către oficiile teritoriale. Aceste limite sunt cele folosite de către oficiile teritoriale în activitatea de recepție a documentațiilor cadastrale întocmite la cererea persoanelor interesate, în vederea înscrierii în cartea funciară.

Determinarea sectoarelor cadastrale se realizează în vederea localizării imobilelor pe planul cadastral și pentru gestionarea eficientă a informațiilor grafice.

În vederea determinării sectoarelor cadastrale, executantul lucrărilor sistematice de cadastru realizează următoarele operațiuni:

– stabilirea limitelor sectoarelor cadastrale;

– numerotarea sectoarelor cadastrale.

Stabilirea limitelor sectoarelor cadastrale se realizează prin utilizarea limitelor unității administrativ-teritoriale, a limitelor intravilanului, a ortofotoplanului, a planurilor topografice sau cadastrale scara 1:2000, 1:5000 sau 1:10000, a planului cadastral de ansamblu scara 1:10000, etc. La stabilirea limitelor ce definesc sectoarele cadastrale se are în vedere faptul că acestea nu trebuie să intersecteze limitele imobilelor. Sectorul cadastral este delimitat de elemente liniare stabile în timp (șosele, ape, canale, diguri, căi ferate, etc.) precum și de limita intravilanelor, respectiv limita UAT– ului.

Numerotarea sectoarelor cadastrale se realizează prin utilizarea numerelor naturale (de la 1 la n), unice la nivelul unității administrativ-teritoriale. Totalitatea elementelor liniare stabile în timp și care definesc sectoarele cadastrale din cadrul unității administrativ-teritoriale se grupează într-un sector cadastral, denumit sectorul cadastral „0”.

Executarea lucrărilor de cadastru la teren este în sarcina comisiei constituite în acest scop. Comisia este formată din reprezentanți ai executantului lucrărilor de cadastru și cel puțin un reprezentant al unității administrativ-teritoriale.

Desfășurarea lucrărilor preliminare

Oficiul teritorial predă executantului lucrărilor de cadastru, datele și informațiile pe care le deține cu privire la imobile și proprietari, în vederea realizării lucrărilor sistematice de cadastru. Principalele date ce pot fi predate sunt:

– limitele unității administrativ-teritoriale și ale intravilanelor componente deținute de către oficiul teritorial, utilizate în activitatea de recepție a documentațiilor cadastrale și de înscriere în cartea funciară;

– ortofotoplanul corespunzător sectoarelor cadastrale sau unității administrativ-teritoriale în funcție de obiectul lucrărilor;

– planurile cadastrale/topografice;

– planurile parcelare, avizate de către comisia locală de fond funciar și recepționate de către oficiul teritorial;

– PAD (Plan de amplasament și delimitare) – urile active provenite din înregistrarea sporadică;

– baza de date a titlurilor de proprietate care conține informații textuale din titlurile de proprietate emise în baza legilor proprietății și fișierele .pdf extrase din baza de date a titlurilor de proprietate, copie conform cu originalul din arhivă;

– baza de date a registrelor de transcripțiuni-inscripțiuni;

– copii ale cărților funciare;

– fișiere .cgxml cu informații din baza de date a sistemului integrat de cadastru și carte funciară;

– date referitoare la rețeaua națională geodezică (planimetrie, altimetrie);

– alte documentații (hărți de carte funciară, sisteme informaționale specifice etc.).

Oficiul teritorial predă executantului datele și informațiile furnizate de către autoritățile și instituțiile publice centrale și locale, privitoare la imobilele pe care acestea le dețin, în vederea realizării lucrărilor sistematice de cadastru. Conform legii, aceste autorități și instituții trebuie să predea oficiului teritorial și copiile certificate ale actelor juridice necesare înregistrării imobilelor în cartea funciară.

Primarul unității administrativ-teritoriale, are obligația să furnizeze executantului lucrărilor de cadastru, în condițiile legii, datele și informațiile privitoare la imobile și deținători, cuprinse în următoarele evidențe: registrul agricol, registrul de rol nominal unic, nomenclatura stradală; listele cuprinzând următoarele date: numele, prenumele, codul numeric personal sau, după caz, numărul de identificare fiscală, adresa domiciliului pentru persoanele fizice, respectiv denumirea, adresa sediului și codul de înregistrare fiscală sau, după caz, codul unic de înregistrare, în cazul persoanelor juridice. Furnizarea datelor necesare realizării lucrărilor sistematice de cadastru se face cu titlu gratuit.

Anterior demarării lucrărilor sistematice de cadastru, executantul realizează deplasări la teren, în vederea evaluării complexității lucrărilor și stabilirii soluțiilor tehnice de realizare a acestora. Prin acțiunile de recunoaștere a terenului se urmărește:

– identificarea formelor de relief;

– recunoașterea limitelor UAT;

– recunoașterea punctelor din rețeaua geodezică;

– identificarea zonelor în care sunt necesare ridicări topografice;

– identificarea zonelor în care este necesară participarea deținătorilor pentru a se efectua identificări și măsurători ale imobilelor la teren;

– identificarea zonelor care au făcut obiectul legilor proprietății precum și a zonelor necooperativizate, dacă este cazul;

– identificarea zonelor cu potențiale dificultăți: imobile deținute de comunități etnice minoritare (romi, sași, slovaci, etc.), imobile aflate în litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, etc.

Pe baza datelor și informațiilor primite, executantul lucrărilor stabilește soluția tehnică, metodele de execuție a lucrărilor precum și programul lucrărilor și modul de organizare a acestora, în termeni de resurse materiale, umane și tehnice.

Desfășurarea lucrărilor tehnice de specialitate

Lucrările tehnice de specialitate se realizează prin lucrări de teren și de birou și au ca scop obținerea datelor și informațiilor privitoare la imobile și deținători, în vederea constituirii bazei de date a lucrărilor sistematice de cadastru și întocmirea documentației tehnice aferente.

În cadrul lucrărilor tehnice de specialitate se determină suprafața terenurilor și construcțiilor, rezultată din măsurători. Măsurătorile se execută în sistemul național de referință, prin orice metodă grafică, numerică, fotogrammetrică sau combinată.

În cazul imobilelor împrejmuite suprafața se determină prin măsurători sau printr-o metodă combinată, măsurători și vectorizare, indiferent de zona în care sunt situate imobilele (zonă cooperativizată sau necooperativizată).

În cazul imobilelor neîmprejmuite situate în intravilan se înregistrează suprafața determinată prin măsurători sau printr-o metodă combinată măsurători și vectorizare;

În cazul imobilelor neîmprejmuite sau împrejmuite situate în extravilan care au făcut obiectul legilor fondului funciar se înregistrează suprafața din titlul de proprietate, iar aceste imobile nu fac obiectul procedurii atestării posesiei. În acest caz, surplusul de teren rămâne la dispoziția comisiei locale, care poate opta pentru constituirea rezervei sau poate atribui diferența de teren celor din tarla, în baza hotărârii comisiei, după soluționarea eventualelor contestații;

În cazul imobilelor neîmprejmuite situate în zonele necooperativizate se înregistrează suprafața determinată prin măsurători sau printr-o metodă combinată, măsurători și vectorizare, indiferent de amplasament (intravilan sau extravilan).

1. Determinarea limitelor tarlalelor și cvartalelor

Limitele tarlalelor și cvartalelor trebuie să coincidă cu limitele care definesc imobilele. La întocmirea registrului cadastral al imobilelor se au în vedere titlul de proprietate și acordul proprietarului.

Limitele se reprezintă sub formă de poligoane. Fiecare poligon are ca atribut numărul tarlalei sau cvartalului. Acest număr este unic la nivelul unității administrativ-teritoriale.

Precizia pentru determinarea limitelor trebuie să fie corespunzătoare preciziei grafice a scării planului, luând în considerare o eroare grafică de 0,2 mm. Pentru asigurarea unei precizii uniforme la nivelul întregului plan cadastral, elementele digitizate se constrâng/verifică, prin măsurători topografice efectuate în punctele caracteristice ale tarlalei/cvartalului. Se verifică cel puțin 4 puncte caracteristice pentru fiecare tarla/cvartal.

Dacă la nivelul unei tarlale se constată, în urma realizării măsurătorilor, un deficit de suprafață, diferența de teren dintre suprafața înscrisă în actul de proprietate și cea existentă în teren în acea tarla poate fi alocată în altă tarla din cadrul unității administrativteritoriale, cu acordul proprietarului în cauză, exprimat prin înscris în formă autentică notarială.

În cazul în care nu există teren liber la dispoziția comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ori lipsește acordul autentic al proprietarului, suprafața fiecărui imobil din tarla se diminuează proporțional cu suprafața imobilului.

2. Întocmirea fișelor de date ale imobilelor

În baza informațiilor disponibile, executantul lucrării întocmește fișe de date ale imobilelor necesare realizării lucrărilor de teren.

Fișa de date a imobilului este un document de lucru, care poate fi completat, modificat și corectat. Aceasta conține informații despre imobile și deținători, preluate de la oficiul teritorial, primărie ori din alte surse și se actualizează cu informațiile culese în teren.

În cadrul lucrărilor de identificare la teren se pot crea fișe de date noi ale imobilelor. Modelul fișei de date a imobilului este prezentat în specificațiile tehnice întocmite pentru realizarea lucrărilor sistematice de cadastru.

Fișa de date a imobilului trebuie să conțină minim următoarele informații:

a) denumirea unității administrativ-teritoriale;

b) numărul sectorului cadastral;

c) datele de identificare ale persoanei care deține imobilul;

d) informații despre imobil;

e) numele, prenumele și semnătura operatorului care a cules datele.

3. Determinarea limitelor imobilelor

Limitele imobilelor se determină prin măsurători topografice ale punctelor de detaliu sau prin metoda combinată, măsurători topografice ale detaliilor liniare și vectorizarea planurilor.

Atunci când este cazul, delimitarea imobilelor se face în prezența deținătorilor de teren. În cazul în care, deși convocați deținătorii nu se prezintă, identificarea limitelor imobilelor se face în lipsa acestora.

Reprezentanții autorităților și instituțiilor publice, ai regiilor autonome și ai societăților comerciale cu capital parțial de stat, precum și ai altor entități care dețin terenuri în administrare, aflate în proprietatea statului român sau a unităților administrativ-teritoriale, au obligația de a participa la identificarea și măsurarea imobilelor în cauză.

Oficiul teritorial pune la dispoziția executantului limitele intravilanelor unităților administrativ-teritoriale. În cazul în care limita intravilanului intersectează construcții, acestea vor fi incluse în intravilan.

Precizia care trebuie asigurată la determinarea limitelor pentru imobilele din intravilan este cea corespunzătoare planului scara 1:2000, iar pentru cele din extravilan, cea a planului scara 1:5000.

Metodele de determinare a limitelor imobilelor se stabilesc în funcție de amplasamentul terenului.

Pentru imobilele situate în intravilan, limitele imobilelor împrejmuite se pot determina:

a) prin măsurători topografice ale tuturor punctelor de detaliu;

b) prin metoda combinată măsurători topografice ale detaliilor liniare și vectorizarea planurilor, în zonele în care există planuri cadastrale, topografice sau ortofotoplan la scara 1:2000 (sau scări mai mari);

Pentru imobilele situate în extravilan, în cazul în care planul parcelar este realizat în format vector:

a) realizat în sistemul național de referință, limitele imobilelor se preiau și se integrează în planul cadastral, în cazul în care reflectă situația din acte și din teren;

b) realizat în sistem de coordonate local sau alte sisteme de coordonate se realizează o poziționare a planului parcelar în sistemul național de referință. În cazul în care, în urma poziționării se constată că planul parcelar reflectă situația din acte și teren, limitele imobilelor se integrează în planul cadastral.

Pentru imobilele situate în extravilan, în cazul în care planul parcelar este realizat în format raster, acesta se georeferențiază, iar limitele imobilelor se determină prin vectorizarea planului și se integrează în planul cadastral, în cazul în care reflectă situația din acte și teren.

Limitele imobilelor neîmprejmuite se stabilesc prin măsurători, în prezența deținătorilor și pe baza planurilor existente.

În cazul construcțiilor, punctele caracteristice se determină prin măsurători topografice expeditive. Executantul trebuie să reprezinte pe plan toate construcțiile permanente existente în teren, indiferent de existența ori lipsa actelor de proprietate privitoare la acestea și indiferent de situația înscrisă în cărțile funciare.

Se reprezintă numai construcțiile permanente cu suprafața mai mare de 1 mp, clasificate după destinațiile stabilite în conformitate cu prevederile legale.

În cazul construcțiilor de tip condominiu, executantul trebuie să realizeze releveele unităților individuale componente. Releveul se furnizează sub forma unui fișier de tip imagine JPEG, având extensia .jpg și denumirea de tipul ID-Cn-Um-Rp.jpg. Imaginea conține: textul “RELEVEU UNITATE INDIVIDUALĂ”, textul “Scara ……….” (se completează scara), releveul executat în cadrul lucrării de cadastru sistematic sau existent, urmat de tabelul centralizator cu suprafețele utile ale încăperilor unității individuale.

Limitele imobilelor înregistrate anterior în evidențele de cadastru ale oficiilor teritoriale se preiau în planul cadastral. În cazul în care se constată diferențe între datele înregistrate și situația existentă la teren, reprezentarea grafică a imobilelor înregistrate anterior planul cadastral sau topografic și în cartea funciară poate fi corectată fără acordul proprietarilor. Prin corectarea reprezentării grafice a imobilelor se înțelege orice modificare a geometriei, amplasamentului și a suprafeței imobilului înscris în cartea funciară.

Categoriile de folosință ale parcelelor se stabilesc în conformitate cu prevederile legale și se înscriu cu denumirile stabilite de lege. Categoria de folosință a terenului este un atribut al parcelei și se individualizează printr-un cod. Pentru evidențierea parcelelor se folosesc codurile categoriilor de folosință prevăzute în regulamentele în vigoare.

Parcelele care compun imobilul se reprezintă numai dacă au categoria de folosință în suprafață mai mare de 50 de mp în intravilan și mai mare de 300 de mp în extravilan. Parcelele având suprafețe mai mici decât cele menționate se includ în parcelele adiacente ale aceluiași proprietar.

Detaliile liniare cum ar fi drumuri, străzi, căi ferate, diguri, ape, etc. constituie imobile și se înregistrează ca atare. Lățimea drumurilor și a străzilor se stabilește între limitele imobilelor adiacente. Detaliile liniare primesc un singur identificator pe toată lungimea lor, cu excepția subtraversărilor, iar dacă sunt intersectate cu alte detalii liniare se respectă ierarhia prevăzută la numerotarea cadastrală din regulament.

4. Colectarea actelor de proprietate și identificarea deținătorilor

Pentru imobilele situate în intravilan, executantul se deplasează la fiecare imobil în parte în vederea identificării deținătorilor și completează sau întocmește fișa de date a imobilului, după caz.

Executantul colectează copiile legalizate ale actelor juridice care atestă dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, care conțin modificări ale configurației imobilelor, sau atestă alte acte, fapte ori raporturi juridice privitoare la imobile, precum și copii ale actelor de identitate și ale actelor de stare civilă.

Copiile legalizate ale documentelor se preiau numai dacă acestea nu există în arhiva oficiului teritorial sau a primăriei. La cererea executantului oficiul teritorial realizează copii certificate pentru conformitate ale titlurilor de proprietate emise în baza legilor proprietății.

Dacă s-au efectuat transmisiuni succesive ale unui imobil neînscris în cartea funciară, în vederea înregistrării în documentele tehnice este suficientă prezentarea ultimului act doveditor al drepturilor reale privitoare la imobil.

În cazul imobilelor înscrise în cadastru și cartea funciară (pentru care s-au acordat numere cadastrale), cu privire la care se constată transmisiuni de drepturi neînscrise, în fișa de date se menționează proprietarul înscris în cartea funciară, iar în baza actelor doveditoare poziția acestuia se radiază și se înscrie ultimul proprietar.

Pentru imobilele ai căror proprietari, posesori sau alți deținători legali nu au fost identificați, dreptul de proprietate se înscrie provizoriu în favoarea unității administrativ-teritoriale.

În cazul imobilelor a căror suprafață rezultată din măsurători este mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, se procedează astfel:

– în cazul imobilelor împrejmuite se înscrie suprafața determinată prin măsurători indiferent de zona în care imobilele sunt situate (zona cooperativizată sau necooperativizată). Prin excepție, în cazul imobilelor împrejmuite situate în extravilanul zonelor cooperativizate, se aplică prevederile stabilite pentru imobilele neîmprejmuite, cazul b.

– în cazul imobilelor neîmprejmuite:

a) situate în intravilan, în cartea funciară se înscrie suprafața determinată prin măsurători în favoarea proprietarului iar în lipsa actelor de proprietate, în favoarea posesorului;

b) situate în extravilan care au făcut obiectul legilor fondului funciar, în cartea funciară se înscrie suprafața din Titlul de proprietate iar aceste imobile nu fac obiectul procedurii atestării posesiei. În acest caz, surplusul de teren rămâne la dispoziția comisiei locale, care poate opta pentru constituirea rezervei sau poate atribui diferența de teren proprietarilor din tarla, în baza hotărârii comisiei, după soluționarea eventualelor contestații;

c) situate în zonele necooperativizate, în cartea funciară se înregistrează suprafața măsurată, iar pentru suprafața deținută în plus față de actele de proprietate se înscrie posesorul. În cazul în care nu există acte de proprietate, pentru suprafața determinată prin măsurători se înscrie posesorul.

Pentru suprafețele deținute în plus nu se formează imobile noi.

În cazul imobilelor proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale, în lipsa actelor de proprietate, dovada drepturilor de proprietate se face cu extrasele de pe inventarul centralizat al bunurilor respective atestat de Guvern în condițiile legii, certificate pentru conformitate.

Pentru imobilele proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, în lipsa extraselor de pe inventarul bunurilor respective, se poate înscrie provizoriu dreptul de proprietate în favoarea unităților administrativ-teritoriale în cauză, în baza hotărârii emise în condițiile legii de consiliile județene, de Consiliul general al Municipiului București ori de consiliile locale.

Imobilele aparținând domeniului privat al unităților administrativ-teritoriale, identificate în cadrul lucrărilor de înregistrare sistematică se înregistrează în baza actelor juridice de dobândire.

În cazul moștenirilor nedezbătute executantul completează fișa de date a imobilului pe numele defunctului și se menționează faptul că proprietarul este decedat. Mențiunea faptului că proprietarul este decedat se efectuează și în documentele tehnice cadastrale.

Primarul eliberează certificatele necesare realizării lucrărilor de cadastru sistematic în termen de 30 de zile de la solicitare.

Certificatele privind datele din registrul de rol fiscal pot fi emise și sub formă de tabel centralizator întocmit pentru mai multe imobile, la nivel de sector cadastral.

Întocmirea documentelor tehnice ale cadastrului

Documentele tehnice cadastrale se obțin prin prelucrarea datelor existente în baza de date constituită în urma finalizării lucrărilor sistematice de cadastru.

Documentele tehnice se întocmesc pe sectoare cadastrale și evidențiază situația cadastrală și juridică de fapt, constatată de către comisia care a desfășurat lucrările sistematice de cadastru.

Documentele tehnice constituie temeiul înregistrării din oficiu a imobilelor în cadastru și în cartea funciară. Primarul contrasemnează documentele tehnice, anterior recepționării lor de către oficiul teritorial în termen de 30 de zile de la înregistrarea solicitării.

Pentru fiecare imobil, executantul lucrării întocmește un dosar care să conțină următoarele documente, în format analogic (pe suport de hârtie):

a) fișa de date a imobilului;

b) copia actului de identitate/adeverință emisă de către Serviciul Public Comunitar de Evidența Populației din care să rezulte datele de identificare;

c) copia legalizată a actului de proprietate. Prin excepție, actele de proprietate emise de primărie și cele existente în arhiva oficiului teritorial se vor depune în copie certificată pentru conformitate;

d) certificatul de atestare fiscală privind construcțiile fără acte, dacă este cazul;

e) releveele unităților individuale din construcțiile condominiu, dacă este cazul;

f) copii ale actelor de stare civilă, după caz;

g) alte înscrisuri (adeverințe, certificate, etc.).

Numărul dosarului este același cu identificatorul (ID) imobilului pentru care este întocmit. Documentele menționate se scanează sub forma unui fișier .pdf multipagină. Fiecărui imobil i se asociază astfel un fișier denumit ID.pdf, unde ID reprezintă identificatorul imobilului atribuit de executant în cadrul lucrării sistematice de cadastru.

În cazul unității individuale (UI), denumirea fișierelor .pdf asociate este de forma: ID-Cn-Um.pdf, unde: ID – identificator imobil, Cn – litera „C” urmată de numărul de ordine al construcției condominiu, Um – litera „U” urmată de numărul de ordine al UI din cadrul construcției condominiu.

Releveele executate pentru unitățile individuale din construcțiile condominiu se stochează în fișiere .jpg cu denumirea ID-Cn-Um-Rp.jpg, unde ID, Cn, Um au semnificația dată mai sus, iar Rp reprezintă litera „R” urmată de numărul de ordine al imaginilor.

Conținutul documentației tehnice a cadastrului sistematic

La finalizarea lucrărilor sistematice de cadastru, se întocmește documentația tehnică a cadastrului care va cuprinde următoarele:

a) memoriul tehnic cu descrierea lucrărilor executate;

b) fișierele .cgxml, .pdf, .jpg (dacă este cazul) corespunzătoare imobilelor identificate;

c) dosarele conținând actele juridice ale imobilelor și releveele unităților individuale din construcțiile condominiu, dacă este cazul;

d) planurile parcelare;

e) raportul de control intern al calității;

f) raportul de monitorizare a campaniei de informare publică, dacă este cazul;

g) documentele tehnice ale cadastrului: planul cadastral, registrul cadastral al imobilelor, opisul alfabetic al titularilor drepturilor reale de proprietate, al posesorilor și al altor deținători.

În cazul în care actul de proprietate se referă la mai multe imobile, exemplarul original/copia legalizată/copia certificată se atașează la dosarul primului imobil, iar celelalte dosare vor conține copii ale actelor, cu trimitere la ID- ul imobilului în dosarul căruia se află originalul.

Verificarea documentației tehnice a cadastrului

Recepția documentației tehnice întocmită ca urmare a finalizării lucrărilor sistematice de cadastru este în sarcina comisiei de recepție constituită la nivelul oficiului teritorial în circumscripția căruia se află unitatea administrativ-teritorială și are ca scop verificarea respectării cerințelor din specificațiile tehnice precum și a reglementărilor legale din domeniul cadastrului și publicității imobiliare.

Comisia de recepție este numită prin ordin al directorului general al Agenției Naționale și se compune din specialiști din cadrul oficiului teritorial cu atribuții de verificare și recepție a documentațiilor cadastrale, respectiv de înscriere în cartea funciară.

Verificarea aspectelor tehnice este în sarcina specialistului de cadastru. Acesta realizează verificări în teren pentru stabilirea modului în care au fost realizate măsurătorile și stabilite limitele imobilelor și verifică modul de reprezentare a imobilelor în documentele tehnice și în fișierele .cgxml aferente.

Publicarea documentelor tehnice

Publicarea documentelor tehnice se face la sediul primăriei unității administrativ-teritoriale în cauză iar perioada afișării este de 30 de zile.

Oficiul teritorial stabilește data publicării documentelor tehnice, pe care o comunică în scris Agenției Naționale, executantului și primăriei.

Începerea și încheierea perioadei de afișare a documentelor tehnice sunt consemnate în procese verbale încheiate la sediul primăriei și semnate de către reprezentanții oficiului teritorial și de primar.

În termen de 30 de zile de la afișare, titularii sarcinilor înscrise în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni solicită reînnoirea înscrierii acestora, sub sancțiunea radierii din oficiu a acestora, ca urmare a închiderii registrelor. Prin sarcini se înțeleg: ipotecile, privilegiile, somațiile, sechestrele, litigiile, comandamentele, alte sarcini, înscrise în vechile registre de publicitate imobiliară.

Cererea de rectificare a informațiilor din documentele tehnice publicate și contestația cu privire la calitatea de posesor se pot face în termen de 30 de zile de la afișare, în scris și cu depunerea documentelor doveditoare.

În cazul formulării unei contestații cu privire la calitatea de posesor, aceasta trebuie însoțită de dovada sesizării instanței competente cu privire la contestarea posesorului înscris în documentele tehnice ale cadastrului (copia acțiunii civile înregistrată la instanță ori certificat de grefă).

În cazul în care soluționarea unei cereri de rectificare implică modificări și ale altor imobile, datele asociate acestor imobile vor fi de asemenea actualizate ori corectate. Rectificarea imobilelor afectate se va dispune prin procesul verbal de soluționare a cererii de rectificare inițiale.

Primirea, înregistrarea și soluționarea cererilor de rectificare și a contestațiilor cu privire la calitatea de posesor se realizează de către comisia de soluționare a cererilor de rectificare, numită prin decizie a directorului oficiului teritorial. Comisia este sprijinită în activitate de către un reprezentant al executantului lucrărilor și unul din partea primăriei.

Atribuțiile comisiei de soluționare a cererilor de rectificare sunt următoarele, dar fără a se limita la acestea:

a) acordarea lămuririlor necesare contestatarilor;

b) înregistrarea cererilor de rectificare și a contestațiilor;

c) marcarea în documentele tehnice cadastrale a imobilelor contestate;

d) analiza documentelor depuse de contestatari;

e) verificarea în teren a imobilelor contestate dacă se consideră că este necesar;

f) întocmirea procesului verbal de soluționare a cererilor de rectificare și a contestațiilor cu privire la calitatea de posesor.

Înregistrarea cererilor de rectificare și a contestațiilor cu privire la calitatea de posesor se va face într-un registru întocmit în acest scop.

Registrul de înregistrare a cererii de rectificare și a contestațiilor cu privire la calitatea de posesor, cuprinde rubricile: data depunerii cererii, numele și prenumele contestatarului, adresa acestuia, identificatorul imobilului contestat din documentele tehnice publicate, obiectul cererii sau numele posesorului contestat, soluția dată de către comisie în rezolvarea cererii, alte mențiuni.

Comisia soluționează cererile de rectificare prin proces-verbal în termen de 30 de zile de la terminarea perioadei de afișare. Procesul verbal face parte integrantă din încheierea de înscriere din oficiu în cartea funciară. Împotriva încheierii de carte funciară se poate formula plângere la judecătorie, în termen de 15 zile de la comunicare.

Mai multe cereri de rectificare având ca obiect același imobil pot fi soluționate printr-un singur proces verbal.

În situația în care o cerere de rectificare afectează și alte imobile decât imobilul contestat, prin procesul verbal se va dispune comunicarea soluției tuturor părților interesate.

Actualizarea documentelor tehnice

Actualizarea documentelor tehnice, a fișierelor .cgxml, .pdf, .jpg (dacă este cazul) se realizează de către executantul lucrărilor în baza proceselor-verbale de soluționare a cererilor de rectificare și a documentele aferente.

În cazul fișierelor .pdf asociate imobilelor, actualizarea se realizează prin adăugarea la conținutul inițial a documentelor transmise de către comisia de soluționare a cererilor de rectificare în urma soluționării cererilor: procesul verbal de soluționare a cererii de rectificare, cererea de rectificare ori contestația privind calitatea de posesor, documentele doveditoare. De asemenea, executantul integrează în documentele tehnice finale înregistrările efectuate în cărțile funciare în cadrul înregistrării sporadice, în perioada publicării și în cea de soluționare a cererilor de rectificare/contestațiilor.

Cererile de rectificare, contestațiile și procesele verbale de soluționare a cererilor și registrul cererilor de rectificare se arhivează împreună cu documentele tehnice ale cadastrului.

DOCUMENTELE TEHNICE ALE CADASTRULUI

Registrele cadastrale

Inițial documentele tehnice principale ale cadastrului general, care se întocmeau după introducerea lucrărilor de cadastru general la nivelul unei unități administrativ-teritoriale erau:

– registrul cadastral al parcelelor;

– indexul alfabetic al proprietarilor și domiciliul acestora;

– registrul cadastral al proprietarilor;

– registrul corpurilor de proprietate;

– fișa centralizatoare a partidelor cadastrale pe proprietari și pe categorii de folosință;

– planul cadastral.

Fișele corpurilor de proprietate sunt documentele care conțin datele de intrare în baza de date a cadastrului general. Documentele tehnice ale cadastrului general se obțin prin prelucrarea datelor din baza de date.

Orice informații grafice sau alfanumerice referitoare la un corp de proprietate se pot obține prin interogarea bazei de date a cadastrului general.

Registrul cadastral al parcelelor – conține situația tuturor parcelelor componente ale corpului de proprietate din cuprinsul unei unități administrativ-teritoriale și se întocmește separat pentru intravilan și pentru extravilan. Conținutul registrului cadastral al parcelelor este prezentat în anexa nr. 2.

Indexul alfabetic al proprietarilor și domiciliul acestora – scopul principal al indexului alfabetic al proprietarilor este acela de a permite identificarea partidei cadastrale a fiecărui proprietar în registrul cadastral al proprietarilor. Acesta este documentul care face legătura între registrul cadastral și al parcelelor și registrul cadastral al proprietarilor. Conținutul acestui registru este prezentat în anexa nr. 3. Numerele de ordine date proprietarilor în indexul alfabetic coincid cu numerele partidelor cadastrale ale acestora din registrul cadastral al proprietarilor.

Registrul cadastral al proprietarilor – conține partidele cadastrale ale fiecărui proprietar, în care sunt înscrise toate suprafețele de teren ale parcelelor componente ale corpurilor de proprietate, atât în intravilan, cât și în extravilan. Conținutul registrului este prezentat în anexa nr. 4.

Registrul corpurilor de proprietate – Corpul de proprietate este format din una sau mai multe parcele alipite care aparțin aceluiași proprietar. Registrul se întocmește conform modelului prezentat în anexa nr. 5.

Fișa centralizatoare a partidelor cadastrale pe proprietari și pe categorii de folosință – constituie documentele sursă pentru întocmirea situațiilor statistice de sinteză privind terenurile și construcțiile care se pun la dispoziție autorităților publice. În fișa centralizatoare se înscriu suprafața totală pe fiecare categorie de folosință și suprafața totală generală pe fiecare grupă de destinație a terenului, deținută într-o unitate administrativ-teritorială. Fișa se întocmește pe tipuri de proprietate și grupe de proprietari ai corpurilor de proprietate. Modelul fișei centralizatoare a partidelor cadastrale pe proprietari și pe categorii de folosință este prezentat în anexa nr. 6.

Conform ultimelor modificări ale Legii cadastrului (2010), documentele tehnice ale cadastrului se intocmesc la nivelul unitatii administrativ-teritoriale, pentru fiecare sector cadastral în parte, și evidențiază situația reală constatată de comisia care a desfășurat lucrările de specialitate. Documentele tehnice sunt:

a) planul cadastral;

b) registrul cadastral al imobilelor cuprinse în sectorul cadastral (anexa nr. 7);

c) opisul alfabetic al proprietarilor imobilelor din sectorul cadastral (anexa nr. 8).

Conform acestor modificări, ANCPI urmează să realizeze și să actualizeze și să administreze registrul electronic national al nomenclaturilor stradale. Registrul national al nomenclaturilor stradale constituie documentul unitar de evidență în care sunt înscrise nomenclaturile stradale de la nivelul comunelor, orașelor și al municipiilor. Nomenclatura stradală se aprobă prin hotărâre a consiliului local, se organizează pe fiecare localitate și reprezintă evidența primară unitară care serveste la atribuirea denumirii străzii și a numărului administrativ.

Primarul unității administrativ-teritoriale în care se desfășoară lucrările de cadastru are obligația să înștiințeze deținătorii imobilelor, prin afișare și prin alte mijloace de publicitate, cu privire la obligația acestora, respectiv: de a permite accesul specialiștilor să execute măsurătorile; de a prezenta actele juridice referitoare la imobile; de a identifica limitele imobilelor împreună cu echipele care realizează lucrările de specialitate.

Dacă deținătorii imobilelor nu se prezintă, identificarea limitelor se va face în lipsa acestora. Primarul unității administrativ-teritoriale, prin compartimentele de resort din cadrul aparatului de specialitate al acestuia, furnizează gratuit echipelor de realizare a lucrărilor date și informații cuprinse în:

– registrul agricol;

– registrul de rol nominal unic;

– nomenclatura stradală;

– listele cuprinzând următoarele date: numele, prenumele, codul numeric personal sau, după caz, numărul de identificare fiscală, adresa domiciliului pentru persoanele fizice, respectiv denumirea, adresa sediului și codul de înregistrare fiscală sau, după caz, codul unic de înregistrare, în cazul persoanelor juridice;

– orice alte informații și evidențe care ar putea fi necesare realizării lucrării de specialitate.

Comisia care efectuează lucrările de cadastru la teren este formată din reprezentanți ai persoanei autorizate să execute lucrări de cadastru, un inspector de cadastru, un registrator de carte funciară din cadrul oficiului teritorial și un reprezentant al unității administrativ-teritoriale. Componența nominală va fi stabilită prin ordin al directorului general al Agenției Naționale, la propunerea instituțiilor implicate.

Reprezentanții persoanei autorizate să execute lucrări de cadastru efectuează lucrarea tehnică, care constă în identificarea și măsurarea imobilelor și prelucrarea datelor obținute.

Primarul unității administrativ-teritoriale, prin compartimentele de resort din cadrul aparatului de specialitate al acestuia, identifică deținătorii imobilelor și pune la dispoziție informațiile și evidențele necesare deținute de primărie.

Inspectorul de cadastru verifică lucrările la teren executate de către persoanele autorizate.

Registratorul de carte funciară verifică actele juridice puse la dispoziție de deținători; determină în vederea înscrierii drepturile de proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente, restrangerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune, sarcinile reale ce grevează bunul imobil, cât și orice fapt sau raport juridic; atestă posesia exercitată asupra imobilelor.

În cazul în care proprietarul nu este identificat, dar există posesor, înscrierea posesiei asupra imobilelor se face în baza următoarelor documente:

a) declarația autentică a celui în cauză sau, la nivelul comunelor unde nu funcționează birouri ale notarilor publici, declarația celui în cauză, cu legalizarea semnăturii făcută de către secretarul comunei;

b) certificatul prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, precum și în evidențele fiscale, eliberat de primarul unității administrativ-teritoriale;

c) certificatul de atestare fiscală privind impozite, taxe locale și alte venituri ale bugetului local.

Pentru imobilele ai căror proprietari sau posesori nu pot fi identificați cu ocazia efectuării din oficiu a lucrărilor de cadastru se vor deschide cărți funciare cu mențiunea «proprietar neidentificat». În acest caz, dreptul de proprietate va putea fi intabulat ulterior, la cerere, în baza unei documentații care va cuprinde:

a) identificarea imobilului în planul cadastral, în scopul de a certifica faptul că imobilul din actul de proprietate corespunde cu cel din plan;

b) actul care atestă dreptul de proprietate;

c) certificatul prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, precum și în evidențele fiscale, eliberat de primarul unității administrativ-teritoriale unde este amplasat acest imobil.

Documentele tehnice pentru fiecare sector cadastral se afișează, prin grija oficiului teritorial, la primăria unității administrativ-teritoriale în cauza. Titularii sarcinilor înscrise în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni vor solicita reînnoirea înscrierii acestora în cărțile funciare, în termen de 30 de zile de la afișare. Prin sarcini se înțelege ipotecile, privilegiile, somațiile, sechestrele, litigiile și orice acte juridice înscrise în registrele de inscripțiuni.

Cererile de rectificare a documentelor tehnice ale cadastrului se formulează în termen de 30 de zile de la afișare, în scris, și sunt însoțite de documente doveditoare. Oficiul teritorial solutionează cererile de rectificare prin încheiere de carte funciară, în termen de 30 de zile de la depunere. Pentru soluționarea cererilor de rectificare, reprezentanții persoanei autorizate să execute lucrări de cadastru cooperează cu primăria și cu oficiul teritorial.

Înscrierea în cartea funciară se face din oficiu, după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare sector cadastral și după expirarea termenului de soluționare a contestațiilor, în baza unui regulament aprobat prin ordin al directorului general al Agenției Naționale. Directorul general al Agenției Naționale poate emite instrucțiuni cu privire la modul de lucru în cadrul lucrărilor de cadastru.

De la data deschiderii cărților funciare din oficiu, registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, cărțile funciare și orice alte evidențe de cadastru și publicitate imobiliară se vor înlocui, pentru sectoarele cadastrale respective, cu planul cadastral și noile cărți funciare. Vechile evidențe se pastrează în arhiva biroului teritorial și pot fi consultate pentru istoric. Identificarea și numerotarea imobilelor cuprinse în actele de proprietate și planuri anterioare realizării cadastrului și deschiderii noilor cărți funciare își pierd valabilitatea.

Cuprinsul cărților funciare și al planului cadastral se dovedește cu copia sau cu extrasul de carte funciară. Dovada delimitării unui imobil față de alte imobile se face numai cu extrasul din planul cadastral.

Registrul cadastral al imobilelor și planul cadastral stau la baza completării sau, după caz, a întocmirii din oficiu a cărților funciare, la finalizarea masurătorilor cadastrale la nivelul sectoarelor cadastrale.

Un exemplar din planurile și registrele cadastrale se transmite cu titlu gratuit unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, Agenția Naționala și oficiile teritoriale din subordine au obligația de a furniza, la cerere, organelor abilitate evidențele necesare stabilirii valorii de impunere.

PARTEA JURIDICĂ A CADASTRULUI

FORMELE DE PROPRIETATE EXISTENTE AZI ÎN ROMÂNIA

Latura juridică a cadastrului se referă la operațiile care se efectuează pentru identificarea propietarilor, înscrierea lor în documentația cadastrului, precum și în cartea funciară, în vederea realizării publicității imobiliare, în baza drepturilor și actelor juridice pe care aceștia le dețin.

Fondul funciar al României este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute, respectiv, de domeniul public ori privat din care fac parte.

Terenurile menționate mai sus sunt deținute de diferite persoane fizice și juridice. Prin deținători de terenuri se înțeleg titularii dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori deținători precari.

Proprietatea privată asupra terenurilor, sau alte drepturi reale poate avea ca titulari persoane fizice și juridice, iar terenurile care aparțin domeniului public sunt proprietatea statului.

Domeniul public este de interes național și local. Terenurile care fac parte din domeniul public național sunt în proprietatea exclusivă a statului, iar terenurile care fac parte din domeniul public local, se află în proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

Terenurile din domeniul public național sunt administrate de către organele statului prevăzute de lege, iar cele din domeniul public de interes local sunt administrate de consiliile locale comunale, orășenești, municipale, după caz, sau de către prefecturile județene.

Prin denumirea de terenuri din domeniul public se înțelege că acestea sunt destinate unei utilități publice.

Astfel, aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, lacurilor de interes public, fundurile apelor maritime interioare și al marii teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezevații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe, care potrivit legii sunt de domeniu public sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Regimul juridic corespunzător celor două categorii amintite este diferențiat conform legislației în vigoare.

A. Terenurile proprietate privată, aparținând persoanelor fizice și juridice sunt incluse în circuitul civil, deci pot fi dobândite și înstrăinate prin oricare din modurile stabilite de normele dreptului comun.

B. Terenurile proprietatea statului au regimuri diferite după apartenența lor:

– cele din domeniul public, de interes național sau local, sunt scoase din circuitul civil, fiind inalienabile (nu pot fi înstrăinate), imprescriptibile (nu pot fi revendicate) și insesizabile (nu pot fi uzucapate). Terenurile pot fi date în administrare, închiriate sau concesionate, prin hotărâri ale Guvernului, Consiliilor Județene, al Municipiului București sau ale celor locale;

– cele din domeniul privat al statului, respectiv al comunelor, orașelor, municipiilor, prefecturilor, sunt supuse dispozițiilor de drept comun și pot fi vândute, concesionate sau închiriate prin licitație publică. După privatizare acestea pot fi incluse în circuitul civil general.

Folosirea terenurilor pentru producția agricolă și silvică se face conform prevederilor legale, cu respectarea unor dispoziții, astfel:

– deținătorii terenurilor agricole au obligația să asigure cultivarea acestora și protecția solului, sub sancțiunea unor amenzi sau a pierderii dreptului de folosință. Schimbarea categoriei de folosință se face și ea în condițiile prevăzute de lege;

– deținătorii de terenuri forestiere persoane juridice, pot schimba categoria de folosință silvică (păduri, răchitării, culturi de arbuști) doar cu aprobarea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Pădurilor.

În documentația cadastrală, datele referitoare la situația juridică a unui corp de proprietate se trece în urma declarației deținătorului (cadastru declarativ). Datele din registrele cadastrale nu consființesc o situație de drept, aceasta urmând a fi stabilită numai după verificarea documentelor juridice.

În cartea funciară, datele se trec pe baza actelor juridice prezentate de propietar, înscrierea lor realizează publicitatea imobiliară.

DREPTUL DE PROPRIETATE. TITULARII DREPTULUI DE PROPRIETATE

Conform codului civil "proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". Efectiv acest drept este garantat de constituție, reglementat în codul civil și printr-o serie de legi, decrete – legi, sau ordonanțe. Terenurile și construcțiile pot face, conform Legii 18/1991, obiectul dreptului de proprietate și a altor drepturi reale indiferent de titulari (persoane fizice sau juridice) și de apartenență (domeniul public sau privat).

Dreptul de proprietate este un drept real, tipic, cel mai deplin, prin care titularul își poate exercita asupra unui bun al său prerogativele prevăzute de lege.

Dacă ne referim la bunurile imobile, atributele deplinei proprietăți asupra lor sunt:

– posesia (jus utendi), ce presupune stăpânirea efectivă, de către titularul dreptului, a imobilului sub raport fizic sau economic, în mod direct sau nemijlocit;

– folosința (jus fruendi), respectiv dreptul de a culege foloasele economice produse de imobil. De reținut că folosința presupune posesia acestuia și că proprietarul poate ceda dreptul de folosință în întregime sau parțial (uzufruct, uz, abitațiune), permanent (servitute) sau temporar;

– dispoziția (jus abutendi), în baza căreia proprietarul poate schimba situația juridică a unui imobil prin înstrăinare (vânzare, donație), închiriere, depunere în gaj.

Caracterele proprii, specifice, deosebesc dreptul de proprietate față de celelalte drepturi reale.

Conform legislației noastre în vigoare, dreptul de proprietate este:

– absolut și inviolabil deoarece este recunoscut titularului său fiind opozabil tuturor, (erga omnes) și nu poate fi încălcat de nimeni inclusiv de către stat. Cele două excepții admise de lege se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, socotită ca o trecere forțată, prin hotărâre judecătorească, în proprietate publică a unor imobile aflate în proprietate privată și la folosirea subsolului de către stat pentru lucrări de interes general, ambele cu despăgubiri prealabile și drepte;

– deplin și exclusiv întrucât presupune posesia, folosința și dispoziția, atribute sau puteri independente ce revin numai titularului dreptului de proprietate asupra bunului;

– perpetuu și transmisibil fiind nelimitat în timp, condiționat doar de existența bunului ce poate fi transmis prin acte, între vii, în condițiile legii.

– în exercitarea dreptului de proprietate titularul dreptului este supus și unor obligații sau îngrădiri prevăzute în legislația noastră în vigoare: respectarea normelor privind protecția mediului, asigurarea unei bune vecinătăți ș.a.

Dobândirea dreptului de proprietate cât și a celorlalte drepturi reale, este reglementată prin legislația în vigoare: "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune" precum și "prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupație".

Proprietatea publică a statului sau unităților administrativ teritoriale, se dobândește pe cale naturală prin achiziții publice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, acte de donație sau legate, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau prin alte moduri prevăzute de lege.

Dreptul de proprietate, odată dobândit, este consfințit prin constituție. În prima constituție de după 1989 el a fost doar "ocrotit" și a trecut ceva timp până când, prin modificarea legii fundamentale a devenit, în sfârșit, "garantat", așa cum este normal.

Formele de bază ale proprietății, ce conferă proprietarilor dreptul de a poseda, de a folosi roadele și de a dispune de un imobil, sunt:

– proprietatea privată, când imobilul aparține persoanelor fizice sau juridice, inclusiv statului sau unităților administrativ-teritoriale, care dispun în interes propriu de bunul imobil și de produsele lui;

– proprietatea socială sau comună atunci când imobilul aparține unei colectivități (stat, oraș, comună, asociații de orice fel), care poate folosi și dispune de bunul imobil și de produsele lui, în interesul întregii colectivități.

Un imobil funciar – teren sau/și construcție – poate fi deținut în proprietate exclusivă, de către o singură persoană, sau în proprietate comună când aparține mai multor persoane. Sub acest aspect în cadrul tipului de proprietate particulară se disting forme diferite.

A) Proprietatea comună pe cote părți, când fiecare coindivizionar sau coproprietar are dreptul exprimat printr-o fracțiune din întreg și mai rar în procente, fără ca aceasta să fie localizată în cadrul imobilului. Formele de proprietate sunt în acest caz diferite, respectiv: stare de indiviziune asupra mai multor imobile ce aparțin unor moștenitori, spre exemplu, și coproprietatea, care se referă la un singur bun. În acest din urmă caz se disting:

– coproprietatea vremelnică, bazată pe o convenție care poate fi sistată prin împărțirea bunurilor;

– coproprietate forțată, cea mai frecventă, asupra unor bunuri care prin natura lor nu pot fi de ținute decât de mai mulți proprietari (drumuri de acces, fântâni, precum și terenul, fundațiile, acoperișul, holurile, scările, împrejurimile sau unele instalații ale unor locuințe comune);

B) Proprietatea comună în devălmășie, în care imobilul este stăpânit și folosit în comun de către mai multe persoane fără ca dreptul acestora să fie menționat în cote părți. Este cazul obștilor, al composesoratelor, al asociațiilor și cooperativelor, precum și al proprietății comune a soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Formele de proprietate comună menționate mai sus sunt cele mai frecvent întâlnite în cazul bunurilor imobile ce formează obiectul înscrisurilor de carte funciară.

DREPTURILE REALE PRINCIPALE

CLASIFICAREA DREPTURILOR

Pentru a putea constitui exercițiul unor drepturi, actele persoanei trebuie să fie recunoscute, sau să nu fie interzise de lege, întrucât un act contrar legii nu se poate constitui, din punct de vedere juridic, exercițiul unui drept.

Dreptul subiectiv este o prerogativă a activității individuale, în virtutea căruia subiectul unui raport juridic poate acționa în limitele permise de lege.

Drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice, în raport cu sfera persoanelor obligate și în funcție de conținutul obligațiilor corespunzătoare, sunt:

– drepturi absolute;

– drepturi relative.

Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora le corespunde obligația generală negativă a tuturor persoanelor de a se abține de la încălcarea lor. Din categoria drepturilor absolute fac parte: drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, dreptul la integritatea persoanei, la onoare, etc.; drepturi ce derivă din raporturile de familie; drepturile de autor și inventator; dreptul de proprietate precum și celelalte drepturi reale.

Drepturile relative sunt acele drepturi cărora le corespunde obligația uneia sau a unor persoane determinate, de a da, de a săvârși sau de a se abține de la anumite acte sau fapte juridice. Aceste drepturi operează numai în privința subiectului obligat sau a subiectelor obligate. Acestea sunt toate drepturile ce se nasc din contracte.

O altă clasificare a drepturilor se poate face după conținutul lor economic, astfel:

– drepturi patrimoniale;

– drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conținut economic, oferind posibilitatea unei evaluări bănești.

Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conținut economic, cum sunt cele legate de persoana omului.

Drepturile patrimoniale se împart în:

– drepturi reale;

– drepturi de creanță.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercită direct asupra lucrurilor, fără concursul altor persoane. Drepturile reale se împart la rândul lor în:

– drepturi reale principale;

– drepturi reale accesorii.

Din categoria drepturilor reale principale fac parte: dreptul de proprietate, dreptul

de superficie, dreptul de uzufruct, uz și abitație, dreptul de servitute.

Din categoria drepturilor reale accesorii fac parte: ipoteca, privilegiile și amanetul. Sunt denumite drepturi reale accesorii deoarece servesc drept garanție reală unor drepturi de creanță.

Drepturile de creanță sunt acele drepturi patrimoniale în baza cărora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice sunt recunoscute, ocrotite și garantate atat de Constituție cât și de Codul civil, în scopul satisfacerii intereselor acestora în acord cu interesul general al statului.

DREPTUL DE PROPRIETATE

Conform codului civil "proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege ". Efectiv acest drept este garantat de constituție, reglementat în codul civil și printr-o serie de legi, decrete – legi, sau ordonanțe. Terenurile și construcțiile pot face, conform Legii 18/91, obiectul dreptului de proprietate și a altor drepturi reale indiferent de titulari (persoane fizice sau juridice) și de apartenență (domeniul public sau privat).

Dreptul de proprietate este un drept real, tipic, cel mai deplin, prin care titularul își poate exercita asupra unui bun al său prerogativele prevăzute de lege.

Dacă ne referim la bunurile imobile, atributele deplinei proprietăți asupra lor sunt:

– posesia (jus utendi), ce presupune stăpânirea efectivă, de către titularul dreptului, a imobilului sub raport fizic sau economic, în mod direct sau nemijlocit;

– folosința (jus fruendi), respectiv dreptul de a culege foloasele economice produse de imobil. De reținut că folosința presupune posesia acestuia și că proprietarul poate ceda dreptul de folosință în întregime sau parțial (uzufruct, uz, abitațiune), permanent (servitute) sau temporar;

– dispoziția (jus abutendi), în baza căreia proprietarul poate schimba situația juridică a unui imobil prin înstrăinare (vânzare, donație), închiriere, depunere în gaj.

Caracterele proprii, specifice, deosebesc dreptul de proprietate față de celelalte drepturi reale.

Conform legislației noastre în vigoare, dreptul de proprietate este:

– absolut și inviolabil deoarece este recunoscut titularului său fiind opozabil tuturor, (erga omnes) și nu poate fi încălcat de nimeni inclusiv de către stat. Cele două excepții admise de lege se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, socotită ca o trecere forțată, prin hotărâre judecătorească, în proprietate publică a unor imobile aflate în proprietate privată și la folosirea subsolului de către stat pentru lucrări de interes general, ambele cu despăgubiri prealabile și drepte;

– deplin și exclusiv întrucât presupune posesia, folosința și dispoziția, atribute sau puteri independente ce revin numai titularului dreptului de proprietate asupra bunului;

– perpetuu și transmisibil fiind nelimitat în timp, condiționat doar de existența bunului ce poate fi transmis prin acte, între vii, în condițiile legii.

– în exercitarea dreptului de proprietate titularul dreptului este supus și unor obligații sau îngrădiri prevăzute în legislația noastră în vigoare: respectarea normelor privind protecția mediului, asigurarea unei bune vecinătăți ș.a.

Dobândirea dreptului de proprietate cât și a celorlalte drepturi reale, este reglementată prin legislația în vigoare: "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune" precum și prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupație".

Proprietatea publică a statului sau unităților administrativ-teritoriale, se dobândește pe cale naturală prin achiziții publice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, acte de donație sau legate, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau prin alte moduri prevăzute de lege.

Dreptul de proprietate, odată dobândit, este consfințit prin constituție. În prima constituție de după 1989 el a fost doar "ocrotit" și a trecut ceva timp până când, prin modificarea legii fundamentale a devenit, în sfârșit, "garantat", așa cum este normal.

Formele de bază ale proprietății, ce conferă proprietarilor dreptul de a poseda, de a folosi roadele și de a dispune de un imobil, sunt:

– proprietatea privată, când imobilul aparține persoanelor fizice sau juridice, inclusiv statului sau unităților administrativ-teritoriale, care dispun în interes propriu de bunul imobil și de produsele lui;

– proprietatea socială sau comună atunci când imobilul aparține unei colectivități (stat, oraș, comună, asociații de orice fel), care poate folosi și dispune de bunul imobil și de produsele lui, în interesul întregii colectivități.

Un imobil funciar – teren sau/și construcție – poate fi deținut în proprietate exclusivă, de către o singură persoană, sau în proprietate comună când aparține mai multor persoane. Sub acest aspect în cadrul tipului de proprietate particulară se disting forme diferite.

A) Proprietatea comună pe cote părți, când fiecare coindivizionar sau coproprietar are dreptul exprimat printr-o fracțiune din întreg și mai rar în procente, fără ca aceasta să fie localizată în cadrul imobilului. Formele de proprietate sunt în acest caz diferite, respectiv: stare de indiviziune asupra mai multor imobile ce aparțin unor moștenitori, spre exemplu, și coproprietatea, care se referă la un singur bun. În acest din urmă caz se disting:

– coproprietatea vremelnică, bazată pe o convenție care poate fi sistată prin împărțirea bunurilor;

– coproprietate forțată, cea mai frecventă, asupra unor bunuri care prin natura lor nu pot fi de ținute decât de mai mulți proprietari (drumuri de acces, fântâni, precum și terenul, fundațiile, acoperișul, holurile, scările, împrejurimile sau unele instalații ale unor locuințe comune);

B) Proprietatea comună în devălmășie, în care imobilul este stăpânit și folosit în comun de către mai multe persoane fără ca dreptul acestora să fie menționat în cote părți. Este cazul obștilor, al composesoratelor, al asociațiilor și cooperativelor, precum și al proprietății comune a soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Formele de proprietate comună menționate mai sus sunt cele mai frecvent întâlnite în cazul bunurilor imobile ce formează obiectul înscrisurilor de carte funciară.

ALTE DREPTURI REALE IMOBILIARE PRINCIPALE

Pe lângă dreptul de proprietate, considerat ca principal, codul civil reglementează și alte drepturi reale, derivate din dreptul de proprietate privată, respectiv dreptul de superficie, de uzufruct, de uz și de abitație, precum și cel de servitute. Toate au unele trăsături comune:

– sunt drepturi noi, apărute prin separarea atributelor dreptului de proprietate, motiv pentru care sunt considerate ca "dezmembrăminte" ale acestuia;

– sunt limitate ca număr și incomplete, deoarece conferă titularului doar o parte din prerogativele proprietarului ce se rezumă, de regulă la dreptul de posesiune și dreptul de folosință.

Pe lângă drepturile ce se vor prezenta aici, în Codul civil sunt prevăzute și alte drepturi reale imobiliare corespunzătoare proprietății private sau publice: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și cel de folosință constituite, de regulă, asupra bunurilor din domeniile statului și ale unităților administrativ-teritoriale.

Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care o persoană (superficiar) îl are asupra unei construcții sau asupra unei lucrări executate pe un teren care aparține altei persoane (proprietar) precum și în dreptul defolosință asupra terenului. Mai reținem că în acest caz:

– proprietarul cedează atributele de posesiune și de folosință superficiarului rămânând doar cu dreptul de dispoziție limitat asupra bunului său, respectiv cu "nuda proprietate";

– este un drept real imobiliar ce se poate dobândi prin convenția părților, prin uzucapiune sau prin efectul legii;

– poate fi limitat prin actul de constituire sau/și grevat cu uzufruct, prin ipotecă sau drepturi personale.

Dreptul de uzufruct este dreptul pe care îl are o persoană (uzufructuar) de a se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuși proprietarul, cu îndatorirea de a le conserva substanța. În esență uzufructul:

– conferă titularului prerogative largi – posesia, folosința și parțial chiar dispoziția – cu condiția conservării bunului, permițând în același timp culegerea "tuturor fructelor ";

– este un drept temporar, limitat la viața titularului sau cel mult 30 de ani în cazul persoanelor juridice;

– se stabilește prin lege, sau după caz, prin voința omului (contract, testament, uzucapiune).

Dreptul de uz și abitație sunt varietăți ale dreptului de uzufruct dar de extindere mai redusă, având în vedere că:

– titularii acestor drepturi dispun doar de o parte din fructele produse de bun în limita nevoilor proprii și ale familiei sale și nu de toate ca în cazul uzufructului;

– dreptul de uz are ca obiect orice imobil cu excepția casei de locuit iar cel de abitație se referă tocmai la dreptul titularului de a folosi o locuință proprietatea altei persoane dar numai pentru nevoile sale și ale familiei;

– sunt drepturi personale și netransmisibile deci nu pot fi cedate în favoarea altei persoane.

Dreptul de servitute este o sarcină ce apasă asupra unui imobil (fond aservit) aparținând unui proprietar, pentru uzul și utilitatea unui alt imobil (fond dominant) deținut de un alt proprietar. În accepțiunea proprie noțiunii, prin servituți se înțeleg doar cele "stabilite prin fapta omului", respectiv prin act sau fapt juridic (contract, testament, prescripție achizitivă, destinația proprietarului). În esență servitutea este:

– pozitivă, care permite proprietarului fondului dominant anumite avantaje asupra fondului servant (servitutea de trecere, de a lua apă etc.), sau negativă, ce impune fondului servant sarcini de la care nu se poate sustrage (obligația de a nu clădi peste o anumită înălțime, de a nu deschide o fereastră etc.);

– un drept real, imobiliar prin excelență, deoarece în zonele urbane se stabilește în folosul clădirilor, iar în cele rurale în folosul pământului;

– un drept accesoriu ce depinde de fondul dominant, perpetuu pentru că durează cât dreptul de proprietate însuși, indivizibil întrucât diviziunea fondului aservit nu poate schimba exercitarea lui și care se stinge doar cu consimțământul tuturor coproprietarilor.

În materie de carte funciară rețin atenția în mod deosebit servituțile legale, prevăzute în codul civil, fie în interesul colectivității fie în cel al particularilor cum ar fi: servitutea de trecere, cu piciorul sau/și vehicule de orice fel, spre a ajunge la un loc înfundat, servitutea de distanță a anumitor lucruri (construcții, arbori) față de linia despărțitoare de fondul vecin, cea de vedere, respectiv de limitare a deschiderii unei ferestre, servitutea de strașină ce obligă scurgerea apelor pe terenul proprietarului casei ori în drum, servitutea izvoarelor ș.a.

DREPTURI REALE IMOBILIARE ACCESORII

În principiu acestea sunt acele garanții reale ce constau în afectarea unui imobil în garanție pentru executarea, de către debitor, a obligației sale față de creditor. Conform legislației în vigoare drepturile reale imobiliare accesorii sunt ipoteca și privilegiile imobiliare ce au următoarele caracteristici:

– sunt drepturi reale, deoarece garantează realizarea unor drepturi de creanță, se pot exercita de către creditor când debitorul nu își respectă obligația asumată și sunt opozabile tuturor;

– sunt drepturi de garanție într-un imobil determinat care rămânând în posesia debitorului conferă creditorului dreptul de preferință, respectiv de a se îndestula din vânzarea bunului afectat creanței și dreptul de urmărire a acestuia în mâinile oricui s-ar afla;

– se înscriu obligatoriu, conform legii, în registrele de publicitate imobiliară pentru ca cei interesați să poată constata dacă imobilul dat în garanție este liber sau grevat de sarcini.

Ipoteca este un drept real, accesoriu, asupra imobilelor afectate de executarea unor obligații, respectiv la plata unor creanțe și care are, în general, următoarele atribute:

– conferă creditorului ipotecar dreptul de a-l urmări în orice mâini s-ar afla și de a-și satisface creanța din prețul obținut prin vânzare silită, cu preferință;

– este un drept indivizibil și subzistă în întregime asupra tuturor imobilelor afectate și asupra fiecărei porțiuni din acestea. În baza acestei prevederi dacă valoarea unui imobil nu poate garanta o creanță ipoteca poate greva și alte imobile ale debitorului înscrise în alte cărți funciare;

– după modul de constituire ipoteca poate fi convențională, ce ia naștere prin convenția părților, legală, apărută în virtutea unei dispoziții speciale a legii, sau juridică, având ca temei o hotărâre a unui organ judiciar.

Privilegiul este dreptul conferit de lege creditorului de a fi îndestulat cu preferință asupra prețului obținut din vânzare silită a imobilului la care se referă. În esență reținem că privilegiile imobiliare:

– asigură creditorului calitatea de a fi preferat altora chiar în ipoteza că aceștia sunt ipotecari;

– garantează o creanță ce se naște în legătură cu un anumit imobil și numai cu el, spre deosebire de ipotecă ce nu are legătură cu acesta;

– garantează așadar o datorie a unui anumit imobil pe câtă vreme ipoteca garantează o datorie contractuală de proprietar într-un scop oarecare;

– privite în ansamblu pot fi generale, acordate statului pentru realizarea creanței privind impozitele, taxele ș.a. sau speciale, acordate vânzătorului asupra imobilului vândut pentru plata prețului, creditorului de la care s-a împrumutat banii pentru achiziționarea construcțiilor, celor ce li se cuvin suIte.

PUBLICITATEA IMOBILIARĂ

Publicitatea imobiliară se definește ca un sistem de înregistrare a corpurilor de proprietate într-un registru, organizat de administrația cadastral-juridică pentru cunoașterea drepturilor reale ale unei persoane în vederea asigurării opozabilității față de terți.

Publicitatea imobiliară cuprinde un ansamblu de tehnici juridice menite să țină evidența bunurilor imobile și să dea siguranță actelor juridice prin care se constituie, transmit și modifică sau se sting drepturile reale imobiliare. Acestea trebuie să răspundă următoarelor obiective importante:

• să apere drepturile imobiliare ale celor înscriși în registrele publice (securitate statică);

• să confere transmisiunilor imobiliare o cât mai mare certitudine, aducând la cunoștința tuturor situația juridică a bunurilor imobile aflate în circuitul civil (securitate dinamică);

• să dea siguranță circulației creditului garantând înscrierea ipotecii în registrele publice;

• să permită organelor statului exercitarea unui control eficient asupra schimbărilor ce se produc în situația materială, conform cu normele de sistematizare, și în situația juridică a acestora, ca urmare a înstrainării sau grevării cu sarcini, în interesul întregii societăți.

În țara noastră au funcționat două sisteme principale de publicitate imobiliară: sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, denumit și sistemul publicității personale (în vechiul Regat); sistemul căților funciare, denumit și sistemul publicității reale (în Transilvania, Banat și Bucovina).

În afara lor au mai funcționat în diverse locuri sistemele:

• cărțile funciare centrale pentru căile ferate și canale;

• cărțile de evidență funciară, în zonele din Transilvania, unde cărțile funciare au fost distruse, sustrase sau pierdute în timpul razboiului.

Sistemul de publicitate personală

S-a instituit în anul 1865 prin codul civil (sub influența legislației franceze și belgiene) și constă din registre în care se înscriu actele juridice. Aceste registre sunt:

• registrul de transcriere;

• registrul de înscriere;

• registrul de înscriere al comandamentelor;

• mapa actelor de amanet și a actelor juridice prevăzute expres de lege.

Au fost organizate pe comune (sate) și au fost ținute pe numele persoanelor, realizându-se astfel o publicitate personală.

TRANSCRIEREA = constă în copierea integrală în registrul de publicitate a conținutului actelor juridice prin care se constituie, strămută, modifică sau se retrag drepturile reale imobiliare;

INSCRIPȚIUNEA (ÎNSCRIEREA) = constă în copierea părților din actele juridice referitoare la ipoteci și privelegii.

Actele supuse transcrierii sunt:

• actele juridice între vii privind transferul de proprietate sau de drepturi care se pot ipoteca (contract de vânzare- cumpărare, donații, etc.) sau acte prin care se renunță la aceste drepturi;

• actele juridice între vii prin care se constituie un drept de servitute, uzufruct, uz sau abitație, sau cele prin care se renunță la aceste drepturi;

• tranzacțiile privind drepturile reale;

• ordonanțele de adjudecare ale unui imobil (dobândite prin licitație);

• hotărârile de expropiere pentru interes obștesc;

• cesiunea de venituri pentru un interval mai mare de 2 ani.

Toate registrele se țin pe numele persoanelor și nu se întemeiază pe măsurători cadastrale, deci au neajunsuri.

Sistemul de publicitate reală al cărții funciare

Cartea funciară descrie imobilele, arată drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri precum și drepturile personale, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu acestea dar numai în cazurile prevăzute de lege. Preluat după modelul german, sistemul este mai ferm în apărarea drepturilor reale imobiliare, are un mod de organizare simplu și sigur, răspunzând integral cerințelor unei publicități imobiliare exigente, complete.

În principiu sistemul de carte funciară este definit de următoarele elemente:

– baza publicității este imobilul care rămâne veșnic și nu proprietarii care sunt trecători și urmează într-o anumită succesiune, conform unor operațiuni juridice de moștenire, vânzare, partaj, ș.a.;

– ca sistem real se bazează pe identitatea cadastrală a imobilelor – redate pe planuri și hărți – și realizează publicitatea completă a transmisiilor și constituirii de drepturi imobiliare;

– înscrisurile vizează drepturile reale denumite "drepturi tabuIare" precum și alte drepturi și fapte cu influență în circulația bunurilor imobile, care poate fi urmărită succesiv cu ușurință;

– înscrierea are caracter absolut deoarece drepturile se modifică sau se sting numai de la data intabulării, considerată aceeași cu data înregistrării cererii;

– cercetarea cărții funciare, respectiv identificarea și precizarea situației juridice a unui imobil, este facilitată de structura simplă a "colii" de carte funciară, a planurilor și a registrelor cadastrale însoțitoare.

Din analiza sumară a acestor trăsături rezultă că utilizarea cărților funciare are efecte benefice pentru activitatea economică și asupra raporturilor sociale.

Evolutiv, sistemul a fost introdus în provinciile românești aflate sub ocupație habsburgică și austro-ungară din inițiativa și sub jurisdicția austriacă, iar după primul război mondial s-a încercat introducerea lui și în Vechiul Regat. Efectiv operația s-a realizat eșalonat astfel:

– în Transilvania începând din 1794 în localitățile grănicerești, urmate în 1870 de celelalte localități din Ardealul propriu-zis și din 1855 satele și comunele supuse dreptului cutumiar ungar (Banat, Crișana, Maramureș). Sistemul a avut la bază Codul civil austriac și cadastrul executat (patentele) imperiale din 1770 și 1849;

– în Bucovina cartea funciară s-a introdus prin legea din 1873, după model austriac de inspirație germană;

– în România reîntregită, după primul război mondial, s-a încercat extinderea regimului de carte funciară în întreaga țară prin "Legea 23/1933 pentru organizarea cadastrului funciar și pentru introducerea cărților funciare în Vechiul Regat și Basarabia ". Din lipsa măsurătorilor necesare pentru realizarea cadastrului național lucrările s-au desfășurat anevoios, pe suprafețe restrânse și au fost sistate în apropierea celui de al doilea război mondial;

– în prezent, la noi prin Legea 7/96 se urmărește introducerea sistemului de carte funciară pe întreg teritoriul național care s-a dovedit viabil în urma folosirii lui de peste 120 de ani.

Trecerea de la publicitatea imobiliară personală la cea reală se realizează treptat prin introducerea cărților funciare ”nedefinitive” ca etapă de tranziție în curs de desfășurare. De reținut însă că nu cărțile, ci înscrierea este nedefinitivă.

CARTEA FUNCIARĂ. DEFINIȚIE ȘI PĂRȚI COMPONENTE

CARTEA FUNCIARĂ este un ansamblu de documente care descriu bunuri imobile și determină situația lor juridică.

În conformitate cu "Legea Cadastrului și Publicității Imobiliare nr. 7/1996", publicitatea imobiliară constă în înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la corpurile de proprietate din aceeași localitate.

Unul sau mai multe imobile alipite, de pe teritoriul unei localități, aparținând aceluiași proprietar, formează corpul de proprietate care se înscrie în cartea funciară. Entitatea de bază în cadastru rămâne deocamdată corpul de proprietate.

Mai multe corpuri de proprietate, de pe teritoriul unei localitati, apartinand unui proprietar formeaza partida cadastrala a lui, care se inscrie in aceeasi carte funciara.

Cărțile funciare întocmite și numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localități alcătuiesc împreună registrul cadastral de publicitate imobiliară al acelui teritoriu.

Registrul se întregește cu:

• registrul special de intrare;

• planul de identificare a corpurilor de proprietate;

• repertoarul corpurilor de proprietate indicând numărul cadastral al parcelelor și numărul de ordine al cărții funciare în care sunt înscrise;

• indexul alfabetic al proprietarilor;

• mapa cu cererile de înscriere.

Drepturile reale privind corpurile de proprietate înscrise în cartea funciară sunt denumite "drepturi tabulare". Acestea sunt:

• dreptul de proprietate;

• dreptul de superficie;

• dreptul de uzufruct;

• dreptul de uz;

• dreptul de abitație;

• dreptul de servitute;

• dreptul de ipotecă și privelegiul imobiliar.

În sistemul de publicitate al cărții funciare, la baza publicității este imobilul și nu persoana, pentru că imobilul este veșnic iar proprietarii trecători, se perindă prin fața lui prin operațiuni juridice de vânzare, succesiune, partaj, etc..

Coala cărții funciare cuprinde inițial cel puțin patru pagini (două formate A4 reunite), organizate în mod rațional, sistematic și simplu, pentru a cuprinde toate datele necesare, a facilita înscrierea lor și consultarea chiar de către nespecialiști. Ca structură, în cele patru pagini, se regăsește titlul și trei părți componente cu denumiri specifice.

TITLUL, înscris pe copertă, cuprinde numărul cărții funciare și localitatea respectiv teritoriul cadastral (oraș, comună, sat) eventual se menționează, după caz, dreptul de superficie precum și cărțile funciare colective, individuale, de concesiune.

De reținut că pe pagina cu titlul, ce constituie și coperta colii, se face mențiunea "sistată" sau "închisă" în cazul când imobilul înscris (sau imobilele) s-a transferat, dintr-un motiv oarecare, în altă foaie. Într-o asemenea coală sistată nu se mai fac înscrieri dar ea se păstrează, nu se distruge, pentru a se putea reconstitui "istoria" imobilului, respectiv succesiunea modificărilor.

În PARTEA I (descrierea imobililui) numită și " foaia de avere" sau "foaia imobilului" se înscriu toate informațiile tehnice și economice ale bunului imobil respectiv:

• numărul de ordine și cel cadastral al fiecărui corp de proprietate;

• suprafața terenului, categoria de folosință și, după caz, construcțiile;

• amplasamentul și vecinătățile;

• valoarea impozabilă.

PARTEA II – a (înscrieri privitoare la drepturi) denumită și "foaia proprietății" cuprinde doar numărul de ordine al operațiunii, înscrierile privitoare la proprietate și o coloană finală pentru notarea trimiterii la poziția următoare de înscriere. Efectiv aici se menționează:

– numărul curent sub care s-a făcut operațiunea;

– data prezentării actului de înscriere în C.F. și temeiul juridic al înscrierii;

– numele și prenumele proprietarului sau proprietarilor, cotele părți ale coindivizionarilor și actele de dobândire sau transmitere a proprietății;

– strămutările dreptului de proprietate și servituțile constituite în folosul imobilului;

– faptele și drepturile juridice, drepturile personale și de creanță (minoritatea, interdicția, falimentul, dreptul de preemțiune ș.a.);

– orice modificări, îndreptări sau însemnări care s-ar face în titlu, în partea I-a sau a II-a a cărții funciare cu privire la înscrisurile făcute.

PARTEA III- a denumită și "foaia de sarcini" cuprinde înscrierile privind dezmembrările dreptului de proprietate și sarcinilor, respectiv:

– dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosință, abitație, ipoteca, privelegiile imobiliare, precum și locațiunea și cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;

– faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;

– sechestrul și urmărirea imobilului sau veniturilor sale;

– orice modificări, îndreptări sau însemnări care s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

PRINCIPIILE CĂRȚII FUNCIARE

Soliditatea sistemului de carte funciară este dată de regulile fundamentale respectiv principiile ce stau la baza lui și care îi asigură o superioritate de necontestat. În legislația noastră, nu se fac referiri directe la aceste principii; ele rezultă în mod expres și implicit din dispozițiile acestor legi.

Privitor la numărul și denumirea principiilor sistemului de carte funciară nu există în acest moment un consens, un punct unitar. Dimpotrivă unele divergențe sunt recunoscute, nu numai de formulare ci chiar de fond, în ceea ce privește conținutul acestora. Din aceste motive și pentru că lucrarea de față nu este de specialitate, cunoștințele prezentate se mențin la nivel de generalități.

Obiectivele la care se referă aceste principii sunt, de fapt, înscrierile de carte funciară privitoare la:

– actele juridice prin care se constituie, se transmit, se modifică sau se sting drepturile reale privind imobilele funciare, precum și actele juridice ce dovedesc drepturi personale, fapte sau alte raporturi juridice în legătură cu drepturile înscrise;

– titularii acestor drepturi respectiv deținătorii de drept conform actelor prezentate.

Elementele din partea I-a a cărții funciare (Foaia de avere), respectiv numărul topografic, categoria de folosință, suprafața, fiind fumizate și de competența cadastrului se preiau ca atare; ele pot fi verificate direct, la nevoie, prin cercetare locală.

1. Principiul publicității reale

La baza acestui principiu stă cerința legii de înscriere a drepturilor reale imobiliare și a tuturor raporturilor juridice în legătură cu bunurile din cartea funciară, pentru ca ele să devină publice și astfel opozabile terților.

Sistemul devine complet întrucât, în aceste condiții, publicitatea este efectiv:

– integrală, având in vedere că redă situația exactă a imobilelor din cartea funciară prin înscrierea de acte și fapte juridice translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare, operațiuni materiale, drepturi personale sau alte raporturi juridice legate de acestea;

– materială, deoarece conținutul cărții se consideră exact și de încredere atât sub raportul drepturilor înscrise cât și al datelor tehnice și economice, preluate din cadastru;

– formală, pentru că lucrările sunt publice, se pot consulta de oricine, dacă își justifică interesul și se pot obține extrase și copii legalizate de pe acestea.

Publicitatea imobiliară are, prin înscrierile din cartea funciară, drept efect, putere doveditoare absolută, deoarece:

– dacă un drept real este înscris în favoarea unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei;

– dacă un drept s-a radiat din cartea funciară se prezumă că dreptul nu există.

Cuprinsul cărții funciare este garantat numai dacă drepturile înscrise au fost dobândite în condițiile prevăzute de lege; fraudarea este posibilă dar sistemul este astfel conceput încât permite identificarea rapidă a neregulilor.

2. Principiul efectului translativ sau constitutiv de drept

În sistemul cărții funciare drepturile reale imobiliare se constituie, se modifică, se strămută sau se sting numai prin înscrierea lor în coala de carte funciară. Acest principiu, care condiționează dobândirea unui drept prin înscriere în cartea funciară, dă siguranță proprietății și creditului întrucât:

– impune posesorilor de bunuri materiale de a solicita înscrierea modificărilor ca o condiție de exercitare a drepturilor acestora;

– asigură încrederea publică, cel mai de seamă obiectiv al sistemului, întrucât prin publicitatea drepturilor și operațiilor juridice referitoare la imobilele funciare acestea devin opozabile "erga omnes" apărând proprietatea și siguranța creditorului;

– nerespectarea acestui principiu, respectiv a obligativității de înscriere în cartea funciară, încurajează neglijența părților și generează conflicte;

– asigură concordanța la zi între cadastru și cartea funciară, condiție de bază a unei publicității imobiliare de încredere.

Unele excepții de la acest principiu sunt prevăzute totuși în legislația noastră. Astfel dobândirea unui drept real prin succesiune, accesiune, vânzare silită și expropriere are loc independent față de înscrierea în cartea funciară. În mod similar dreptul de proprietate se dobândește și prin naționalizare, confiscare, bunuri părăsite, prin care imobilele particulare trec în proprietatea statului.

3. Principiul legalității și al oficialității

În esență aceste două norme fundamentale au același obiect: să asigure, corectitudinea și certitudinea înscrisurilor de carte funciară.

Legalitatea comportă, în ansamblu:

– aspectul formal, conform căreia judecătorul poate încuviința înscrierea printr-o încheiere oficială în baza actelor și faptelor prevăzute de lege și numai la cererea persoanelor îndreptățite;

– aspectul material, ce impune ca judecătorul să verifice actele ce stau la baza înscrierii și să constate dacă din cuprinsul cărții funciare nu există "piedici", la săvârșirea acestei operații.

Principiul oficialității obligă biroul de carte funciară să examineze, din oficiu, cererea de înscriere, privind conținutul și anexele ei, capacitatea personală a părților ș.a. Așadar, între inscrisul de bază (actul), cererea și cuprinsul cărții funciare trebuie să fie o concordanță deplină, deoarece, în caz contrar, cererea nu poate fi încuviințată.

Alte precizări de reținut:

– verificările amintite intră în obligațiile conducătorului Biroului de carte funciară care garantează și exactitatea înscrierilor;

– principiul legalității nu vizează elementele din "Foaia de proprietate" cu caracter tehnic și economic pentru identificarea imobilului, care se pot controla la nevoie prin cercetare locală;

– actele doveditoare – încheierea, cererea și actele juridice – se păstrează într-un dosar special în arhivă, constituind forța probantă a sistemului ca și înscrierea.

În virtutea acestor principii se elimină eventualele greșeli și se asigură corectitudinea înscrierilor în Cartea funciară prin controlul și examinarea din oficiu a documentelor justificative prezentate.

4. Principiul specialității și al neutralității

Conform principiului specialității fiecare imobil, fiecare drept sau raport juridic ce se înscrie în cartea funciară trebuie să fie arătat clar, precis și lămurit. Ca atare, în aceste condiții, prin formularea folosită la înscriere, urmează ca :

– imobilul să fie precis individualizat prin elemente fumizate de cadastru, respectiv prin număr topografic, suprafață, categorie de folosință și identificat pe planul cadastral prin același număr, formă și amplasament;

– drepturile sau/și raporturile juridice, precum și subiectele lor, să fie arătate clar, precis și lămurit. La dreptul de ipotecă se precizează și suma datoriei.

În consecință, în spiritul acestui principiu, înscrierile de carte funciară trebuie să arate cu claritate persoana, imobilul și dreptul la care se referă înscrierea deoarece, în caz contrar, cererea nu va fi încuviințată.

Principiul neutralității (disponibilității) prevede că înscrierile nu se fac din oficiu ci numai la cererea persoanei îndreptățite și numai cu privire la conținutul cererii. Excepțiile sunt limitate prin lege.

Conform acestei norme generale biroul de carte funciară nu poate acorda mai mult decât se solicită prin cerere chiar dacă în documentele prezentate sunt prezentate și alte date.

5. Principiul relativității (consensului)

Înscrierile în cartea funciară se pot face, conform acestei reguli fundamentale, numai cu consimțământul titularului înscris și împotriva lui. Dacă principiul publicității reale prevede ce se înscrie în cartea funciară, cel al relativității arată contra cui se pot face înscrierile.

Efectiv înscrierea unui drept se poate săvârși numai împotriva aceluia care:

– este înscris ca titular al dreptului asupra căruia urmează să se facă înscrierea, în momentul înregistrării cererii;

– înainte de a fi înscris și-a grevat dreptul, dacă înscrierile s-au făcut deodată.

Când mai multe persoane și-au cedat dreptul de a dobândi prin înscriere un imobil și înscrierile nu s-au efectuat, ultimul îndreptățit poate cere înscrierea cu prezentarea actelor juridice pe care se întemeiază aceasta.

6. Principiul priorității

Norma de drept care ilustrează acest principiu prevede că înscrierile de carte funciară își vor produce efectele de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrărilor lor le vor stabili rangul. Două remarci merită reținute:

– data și numărul de înregistrare sunt cele din registrul de intrare, număr ce se păstrează și la care se referă toate operațiile ulterioare. Așadar nu contează nici data încheierii actului nici cea a rezolvării cererii de înscriere ci data înregistrării cererii;

– dacă mai multe cereri au sosit deodată la instanța de carte funciară, drepturile de ipotecă vor avea același rang iar celelalte drepturi primesc provizoriu rang egal urmând ca judecata să hotărască în continuare.

În esență, acest principiu urmărește să protejeze pe dobânditorul de bună credință care poate dovedi frauda sau reaua credință a terților și are o importanță deosebită în circulația creditului.

7. Principiul forței probante

În temeiul acestei reguli fundamentale cuprinsul cărții funciare se consideră exact, în limitele prevăzute de lege, în folosul aceluia care și-au înscris cu bună credință un drept real în cartea funciară.

Forța probantă absolută a înscrisurilor din cartea funciară rezultă ca efect al publicității materiale având în vedere că:

– nici un drept nu poate exista și nu poate fi opus terților, câtă vreme nu este înscris în cartea funciară;

– cuprinsul cărților funciare se consideră exact în favorul titularului dreptului înscris;

Regula acționează numai dacă:

– dobândirea dreptului s-a făcut cu bună-credință, respectiv acesta să fie întemeiat pe cuprinsul cărții funciare;

– dreptul să nu fie notat în cartea funciară în momentul dobândirii;

– publicitatea imobiliară să nu fi fost suspendată prin efectul legii, la data dobândirii.

De reținut, așadar, că în baza acestui principiu înscrisurile din cartea funciară, de vreme ce există, se consideră exacte, inclusiv drepturile titularilor cu condiția îndeplinirii normelor de mai sus.

Îngrădirile și excepțiile legale, care nu slăbesc din tăria forței probante, sunt în principal următoarele:

– sunt exceptate de la regulă elementele de cadastru din partea I a colii de carte funciară (suprafața, folosința, ș.a.), faptele juridice ce există independent de înscriere (minoritatea, interdicția judecătorească) și drepturile personale patrimoniale care prin înscriere devin doar opozabile terților fără a le garanta;

– restricțiile aduse dreptului de proprietate sunt cele ce decurg din raporturile de vecinătate (servituțile naturale prevăzute de lege), din regimul juridic al apelor, cele cuprinse în regulamentele de urbanism, etc.

În concluzie înscrierea din cartea funciară valorează titlu de proprietate întrucât garantează existența și valabilitatea drepturilor tabulare, în folosul dobânditorilor de bună-credință pe care îi pune la adăpost de orice cauză de evicțiune. În fața instanței judecătorești devine forța probantă absolută.

BIBLIOGRAFIE

Badea G., Badea, A. C., 2014 – Aplicații Cadastru – îndrumător de lucrări practice, Editura Conspress;

Badea G., 2014 – Cadastru, Editura Conspress;

Boș N., 2003 – Cadastru general, Ed All Beek, București;

Boș N., Iacobescu Ovidiu, 2009 – Cadastru și cartea funciară, Ed. C.H. Beck, București;

Călina A., Mustață I., Călina Jenica, 1999 – Calculul și detașarea suprafețelor, Nivelmentul, Edit. Sitech Craiova;

Călina A. și colab., 2010 – Topografie generală și inginerească, Edit. Sitech, Craiova;

Mustață I., 2009 – Cadastru – Note de curs

Tămâioagă Gh., Tămâioagă Daniela, 2005 – Cadastrul general și cadastrele de specialitate, Edit. Matrix Rom, București;

X X X, 2005 – Măsurători terestre. Fundamente. Volum. I-III, Colectiv Facultatea de Geodezie, Editura MatrixRom Bucuresti;

X X X, Legea 7/1996, republicată cu modificările ulterioare;

X X X, Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

X X X, Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, cu modificările și completările ulterioare;

X X X, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

X X X, Regulament – Avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, ODG 700/2014.

Anexa 1

Anexa 2

Județul ………………………………………….

Unitatea administrativ-teritorială ……..

Cod SIRUTA ………………………………..

Cod intravilan/extravilan ………………..

REGISTRUL CADASTRAL AL PARCELELOR

Anexa 3

Județul ………………………………………….

Unitatea administrativ-teritorială ……..

Cod SIRUTA ………………………………..

Cod intravilan/extravilan ………………..

INDEXUL ALFABETIC AL PROPRIETARILOR ȘI DOMICILIUL ACESTORA

Anexa 4

Județul ………………………………………….

Unitatea administrativ-teritorială ……..

Cod SIRUTA ………………………………..

REGISTRUL CADASTRAL AL PROPRIETARILOR

Anexa 5

Județul ………………………………………….

Unitatea administrativ-teritorială ……..

Cod SIRUTA ………………………………..

REGISTRUL CORPURILOR DE PROPRIETATE

Anexa 6

Județul ………………………………………….

Unitatea administrativ-teritorială ……..

Cod SIRUTA ………………………………..

FIȘA CENTRALIZATOARE A PARTIDELOR CADASTRALE PE PROPRIETARI ȘI CATEGORII DE FOLOSINȚĂ

Se întocmește la nivelul unității administrative-teritoriale.

Datele din coloana 18 nu se adună cu cele din coloana 17.

Anexa 7

Anexa 8

BIBLIOGRAFIE

1. Badea G., 2014, Cadastru, Editura Conspress;

2. Boș N., 2003, Cadastru general, Ed All Beek, București;

3. Boș N., Iacobescu Ovidiu, 2009, Cadastru și cartea funciară, Ed. C.H. Beck, București;

4. Călina A. și colab., 2010, Topografie generală și inginerească, Edit. Sitech, Craiova;

5. Călina A. și colab., 1999, Calculul și detașarea suprafețelor, Nivelmentul, Editura Sitech, Craiova;

6. Tămâioagă Gh., Tămâioagă Daniela, 2005, Cadastrul general și cadastrele de specialitate, Edit. Matrix Rom, București;

7. X X X, 2005, Măsurători terestre. Fundamente. Volum. I-III, Colectiv Facultatea de Geodezie, Editura MatrixRom Bucuresti ;

8. X X X, Legea Cadastrului și piublicității imobiliare 7/1996, republicată;

9. X X X, Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată;

10. X X X, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente;

11. X X X, Regulament – Avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, ANCPI, 2014.

CUPRINS