Curentul Neogramatic

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I – ÎNCEPUTURILE LINGVISTICE ROMANICE

I.1 Aspecte generale

I.2 Apariția romanisticii

I.3 Lingvistica romanică și romantismul

CAPITOLUL II – FUNDAMENTAREA LINGVISTICII ȘTIINȚIFICE

II.1 Metoda comparativ – istorică

II.2 Inovațiile indo-europeniștilor

II.2.1 Wilhelm von Humboldt

II.2.2 Franz Bopp

II.2.3 Jacob Grimm

II.2.4 Rasmus Rask

II.2.5 Friedrich-Diez

II.2.6 W. D. Whitney

II.3 Curentul naturalist

II.4 Curentul psihologist

CAPITOLUL III – CURENTUL NEOGRAMATIC

III.1 Școala neogramaticilor

III.2 Hermann Paul

III.3 Wilhelm Meyer-Lubke

CAPITOLUL IV – ADVERSARII NEOGRAMATICILOR

IV.1 Georg Curtius

IV.2 G. I. Ascoli

IV.3 Hugo Schuchardt

CAPITOLUL V – PERSONALITĂȚI LINGVISTICE ROMÂNEȘTI

V.1 Bogdan Petriceicu Hasdeu

V.2 Alexandru Cihac

V.3 Alexandru Lambrior

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Limba a fost și rămâne principalul mijloc de expresie al spiritualității umane, la nivelul căreia se păstrează ca intr-un tezaur atât specificul, cât și toate modificările de-a lungul timpului în mentalitatea unui popor. Sau, cum spunea Ion Pilat: orice limbă e oglinda sufletului națiunii care o creează. Și pentru că lumea ni s-a dat pentru comunicare între noi, pentru a ne ajuta, prin ea pe noi înșine (Dumitru Stăniloae), omul a avut drept scop spre a împlini această limbă, și tinzând din fire spre perfecțiune, omul a vrut și în acest domeniu să se perfecționeze pentru a reuși să comunice mai bine cât și pentru a pătrunde adâncimile pe care limba le cuprinde. În acest mod a luat naștere știința despre limbă.

Prezenta lucrare cuprinde o cercetare istorică a atitudinii lingviștilor față de problemele teoretice ale specialității, deoarece lingvistica prezintă aspecte tehnice, foarte importante, cum ar fi cunoașterea practică a limbilor, cercetarea istoriei lor, dialectologia și nu în ultimul rând legătura dintre limbă și gândire.

În primul capitol am prezentat aspectele lingvisticii înainte de anul 1900, înainte de a se constitui ca știință de sine stătătoare.

În al doilea capitol, am descris condițiile în care a luat naștere lingvistica odată cu crearea metodei comparativ-istorice, contribuțiile indo-europeniștilor, apariția unor noi curente lingvistice și reprezentanții cei mai de seamă și aporturile aduse în această știință.

În al treilea capitol, am prezentat cum a luat ființă un nou curent lingvistic în Germania, curentul neogramatic și ce influențe a avut în această știință, reprezentanții noului curent, și teoriile elaborate de aceștia.

Capitolul al IV-lea, continuă cu adversarii curentului neogramatic, precizând doar pe aceia mai însemnați, arătând la fiecare ideile principale.

Ultimul capitol, capitolul al V-lea, am prezentat cei mai importanți lingviști români, contribuțiile aduse în lingvistica românească prin teoriile elaborate și curentele de care au fost influențați.

Capitolul I

ÎNCEPUTURILE LINGVISTICE ROMANICE

1. 1. Aspecte generale

Lingvistica romanică studiază varietățile lingvistice care își au originea în limba latină: limbile romanice sau neolatine. Studiul oricărui aspect care ține de limbile romanice de ieri și de astăzi, din perspectivă diacronică cât și sincronică, intră în sfera lingvisticii romanice. Lingvistica romanică include discipline precum: fonetica, morfologia, sintaxa, lexicologia dar și studii de dialectologie, pragmatică, tipologie, sociolingvistică, aplicate la limbile romanice. Mai concret, lingvistica romanică studiază limbile romanice actuale și dispărute sau pe cale de dispariție, originea, dezvoltarea și cristalizarea lor, evoluția lor actuală, structurile și caracteristicile lor.

Preocuparea pentru studiul limbii a luat naștere în Antichitate, concretizându-se mai întâi sub forma unor lucrări de gramatică alcătuite de indieni în secolele al V-lea și al IV-lea î.e.n. și a unor idei și teorii emise de câțiva mari filosofi greci.

În India primele cercetări lingvistice răspundeau nevoi de a explica textele imnurilor vedice, în care cititorul se lovea mereu de dificultatea de a înțelege unele cuvinte și forme gramaticale arhaice, ieșite din uz.

În urma unor cercetări, părintele Coeurdoux, a înțeles adevăratul sens al asemănărilor dintre limba sanscrită și limba din Europa, adică a concluzionat din ele, comunitatea lor de origine. Studiind o gramatică a limbii sanscrite și istoria literaturii Indiei, și-a dat seama că această gramatică nu prezintă o sintaxă și a avut meritul de a completa această gramatică. În ciuda concesiilor făcute religiei, Coeurdoux susține că limba primitivă ceea ce azi noi o numim indo-europeană primitivă sau comună a fost limba cea mai veche a umanității. De fapt, el a integrat limba sanscrită în grupul de limbi căruia G. W. Leibniz îi indicase o origine comună.

Din vechea Eladă, preocupările lingvistice au avut de la început un caracter speculativ accentuat, fiind centrate pe natura limbajului și legătura dintre limbă și gândire.

În secolele care au urmat acestei perioade de început și până în secolul al XIX-lea, când lingvistica se constituie ca știință autonomă, cercetările asupra limbii au fost orientate în mai multe direcții.

În secolul al XVI-lea cel mai celebru gramatic a fost Petru Ramus. Acest autor se remarcă prin faptul că a fost printre primii gramatici europeni care a descris articularea sunetelor. Ramus a compus gramatici ale limbilor greacă,latină și franceză. Teoriile lui se află expuse în lucrarea Scholae grammaticae, 1562. Tot în acest secol au loc cercetări care conțin germenii istorismului și ai comparativismului. Se observă asemănările,dar și diferențele dintre latină și limbile romanice occidentale (franceză ,italiană,spaniolă), încercându-se și unele lămuriri,cum ar fi transmiterea limbii de la o generație la alta,contact și amestec lingvistic.

Secolul al XVII-lea continuă activitatea începută mai înainte. În acest veac se constituie cele mai vechi din academiile europene existente și astăzi: Accademia della Crusca și Academie Francaise (1634 ) , cu scopul de a cultiva limba națională prin publicarea în 1612 a gramaticii Vocabulario dello Crusca în șase volume și în 1638 începe să se redacteze dicționarul limbii franceze care se termină aproape după 60 de ani și anume: Dictionnaire de la Academie Francaise, în două volume, 1694.

Trebuie menționată și opera francezului Du Cange, un dicționar al limbii latine medievale care a adus multe beneficii romaniștilor: Glossairum ad scriptores mediae et infimae latinitatis, compus din trei volume, publicat în 1678 la Paris.

În secolul al XVIII-lea o mare amploare au luat studiile de filologie sanscrită la europeni după întemeierea Societății asiatice din Calcutta, de către englezul William Jones în 1786. Putem afirma că de atunci datează filologia sanscrită. Datorită cercetărilor unor savanți ca William Jones 1747-1794, William Carey 1761-1834, Charles Wilkins 1750-1833, L. Forster, Henri-Thomas Colebrooke 1765-1837 și a altor membrii ai acestei societăți, s-au făcut accesibile învățaților din Europa, limba și literatura brahmanilor. Astfel s-au pus la dispoziția învățaților europeni principalele rezultate ale muncii gramaticilor indieni.

Tot în acest secol se remarcă și Lodovico Muratori în Italia, care a lăsat romanisticii un imens material cu informații bibliografice. Acesta a publicat o serie de izvoare istorice privitoare la trecutul poporului italian. În felul acesta se pregătește terenul pentru ceea ce avea să se întâmple în primii ani ai secolului al XIX-lea.

1.2 Lingvistica romanică și romantismul

În secolul al XIX-lea, lingvistica intră într-o etapă nouă, aceea de elaborare a lingvisticii comparativ-tipologice și a celei comparativ-istorice. Aceasta etapă noua coincide cu romantismul o mișcare științifică și filozofică, caracterizată printr-o nouă concepție despre limbă.

Romanticii deși aveau o atitudine ostilă față de antichitate în cercetările lor asupra limbilor moderne au fost nevoiți să se folosească de metodele filologiei clasice.

Romantismul apare și ca o reacție împotriva clasicismului cu regulile lui severe care împiedicau , libertatea poetului, astfel limbile și literaturile moderne capătă în ochii romanticilor o valoare deosebită, fapt care duce la crearea filologiei germanice și apoi a celei romanice.

Unul dintre inițiatorii mișcării romantice Friedrich von Schlegel (1772-1829), care studiase în 1803 sanscrită la Paris se entuziasmase pentru cultura indiană veche atât de mult, încât susținea că studierea ei de către europeni în sec al XIX-lea va avea aceeași influență asupra spiritului european ca și studierea culturilor greacă și latină în sec al XV-lea și al XVI-lea.

S-a realizat o influență pozitivă a gramaticii indiene vechi asupra lingviștilor sec al XIX-lea și al XX-lea. Celebra carte a lui Schlegel Uber die Sprache und Weisheit der Indier ( Heidelberg, 1808), în care se vorbea despre noua epocă a culturii europene, atrăgea atenția lumii germane și în general europene și asupra importanței sanscritei din punct de vedere lingvistic, oferind exemple privind asemănările acestei limbi cu alte limbi indo-europene, pledând astfel pentru apariția unei noi științe pe baza comparării limbilor indo-europene. Stăpânit de o altă concepție decât cea raționalistă, dominată până atunci în Franța, Fr. Schlegel înțelegea limba ca un organism ce evoluează. Ideea aceasta, care apărea de altfel în filozofia lui Schelling, acesta compară lumea întreagă și chiar și spiritul cu un organism, va deveni ideea centrală a lingvisticii europene până pe la 1870-1880 și este în consonanță cu ideologia germană de pe la 1800 încoace, deși cea a romantismului german, adică a filozofiei idealiste germane, care a influențat puternic pe creatorii lingvisticii indo-europene. Trebuie să precizăm însă o caracteristică a lingvisticii din prima jumătate a secolului XIX-lea caracteristică care dispare după 1850: faptul că, deși se înțelegea că semnele limbii sunt alcătuite din sunete, produse de organele articulării ale omului, iar nu din litere, care sunt niște semne vizuale pentru redarea sunetelor în scriere, adesea se vorbea de schimbarea literelor în loc de a sunetelor. Era o concesie făcută modului de a se exprima de până atunci al lingviștilor și gramaticilor.

Totodată în această lucrare el a pus temelia clasificării morfologice a limbilor pe baza structurii morfologice, clasând limbile in două mari categorii :flexionar în care include limbile indo-europene și neflexionar în care se cuprind toate celelalte limbi,fiind considerate inferioare și lipsite de o structură organică a cuvântului. Sanscrita pentru lingvistul Schlegel,datorită flexiunii ei bogate și prin structura morfematică clară a cuvintelor ei,reprezenta forma cea mai evoluată a limbilor. Clasificarea tripartită a limbilor din punct de vedere tipologic, admisă și astăzi de unii lingviști este opera fratelui său, A. W. von Schlegel (1767-1845), romanist și sanscritist. Opera sa Observations sur la langue et la litterature des troubadours (Paris,1818), are pentru filologia românească aceeași valoare ca și cartea lui Fr. von Schlegel din 1808 pentru lingvistica indo-europeană. A.W. von Schlegel a separat limbile neflexionare în limbi amorfe și limbi cu afixe,și a împărțit limbile flexionare în sintetice și analitice. Trebuie să menționăm faptul că odată cu studiul comparativ al limbilor indo-europene, s-a creat si lingvistica tipologică și generală ca știință autentică, și tot de către învățații germani și danezi.

În concluzie opoziția dintre lingvistica nouă și cea veche, nu este decât un aspect al opoziției dintre romantism și clasicism, dintre doua concepții despre lume.

3. Apariția romanisticii

Un loc important in crearea romanisticii îl ocupă francezul Francois Raynourd, care ajunge la concluzia că pentru a studia serios lexicul limbii franceze, este indispensabilă cunoașterea(Paris,1818), are pentru filologia românească aceeași valoare ca și cartea lui Fr. von Schlegel din 1808 pentru lingvistica indo-europeană. A.W. von Schlegel a separat limbile neflexionare în limbi amorfe și limbi cu afixe,și a împărțit limbile flexionare în sintetice și analitice. Trebuie să menționăm faptul că odată cu studiul comparativ al limbilor indo-europene, s-a creat si lingvistica tipologică și generală ca știință autentică, și tot de către învățații germani și danezi.

În concluzie opoziția dintre lingvistica nouă și cea veche, nu este decât un aspect al opoziției dintre romantism și clasicism, dintre doua concepții despre lume.

3. Apariția romanisticii

Un loc important in crearea romanisticii îl ocupă francezul Francois Raynourd, care ajunge la concluzia că pentru a studia serios lexicul limbii franceze, este indispensabilă cunoașterea etapelor ei anterioare. Așadar , începe să cerceteze vechile stări lingvistice din Franța și astfel descoperă o serie nesfârșită de monumente literare. Primul dintre cele două volume ale colecției sale de texte se intitulează Grammaire de la langue romane (Paris,1816) și prezintă o importanță deosebită prin faptul că este prima gramatică a unei limbi romanice vechi și se bazează pe texte.

Gramatica lui Raynourd a produs impresie profundă, ba chiar uimire. Contemporanii au putut contesta că unitatea, regularitatea și analogia , caracteristici care aparțineau exclusiv limbilor literare, potrivit dogmei lor , aparțineau axclusiv limbilor literare ajunse la cel mai înalt nivel de perfecțiune există și în morfologia unui idiom arhaic și primitiv, cum este vechea provensală. Însă datorită erorii fundamentale a lui Raynourd, aceea că în etica graiurilor romanice actuale, s-ar fi vorbit în România întreagă o limbă neolatină comună și pentru că nu s-a folosit de metoda comparativ-istorică, studiind o singură limbă romanică, nu i poate acorda titlul de creator al acestei discipline, însă rămâne inițiatorul cel mai viguros al studiilor de filologie romanică.

Capitolul II

Fundamentarea lingvisticii științifice

2. 1. Metoda comparativ-istorică

Lingvistica științifică se naște în primul sfert al secolului al XIX-lea, odată cu crearea metodei comparativ-istorice. Ea este rezultatul unei sinteze, a datelor obținute prin cercetările anterioare, sinteză în care se îmbină punctul de vedere descriptiv cu cel istoric și comparativ.

Principiul de bază al acestei metode este asemănarea dintre formele lingvistice. Rezultatele obținute prin aplicarea acestei metode sunt: reconstrucția unor forme lingvistice neatestate si corespunzătoare anumitor etape de evoluție a unei limbi sau chiar a unei limbi dispărute și clasificarea limbilor după criteriile genealogic si tipologic.

La crearea metodei a contribuit foarte mult cunoașterea limbii sanscrite, după ce India a fost cucerită de englezi, diferiți cercetători europeni au ajuns să studieze și să cerceteze vechile texte indiene, despre care au scris apoi o serie de lucrări. Încă din secolul al XVI-lea s-au făcut unele studii comparative între diverse limbi , nu totdeauna înrudite între ele. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, chiar și fără cunoașterea limbii sanscrite, aceste preocupări s-au adâncit și au dat naștere la lucrări care compară nu numai limbi indo-europene.

Metoda comparativ-istorică, este un ansamblu de procedee, cu ajutorul cărora se studiază evoluția limbilor înrudite adică provenite dintr-un izvor comun și scopul ei este să lumineze istoria acestor limbi. Această metodă ne permite să reconstituim etape pierdute din istoria limbilor. Pentru a folosi această metodă, trebuie mai întâi să știm dacă doua sau mai multe limbi sunt înrudite între ele , apoi să pornim la lucru. Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba de bază, în cazul în care ea nu a fost atestată sau se pot reconstitui unele unități ale ei care nu s-au păstrat în texte.

2. Wilhelm von Humboldt

Un loc aparte în cadrul primei generații de lingviști comparatiști îl ocupă, Wilhelm von Humboldt. El este considerat creatorul lingvisticii generale și inițiatorul cercetărilor lingvistice comparativ-tipologice. Opera sa lingvistică fundamentală prezintă problemele tipologiei limbilor, dar pe fondul acestei problematici Wilhelm von Humboldt expune probleme ale teoriei limbii. El a reluat în lingvistică , ideile lui J. G. Herder, dar dispunând de o informație lingvistică vastă, referitoare la numeroase limbi europene , asiatice și americane , a reușit să elaboreze prima lucrare cu o metodă sigură și de o mare profunzime în domeniul teoriei limbii și al lingvisticii tipologice. Cunoscător al filozofiei lui Kant, Fichte, Schelling și Hegel, care spre deosebire de predecesorii lor, aveau în vedere nu numai rațiunea sau intelectul, von Humboldt consideră limbajul drept reflexul spiritului uman sub toate formele sale, atât al popoarelor primitive cât și al celor culte, și concepea spiritul și limba ca niște organisme , ca realități în continuă și ascendentă dezvoltare. Cu toate influențele filozofiei idealiste, el se găsea în lingvistică pe o poziție în general justă, căci pleacă și de la fapte , iar limba se explică în mare măsură prin spirit, și atât limba cât și spiritul prezintă un proces de dezvoltare continuă. Concepțiile sale despre limbaj sunt expuse în mai multe lucrări dintre care cea mai importantă este Uber die Kawisprache auf der Insel Java, apărută postum la Berlin în patru volume, între 1836 și 1840. Introducerea acestei opere, Einleitung in die Kawisprache, constituie ea însăși un volum și se intitulează Uber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengerschlechts , a apărut la Berlin in 1836. Acest amplu studiu introductiv este primul tratat de teoria limbajului în spirit modern, dar și o istorie a limbajului omenesc, mai exact o istorie a tipurilor lingvistice , o gramatică tipologică universală.

Humboldt a fost puternic influențat de filozofia lui Kant. La baza concepției lingvistice a lui Humboldt se află ideea că elementul principal este spiritul care se comportă atât ca o forță din afara lumii reale, cât și sub forma sufletului uman, a conștiinței. Pentru Humboldt limbajul este o emanație involuntară a sufletului, o forță internă, o necesitate a inteligenței umane, care s-a impus societății. Spre deosebire de limbaj, limbile sunt dependente de popoare, ele evidențiază specificul lor și evoluția lor spirituală în perioadele de progres și de decadență. Din alt punct de vedere spiritul poporului este conceput de von Humboldt ca o realitate în devenire , căci ceea ce este universal în spirit se realizează treptat și cu multe modificări între adevăr si eroare. Humboldt nu explică dezvoltarea spiritului poporului și prin societate, ci numai prin el însuși. Spiritul devine astfel un factor primar și autonom, când e în realitate un factor secundar și dependent. La von Humboldt se găsesc și pasaje în care nu se mai vorbește de spiritul poporului, ci de o forță spirituală omenească, în continuă manifestare și creștere.

În componența limbii von Humboldt a evidențiat funcțiile ei esențiale,de comunicare a ideilor și de formulare a lor. Von Humboldt , afirma că o limbă se dezvoltă doar în societate și din această cauză un om se înțelege pe sine doar prin faptul că a verificat înțelegerea de către alții a cuvintelor sale. Pentru Humboldt funcția de comunicare și latura sonoră a limbii, indipensabilă comunicării permit ca faptele de limbă,subiective și individuale prin origine,să devină un bun comun. În lucrarea Uber denken und sprechen Humboldt a acordat o atenție specială formulării și exprimării gândirii cu ajutorul limbii. Lingvistul nostru concepe limba ca fiind în legătură strânsă cu gândirea și întemeiată în același timp cu gândirea,însă inferior față de ea.

În concepția lui Humboldt,gândirea și limba alcătuiesc o unitate inseparabilă,datorită faptului că ambele sunt rezultatul spiritului și sunt limitate de structura primară a naturii umane.

Deși timp de secole,limba a fost apreciată în mod static,comparată cu un lucru,Humboldt a demonstrat că limba nu este un lucru,ci o activitate. Elementele componente ale limbii se află în mișcare în actele de vorbire. Limba este descrisă de savantul nostru ca un proces creator,ca o activitate constantă de transformare a materiei sonore în expresie a ideilor.

În permanentă transformare se află vorbirea ,iar limba, ca ansamblu și bază a actelor vorbirii,se modifică și ea,însă mult mai lent. Înțelegerea legăturii dintre limbă și vorbire, și mai ales aprecierea vorbirii ca formă de manifestare concretă a limbii i-au permis lui Humboldt să aprecieze pozitiv rolul inovațiilor individuale.

Raporturile dintre limbă și gândire,limbă și vorbire din punctul de vedere a lui Humboldt sunt moduri de manifestare a opoziției dintre obiectiv și subiectiv,opoziție cu aspecte numeroase. Un merit important al lingvistului nostru este faptul că a fost primul lingvist care a analizat raportul dintre limbă ca formă generală a vorbirii,ca limbaj și limbile naționale. A demonstrat că toate limbile au particularități comune ,că varietatea lor se manifestă în cadrul unității,că fiecare limbă prezintă sufletul omenesc în totalitatea lui ,că fiecare limbă este un mod de înțelegere pentru toate celelalte. Humboldt a arătat că există o influență reciprocă între trăsăturile unui popor și limba lui,că trăsăturile caracteristice ale unei limbi se datoresc atât trasaturilor ei originare,cat si influentei caracterului national.

O altă contribuție semnificativă a lingvistului german este faptul că a subliniat rolul formei lingvistice in structurarea ideilor,însa el a exagerat acest rol,transformând limbile intr-o entitate atotputernica. Însa Humboldt recunoaște si influenta oamenilor asupra limbii. După părerea lui în caracterul obiectiv al limbii și în influența ei asupra oamenilor se manifestă legitatea,stabilitatea structurii ,în timp ce în intervenția oamenilor asupra limbii se manifestă principiul libertății.

În teza despre specificul limbii ca influență a spiritului poporului se găsește izvorul concepției savantului nostru despre forma internă a limbii, die innere Sprachform, termen care a fost refolosit și analizat de mulți cercetători. Din punctul de vedere a lui Humboldt, limba are două laturi: forma externă, care cuprinde complexele sonore, formele gramaticale, și forma internă, care conține sensurile lexicale

Humboldt este primul lingvist, care dintre cele trei tipuri lingvistice distinge, tipul lingvistic incorporant, adică al limbilor incorporante. Este vorba de limbi care unesc sau incorporează toate cuvintele propoziției într-un singur cuvânt fonetic.

W. von Humboldt nu a afirmat că cele patru tipuri structurale ale limbii , distinse de ele sunt manifestarea în limbă a patru trepte spirituale, ci a căutat să explice progresul de la o structură la alta printr-o ,,forță creatoare de limbă” care variază de la un popor la altul. Savantul german a explicat deosebiri morfologice între limbi, cum ar fi lipsa sau prezența verbului, prin indistincția sau distincția logică a unor fapte de realitate, în cazul verbului, prin distincția sau indistincția acțiunii, deci tot prin trepte spirituale. În această privință el nu avea dreptate. Există o dezvoltare a spiritului uman și ea are consecințe asupra dezvoltării limbii, dar aceste consecințe sunt altele decât cele enunțate de von Homboldt și de urmașii săi.

În problema raportului dintre cultură, găsim la Von Humboldt susțineri contradictorii. El afirmă ca dezvoltarea limbilor este strâns legată de dezvoltarea intelectuală a omenirii pe care o urmează în perioadele de progres sau de stagnare, dar tot la el în alte pasaje ale operei se discută după Hegel, despre existența în viața limbajului a două perioade; o perioadă în care impulsul creator de forme este în creștere și o perioadă în care după o pauză forța creatoare scade. Se pare ca Humboldt avea în vedere nu perioade din dezvoltarea fiecărei limbi ci perioade din dezvoltarea limbajului omenesc în general. Dar oricum ar sta lucrurile este clar că pentru el indo-europeana primitivă, care începuse a fi reconstituită de către Fr Bopp era formată în aceasta perioadă de creștere a impulsului creator, iar limbile din perioada istorică sunt din a doua perioadă de scădere a impulsului creator. Humboldt distinge apoi între procesul de formare a limbii primitive a umanității prin care se întelege totusi după cât se pare limba aglutinanta si apoi flexionară cea mai veche a umanității și procesele de formare secundare, adică procesele de formare a limbilor de mai târziu. El recunoaște însă ca aceste procese de formare sunt neclare tocmai în ce au ele esențial.

2.3 Franzz Bopp

A trăit între anii 1791-1867,este considerat creatorul foneticii și morfologiei comparate a limbilor indo-europene, cel care a realizat prima gramatică comparativ istorică . Dorind sa studieze limbile orientale, lingvistul Bopp a mers la Paris, care era pe atunci principalul centru de studii orientale din Europa. A studiat la Paris patru ani (1812-1816). De acolo va merge pentru studii la Londra, unde va rămâne alți patru ani ( 1816-1820). Pe când era la Paris si avea 25 de ani, în 1816, unul dintre profesorii săi de liceu K.J. Windischmann, i.a publicat la Frankfurt pe Main, lucrarea întinsă pe care o alcătuise tânărul cercetător în capitala Franței prima lucrare de gramatică comparativ-istorică a limbilor indoeuropene ” Ueber das Conjugationssystem der sanskritsprache in Vergleichung mit jenem der griechischen, lateinischen,per sischen und germanischen Sprache, nebst episoden des Ramajan uns Mahabharat in genaunen metrischen Uebersetzunden aus dem Originaltexte und einigen Abschnitten aus den Veda*s considerând la fel ca și frații Schlegel și W. von Humboldt, totalul formelor gramaticale ale unei limbi ca un organism, el voia de fapt să stabilească prin comparația sistemului verbal al limbilor studiate, organismul primitiv ca și distrugerea progresivă și graduală a acestui organism și crearea organismelor noi ale limbilor comparate. Aceste concluzii stau la baza concepției sale de mai târziu, concepție care se regăsește și la Humboldt și conform căreia în dezvoltarea limbajului omenesc trebuie să distingem două epoci: una de creare a organismului limbilor, care se situează în epoca preistorică și este și cazul limbii indo-europene primitive, și alta de distrugere a acestui organism.

Însă lingvistul german nu se limita să arate care a fost sistemul verbal a indo-europenei primitive. Chiar în acest studiu, el încearcă să dea și explicații glotogonice și să arate cum s-au născut formele gramaticale ale limbii indo-europene primitive. El a identificat formele gramaticale cu vechi cuvinte, care si-au pierdut sensul vechi , propriu și prin aglutinare cu alte cuvinte ramase mai departe rădăcini, si-au pierdut independența. Bopp susținea la fel ca și înaintașii săi că se poate urca la începutul limbajului omenesc numai prin compararea limbilor indo-europene, pe când învățații de mai târziu au susținut că prin compararea limbilor noi cunoaștem numai o etapă tardivă a limbajului preistoric omenesc. Chemat în 1822 la Universitatea din Berlin , ca profesor de gramatică comparată a limbilor indo-europene în urma recomandării lui Humboldt, care îl cunoștea de pe vremea studiilor la Londra, savantul german s-a ocupat întâi de redactarea unei ample gramatici sanscrite și a unui dicționar apoi a continuat cercetările comparative asupra limbilor indo-europene. El a prezentat primele rezultate ale muncii sale în șase memorii intitulate Analiza comparativă a sanscritei și a limbilor congenere, publicate de la 1824 până la 1833 în Analele Academiei din Berlin. În 1833 apare prima fasciculă a operei sale fundamentale Vergleichende Grammatik des Sanskrit, Zend, Armeinschen, Griechischen, Lateinischen, litavischen, Gotischen und Deutschen, care avea să se ridice la trei volume și să fie terminată în 1852, slava veche este luată în considerare începând cu al doilea volum și armeana, considerată ca un idiom iranian, este luată în considerație începând cu a doua ediție. În această gramatică accentul este pus pe desinențe, a căror asemănare reprezintă pentru Bopp o mărturie mai sigură a originii comune a limbilor decât asemănarea rădăcinilor. Apoi el a scris o serie de lucrări referitoare la limbile albaneză, veche prusiană și celtică.

Franzz Bopp a acordat o atenție deosebită morfologiei, în cercetările sale, care datorită caracterului ei stabil și sistematic, oferea un material de valoare pentru demonstrarea înrudirii între limbile indo-europene. Savantul Bopp se remarcă și prin faptul că este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice dintre limbile indoeuropene și care a analizat științific cuvântul indoeuropean în morfemele componente.

În ceea ce privește lingvistica generala, Bopp s-a limitat la doctrina fraților Schlegel și Humboldt, însă datorită faptului că legile foneticii stabilite de el nu corespundeau întotdeauna cu adevărul științific, Bopp nu a reușit să facă diferența între ceea ce este evoluție fonetică și ceea ce este analogie, deși era conștient de existența unor legi mecanice.

Franzz Bopp, spirit pozitivist, atent la detalii, este primul mare practician al metodei comparative în lingvistică, unele erori în aplicarea ei fiind datorate epocii. Opera lingvistică a lui Bopp depășită astăzi a constituit prima formă a unei științe create de fapt, de el. Opera sa principală în a doua si în a treia ediție a fost tradusă în limba franceză de Michel Breal și a fost publicată între 1866 și 1872. Prin această traducere s-a impus termenul indo-european în franceză.

2.3.2 Rasmus Rask

În același timp cu Franzz Bopp, dar în mod independent de el , danezul Kristian Rasmus Rask ( 1787-1832), a comparat limbile germanice cu greaca , latina, limbile baltice și cele slave, și a expus rezultatul muncii sale într-un studiu intitulat: Cercetări asupra originii vechii limbi nordice sau originea limbii islandeze ( Undersogelse on det gamle Nordiske eller Islandke Sprogs Oprindelse), studiu care a fost scris în 1814 și a apărut abia în 1818, la Copenhaga. Fiind scrisă în limba daneză opera a fost pițin cunoscută în celelalte țări europene, în 1811, R. Rask publicase o gramatică a limbii islandeze vechi. A doua parte a acestei opere a fost publicată în traducere germană, în opera Vergleichungstafeln der europaischein Stammsprachen a lui Jhohann Severinus Vater (1771-1826), sub titlul Ueber die thrakische Sprachklasse ( Halle, 1822). R. Rask a făcut grava greseală de a nu fi luat în considerație sanscrita și limbile iranice: el respingea de fapt, înrudirea limbilor iranice și a sanscritei cu limbile indoeuropene, admițând numai posibilitatea unor împrumuturi între limbile grupului indoiranian și grupul indoeuropean. El a demonstrat înrudirea limbilor indo-europene, fără a fi încercat să explice formele gramaticale primitive, a căror existență o concludea prin comparație.

Pentru a demonstra identitatea originară a limbilor în menționate, savantul danez a folosit și materialul lexical și a susținut ca lexicul , deși prezintă împrumuturi, având alături de cuvintele moștenite și cuvintele împrumutate, poate servi la demonstrarea originii comune a unor limbi. El a avut deci în vedere ceea ce noi numim astăzi fondul lexical principal, lexicul fundamental.

Rask punea totuși accentul pe structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de limba originară. În compararea limbilor, a ținut seama cu strictețe de corespondențele fonetice dintre limbile înrudite, Rask este primul lingvist care a observat și formulat schimbările fonetice ale limbii germanice primitive, cunoscute sub denumirea de Lautverschiebung, sau putem spune mutație consonantică.

Llingvistul danez nu își propusese să se ocupe de gramatica comparată a limbilor indoeuropene din Europa decât accidental, el a redactat lucrarea menționată doar pentru faptul că ea fusese propusă ca tema de studiu de Academia daneză de științe în 1811, care oferea un premiu pentru cea mai bună lucrare cu această temă: originile limbii nordice. Obținând premiul el a fost trimis într-o lunga calatorie în India 1816- 1823, pentru a studia limbile din această țara. Rask era stăpânit de la începutul călătoriei sale în Orient de alt plan decât acela de a realiza o gramatică comparată a limbilor indo-europene, el vroia să alcatuiască o gramatică generală pe baza faptelor dintr-un cât mai mare număr de limbi prin compararea sistemului lor. De la Rask au rămas 150 de manuscrise care descriu structura limbilor de la glob. Rask consideră limba ca un obiect natural și studiul ei aparținând științelor naturii.

La începutul activității sale științifice identificând tipurile lingvistic cu familiile de limbi, a considerat familiile de limbi, a considerat familiile de limbi alcătuite numai de limbi de același tip. De aceea, întru cât limbile celtice și albaneza prezintă în multe privințe un tip deosebit de cel al limbilor indoeuropene, el a refuzat sa le considere ca atare, dar Rask va renunța cu vremea la aceste erori. În anul 1828 el a publicat o lucrare comparativă valoroasă despre limbile avestică și sanscrită.

Rask a pus bazele unei tipologii lingvistice după criteriul sistemului limbii. Lingvistul danez se remarcă prin faptul că a făcut diferența , între sistemul limbii, stabil și abstract, și vorbirea, realizare concretă a sistemului, și a considerat că, în cursul istoriei, vorbirea se schimbă dar sistemul nu, cu un secol înainte de Saussure.

2.3.3 Jacob Grimm

Este întemeietorul filologiei germanice, și a trăi între anii 1785-1863. Dintre lucrările sale lingvistice, deoarece el a scris și lucrări de istorie literară germană, de istoria dreptului german și de mitologie germană, cea mai însemnată este Deutche Grammatik, o gramatică în care a realizat prima descriere sistematică a unui grup de dialecte, de la cele mai vechi forme, reprezentând un model pentru alte lucrări de același gen.

El considera limba la fel ca și Humboldt, ca un organism care își are propria dezvoltare și este primul lingvist care a urmărit dezvoltarea familii de limbi a celor germanice pe bază de texte de-a lungul timpului, începând de la limba gotică până în timpul său. A creat astfel prima gramatică istorică a unei familii de limbi și deci lingvistica istorică. Avem a face în fond tot cu o gramatică comparativă, materialul lingvistic nefiind de formele literare ale unor limbi-surori, ci de fazele succesive ale aceleiași limbi literare. Deutche Grammatik a servit ca model studiilor ulterioare asupra altor grupe de limbi atestate în documente vechi. În ediția a doua a primului volum al gramaticii sale el împrumută de la R. Rask legile deplasării consonantice (Lautverschiebung) ( aceste legi au fost după aceea denumite pe nedrept legile lui Grimm). Ele constituie primul exemplu și primul model al legilor fonetice, pe descoperirea și cunoașterea cărora se întemeiază întreaga lingvistică comparativă-istorică modernă. Grimm a socotit încă vocalismul indian vechi drept cel mai vechi vocalism al limbilor indoeuropene-vocalismul limbii primitive și a dedus din acesta vocalismul limbilor indoeuropene din Europa.

J. Grimm și-a expus și părerea în probleme glotogonice. El distingea , ca și învățații din sec. XVIII-lea și al XIX-lea, trei stadii în dezvoltarea limbii, o perioadă în care s-au format rădăcinile, o perioadă a constituirii flexiunii și o perioadă în care flexiunea devine nesatisfăcătoare pentru expunerea ideii. El admitea că cea de-a doua perioadă se plasează în epoca scrisului.

2.3.4 Friederich Diez

Pe baza lucrărilor lui Bopp și a lui Grimm, Diez publică în anii 1836-1843, la Bonn, Grammatik der Romanischen Sprachen” alcătuită din trei volume, unde aplică în același timp metoda comparativă a primului și pe cea istorică a ultimului. În acest mod ia naștere lingvistica romanică în sensul strict științific al cuvântului.

Diez în această lucrare descrie limbile neolatine, arătând cum s-a născut și dezvoltat , forma lor , sunetele, flexiunea, derivarea, compunerea și sintaxa.

Partea întâi a lucrării, constituie temelia tuturor prefacerilor lingvistice, Diez nu mai confundă cum au făcut toți înaintea lui, sunetul cu litera, chiar dacă nu găsește totdeauna adevărata cauză a schimbărilor fonetice. Cu toate acestea înțelege marea valoare a principiului analogiei în domeniul flexiunii.

Volumele I și II, adică fonologia și morfologia în prezent reprezintă doar o valoare istorică, însă al III-lea, sintaxa își păstrează valoarea absolută.

Din acest punct de vedere, Diez este considerat creatorul întregii filologii romanice, gramatica sa înlocuind-o pe cea a lui Raynouord. Acest rol de creator al filologiei romanice i+a fost recunoscut de către G. Paris și G.I.Ascoli.

II.2.6 W.D WHITNEY

În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în S.U.A conceptiile școlii neogramatice erau dominante, promovate de lingviștii originari din Europa care și-au făcut studiile acolo. Un loc aparte ocupă printre lingviștii epocii William Dwight Whitney, un lingvist de o mare originalitate, fost profesor de sanscrită și de filologie comparată la Universitatea din Yale. S-a ocupat în general de sanscrita vedică și de lingvistica generală. În domeniul lingvisticii generale a publicat Language and the Study of Language (1867) și The Life and Growth of Language (1875), apărută și în traducere franceză și germană.

Whitney consideră lingvistica drept o știință istorică, nu a naturii, și explică limba psihologic, însă nu prin fapte de psihologie socială. El consideră istoria limbii, prin care înțelegea gramatica istorică și dicționarul etimologic, drept o formă superioară a lingvisticii descriptive, ideea această fiind însușită mai târziu de curentul neogramatic.

O contributie importanta a lingvistului nostru este faptul că a remarcat că limba este alcătuită din semne, un sistem de semne, și că ea este un fapt social, o instituție socială. Această idee a constituit o sursă de inspirație pentru Saussure în concepțiile sale.

Lingvistul american a negat cu o convingere deplină orice relație între limbă și rasă. Rasele se amestecă, limbile intră în contact, dar nu devin mixte, unele dispar, altele se extind, ca rezultat al superiorității politice, sociale sau culturale a vorbitorilor lor.

Sub influența lui Humboldt, lingvistul american a abordat în mod dialectic problema raportului dintre limbă și vorbire, sincronie și diacronie, afirmând că starea actuală a limbii se explică prin evolutia ei, metoda descriptivă și cea istorică sunt egale, scopul cercetării este de a se elabora legi.

Pentru Whitney, evoluția limbii are loc într-o direcție constant progresivă, orice limbă vie e în continuare schimbare și dezvoltare, progresul limbii e un rezultat al progresului în gândire. Savantul scoate în evidență tendința spre economie cu o serie de forme de manifestare, dar și rolul analogiei în alăturarea și sistematizarea formelor.

În esență, teoria lingvistică a lui Whitney, se descrie printr-o abordare structurală a faptelor de limbă, fiind un reprezentant de seamă al lingvisticii moderne.

II.4 Curentul naturalist

August Schleicher, unul dintre marii inovatori ai lingvisticii indo-europene și generale, profesor la universitățile din Bonn, Praga și Iena a formulat o nouă concepție despre limbaj și a realizat o nouă gramatică comparată a limbilor indo-europene.

Deși la început, a fost influențat de concepția despre limbaj a lui von Humboldt, Schleicher a concluzionat repede că limba este un fapt material, biologic , natural devenind adeptul materialismului vulgar, el a căutat să aplice limbii concepte și metode de cercetare ale științelor biologice. Din acest motiv, noțiunea de lege a dezvoltării apare în lucrările sale mai pronunțat decât la lingviștii anteriori, iar limbile considerate și de el ca organisme, sunt asimilate viețuitoarelor.

El este primul indo-europenist care se interesează de pronunția sunetelor și face cercetări dialectale pe teren. Schleicher reia ideea lui von Humboldt și Franzz Bopp, despre existența a două perioade în dezvoltarea limbajului: una de formare a organismului limbii, deci de dezvoltare organică, în perioada preistorică, în alta de decădere a organismului limbii sub influența spiritului, în perioada istorică. Această doctrină apare în toate lucrările ulterioare ale lui Schleicher, dar este dezvoltată în special în Die deutche Sprache (Stuttgart, 1860), in Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschalft (Weimar,1863) și în Uber die Bedeutung der Sprache fur diue Naturgeschichte der Menschen ( Weimar,1865; ediția a II a, Weimar, 1873). Savantul nostru, are meritul de a fi observat că dezvoltarea limbilor prezintă caracteristici asemănătoare cu cea a organismelor naturale, însă nu a înțeles că dezvoltarea limbii aparține nu numai epocii preistorice, ci și epocii istorice. El a înțeles că cele două epoci, sunt guvernate de legi deosebite, dar a omis faptul că una din legile specifice ale celei de a doua epoci este crearea limbilor literare, pe care le-a exclus din domeniul de cercetare al lingvisticii, lăsându-le filologiei, când de fapt aceasta este o parte a lingvisticii, este lingvistica textelor literare.

Atât noua sa concepție despre limbă, din care se înțelegea tendința de reconstituire a limbii primitive, cât și faptul că lituaniana, o limbă indo-europeană cu aspect arhaic, intrase prin materiale noi în cercul comparațiilor, constituiau pentru Schleicher motive de a scrie o nouă gramatică comparată a limbilor indo-europene, în care trebuia să se încerce și reconstituirea limbii primitive. Astfel, a apărut Compendium der vergleichenden grammatik der indogermanischen sprachen, Kurzer abriss einer laut-und formenlehre der indogramanischen ursprache,des altindischen, alteranischen, altgriechischen, altitalischen, altkeltischen, litauischen unde altdeutchen (Weimar,1861). Opera cuprinde o amplă fonologie și o morfologie care este concepută ca studiul formării cuvintelor și al flexiunii. Lipsește ca și la Fr. Bopp, sintaxa. Autorul stabilește trăsăturile limbii bază indo-europene și urmărește evoluția sunetelor și formelor ei până în limbile indo-europene vechi, pe care le descrie sub forma unor gramatici paralele.

În general, din punct de vedere al modului cum concepea el limba indo-europeană primitivă, Schleicher nu se prea deosebea de lingvistul Franz Bopp. Nu doar principiile sale despre limbaj erau noi. Însă, Schleicher nu a reușit să aplice limbilor indo-europene unul dintre principiile valoroase formulate de el, acela al legilor fonetice fără excepție. Acest lucru rămânea să fie realizat de alți lingviști din generația sa și în special de neogramatici. Sinteza de gramatică comparată încercată de Schleicher în Compendium era ca și teoria sa despre limbă, prematură întrucât în stadiul de atunci al lingvisticii comparate indo-europene nu se puteau stabili cu rigoare transformările fonetice ale diverselor limbi indo-europene primitive.

Compendiul lui Schleicher cuprinde și o teorie cu privire la formarea limbilor indo-europene din limba indo-europeană primitivă. După savantul german, limba indo-europeană primitivă, s-a împărțit prin evoluția divergentă și inegală, în două limbi de bază. Schleicher afirmă că evoluția divergentă a fost provocată de migrația spre vest, în Europa, a ramurilor desfăcute din limba primitivă , localizată de el în preajma Pamirului. Din cauza asemănării dintre schema imaginată de Schleicher în ce privește împărțirea limbii indo-europene primitive în limbile din epoca istorică cu un arbore și mai ales cu un arbore genealogic, autorul si-a denumit ipoteza teoria arborelui genealogic( Stammbaumtheorie). Această concepție despre nașterea limbilor, la Schleicher se explică, prin influența științelor biologice, de fapt ea fiind o manifestare a naturalismului în lingvistică. Poporul alcătuit din triburile indo-europene primitive a dat naștere popoarelor indo-europene din epoca istorică, prin migrații ale unor triburi din patria primitivă în teritoriile ocupate de popoarele indo-europene din epoca istorică și că putem vorbi de o desfacere a poporului primitiv și a limbii acestuia în ramuri care la rândul lor au dat alte ramuri. Insă savantul german își imagina limba indo-europeană primitivă ca perfect unitară, neînțelegând că triburile indo-europene primitive vorbeau dialecte sau subdialecte ale acestei limbi. Schleicher consideră perfect unitare limbile pe care le admitea formându-se din indo-europeana primitivă. Teoria arborelui genealogic al lui Schleicher, de fapt este și teoria despre gradul de înrudire dintre diferitele limbi indo-europene: limbile care au alcătuit cândva o ramură, după despărțirea din limba primitivă, au păstrat mai multe asemănări. Din aceste fapte, Schleicher concluziona vechimea mai mare sau mai mică a migrației poporului respectiv, de unde afirmația că cei mai apropiați de patria primitivă a indo-europenilor, erau indo-iranienii.

O gravă eroare a lui Schleicher a fost atunci când a vorbit despre îmbătrânirea și moartea limbilor ca de un proces necesar și de neînlăturat. Limbajul în general și limbile au în special o perioadă de tinerețe, de formare și o perioadă de maturitate , aceste perioade stau în legătură cu dezvoltarea spirituală ascendentă a omenirii, adică a popoarelor și a națiunilor, el însă nu a înțeles esența socială a limbii si rolul ei ca mijloc de comunicare pe toate treptele dezvoltării societății. Schleicher neagă total influența organelor articulatorii asupra limbii, susține că limba ne poate da indicații asupra aspectului natural al omului doar pentru faptul că ea creează organul articulatoriu. Consideră că din sistemele și schimbările fonetice se pot trage concluzii asupra organelor articulatorii înnăscute care trebuie distinse dintre cele câștigate în timpul vieții, tocmai că sistemul fonetic este creația lor.

Concepțiile naturaliste ale lui Schleicher, au fost preluate și de alți lingviști, care au încercat să le perfecționeze. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-a desfășurat activitatea lingvistul și filologul german Max Muller (1823-1900), trăind în Anglia cea mai mare parte a vieții sale, profesor la Universitatea din Oxford.

II.4.1 CURENTUL PSIHOLOGIST

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se începe renunțarea la concepțiile naturaliste asupra limbii și se încearcă explicarea fenomenelor lingvistice în legătură cu viața psihică a vorbitorilor.

Datorită influenței ideilor lui Humboldt, se dezvoltă curentul psihologist în lingvistică, ale care baze au fost puse de H. Steinthal, M. Lazarus și W. Wundt, în Germania, și de A. A. Potebnea în Rusia.

Heymann Steinthal (1823-1899), a fost profesor la Universitatea din Berlin, și autorul mai multor lucrări de lingvistică generală și de istorie a lingvisticii: Der Unsprung der Sprache im Zusammenhang mit den letzen Fragen alles Wissens, Berlin, 1851; Grammatik, Logik und Psychologie. Ihre Prinzipien und ihr Verhaltnis zu einander, Berlin, 1855; Die sprache im allgemeinen Einleitung in die Psycologie und Sprachwissenschaft, Berlin, 1871; Geschichte der Sprachwissenschaft bei den Griechen und Romern, volumul I-II, Berlin, 1863.

În lucrările sale, Steinthal a scos în evidență caracterul neștiințific al gramaticilor raționale, arătând că există diferențe între noțiune și cuvânt, judecată și propoziție, categorii logice și categorii gramaticale, că evoluția limbii nu se produce după legile fonetice, ceea ce înseamnă că limba este nelogică. Datorită criticilor lui, studiile gramaticale își schimbă direcția spre psihologie, ceea ce s-a observat și în terminologia adoptată.

În concepția lui Steinthal, limba se manifestă sub forma vorbirii, a capacității vorbirii, a materialului lingvistic și a limbilor concrete. La fel ca și Humboldt, însă a considerat că un om se înțelege pe sine numai dacă vorbele lui au fost înțelese și de alții, în concluzie doar prin comunicare se dezvoltă înțelegerea de sine.

Sub influența lui Humboldt, savantul nostru afirmă și el că spiritul unui popor se manifestă în moravuri, obiceiuri, tradiții, însă se reflectă cel mai bine în limba lui. Din punctul de vedere a autorului, în cercetarea spiritului unui popor, limbii îi revine locul principal, iar lingvistica ar fi cea mai bună introducere la psihologia etnică. Ca mecanism al activitatii psihice, fenomenul lingvistic este obiectul științei limbii, dar și al psihologiei; psihologia individuală studiază vorbirea, iar psihologia etnică explică limba în general, adică mecanismul vorbirii, originea, esența și dezvoltarea vorbirii; când se trece la studiul unei anumite limbi, este necesar să se studieze și colectivitatea căreia îi aparține.

Tot sub influența lui Humboldt, Steinthal s-a ocupat de analiza laturilor limbii și a relației dintre ele, însă sub un aspect psihologist. A aprofundat cercetarea formei interne pe care a studiat-o sub diverse aspecte în cursul istoriei limbii.

H. Steinthal s-a ocupat și de clasificarea tipologică a limbilor, iar pe fondul unității lor, a evidențiat varietatea structurilor lingvistice pe care o explică prin varietatea scopurilor comunicării și prin modul diferit în care diversele colective umane percep și notează realitatea.

În lucrarea Charakteristik der hauptsachlichsten Typen des Sprachbaues, propune o clasificare bazată pe raportul dintre substanța și forma limbii, stabilind două mari categorii: limbi fără formă și limbi cu formă, iar la rândul lor , fiecare din aceste clase se subdivide în limbi cu elemente alăturate și limbi în care elementele componente ale cuvântului se transformă.

Din această lucrare trebuie reținută ideea savantului că, asemeni evoluției din natură, evoluția limbilor nu se desfășoară liniar, ele pot progresa în unele aspecte și pot regresa în altele.

În lingvistica rusă, concepțiile psihologiste, au fost dezvoltate de Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891), profesor de filologie rusă la Universitatea din Harkov. El s-a preocupat în lucrările sale de următoarele probleme: filozofia limbajului și lingvistica generală, gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene, dialectologie, fonetică, lexiclogia și gramatica limbii ruse și a altor limbi slave.

Concepțiile teoretice ale lui Potebnea s-au format sub influența filozofiei clasice germane și a teoriei lingvistice a lui Humboldt. El a acordat o atentie marită, problemei relației dintre limbă și gandire, și ale evolutiei limbii. Orientarea psihologistă a lingvistului nostru reiese și din atenția pe care o acordă studiului vorbirii. Savantul rus a preluat și dezvoltat teza lui Humboldt despre vorbire ca activitate, ca proces în care se produce înnoirea neîncetată a limbii și în care își află realizarea unitățile sistemului lingvistic. El a rezolvat problema raportului dintre limbă și vorbire din punct de vedere a psihologismului subiectiv, acceptând existența reală numai vorbirii, înțelegând vorbirea ca pe un act individual de creație spirituală.

În lucrarea Mysl i jazyk, el realizează o analiză detaliată a raporturilor dintre limbă și gandire, arătând legătura apropiată dintre aceste două fenomene și evoluția lor în cadrul unui proces unic.

La fel ca și Humboldt, lingvistul rus a considerat limba un fenomen în continuă mișcare, într-o evoluție progresivă. Potebnea a acordat o mare atenție analizei formei interne a cuvântului. Din punctul său de vedere, fiecare colectivitate lingvistică, își formează noțiuni privind de la una din caracteristicile specifice ale unei clase de obiecte. Savantul rus a transferat noțiunea de formă internă în domeniul producției artistice, apreciind-o aici ca mijloc de exprimare a unui conținut artistic.

Realizând o serie de studii, a concluzionat dezvoltarea sistemului sintactic în limbile indo-europene, considerând că obiectul sintaxei comparativ-istorice îl formează nu elemente gramaticale izolate, ci tendințele de evoluție ale procedeelor folosite în exprimarea relației.

În cercetările sale lexicologice și gramaticale, Potebnea a urmărit în mod constant evoluția istorică a categoriilor limbii în legătura lor cu evoluția gândirii, fiind preocupat de formarea și evolutia partilor de vorbire în legătură cu dezvoltarea propoziției.

Orientarea psihologistă a problemelor de limbă, a continuat, în forme și cu metode diferite, până în epoca noastră, iar în cadrul acestui curent, a luat naștere școala neogramaticilor.

CAPITOLUL III

Curentul neogramatic

3.1 Școala neogramaticilor

Școala neogramaticilor este un curent lingvistic apărut in a doua jumătate a secolului al XIX-lea la

Leipzig printre elevii lui Georg Curtius.Reprezentantii acestui curent au incercat sa introducă in lingvistica si istorie supremația unor legi asemănătoare celor din natura, susținând principiul regularității schimbărilor fonetice si analogia ca factor principal in crearea formelor noi, promovând studiul limbilor moderne si al dialectelor lor.

Părerile si concepțiile neogramaticilor pentru prima data au fost descrise de către Herman Osthoff si Karl Brugmann in prefața lucrării ,,Morphologische Untersuchungen’’,I.Teil, Leipzig1878, fiind considerata programul scolii neogramatice.In aceasta prefața, savanții menționați au criticat punctul de vedere al înaintașilor care susțineau ca legile fonetice sunt regularitati care au excepții,in schimb neogramaticii afirmau ca legile fonetice sunt regularitati fara exceptii. Acești savanți au dorit sa pună in acord conceptul de lege cu termenul de știința susținând ca legile fonetice nu au excepții,afirmând ca aceste excepții sunt doar aparente. Recunoscând marile merite ale înaintașilor,in special cu referire la Wilhelm Scherer (1841-1886) care, in lucrarea ,,Zur Geschichte der deutschen Sprache’’,Berlin,1868, a contribuit semnificativ la schimbarea metodelor de lucru in lingvistica comparativa,autorii critica lipsa de rigoare metodica a lingviștilor de pana atunci si ignorarea elementului psihologic.Acesti lingviști afirma ca pentru a cunoaște limbajul uman in general,nu este necesar sa studiem comparativ idiomele indo-europene ,de obicei pe cele vechi,cu scopul de a ajunge la limba indo-europeana comuna,care-i o pura ficțiune,ci sa cercetam limbile actuale vii,împreuna cu dialectelor lor,astfel putând observa elementul psihologic.

Principiile fundamentate de Brugmann si Osthoff erau considerate doctrina noii scoli, care susțineau următoarele teorii:aceștia au constatat ca asupra vorbirii omenești lucrează doua forte;una fizica sau mecanica, alunecarea sunetului si cealaltă psihica,analogia. Dar aceasta noua doctrina se oprea doar la suprafața lucrurilor, deoarece constata regularitatea mai mult aparenta a modificărilor lingvistice,fara sa încerce sa descopere cauzele lor,in concluzie fara sa ajungă la adevărate legi. Pentru a explica schimbările de limba,manifestul neogramaticilor declara,in acord cu teoriile psihologiste,ca limba nu exista decât sub forma vorbirilor individuale ,in concluzie schimbările nu pot proveni decât de la individ,de fapt nu pot fi explicate decât prin psihologia proprie individului.

Brugmann si Osthoff accentuează faptul ca baza principala a cercetărilor pentru lingvist trebuie sa o constituie studiul limbilor vii, al dialectelor,chiar al celor neliterare.

Însa practica a dovedit ca neogramaticii se aflau in contradicție cu ei insisi ,deoarece si pentru ei regula,este de natura mecanica,pe când forța psihica constituie excepția .In ciuda propriilor sale argumente,Brugmann a continuat,sa studieze aproape exclusiv limbile ,,moarte’’,comparativ,iar marea majoritate a elevilor săi i-au urmat exemplul. Cu toate acestea teoriile neogramaticilor însemnau un progres real fata de starea anterioara a studiilor lingvistice,de exemplu:cercetarea graiurilor vii si participarea elementului psihic la producerea modificărilor lingvistice.

Pe de alta parte,pornind de la ideea ca știința limbii este asemănătoare cu științele naturii,s-a împrumutat de la aceasta metoda observației directe a faptelor,fenomenele lingvistice începând a fi cercetate cu minuțiozitate având ca rezultat o cunoaștere mai exacta a limbajului omenesc. Datorita acestor teorii,neogramaticii au realizat o serie de opere însemnate,atât in lingvistica indo-europeana propriu-zisa cat si in celelalte ramuri ale lingvisticii. Toate aceste teorii au stârnit opoziție printre lingviștii mai vechi însa si printre cei noi,dar au fost primite si cu incantare de numeroși reprezentanți ai lingvisticii.

Trebuie menționat faptul, ca deși mulți dintre neogramatici s-au ocupat de studiul limbilor moarte,totuși,in acord cu teoriile elaborate de ei,s-a dezvoltat interesul pentru limbile vii si s-a demonstrat ca si ele la rândul lor pot sa stabilească mecanismul evoluției limbilor vechi,care constituiseră unica preocupare a primilor lingvisti.Prin urmare,studiul familiilor de limbi moderne primește o mare importanta;un specialist de renume in domeniul slavisticii a fost Franz Miklosich(1813-1891),care,din pasiunea pentru limbile slave,a studiat elementele slave din limba romana,cu mult folos in cunoașterea acesteia; un alt slavist de renume care merita sa fie amintit este August Leskien(1840-1916).Un important centru s-a întemeiat la Paris pentru studiul limbilor romanice,sub conducerea lui Gaston Paris(1839-1903),iar printre autorii de limba germana,un loc important il ocupa romanistul Wilhelm Meyer-Lubke si Hermann Paul.

3.2 HERMANN PAUL

După ,,manifestul’’ neogramaticilor a apărut lucrarea acestui mare savant,Hermann Paul (1846-1921),,Prinzipien der Sprachgeschichte’’,Halle,1880,ulterior fiind considerata ca fundamentul teoretic al scolii neogramaticilor. Aceasta opera poate fi considerata o capodopera in evoluția limbii,datorita faptului ca Paul a descris sistematic principiile lingvistice cu o claritate perfecta,arătând importanta pentru evoluția limbii a acțiunii reciproce pe care o exercita oamenii unul asupra celuilalt. Acest lingvist a observat cum se formează un fenomen lingvistic in psihicul vorbitorilor si cum se poate transmite el de la unii la alții,însa nu a lămurit decât aspectul individual al dezvoltării limbii.

Pentru Hermann Paul,contribuția factorului psihic in transformările lingvistice nu era doar o afirmație de principiu,ci o realitate pe care o regăsim in studiile sale.

Paul se mai remarca si prin faptul ca spre deosebire de ceilalți neogramatici, la el nu se observa absolut deloc contradicția dintre afirmațiile teoretice si aplicația lor practica,spre deosebire de prefața de la ,,Morphologische Untersuchungen’’.

Pentru marele nostru lingvist,A. Philippide,opera lui Paul ,,Prinzipien der Sprachgeschichte’’ a reprezentat o importanta sursa de inspirație in ,,Principii de istoria limbii’’,Iași,1894,păstrându-si însa întreaga originalitate.

3.3 WILHELM MEYER – LUBKE

Doctrina neogramaticilor a găsit si printre romaniști o serie de discipoli. Unul din cei mai incantați membri ai scolii noi a reușit sa ajungă intr-un timp relativ scurt,adevăratul conducător al romanisticii in aceasta direcție,Wilhelm Meyer –Lubke.Acest savant are un rol important in istoria lingvisticii intre anii 1890-1936.Meyer-Lubke s-a făcut remarcat in perioada in care teoriile neogramaticilor se aflau in plina glorie influențându-i in mare măsura operele. Cele mai importante opere ale sale sunt:,,Grammatik der Romanischen ,’’ in patru volume, o alta opera de valoare este ,,Italienische Grammatik’’,Leipzig 1890,plus o serie de articole , studii si memorii academice.S-a constatat faptul ca in toate lucrările sale predomina punctul de vedere neogramatic,atât la începutul activității sale științifice, cat si după aceea. Cu toate acestea,savantul nostru nu s-a arătat întotdeauna ostil curentelor noi,ci,dimpotrivă a acceptat din ele cat i-au permis principiile sale istorisiste si comparatiste.

Spre deosebire de ceilalți neogramatici care au acordat o importanta mai mare studierii sunetelor si lexicului,Meyer-Lubke se remarca prin faptul ca a acordat o atenție mai mare problemelor sintactice in ,,Grammatik der Romanischen Sprachen’’.Volumul III al acestei monumentale opere , conține sintaxa si pana in prezent este superior celorlalte doua,cel mai bogat in pagini si totodată singura descriere istorico-comparativa de ansamblu a faptelor si problemelor de sintaxa romanica,constituind o importanta sursa de inspirație pentru numeroși cercetători in lucrări asemănătoare.

Tăria lui Meyer –Lubke pentru perioada dintre 1885-1910,dar si slăbiciunea lui pentru timpul nostru sta tocmai in faptul ca a acceptat cu convingere doctrina neogramaticilor folosind-o regulat in cariera sa de lingvist. Astfel in ,,Romanisches Etymologisches Worterbuch’’,unde se constata o alta caracteristica a neogramaticilor , mai exact importanta exagerata pe care Meyer-Lubke o acorda foneticii in defavoarea elementului semantic,la stabilirea etimologiilor.In aceasta lucrare Lubke acorda chestiunilor teoretice o atenție redusa ,astfel la 1100 pagini de material se găsește o introducere de abia cinci pagini cu informații foarte puține despre problemele etimologiei romanice.

O alta trăsătura neogramatica a lui Meyer-Lubke se observa in ,,Einfuhrung in Das Studium der Romanischen Sprachwissenschaft’’,o carte in care tratează probleme generale cu următoarele titluri de capitole:granițe externe si impartirea interna a limbilor romanice, materialul lingvisticii romanice,problemele istoriei limbii,influente străine,studiul numelor proprii etc.

Cu aceste opere de mare valoare ,,principele romaniștilor’’ ,cum ii spunea unul dintre discipolii săi,M. Bartoli,Meyer-Lubke a ținut mereu interesata atenția specialiștilor,majoritatea operelor sale fiind dicționare si gramatici,in concluzie carti care nu pot lipsi din biblioteca unui specialist.

In activitatea sa de lingvist,Meyer-Lubke a imbratisat si domeniul României ca cercetător al unor chestiuni privitoare la aproape toate limbile romanice,observându-se in atitudinea lui fata de vorbirea omeneasca,trasaturi care aparțin curentului neogramatic.

3.4 ADVERSARII NEOGRAMATICILOR

3.4.1 GEORG CURTIUS

De la început neogramaticii au întâmpinat si opoziție foarte serioasa din partea indoeuropenistilor,pentru ca și fondatorii curentului celui nou tot indoeuropenisti au fost.

Georg Curtius(1820-1865), in lucrarea sa ,,Zur Kritik der neuesten Sprachforschung’’,Leipzig,1885,isi descrie atacul împotriva analogiei,căreia neogramaticii ii acordau o atenție prea mare.

Altă eroare a neogramaticilor,după opinia lui Curtius este faptul că, deși consideră analogia ca rezultatul unui produs psihic inconștient,ei o transforma intr-un principiu conștient, atunci când o aplica la fenomene lingvistice concrete. Analogia,afirma Curtius este capricioasa,ca o boala.De aceea,el recomanda sa se studieze prima data formele ,,sănătoase” apoi pe cele ,,bolnave”,adica analogice.Lingvistul ataca si ecuația:analogie=psihologie,demonstrând ca elementul psihic se combina si atunci când anumite forme lingvistice se păstrează neschimbate,caci conservarea lor se datorează memoriei,care-i o facultate a psihicului nostru.Aceasta identitate intre analogie si psihologie a contrazis-o si Misteli,Ascoli,apoi însuși Brugmann a trebuit sa accepte existenta unui proces psihic chiar la unele transformări fonetice ,de exemplu,asimilatia.In concluzie dualismul:alunecarea sunetului si analogie nu se poate menține.

In ,,Epilog”,pag.154,Curtius subliniază însuși fundamentul doctrinei neogramaticilor, când susține ca aceștia au incercat sa obtina pentru lingvistica,legi fixe numai in domeniul foneticii,proband ca ele n-au excepții,printr-o imitație eronata a științelor naturii.Ceea ce n-au inteles neogramaticii sau n-au vrut sa inteleaga ,este faptul ca trebuie sa se acorde o importanta majora si studierii cuvintelor si formelor unei limbi,nu doar studierii sunetelor.

3.4.2 G .I .ASCOLI

Graziado Isaia Ascoli (1829-1907),romanist celebru in acel timp,cunoscător a mai multor graiuri vii,a adus cele mai puternice obiecții împotriva curentului neogramatic.Teoriile acestui mare savant in legătura cu problemele ridicate de școala neogramatica sunt descrise detaliat in lucrarea ,,Prima lettera glottologica”,1882,si in ,,Due recenti lettere glottologiche”,a doua se numeste ,,Dei Neogrammatici”,insotite de o ,,Poscrita nuova”publicate intre anii 1886-1888.

In lucrările menționate,Ascoli ii ironizează pe adepții curentului celui nou pentru faptul ca acorda atâta importanta psihologiei,mai exact analogiei.

Inovația principala a neogramaticilor, fonetica alături de psihologie este veche in romanistica,de pe vremea lui Diez care făcea deosebire intre formele istorice(continuatoarele formelor latinesti) si cele analogice,argumentează Ascoli. Acelasi Diez si-a dat seama, apoi,de însemnătatea elementului etnologic im evoluția limbilor,caci a observat ca basca are aversiune pentru ,,f” si ca ,prin urmare,prefacerea in ,,h” a lui ,,f” inițial din spaniola ar putea fi atribuita substratului iberic. Ilustrul savant mai afirma ca disciplina noastră nu mai are nevoie de noutățile neogramaticilor,pentru ca deja lingvistica dispunea de aceste doua mijloace pentru explicarea fenomenelor lingvistice,de fapt inovațiile lor repetând lucruri vechi botezate, cu nume noi.Ascoli ia mereu apărarea lingviștilor așa numiți vechi,printre care se afla si el,împotriva celor noi,argumentând ca, primii au ajuns deja la rezultatele dorite de ceilalți,deoarece neogramaticii nu se deosebesc de ceilalți,in fond fiind înaintașii lor.

In ,,Poscritta”,Ascoli constata ca una si aceeași prefacere fonetica poate avea loc in mai multe limbi,de multe ori diferite sub raportul originii,tocmai pentru ca modificarea respectiva a avut loc intr-un mod instantaneu,din motive etnologice sau de alta natura.Insa motivele pentru care o modificare fonetica poate suferi variații sunt multiple:accentul,natura sunetelor precedente sau următoare,influenta dialectelor vecine,legătura sintactica etc.

In concluzie,Ascoli lauda pe neogramatici pentru faptul ca au dus mai departe teoriile predecesorilor,însa sub alte nume si aspecte,fiind convinși ca intr-adevăr au creat lucruri noi,însa ii,, acuza”ca au făcut prea mare caz de inovațiile lor,arătându-se incantați de ele,făcând multe erori,care au lăsat o amintire neplăcută. Din acest motiv,a crezut de cuviința sa intervină in discuție,clarificând aceste aspecte.

3.4.3 HUGO SCHUCHARDT

Hugo Schuchardt (1842-1927),profesor de filologie de romanica la Halle si Graz,fiind considerat in acea vreme unul din cei mai mari savanți,a contestat viguros activitatea scolii neogramatice,chiar de la începutul activității . In perioada de după 1880,Schuchardt a fost principalul lor adversar. Acest savant a scris lucrări referitoare in aproape toate domeniile lingvisticii generale,punând un accent deosebit pe schimbările fonetice si lexicale,amestecului lingvistic si relațiilor genetice intre limbi. Idealist extremist,care împingea atomismul pana la ultimele lui limite,nega existenta legilor si obiectivitatea proceselor lingvistice,considerând ca in limba totul este individual,Schuchardt nerecunoscând existenta unor limite intre limbi si intre dialecte,susținând ca toate idiomurile sunt mixte si ca nu toate problemele pot fi rezolvate de știința.

In 1885,apare lucrarea lui Schuchardt ,,Uber Die Lautgesetze”,cu subtitlul ,,Gegen Die Junggrammatiker”,aceasta lucrare fiind considerata un manifest împotriva doctrinei curentului neogramatic. Argumentele prezentate in aceasta broșura sunt teoretice si practice;lingvistul invoca nu doar considerații logice,ci si fapte lingvistice. Inainte de toate ,Schuchardt contesta noțiunea ,, de lege”,așa cum o concepeau neogramaticii,deși ar fi trebuit sa constate ca aceștia insisi nu sunt lamuriti asupra caracterului legilor fonetice.O alta problema pe care o dezbate Schuchardt in strânsa legătura cu precedenta,este aceea a dialectelor. Neogramaticii au utilizat acest termen in formularea ideilor lor,însa savantul nostru arata ca de fapt avem de-a face cu o noțiune abstracta, fora existenta reala,concreta. Schuchardt acorda o importanta deosebita amestecului limbilor,de care s-a ocupat mai târziu,intelegand prin aceasta nu doar amestecul etnic propriu-zis,ci si pe acela care se formează in comunitatea lingvistica cea mai omogena,prin strămutarea vorbitorilor aceleiași limbi dintr-un loc in altul,dintr-o categorie sociala in alta.

Alta noțiune pe care o combate Schuchardt,este ,,perioada lingvistica”,de care se folosiseră neogramaticii când afirmau ca de-a lungul uneia si aceleiași epoci din viața unei limbi,legea fonetica lucrează fara excepții. Neogramaticii vorbeau apoi de ,, condiții fonetice identice”,necesare pentru producerea,fara excepții, a alunecării sunetului. Toate aceste teorii au fost contestate de Schuchardt,afirmând ca este imposibil sa precizam unde încetează un dialect si unde începe altul,iar despre condițiile fonetice,lingvistul nostru spune ca nu exista.

Cu toate acestea îl apreciază pe Hermann Paul deși ere neogramatic,deoarece a dovedit in lucrarea sa ,,Prinzipien der Sprachgeschichte” ca știe sa pătrundă adânc in ființa limbii si s-o inteleaga corespunzator. Schuchardt pledează pentru unitatea de metoda in toate disciplinele lingvistice,împotrivindu-se acelora care delimitează indoeuropenistica de romanistica,sau nu se interesează decât de limbile înrudite cu aceea sau cu acelea pe care le studiază ei insisi.

In concluzie,H.Schuchardt,critica pe neogramatici pentru caracterul metafizic al materialismului lor,care se manifesta in reducerea legilor lingvistice,la legi mecanice. De,fapt in ce privește atitudinea fata de problemele limbii,Schuchardt era mai consecvent in rău decât neogramaticii,la care se poate constata o contradicție intre teorie si practica. Cu toate acestea nici Schuchardt nu a fost ferm pana la sfârșit in concepțiile lui metafizice si in lunga sa activitate,in care a atins si domeniul limbii romane,dând unele lucrări de valoare,atunci când s-a abătut de la principiile sale proprii.

Opoziția împotriva neogramaticilor,n-a avut efecte imediate,in special n-a putut opri încântarea majoritatii lingviștilor pentru noua doctrina,care trebuia sa exercite o atracție puternica,ținând cont in ce condiții apare.A fost necesar sa treacă mult timp,in decursul căreia adversarii au continuat lupta,si mai ales au fost necesare anumite cercetări dialectale,făcute la fata locului si cu un vast material prețios,pentru ca ideile unui Schuchardt sa-si facă loc si sa zdruncine convingerile neogramaticilor.

CAPITOLUL V

PERSONALITĂȚI LINGVISTICE ROMÂNEȘTI

V.1 BOGDAN PETRICEICU HASDEU

Sub influența indoeuropeniștilor și a teoreticienilor limbajului menționați, istoricul și lingvistul

român, Bogdan Petriceicu Hasdeu, fost profesor la Universitatea din București,și-a creat meritul de a se fi ocupat, ca nimeni de pe vremea sa , de lexicul de origine dacă din limba română și de a fi adus o contribuție valoroasă la studiul lexicului în general, prin formularea teoriei frecvenței mai mari a lexicului al unei limbi, teorie pe care el a considerat-o ca privind circulația cuvintelor, prin care a evidențiat rolul frecvenței elementelor lingvistice. Studiind materialele adunate din limba vorbită și pe baza analogiei cu teoria valorilor din economie, el a afirmat că valoarea unui element lingvistic trebuie apreciată după puterea lui de circulație în limbă, propagarea modificărilor se produce prin elementele cu circulație mare, iar fizionomia unei limbi este determinată de cele mei frecvente cuvinte, forme și sunete, principii acceptate și în prezent de lingvistica matematică.

Primele sale subiecte, elementele autohtone ale limbii române au avut legătură cu situatia speciala a limbii romane . Deși asupra acestei probleme nu existau materiale bogate, Hasdeu și le aduna singur din lecturile sale variate. El recurgea la comparația cu limbile indoeuropene, folosind ca punct de plecare, cu excepția românei, albaneza, acolo unde latina și limbile învecinate nu deschideau perspective perspective de etimologie. Această metodă a dat unele rezultate utile, și nici în prezent nu a fost complet eliminată.

Un alt merit al său ca lingvist este faptul că a fost primul român care a aplicat metoda comparativ-istorică în lucrările sale și a luptat pentru scoaterea limbilor indoeuropene de sub tutela sanscritei, recunoscând greșeala contemporanilor săi.

Sub influența neogramaticilor, Hasdeu a optat pentru o lingvistică istorică, fiind printre primii reprezentanți ai unui punct de vedere sociologic în lingvistică, arătând că evoluția limbii trebuie studiată în legătură cu evoluția societății. A sustinut cu tărie că materialul de bază al lingvisticii îl constituie limba vorbită, în varietatea ei dialectală.

Hasdeu s-a remarcat și prin lucrarea sa de valoare Etymologicum Magnum Romaniae, un dictionar aparut la Bucuresti,îțntre anii 1886-1893, subintitulat Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor, o lucrare care nu intenționa a avea caracter nomativ, unde nu erau incluse neologisme, și care s-a întrerupt ,din cauza volumului mare de muncă, la cuvântul bărbat.

Lucrările lui Hasdeu conțin o mare bogăție de idei, constituind o sursă nouă de cercetare în lingvistica generală și în studiul istoriei limbii române.

V.2 ALEXANDRU CIHAC

Lingvistul nostru, Alexandru Cihac a trăit intre anii 1825-1887, studiind în Apus. La studiile de limbă a ajuns târziu. A publicat primul dictionar român consacrat exclusiv etimologiei, Dictionnaire de etymologie daco-romane (vol. I în 1870, vol. II în 1879 ). Cihac se face remarcat prin faptul că a subliniat importanța elementului slav în română, ca o recție împotriva exagerărilor latiniste. Un alt merit al său este faptul că a arătat înaintea lui Hasdeu, că fizionomia unei limbi e dată ni de proporția elementelor de o anumită origine, ci de aportul lor calitativ, iar în prefața dicționarului sublinia că în lexicul și în gramatica limbii române substratul fundamental îl formează elementul latin.

Ca orientare generală, Cihac a fost un adept a curentului naturalist, de la care a preluat ideea caracterului obiectiv al limbii și al legilor ei. Lingvistul nostru a susținut că nu există limbi mixte, deoarece elementele străine nu pot modifica esența unei limbi, sub influența lui Max Muller. Tot de la Muller a preluat ideea că limba este un fenomen atât natural, cât și social și că cercetarea lingvistică trebuie să pună accent pe studiul limbilor vii și al dialectelor.

Prin lucrările sale Cihac a contribuit la instaurarea unui spirit obiectiv în știința limbii.

V.3 ALEXANDRU LAMBRIOR

Alexandru Lambrior, a trăit între anii 1845-1883, a fost mai întâi istoric. A realizat numeroase studii concrete ,fiind preocupat de limba poporului, acordând a atentie specială limbii vechi. La început a fost in influențat de teoriile școlii naturaliste, apoi însă a aderat la ideile școlii neogramatice. Lambrior s-a evidențiat ca lingvist prin faptul că a realizat o serie de studii de fonetică, care au fost publicate în reviste românești și străine, a acordat o atenție specială semanticii, s-a ocupat și de gramatică, având meritul de a introduce terminologia modernă, și de ortografie, susținând o scriere simplă bazată pe tradiția literară și pe formele dialectale vii, în acord cu pronunțarea și accesibilă marilor mase, având în toată carira sa o atitudine progresistă.

Lambrior este primul lingvist de la noi care astudiat limba română în comparație cu celelalte limbi romanice și a stabilit particularitățile ei fonetice, constituite înaintea contactului cu slava, care o deosebesc atât de latină, cât și de restul limbilor romanice.

Datorită influenței neogramaticilor, a susținut că legile fonetice acționează fără excepții, însă a înțeles că ele au o limită în timp. Scopul lingvistului nostru a fost să elaboreze principalele legi fonetice ale limbii române și să stabilească cronologia lor relativă, oferins astfel o bază științifică pentru etimologie. Prin faptul că a acordat atenție sensului și funcției formelor grameticale, se deosebește de neogramatici.

Din păcate a murit prea tânăr, nemaiputând oferi talentul său poporului nostru, dar a lăsat lingviștilor de mai târziu o serie de lucrări utile.

CONCLUZII

Pe măsură ce se dezvoltă cultura unui popor și se perfecționează existența socială, limba colectivității se îmbogățește și se cizelează spre a corespunde în comunicarea de idei tot mai înalte, în exprimarea precisă și clară a noului. Pentru a putea atinge acest obiectiv, limba trebuie ingrijită, cultivată, în sensul de a i se respecta structura, mlădierea și expresivitatea.

Cercetările lingvistice din secolul al XIX-lea au fost direcționate asupra studiului comparativ și istoric al limbilor indo-europene. O particularitate a lingvisticii romanice din secolul al XIX-lea este istorismul exagerat, deoarece indo-europeniștii își întemeiază cercetările pe texte, fiindcă se ocupă mai ales de limbi moarte, pe care n-au cum să le cunoască în alt mod. Romaniștii, i-au luat ca exemplu și au acordat o importanță exagerată operelor scrise, ci nu graiurilor vorbite.

Lingvistica secolului al XIX-lea se încadrează în curentele de gandire ale epocii, aspectele ei teoretice depășesc orientarea raționalistă și empiristă, afându-se tot mai mult în sfera de concepte a filozofiei clasice germane; curentul romantic accentuează tendința istorică, scoaterea în evidență caracterului specific al fiecărei limbi și al rolului creator al vorbitorilor; metodologia lingvistică se dezvoltă sub influența științelor naturii și a tendințelor comparativiste care domină tot mai multe domenii.

Prima generație a lingviștilor comparativiști a pus bazele metodei comparativ-istorice, aplicată la grupuri mai mari sau mai mici de limbi înrudite, și a elaborat unele principii de teorie a limbii, axate mai ales pe evolutia istorica a limbii și gandirii.

În ansamblu, ceea ce caracterizează opra lingvistică a lui Wilhelm von Humboldt este varietatea problemelor abordate și soluțiile originale. Opera sa a constituit punctul de plecare pentru studiul formei interne a limbii și al specificului național în limbă. Ea conține principalele orientări ale lingvisticii moderne.

Referitor la A. Schleicher, afirmațiile sale conțin unele lucruri juste, însă și multe erori. Se poate accepta că afixele gramaticale au apărut într-o perioadă relativ târzie, căci ele presupun o treaptă înaltă de abstractizare și sistematizare. De asemenea, este de presupus că multe dorme flexionare s-au format prin aglutinarea la temă a unor elemente. Însă Schleicher, greșește atunci când identifică tipul izolant primar cu situația limbilor izolante din prezent, care s-au dezvoltat și perfecționat în cadrul acestei structuri. Apoi nu se poate admite că limbile, odată ajunse la treapta flexionară, nu se mai dezvoltă. Evoluția limbiinu poate fi apreciată numai după modificarea structurii cuvântului, ci pe baza întregului sistem al limbii.

Lucrările lui Schleicher dovedesc existența unui material bogat lingvistic, capacitate de sistematizare, uneori excesivă. Deși a încercat să facă din lingvistică o știință exactă, să-și fundamenteze concluziili din analiza riguroasă a faptelor, el s-a lăsat uneori influențat de teze dogmatice, în contradicție cu faptele.

Primii comparatiști n-au urmărit un scop lingvistic anume, ci au moștenit programul filosofilor din secolul al XVIII-lea, de creare a gramaticii universale. Rasmus Rask însuși vedea în gramatica comparată și istorică, nu un scop ci un mijloc de a crea o sistematică mai degrabă sincronică și tipologică decât genealogică și diacronică a limbilor.

Curentul psihologist a reprezentat o sursă de inspirație pentru curentul neogramatic, și avut meritul de explica fenomenele lingvistice în legătură cu viața vorbitorilor, adepții acestui curent au stabilit o legătură între conștiință și limbi, ca produs al ei.

Neogramaticii au avut meritul de a studia faptele cu foarte mare atenție, deși în mare parte concepțiile lor erau greșite, însă materialele adunate de ei erau corecte.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, neogramaticii au câștigat lupta împotriva generației mai vechi, prin faptul că au putut publica numeroase lucrări concrete asupra gramaticii și vocabularului diferitelor limbi, unele dintre ele au rămas până azi valabile, în ce privește adunarea de fapte. În acel timp, legile fonetice au însemnat un progres incontestabil în studiul limbilor, deoarece constituiau o limită pentru fantezia cercetărilor.

Deși țara noastră nu a intrat imediat în curentul lingvistic dezvoltat sub influența concepțiilor care elaboraseră metoda comparativă, totuși la scurt timp o serie de istorici au început să se preocupe de limba poporului, formulând teorii și dicționare sub influența curentelor menționate.

BIBLIOGRAFIE

Bugeanu D., Concepția lingvistică lui a Alexandru Cihac, în „Limba Română”, 3, București, Editura Științifică, 1967

Bulgăre Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil, culegere de texte și introducere, București, Editura Academiei, 1957

3 Coșeriu Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1995

Graur Alexandru, Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Academiei, 1971

Graur Alexandru, Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1961

Graur Alexandru, Wald Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977

Graur Alexandru, Wald Lucia, Tratat de lingvistică generală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Ionescu Emil, Manual de lingvistică generală, ediția a III-a, București, Editura All, 2001

Iordan Iorgu, Lingvistică romanică. Evoluție. Curente. Metode., București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962

Iordan Iorgu, Manoliu-Manea Maria, Introducere în lingvistica romanică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

Ivănescu Gheorghe, Lingvistică generală și românească, Timișoara, Editura Facla, 1983

Lobiuc Ioan, Lingvistică generală, Iași, Institutul European, 1997

Macrea D., Lingviști și filologi români, București, Editura Științifică, 1959

Nuță Ion, Studiu introductiv la volumul Alexandru Lambrior, Studii de lingvistică și folcloristică, Iași, Editura 1976

Oancea Ileana, Lingvistică romanică și lingvistică generală (Interferențe), Timișoara, Editura Amarcord, 1999

Poghirc C., B.P. Hasdeu, lingvist și filolog, București, Editura Științifică, 1968

Popa-Tomescu Teodora, Un strălucit precursor al lingvisticii moderne; William Dwight Whitney, în Limba română, 3, București, Editura Academiei, 1970

Simenschy T., Ivănescu Ghe., Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982

Slama-Cazacu T., Introducere în psiholingvistică, București, Editura Științifică, 1968

Vraciu Ariton, Lingvistică generală și comparată, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980

Wainberg Petronela, Limbi clasice, Greaca veche și latina, Note de curs, Alba Iulia, 2009

Wald Lucia, Aspecte dialectice în teoria limbii a lui Wilhelm von Humboldt, în: Probleme de lingvistică generală, IV, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1962

Wald Lucia, Hasdeu și problemele de teorie a limbii, în Limba română, 5, București, Editura Academiei, 1963

Wald Lucia, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, București, Editura Științifică, 1969

BIBLIOGRAFIE

Bugeanu D., Concepția lingvistică lui a Alexandru Cihac, în „Limba Română”, 3, București, Editura Științifică, 1967

Bulgăre Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil, culegere de texte și introducere, București, Editura Academiei, 1957

3 Coșeriu Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1995

Graur Alexandru, Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Academiei, 1971

Graur Alexandru, Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1961

Graur Alexandru, Wald Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977

Graur Alexandru, Wald Lucia, Tratat de lingvistică generală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Ionescu Emil, Manual de lingvistică generală, ediția a III-a, București, Editura All, 2001

Iordan Iorgu, Lingvistică romanică. Evoluție. Curente. Metode., București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962

Iordan Iorgu, Manoliu-Manea Maria, Introducere în lingvistica romanică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

Ivănescu Gheorghe, Lingvistică generală și românească, Timișoara, Editura Facla, 1983

Lobiuc Ioan, Lingvistică generală, Iași, Institutul European, 1997

Macrea D., Lingviști și filologi români, București, Editura Științifică, 1959

Nuță Ion, Studiu introductiv la volumul Alexandru Lambrior, Studii de lingvistică și folcloristică, Iași, Editura 1976

Oancea Ileana, Lingvistică romanică și lingvistică generală (Interferențe), Timișoara, Editura Amarcord, 1999

Poghirc C., B.P. Hasdeu, lingvist și filolog, București, Editura Științifică, 1968

Popa-Tomescu Teodora, Un strălucit precursor al lingvisticii moderne; William Dwight Whitney, în Limba română, 3, București, Editura Academiei, 1970

Simenschy T., Ivănescu Ghe., Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982

Slama-Cazacu T., Introducere în psiholingvistică, București, Editura Științifică, 1968

Vraciu Ariton, Lingvistică generală și comparată, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980

Wainberg Petronela, Limbi clasice, Greaca veche și latina, Note de curs, Alba Iulia, 2009

Wald Lucia, Aspecte dialectice în teoria limbii a lui Wilhelm von Humboldt, în: Probleme de lingvistică generală, IV, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1962

Wald Lucia, Hasdeu și problemele de teorie a limbii, în Limba română, 5, București, Editura Academiei, 1963

Wald Lucia, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, București, Editura Științifică, 1969