Curs 1 Sistemul Fiscal [603358]

1 1. SISTEMUL FISCAL
1.1. DEFINIȚIE, COMPONENTE, FUNCȚII și PRINCIPII ale SISTEMULUI FISCAL

SF, alături de alte sisteme (monetar, de credit, financiar), urmărește realizarea obiectivelor politico -economice și
sociale ale statului. SF permite utilizarea structurii veniturilor și cheltuielilor statului în scopul influențării agregatelor
economice, respectând anumite principii ale finanțelor publice și ținând cont d e conjuncturile economice .

Componentele SF Explicații
impozitele și taxele ansa mblul de impozite și taxe pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în
baza unor reglementări legislative de natură fiscală
mecanismul fiscal totalitatea conceptelor, principiilor, metodelor și tehnicilor privind activitatea de dimension are,
așezare și percepere a impozitelor și taxelor, pentru realizarea funcțiilor sistemului fiscal, în
condițiile respectării principiilor fiscale
reglementările fiscale
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României
aparatul fiscal asigură aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal și buna funcț ionare a mecanismului fiscal
relațiile dintre
componente relațiile care apar între componentele de mai sus ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și
perceperii impozitelor

Funcțiile SF se definesc prin prisma obiectivelor la a căror atingere tre buie să contribuie și a ansamblului instituțiilor
și reglementărilor fiscale.

Funcțiile SF Explicații
funcția de finanțare
a chelt . publice Impozitele reprezintă sursa principală de finanțare a cheltuielilor publice, celelalte surse
(îndatorarea și emis iunea monetară) fiind utilizate doar în completare, pentru finanțarea
deficitelor bugetare.
funcția stimulativă Legile impozitelor și taxelor pot prevedea facilități sub forma reducerilor sau scutirilor de plată, fie
pentru anumite activități, fie pentru desfășurarea de activități în anumite zone defavorizate.
funcția socială Prin sistemul fiscal se urmărește protecția socială a persoanelor defavorizate, realizată prin
reduceri sau scutiri la plata impozitelor acordate acestor persoane sau agenților econ omici care
angajează forță de muncă cu randament redus (handicapați, nevăzători).
funcția de control Controlul asupra activității agenților economici este exercitat de stat, prin MFP și prin unitățile
sale teritoriale și prin alte organe de control financ iar, care formează aparatul fiscal.

Realizarea funcțiilor fiscalității este condiționată de respectarea următoarelor principii ale impunerii:

Principiul Explicații
1. Universalitatea toți subiecții care dețin sau realizează același obiect impozabil să intre în sfera de cuprindere
a impunerii.
2. Unitatea existenț a unor criterii unitare și științifice de percepere a impozitelor și taxelor.
3. Echitatea fiecare subiect să plătească impozite și taxe în fun cție de puterea sa contributivă (cote de
impunere d iferențiate , stabilirea unui minim neimpozabil )
4. Randamentul rezultă din compararea sumelor încasate din impozite cu cele ocazionate de obținerea lor
5. Simplit atea necesitatea unor impozitele ușor de administrat, ușor de înțeles de către contribuabili,
prelevate potrivit unor reguli simple, clare, care să nu dea naștere unor interpretări arbitrare.
6. Flexibilitatea Un impozit este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor bugetare.
7. Stabilitatea Modificările frecvente în materie fiscală generează o stare de neîncredere și incertitudine în
rândul contribuabililor, descurajând investitorii și conducând la ineficiența sistemului fiscal.
8. Legalitatea presupune că orice impozit trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală.
9. Teritoria litatea vizează atât întinderea în spațiu a suveranității fiscale a unui stat, cât și modul de impozitare.
10. Neretroactivitatea
legii fiscale este fundamental pentru securitatea juridică a subiecților de drept, însă în plan fiscal el este
uneori ignorat.

2 1.2. PRELEVĂRILE FISCALE

Prelevările fiscale se realizează prin intermediul impozitelor, taxelor fiscale și contribuțiilor.
a) Impozitul poate fi definit ca o sumă de bani percepută de stat de la particulari, cu titlu definitiv și fără o contraprestați e
imediată sau directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice și pentru intervenția statului în scop economic și social.

Caracteristicile impozitelor Explicații
Caracterul pecuniar plata impozitului se face în general sub formă bănească
Caracterul obl igatoriu pentru încasarea impozitului statul își poate folosi puterea de constrângere
Inexistența unei contraprestații
directe și imediate nu există nici o proporție și nici o corelație directă între impozitul plătit de un contribuabil
și serviciile oferi te de stat acelui contribuabil
Caracterul definitiv impozitul plătit nu este rambursabil, ca în cazul subscrierii la un împrumut public
Caracterul financiar impozitul este în general destinat acoperirii cheltuielilor publice

b) Noțiunea de taxă are mai multe sensuri :

Tipuri de taxe Explicații
Taxele fiscale – nu se deosebesc de impozite (sunt stabilite prin legi, au caracter obligatoriu, nu au
contraprestație directă sau o destinație specială)
– pot fi impozite indirecte (TVA, TV) sau directe locale ( taxe de publicitate, afișaj, reclamă)
Taxele cu caracter fiscal – reprezintă plățile către bugetul statului efectuate de persoanele fizice sau juridice în schimbul
unor servicii prestate de instituțiile publice (de exemplu, taxele de timbru)
– prezintă as emănări cu impozitele (caracterul definitiv, dreptu l de urmărire în caz de neplată )
– prezintă deosebiri față de impozite (existența unei contraprestații și egalitatea dintre costul
serviciului public și cuantumul taxei plătite)
Taxele, în sens general reprezintă sume de bani plătite unor instituții în schimbul unor servicii prestate sau pentru
obținerea anumitor drepturi

c) Contribuțiile au caracteristici intermediare între impozite și taxele cu caracter fiscal.

Asemănare Deosebire
Impozite – obligat ivitatea plății
– lipsa echivalențe i dintre costul
contra prestației și cuantumul
prelevării – existența unei contraprestații tangibile cu caracter specific
(economic, social, public). Statul impune atât prestația, cât și
plata acesteia, considerând că per soanele obligate să
plătească contribuția beneficiază de anumite avantaje.
Taxe cu caracter fiscal – existența contra prestației – obligativitatea plății

CLASIFICAREA IMPOZITELOR

Criteriul de clasificare Tipuri de impozite
A. trăsăturile de fond și d e formă  impozite directe
 impozite indirecte

B. obiectul impunerii  impozite pe venit
 impozite pe avere
 impozite pe cheltuieli
C. scopul urmărit la introducerea lor  impozite cu caracter fiscal
 impozite cu caracter de ordine
D. frecvența cu care s e încasează la buget  impozite permanente
 impozite incidentale
E. instituția care le administrează  impozite ale administrației centrale de stat
 impozite ale colectivităților locale

F. clasificarea F.M.I.  impozite pe venit, beneficii și câștiguri di n capital
 impozite pe salarii și mâna de lucru
 impozite asupra patrimoniului
 impozite interioare pe bunuri și servicii
 impozite pe comerț exterior și tranzacții internaționale
 alte încasări fiscale

3
Impozitele directe se caracterizează prin:
– Se stabilesc nominal, în funcție de veniturile și / sau averea deținută, în curs de obținere sau primită de persoane
fizice sau juridice și pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege.
– Se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte s tabilite.
Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale și impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (de exemplu terenuri, clădiri, capitaluri
mobiliare, etc.) făcându -se abstracție de situația persona lă a subiectului impozabil. Din această cauză ele mai sunt
denumite și impozite obiective sau pe produs.
Impozitele personale au în vedere capacitatea contributivă individuală, fiind denumite și impozite subiective. În
această categorie intră impozitele pe venit (pe salarii, pe dividende, pe profit, etc.) și impozitul pe venitul acumulat sau
dobândit.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și prestării unor servicii (transport, spectacole,
activități hoteliere etc.), având o inciden ță indirectă asupra capacității contributive individuale. De altfel chiar prin lege se
atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora. În categoria
impozitelor indirecte intră: taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, accizele, taxe de timbru și de înregistrare.

1.3. ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Impozitele au următoarele elemente comune: faptul generator, obiectul, baza de calcul, subiectul, suportatorul, plătitorul,
cota, modul de calc ul, termenul de plată, facilitățile acordate, drepturile și obligațiile plătitorilor.

1. Faptul generator reprezintă evenimentul juridic sau material care dă naștere obligației fiscale.
– evenimente juridi ce: întocmirea actelor de vânzare, schimb sau dona ție (taxele de timbru),
– evenimente materiale: realizarea de venituri (impozitul pe venit), realizarea de profituri (impozitul pe profit), transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor (TVA), trecerea bunurilor peste granițele țării (taxa vamală), etc.
2. Obiectul impozabil este elementul concret care stă la baza așezării impozitelor. El diferă în funcție de proveniența
impozitului, natura plătitorului sau scopul urmărit. Astfel, obiect al impozitului poate fi:
 Veniturile , care pot fi profitul ag .economici (impozitul pe profit) și veniturile persoanelor fizice (impozitul pe venit);
 Averea (sub formă de capital sau sub formă de bunuri mobile sau imobile), care este reprezentată de imobile
(impozitul pe clădiri), terenuri (impozitul pe clădiri), mijl oace de transport (impozitul pe mijloace de transport ) etc.;
 Cheltuielile (consumul), care se referă la: produsul livrat/ serviciul prestat /lucrarea executată (TVA), produsul importat
(taxa vamală), bunul accizabil produs sau importat (acciza) etc.;
 Actele și faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru (eliberarea, legalizarea,
autentificarea unor acte, deschiderea și dezbaterea succesiunilor, soluționarea litigiilor de către organele de judecată).
3. Baza de calcul sau materia impozabilă constituie elementul pe care se fundamentează calcularea impozitului.
Atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau prețul, baza de calcul și obiectul impozabil coincid.
Când obiectul impozitului este un bun sau d iverse acte sau fapte realizate de stat pentru care se datorează taxe de
timbru, obiectul și baza de calcul diferă.
4. Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică care deține sau realizează obiectul impozabil și care potrivit
legii este obliga tă la plata acestuia.
5. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanță impozitul (căruia i se adresează).
De cele mai multe ori subiectul și suportatorul sunt una și aceeași persoană.
În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe vamale), suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. De
exemplu, acciza are ca subiect producătorul sau importatorul de produse accizabile, însă suportator este consumatorul care
efectiv achită acest impozit în momentu l procurării produsului respectiv (acciza fiind inclusă în preț). Astfel, impozitele
indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane (fenomenul repercusiunii impozitelor).
6. Plătitorul impozitului este cel mai adesea și subiec t al impozitului , dar există și excepții (impozitul pe salarii, pe
dobânzi etc.)
7. Cotele de impunere pot fi de două categorii:
– cote specifice, exprimate în unități monetare, pe unitatea de bază de calcul, exprimată în unități fizice (tone, h l etc.);
– cote ad -valorem, exprimate în % și aplicate asupra unei baze de calcul exprimate în unități monetare. În funcție de
caracteristicile cotei față de evoluția bazei impozabile, aceste cote pot fi: proporționale, progresive, regresive și degresi ve.
8. Asieta (modul de așezare și percepere) impozitului presupune efectuarea mai multor operații succesive constând în:
A. identificarea și evaluarea obiectului impozabil
B. determinarea cuantumului impozitului
C. urmărirea și perceperea impozitului.

A. Identificarea și evaluarea obiectului impozabil presupune constatarea existenței materiei impozabile, care se
efectuează de către serviciul fiscal, și evaluarea acesteia, care se realizează cu ajutorul unor metode ce trebuie să fie
compatibile cu principiile ce stau la baza de terminării materiei impozabile, cu tehnicile de i mpunere și cu sistemul contabil:

4
1. Evaluare directă (pe bază de declarații)
1.1. evaluare pe baza declarațiilor fiscale ale contribuabililor (cea mai utilizată )
1.2. evaluare pe baza declarațiilor terților (de exemplu, angajatorii pentru salariile plătite angajaților )
2. Evaluare indirec tă (prin prezumție)
2.1. evaluare pe baza semnelor exterioare (valoarea impozabilă se stabilește prin intermediul unor indici considerați
ca reprezentând semn e exterioare ale acestei valori)
2.2. evaluare forfetară (se realizează în funcție de anumite elem ente economice prestabilite, specifice activității
desfășurate de contribuabil și care se află în relație directă cu materia impozabilă )
2.3. evaluare administrativă (corectivă) – lipsa / incorectitudinea declarațiilor fiscale

B. Stabilirea cuantumului i mpozitului datorat de subiectul impozabil : prin aplicarea cotei impozitului la valoarea
materiei impozabile, care re zultă din documentele impunerii :
 Declarația de impunere
 Procesul verbal de plată
 Înștiințarea de plată
 Procesul verbal al organelor de c ontrol
 Declarația privind obligația de plată la bugetul statului.

C. Urmărirea și perceperea impozitelor
Urmărirea impozitelor : depistarea contribuabililor plătitori, supravegherea și îndrumarea permanentă a acestora în scopul
achitării integrale și la t ermen a obligațiilor ce le revin față de bugetul de stat, precum și organizarea evidenței debitelor, în
cazurile prevăzute de lege.
Perceperea impozitelor : încasarea sumelor datorate de contribuabili și înregistrarea lor în conturile bugetare
deschise la t rezoreria publică . Aceasta se realizează prin:
a) procedee curente
b) procedee execuționale
c) proceduri speciale

a) În România se practică în mod curent următoarele procedee de percepere a impozitelor și taxelor:

Procedee
curente Explicații
1. procedeul
direct de
încasare  determinarea impozitelor și taxelor și vărsarea sumelor datorate la buget se realizează de către
contribuabili, care poartă întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operațiuni.
Procedeul se aplică pentru: TVA, accize, impozitul pe profit etc.
2. procedeul
stopajului la
sursă  obligația plătitorului de venit (care diferă de subiectul impozitului) de a calcula, reține și vărsa la
termen impozitul către buget. Suma datorată cu titlu de impozit se reține la sursă de la beneficiarul
venitului și este achitată de către persoana fizică sau juridică de la care se obține acest venit.
Procedeul se aplică pentru: impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, impozitul pe venitul din dobânzi,
impozitul pe veniturile din jocuri de noroc și alte venituri pent ru care impozitul este final.
3. impunerea
și debitarea  organul fiscal înscrie în registrul de rol sau în evidența informatizată debitele respective și asigură
perceperea acestora prin înștiințări de plată sau prin încasarea directă de către agenții fisca li.
Procedeul se aplică în cazul: impozitului pe clădiri, pe teren, pe mijloacel e de transport, etc.
4. aplicarea și
anularea de
timbre fiscale  Constituie o procedură anticipată și indirectă de încasare.
Procedeul se aplică în cazul taxelor de timbru, pe ntru acte / acțiuni: judecătorești (de exemplu, litigii),
notariale (de exemplu, legalizări, succesiuni), administrative și consulare.

b) În cazul în care contribuabilii nu își îndeplinesc obligațiile fiscale la termenele prevăzute de lege, organele administra ției
fiscale pot recurge la executarea silită a acestora.
Pentru ca această procedură să poată fi aplicată trebuie îndeplinite cum ulativ următoarele condiții:
– neplata la termen a obligațiilor fiscale;
– existența unui titlu executoriu pentru creanța fiscală (de exemplu: proces verbal de impunere, declarație vamală,
declarație fiscală, proces verbal de constatare a contravenției, aviz d e plată)
– îndeplinirea formelor procedurale pentru pornirea și desfășurarea executării silite, respectiv întocmirea prealabilă a unui
aviz de încasare sau a unei somații și trimiterea acesteia la sediul sau domiciliul contribuabilului.

Există mai multe proc edee execuționale prin care pot fi recuperate creanțele fiscale restante:

5 Procedee
execuționale Explicații
1. Decontarea
bancară
executorie  Constă în virarea sumei de bani reprezentând creanțe fiscale restante din contul bancar al
contribuabilului în contul de venitu ri al bugetului.
 Pentru realizarea acestei operații, organele de specialitate ale MFP emit o dispoziție de încasare în care
specifică: suma restantă, natura creanței (impozit, majorare de întârziere, etc.) debitorul, contul bancar al
acestuia, contul de v enituri bugetare în care se va plăti suma datorată, data și locul emiterii, semnătura și
sigiliul emitentului. În baza acestei dispoziții băncile sunt obligate să blocheze fondurile contribuabilului
debitor și să verse, fără acceptul acestuia, suma datorat ă în contul bugetului.
2. Sechestrul
asupra
bunurilor
imobiliare sau
mobiliare  Etapele aplicării acestei proceduri sunt: somația de plată, identificarea și evaluarea bunurilor urmăribile,
aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor sechestrate, recup erarea creanței fiscale restante.
 Nu pot face obiectul executării silite locuința debitorului și a familiei sale, împreună cu terenul și anexele
aferente, și nici bunurile mobiliare indispensabile vieții sau muncii debitorului.
3. Poprirea  Este procedeul prin care sunt indisponibilizate drepturi bănești pe care debitorul la are de primit de la o
altă persoană, numită terț poprit. Aceste drepturi bănești pot fi: salarii, pensii, drepturi de autor, chirii,
venituri din vânzări de bunuri, etc.
 Sunt exceptate de la această procedură bursele de studii și ajutoarele bănești acordate prin sistemul
asigurărilor sociale, iar salariile și pensiile pot fi urmărite doar în limitele prevăzute de lege.

c) Există și proceduri speciale de stingere a obligațiilor fiscal e:
Procedee
speciale Explicații
1. Compensarea  Constituie stingerea unei obligații fiscale a unui contribuabil pe seama unor sume plătite în plus sau de
rambursat de la buget (de exemplu TVA).
 Condițiile necesare realizării compensării sunt:
– obligația fiscală s ă privească același contribuabil și același tip de impozit,
– suma care face obiectul compensării să nu fi intrat în prescripție.
 Dreptul de a solicita compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus se prescrie în termen de 5 ani de
la data încheieri i anului financiar în care a luat naștere acest drept.
2. Scăderea
debitului Se aplică în următoarele două cazuri:
 insolvabilitatea debitorului
Organele administrației fiscale sunt obligate să declare starea de insolvabilitate a unui debitor dacă :
– debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
– după încetarea executării silite rămân debite neachitate;
– debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu /sediu cunoscut și nici nu sunt găsite bunuri /venituri urmăribile
în acest loc.
În urma declarării stării de in solvabilitate, creanța fiscală restantă se trece într -o evidență separată până la
expirarea termenului de prescripție de 5 ani. După 5 ani, creanța nerealizată este scăzută definitiv.
 dispariția debitorului
 Pentru debitorul – persoană fizică, dacă se constată imposibilitatea recuperării debitului, acesta
este trecut într -o evidență separată, urmând ca investigațiile să fie reluate cel puțin o dată pe an.
La împlinirea termenului de prescripție are loc scăderea definitivă a crea nței nerealizate. În caz de
deces, creanțele rămase nerealizate în urma valorificării bunurilor debitorului s e scad definitiv.
 Dacă o persoană juridică își încetează existența, obligațiile fiscale ale acesteia se transferă celor
care au preluat drepturile și obligațiile debitorului supus reorganizării. În acest caz organele fiscale
vor scădea obligațiile fiscale ale debitorului și vor înscrie sumele în sarcina noilor debitori.
3. Prescripția  Este o procedură de stingere a obligației fiscale ca urmare a const atării imposibilității încasării acesteia
într-o anumită perioadă de timp scursă de la constituirea titlului de creanță fiscală.
 Termenele de prescripție pot fi generale (5 ani) sau speciale (stabilite prin reglementări legale).
 În cazul persoanelor fizi ce orice act nou de executare silită determină întreruperea prescripției.
4. Anularea  Amnistia fiscală generală este utilizată foarte rar, fiind motivată de anumite condiții social -economice și
politice. Această măsură poate viza anumite categorii de contri buabili sau anumite tipuri de impozite.
 Amnistia fiscală individuală se acordă de MFP în principal pentru a menzi și majorări de întârziere , dacă
valoarea acestora este mai mică decât cheltuielile pe care la presupune procedura de executare silită.
 Guvernul poate aproba, la propunerea MFP , anularea unor categorii de obligații fiscale în cazul
producerii unor calamități naturale, declarării stării de necesitate sau în alte situații de acest gen.

6
9. Termenul de plată indică data la care sau intervalul de tim p în interiorul căruia subiectul impozitului trebuie să -și achite
obligația față de bugetul statului.
10. Facilitățile acordate plătitorilor îmbracă forma scutirilor, reducerilor, amânărilor, eșalonărilor, bonificațiilor, etc.
 Scutirile se acordă fie din rațiuni economice (de exemplu, pentru stimularea exporturilor, produsele exportate sunt scutite
de TVA și taxe vamale), fie din rațiuni sociale (de exemplu, pensiile mai mici de 2000 lei nu se impozitează).
 Reducerile pot avea un rol stimulativ sau unul so cial (de exemplu, reduceri la impozitul pe profit pentru agenții economici
care folosesc personal cu randament de muncă scăzut).
 Amânările se acordă de către organele fiscale teritoriale ale MFP când un plătitor dovedește că nu și -a achitat impozitul
la termen din motive independente de voința lui (de exemplu, calamități naturale).
 Eșalonările constau în fragmentarea impozitelor în mai multe părți, urmând ca fiecare tranșă să fie plătită la un anumit
termen. Ele se acordă în situații speciale și pe baza uno r documentații (de exemplu, o persoană care a obținut o
succesiune de valoare foarte mare poate solicita eșalonarea impozitului pe mai multe termene).
 Bonificațiile nu sunt prevăzute în legile impozitelor, dar se pot acorda în scopul stimulării plății anti cipate a impozitelor .
11. Drepturile și obligațiile plătitorilor sunt generale, prevăzute de Codul de procedură fiscală, și specifice, prevăzute de
legile care reglementează fiecare impozit sau taxă.

1.4. OBLIGAȚIA ȘI CREANȚA FISCALĂ

Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind:
– administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal,
– administrarea drepturilor vamale,
– administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale BGC .
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt:
– statul, reprezentat de MFP prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate,
– unitățile administrativ -teritoriale, reprezentate de autoritățile administrației publice locale,
– contribuabilul, adică orice persoană fizică ori juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume BGC ,
– alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.
Prin fiscalitate se constată concomitent obligația fiscală pentru contribuabil și creanța fiscală a statului asupra acestuia .
Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din rapor turile de drept material fiscal. Din
aceste raporturi rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor, la rambursarea TVA, la restituirea imp ozitelor, denumite creanțe fiscale principale;
b) dreptul la perceperea majorărilor de întârziere, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii .
Obligațiile fiscale , conform Codului de procedură fiscală, sunt:
– obligația de a se înregistra la o rganele fiscale ca plătitori de impozite și taxe la începerea activității și de a solicita
organului fiscal scoaterea din evidență în caz de încetare a activității;
– obligația de a declara corect bunurile și veniturile impozabile sau impozitele și taxele da torate;
– obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele și taxele;
– obligația de a plăti la termenele legale impozitele și taxele datorate;
– obligația de a plăti majorări de întârziere aferente impozitelor și taxelor;
– obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată la termenele legale impozitele car e
se realizează prin stopaj la sursă.
Există două tipuri de obligații fiscale : obligația fiscală materială și obligația fiscală pro cedurală.
 Dpdv material, obligația fiscală este acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul statului de a cere contribuabililor
să plătească impozite, taxe și contribuții reglementate prin lege, iar creanța fiscală reprezintă dreptul statului d e a
încasa prin organele fiscale impozite în contul bugetului public național de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
 Dpdv procedural, obligația fiscală reprezintă dreptul statului/unităților administrativ -teritoriale de a cere contribuabililor să
calculeze cuantumul impozitului, taxei, contribuției, să declare, să se înregistreze etc.
Actul juridic prin care se constată și se individualizează obligația fiscală a unui plătitor de venituri bugetare se numește titlu
de creanță fiscală .
Particularit ățile TCF sunt:
– este un act juridic declarativ de drepturi și obligații. Prin emiterea sau confirmarea titlului de către organele competente se
constată dreptul statului de a încasa sumele de bani datorate BGC și obligația în acest sens ce revine contrib uabilului;
– are putere de titlu executoriu. Dacă contribuabilii nu își execută la termenele stabilite obligația de a plăti sumele cuvenite
bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor sume.
În funcție de scopul pentru care se întocmesc, TCF se clasifică în următoarele două categorii:
a) titluri de creanță explicite (întocmite exclusiv în acest scop) . Exemple: procesele verbale de impunere și de control;
deciziile de impunere anuală; declarațiile de impuner e depuse de contribuabili pentru TVA, impozit pe profit, accize etc.
b) titluri de creanță implicite (au o altă destinație principală, dar constituie în același timp și titluri de creanță ). Exemplu :
statele de salarii au ca scop principal calcularea drept urilor de personal, dar se folosesc și la individualizarea obligațiilor fiscale
privind: impozitul pe salarii, CAS, CASS .

7 1.5. APARATUL FISCAL

Următoarele instituții au competențe și atribuții în domeniul fiscal:
 Guvernul
 Ministerul Finanțelor Publice (MFP)
 Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), aflată în subordinea M FP
În subordinea ANAF se organizează și funcționează:
– Direc ția General ă Antifraud ă Fiscal ă
– 8 direcții generale regionale ale finanțelor publice :
 Regiunea de Dezvoltare Nord -Est (judetele Bacau, Botosani, Iasi, Neamt, Suceava si Vaslui ), cu sediul la Iasi.
 Regiunea de Dezvoltare Sud -Est (judetele Braila, Buzau, Constanta, Galati, Vrancea si Tulcea ), cu sediul la Gala ți.
 Regiunea de Dezvoltare Sud -Muntenia (judetele Arges, Cal arasi, Dambovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova si
Teleorman ), cu sediul la Ploie ști.
 Regiunea de Dezvoltare Sud -Vest Oltenia (judetele Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt si Valcea ), cu sediul la Craiova .
 Regiunea de Dezvoltare Vest (judetele Arad, Caras -Severin, Hun edoara si Timis ), cu sediul la Timișoara .
 Regiunea de Dezvoltare Nord -Vest (judetele Bihor, Bistrita -Nasaud, Cluj, Salaj, Satu Mare si Maramures ), cu sediul
la Cluj-Napoca .
 Regiunea de Dezvoltare Centru (judetele Alba, Brasov, Covasna, Harghita, Mures si S ibiu), cu sediul la Brașov.
 Regiunea de Dezvoltare Bucuresti -Ilfov (municipiul Bucuresti si judetul Ilfov ), cu sediul la Bucure ști.

1.6. EVAZIUNEA FISCALĂ

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea totală sau parțială, prin orice mijloace, de la plata imp ozitelor, taxelor și a
altor sume datorate bugetului public de către contribuabilii persoane fizice și persoane juridice române și străine.
Există evaziune fiscală, în sensul propriu al termenului, când cel care ar trebui să plătească impozitul nu îl plăte ște,
fără ca obligația acestuia să fie transmisă asupra unui terț. Această definiție delimitează evaziunea fiscală de fenomenul
de repercusiune a impozitelor.
Evaziunea fiscală legală se definește ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege și s e distinge de evaziunea
fiscală frauduloasă care desemnează o încălcare a legii. Evaziunea fiscala legală permite sustragerea unei părți din
materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenție sau infracțiune.
Evaziunea fiscală internațio nală este o formă a evaziunii fiscale licite, iar paradisul fiscal o soluție de realizare a
acesteia. Paradisurile fiscale reprezintă mici entități juridice cu statut special sau de tip statal care oferă avantaje fisc ale
comparativ cu alte entități juridic e societăților care își stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care își au rezidența
pe teritoriul acestora. Pe teritoriul acestor state sunt înființate numeroase firme străine către care sunt dirijate profitur ile
unităților productive aflate pe te ritoriul altor țări, eludându -se astfel fiscul.
Evaziunea fiscală frauduloasă se bazează pe fraudă și pe rea credință. Tipuri de fraudă fiscală :
a) Frauda tradițională (prin disimulare) constă în neîntocmirea documentelor cerute de legislația în vigoare sa u în
întocmirea incorectă a acestora. Exemple:
– întocmirea de declarații fiscale false, când cu bună știință nu sunt menționate decât o parte din veniturile realizate;
– întocmirea unor declarații vamale false la importul de mărfuri;
– vânzările fără factură;
– înregistrarea de cheltuieli fictive;
– recompensarea unor activități în mod clandestin (de exemplu, munca la negru)
b) Frauda juridică constă în ascunderea naturii unui contract sau organism în scopul de a reduce obligațiile fiscale.
Exempl u: o activitate economică poate fi desfășurată sub forma unei asociații fără scop lucrativ pentru a nu fi supusă
impozitului pe profit care s -ar datora dacă aceasta s -ar desfășura în mod participativ într -o afacere de tip societar.
c) Frauda contabilă constă î n înregistrări eronate sau inexacte în documentele contabile care afectează bilanțul
contabil, având ca urmare și o diminuare a obligațiilor fiscale . Exemple:
– înregistrările cu scopul de a micșora rezultatele;
– trecerea de cifre nereale în registrele comer ciale;
– mascări de părți din profit prin omisiuni;
– contabilizări de cheltuieli și facturi fictive etc.
d) Frauda prin evaluare constă în subevaluarea cuantumului materiei impozabile . Exemple:
– diminuarea valorii stocurilor și supraestimarea amortismentel or și provizioanelor în scopul amânării profitului
– în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, părțile se înțeleg adeseori ca prețul vânzării înscris în actul
de vânzare – cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în reali tate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la
un preț mai mic.
Legea nr. 241/15.07.2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale prevede faptele care constituie
infracțiuni sau i nfracțiuni de evaziune fiscală , precum și sancțiunile și amenzile aplicate persoanelor fizice și juridice care
săvârșesc aceste fapte.