Curriculum Ul

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

PSIHOPEDAGOGIE

Componentele principale ale procesului de învățământ – Curriculum-ul

NUMELE: Dordea

PRENUME: Diana-Nicoleta

SPECIALIZARE: EFS

GRUPA:102

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT:Zi

LOCALITATE: Cluj-Napoca

~2015~

Motto:

“Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”

Confucius

I. Procesul de învățământ- Noțiuni introductive

Procesul de învățământ, definit conform Dicționarului de pedagogie, reprezintă “educația instituționalizată privită în desfășurarea ei”.

Procesul de învățământ se prezintă ca un sistem integrat specific, cu o anumită finalitate, format dintr- un ansamblu de componente și interacțiunile dintre acestea, care fac ca procesul de învățământ să fie dinamic, permanent adaptat la viața socială, la evoluția știintei și tehnologiei.

Explicitând componentele, caracteristicile acestora și relațiile dintre ele, procesul de învățământ este considerat drept – activitate ce se desfășoară în unitățile școlare, organizată și planificată, sub îndrumarea și conducerea unor persoane specializate, prin care se realizează obiectivele valorice privind formarea personalității, a pregătirii de bază și profesională, având ca finalitate formarea unor oameni educați, profesionalizați, capabili de educație permanentă și autoeducație, de integrare socială și profesională.

Procesul de învățământ se caracterizează prin: coerență, continuitate, funcționalitate, integritate, diversitate, caracteristici care trebuie să conducă la un învățământ deschis și flexibil, un învățământ care să asigure echilibru între necesități, posibilități și aspirații, atât individuale cât și sociale.

Procesul de învățământ reprezintă exercitarea funcțiilor esențiale – predare, învățare și evaluare – concretizate în strategii, metode, procedee, forme de organizare a elevilor.

Conținutul procesului de învățământ, cu toate componentele sale, este proiectat și elaborat în cadrul curriculumului, care reprezintă ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar.

Curriculum reprezintă un sistem complex de procese decizionale, manageriale sau de monitorizare care preced, însoțesc și urmează proiectarea, elaborarea și implementarea, evaluarea și revizuirea permanentă și dinamică a setului de experiențe de învățare oferite în școală (A. Crișan, 1998).

II. ISTORIC, EVOLUȚIE, CONCEPTUALIZARE

2.1. Etimologie și evoluție istorică

În accepțiunea generală, termenul „curriculum”, a cărui etimologie provine din limba latină, are înțelesuri multiple: „drum către”, „parcurgere”, „alergare”, „cursă”.

În educație, conceptul de „curriculum”, sugerează un demers complet, cuprinzător, sintetic și esențializat, conținând și promovând ceea ce este esențial, util, oportun și benefic procesului de învățământ.

Conceptul de „curriculum” a fost utilizat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului XVI, în anul 1582 la Universitatea din Leida (Olanda) și în anul 1633 la Universitatea din Glasgow (Scoția). Prima lucrare în care apare acest termen este „The Oxford English Dictionary” (OED) iar înțelesul care i se conferă este cel de „curs obligatoriu de studiu sau de instruire, susținut într-o școală sau o universitate”.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, termenul de curriculum a fost folosit în general cu înțelesul de „curs oficial, organizat într-o școală, colegiu, universitate, a cărui parcurgere și absolvire asigură cursantului un grad superior de școlarizare; întregul corp de cursuri oferite într-o instituție educațională sau într-un departament al acestuia” (Webster's International Dictionary, www.merriamwebster.com).

Inițial, conceptului de curriculum i-au fost atribuite semnificațiile de conținut al învățământului, de plan sau programă de studiu, respectiv de curs obligatoriu de studiu/ învățare.

Pe parcurs, planificarea conținuturilor educaționale și organizarea actului educațional a început să se materializeze în documente care purtau numele de curriculum.

În lucrarea "The Child and the Curriculum", americanul John Dewey introduce în circulație la începutul secolului XX, în anul 1902, noțiunea "experiență de învățare", ca fiind ansamblul disciplinelor de învățământ oferite și studiate în școală, sugerând complexitatea, amplitudinea și dinamismul curriculum-ului ca realitate educațională

Curriculum centrat pe copil, sintagmă introdusă de John Dewey, permite elevului să utilizeze în activitatea cotidiană ceea ce a învățat la școală dobândind astfel experiența de zi cu zi. Conform concepțiilor lui John Dewey, „curriculum” trebuie să cuprindă nu numai informațiile ce trebuie însușite, ci și demersurile didactice de asimilare a acestora.

Americanul Franklin Bobbitt, în lucrarea sa "The Curriculum" (1918), redefinește conceptul de curriculum asimilând în conținutul acestuia, întreaga experiență de învățare a elevilor, atât prin activitățile formale, desfășurate în mediul școlar, cât și pe cele desfãșurate în mediul extrașcolar, în vederea obținerii unei educații globale, integrative.

Conform lui Franklin Bobbitt conceptul de curriculum poate fi sintetizat astfel: „Teoria de bază este simplă. Viața umană, oricât ar varia individual, constă în desfășurarea unor activități specifice. Educația care pregătește pentru viață pregătește de fapt, în mod expres și adecvat, pentru aceste activități…Acest proces presupune să descoperi ce particularități are fiecare activitate. Se vor pune în lumină: aptitudinile, atitudinile, obiceiurile, aprecierile și formele de cunoaștere de care au nevoie oamenii respectivi. Acestea vor fi obiectivele curriculumului. Vor fi numeroase, precise, particularizate. Curriculumul va fi deci, seria de experiențe pe care copiii și tinerii trebuie să le aibă în vederea atingerii acestor obiective”. (http://facultate.regielive.ro/ cursuri/psihopedagogie/teoria si_metodologia_curriculumului_135202.html)

Ralph Tyler, elaborează o formulare modernă a teoriei curriculum-ului în cartea "Basic Principles of Curriculum and Instruction" publicată în anul 1949. Teoria dezvoltată de Ralph Tyler pune accent deosebit pe instituția școlară, pe autonomia ei în materie de concepție și proiectare curriculară.

Conform lui Tyler elaborarea curriculum-ului, implică patru acțiuni, aplicabile în următoarea ordine ierarhicã:

formularea obiectivelor învățării, respectiv a obiectivelor educaționale din cadrul procesului de învățământ;

alegerea conținuturilor cu caracter formativ și a experiențelor de învățare, în concordanțã cu obiectivele educaționale formulate;

stabilirea metodologiilor de organizare a activităților de învățare, funcție de metodologii și de conținuturile selectate;

evaluarea rezultatelor activității de instruire.

Abordarea curriculum-ului, corespunzătoare zilelor noastre, este legată de conținuturi dar și de finalitățile educației, de metodologia prin care obiectivele sunt îndeplinite, și nu în ultimul rând de evaluare, care emite un diagnostic referitor la eficiența procesului educațional.

III. Definirea conceptului de curriculum

Curriculum-ul școlar reprezintă un proiect pedagogic care valorifică multiplele și complexele interdependențe ce se stabilesc între următoarele componente:

conținuturile instructiv-educative utilizate în vederea atingerii obiectivelor prestabilite, conținuturi specificate în programele școlare și universitare;

obiectivele educaționale generale formulate pentru disciplina de studiu, profilul școlii, nivelul de învățământ;

strategiile de predare și învățare;

strategiile de evaluare utilizate în scopul eficientizării activității educationale.

Pornind de la termenii-nucleu ai curriculum-ului care sunt disciplina de învățământ și programul de studii, se configurează componentele structurale, procesele fundamentale, sursele informale, formele de organizare, diferențierile curriculare, scopurile cercetării, etc, noțiuni pe baza cărora sunt elaborate definiții centrate pe:

experiența de învățare (a și b);

obiectivele, conținuturile și relațiile dintre ele (d);

conținut (c);

dimensiunea sa prescriptivă și axiologică (e);

caracterul de proiect (f);

– caracterul de proiect și necesitatea implementării acestuia (g, h, i)

„Curriculum-ul semnifică întreaga activitate de învățare care este planificată și îndrumată de școală, indiferent dacă se realizează în grup sau individual, în interiorul sau în afara școlii (J.F. Kerr (Ed.), Changing the Curriculum, University of London Press, Londra, 1968)”

„… curriculum-ul este considerat ca ansamblul experiențelor de învățare pe care un elev le are sub auspiciile școlii (R. Doll, Curriculum Improvement, Harcourt, Brace and World, New York, 1988)”

„Curriculum-ul indică lista de conținuturi ale disciplinelor școlare (G. Mialaret (Ed.), Vocabulaire de l'éducation, P.U.F., Paris, 1979)”

„Curriculum-ul se referă la conținutul și la scopul unui program educațional, împreună cu organizarea lor (D. Walker, Fundamentals of Curriculum, Harcourt, Brace, Iovanovich Publishers, San Diego, 1990)”

„Curriculum-ul urmează a fi considerat o sferă largă de modele de gândire despre experiența umană, nu concluzii, ci modele din care aceste concluzii derivă, precum și contextul în raport cu care aceste concluzii – numite adevăruri – sunt fundamentate și validate (M. Belth, Education as a discipline, Allyn and Bacon, Boston, 1965)”

„Curriculum-ul este considerat un proiect care definește țelurile, scopurile și obiectivele unei acțiuni educaționale, căile, mijloacele și activitățile folosite pentru atingerea acestor scopuri, metodele și instrumentele necesare evaluării rezultatelor obținute (L. D'Hainaut, Programe de învățământ și educație permanentă, EDP, București, 1981)”

„Curriculum-ul reprezintă planurile elaborate pentru îndrumarea învățării în școli – de obicei materializate în documente de diferite nivele de generalitate – și implementarea acestor planuri în clasă; experiențele elevilor au loc într-un mediu de învățare care, de asemenea, influențează ceea ce este învățat (A. Glatthorn, Curriculum Renewal, ASCD, UAWA, Alexandria, 1987)”

„Curriculum-ul este un set intercorelat de planuri și experiențe pe care un elev le realizează sub îndrumarea școlii (C.J. Marsh & K. Stafford, Curriculum. Practice and Issues, McGraw Hill, Sydney, 1988)”

“În sens larg, se desemnează prin curriculum ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar. În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente școlare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial (Al. Crișan, Curriculum și dezvoltare curriculară: un posibil parcurs strategic, în Revista de pedagogie, nr. 3-4/ 1994).”

Deși nu există încă un consens privind definirea conceptului de curriculum, totuși, majoritatea definițiilor actuale au câteva elemente definitorii comune:

curriculum-ul reprezintã ansamblul documentelor școlare care specifică conținuturile activităților de predare-învățare;

curriculum-ul conține totalitatea proceselor educaționale și a experiențelor de învățare, directe și indirecte, menite să atingă obiectivele finale ale demersului educațional prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar;

curriculum-ul presupune abordarea la nivel sistemic a procesului de învățământ, prin crearea unui ansamblu funcțional al componentelor sale și a interdependențelor dintre: conținutul învățământului (stabilit în planurile de învățământ școlare și universitare), obiectivele educaționale, strategiile de instruire în școală și în afara ei, strategiile de evaluare a eficienței activității educaționale.

În perioada modernă, în abordarea curriculumului se face trecerea de la conținuturi la competențe. “Chiar dacă încă se păstrează ideea centrării pe competențe a demersului educațional, însăși definirea acestui concept capată conotații noi.” (Negreț-Dobridor, 2008: 40)

„Conceptul de dezvoltare a curriculumului trebuie pus în corelație cu cel de management al curriculumului”. (Niculescu, 2009: 254).

Privind din perspectiva celor două ipostaze ale conceptul de management: cea de știință, care se ocupă cu studiul metodelor destinate procesului de conducere și cea de ansamblu de activități concrete, care presupune activități de planificare a deciziilor, de organizare, dirijare și evaluare a eficienței, funcțiile actului managerial sunt de organizare, analiză, decizie, diagnoză, prognoză, programare, planificare, implementare și evaluare.

Proiectarea curriculumului reprezintă un proces complex care implică: identificarea obiectivelor, stabilirea conținuturilor, crearea de situații și a experiențelor de învățare, evaluarea care determină calitatea îndeplinirii obiectivelor educaționale în urma căreia se transmite un feedback cu informații care au rolul de a îmbunătății calitatea procesului managerial.

În procesul de proiectare și elaborare a curriculum-ului, trebuie să se pună accent pe formarea de competențe în concordanță cu particularitățile individuale ale elevului, pentru ca acesta să se adapteze și să se integreze eficient la locul de muncă și în societate.

III. Tipuri de curriculum

Curriculum-ul poate fi clasificat în funcție de diferite criterii, între care, în mod firesc, există multiple interacțiuni, astfel:

În funcție de criteriul cercetării fundamentale a curriculum-ului:

curriculum general (curriculum comun, trunchi comun de cultură generală, curriculum central, curriculum de bază);

curriculum de profil și specializat;

curriculum subliminal (curriculum ascuns);

curriculum informal.

Curriculum-ul general (curriculum comun, trunchi comun de cultură generală, curriculum central, curriculum de bază) vizează obiectivele generale ale educației, asociate cu conținuturile de cultură generală – ansamblul de cunoștințe, abilități intelectuale și practice, stiluri atitudinale, modele comportamentale de baza etc., dobândite de elevi pe parcursul primelor trepte ale școlarizării.

Curriculum-ul de profil și specializat  este asociat formării și dezvoltării competențelor, abilităților și comportamentelor, specifice unor domenii ale cunoașterii (științe exacte, științe umaniste, muzică, arte plastice, sporturi ș.a.m.d.).

 Curriculum-ul subliminal (curriculum ascuns) cuprinde ansamblul experiențelor de învățare și dezvoltare a aptitudinilor, abilităților și atitudinilor, rezultate din ambianța educațională și din climatul psihosocial, în care se desfășoară activitatea didactică.

Curriculum-ul informal cuprinde ansamblul experiențelor de învățare și dezvoltare indirecte, dobândite ca urmare a interacțiunilor cu: mijloacele de comunicare în masă (mass-media), cu mediul social, cultural, economic, familial, etc.

În funcție de criteriul cercetării aplicative a curriculum-ului:

curriculum formal (curriculum oficial)                           

curriculum recomandat

curriculum scris

curriculum predat

curriculum de suport

curriculum învățat

curriculum testat.

Curriculum-ul formal (curriculum oficial) cuprinde toate documentele școlare oficiale, care stau la baza proiectării activității instructiv-educative la toate nivelele sistemului și procesului de învățământ (strategii educaționale, planuri de învățământ, programe școlare/universitare, manuale școlare/universitare, ghiduri, îndrumătoare, instrumente de evaluare).

 Curriculum-ul recomandat  este cel propus de experți în educație sau de autorități guvernamentale și considerat ca fiind ghid general pentru cadrele didactice.

Curriculum-ul scris este specific unei anumite instituții de învățământ și are caracter oficial.

Curriculum-ul predat este asociat experiențelor de învățare și dezvoltare, oferite de educatori în activitățile didactice curente.

Curriculum-ul de suport cuprinde totalitatea materialelor curriculare auxiliare (echipamente sportive, culegeri de probleme, culegeri de texte, îndrumătoare didactice, atlase, programe software etc).

Curriculum-ul învățat se referă la ceea ce elevii au asimilat ca urmare a implicării lor în activitățile instructiv-educative.

Curriculum-ul testat se refera la experiențele de învățare și dezvoltare, apreciate și evaluate cu ajutorul unor probe de evaluare.

În funcție de criteriul epistemologic:

curriculum formal (curriculum oficial)

curriculum comun (curriculum general, trunchi comun de cultură

generală, curriculum central, curriculum de bază)

curriculum specializat

curriculum ascuns (curriculum subliminal)

curriculum informal

curriculum neformal

curriculum local.

Tipologia (și terminologia) Curriculum-ului Național operant în cadrul sistemului de învățământ din Romania:

curriculum-nucleu (aproximativ 70 % din Curriculum-ul Național)

curriculum la decizia școlii (aproximativ 30 % din Curriculum-ul Național): curriculum extins, curriculum nucleu aprofundat, curriculum elaborat în școală.

Curriculum-ul nucleu reprezintă trunchiul comun/obligatoriu și specifică numărul minim de ore pentru fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul de învățământ.

Curriculum-ul la decizia școlii reprezintă diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu și numărul maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină școlară. Școala poate oferi următoarele tipuri de curriculum:

curriculum extins;

curriculum nucleu aprofundat;

curriculum elaborat în școală.

Curriculum-ul extins are la bază întreaga programă școlară a disciplinei, atât conținuturile obligatorii, cât și cele facultative, diferența până la numărul maxim de ore se asigură prin îmbogațirea ofertei de conținuturi.

Curriculum-ul nucleu aprofundat are la bază trunchiul comun, diferența până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumită disciplină, se asigură prin reluarea și aprofundarea anumitor conținuturi din curriculum-ul nucleu.

Curriculum-ul elaborat în școală are caracter opțional și conține discipline de studiu propuse de instituția de învățământ din lista elaborată la nivel de minister.

Curriculum-ul elaborat în școala este elaborat și proiectat de profesor , pe lângă obiectivele educaționale și conținuturile instructiv-educative. Acesta nu constituie obiectul evaluărilor și examinărilor naționale.

IV. Competențele cheie

Dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii precum și fenomenul globalizării au determinat instituții și specialiști din întreaga lume să caute competențele de care are nevoie orice cetățean al Planetei pentru a se integra cu succes în viața socială și profesională.

Consiliul European de la Lisabona din anul 2000 a recunoscut educația, instruirea și încadrarea într-un loc de muncă ca parte integrantă a politicilor economice și sociale necesare transformării economiei Europei în cea mai dinamică economie bazată pe cunoaștere.

În anul 2001 a început activitatea grupului de lucru pentru competențe cheie, având ca obiective principale identificarea „noilor competențe” și „cum” pot fi acestea integrate în programa școlară și învățate de-a lungul vieții.

Termenul de competențe se referă la o combinație de deprinderi, cunoștințe, aptitudini și atitudini.

Competențele cheie reprezintă un pachet multifuncțional de cunoștințe, abilitați și atitudini de care au nevoie toți indivizii pentru împlinirea și dezvoltarea personală, integrarea socială și găsirea unui loc de muncă. Acestea trebuie dobândite până la sfârșitul educației obligatorii și trebuie să acționeze ca fundament pentru învățare pe tot parcursul vieții.

Astfel competențele cheie cuprind trei aspecte ale vieții:

împlinirea personală și dezvoltarea de-a lungul vieții (capital cultural): competențele cheie trebuie să dea posibilitatea oamenilor să-și urmeze obiectivele individuale în viață, conduși de interesele personale, aspirațiile și dorința de a continua învățarea pe tot parcursul vieții;

cetățenia activă și incluziunea (capital social): competențele cheie trebuie să le permită indivizilor să participe, în calitate de cetățeni activi, la viața socială;

angajarea într-un loc de muncă ( capital uman): capacitatea fiecărei persoane de a obține un loc de muncă decent, în funcție de pregătirea profesională dobândită.

O caracteristică evidențiată de Grupul de lucru se referă la faptul că aceste competențe trebuie adaptate la cadrul social, lingvistic și cultural al indivizilor.

În Raportul de progres al Grupului de lucru B, din 2003, au fost stabilite 8 domenii ale competențelor cheie.

În cele ce urmează vom face o prezentare generală a competențelor cheie așa cum au fost descrise în documentul elaborat de Grupul de lucru B al Comisiei Europene „Competențele cheie pentru Educația pe tot parcursul vieții , Cadru european de referință, Noiembrie 2004”

Cele opt domenii ale Competențelor cheie sunt:

Comunicarea în limba maternă;

Comunicare în limbi străine;

Competențe în matematică și competențe elementare în științe și tehnologie;

Competențe în utilizare a noilor tehnologii informaționale și de comunicație;

Competențe pentru a învăța să înveți;

Competențe de relaționare interpersonală și competențe civice;

Spirit de inițiativă și antreprenoriat;

Sensibilizare culturală și exprimare artistică.

Comunicarea în limba maternă – Comunicarea este abilitatea de a exprima și interpreta gânduri, sentimente și fapte atât pe cale orală cât și scrisă (ascultare, vorbire, citire și scriere), și de a interacționa într-un mod adecvat în cadrul întregii game a contextelor sociale și culturale – educație și instruire, la serviciu, acasă sau în timpul liber.

Comunicarea în limbi străine – Comunicarea într-o limbă străină are aceleași dimensiuni ca și comunicarea în limba maternă: se bazează pe abilitatea de a înțelege , de a exprima și de a interpreta gânduri, sentimente și fapte atât pe cale orală cât și în scris (ascultare, vorbire, citire și scriere) într-o gamă potrivită de contexte sociale – la serviciu, acasă, în educație și instruire – conform cu dorințele sau nevoile individului. Comunicarea într-o limbă străină de asemenea apelează la abilități de mediere și înțelegere culturală.

Competențe în matematică și competențe elementare în științe si tehnologie – Alfabetizarea matematică este abilitatea de a aduna, scădea, înmulți și împărți mental sau în scris pentru a rezolva o gamă de probleme în situațiile vieții de fiecare zi. Accentul se pune mai ales pe proces decât pe rezultat, mai degrabă pe activitate decât pe cunoaștere. Alfabetizarea științifică se referă la abilitatea și dorința de a utiliza cunoștințele și metodologia menită să explice lumea naturală. Competența în tehnologie e văzută ca înțelegerea și utilizarea acelor cunoștințe și metode care pot modifica cadrul natural ca răspuns la nevoile și dorințele oamenilor.

Competențe în utilizarea noilor tehnologii informaționale și de comunicație – Competența digitală implică utilizarea critică și cu încredere a mijloacelor media electronice la muncă, în timpul liber și pentru comunicare. Aceste competențe se referă la gândirea logică și critică, la abilitățile de management a informației la standarde înalte, și la abilități de comunicare dezvoltate. La nivelul de bază , abilitățile TIC cuprind utilizarea tehnologiei multimedia pentru a primi, evalua, stoca, produce, prezenta și schimba informații, și pentru a comunica și a participa in rețele prin intermediul Internetului.

Competențe pentru a învăța să înveți – „A învăța să înveți” cuprinde disponibilitatea de a organiza și reglementa propria învățare, atât individual cât și în grup. Aceasta include abilitatea de a organiza eficient timpul, de a rezolva probleme, de a achiziționa, procesa, evalua și asimila noi cunoștințe, și de a aplica noile cunoștințe și deprinderi într-o varietate de contexte – acasă, la servici, în educație și instruire. În termeni mai generali, “a învăța să înveți” contribuie puternic la managementul traseului profesional.

Competențe de relaționare interpersonală si competențe civice – Competențele de relaționare interpersonala cuprind toate formele comportamentale care trebuie stăpânite pentru ca un individ să fie capabil să participe intr-un mod eficient si constructiv la viața socială, și să rezolve conflictele, dacă e cazul. Abilitățile interpersonale sunt necesare pentru interacțiunea efectivă, individual și in grupuri, și sunt utilizate atât în domenii private cât și în domenii publice.

Spirit de inițiativă și antreprenoriat – Antreprenoriatul are o componentă activă și una pasivă: cuprinde atât capacitatea de a induce schimbări cât și abilitatea de a le primi, sprijini și adapta la inovația adusă de către factorii externi. Antreprenoriatul implică asumarea responsabilității pentru acțiunile cuiva, positive și negative, dezvoltarea unei viziuni strategice, stabilirea obiectivelor și realizarea lor, precum și motivarea de a reuși.

Sensibilizare culturală si exprimare artistică – Exprimarea culturală cuprinde aprecierea importanței exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor prin intermediul diferitelor medii, incluzând muzica, expresia corporală, literatura și artele plastice.

În scopul atingerii dezideratului specificat de dictonul „ Nimic nu este ușor în această lume și fiecare lucru își are importanța lui” fiecare profesor are o mare responsabilitatea în actul educațional de a le oferi elevilor posibilitatea de a caștiga experiențe sociale și constructive noi, bazate pe cooperare și colaborare în soluționarea problemelor pe parcursul întregii vieți.

Bibliografie

Chiș, V. (2001) Activitatea profesorului între curriculum și evaluare, Editura PUC, Cluj-Napoca

Chiș, V. (2002) Provocările pedagogicei contemporane, Editura PUC, Cluj-Napoca

Ionescu, M. (2003), Instrucție și educație. Paradigme, strategii, orientări, modele, Garamond, Cluj-Napoca

Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediția a II-a, revizuită, Editura Dacia, Cluj-Napoca

(1999) Curriculum Național – Planuri cadru de învățământ pentru învățământul preuniversitar, C.N.C., Editura Corint, București

Gardner, H., Inteligențele multiple. Noi orizonturi, Ed. Sigma, Buc., 2006

Vrașmaș,T., Școala și educația pentru toți, Ed. Miniped, București, 2004

Ungureanu, D., Educația integrată și școala incluzivă, Ed. de Vest, Timișoara, 2004

Bistriceanu Corina, Sociologia familiei , Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004