Curs Bogdan Nt1 [615797]

1
Universitatea Ovidius Constanța
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Studiul Noului Testament
Anul I
Suport de curs

Arhid . Conf. Dr. Bogdan Florin CHIRILUȚĂ

2
Cuprins

1. Noțiuni introduct ive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 3
a) Sfânta Scriptură – cartea revelată de Dumnezeu ………………………….. ………………………….. 3
b) Noul Testament – terminologie, importanța studiului, disciplinele c onținute și metodele de
cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 5
c) Cărțile Noului Testament ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 11
d) Istoria Canonului Noului Testament: din perioada apostolic ă până în secolul al IV -lea ……. 13
e) Aspecte ale Noului Testament – inspirația, autenticitatea și canonicitatea …………………… 22
f) Evoluția textului Noului Testament ………………………….. ………………………….. ……………… 23
g) Exegeza Noului Testament: Școli de exegeză/interpretarea literală și cea alegorică ……….. 28
h) Relația din tre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ………………………….. …………………………. 33
2. Evanghelia după Matei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 35
Informații generale. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 35
Prezentarea pe capitole ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 36
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 51

3

1. Noțiuni introductive

a) Sfânta Scriptură – cartea revelată de Dumnezeu
Sfânt a Scriptu ră este Cartea revelată de Dumnezeu și reprezintă una din
căile de transmitere a Revelației Supranaturale. Ea este scrisă de Dumnezeu prin
intermediul pro orocilor, apostolilor sau evangheliștilor, prin ceea ce numim
inspirație sau insuflare divină: Toată S criptura este insuflată de Dumnezeu și de
folos spre învățătură, spre mus trare, spre îndreptare, spre înțelepț irea cea întru
dreptate . Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru
orice lucru bun. (II Timotei 3, 16 -17). Dumnezeu le vorbește oamenilor prin
Scriptură și îi învață cum să trăiască , de la cea mai fragedă vârstă , spre
dobândirea mântuirii (II Timotei 3, 15)1
Sfânta Scriptură sau Biblia cuprinde Vechiul Testament și Noul
Testament. Vechiul Testament ne relatează istoria cre ației și a protopărinților
Adam și Eva, istoria poporului evreu și legământul făcut de Dumnezeu cu acest
popor prin intermediul patriarhului Moise. Du mnezeu a pregătit poporul evreu,
prin legea morală și prin pro oroci, pentru primirea lui Mesia, Fiul lui D umnezeu
(Galateni 3, 24). Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți canonice și 14 cărți
necanonice sau bune de citit .
Noul Testamen t ne prezintă viața, învățătura și grija permanentă a lui
Dumnezeu față de întreg neamul omenesc. Deși Mântuitorul Iisus Hristo s nu a
scris, nu a dictat apostolilor și nici nu le -a cerut să consemneze învățăturile Sale,
tradiția orală sau transmiterea prin viu grai a cuvântului lui Dumnezeu s -a fixat
în scris în perioada 43 d. Hr – 96 d. Hr. (prima și ultima scriere a Noului
Testa ment – Evanghelia după Matei și Apocalipsa). Cu toate acestea, apostolii

1 Pr. Prof. Dr. Io n Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă A -Z, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 343: „ Prin
Biblie, Dumnezeu vorbește unei comunități care e dispusă să asculte și să creadă în cuvântul Lui ”

4
sau evangheliști nu s -au gândit că aceste cărți vor avea importanța de astăzi; prin
aceste scrieri, fie că vorbim de evanghelii sau epistole, ucenicii Domnului
urmăreau să consolideze prin cuvânt noile comunități creștine apărute (de ex.
Matei scrie pentru evreii creștinați din Palestina și Siria , sau Faptele apostolilor
scrisă, sub inspirația Duhului Sfânt, de Luca – trimisă unui patrician proaspăt
convertit de la Roma, pe numele lui Teofil ).
Partea centrală a Noului Testament se concentrează asupra celor 4
evanghelii: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după
Luca și Evanghelia după Ioan. Prepoziția , după arată că autorul evangheliilor ,
este Dumnezeu, care le insu flă apostolilor sau evangheliștilor ceea ce să scrie.
La Ioan 5, 39 este subliniat încă o dat ă faptul că prin citirea Sfintei
Scripturi Îl întâlnim pe Hristos cel Viu2, adevăr care se poate sesiza de la prima
lectură a Evangheliilor. Sau, după cum spune To mas Spidlik, citându -l pe
teologul francez Henri de Lubac, că „Biblia este una din întrupările Logosului
lui Dumnezeu ”3.
Cele 27 de cărți canonice cuprinse în canonul Noului Testament au fost
scrise, deopotrivă de apostoli, de evangheliști sau de ucenici a i apostolilor. În
rândul apostolilor îi avem pe Matei, Ioa n, Petru, Pavel, Iacov și Iuda, Marcu și
Luca – din cei 70 de ucenici ai Domnului.
Dintre scriitorii Noului Testament, apostolii au cea mai importantă slujire,
asemenea pro orocilor din Vechiul Test ament. Credința se fundamentează pe
opera de propovăduire a apostolilor – vezi Efeseni 2, 20. Slujirea apostolilor a
fost unică și irepetabilă, iar harisma apos tolică nu se mai acordă în Biser ică și nu
se mai repetă4. Sf. Ap. Pavel, deși nu a l -a cunoscut pe Hristos în timpul vieții,
primește numele de apostol în numele acestei harisme pe care i -o dăruiește
Mântuitorul pe drumul Damascului. Ceilalți apostoli nu i -au tăgăduit calitatea de

2 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii , Ed. Christiana, București, 1995, p. 14
3 Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creștin. Manual Sistematic , Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 29
4 Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt , Ed. Patmos, Cluj -Napoca, 2008, p. 181 -200

5
apostol, el fiind cel care închide cercul apostolilor5. Spre deosebire de Sf. Ap.
Pavel, cei 12 apostoli au fost aleși de Iisus Hristos (Marcu 1, 17) în timpul vieții
Sale pământești.
În ordine ierarhică, evanghelistul urmează slujirii de pr ooroc și apostol,
slujire care însemna vestirea Evangheliei. Diferența dintre apostol și evanghelist
era dată de faptul că rolul apostolilor era de a întemeia Biserici locale, iar
activitatea evangheliștilor se reducea la convertirea individuală6. Evangheliștii
au continuat procesul de evanghelizare început de apostoli.
b) Noul Testament – terminologie, importanța studiului, disciplinele conținute
și metodele de cercetare

Pentru a se ajunge la această noțiune de Noul Testament, a fost necesar un
parcurs mai îndelungat: prima colecție de cărți sfinte , finalizată în sec. V î. Hr.
se numea diath eke și cuprindea legământul dintre Dumnezeu și poporul ales.
Traseul etimologic al acestei denumiri până la forma actuală a plecat de la
ebraicul berit adică legământ, și, o dată cu traducere a în limba greacă a primei
colecții de căr ți sfinte, care s-a numit Septuaginta, s-a ajuns la termen ul
diatheke . Abia în secolul al II -lea, când s -a tradus Septuaginta în limba latină, a
fost folosit un te rmen corespondent lui diatheke , și anume testamentum .
Cea de -a doua colecție de cărți sfinte a primit denumirea grec ească cărțile
Noului Testament .
Deși a luat forme diferite în funcție de contextul lingvistic și nu a redat
întocmai înțelesul inițial , berit – diatheke – testamentum , sensul de legământ sau
pact s -a păstrat în permanență și arată legătura neîntreruptă înt re Dumnezeu și
oameni.

5 Ibidem, p. 182, op. cit: Esența slujirii apostolil or nu este funcție de timpul petrecut între Înviere și Parusie, ci
de conținutul acestei slujiri – vezi L. Cerfaux, Le Christ dans la Theologie de Saint Paul, Paris, 1951, p.51
6 Nikolai Afanasiev, p. 200 -203

6
În ceea ce privește necesitatea și importanța studierii acestei discipline
biblice, Noul Testament se adresează tuturor, deoarece cuprinde învățăturile
necesare pentru a dobândi mântuirea. Necesitatea studierii Noului Testament
vine de la conținutul adesea greu de înțeles al cuvintelor sau pildelor spuse de
Mântu itorul Hristos. În acest sens, dacă Scriptura nu e tâlcuită sub îndrumarea
Bisericii, există riscul înț elegerii greșite și chiar a ereziilor, care se pot naște
dintr -o viziune subiectivă. Instituția exegetului sau călăuzitorului în taina
Scripturii este recoman dată de mai multe texte biblice: II Petru 3,16 sau Fapte 8,
27-31.
Pentru o înțelegere corectă a cuvântului biblic trebuie să ținem cont de
următoarele aspecte: contextul în care a scris autorul, traducerea dintr -o limbă
într-alta (mai ales că există acest risc ca prin traducere să se piardă sensul
original) sau caracterul revelat al unor adevăruri exprimate prin simboluri – ceea
ce face dificil de înțeles un text dacă se folosește interpretarea literală (vezi
Matei 18, 8-9, Matei 18, 22 sau Ioan 6, 50 -56). De asemenea, unele adevăruri
exprimate în Biblie depășesc rațiunea și de aceea trebuie explicate prin
intermediul credinței (de altfel și Sf. Ap. Pavel definește în aces t fel credința la
Evrei 11, 1). Toate aceste aspecte sunt cuprinse de așa -numita disciplină
hermeneutică sau ermineutică biblică7, care vine în întâmpinarea celor care vor
să înțeleagă și să trăiască corect cuvântul Domnului. Cuvântul Sf. Ilarie de
Poitier s e foarte elocvent și arată că Biserica, încă din cele mai vechi timpuri , s-a
preocupat de înțelegerea corectă a textului scripturistic: „ Scriptura nu constă în
citire, ci în înțelegere ”8
Disciplinele Noului Testament au un spectru mai larg, plecând de la
introducerea în contextul sau împrejurările în care s -au scris cărțile Noului
Testament și în care erau precizate scopul, limba în care s -a scris, cui se

7 Vezi Preot Dr. Constantin Coman, Biblia în Bi serică . Eseuri pe teme biblice, Ed. Bizantină, București, 1997, p.
71-79
8 Pr. George Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție. O viziune ortodoxă , Ed. Re ântregirea, Alba -Iulia, 2005, p 140 –
143.

7
adresează scrierea respectivă, autenticitatea și formarea, istoria sau traducerile
canonului Noului T estament , până la studiile de arheologie biblică sau de
particularitățile limbii în care s -a scris.
În acest sens se desprind următoarele discipline:
– Isagogia sau introducere a în studiul Noului Testament
– Arheologia biblică ( „disciplină teologică care exp une în mod științific situația
naturală, religioasă, socială, economică și culturală a poporului Israel de la
originea sa și până în anul 70 d. Hr. când încetează statul politic iudaic ”9).
– Gramatica limbii ( studiile de limbă greacă în principal , pentru că toate cărțile
Noului Testament, cu excepția Evangheliei după Matei, au fost scrise în greaca
veche )
– Istoria epocii Noului Testament
– Teologia Noului Testament
– Herme neutica biblică – Meliton de Sardes, cu lucrarea Cheia , scrisă în jurul
anului 170, este cons iderat părintele acestei discipline
– Exegeza sau interpretarea Noului Testament
De o importanță covârșitoare este Exegeza sau tâlcuirea Noului
Testament, care s -a născut din dorința apostolilor de a înțelege corect ceea ce
Mântuitorul le transmitea. Astfel, primul exeget al Noului Testament este
Mântuitorul Iisus Hristos, Care le explică ucenicilor ceea ce ei nu pricepeau din
pildele sau cuvintele de învățătură spuse de El (vezi Matei 13, 36). Începând cu
secolul al II -lea vor lua naștere școlile de exegeză biblică, care au ca scop
tâlcuirea sau interpretarea spuselor Mântuitorului. Cele mai renumite se aflau la
Alexandria, Antiohia și Cezareea Palestin ei, școli unde se poate remarca opera
de exegeză a celor mai mari Părinți ai Bisericii, și anume Sf. Grigori e de
Nazianz, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa. În

9 Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corn ițescu, Arheologie biblică , Ed. IBMBOR,
București, 1994, p. 7

8
această listă îl putem enumera și pe Origen, deși a profesat unele învățături
greșite (vezi apocatastaza10).
Herme neutica biblică urmărește stabilește regulile de interpretar e
corectă11 a scrierilor biblice și are trei ramuri:
– Noemica – studiază teoria sensurilor
– Euristica – tratează sensurile cuvintelor Mântuitorului în diferite cărți biblice
– Proforistica – propune o metodă legată de aplicarea sensului cuvintelor mai greu
de înțeles ale Domnului.
În zorii acestei discipline biblice, Sfinții Părinți care se ocupă stabilirea
unor principii corecte de interpretare sunt:
– Papias din Ierapole se ocupă de originea Sfintelor
Evanghelii (secolul al II -lea)
– Teofil de Antiohia, Clement Al exandrinul și Irineu de
Lyon se ocupă de problema canonului
– Origen se ocupă de autenticitatea, integritatea și perioada
de apariție a cărților Noului Testament
– Sf. Atanasie al Alexandriei se ocupă de isagogia Noului
Testament
Metodele de cercetare au ca sc op atât stabilirea unui text al Noului
Testament cât mai autentic și mai aproape de cel original, cât și înțelegerea
textului nou -testamentar după cum l -au exprimat autorii biblici. Pentru stabilirea
unui text al N oului Testament cât mai aproape de origina l se fac studii de
filologie comparată, paleografie și arheologie.
Cele mai cunoscute metode de cercetare sunt:
– Metoda istorică
– Metoda critică istorică

10 Henri Crouzel, Origen. Person ajul-exegetul -omul duhovnicesc -teologul , Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 341 -352
11 Studiul Noului Testament , Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 9: „ Numai interpretarea ca re își propune să
lămurească înțelesul dat de autorii sfinți scrierilor lor este exegetică ”.

9
– Metoda critică literală
– Metoda critică istorico -literală
Metoda istorică a fost folosită până -n secolul al XVII -lea și asupra căreia
și-au exprimat autoritatea Sfinții Părinți. O dată cu avântul științelor profane,
apar anumite dificultăți în receptarea textului Noului Testament prin metoda
istorică, care este înlocuită de metoda critică istorică.
Metoda crit ică istorică îl are părinte pe Richard Simon, care a redactat în
acest sens trei lucrări între anii 1689 -1693, la Rotterdam12. Deși a fost criticat în
lumea teologică romano -catolică, metoda sa de cercetare a fost adoptată în Apus
și de romano -catolici și d e protestanți. Această metodă este una complexă și
interdisciplinară, deoarece se folosesc toate disciplinele științifice de analiză a
textului biblic, de asemenea se apelează și la Sfinții Părinți sau scriitorii
bisericești, în vederea înțelegerii complet e a textului biblic, a contextului în care
Mântuitorul a propovăduit.
Metoda descoperită și folosită de Richard Simon a generat în lumea
exegeților biblici trei noi metode de cercetare a textului biblic:
– Metoda critică istorică – pune accent pe rezultatele
metodelor științifice prin care se analizează textul biblic,
partea istorică fiind doar aceea care confirmă cele
descoperite. Această metodă a fost folosită de Franz
Delitzsch13, Theodor Zahn14.
– Metoda critică lib erală , care a avut două școli: una
extremist ă la Tubingen întemeiată de Ferdinand Christian
Baur15 și una neocritică întemeiată de Albrecht Ritschl16.

12 Pentru o mai bună documentare, Pr. Prof. Dr. Constantin Co rnițescu în Studiul biblic al Noului Testament, Ed.
Europolis, Constanța, 2005, la paginile 15 -16 preci zează și numele celor trei lucrări ale teologului Richard
Simon.
13 Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Delitzsch
14 Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Theodor_Zahn
15 Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Christian_Baur
16 Vezi https://en.wikipedi a.org/wiki/Albrecht_Ritschl

10
Cercetarea textului biblic prin această metodă se face fără
a lua în considerare caracterul Sfintei Scripturi de car te
inspirată de Dumnezeu, studiile patristice nu au nici o
semnificație pentru procesul exegetic; Biblia este
analizată ca o carte oarecare. Bauer a avut adepți care,
după cum spune și pr. prof. dr. Constantin Cornițescu, au
dus până la absurd critica textului biblic , declarând că
toate căr țile Noului Testament sunt neautentice17.
– Metoda critică istorico -literală , dezvoltată de Friedrich
Eduard Konig18, care a pus foarte mare accent pe forma
textului. Această metodă s -a despărțit în două ramuri:
școala formelor literare care susținea că Script ura a
împrumutat expresii din literatura greacă veche sau din
literatura orientală și școala demitologizării care
promova idei gnostice sau ariene – Iisus Hristos a fost un
om obișnuit, dar nu Fiul lui Dumnezeu .
Este important de știut că metoda critică is torică este adoptată și de
teologii ortodocși. Pentru teologul care cercetează Noul Testament folosindu -se
de această metodă trebuie avute în vedere următoarele aspecte : lectura
permanentă, analizarea textului în contextul său, să se folosească de concorda nța
biblică, să cerceteze cu credință și dragoste de Dumnezeu, să ceară înțelepciune
și luminare de la Dumnezeu.
Textul biblic poate îmbrățișa sensul literal, sensul spiritual sau ascuns și
sensul profetic19.

17 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Studiul biblic al Noului Testament, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p.16
18 Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Eduard_Konig
19 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op. cit. , p. 18

11
c) Cărțile Noului Testament

Noul Testament cupri nde 27 de cărți . Ele formează Canonul (regulă,
standard) sau „ lista de cărți pe care Biserica le recunoaște ca fiind Scripturi
inspirate, normative pentru credință și practică ”20.
Iată și cărțile Noului Testament:
1. Evanghelia după Matei – 28 capitole
2. Evanghe lia după Marcu – 16 capitole
3. Evanghelia după Luca – 24 capitole
4. Evanghelia după Ioan – 21 capitole
5. Faptele Apostolilor – 28 capitole
6. Epistola către Romani – 16 capitole
7. Epistola I către Corinteni – 16 capitole
8. Epistola II către Corinteni – 13 capitole
9. Epistola către Galateni – 6 capitole
10. Epistola către Efeseni – 6 capitole
11. Epistola către Filipeni – 4 capitole
12. Epistola către Coloseni – 4 capitole
13. Epistola I către Tesaloniceni – 5 capitole
14. Epistola II către Tesaloniceni – 3 capitole
15. Epistola I către Tim otei – 6 capitole
16. Epistola I către Timotei – 4 capitole
17. Epistola către Tit – 3 capitole
18. Epistola către Filimon – 1 capitol
19. Epistola către Evrei – 13 capitole
20. Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacob – 5 capitole
21. Epistola I sobornicească a Sf. Ap. Petru – 4 capitole
22. Epistola II sobornicească a Sf. Ap. Petru – 3 capitole

20 Dicționar Biblic , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 179

12
23. Epistola I sobornicească a Sf. Ap. Ioan – 5 capitole
24. Epistola II sobornicească a Sf. Ap. Ioan – 1 capitole
25. Epistola III sobornicească a Sf. Ap. Ioan – 1 capitole
26. Epistola soborniceas că a Sf. Ap. Iuda – 1 capitole
27. Apocalipsa – 22 capitole
Începuturile cristalizării canonului Noului Testament cu cele 27 cărți țin
de sfârșitul secolului al II -lea, situație determinată de activitatea misionară a
unor învățători eretici (precum Marcion care alcătuise un canon al N oului
Testament care cuprindea o versiune modificată a Evangheliei după Luca și 10
epistole ale Sf. Ap. Pavel – mai puțin Epistola către Evrei și epistolele pastorale
I și II Timotei și Tit ).
Cărțile Noului Testament erau grupate după modelul vetero -testamentar,
legea și profeții, astfel:
– Evangheliile care cuprind viața și activitatea
Mântuitorului Hristos
– Apostolii – prezintă activitatea Sfinților Apostoli de
propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu
Abordarea din zilele noastre prop une o împărțire a cărților Noului
Testament, după cuprinsul și genul lor literar, în trei domenii:
– Cărți istorice – Evangheliile și Faptele Apostolilor
– Cărți didactice și doctrinare – cele 14 epistole pauline și
cele 7 epistole sobornicești
– Cărți profetice – Apocalipsa
Forma de prezentare cărților Noului Testament este exprimată prin
capit ole și versete. Î mpărțirea în capitole datează din secolul XIII, fiind realizată
de cardinalul Stefan Langton, iar împărțirea în versete datează din 1548, o dată
cu introdu cerea lor în ediția Vulgatei de către editorul Robert Stefan.

13
d) Istoria Canonului Noului Testament: din perioada apostolică până în secolul
al IV -lea

Chiar dacă la început, adică imediat după înălțarea lui Iisus Hristos la cer,
propovăduirea s -a făcut prin Cuvânt, prin predică, transmiterea Cuvintelor
Domnului Hristos prin scris s -a făcut ca o necesitate, ca o dorință a apostolilor
de a duce vestea bună a Învierii lui Hristos în toate colțurile lumii. Pe de -o parte,
prin Evanghelii, apostolii au transmis vi ața și activitatea Mântuitorului, iar pe de
altă parte, prin epistole s -a urmărit eliminarea unor neînțelegeri legate de
credință, din comunitățile creștine nou -create. Fie că vorbim de Evanghelii sau
de epistole, ele au fost scri se sub inspirația Duhului Sfânt – „credința creștină
istorică răspunde la aceasta că Duhul Sfânt, care a controlat scrierea fiecărei
cărți în mod individual, a controlat de asemenea selecția și colectarea lor,
continuând în felul acesta a împlini făgăduința Domnului nostru, aceea c ă El
va conduce pe ucenicii Săi în tot adevărul. Acesta este, însă, un lucru care
poate fi discernut numai prin capacitate spirituală, nicidecum prin cercetări
istorice”21.
După cum spuneam în cuvântul introductiv, cărțile Noului Testament au
fost scrise oc azional, trimise unor credincioși sau comunități de credincioși
proaspăt convertite la creștinism. Ele erau socotite scrieri normative, cu o
importanță deosebită, mai ales că veneau din partea unor oameni care L-au văzut
pe Mântuitorul Hristos sau care au fost ucenici sau apropiați ai apostolilor.
Perioada de scriere a cărților Noului Testament este cuprinsă între anii 43 –
Evanghelia după Matei și 96 – Apocalipsa Sf. Ioan Teologul.
Canonul Noului Testament are o evoluție dinamică în cadrul Bisericii, iar
numărul cărților este influențat de contextul istoric, de apariția unor pseudo –
scrieri biblice (vezi comunitățile de gnostici, Marcion, encratiții).

21 F.F. Bruce, Documente care stau la baza Noului Testament , Ed. Gratis, p. 20

14
Criteriile după care s -a dat denumirea de canon cărților Noului Testament
sunt apostolicitatea (21 de cărți sunt scrise de apostoli în mod direct, iar 6 prin
intermediul ucenicilor apostolilor) și inspirația divină (vezi II Timotei 3, 16 –
17).
În primele patru secole, se disting următoarele canoane ale Noului
Testament:
– Canonul NT din perioada Părinților Apostol ici
– Canonul NT din perioada secolului al II -lea
– Canonul NT di n perioada secolului al III -lea
– Canonul NT din perioada secolului al IV -lea
1. Părinții Apostolici folosesc cărțile Noului Testament, dându -le o
valoare egală cu cele din Vechiul Testament. Ei apela u la citate din evanghelii
sau epistole pentru a -și susține predica, folosind adesea formula Scriptura zice , o
formulă care arată atât cunoașterea unora din cărțile Noului Testament, dar și
autoritatea pe care o aveau Cuvintele lui Hristos sau ale apostoli lor în rândurile
primilor creștini.
În perioada Părinților Apostolici se folosește pentru prima dată termenul
de canon al Noului Testament, spre sfârșitul secolului I, de către Barnaba . În
Epistola sa, deși există mult material transmis pe cale orală , se p oate observa și
folosirea a două din Evangheliile sinoptice (Matei și Ioan), dar și a cărții Faptele
Apostolilor , a epistolelor pauline (Romani, Efeseni, Filipeni, I și II Timotei, Tit,
Evrei ), epistolele sobornicești (Iacob, I și II Petru, I și II Ioan) și Apocalipsa – de
reținut „ există dovezi ample de cunoaștere a Epistolelor pauline de către
Părinții Apostolici: limbajul lor este influențat puternic de cuvintele
apostolilor ”22. Alături de Barnaba, un alt Sfânt Părinte al Bisericii care folosește
epistol ele pauline și pe cele sobornicești este Clement Alexandrinul.

22 Dicționar biblic , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 182

15
O altă mărturie este de la un contemporan cu Barnaba, și anume Sf.
Ignatie Teoforul , care prețuia foarte mult Evanghelia. El a împărțit căr țile
Noului Testament în două categorii:
– Evangheliile
– Apostolul
Scrisoarea către Filipeni a Sf. Policarp al Smirnei arată foarte clar că
acesta a cunoscut și a folosit Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, dar și o
parte din epistolele pauline și sobornicești .
La Papias din Ierapole, în Didahia celor 12 Apo stoli și la Herma în
lucrarea Păstorul , apar alte dovezi de cunoaștere și folosire a cărților Noului
Testament.
2. Canonul NT din perioada secolului al II -lea
Deja, din secolul al II -lea mărturiile care arată folosirea unui canon al
Noului Testament se înmulț esc. Cele mai multe mărturii vin de la apărătorii
dreptei credințe , numiți și apologeți. Provocarea lansată de unii eretici a fost
hotărâtoare pentru cristalizarea ideii de canon al Noului Testament (vezi
activitatea ereticului Marcion din Sinope, care alc ătuise deja un canon al Noului
Testament) .
În această perioadă îi putem aminti pe S f. Iustin Martirul ș i Filozoful, Sf.
Irineu de Lyon, Tațian , Teofil al Antiohiei sau Hegesip din Palestina .
Sf. Iustin Martirul și Filozoful se folosește în apologiile sale de cele patru
Evanghelii, de Faptele Apostolilor, de epistolele pauline, sobornicești și de
Apocalipsă . Când face referire la Evanghelii, le numește amintirile apostolilor .
El amintește în scrierile sale faptul că la slujba duminicală se citea din cărțile
sfinte ale profeților, dar și din memoriile apostolilor – se referea la Sfintele
Evanghelii.
Sf. Irineu de Lyon îl combate foarte aprig pe Marcion în scrierile sale, în
felul în care interpretează sau selectează cărțile care fac parte din canonul

16
Noului Te stament. Faptul că Marcion selecta Evanghelia după Luca și le
respingea pe celelalte, sau că accepta epistolele pauline, cu excepția celor
pastorale, este o dovadă a existenței unui canon al Noului Testament foarte
elaborat, cu mici diferențe față de cel s tabilit în secolul al IV -lea, dar și a
autenticității acestor scrieri pe care le utiliza și valoriza Biserica.
De reținut: „ Marcion pare să fi stabilit dubla sa Scriptură, a Domnului
(Evanghelia după Luca) și a apostolului (cele zece epistole autentice ale lui
Pavel, și anume , în această ordine strictă, Galateni, 1 și 2 Corinteni, Romani, 1
și 2 Tesaloniceni, Efeseni, Coloseni, Filipeni și Filimon) în opoziție cu dubla
Scriptură a Legii și a Profeților. Aceasta nu înseamnă neapărat că nu ar fi
existat un c anon creștin al Noului Testament decât în opoziție față de
Marcion. Se manifesta o tendință tot mai puternică de a cita scrierile
apostolice ca fiind autoritative și, prin aceasta, s -au pus bazele colecțiilor
acestor scrieri ”23.
De o covârșitoare importanță este și Fragmentul Muratori , care poartă
numele lui Ludovico Muratori, și este un document din secolul al II -lea de la
Milano, care conține o listă cu scrierile Noului Testament, originea și conținutul
lor. Despre acest document se crede că este o traduce re în limba latină după un
original din limba greacă. La Roma, așadar, creștinii considerau canonice
următoarele scrieri: 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13 epistole pauline și
Apocalipsa.
De reținut: „ Listei cărților canonice enumerate de fragment îi lipse ște
începutul. Fragmentul începe cu o propozi ție neclar ă care face referire la Evanghelia
după Marcu, urmă toarele „amintind Evanghelia după Luca, despre care se afirmă
că e a treia din șirul celor socotite canonice. Sunt amintite în continuare Evangh elia
după Ioan, unul din cei 12 Apostoli ai Domnului, precum și Epistolele sale. Despre
Faptele Apostolilor se afirmă că sunt scrise tot de Luca pentru „preabunul Teofil”, iar

23 Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină. O istorie a dezv oltării doctrinei. Nașterea tradiției universale (100 -600),
Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 100

17
lipsa știrilor despre moartea lui Petru, sau călătoria Sf. Pavel în Spania, fragmentul o
pune pe seama faptului că „Luca n-a fost martor ocular al acestora” . Referitor la
epistolele Sf. Pavel, Fragmentul Muratori mărturise ște că însuși autorul lor
arată cui, de unde și motivele pentru care scrie: Corintenilor le interzicea a
provoca dezbină ri; Galatenilor le interzice circumciziunea; Romanilor le
scrie despre folosul Scripturilor Sfinte, etc”24.
Concluzia care se poate trage este aceea că, la Roma, creștinii acceptau
cele patru Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, 13 epistole ale Sf . Ap. Pavel,
unele epistole sobornicești (fără Iacob și Petru) ș i Apocalipsa Sf. Ap. și
Evanghelist Ioan. De asemenea, secolul al II -lea a fost decisiv în ceea ce
privește stabilirea canonului Noului Testament, mai ales că a existat o provocare
foarte mare din partea unor grupări eretice.
De reținut: „ La evangheliile și epistolele cunoscute, s -au adăugat noi
scrieri născute din împrejurări și din necesități care, împreună cu textele din
secolul I, au creat o impresie de abundență. Înainte de a selecționa, B iserica a
continuat să producă . Trebuie să măsurăm această abundență ca să înțelegem
motivele care au impus, treptat, o triere. Trei cuvinte cheie ne -ar putea ajuta
aici: persecuțiile, organizarea, făr âmițarea. Fiecare caracterizează unul dintre
aspectele vieții creștine în secolul al II -lea și schițează un element al cadrului
în care au fost elaborate noile scrieri ”25.
3. Canonul N oului Testament în perioada secolului al III -lea
Secolul al III -lea aparține prin excelență școlilor catehetice din
Alexandria, Car tagina și Cezareea:
– În cadrul Școlii din Alexandria , reprezentantul cel mai de
seamă este Clement Alexandrinul. Deși nu prezintă o listă
cu cărțile Noului Testament în scrierile sale, el folosește

24 Pr. Prof. Lector Dr. Ilie Melniciuc -Puică, Curs Noul Testament , p. 13 – vezi
https://www.scribd.com/doc/37507013/curs -sem-I-NT
25 Michel Quesnel, Istoria evangheli ilor, Ed. Enciclopedică, București, 1996, p. 59

18
citate din toate acele scrieri ale Noului Testament, atât î n
Pedagogul, cât și în Stromate. În cartea Hipotipoze, pe
lângă citatele din canonul Noului Testament pe care le
folosește, amintește de scrierile mai controversate, precum
Evanghelia lui Iuda, o carte apocrifă care nu va fi
acceptată în canonul final al N oului Testament. Deși a
cunoscut și folosit literatura religioasă din acea vreme,
fiind și un bun cărturar, el a făcut o separație clară între
scrierile canonice și necanon ice.
– A urmat teologul Origen, cu o impresionantă activitate
publicistică în domeniul studiului biblic, cu foarte multe
texte de explicare a Sfintei Scripturi, cu texte critice
asupra traducerilor din Sfânta Scriptură, pe care le analiza
comparativ – motiv pentru care poate fi considerat
părintele criticii textului.
De la Origen avem prim a mărturie legată canonul Noului
Testament, despre care spune că era acceptat în unanimitate în
întreaga Biserică , aceasta și pentru că, după cum se exprima în
lucrarea De Principiis, cărțile Noului Testament sunt opera
Duhului Sfânt și au origine apostoli că. Această situație ne
descrie consensul Bisericii asupra scrierilor sfinte considerate
inspirate de Dumnezeu, și care provin de la urmașii direcți ai lui
Hristos, apostolii. La Origen, se pot observa trei categorii de
cărți, împărțite în funcție de accep tarea lor de către Biserică:
scrierile asupra cărora Biserica își exprimase deja consensul,
scrierile care nu erau acceptate de toate bisericile (vezi mai jos)
și scrierile care nu au fost acceptate sub nici o formă de Biserică
(scrierile apocrife – produc ție a comunităților gnostice).

19
De reținut: „ Istoricul Origen menționează că cele patru
evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 13 epistole pauline, I
Petru, I Ioan și Apocalipsa erau recunoscute unanim în
Biserică ; el adaugă de asemenea că Epistola către Evr ei, II
Petru, II și III Ioan, Iacov și Iuda, împreună cu Epistola lui
Barnaba, Păstorul lui Hermas, Didahia, precum și Evanghelia
după Evrei nu erau recunoscute decât de unii ”26.
– Dionisie din Alexandria, care a rămas în istoria Bisericii
pentru că nu consid era Apocalipsa ca fiind scrisă de
apostolul Ioan , ci de un prezbiter cu același nume. Din
dorința de a -l combate pe Nepsos, care îmbrățișase erezia
hiliastă, Dionisie respinge Apocalipsa fără să realizeze că
originea acestei erezii este defectuoasa interpr etare a unui
verset legat de împărăția de mii de ani – adică veșnică, și
nu cartea în sine. În schimb el amintește de Evanghelia
după Ioan pe care o compară cu Apocalipsa, între care
găsește foarte multe diferențe . Deși nu pomenește alte
cărți care făceau parte din canonul Noului Testament,
bibliștii sunt de acord cu faptul că el accepta acest canon,
punând semnul întrebării doar asupra Apocalipsei. Din
acest motiv, timp de un secol, au fost permanent discuții
legate de acceptarea Apocalipsei în canon sau d e
autenticitatea ei. La Roma, în această perioadă, cel care
intervine pentru a demonstra autenticitatea Apocalipsei, al
cărei autor este Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, se
numește Hypolit sau Ipolit al Romei, ucenic al Sf. Irineu

26 F.F. Bruce, Documentele care stau la baza Noului Testament. O examinare a autenticității lor , Ed. Gratis, p.
26

20
de Lyon. Acesta era famil iar cu împărțirea Bibliei în
Vechiul și Noul Testament.
– Tertulian, un mare apologet al credinței creștine (scrie
împotriva ereticilor gnostici), înlocuiește termenul de
Testament, acceptat de întreaga lume creștină, cu noțiunea
de Instrumentum . Prin acest termen el susținea că Biblia
este Cartea A devărului, prin care pot fi combătute toate
învățăturile greșite.
De reținut: „Mărturiile Sf. Părin ți și scriitori biserice ști din sec. III
dovedesc că în Biseric ă, atât cea de Răsărit, cât și în cea de Apus, erau cinstite ca
sfinte și canonice: 4 evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline (în Apus cu
oarecare îndoieli asupra epistolei către Evrei) și 4 epistole sobornice ști (1 Petru, 1
Ioan, Iacob și Iuda), rămânând totuși îndoieli cu privire la canonicit atea epistolelor lui
Iacob și Iuda. Mai puțin citate au fost de la Dionisie încoace: Apocalipsa, II Petru,
II-III Ioan, dar nimeni nu le-a socotit însă apocrife”27.

4. Canonul Noului Testament în perioada secolului al IV-lea.
În secolul al IV-lea, contextul stabilirii unui canon unitar, unanim acceptat
în Biserică, devine favorabil datorită Edictului de la Mediolanum prin care
creștinismul devine religie permisă în Imperiul Roman. Acest edict își va pune
amprenta asupra înfloririi teologice și duhovnicești a Bisericii, înflorire care va
cuprinde atenția Bisericii față de cărțile sfinte care circulau în acea vreme.
Exponenții cei mai de seamă ai Bisericii care se implică în stabilirea
canonului Noului Testament și în transmiterea lui către generațiile viitoare sunt:
– Eusebiu de Cezareea, care împarte cărțile conținute de
Sfânta Scriptură în trei categorii: cărțile canonice unanim
recunoscute, numite omologu mena (cele 4 Evanghelii,

27 Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc -Puică, Curs de Noul Testament , p. 15 – vezi
https://www.scribd. com/doc/37507013/curs -sem-I-NT

21
Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline și, cu ceva rezerve
antihiliaste, Apocalips a), cărți mai puțin folosite sau
privite cu o oarecare îndoială , numite antilegomena (II
Petru, II și III Ioan, Iacob și Iuda) și cărțile false, puse pe
nedrept asupra apostolilor (Faptele lui Pavel, Apocalipsa
lui Petru, Didahia celor 12 Apostoli). O informație foarte
prețioasă de la Eusebiu Cezareea ne spune că Sfânta
Scriptură (Noul Testament cuprindea 26 de cărți, mai
puțin Apocalipsa) a fost transcrisă în 50 de exemplare la
cererea lui Constantin cel Mare, pentru a fi distribuită
episcopilor din cadrul imperiului.
– Sfântul Chiril al Ierusalimului, amintește în Catehezele
sale de forma canonului care circula în acea perioadă și
care cuprindea: cărțile divine sau inspirate (26 de cărți
amintite mai sus, cu excepția Apocalipsei ), cărți cu
origine dubioasă și vătămătoare (Apocalipsa și
evangheliile apocrife).
– Sfinții Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare și Grigorie de
Nysa sunt cei care vorbesc de un canon care cuprinde 27
de cărți, inclusiv Apocalipsa
– Sfântul Atanasie cel Mare, care susține în scrisoarea
pascală din anul 367 lista cu 27 de cărți ale Noului
Testament.
Biserica a încercat, pentru prima dată, stabilirea canonului Noului
Testament la un sinod local de la Laodiceea, în anul 360; în canonul 59 se
stabilea ca în cadrul slujbelor să fie citite texte numai din cărțile canonice,
menționate de canonul 60 ca fiind 27 la număr.

22
În Biserica de Apus , situația era aproape asemănătoare cu cea din Răsărit,
existând rezerve asupra autenticității Epistolei către Evrei, iar cărțile
sobornicești fie nu au fost cuno scute, fie au fost primite cu îndoială.
În secolul al IV-lea, reprezentanții Bisericii Apusene care amintesc sau
dezbat problema canonului Noului Testament sunt: Victorin de Pictavium
(susține ferm originea apostolică a Apocalipsei, al cărei autor este Sf. Ioan
Evaghelistul) , Philastriu (care spune despre eretici că se dezic de cărțile
canonice, preferându -le pe cele apocrife), Priscillian în Spania, Rufin de
Aquileia în Galia; Theodor Mommsen – istoriograf, care a descoperit în anul
1886 un document din anul 360, care cuprinde canonul Noului Testament (cu 4
Evanghelii, 13 epistole, Faptele Apostolilor, I, II, III Ioan, I și II Petru,
Apocalipsa), Fericitul Ieronim , care trece în revistă îndoielile care existau
asupra unor scrieri biblice (Epistola către Evrei, Apocalipsa), Fericitul
Augustin , pentru care canonul cuprinde 27 cărți (vezi sinoadele africane de la
Hippo – 393 și Cartagina – 397). De asemenea, la Roma, canonul acceptat
cuprindea 27 de cărți, la fel ca în Biserica Răsăriteană.
Sinodul ecumenic Trullan din 692 și Sinodul VII ecumenic din 787,
stabilesc odată pentru totdeauna forma canonului cu 27 de cărți, atât pentru
Răsărit cât și pentru Apus.
e) Aspecte ale Noului Testament – inspirația, autenticitatea și
canonicitatea
Toate cărțile Noului Testament au fost scrise sub inspirația28 Duhului
Sfânt. Rolul autorilor biblici a fost acela de a transcrie ceea ce Duhul Sfânt le-a
descoperit în minte, ceea ce i-a luminat Duhul Sfânt să scrie, fiecare păstrându -și
personalitatea, particularitățile sau stilul de scriere. În ceea ce privește inspirația,
au circulat două ipoteze, care s-au dovedit a fi greșite: cea verbală, prin care

28 Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 574 – „Inspirația este o lucrare a lui Dumnezeu care nu
se termină în oamenii aleși să scrie Scriptura, ci în produsul scris. Scriptura, textul scris – este inspirat d e
Dumnezeu. Scriptura nu este doar cuvântul omului, rodul gândirii omenești sau al premeditării și artei lui, ci
este în egală măsură cuvântul lui Dumnezeu rostit prin buze omenești sau scris cu penița omului. ”

23
Duhul Sfânt îi dictează autorului biblic cuvânt cu cuvânt ce să scrie și ipoteza
unei inspirații mai reduse, care se răsfrânge doar asupra unor pasaje sau pericope
biblice. Sunt greșite deoarece fiecare autor biblic inspirat de Duhul Sfânt,
transcrie conform modului său de înțelegere și, deși autorii provin de medii
sociale, diferite, adevărul exprimat de ei în Evanghelii este același. Temeiurile
biblice ale inspirației divine sunt:
– Matei 10, 19-20; Luca 21, 14-15; Ioan 15, 26
– I Petru, 1, 20-21; Apocalipsa 1,11 sau 19,9.
În sfânta Tradiție, cei care amintesc de inspirația divină sub influența
cărora au fost scrise cărțile Noului Testamen t sunt: Clement Romanul, Irineu de
Lyon, Teofil de Antiohia, Ciprian de Cartagina, Fericitul Augustin, Origen,
Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur.
Autenticitatea unei cărți este dată de faptul că ea aparține autorului căreia
i-a fost atribuită, mai ales că exista obiceiul unor eretici de a pune seama
apostolilor unele scrieri, numite în mod mincinos evanghelii, epistole sau
apocalipse. Biserica, călăuzită de Duhul Sfânt, a știut să facă diferența între
cărțile autentice și cele cu origine îndoielnică.
Canoni citatea se referă la caracterul normativ al scrierilor Noului
Testament pentru credința și viața duhovnicească a oamenilor. Criteriile stabilirii
canonicității sunt: caracterul de cărți inspirate, originea apostolică și consensul
Bisericii asupra autentici tății lor.
f) Evoluția textului Noului Testament
Procesul de scriere a cărților în antichitate cuprindea mai multe etape: mai
întâi ele erau dictate de autori celor care le scriau efectiv și se numeau tahigrafi ;
din cauza faptului că adesea tahigrafii folosea u abrevieri sau nu scriau foarte
citeț, cărțile ajungeau pe mâna unor caligrafi care transcriau conținutul cărților
într-o formă mult mai lizibilă; apoi, cărțile transcrise de caligrafi erau
confruntate cu originalele pentru a îndrepta eventualele greșeli, operațiune

24
săvârșită de corectori; ultima etapă a acestui proces aparținea bibliografilor care
realizau cartea propriu -zisă.
Unele dintre scrierile Noului Testament a urmat acest proces descris mai
sus, de exemplu Sf. Ap. Pavel, care fiind mai preocupat de propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu, dicta epistolele sale unui ucenic al său; el adăuga în
scris doar binecuvântarea și salutul (epistola către Romani a fost scrisă, spre
exemplu de Terțius).
În aceea vreme se scria fie cu majusculă, fie cu literă mică, iar în textele
scrise lipseau semnele de punctuație sau accentele.
Deși nu se menționează cu precizie, materialul pe care au fost scrise
cărțile Noului Testament era fie pergamentul, fie papirusul (obținut din trestia
numită papyrus ). În funcție de dimensiunea scrierii, era nevoie fie de o foaie de
papirus, fie de mai multe atunci când e vorba de scrieri mai lungi. La scris era
folosit un condei de trestie, iar cerneala o constituia un amestec din apă, adeziv
și funingine. Dacă în primele două secole scriitori i, în general, foloseau foile de
papirus, începând cu secolul al III-lea și al IV-lea, pergamentul ia locul
papirusului. Avantajul pergamentului, care era mai scump, consta în faptul că
avea o rezistență mai mare și se puteau face corecturi pe text. Uneori
pergamentul, dacă se ștergeau cele scrise, mai era folosit încă o dată. Se adauga
scriere peste scriere, iar pergamentul devenea palimpsest.
În ceea privește limba în care s-au scris cărțile Noului Testament, în cea
mai mare parte este vorba de limba greacă (koine), cu excepția Evangheliei după
Matei care a fost scrisă în limba aramaică. Limba greacă de rând se vorbea în
Orientul Apropiat și în țările mediteraneene și are în compoziție un amestec al
dialectelor ionic, atic și grec apusean. Din aceas tă limbă au apărut mai târziu
greaca bizantină și cea modernă. Din cauza faptului că cei mai mulți dintre
autorii scrierilor Noului Testament erau evrei, există în limba folosită de ei și
unele ebraisme sau aramaisme, sursa acestora fiind Septuaginta.

25
Cât despre caracteristice stilistice individuale , iată câteva particularități:
„stilul lui Matei este mai puțin distinctiv decât cel al lui Luca – el scrie într-o
limbă greacă gramaticală , sobră dar cultă, având totuși unele elemente
marcante din Septuaginta; Luca este capabil să atingă culmi stilistice înalte în
tradiția atică, da îi lipsește puterea să le susțină… Pavel scrie într-o limbă
greacă viguroasă, cu o schimbare de stil care poate fi observată când
comparăm Epistolele sale timpurii cu cele de pe urmă ”29.
De reținut: „Greaca Noului Testament ne este cunoscută astăzi ca
limbă înțeleasă de popor și putem afirma că ea a fost folosită cu diferite grade
de măiestrie stilistică, dar cu impetuozitate și vigoare, pentru a exprima în
aceste documente un mesaj care, pentru propovăduitorii săi, a fost o
continuare a mesajului scripturilor Vechiului Testament – mesajul unui
Dumnezeu viu, preocupat de relația omului cu Sine, îngrijindu -se de
mijloacele de împăcare ”30.
Pentru că primele exemplare ale scrierilor apostol ice s-au pierdut, în
Biserica primară au circulat așa-numitele autografe , adică unele transcrieri sau
traduceri după originale . Efortul copiștilor sau al traducătorilor a fost destul de
mare, însă însoțit și de unele intervenții, intenționate sau nu, asupr a textului prin
schimbarea unor litere, eliminarea sau înlocuirea unor cuvinte. În acest context,
erau necesare restabilirea sau revizuirea textului original, acțiune începută de
Lucian în Antiohia, de Pamfil în Cezareea Palestinei și Hesychius în Egipt. Însă,
epoca autografelor s-a finalizat destul de repede, ele nu sunt amintite sau nu se
face vreo referire la ele de către Sfinții Părinți în mărturiile lor scrise.
Pr. Conf. Dr. Constantin Cornițescu prezintă în cursul de Noul Testament
și codicii grecești cei mai cunoscuți31 sau manuscrisele biblice cele mai vechi:
– Codex Sinaiticus

29 Dicționar biblic , Ed. Cartea Creștină, Orad ea, 1995, p.765
30 Ibidem , p. 766
31 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Studiul biblic al Noului Testament, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p. 36 –
38

26
– Codex Vaticanus
– Codex Alexandrinus
– Codex Parisiensis
– Codex Cantabrigiensis
– Codex Claromontanus
– Codex Laudianus
De asemenea, există mai multe traduceri ale Noului Testament , folos ite în
Biserică, dintre amintim traducerile siriace, traducerile latine (Vulgata),
traduceri copte sau egiptene, traduceri etiopiene, traduceri armene, traducere
georgiană, traduceri slavone, gotice, arabe.
Cărțile apocrife .
Odată cu apariția cărților cano nice, au circulat și acele scrieri care se
numesc apocrife – ele sunt mai degrabă scrieri literare, decât teologice, și sunt
expresia tradiției orale creștine. Relatările din aceste scrieri sunt ușor exagerate,
și adesea conțin informații contradictorii legate de viața și opera Mântuitorului
Hristos. Dintre scrierile apocrife amintim: Evanghelia după Evrei, Evanghelia
lui Petru, Protoevanghelia lui Iacob (din această scriere avem o parte din
învățătura despre Maica Domnului), Evangheliile lui Pseudo -Toma și Pseudo –
Matei , Faptele lui Toma, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan, Apocalipsa lui
Petru, Apocalipsa lui Pavel. Multe din aceste scrieri apar în comunitățile eretice
de origine gnostică.
De reținut : „Crearea literaturii apocrife a început în vremurile
apostolice. Pavel a trebuit, după câte se pare, să-și autentifice semnătura din
cauza lucrărilor contrafăcute puse în circulație. În secolul al II-lea literatura
intră în drepturile ei, moment din care prinde avânt, mai ales în Egipt și Siria.
Ea continuă de-a lungul Evului Mediu (în care vechile legende erau încă
îndrăgite) și ocazional, prin sentimentalism, parti pris sau printr -o
excentricitate absolută până în zilele noastre. Diversele motive din spatele ei

27
sunt astfel legate de întreaga orientare a istoriei creștine și sub-creștine ; însă
câteva din motivele operative la început sunt deosebit de importante
(conservarea tradiției, impulsul literar) ”32.
Traducerea în limba română a cărților Noului Testament, apar odată cu
introducerea și folosirea limbii româ ne în Biserică. Manuscrisele descoperite
până acum sunt următoarele:
– Codicele Voronețian – cuprinde traducerea cărților
Faptele Apostolilor, Epistola lui Iacob și Epistola I Petru
– Evangheliarul din Londra, scris în Muntenia la 1561 sau
1574
– Tetraevanghelul lui Coresi, Brașov 150
– Praxiul lui Core ri, tot la Brașov, în anul 1561
– Tetraevanghelul slavo -român, Brașov, 1580
– Noul Testament al Mitropolitului Simeon Ștefan, Alba –
Iulia, 1684
– Biblia de la București, 1688 , în vremea domnitorului
Șerban Cantacuzino
– Biblia de la Blaj, din anul 1795, în traducerea lui Samuil
Micu
– Noul Testament, tipărit la Petersburg în anul 1817
– Noul Testament, tipărit la Mânăstirea Neamț în anul 1818
După anul 1818, apar foarte multe traduceri ale Noului Testament sau ale
Sfintei Scriptu ri, care arată grija Bisericii Ortodoxe Române față de Cuvântul lui
Dumnezeu și față de credincioși, de a căror catehizare s-a ocupat îndeaproape și
prin această bogăție de ediții biblice.

32 Dicționar biblic , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p.916 -917

28
g) Exegeza Noului Testament: Școli de exegeză/interpretarea literală și cea
alegorică
Disciplinele teologiei exegetice sunt o condiție sine qua non a înțelegerii
corecte a cărților Noului Testament. Fără aceste discipline, există risc foarte
mare de a ne îndepărta de sensul autentic, inspirat de Duhul Sfânt, pe care îl
conține Sfânta Scriptura. De aceea, toate eforturile făcute în interpretarea
Scripturii, dar și a îndepărtării acelor cărți sau explicații eretice, de la Sfinții
Apostoli la Sfinții Părinți și până -n zilele noastre, urmăresc același principiu, și
anume Biblia se citește (și tâlcuiește) în Biserică , adică sub autoritatea Bisericii
inspirate de Duhul Sfânt. Acesta e unul din motivele pentru care Ortodoxia nu a
cunoscut de-a lungul istoriei ei perioade de rătăcire sau de înstrăinare de duhul
Sfinților Părinți.
Tâlcuirea sau interpretarea Sfintei Scripturi poartă numele de Ermineutică
biblică. Ea se ocupă cu analiza sau interpretarea textului Sfintei Scripturi, după
reguli și principii foarte clare.
Necesi tatea unei asemenea discipline este dată de nevoia de a înțelege
corect cuvântul Domnului – vezi dialogul dintre Mântuitorul Hristos cu Luca și
Cleopa pe drumul către Emaus (Luca 24, 27), întrebările puse de apostoli lui
Hristos atunci când nu înțelegeau pildele Lui (Matei 13, 36, Marcu 7,17), vezi
Faptele Apostolil or 8, 31.
În ceea ce privește interpretarea, ea îmbracă mai multe forme:
– Interpretarea propriu -zisă sau exegetică
– Interpretarea omiletică, catehetică sau apologetică
– Interpretarea verbală și reală, în funcție de textul ca atare
pe care pune accentul
– Interpretarea populară sau științifică, în funcție de
pregătirea intelectuală a persoanei căreia i se adresează .

29
În ceea ce-l privește pe interpret, sunt necesare câteva condiții, și anume
integritatea morală, pregătirea teologică foarte bună, dar și transdisci plinară, o
credință vie și puternică însoțită de viață duhovnicească sau spirituală aleasă.
Particularitățile exegezei:
– Exegeza iudaică – apărută în perioada de după exilul
babilonic, deoarece iudeii se înstrăinaseră de ebraica
biblică și au apelat la serviciile scribilor care, deși la
început se ocupă doar de traducere, adaugă traducerilor și
scurte interpretări
– Exegeza la Mântuitorul – evangheliile abundă de
momente în care Mântuitorul le vorbește ucenicilor
interpretând texte sau citate din Vechiul Testament.
Atunci când interpretează textul biblic, pleacă de la sensul
literal și le descoperă ucenicilor sensul tainic, profund pe
care-l conțin acele versete (vezi Luca 10, 26-28 sau Matei
5, 21-48).
– Exegeza la Sfinții Apostoli – aceștia au îmbrățișat
mode lul de interpretare pe care l-au văzut la Mântuitorul
Hristos. În scrierile lor pot fi identificate interpretarea
literală, interpretarea alegorică, interpretarea morală (vezi
Galateni 4, 22-24, I Petru 3, 20-22).
– Exegeza la Părinții Apostolici este divers ificată. Sfântul
Clement Romanul uneori folosește interpretarea literală,
alteori urmărește sensul figurat, tâlcuirea în Păstorul lui
Herma are trăsături alegorice, Învățătura celor 12
Apostoli cuprinde și interpretarea literală și pe cea
spirituală

30
– Exegez a în perioada Apologeților, începând cu secolul al
II-lea are ca model metoda de interpretare folosită de
Părinții Apostolici și are ca reprezentanți de seamă pe
Tertulian și Ciprian al Cartaginei .
– Exegeza alexandrină33 este cea mai reprezentativă formă
de interpretare din cadrul Școlii34 exegetice cu același
nume (de altfel, este și prima școală creștină publică). Cei
mai reprezentativi exegeți ai școlii alexandrine sunt:
Clement Alexandrinul (lucrări importante – Cuvânt
îndemnător către greci , Pedagogul și Stromatele ,
Covoare ), care apreciază mai mult, în ceea privește
exegeza biblică, metoda alegorică ; Origen , autorul a
foarte multe lucrări teologice, din păcate, multe dintre ele
fiind pierdute (lucrări cunoscute Omilii , Comentarii );
pentru el, sensul tainic al Sfintei Scripturi este greu de
înțeles, Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu și nu
conține informații contradictorii, și folosește mai mult
metoda alegorică; de asemenea, el menționează că ultimul
cuvânt în cazul unei confuzii sau dificultăți de interpretare
aparține Bisericii; chiar dacă a fost un titan al teologiei, el
nu fost ferit de unele interpretări greșite, precum
trihotomismul constituției umane, apocatastaza; alți
reprezentanți ai școlii alexandrine sunt Atanasie cel
Mare , Chiril Alexand rinul , Grigorie Taumaturgul ,
Didim cel Orb, Epifanie al Salaminei .

33 Colecția Părinți și Scriitori Bisericeșt i editată de Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
cuprinde o serie de traduceri din scrierile Sfinților Părinți, foarte importante pentru specialiștii în teologie. De
asemenea, în limba engleză există o colecție completă a scrierilo r Sfinților Părinți, în zece volume – A.
Robertson and J. Donaldson, The Ante -Nicene Fathers , Albany, OR USA, Version 2.0, 1997.
34 Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Seșan, Preot prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală , Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 218 -221.

31
– Exegeza antiohiană, reprezentată de Sfântul Ioan Gură
de Aur, Teodor de Mopsuestia , Diodor din Tars și
Teodoret de Cyr. Dintre aceștia cel mai important
reprezentant al școlii antiohiene este Sf. Ioan Gură de Aur,
cel mai de seamă orator al Ortodoxie i, cel mai mare retor
format la școala lui Libanius. Opera lui este foarte bogată,
cu lucrări teologice diverse – dogmatice, morale,
apologetice și exegetice (a tâlcuit aproape toată Scriptura).
Pentru el Scriptura este inspirată sau revelată de
Dumnezeu, se adresează tuturor oamenilor, iar la sensul ei
tainic se ajunge printr -o credință curată conformă cu
mărturisirea Bisericii, dublată de o pregătire teologică
temeinică.
În Occident, opera exege tică nu este mai puțin importantă, mai ales în
primele veacuri, când exista un consens în ceea ce privește mărturisirea de
credință. Aici îl întâlnim pe Sf. Ambrozie , un ierarh ai Bisericii de Mediolanum,
care are numeroase scrieri dogmatice, exegetice și morale; Fericitul Ieronim ,
care a scris lucrări exegetice împărțite în trei categorii, și anume traduceri,
comentarii și studii. Fiind un bun cunoscător al limbilor greacă și ebraică, a
tradus din greacă Noul Testament sau lucrări ale lui Origen; Fericitul Augustin,
preocupat în instruirea sa de filozofie și de retorică, are o operă vastă care
cuprinde lucrări dogmatice, exegetice, apologetice, filozofice. Opera sa cuprinde
lucrările Despre credința creștină în care se pune preț pe pregătirea teologică
teme inică a exegetului. Despre Geneză , Comentarii la Psalmi sau la Cartea lui
Iov, Omilii și comentarii la Evanghelii (Matei, Luca și Ioan).
În ceea ce privește tâlcuirea textului biblic el a folosit interpretarea
literală, însă atunci când considera că aceast ă interpretare nu duce la iubire, ea
trebuie abandonată, urmând a fi înlocuită de interpretarea alegorică . Fericitul

32
Augustin a îmbrățișat însă, și o variantă subiectivă asupra interpretări i atunci
când considera că un text biblic poate avea mai multe sensuri, iar exegetul ar
trebui să-l aleagă pe cel care i se pare necesar sau pe care-l dorește – aici este
una din greșelile de interpretare a textului biblic la Fericitul Augustin, în
condițiile în care Sfinții Părinți au vorbit de un singur sens pus de Duhu l Sfânt în
Sfânta Scriptură.
În perioada Evului Mediu exegeții răsăriteni au o bogată activitate de
interpretare a Sfintei Scripturi, însă ceea ce este remarcat este faptul că ei au
urmat linia trasată de Sfinții Părinți, pe baza textelor patristice combăt ând și
greșelile de interpretare care au apărut de-a lungul acestei perioade . De amintit
în această perioadă sunt Sf. Ioan Damaschinul, Ammonius din Alexandria,
Teodul Sirianul, Teofilact al Ohridei, Eftimie Zigabenul.
În Occident, până la Schisma Mare, îi putem remarca pe Grigorie cel
Mare, papă al Romei, Isidor de Sevilla, Beda Venerabilul, iar după Schismă pe
Toma de Aquino Albert cel Mare, Bonaventura.
Odată cu epoca protestantismului, în Occident au apărut noi exegeți, dar și
frământări în rândul oamen ilor legate de faptul că nu puteau citi și înțelege
Sfânta Scriptură . Mai întâi Erasmus de Rotterdam , care tipărește în 1536 Noul
Testament și-l pune la îndemâna tuturor oamenilor spre a fi citit și explicat, apoi
apare unul din cei mai aprigi protestatari ai interpretări i scolastice, Martin
Luther . Deși a avut cele mai bune intenții – mai ales că s-a tradus Scriptura în
limba germană tocmai ca să fie accesibilă tuturor , Martin Luther a formulat
câteva principii greșite de interpretare ceea a divizat mai târziu lumea
protestantă, și anume: orice creștin poate interpreta Scriptura, a păstrat în
interpretare doar sensul literal, Scriptura se explică prin ea însăși, a eliminat
necesitatea Sfintei Tradiții – Sola Scriptura , a eliminat Sfintele Taine. De la
interpretarea lui Luther au apărut fel și fel de interpretări, unele extrem de
aberante, dintre care unele contestau existența, moartea și învierea lui Hristos,

33
contestau autenticitatea evangheliilor sau chiar considerau Biblia o carte scrisă
de oameni, anulând inspirația divină.
Biserica Ortodoxă , prin exegeza exprimată, accentuează caracterul de
carte inspirată de Duhul Sfânt35, accentuează autenticitatea cărților sfinte, dar și
necesitatea interpretării lor de oameni aleși, credincioși și bine pregătiți teolog ic,
ai Bisericii. Linia patristică de interpretare a rămas o constantă în viața teologică
a Bisericii Răsăritene.
h) Relația dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
Linia patristică de interpretare a Sfintei Scripturi a fost în permanență
legată de Sfânta Tradiție. De altfel, se poate spune că Sfânta Scriptură a fost
scrisă în cadrul Sfintei Tradiții, mai ales că la început cuvântul lui Dumnezeu s -a
transmis prin viu grai. Apoi, din Sfânta Tradiție fac parte și mărturisirile de
credință, hotărârile sinoadel or ecumenice, scrierile Sfinților Părinți36, de care s -a
ținut cont atunci când au fost interpretate în duhul patristic cărțile Noului
Testament. Sfânta Tradiție susține ceea ce Scriptura propovăduiește, și anume că
Dumnezeu este Treime, că Iisus Hristos es te Fiul lui Dumnezeu și al Omului, că
Acesta a pătimit, a murit și a înviat și va veni iarăși să judece vii și morții:
„Sfânta Scriptură e Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu care S -a tălmăcit pe
Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru rid icarea lor la
El, până la întruparea, învierea și înălțarea Lui ca om. El lucrează prin
cuvintele acestea, prin care Se tălmăcește pe Sine, asupra noastră, pentru a ne
conduce și pe noi la starea la care a ajuns El. Scriptura redă ceea ce continuă
să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu și om
desăvârșit, deci Scriptura tălmăcește lucrarea prezentă a lui Hristos. Căci

35 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica , Ed. Scripta, București, 1993, p. 180 -182
36 O expunere foarte argumentată despre relația dintre Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură vezi la Vladimir Lossky
în După chipul și după as emănarea lui Dumnezeu , Ed. Humanitas, București, 1998, p. 134 -162

34
Hristos, rămânând mereu viu și Același, se tălmăcește prin aceleași cuvinte, dar
ca Cel ce vrea să ne facă și pe noi as emenea Lui ”37.
Există o mișcare dinamică în Biserică, care este opera Duhului Sfânt, și
care face posibile aceste forme diverse de exprimare a Cuvântului lui
Dumnezeu; și din acest motiv putem vorbi de o interdependență între cuvântul
vorbit și cel scris.
De reținut aceste texte foarte sugestive ale părintelui Dumitru Stăniloae
despre relația dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție:
„Scriptura nu ne spune dacă ar fi venit cineva la credință prin simpla
citire a cuvintelor lui Dumnezeu, cuprinse în ea. De sigur că aceasta s -ar putea
explica din faptul că nu exista o Scriptură despre Hristos în timpul de când
avem mărturiile ei de mai sus. Totuși, în general, cuvântul Scripturii are putere
când e comun icat de un om credincios altuia, fie prin repetarea lui a șa cum se
găsește în Scriptură, fie explicat ”38.
„Conținutul Scripturii primit prin credința ce se transmite de la Apostoli
în comunitatea Bisericii, nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul
Sfânt, trebuie pe de o parte păzit, pe de alta adâncit î n înțelesurile lui nealterate
primite de la Sfinții Apostoli. Prin aceasta, Scriptura se cere după o tradiție
neschimbată de la Apostoli ”39.
„Dacă Scriptura n -ar avea decât un înțeles îngust, literal, static, ea n -ar
avea nevoie de Tradiție, de o explicare, care să -i păstreze totuși nealterate
înțelesurile apostolice originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o
aplicare trăită. Dacă Scriptura n -ar intenționa să treacă pe Hristos în viața
oamenilor și norma acestei vieți să fie după El, n -ar avea nevoie de
completarea prin Tradiție ”40.

37 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Ed. IBMBOR, București, 1996, vol. 1, p.40
38 Ibidem , p. 41
39 Ibidem , p. 42
40 Ibidem , p. 44 -45

35
2. Evanghelia după Matei

Informații generale.
Evanghelia după Matei este prima din cele patru evanghelii ale Noului
Testament, vreme îndelungată fiind cea mai citită și mai comentată de către
Biserică. Cuvântul evangh elie provine din limba greacă și are la origini sensul
de plată pentru o veste bună. Mai târziu i s-a dat sensul de vestea cea bună .
Această veste bună ține trează credința în înviere prin jertfa lui Iisus Hristos și
prin biruința asupra iadului prin moart ea nevinovată și învierea lui Hristos.
Potrivit unor mărturii ale Sfinților Părinți (Papias din Ierapole și Irineu de
Lyon), Evanghelia după Matei a fost scrisă într-o limbă semitică41, și anume
limba aramaică . Ea a fost scrisă în jurul anului 43 d. Hr., de către Levi Matei –
vameș de meserie, dar care L-a urmat pe Hristos devenind apostol – și se adresa
unor creștini evrei, evident vorbitori de limbă aramaică. Sf. Evanghelist Matei a
rescris Evanghelia în jurul anului 65 d. Hr., în limba greacă, limba oficială a
Imperiului Roman42. Face parte din așa-numitele evanghelii sinoptice care,
după cum le analizează Bartolomeu Valeriu Anania, „ele au asemănări atât de
mari încât pot fi puse pe trei coloane paralele și privite simultan: același plan
general, același tip și aproape aceeași succesiune a episoadelor, același
vocabular și aceeași viziune asupra învățăturii lui Iisus ”43.
Evanghelistul și apostolul Matei este unul din martorii oculari ai vieții și
propovăduirii lui Iisus Hristos, ceea ce întărește, odată în plus, autenticitatea
celor prezentate în Evanghelie. În relatarea sa, el pune laolaltă momente sau
întâmplări din viața Mântuit orului Hristos cu învățăturile Sale morale (vezi
predica de pe munte cap. 5-6). Există câteva detalii care nu se găsesc în celelal te

41 Vezi capitolul despre Evanghe lia după Matei din Istoria Evangheliilor a lui Michel Quesnel, Ed.
Enciclopedică, București, 199 6, p. 44 -46
42 Noul Testament , versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania , Ed. IBMBOR,
București, 1995, p. 1 -2.
43 Ibidem , p. 1 -2

36
evanghelii: relatarea despre magii de la răsărit, fuga în Egipt cu pruncul Iisus și
uciderea celor 14.000 de prunci din ordinul lui Irod (cap. 2), pilda cu neghina și
tâlcuirea ei (cap. 13), scena Judecății de Apoi care va avea la bază iubirea față de
aproapele în nevoie (cap. 25), îndemnul lui Hristos adresat ucenicilor de a merge
să învețe neamurile, botezându -le în numele Sfintei Treimi (cap. 28).
Despre moartea Evanghelistului Matei nu avem date foarte clare, deși
tradiția Bisericii susține că și acesta a suferit moarte martirică , fie în Tir, fie în
Berytus. Este prăznuit în data de 16 noiembrie.
Evanghelia după Matei are caracter misionar și apologetic – se adresa
creștinilor proveniți dintre iudei cărora le dovedea că Iisus Hristos este Fiul lui
Dum nezeu, Mesia profețit de tot Vechiul Testament, dar are ca scop și să lase
scrisă viața și opera de propovăduire a lui Hristos, în cazul în care creștinii ar fi
fost nevoiți să părăsească Palestina.
Evanghelia după Matei, care se desfășoară în 28 de capito le, poate fi
structurată în câteva părți, plecând de la genealogia Mântuitorului până la
Învierea Sa:
a) Nașterea lui Iisus și viața Sa (cap. 1)
b) Pregătirea propovăduirii și activitatea în sine de propovăduire (cap. 3-4)
c) Suirea în Ierusalim și activitatea Sa acolo (cap. 19-21)
d) Patimile și moartea Sa (cap. 22-26)
e) Învierea Sa (cap. 28)
Prezentarea pe capitole
Capitolul 1 – ne prezintă genealogia și nașterea lui Iisus Hristos prin
pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria.
În ceea ce privește genealogia sunt câteva aspecte care trebuie reținute:
– Sunt prezentate de 3 ori câte 14 neamuri, de la patriarhul
Avraam până la Iosif, logodnicul Mariei – aceasta arată că

37
Iisus Hristos este Mesia cel Adevărat profețit în Vechiul
Testament
– În genealogie sunt prezentate nume de femei (Sara și
Rebecca), chiar și de neam străin (Ruhav și Ruth) ca să
arate că învățătura lui Hristos se adresează tuturor
neamurilor
În ceea ce privește nașterea lui Hristos din Fecioara Maria, trebuie
amintite următoarele:
– Iosif este logodnicul și protectorul Feciorei Maria (dacă
Fecioara ar fi născut fără să fie logodită ar fi fost ucisă cu
pietre de preoții de la Templu)
– Îndoiala lui Iosif, dar și înștiințarea în vis lui de către
Arhanghelul Gavriil – ceea ce arată și credința puternică a
lui Iosif, care se supune
– Duhul Sfânt se pogoară în pântecele Fecioarei Maria, iar
pruncul Care se va naște va mântui neamul omenesc , după
cum a prorocit și Isaia (Isaia 7,14)
– La versetul 25 – și nu a cunoscut -o până ce ea L-a născut
pe Fiul ei – este folosit un verb ouk eginosken care arată o
acțiune fără sfârșit, care se va continua, adică Iosif nu o va
cunoaște pe Maria (vezi verb folosit într-o situație
asemănătoare la 2 Regi 6, 23).
Capitolul 2 ne prezintă următo arele:
– După ce s-a născut Iisus Hristos este vizitat de Magii de la
Răsărit, care au fost călăuziți de stea și care Îi aduc daruri:
smirnă, care arată că Hristos va muri pentru oameni,
tămâie, care arată demnitatea preoțească sau de Mare

38
Arhiereu a lui Hristos și aur, care arată demnitatea de
Mare Împărat.
– Nebunia lui Irod cel Mare și teama că un alt rege îi va lua
locul; acesta simțindu -se trădat de magi, apelează la
ajutorul preoților de la Templu pentru a afla mai multe
despre locul nașterii Mântuitorului și ordonă uciderea
tuturor pruncilor de doi ani și mai mici din Betleem,
– Fuga în Egipt a Familiei Sfinte, la îndemnul arhanghelului
Gavriil și întoarcerea la Nazaret – ceea ce va crea confuzie
mai târziu în rândurile conducătorilor de la Templu care
vor spune că din Nazaret nu poate fi nimic bun, iar locul
nașterii Domnului profețit în Vechiul Testament este
Betleemul .
Capitolul 3 ne prezintă activitatea Sf. Ioan Botezătorul și botezul
Domnului la râul Iordan:
– Sf. Ioan Botezătorul, fiul preotului Zaharia și al Elisabetei,
pregătește poporul evreu pentru primirea lui Hristos prin
chemarea la pocăință – vezi versetele 3, 6-12. De
asemenea, este prezentată și viața aspră, de anahoret, pe
care o ducea Sf. Ioan – versetul 4.
– Venirea la râul Iordan spre a fi botezat a lui Iisus Hristos,
Căruia i se adresea ză Ioan spunându -i: Eu sunt cel ce are
trebuință să fie botezat și Tu vii la mine? (versetul 14).
– După ce a fost botezat are epifania Sfintei Treimi
(versetele 16-17) – Ioan Botezătorul a văzut Duhul Sfânt
pogorându -se în chip de porumbel asupra lui Hristo s și a
auzit vocea Tatălui grăind Acesta este Fiul Cel iubit întru
Carele am binevoit .

39
– Sf. Ioan Botezătorul poartă numele de Înaintemergător al
lui Hristos .
Capitolul 4 ne înfățișează postul și întreita ispitire a lui Hristos începutul
misiunii Lui în Galileea și chemarea apostolilor :
– Imediat după botez, Hristos este dus de Duhul Sfânt în
pustiu, unde a flămânzit timp de 40 de zile și 40 de nopți,
iar apoi a fost ispitit de diavolul de trei ori pentru a-L
pune să demonstreze că El este Fiul lui Dumnezeu: să facă
din pietre pâine, să se arunce de pe aripa Templului că
îngerii îl vor feri să se lovească de pietre și să i se închine
diavolului ca să primească împărăția acestei lumi. Pentru
fiecare ispitire Mântuitorul dă un răspuns care arată cum
poate fi birui t diavolul și Cui suntem datori a I ne închina
(versetele 4, 7, 10). În ceea privește comparația dintre
întreita ispitire și ultima ispitire a lui Iisus Hristos Care se
afla răstignit pe Cruce, se poate remarca puterea limitată a
diavolului, care credea că Iisus este doar un alt prooroc;
abia când se Hristos se afla în agonie a înțeles/intuit că
domnia iadului se va sfârși. Din acest motiv și încearcă o
ultimă ispitire a lui Hristos. Întreita ispitire are loc în
pustiu, deoarece acolo este locul unde -și manifestă
puterea și prezența cel viclean (vezi Levitic 16, 10), dar
este și locul unde, mai târziu, după epoca martirilor, se va
sălășlui în pustiu sfințenia anahoreților44. Începutul
propovăduirii Sale cu cuvintele Pocăiți -vă că s-a apropiat
împărăția ceruri lor (v. 17) – acesta este și momentul în

44 Vezi volumul 16 în colecția PSB – Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea a doua. Epistole. Viața
Cuviosului Părintelui nostru Antonie , Ed. IBMBOR, București, 1998,

40
care îl vor urma primii Apostoli, și anume frații Simon
Petru și Andrei, Iacob și Ioan fii lui Zevedeu .
– Propovăduirea lui Hristos în toată Galileea , unde a vestit
Evanghelia Împărăției, unde a vindecat toată boala și
neputința din popor, ceea ce i-a determinat pe mulți
oameni să-L caute și să-l urmeze. Este ceea ce
Evanghelistul Matei scoate în evidență folosindu -se de o
profeție de la Isaia 9, 1 – vezi versetul 16.
Capitolele 5-7 ne prezintă predica de pe Munte a Mântuitorului, după ce
toți cei care auziseră de cuvântul și minunile Lui Îl urmaseră. Ea cuprinde
condițiile intrării în împărăția lui Dumnezeu, exprimate prin sfaturi despre cum
să ne rugăm, cum să postim, cum să facem milostenie, cum să ne iubim frații sau
vrăjmașii.
Ea cuprinde legea morală a Noului Testament, exprimată prin cele 9
Fericiri. Față de legea iudaică, Mântuitorul face precizarea că nu a venit să strice
legea veche, ci să o împlinească (v. 17). De reținut imaginea în oglindă cu
momentul în care poporul evreu primește Decalogul – pe muntele Sinai, iar
acum tot pe un munte Iisus Hristos îi readuce pe evrei la sensul pe care
Decalogul l-a avut încă de la început, și anume mila lui Dumnezeu, iar mila nu
este altceva decât o formă de iubire. De asem enea, în predica de pe munte,
atunci când îi sfătuiește pe adresanți cum să se roage, să postească sau să facă
milostenie, Mântuitorul îndeamnă la discreție permanentă. Este ceea ce va spune
părintele Teofil Părăianu, pornind de la cuvântul Sfântul ui Apost ol Pavel, că
atunci când facem o faptă bună, de fapt, ne facem datoria față de Dumnezeu și
față de aproapele: ”întâi ne facem datoria și după datorie vine bucuria !”45. Iată
ce spune și părintele profesor doctor Constantin Coman: „Predica de pe Munte
conține o sintez ă programatic ă a Evangheliei Mântuitorului pronun țată și

45 Părintele Teofil Părăianu, V eniți de luați bucurie, Ed. Teognost , Cluj -Napoca, 2007, p. 23.

41
redactat ă pentru auditoriu iudaic sau iudeo -creștin, prin raportare direct ă la
legea vetero -testamentar ă. Mântuitorul are în vedere câteva aspecte
fundamentale pe care le urmărește pe parcur sul Predicii de pe Munte. Între
acestea se afl ă, la loc de frunte, indicarea m ăsurii des ăvârșirii, sau a
deplin ătății, sau a împlinirii existen țiale”46.
În capitolul 7, Mântuitorul face referire și la o specie foarte dăunătoare
dreptei credințe, și anume proorocii mincinoși, de care ne îndeamnă să ne ferim
pentru că sunt îmbrăcați în haină de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori
(versetul 15).
În capitolele 8 și 9, Mântuitorul va însoți învățăturile Sale dumnezeiești
cu minuni supranaturale asupra oame nilor suferinzi și a demonizaților, dar și
asupra naturii: vindecarea leprosului, a slugii unui sutaș, a soacrei lui Petru, a
paraliticului din Capernaum, a doi orbi, a unui mut sau a doi demonizați, a
femeii cu scurgere de sânge, învierea fiicei lui Iair. De asemenea, are loc și o
minune săvârșită asupra naturii, liniștind furtuna de pe mare. Tot în capitolul 9
este relatată și chemarea la apostolie a lui Matei, care urmează de îndată
Domnului. Deși erau minuni nemaivăzute de evrei, fariseii își exprimă aproape
de fiecare dată îndoiala asupra săvârșitorului minunilor și a puterii lui
dumnezeiești, preferând să considere iertarea păcatelor, și chiar minunile,
blasfemii sau fapte săvârșite cu puterea diavolului.
Capitolul 10 ne prezintă numele apostolilor (în limba greacă apostol
înseamnă trimis) aleși de Domnul și trimiterea lor la propovăduire pentru a-L
mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor (versetul 32). Numai că Mântuitorul face
precizarea ca apostolii să meargă la oile cele pierdute ale lui Israel , cărora să le
vestească apropierea împărăției cerurilor (versetul 6).
Capitolul 11 ni-l înfățișează pe Mântuitorul, care, după ce este întrebat de
ucenicii Înaintemergătorului dacă El este Mesia, face încă o prezentare

46 Părintele Prof. Dr. Constantin Coman, Studiul Noului Testament. Suport de curs , p. 55 – vezi studiul la adresa
https://www.scribd.com/document/36613806/Suport -Curs -Noul -Testament

42
admirabilă a Sf. Ioan Botezătorul, consid erat cel mai mare om născut din femeie
(versetele 2-6 și 11). Nedumerirea Sf. Ioan Botezătorul asupra lui Mesia a fost
generată de faptul că a văzut minunile sau mila lui Hristos îndreptate către
oameni și încă nu văzuse/auzise pe Acel Mesia Care va judeca lumea. Un punct
culminant al acestui capitol îl reprezintă și mustrarea acelor orașe în care
locuitorii au primit mila lui Dumnezeu, dar nu ajuns la pocăință. Și aici, ca și în
celelalte evanghelii, imaginea păcatului sau pierzării este asociată cu cele două
orașe arse din temelii de Dumnezeu, Sodoma și Gomora (versetele 23-24).
Versetele 28 și 29 ne prezintă chemarea lui Hristos de a lua jugul Său care e
ușor, dar este și o confirmare a faptului că numai în El ne vom găsi odihna.
Capitolul 12 ne arată îndârjirea fariseilor de a-l prinde pe Mântuitorul în
situația de încălcare a poruncilor cuprinse în legea iudaică (vezi spicele culese
sâmbăta și exemplul cu David care a mâncat pâinile punerii înainte – versetele
2-5; apoi vindecarea făcută tot sâmbăta – versetele 10-14). Încă o dată,
Mântuitorul este acuzat, din cauza faptului că nu-i găseau nici-o vină, că
săvârșește minunile cu ajutorul demonului (versetele 24-25). Dialogul cu
cărturarii și fariseii ajunge și-n acel moment în care ei își exprimă necredinț a sau
îndoiala în divinitatea Sa și cer semn – semnul pe care-l vor primi va fi doar
semnul lui Iona, adică Învierea Sa după 3 zile (versetele 38-39). Ultimul verset
al acestui capitol accentuează ideea de înrudire cu Mântuitorul pentru cei ce fac
voia Tatălui din ceruri (versetul 50).
Capitolul 13 ne prezintă cuvintele și învățăturile Mântuitorului formulate
în parabole, adresate ucenicilor și oamenilor care-L urmau și ascultau pe Hristos
(versetul 3). Parabola, din punct de vedere etimologic, înseamnă a pune alături
sau a compara și are un sens tainic, ascuns de înțelegerea oamenilor; de
asemenea, parabola folosește fapte din viața reală a oamenilor. Ele sunt folosite
de Mântuitorul pentru a feri adevărurile supranaturale de necredința sau
indiferența celor care le ascultă (versetul 13). Cele șapte parabole despre

43
împărăția cerurilor din acest capitol sunt: parabola semănătorului, pilda
neghinei, pilda grăuntelui de muștar, parabola aluatului, pilda comorii ascunse,
parabola mărgăritarului, parabola năvodul ui (versetele 2-52). Sfârșitul acestui
capitol este identic cu cel anterior, deoarece în continuare Hristos se lovește de
necredința slujitorilor de la sinagogă, ceea ce-L determină pe Mântuitorul să le
spună că un profet este disprețuit tocmai în patria sa si casa sa. La versetul 55 se
amintește, ca și la Matei 12, 50, de mama și frații Domnului. Noțiunea de frate
în acest caz nu se referă la rudenia de sânge, ci fie la verii Domnului, fie la aceia
care îmbrățișează aceeași credință și dragoste de Dumnezeu și pe care îi numește
frați. În lumea protestantă, din păcate, a fost interpretată greșit noțiunea de frații
Domnului, motiv pentru care au ajuns la ideea greșită că Maica Domnului a mai
avut și alți copii.
Capitolul 14 are un început tragic – tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul,
care acuza fără teamă pe regele Irod, că a săvârșit un mare păcat luând drept
soție pe cumnata lui. De asemenea, Mântuitorul Își arată iar dragostea față de
creația Sa, săvârșind înmulțirea pâinilor, în condițiile în care mulțimi le care-L
ascultau erau flămânde și departe de oraș. Apoi, Hristos a mers pe mare, a mers
și Petru care s-a afundat în apă din cauza îndoielii sale, a potolit furtuna care
cuprinse se corabia ucenicilor și a fost recunoscut de ucenici ca fiind Fiul lui
Dumn ezeu (versetul 33).
Capitolul 15 ni-L înfățișează pe Hristos Care demască fățărnicia fariseilor
atunci când i-au acuzat pe apostoli că nu respectă datina sau obiceiul spălării pe
mâini și le spune mulțimilor că îl spurcă pe om ceea ce iese din gură, adică din
inimă: gânduri și fapte rele; apoi urmează vindecarea fiicei cananeencei, a cărei
credință o apreciază foarte mult și înmulțirea pâinilor și a peștilor pentru
mulțimile care Îl ascultau.
Capitolul 16 are în centru, încă o dată, ceea ce farisei cereau, și anume un
semn – semnul lui Iona. În același timp le spune ucenicilor să se ferească de

44
aluatul fariseilor, de învățătura și de interpretarea lor (versetul 6). În acest
capitol, atunci când Hristos îi întreabă pe ucenici ce crede lumea și ce cred ei
despre El, întâlnim încă o mărturisire a lui Petru, despre Mântuitorul că este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (versetul 16). Atunci când Hristos Îi întreba pe
ucenici ceva, de obicei răspundea Petru, care era cel mai vârstnic dintre apostoli.
Hristos îi spune lui Petru că pe această mărturisire a lui se va clădi Biserica, iar
porțile iadului nu o vor birui (versetul 18), apoi le-a cerut ucenicilor să păstreze
această Taină că El este Hristosul. În acest context, când au cunoscut că Hristos
este Mesia, Mântuitorul începe să le descopere și că va pătimi foarte multe de la
preoții și arhierei de la Templu, că va fi omorât și va învia a treia zi. După acest
moment, se poate observa încă o ispitire a lui Hristos, de data aceasta prin
intermediul apostolului Petru. Finalul capitolului aduce aminte de a doua venire
a lui Hristos și judecata de apoi (versetele 25-28).
Capitolul 17 începe cu Schimbarea la față a Mântuitorului, eveniment
care are loc pe muntele Tabor, de față fiind și apostolii Petru, Ioan și Iacob.
Taborul este locul unde Hristos Își arată ucenicilor dumnezeirea Sa sau, după
cum spun unii teologi, nu Hristos se schimbă la față înaintea apostolilor, ci lor li
se deschid ochii, li se îngăduie să vadă dumnezeire lui Hristos. De asemenea,
Taborul este locul unei noi teofanii (versetul 5). În acest context, după ce
Mântuitorul vindecă un copil lunatic, spre nedumerirea apostolilor care nu
putuseră să-l ajute din cauza puținei lor credințe – de aici și îndemnul la post și
rugăciune (versetele 19-21), întorcându -se în Galileea, le vestește ucenicilor
pentru a doua oară Patimile Sale (versetele 22-23). În ceea ce privește darea
pentru templu din ultima parte a acestui capitol, Hristos acceptă să plătească ca
să nu fie nevoit să le spună celorlalți Cine este.
În capito lul 18 Mântuitorul le dă ucenicilor exemplu de curăție, de
sinceritate și de smereni a unui copil . La versetele 8 și 9 nu se pune sub nici o
formă problema unei interpretări literale, ci Hristos le spune să alunge patima

45
cuibărită în inima lor – aceasta fiind condiția intrării în împărăția lui Dumnezeu.
Apoi le vorbește despre iertarea frățească, folosindu -se de parabola celor doi
datornici.
Capitolul 19 prezintă câteva învățături pe care le dă Hristos despre
desfacerea căsătoriei , la provocarea fariseilor care nu reușeau să găsească un
motiv temeinic pentru a-L condamna (versetele 3-8). Mântuitorul le spune că
ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă, dar că s-a dat carte de despărțire
pentru învârtoșarea inimii lor. Versetul 14 ni-L arată pe Mântuitorul
binecuvântând copiii și îndemnându -i pe ucenici să nu-i oprească pe aceștia să
vină la El, pentru că datorită curăției lor, copiii vor moșteni împărăția cerurilor.
Apoi are dialogul cu tânărul bogat care dorea să fie desăvârșit, dar fără să
renunțe la bogă ția sa. De aceea Mântuitorul face comparația între cămilă și omul
bogat (versetul 24). Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, și toți cei care au
lăsat frați, surori, părinți pentru Iisus Hristos, vor primi ca răsplată viața veșnică
(versetul 29).
Capitolu l 20 începe cu parabola lucrătorilor tocmiți la vie care, venind
chiar și în al 11-lea ceas, vor dobândi plată pentru munca lor. Acest fapt arată
dragostea lui Dumnezeu față de toți oamenii, indiferent de momentul în care
ajung la credință. După ce s-a suit la Ierusalim, Mântuitorul le vestește a treia
oară patimile Sale, de data aceasta cu mai multe amănunte, arătând și chinurile
dinaintea morții, dar și răstignirea pe cruce (versetele 18-19). Apostolii nu au
fost nici ei lipsiți de încercări, dovadă fiind cererea fiilor lui Zevedeu (versetul
20). Dar dorința lor de întâietate a primit ca răspuns o profeție despre moartea
lor martirică pentru Hristos. Mântuitorul îi învață să nu caute întâietate, ci să fie
asemenea Lui Care a venit să slujească oamenilor și să-și dea viața pentru ei
(versetele 25-28). Apoi, Mântuitorul face încă o minune, vindecând doi orbi care
strigau miluiește -ne, Fiul lui David ! (versetele 30-34).

46
Cu acest capitol 21, odată cu intrarea în Ierusalim, începe drumul
Mântuitorului către patimile, răstignirea, moartea și învierea Sa. În ceea ce
privește intrarea în Ierusalim, este impresionantă primirea făcută de locuitorii
Ierusalimului, care-L primesc ca pe Mesia (versetele 8-11). Însă la puțin timp
după acest moment, mulți vor striga împotr iva Lui. Îi ceartă pe cei care au
transformat Templul din Ierusalim în peșteră de tâlhari (versetul 13), fiind
ovaționat de copiii prezenți acolo. La auzul acestor ovații, fariseii și cărtu rarii se
arată nedumeriți, dar Hristos le aduce aminte de cuvântul psalmistului
(versetul16). Apoi Hristos a mers în Betania, le dă ucenicilor exemplu cu
smochinul care fiind blestemat de Domnul se usucă. Dialogul lui Hristos din
templu cu arhiereii și cărturarii, ne arată încă o dată viclenia slujitorilor de la
Templu (versetele 23-27), cărora le spune pilda tatălui cu cei doi fii, făcând
aluzie la faptul că nu l-au primit pe Ioan Botezătorul , și parabola lucrătorilor
viei, ca să le arate consecințele dezastruoase ale împotrivirii lor față de Domnul
Dumnezeu (versetele 33-46).
Capitolul 22 este o continuare a dialogului din capitolul precedent; din
acest motiv, al respingerii lui Dumnezeu de către slujitorii de la Templu, Hristos
le spune parabola nunții fiului de împărat, cărora le aduce aminte la versetul 14
că mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Urmează un dialog cu fariseii, numiți
fățarnici, despre dajdia cezarului (versetele 17-22), și cu saducheii despre
înviere, care susțineau că nu există viață după moarte (versetele 23-31). După
saduchei, urmează întrebarea unui învățător de lege care-L întreabă care este cea
mai mare poruncă și răspunsul lui Hristos care sintetizează sau cuprinde întreaga
lege a Vechiului Testament în două mari porunci (versetele 37-39). Dacă până
acum fariseii Îl întreabă Cine este El, acum Hristos îi întreabă al cui fiu este El,
făcând referire iar la psalmistul David, lăsându -i pe aceștia uimiți de
înțelepciunea Sa (versetul 46).

47
În capitolul 23, Mântuitorul demască mult mai aspru fățărnicia și mândria
fariseilor și cărturarilor de la Templu, care modifică sau interpretează legea după
bunul plac, devenind astfel călăuze oarbe (versetele 13-27). Mântuitorul îi
îndeamnă pe ucenici și pe oameni să nu-i urmeze pe acești farisei și cărturari, cel
mult să asculte ceea ce ei le spun despre lege, dar să nu-i ia ca exemple morale
(versetul 3-7). Dincolo de faptul că îi numește nebuni, pui de vipere , orbi,
fățărnici, Mântuitorul îi acuză de sângele nevinovat vărsat de ei de la dreptul
Abel până la preotul Zaharia (versetul 35), de sângele tuturor proroci lor și
trimișilor lui Dumnezeu.
Capitolele 24-25 ne prezintă cele două cuvântări eshatologice ale
Mântuitorului, cuvântul profetic al Mântuitorului despre vremea sfârșitului
(capitolul 24), dar și parabolele celor zece fecioare și a talanților – evident cu
trimitere către Judecata de Apoi (capitolul 25). Ucenici i Îl întreabă pe
Mântuitorul despre vremea sfârșitului, însă Hristos le spune ucenicilor că iubirea
dintre oameni se va răci, că vor fi ciume, războaie, vor veni profeți mincinoși,
dar încă nu e vrem ea sfârșitului (versetele 3-12). Apoi îi avertizează și pe
ucenici să nu se lase păcăliți de cei care vor anunța venirea lui Hristos, mai ales
că vor fi anunțați hristoși mincinoși. Problema sfârșitului și a semnelor care vor
vesti sfârșitul a rămas o taină. La versetul 36 Mântuitorul spune că nici îngerii ,
nici Fiul Omului – adică niciun om, nu cunosc vremea sfârșitului. De aici și
greșeala care apare în orice interpretare a cuvintelor eshatologice din Vechiul
sau Noul Testament. Deși Hristos le dă exemplu l smochinului ca semn al venirii
sfârșitului, orice altă interpretare poate da greș. De asemenea, Hristos face
legătura dintre vremea sfârșitului și potopul din vremea lui Noe (38-39); ca și
atunci, oamenii își vor pierde credința în Dumnezeu și nu vor asculta de cei care
vor anunța iminenta venire a Fiului lui Dumnezeu în toată slava Sa. Îndemnul
Mântuitorului e să priveghem, să stăruim în rugăciune și trezvie (versetul 42).

48
Pentru a înțelege mai bine cele spuse despre vremea sfârșitului,
Mântuitorul continuă, în capitolul 25, cuvântarea Sa cu două parabole despre
pregătirea pentru Judecata de Apoi – candelele aprinse și talanții înmulțiți
(versetele 1-29). Imaginea folosită de Hristos este foarte sugestivă, atunci când
le vorbește despre cei care se vor mântui și care vor pierde mântuirea: oile de-a
dreapta – pentru că au ascultat de Păstor, caprele de-a stânga – pentru că sunt
nestatornice (versetele 32-35). Cuvântul eshatologic al Mântuitorului devine
foarte profund spre sfârșitul capitolului 25 – cei care vor avea dragoste față de
frații în suferințe sau nevoie, adică cei care se vor asemăna cu Dumnezeu Care
este iubire, vor moștenii împărăția cerurilor (versetele 35-46).
Capitolele 26-27 sunt expresia invidiei și răutății omului duse până la
demonism: sinedriul se sfătuiește să-L prindă, să-L judece, să-L condamne la
moarte și să-L răstignească. Deoarece era aproape sărbătoare a Paștelui evreiesc,
are loc Cina cea de Taină, la care participă toți apostolii. Acesta este momentul
când Hristos instituie Sfânta Taină a Împărtășaniei (versetele 26-29).
Iuda, deși Evanghelistul Matei nu-l menționează direct pe el la scena când
apostolii se scandalizaseră, cu puțin timp înainte de Cină , de risipa făcută de
femeia cu alabastrul cu mir (versetele 7-9), merge la arhiereii de la Templu și-L
vinde pe Mântuitorul pentru 30 de arginți (versetele 14-16). După Cina cea de
Taină, când Hristos îi arată lui Iuda că știe cine este vânzătorul, deși nu-L
vădește, spune un cuvânt foarte greu la adresa lui Iuda (vezi versetul 24). După
Cina cea de Taină, Hristos cu ucenicii merg la Muntele Măslinilor, unde le
vestește iar Învierea Sa, dar și că toți se vor poticni întru El chiar în acea noapte.
Mărturisirea dragostei lui Petru pentru Hristos vine în acest context (versetele
33-35), dar Mântuitorul îi spune că se va lepăda de El de trei ori, înainte de a
cânta coco șul. În grădina Ghetsimani Hristos se roagă de trei ori Tatălui să ia
paharul suferinței de la El (versetele 39-44), ascultând sau supunându -Se voii
Tatălui ne aduce amin te de Adam și Eva care nu au ascultat porunca lui

49
Dumnezeu în grădina raiului. Ghetsimani este locul în care Hristos simte toată
suferința neamului omenesc sau tragismul morții. Ghetsimani este și locul în
care Hristos este prins de gloata venită după El ca după un tâlhar, urmează
sărutul trădării, reacția lui Petru care taie urechea slugii arhiereului (versetele
47-55). Hristos este judecat de Caiafa și condamnat la moarte – cel care-și rupe
veșmintele, mai mult teatral (versetul 65-66) – apoi slugile arhiereului Îl lovesc,
Îl scuipă, Îl umilesc pe Mântuitorul (versetele 67-68)– spectacol al grotescului în
care actorii principali sunt Caiafa și acoliții lui.
În acest timp Petru se leapădă de Hristos, după cum i se și spusese de
Domnul (verstele 57-75).
După condamnarea la moarte, Hristos este adus de Caiafa și de slugile
sale la guvernatorul Pilat, singurul care avea dreptul să ducă la bun sfârșit o
condamnare la moarte – deși a încercat în mai multe rânduri să-L elibereze pe
Hristos. Numai că Pilat din Pont este șantajat de preoții de la Templu și văzând
și tulburarea și turbarea mulțimilor adunate acolo , le propune eliberarea Lui sau
a lui Baraba, cel pe care-l și preferă mulțimile (capitolul 27 versetele 11-26).
În acest timp, Iuda Iscarioteanul a realizat greșeala făcută – vânzând sânge
nevinovat, returnează banii celor de la Templu și, necrezând în iertarea lui
Dumnezeu, își pune capăt vieții (3-10). Se poate face o comparație între Petru
care s-a lepădat și Iuda care L-a vândut pe Hristos: greșeala lui Petru e mai
mare, dar el a crezut în iertare, spre deosebire de Iuda, care era considerat hoț, și
care nu crede în iertare.
După condamnarea la moarte, Hristos este iar batjocorit de soldații romani
(versetele 27-31), apoi în drum spre Golgo ta au pus pe Simon din Cirene să-i
ducă Crucea. Fiind răstignit, Hristos primește o băutură care avea rol de
anestezic (vin amestecat cu fiere), dar El a refuzat. Tăblia pe care romanii au
pus-o deasupra crucii – Acesta este Iisus Împăratul iudeilor – a născut alte
controverse în rândul celor de la Templu. De-a dreapta și de-a stânga lui Hristos

50
sunt răstigniți cei doi tâlhari, iar corul batjocoritorilor la adresa Mântuitorului
continua să-și simțită prezența (versetele 38-44). Deodată se face întuneric, iar
Hristos, în agonia Sa, strigând Eli, Eli, lama sabahtani , Își dă duhul, moment în
care catapeteasma Templului s-a rupt în două, pământul s-a cutremurat, iar
mormintele s-au deschis și sfinții adormiți au înviat (versetele 45-53). Ceea ce
urmează după moartea lui Hristos cu sutașul care crede că El este Fiul lui
Dumnezeu, arată că s-a luat de la evrei vestea cea bună și fost dată neamurilor
(versetul 54). Înmormântarea lui Hristos a fost făcută de unul din ucenicii
Domnului – Iosif din Arimateea, la înmormântare partic ipând Maria Magdalena
și cealaltă Marie, mama fiilor lui Zevedeu (versetele 57-61). Disperarea preoților
de la Templu nu se termină nici atunci când Hristos a fost pus în mormânt, căci
ei cer lui Pilat să fie păzit mormântul (versetele 62-66).
Cu capitolul 28 se încheie Evanghelia după Matei, care ne înfățișează
momentul mult așteptat de Maica Domnului și de apostoli, și anume Învierea
Domnului, a treia zi după Scripturi. Femeile mironosițe sunt primele care iau act
de învierea Domnului, apoi merg și le vestesc ucenicilor bucuria învierii
(versetele 1-8). În ceea ce privește Învierea Domnului trebuie reținut că El a
înviat cu trupul și că nu a avut alt trup după înviere. Aceasta are o semnificație
foarte importantă pentru ceea ce numim constituția dihotomică a omului, că
trupul nu este ceva rău, ci prin înviere el este transfigurat , devenind imaterial.
După Înviere, Hristos se arată ucenicilor în Galileea, I se închină, iar
Hristos îi trimite în întreaga lume să vestească neamurilor vestea cea bună a
învierii (versetele 16-20). La versetele 12-15 este descrisă o ultimă încercare a
preoților de la Templu de a nega Învierea lui Hristos, plătind cu bani pe ostașii
care au păzit mormântul ca să spună că ucenicii au furat noaptea trupul
Domnului.
De reținut cuvântu l Sf. Ioan Gură de Aur: „Pe bună dreptate și-a
intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică vestea cea bună. A vestit tuturora,

51
dușmanilor, neștiutorilor, celor ce ședeau în întuneric: eliberare de pedeapsă,
dezlegare de păcate, dreptate, sfințenie, răscu mpărare, înfiere, moștenirea
cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăți ar putea egala aceste
bune vestiri ale Evangheliei Sale? ”47.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură
2. Noul Testament , Versiune revizuită, redactată și comentată de
Bartolomeu Valeriu Anania , Ed. IBMBOR, București, 1995
3. Studiul Noului Testament , Ed. IBMBOR, București, 1983
4. Abrudan , Preot Prof. Dr. Dumitru, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu,
Arheologie biblică , Ed. IBMBOR, București, 1994
5. Afanasiev , Nikolai, Biserica Duhului Sfânt , Ed. Patmos, Cluj -Napoca,
2008
6. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A -Z, Ed.
IBMBOR, București, 1994
7. Bruce, F.F., Documente care stau la baza Noului Testament , Ed.
Gratis
8. Coman , Preot Dr. Constantin, Biblia în Biserică . Ese uri pe teme
biblice, Ed. Bizantină, București

47 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei. Scrieri. Partea a Treia , Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 17

52
9. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul biblic al Noului
Testament, Ed. Europolis, Constanța, 2005
10. Crouzel, Henri, Origen. Personajul -exegetul -omul duhovnicesc –
teologul , Ed. Deisis, Sibiu, 1999
11. Dicționa r biblic , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995
12. Evdokimov , Paul, Femeia și mântuirea lumii , Ed. Christiana,
București, 1995
13. Florovsky , Pr. George, Biblie, Biserică, Tradiție. O viziune ortodoxă ,
Ed. Reîntregirea, Alba -Iulia, 2005
14. Gheorghiu, Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie de la Matei, cu comentarii
(vol I -III), 1925 -1933
15. Gheorghiu, Dr. Vasile, Introducere în Sfintele Cărți ale Testamentului
Nou, Cernăuți, 1929.
16. Lungu, Gheorghe, Judecata și condamnarea la moarte a
Mântuitorului Iisus Hristos , Mitropolia Ardea lului, nr. 3 -4, anul 1956
17. Mihoc, Vasile, Fiul Omului după Noul Testament , Studii Teologice
nr. 1-2, anul 1973
18. Părintele Teofil P ărăianu, V eniți de luați bucurie, Ed. Teognost , Cluj –
Napoca, 2007
19. Savin, P. Gh., Cronologia Biblică , Studii Teologice nr. 7 -8, anul 1960
20. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica , Ed. Scripta, București, 1993
21. Jeremias, Joachim, Parabolele lui Iisus , Ed. Anastasia, București,
2000
22. Lossky, Vladimir, După chipul și după asemănarea lui Dumnezeu ,
Ed. Humanitas, București, 1998
23. Melniciuc -Puică, Pr. Lect. Dr. Ilie, Curs de Noul Testament
24. Quesnel, Michel, Istoria Evangheliilor , Ed. Enciclopedică, București,
1996

53
25. Rămureanu, Preot prof. dr. Ioan, Preot prof. dr. Milan Seșan, Preot
prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală , Ed.
IBMBOR, București, 1987
26. Robertson, A., J. Donaldson, The Ante -Nicene Fathers , Albany, OR
USA, Version 2.0, 1997
27. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei. Scrieri. Partea a Treia ,
Ed. IBMBOR, București, 1994
28. Sârbu, Gheorghe, Cuvintele rostite de Mântuito rul pe Cruce, în BOR,
nr. 2, anul 1959
29. Spidlik , Tomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin. Manual
Sistematic , Ed. Deisis, Sibiu, 1997
30. Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,
Ed. IBMBOR, București, 1996 , vol. 1