Curs 7 Ilrl 2.04.2020 Pdf [606435]

CURS 7 – 02.04.2020.
DIMITRIE CANTEMIR (1673 -1723)

Fiu de domnitor, el însuși domnitor al Moldovei pentru o scurtă perioadă de timp , Dimitrie
Cantemir și-a petrecut tinerețea la Constantinopol, unde a studiat istoria, filosofia, religia,
muzicologia, geografia și etnografia.
Cantemir a lăsat posterității numeroase cercetări scrise în
limba greacă, în latină, rusă și turcă.
În limba română a scris numai 3 lucrări: Divanul sau gâlceava
înțeleptului cu lumea sau giudețul s ufletului cu trupul (are un text paralel în greacă; este singura
lucrare tipărită în timpul vieții lui Cantemir, la Iași, în 1698), Hronicul vechimei a romano -moldo –
vlahil or (scris în latină și tradus apoi în română) și Istoria ieroglifică (prima operă beletristică,
scrisă cu intenție beletristică, în limba română). Hronicul și Istoria ieroglifică s-au păstrat în
manusc ris și au fost tipărite abia în secolul al XIX -lea. Pentru că operele sale nu au circulat, nu se
poate vorbi despre o influență a lui Cantemir asupra limbii române literare.
Cantemir este
reprezentantul direcției savante , alături de Miron Costin.
Importante pentru studiu sunt compartimentul lexicului și cel al sintaxei. Din punctul de
vedere al formulei literare, observăm, în scrierile lui Cantemir, o formulă total ireală. Cantemir a
încercat să aplice limbii române un model prea încărcat.
Dimitrie Cantemir este primul care încearc ă să stabilească o terminologie cu caracter
științific: încear că să alcătuiască un dicționar, un glosar de neologisme (de origine latină, greacă,
turcă și slavă) în prima "scară “ din Istoria ieroglifică.
În realitate, termenii glosați de Cantemir nu
reprezintă o terminologie științifică propriu -zisă, ci alcătuiesc, mai degrabă, o terminologie
culturală. Cantemir nu a avut discipoli, este un fenomen izolat în limba română. Numărul mare de
termeni introduși în operă și înregistrați în Scara a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare îl
deosebește pe Cantemir de predecesorii săi: activitas, antepathia, antidot, argument, arhetyp,
ateist, atomuri, continuație, dialog, energhie, eleghii, experenția, fantazie, gheneralis, harmonie,
himeră, hronolog, idee, ipotezis, ironic, loghicesc, melanholie, metafizică, paradigmă, planetă,
propozi t, ritor, senator, sinonim, sofism, substanție, theatru, theorie, țircumstanții etc. Glosarea
termenilor este minuțios realizată, amintind de dicționarele explicative de azi:

A VOCAT = cela ce trage pentru altul pâra cu plată.
ANTEPATHIA = împoncișere, nep riimirea firii, ura și urăciunea din fire.
ANTIDOT = leac împotriva boalei ce se dă .
ARGUMENT = dova dă, cuvânt, voroavă doveditoare .
DIALOG = voroavă carea ieste tocmită cu întrebare și răspundere.
ECLIPSIS = întunecarea soarelui sau a lunii.
ELEGHII = un fel de stihuri amestecate.
ETHNA = numele unui munte în Sichiliia carile, din sine aprinzându -să, arde.
RITOR = cela ce știe meșteșugul a vorovi bine, bun de gură.

În majoritatea cazurilor, sursa o constituie latina și greaca. Forma neologismelor este, uneori,
apropiată de origine: k+palatală=ț (țircumstanții); g+palatală=g ’ (ghenealoghie) .
Sintaxa operelor lui Cantemir nu este proprie limbii române. Unii cercetători (
Lazăr
Șeineanu, Ilie Minea ) consideră că opera lui Cantemir este influențată de limba turcă. Alții
(
Alexandru Rosetti, Boris Cazacu ) admit o dublă influență asupra sintaxei lui Cantemir , turcă și
latină.
Ion Verdeș nu exclude nici o influență grecească. Dragoș Moldovanu analizează amănunțit

sintaxa lui Cantemir în cartea sa, Dimitrie Cantemir: între Orient și Occident . Acesta demonstrează
că nu se poate vorbi despre o influență turcească asupra sintaxei lui Cantemir, pentru că lexicul
cuprinde foarte puține turcisme. Punând în legătură sintaxa lui Cantemir și nivelul figura tiv
(hiperbatul devine o figură de stil ca în operele religioase medievale ale Sfântului Augustin ),
Moldovanu ajunge la concluzia că sintaxa lui Cantemir este influențată de latină, deci este de sursă
savantă. Sintaxa lui Cantemir este caracterizată printr -o dislocare perpetuă, care poate lua forma
anastrofei (= inversiune propriu -zisă) sau a hiperbatului (= figură sintactică bazată pe schimbarea
ordinii normale a cuvintelor în propoziție).
Anastrofa presupune intervertirea pozițională a unor cuvinte strict legate între ele din punct
de vedere sintactic. Răsturnarea topicii firești poate afecta atât grupul nominal ( GN), cât și grupul
verbal ( GV).

ANASTROFA ÎN GN

La Cantemir, a tributul adjectival și atributul substantival genitival sunt deplasate înaintea
substanti vului determinat: filosofăsc suflet, întunecos gând, a gâlcevii potolire . Cantemir complică
adesea structura de bază a anastrofei, intensificând astfel efectul stilistic, prin:
a. dublarea sinonimică a atributului adjectival ( greu și aspru lucru );
b. coordonarea a două GN, sinonime contextual, cu Aadj antepus (dreapta socoteală și
buna chiverniseală );
c. combinarea anastrofei cu paronomaza1 (mică și de nemică jigăniuța );
d. combinarea anastrofei cu oximoronul (cu greu iușoare cuvintele Cucunozului – I.i.).

HIPERBATUL ÎN GN
La Cantemir, distingem două tipuri de dislocări: dislocări morfosintactice și dislocări
sintactice.

1. Dislocări morfosintactice :
Este dislocată prepoziția de substantivul pe care îl precedă, dislocare însoțită de intercalarea
unui verb între nume și prepoziție :
în lesne a să muta socoteala Corbului – I.i.;
cu de moarte aducătoare va mușca mușcătură – I.i.).
Acest tip de hiperbat presupune un efect suplimentar de focalizare și de intensificare semantică
prin interferența a două grupuri dislocat e, unul nominal și unul verbal.
Tot un tip de hiperbat morfosintactic este și separarea articolului n ehotărât de nume prin
atribute:
ca un deplin în putere stăpân .

2. Dislocări sintactice :
a. La Cantemir, există două situații. Pe de -o parte, există construcții în care termenii dislocați
aparțin aceluiași GN:

de la acel din fantazie născut și din crieri prefăcut aur;

1 PARONOMAZĂ = figură lexico -sintactică în care sunt apropiate două cuvinte paronime a căror asemănare fonetică
poate fi întâmplătoare sau justificată etimologic.

aceste cu fierbințeala adeverinței cuvinte – I.i.;
cel de demult în inimile sale ascuns vicleșug – I.i.

În aceste exemple, termenii dislocați se află în succesiune sintactică normală, dar încadrează, prin
spargerea coeziunii lor firești, inversiunea unor atribute. Spre deosebire de inversi unea simplă,
prin hiperbat este reliefată întreaga sintagmă , nu numai determinantul plasat în fața
determinatului.
A doua situație este specifică exemplelor în care, în interiorul structurii dislocate , este
intercalat un verb, deci un element străin de grupul nominal:

așe pomenirea în fantazia tipărită și zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade raze – I.i.;
toată a Lupului uitară învățătură – I.i.;
a voastră dezvăluindu -să goliciune – I.i.;
svântul vorovește Avgustin – D.;
șapte vei să muți vârste – D.;
a ucenicilor cu învrednicii și învățături împodobește viața – I.i.

ANASTROFA / HIPERBATUL ÎN GV
Anastrofa grupul ui verbal este însoțită aproape întotdeauna de dislocări și de aceea poate fi
încadrată în categoria hiperbatului. Dacă înțelegem dislocările din GV ca perturbări ale unor
raporturi gramaticalizate, le putem grupa în două mari categorii, ca și în cazul grup ului nominal:

a. Dislocări morfologice (includ separarea morfemului de semantem):
 separarea prepoziției -morfem de verb (a ți le denaintea ochilor pune silim – D.);
 separarea conjuncției -morfem de verb (ca să drept a trăi poți – D.);
 separarea pronumelui reflexiv și a auxiliarului de auxiliat ( de s-ar cumva altuia, iară nu
șie tâmpla – I.i.);
 separarea auxiliarului de auxiliat ( că vei drept a îmbla putea ).

b. Dislocări sintactice . Includem, în această categorie, în primul rând, postpunerea verbului în
propoziție ( Și așe și Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află . – I.i.). În spiritul retoricii
antice, prin așezarea verbului la finalul propoziției se conferă frazei "închidere " și
"circularitate ". Prin folo sirea verbului la același mod, se realizează, în construcțiile paralele,
rima interioară .
Alte dislocări sintactice întâ lnite:
 separarea negației de verb ( nu alt mai gata scutitoriu sau mai înțelept otcârmuitoriu a
afla poate – H.);
 separarea pronumelui personal de verb ( te, pre numele viului Dumnedzău, giur – D.);
 separarea circumstanțialului de mod de verb ( pre cel de cap nepriietin pănă la fălcile
crocodilului îl adusesem – I.i.);
 separarea complementului direct de verb ( toate după voie a-ți vesti).

Pentru a cerceta natura dislocării la Cantemir, Dragoș Moldovanu încearcă să stabilească
gradul de ab atere lingvistică al dislocării. Prin separarea auxiliarului sau a conjuncției -morfem (să)
de verb, atât auxiliarul, cât și conjuncția își păstrează valoarea morfologică, deci rămân morfeme.
Prin separarea atributului sau a prepoziției de nume, marca morfologică a primilor termeni se
păstrează.
Prin urmare, dislocările nu sunt greșeli de limbă , ci sunt abateri de la o sintaxă fixată,

normalizată . Numărul mare de dislocări demonstrează că nu este vorba de o simplă abatere de la
normă datorată necunoașterii limbii, ci de o acțiune împotriva normei limbii române .
Dislocările lui Cantemir sunt, în opinia lui Dragoș Moldova nu, influențate de manierismul
greco-latin, rep rezentând un fenomen prezent și în celelalte literaturi care au suferit influența
retoricii clasice.
Efectul dislocărilor lui Cantemir este surpriza obținută prin devierea deliberată a
raporturilor normale. În plan stilistic, dislocarea provoacă o interfer ență a liniilor unor sintagme
din planuri diferite, obținându -se astfel evidențierea în spațiu.
Câteodată, dislocările se realizează într -o figură simetrică, de tipul chiasmului sau al
repetițiilor sinonimice:

– dislocare + chiasm
cu cât s-ar mai sus sui, cu atâta încă mai sus a să urca poftește – I.i. (repetiție sinonimică)
că de multe ori cel greșit nemerit și cel nemerit greșit iaste – I.i. (chiasm2)
Uneori, c ele două părți ale chiasmulu i sunt în relație de sinonimie :
aripile în picioare și picioarele în arip ì îi sint – I.i.

– Chiasm ul oximoronic antrenează, uneori, jocuri lexicale :
unde Leul vulturește și Vulturul leuiaște , prepelița ce va iepuri și iepurile ce va prepeliți ?
– I.i.
că lucrurile mari și cei ce nu le știu le știu, iar lucrurile mici și cei ce le știu nu le știu – I.i.

– Alături de chiasmul oximoronic, întâlnim și exemple de o ximoron propriu -zis. Cele mai
frecvente sunt exemplele de oximoron care folosesc la exprimarea superlativ ului:

simțire nesimțită și pătimire nepătimită pat – parigmenon3 și poliptoton4;
nemângâiată mângâiarea .

– În general, Cantemir preferă o ximoron ul de tip antitetic, cu valoare disjunctivă :

Bâtlanul, pasire de apă și pește de aer – I.i.;
Vidra, vulpea peștelui și peștele vulpii iaste – I.i.

Se observă, în aceste exemple, că elementele componente ale oximoronului sunt incompatibile.

– Adesea, frazele lui Cantemir sunt bazate pe p aralelism sintactic, simetrie sau repetiți e:

dzilele spori -ți-vor și adauge -ți-vor (paralelism sintactic; verbele sunt la aceeași formă;
au aceeași determinare; sensul lor este aproape identic; verbele rimează)
deci ziua spun că trăiesc , iar noaptea că mor, adică ziua sunt viu și noaptea mort (D.)
(paralelism sintactic; repetiție)
el acoperit cu pământul , eu înfășurat în plapumă , el între cele patru scânduri ale sicriului ,
eu între cei patru pereți ai casei (D.) (construcții simetrice; paralelism sintactic)

EUFONIA TEXTULUI este asigurată prin utilizarea mai multor procedee fonet ice și sintactice :

2 CHIASM = inversarea funcțiilor sintactice însoțită de relua rea acelorași elemente lexicale.
3 PARIGMENON = figură lexico -sintactică realizată prin utilizarea în enunț a mai multor derivate de la același radical
(ex. Singur fuse îndrăgitul , singur el îndrăgitorul .)
4 POLIPTOTON = figură lexico -sintactică realizată prin utilizarea în enunț a mai multor forme flexionare ale aceluiași
cuvânt.

– Alitera ții: ”
m
a
r
e
m
i
n
u
n
e
m
i
n
tea și î
n
țelepciu
n
ea lo
r
cu
n
espuse
m
ă
r
i
r
i î
n
ce
r
iu
r
ădica
r
ă”
(serie de 3 aliterații succesive)
– Jocuri de cuvinte : ”însă răutatea din
bun rău
și din
Corb
,
orb
îl făcea”
– Poliptoton : ”O, minune mare,
giurământul
a călca călcătorii de
giurământ să giură
”
– Parigmenon : ”
sfat
adevărat prietinesc
au sfătuit
”
– Paronomază : ”că precum în hrana slobodă trupul
să îngroașă
și
să îngrașă
, așe de post”
– Rima: vios – vlăgos – lumin os – albici os – frum os – arătos

Discursul Hameleonului în fața Șoimului :
„Eu m-am vechit, m -am veștedzit și ca florile de brumă m-am ovilit . Soarele m-au lovit ,
căldura m-au pălit , vânturile m-au negrit , drumurile m-au ostenit , dzilele m-au vechit , aii m-au
îmbătrânit , nopțile m-au schimonosit și, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit și din
dragostele tale m-au izgonit . Iară acesta nou, vi os, vlăg os, ghizdav și frum os, ca soarele de
lumin os, ca luna de arăt os și ca omătul de albici os iaste; ochiul șoimului, pieptul leului, fața
trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinții lăcrămioarelor, grumadzii păunului,
sprâncenele corbului, părul sobolului , mânule ca aripile , degetele ca radzele , mijlocul pardosului,
statul chiparosului, pelița cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului șî vârtutea colunului
are.”- I.i.

Cele două portrete antitetice din fragmentul de mai sus sunt ornamentate cu:
– repetiții sinonimice ( dzilele m -au vechit = aii m -au îmbătrânit = nopțile m -au
schimonosit ; vios = vlăgos ; ghizdav = frumos ; soarele m -au lovit = căldura m -au pălit );
– comparații ( ca soarele de luminos ; ca omătul de albicios );
– metafore explicite ( ochiul șoimului; pi eptul leului; fața trandafirului );
– metafore implicite ( m-am veștedzit );
– metonimii ( dzilele m -au vechit ; nopțile m -au schimonosit );
– rima ( vios – vlăgos – lumin os – albici os –frum os – arătos).

Fraza poate fi considerată o perioadă, în care protaza și apodoza sunt în raport de
coordonare adversativă. PERIOADA este o construcție circulară, unitară a frazei, constând în
inversarea ordinii normale în enunț: după o secvență de elemente subordonate, ce creează tensiune
(protaza ), urmează o secvență de elemente rege nte ( apodoza ), care rezolvă tensiunea. În textul
nostru, protaza este alcătuită din propoziții scurte, dispuse paralel și dublate de ritm și asonanță.
Apodoza cuprinde o succesiune de nume predicative coordonate.

„O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcat ă, Hameleon, o, puterile cerești câte văpsele ai
pe piiele, atâtea pedepse să -ți dea supt piiele ! O, pricaz de năcaz și pacoste pricaznică ,
Hameleoane, bălaur mic și zmău în venin , Hameleoane, domnul diavolului și dascalul
cacodemonului , Hameleoane, fundul răutăților și vârvul vicleșugurilor , Hameleoane, mreajea
dracului și painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăților și vicleșugul vicleșugurilor ,
Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare și vivor necurat de amestecare , Hameleoane! Cine pustiul
răutate peste răutate și păcat peste păcat a grămădi te -au învățat? Cine răul vicleșugurilor și ATENȚIE!!! La fel de multe procedee cu relevanță stilistică întâlnim și în fragmentul
de mai jos, pe care vă invit să -l analizați. Vă vin în ajutor, colorând câteva dintre
elementele asupra cărora ar trebui să vă opriți.

amăgelelor sfârșit a nu face te -au îndemnat? Au te gândești, osânditule, că cu cuvinte șicuite și cu
voroave căptușite , grețoase și scârnavele -ți fapte vii astu pa? Au cu acesta chip socotești că supt
căpătâiul altuia puiul bălaurului vii ascunde, pre carile în viclenie l -ai zămislit și în răutate tu l -ai
născut ? … Au nu știi (că răutatea stătătoare și minciuna picioare n -are), ce amândoaă curând și
lesne să poh ârnesc? … Ce ocară ieste aceasta? ( Ocara obrazul și maiul capul să -ți bată ), ce diavol,
iarăți dzic, spre aceasta te -au ațițat? Și ce drac spre aceasta te -au îndemnat?” (Ce adevărat că
vicleanului inima sa destul drac și sufletul său de prisosit diavol i este.) – I.i.