Curriculum -ul disciplinei [628554]

7
Capitolul 1
Curriculum -ul disciplinei
Limba și literatura română

1.1 IMPORTANȚA LIMBII CA MIJLOC DE COMUNICARE

Limba este condiția existenței omului ca ființă rațională, pentru că prin ea omul judecă, prin
ea comunică și în ea își păstrează comoara spirituală pe care a acumulat -o din cele mai vechi
timpuri. Limba es te codul genetic al unui popor, „ cartea de noblețe a unui neam”2.
Caracterul de bază al limbii îl reprezintă natura socială a acesteia, limba fiind un atribut
exclusiv uman , care se însușește și se dezvoltă numai în cadrul unei comunități. De aici derivă
principalele funcții ale limbajului uman3:
Funcția comunicativă – este un liant între limbă și întemeierea societății, după cum afirma
A. Martinet. „Funcția esențială a limbii ca instrument este cea de comunicareˮ4. Aceasta
intermediază achiziționarea experienței sociale și facilitează dezvoltarea conțtiinței sociale
sub diferite forme: arte, cultură, știință;
Funcția constitutivă – în accepțiunea căreia, prin limbă , sunt generate gânduri și idei ;
Funcția gnoseologic ă sau cognitivă – presupune cunoașterea obiectivă a lumii și
reflectarea acesteia;
Funcția expresiv -emoțională – oferă vorbitorului posibilitatea de a se exprima afectiv față
de un lucru sau eveniment;

2 http://www.citatepedia.ro/index.php?id=13524 – vizitat la 26.07.2017.
3 Emilia Oglindă, Introducere în lingvistică, CEP USM, Chișinău, 2011.pag 41.
4 Nicki Stanton, Comunicarea, Editura Știință și Tehnică S.A., București, 1995, p. 138.

8

Funcția cumulativă – permite depozitarea informației și transmiterea ei mai departe,
asigurând continuitatea dintre generații.

Cu alte cuvinte, nu este greșit să afirmăm că limba este nucleul comunicării, iar, la rândul său,
comunicarea reprezintă pilonul fundamental pe care se clădește societatea umană.
Definim comunicarea interumană ca fiind „procesul prin care un conținut
cognitiv se transmite de la o persoană la alta, prin semne care au aceeași semnificație pentru emițător și receptorˮ
5. Deducem din definiția dată că
formele comunicării sunt variate.

Astfel, d upă codul folosit, comunicarea interumană poate fi:
a) Comunicarea verbală : aceasta folosește ca mijloc de codificare și de transmitere a
informației limbajul natural și se prezintă sub formă scrisă sau vorbită, fiind transmisă și receptată atât pe cale auditivă, cât și pe cale vizuală. Pentru a fi eficient, acest tip de
comunicare este supus respectării riguroase a unor reguli fonetice și morfologice.
b) Comunicarea nonverbală : presupune codificarea și transmiterea informației printr -un
sistem de semne general cunoscute și acceptate, referitoare la mimică, gesturi, orientarea
corpului, aspectul etc. Trebuie precizat faptul că trebuie acordată o mare atenție acestui tip
de limbaj, deoarece elementele sale pot avea o dublă semnificație. De exemplu, un sim plu
zâmbet poate exprima plăcere, bucurie sau, dimpotrivă, dispreț și dezaprobare, în funcție de context.
c) Comunicarea paraverbală : este complementară comunicării verbale și are în vedere
diferitele aspect ale rostirii cuvintelor: intonația, accentual, debitul, ritmul, pauzele în vorbire și stilul exprimării.

Rezultă astfel, din cele de mai sus, importanța în comunicare a nonverbalului și a
paraverbalului, care, desi transmise adesea în mod inconștient, se decodifică mai repede decât

5 Adela Bradea, Comunicarea didactică, în Psihopedagogie pentru formarea profesorilor , Editura Universității din
Oradea, Oradea, 2010, p. 173.

9
verbalul. Nu transmitem doar informații, ci și atitudini. Ne lăsăm „amprentaˮ personală asupra
cunoștințelor. Acest lucru se realizează prin intermediul comunicării nonverbale și al celei
paraverbale. Totuși, dintre cele trei, cea mai mare importanță o acordăm comunicării verbale, al
cărei principal instrument îl reprezintă limba, respectiv cuvântul. Relația dintre cele trei este
prezentat ă în schema de mai jos:

Graficul 1.1. Rela ția dintre cuv ânt – limb ă – comunicare

10
1.2. SPECIFICUL DISCIPLINE I LIMBA ȘI LITERATURA R OMÂNĂ
Ca limbă maternă, româna se însușește în mod spontan, din primii ani de viață ai
individului, bazându- se pe practicarea vorbirii în cadrul conviețuirii și relaționării interumane.
Etapei de achiziție lingvistică îi urmează etapa de perfecționare, dintre care cea mai substanțială,
vastă și eficientă o reprezintă școlarizarea. Astfel, limba capătă valențe duale: instrument de
cunoaștere și mijloc de comunicare, fiind baza procesului de predare -învățare. Este știut faptul că
școlarii de azi vor fi cetățenii de mâine, iar în contextul unei societăți aflate în permane ntă
schimbare, accentul nu se mai pune pe achiziția de cunoștințe, ci pe capacitățile cu valențe formative, ce dau individului posibilitatea de a se autoinstrui, respectiv de a se adapta la noile
provocări.

Curriculum -ul
Fundamentul educației îl reprezintă curriculumul, care poate fi definit drept suma
experiențelor de învățare, directe și indirecte, oferite educaților și trăite de aceștia, în contexte formale, nonformale și informale. Conținuturile curriculare sunt structurate astfel încât organizarea
lor să fie:
a) logică – adică să oglindească fenomenologia creșterii științei;
b) lineară – presupunând existența continuității antecedentului explicativ și consecvent;
c) concentrică – asimilând cunoștințe ancoră, asupra cărora se va reveni ulterior, în
scopul aprofundării lor;
d) spiralată – o îmbinare între organizarea lineară și cea concentrică, ce vizează
reintroducerea sistematică în conținut a unor teme, la intervale periodice, în scopul recapitulării permanente a cunoștințelor anterioare și de completare a acestora, prin
acumulare de date noi;
e) transdisciplinară – constând în stabilirea conexiunilor între limbaje explicative și
operații, favorizând, practice, întrepătrunderea mai multor discipline;

11
f) modulară- dată de structurarea conținuturilor pe module didactice, care include seturi
de cunoștințe, situații, activități și mijloace de învățare adecvate cerințelor și
posibilităților de învățare ale unor grupe sau clase de elevi;
g) integrată – a unor elemente de conținut particulare, în jurul unor poli, valorificând astfel
experiența de viață a elevului, educația formală și cea informală.

Paradigma comunicativ -funcțională
Programa școalară de Limba și literatura română este fundamentată pe modelul comunicativ-
funcțional, care se bazează pe dezvoltarea celor patru deprinderi care interacționează în procesul
comunicării: înțelegerea după auz, lectura, vorbirea, scrierea.
Rezultă astfel că Limba și literatura română cuprinde trei domenii specifice:
limbă, literatură și comunicare. Conform paradigmei comunicativ -funcționale,
literatura nu mai este u n domeniu static, ci unul dinamic, accentul deplasându- se
de la produs, spre proces, iar în ceea ce privește gramatica, se pune accent nu pe
regulile gramaticale, ci pe producerea și receptarea mesajelor. Practic, paradigma
comunicativ -funcțională impune c entrarea finalităților disciplinei pe comunicare.

Programa
Programa de Limbă și literatură română prezintă următoarele caracteristici (a se consulta
Anexa1) :
a) este orientată spre elev;
b) conținuturile învățării sunt selectate în raport cu finalitățile vizate;
c) demersul didactic proiectat trebuie să fie coerent și functional;
d) este necesară integrarea celor trei domenii: limbă, literatură și comunicare;
e) structura trebuie să fie una modulară, adică să lase la opțiunea profesorului modalitățile
de corelare a conțin uturilor, ordinea abordării acestora, alegerea strategiilor didactice
și a metodelor de evaluare.

12
Tot din programă se deduc finalitățile disciplinei, reflectate în competențele generale, care se
referă la performanțele de la sfârșitul ciclului de învățămân t, competențe specifice, care sunt
performanțele de la sfârșitul anului școlar, activitățile de învățare și conținuturile. Aceste
documente nu conțin timpul în care se parcurg unitățile de conținut, el rămânând la aprecierea
profesorului.
Astfel, compete nța generală 1, Receptarea de mesaje orale în diverse contexte de comunicare,
și competența generală 3, Receptarea de mesaje scrise în diverse contexte de comunicar e, vizează
receptarea, respectiv ascultarea și comprehensiunea, în vreme ce competența generală 2, Exprimarea de mesaje orale în diverse situații de comunicare și competența generală 4,
Redactarea de mesaje în diverse situații de comunicare , vizează produce rea de mesaje.

În afara competențelor, programa de Limba și literatura română își propune :
• cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii
• stimularea gândirii autonome, reflexive și critice în raport cu diversele mesaje receptate
• cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare prin conștientizarea impactului limbajului asupra celorlalți și prin nevoia de a înțelege și de a folosi limbajul într -o
manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social
• cultivarea unei atitudini pozitive față de limba română și recunoașterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea orizontului cultural
• dezvoltarea interesului față de comunicarea interculturală.
În concluzie, scopul studie rii Limbii și literaturii române îl reprezintă formarea unei culturi
literare și comunicaționale solide, creșterea capacității de comprehensiune și adaptare la societate, favorizarea relatiilor interumane, dezvoltarea laturii artistice propriei persoane.

13
1.3. CURRICULUM -UL ACTIVITĂȚII DE PR EDARE -ÎNVĂȚARE
Activitatea unui profesor, indiferent de disciplina predată, se coagulează în jurul a doi
piloni importanți: programa școlară și clasa de elevi. Prima vizează îndeosebi procesul de predare,
iar cea din urmă, procesul învățării. Predarea aparține profesorului, învățarea reprezintă însușirea
cunoștințelor de către elev.
Activitatea de predare- învățare are la bază proiectarea didactică, definită ca premisă și
condiție sine qua non pentru realizarea unor dem ersuri instructiv -educative eficiente. Practic,
aceasta nu este altceva decât un demers logic, complex și sistematic, personalizat, care presupune
elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei școlare, în funcție de
contextul ed ucațional. Reperele de care va ține cont proiectarea didactică sunt: obiectivele,
conținuturile, resursele, strategiile și formele de evaluare.
Față de viziunea tradițională, care constă în simpla planificare și eșalonare rigidă a timpului
pe unități de in struire și a materialului de studiat, în viziune modernă, proiectarea didactică pune
accent pe prefigurarea și construirea experiențelor de învățare și a situațiilor educaționale, în care să se realizeze activități cognitive eficiente.

Etapele proiectării didactice presupun:
a) Lecturarea programei
Aceasta pune la dispoziția cadrului didactic:
− competențe generale, cu grad mare de complexitate și generalizare;
− competențe specifice, reprezentând finalități pe termen mediu ale educației;
− obiective operaționale, care specifică rezultatele așteptate ale învățarii, în
formularea acestora fiind folosite verbele la modul conjunctiv;
− valori și atitudini;
− conținuturi, adică mijloacele prin care se ating obiectivele operaționale.

14
b) Alegerea manual ului școlar
Manualul reprezintă un instrument didactic flexibil aflat la dispoziția profesorului și nu
invers, de aici provenind și sintagma de „manuale alternativeˮ. Selectarea acestora se
realizează în conformitate cu:
− programa;
− demersul didactic pro pus;
− oferta de texte propuse;
− adecvarea la grupul țintă;
− atractivitate.
c) Redactarea propriu -zisă a proiectării didactice
Deși inițial cunoascută drept proiectare pedagogică, însumând programarea materiei de studiu, în prezent conceptul s -a dezvoltat, vorbindu- se despre termeni precum design
instructional sau taxonomia cunoștințelor.
Conform metodicii actuale, elaborarea proiectării didactice se realizează în patru etape
distincte:

Graficul 1.2. Etapele proiectării didactice
6

6 Vasile Molan, Maria Bizdună – Didactica Limbii și literaturii române , Editura Miniped, București, 2014, p. 19.

15
Din punct de vedere temporal, proiectarea didactică se realizează în trei segmente
importante: proiectarea anuală, proiectarea semestrială și proiectarea lecției.

Documentul întocmit pentru proiectarea anuală și semestrială se numește planificare
calendar istică sau plan calendaristic ce reprezintă un document al planificării didactice, alături de
proiectele unităților de învățare și scenariile didactice. Aceasta oferă o perspectivă de ansamblu
profesorului, vizând scopul, reieșind din comptetențe și atitudini, conținuturile învățării și ordinea
lor, precum și resursele temporale alocate.

În schimb, planificarea pe unități de învățare vizează metodologia, oferind răspuns la
întrebări precum: Cum? → Activități; Cu ce? → Resurse; Cât? → Evaluare. Aceasta poate să
acopere una sau mai multe ore de curs, alocarea temporală fiind reflectată de planificarea anuală.
Pentru a fi eficientă, o proiectare calendaristică trebuie să fie: coerentă, unitară, desfășurată în mod
continuu și urmată în mod obligatoriu de o evaluare. Alte elemente care trebuie luate în considerare
în procesul de proiectare pe unități de învățare sunt: centrarea p e competențe, nu pe conținuturi,
activitățile propuse, resurse, mod de evaluare.

În ceea ce privește planul de lecție, cunoaștem, la nivelul Limbii și literaturii române
următoarele tipuri didactice:
a) didactica oralului – are în vedere receptarea și producerea de mesaje orale;
b) didactica redactării – vizează elementele comunicării scrise;
c) didactica limbii – se bazează pe ansamblul mijloacelor fonetice, lexicale și gramaticale;
d) didactica lecturii – urmărește formarea unor competențe / abilități de receptare a unor
texte diferite și de practicare a diverse tipuri de lectură.

16
1.4. CURRICULUM -UL ACTIVITĂȚII DE EV ALUARE
Se vorbește din ce în ce mai mult în ultimul timp despre reformarea continuă a
sistemului de învățământ. Un prim pas în acest sens îl reprezintă schimbarea din temelii a
mentalității, atât a ofertanților de educație, cât și a celor educați.
Astfel, proces ul instructiv -educativ a suferit unele „mutațiiˮ față de ceea ce presupunea
acesta odinioară. Profeosrul nu mai este simplu emițător de informații, pe care elevii și le însușeau mecanic, evaluarea lor fiind una cantitativă. În lumea contemporană, dascălul este un mentor, un
partener al învățării, sursă de cunoaștere și factor provocator, stimulativ, incitant deopotrivă. Departe de modelul traditional, elevul modern recepționează informația, pune întrebări,
analizează, procesează prin sita conștiinței, iese în afara grnițelor clasei, valorificând practice
cunoștințele dobândite și reținând doar esențialul. Astfel se realizează și evaluarea contemporană, nu teoretic, ci practic și calitativ.

„Evaluarea reprezintă totalitatea activităților prin care se colectează, se
organizează și se interpretează datele obținute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei judecăți de valoare pe care se bazează o anumită
decizie pe plan educațional.”
7

Funcțiile evaluării
Evaluarea nu se face oricum . Evaluăm ca să aflăm ceva, respectiv pentru a cuantifica
informații. În acest sens, func țiile evaluării sunt:
a) Diagnoza – reprezintă o radiografie a competențelor pe care le posedă la un moment
dat elevii, fiind realizată mai ales prin intermediul testărilor inițiale;
b) Prognoza – vizează performanțele viitoare ale elevilor și demersurile didactice propuse
pentru atingerea a cestora;

7 Mihai Stan (coord.) Serviciul Național de Evaluare și Examinare – Ghid de evaluare. Limba și literatura
română, Editura Aramis, București, 2001, p. 6 .

17
c) Selecția – permite ierarhizarea elevilor în funcție de rezultatele obținute;
d) Motivația – presupune trezirea interesului elevilor pentru studiul Limbii și literaturii
române, cultivarea gustului pentru lectură și a simțului estetic;
e) Orientarea școla ră și profesională – permite descoperirea aptitudinilor și talentelor
elevilor.
Practic, evaluarea reprezintă privirea în oglindă asupra activității elevului și a profesorului
deopotrivă.

Tipuri de evaluare
La nivelul orelor de Limba și literatura română se disting mai multe tipuri de evaluare.
1) După volumul informației evaluate, întâlnim evaluare parțială – ce presupune evaluarea
secvențială a cunoștințelor și evaluare globală, prin care se măsoară un volum mare de
informații.
2) După momentul aplicării, avem: evaluare inițială – întâlnită la începuturile ciclurilor de
învățământ, pentru a stabili nivelul de pregătire a elevilor și evaluare finală, aplicată la
sfârșitul unei unități de învățare.
3) După cadrul desfășurării, distingem: evaluarea internă – realizat ă în incinta școlii, de
obicei de către personae implicate în predare și evaluare externă – reprezentată în
primul rând de examenele naționale.

Asemenea predării -învățării, evaluarea implică metode tradiționale și moderne. Dintre cele
tradiționale, amintim evaluarea scrisă și evaluarea orală.
Evaluarea orală, desi consumatoare de timp, cuantifică întocmai specificul disciplinei
Limba și literatura română, și anume: formarea competenței de comunicare verbală a elevului.
Alte avantaje ale acesteia sunt reprezentate de oferirea posibilității elevului de a -si manifesta
originalitatea, iar profesorului de a oferi feedback imediat. Ca forme, amintim: conversația de verificare, interviul, repovestirea sau completarea dialogurilor lacunare.

18
Proba scrisă are un grad mare de aplicabilitate, având o valoare formativă de netăgăduit.
Este o metodă de evaluare rapidă, care oferă posibilitatea recorectării răspunsului.
În ultimul timp, au început să fie utilizate din ce în ce mai des, metode alternative de
evaluare, mai g reu cuantificabile, dar care contribuie decisiv la formarea personalității elevului,
metode precum: observarea sistematică a comportamentului elevului, portofoliul, proiectul, studiul
de caz.

Pentru a obține rezultate veridice și obiective, trebuie să răs pundem de la bun început la o
serie de întrebă ri.
1. Ce evaluăm? Profesorul evaluează capacitatea de analiză, de
înțelegere, de interpretare a unor fenomene, de exersare a capacității de
argumentare, de emitere a unor judecăți de evaluare, precum și capacitatea
de investigație a elevului.

2. De ce evaluăm ? Evaluăm pentru a stabili progresul școlar al elevului
și pentru a -l ajuta pe elev să învețe. Din această perspectivă, nu este greșit
să optăm pentru evaluarea prin metode formative, multireferențiale și
dinamice.

3. Cui servește evaluarea ? Cel dintâi beneficiar al evaluării este
elevul, care primește, în urma evaluării, o apreciere a rezultatelor muncii
sale. De asemenea, și profesorul își poate analiza activitatea. Rezultatele
bune ale evaluării pot să c onfirme corelarea dintre obiectivele propuse și
rezultatele obținute la clasă, respectiv adecvarea conținutului la nivelul elevilor. Dimpotrivă, rezultatele slabe ale evaluării pot să r idice
profesorului anumite semne de întrebare privind propria activitate
didactică, metodele și mijloacele folosite în predare. Totodată, mulțumită
funcției predictive a evaluării, profesorul poate să ia măsuri și să facă
anumite modificări privind procesul instructiv viitor, în vederea

19
redresării problemelor curente. Nu în ul timul rând, beneficiarul final, atât
al educației, cât și al evaluării individului, este societatea.

4. Când evaluăm? Evaluăm la început, pentru a cunoaște nivelul
elevilor. Evaluăm pe parcurs, pentru a verifica progresul în rândul
elevilor și mai evaluăm la sfârșitul unei etape de predare- învățare,
pentru a verifica măsura însușirii cunoștințelor de către elevi, precum și
modul de îmbinare și de aplicare al acestora.

Dacă sunt avute în vedere aspectele de mai sus, evaluarea oferă dascălului o radiografie
calitativă a cunoștințelor elevului. Acesta nu doar că trebuie să dețină informații, ci trebuie să le
valorifice, să jongleze cu ele, să apeleze (de ce nu?) la cunoștințe din alte domenii. Evaluarea
transcede, astfel, granițele unei singure discipline școlar e, satisfăcând criteriul
interdisciplinarității.
De asemenea, evaluarea trebuie să provoace elevul să gândească, să stabilească diferite
conexiuni, să înțeleagă relația cauză- efect a unui fenomen, să își imagineze posibile soluții, să își
motiveze opțiunea prin argumente și, nu în ultimul rând, să comunice și să lucreze în echipă.