Curs 2 Scoala Ca Organizatie [615902]

CURS 2

SPECIFICUL ȘCOLII CA ORGANIZAȚIE

1. Caracteristici ale organizației

Omul modern este un om organizațional, întrucât cea mai mare parte timpului și -l petrece în
cadrul organizațiilor de tot felul, de la cele profesionale până la cele politice (pe plan ontogenetic –
organizații preșcolare, școlare, profesionale, organizații economice, culturale etc.)
Activitatea organizată are importante avantaje individuale și sociale printre care (Păun, E., 1999,
p.7):
– dezvoltarea capacităților indivi duale, prin cooperare într -o structură organizată care -l plasează
pe individ acolo unde competențele sale pot fi valorificate superior;
– utilizarea rațională și reducerea considerabilă a timpului de realizare a diferitelor activități;
– preluarea, transmitere a și utilizarea sistematică a achizițiilor realizate de generațiile anterioare.
Organizația poate fi definită ca un sistem de activități structurate în jurul unor finalități (scopuri,
obiective) explicit formulate, care antrenează un număr mare de indiviz i de dețin statute și roluri și roluri
bine delimitate în cadrul unei structuri diferențiate, cu funcții de conducere și coordonare a activităților.
Din această definiție decurg principalele caracteristici ale unei organizații (Păun, E., 1999, pp.8 –
9):
– existența unor scopuri suficient de clar formulate și delimitate pentru a putea angaja și motiva
indivizii ce participă la desfășurarea activităților respective. Nu există organizații în sine, ci doar în
raport de anumite obiective;
– scopurile organizaționale sunt transindividuale. Ele exprimă organizația în ansamblul ei,
orientarea și politică ei generală. Cu toate acestea ele nu trebuie să ignore scopurile și aspirațiile
indivizilor ce compun organizația sau să fie divergente cu acestea. Între ele trebuie să existe o minimă
compatibilitate, care nu se realizează prin eliminarea sau desconsiderarea celor individuale, ci mai
degrabă prin încorporarea și integrarea acestora în scopurile organizaționale;
– un număr mare de indivizi ce interacționează în desfășura rea activităților. Cantitatea nu produce
neapărat calitate. Foarte importante sunt competențele indivizilor și gradul lor de convergență cu
scopurile organizaționale și cu tipurile de activități ce urmează a fi realizate. Forța unei organizații
depinde, în cea mai mare măsură, de acțiunea comună a membrilor;
– activități diferențiate funcțional (diviziunea muncii) și reglementate social, care permit
indivizilor să aibă funcții și să ocupe poziții diferite în cadrul unui sistem coerent de statute și roluri;
– modalități proprii de organizare și dezvoltare a organizației.
Într-o redare sintetică, caracteristicile organizațiilor pot fi redate astfel:
– Structura organizațională , descrisă prin variabile cum sunt mărimea, complexitatea,
formalizarea, specializarea și diferențierea activităților, poziții și roluri, relații și interacțiuni;
– Controlul organizațional – staff, structură ierarhică și niveluri de autoritate,
centralizare/descentralizare, birocratizare;
– Comportamentul organizațional – scopu ri, cultură și climat organizațional, etos, eficacitate;
– Schimbarea organizațională – flexibilitate, inerție/inovație, dezvoltarea personalului.

2. Teorii privind organizațiile

Teoriile emise cu privire la organizații, deși numeroase, pot fi grupa te în trei categorii distincte
(Zlate, M., 1981):
1. Teoria clasică – care studiază aproape în exclusivitate anatomia organizațiilor, latura lor
formală, oficială de organizare ce poate fi redată sugestiv sub forma organigramei. Această teorie asupra
organiza țiilor accentuează analiza a patru elemente importante: a. eficiența; b. pricipiile ierarhiei
funcționale ale autorității; c. structurile de organizare; d. controlul activității depuse – toate acestea
urmărind în final creșterea productivității muncii orga nizației și a gradului ei de utilitate socială.
Pornindu -se în domeniul organizării industriale de la ideea că oamenii sunt ineficienți în
comparație cu mașinile, s -a încercat standardizarea muncii lor, simplificarea ei, astfel încât aceștia să
semene tot mai mult cu mașinile. Oamenii, ca elemente componente ale organizației erau considerați ca

simple instrumente a căror sarcină este de a muncii fără să -și pună întrebări cu privire la scopul muncii,
la unele probleme umane pe care le presupune munca. Omul, muncitorul cu cât este mai puțin întrebat
de o serie de probleme, cu atât este mai bun.
2. Teoria neoclasică sau a „relațiilor umane” își are punctul de plecare în curentul inițiat de Elton
Mayo și W.J.Dickson care acordă un rol primordial omului, problemelor lui, trăirilor lui psihologice și
mai ales fenomenelor psihosociale care apar ca urmare a interacțiunii indivizilor.
Deplasarea accentului de pe tehnic și tehnologic pe uman, atrage după sine deplasarea accentului
de pe formal, oficial pe informal, psiho logic. Dacă reprezentanții teoriei clasice studiau organigrama
organizației, cei ai teoriei neoclasice studiază sociograma grupurilor din cadrul organizațiilor
evidențiind îndeosebi fenomenele de natură psihologică sau psihosocială care guvernează viața de grup.
Elementul central devine „relația umană” care trebuie optimizată. Creearea unui climat psihologic
pozitiv, a unei atmosfere plăcute, motivarea corespunzătoare a salariaților, mărirea gradului lor de
satisfacție, eliminarea tensiunilor dintre muncito ri și patronat reprezentau sarcini fundamentale pentru
reprezentanții școlii relațiilor umane.
3. Teorile moderne – interpretează organizația ca un întreg, ca un tot unitar în interiorul căruia
acționează în strânsă dependență și interdependență o multitudine de factori și fenomene: a. indivizii,
interpretați ca indivizi în sine, cu personalitatea lor; b. organizarea formală; c. organizarea informală; d.
sistemul de statute și roluri; e. cadrul fizic, ergonomic.
Caracterul mobil al interacțiunii elementelor componente face ca modificarea sau dereglarea
unui singur element al sistemului să ducă la modificarea sau dereglarea întregului sistem. Apoi, sistemul
are o serie de nevoi, de cerințe a căror satisfacere duce la buna funcționare, în timp ce nesatisfacere a lor
duce la eșec. Așadar, accentul cade nu atât pe scop, cât pe funcționarea normală a elementelor
componente prin intermediul cărora se va realiza scopul, pe așa -zisele mecanisme de autoreglare prin
intermediul cărora își asigură existența. Problema pri ncipală care se pune în aceste condiții este aceea a
asigurării raționalității sistemului.

3. Specificul școlii ca organizație

Școala reprezintă o organizație care realizează o activitate pedagogică într -un cadru
instituționalizat specializat, cu stat ute și roluri determinate social în vederea realizării finalităților
microstructurale și macrostructurale ale procesului și sistemului de învățământ (Cristea, S., 2003, p.70).
Școala este o organizație care învață și care produce învățare. Specificul școl ii decurge, în
esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și -și structurează celelalte aspecte
organizaționale și funcționale în această direcție. Ceea ce apropie școala de celelalte organizații este
caracteristica ei de organ izație care învață. Ceea ce o deosebește este că ea produce învățare.
Școala se caracterizează prin două activități de bază distincte și interdependente în același timp
(Păun, E., 1999, p.76):
– activitatea managerial administrativă – bazată pe o logică organizațională. Această activitate
vizează conducerea și administrarea școlii, structurile care reglementează activitatea cadrelor didactice
și rolul lor instituțional.
– activitatea pedagogico -educațională – bazată pe o logică pedag ogică, în mare măsură
nonorganizațională. Aceasta înseamnă că activitatea pedagogică este reglementată de norme ce decurg
din natura proceselor de predare -învățare, ce implică raporturi specifice ale elevilor și profesorilor cu
știința.

3.1. Caracter istici psihosociologice ale sistemului școală

Din perspectivă psihosociologică, sistemul școală prezintă următoarele carcateristici (adaptat
după Cosmovici, A., Iacob, L., (coord.), p.232):

– Școala dezvoltă două funcții: una primară, constând în livrarea de servicii educaționale elevilor
și produse societății; alta, secundară, furnizează populației din zonă modele atitudinale,
comportamentale, norme morale etc.
– Organizația școlară este un sistem deschis. Sistemul deschis al învățământului presupun e
existența în cadrul lui a unor „fluxuri de intrare” și a unor „fluxuri de ieșire”, adică a unor „input -uri” și
„output -uri”. Ph. H. Coombs arată că un sistem de învățământ trebuie să fie apreciat după modul în care
„ține pasul” cu evoluția socială și în funcție de satisfacerea nevoilor sociale în domeniile pregătirii
cadrelor și dezvoltării omului.

SISTEM DESCHIS
INTRARE IEȘIRE

FEED – BACK
Fig. 3. Relația input – output în procesul de învățământ
Dacă multe dintre variabilele ce intră în sistem sunt controlabile (materiale, financiare, umane), mai
puțin previzibile sunt indivizii ce parcurg procesul de transformare. Ei nu -și părăsesc la intrare,
echipamentul lor cultural (modele, norme, prejudecăți, stereotipii, roluri) care marchează modul de
raportare a lor la sistem;
– Poziția individului în organizație se caracterizează printr -o dublă tendință: pe de o parte, el își
dorește satisfacerea aspirațiilor personale; pe de altă parte, el trebuie să răspundă solicitărilor
organizaționale, să se integreze în piramida ierarhic. Elevul care se integrează în sistemu l de cerințe a
școlii, poate fi recunoscut în colectivitatea școlară sub un dublu aspect: adaptat la cerințe și participant
la dezvoltarea organizației;
– Ca organizație socială, școala este, în același timp, un sistem formal și un mediu de relații
interpers onale informale. Este formală prin faptul că prescrie reguli și norme, sancționează conduitele
individuale prin raportare la regulament, prin proceduri de control. Dar dezvoltă, chiar în acest cadru
formal, relații de prețuire, simpatie, antipatie, alegere și respingere între elevi sau între elevi și profesori.
– Relațiile dintre diferitele compartimente ale organizației și fiecare dintre membrii săi nu se
pot desfășura fără un sistem de comunicare managerială eficientă.

3.2. Modele de organizare a șco lii

Modelele posibile de organizare a școlii reflectă trei tendințe care sunt congruente cu cele trei
teorii ale managementul amintite anterior: tendințele clasice; tendințele neoclasice și tendințele
moderne. Analiza prezentată în continuare este adapta tă după cea făcută de Cristea Sorin în
Managementul organizație școlare (2003, pp.72 -73).
Din perspectiva tendinței clasice pot fi delimitate următoarele direcții manageriale:
➢ organizația școlară centrată pe profesor, care vizează un circuit exclusivist și unidirecționat spre
transmiterea cunoștințelor;
➢ organizație școlară bazată pe relații pedagogice dezechilibrate, favorabile profesorului,
considerat singurul „element activ” și defavorabile elevului, considerat doar „obiect al
educației”;
➢ organizație ș colară planificată doar într -o perspectivă magistrocentristă prelungită până la
nivelul formelor de educație nonformală și chiar la nivelul raporturilor cu comunitatea educativă
locală.
Logica interpretării analogice permite sesizarea următoarelor trăsătur i ale organizației școlare,
construită în sensul teoriei neoclasice a relațiilor umane.
➢ trăsături psihocentriste, exprimate prin:
– centrarea pe elev, ca „centru de referință fundamental în situații educative”;
– centrarea pe „interesul care dirijează conduita elevului”;:
– centrarea pe „favorizarea originalității fiecărui elev” dar și pe „dezvoltarea sensului social”;
➢ trăsături sociocentriste, exprimate prin:
– centrarea pe construirea unei instituții bazată pe autogestiune;
– centrarea pe favorizarea relaț iei elev -elev și elev -mediu;
TRANSFORMARE

– centrarea pe restructurarea activității în scopul de a modifica personalitatea elevului în sens
autonom și reformator.
Tendințele moderne , care reflectă evoluția managerială a instituțiilor, interpretează organizația
ca întreg, din perspectiva:
➢ sistemului de interdependențe;
➢ deciziei cu scop de corectare, ameliorare, ajustare, restructurare;
➢ tipurilor de interacțiune sociale promovate în sens reformator.

Bibliografie :

1. Coombs, Ph. H., La crise mondiale de l’education, Paris, Presses Universitaires de la France,
1968;
2. Cosmovici, A., Iacob, L.,(coord.), Psihologie școlară , Iași, Editura Polirom, 1999;
3. Cristea, S., Managementul organizație școlare , ediția a doua revizuită și adăugită, Buc urești,
Editura Didactică și Pedagogică, 2003;
4. Păun, E., Școala – abordare psihopedagogică , Iași, Editura Polirom, 1999;
5. Vlăsceanu, M., Organizațiile și cultura organizării , București, Editura Trei, 2002;
6. Zlate, M., Psihologia muncii – relații umane , Bucur ești, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.