Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea , romantismul atinge apogeul în literatura română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare poet… [609838]

FLOARE ALBASTRĂ
Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea , romantismul atinge apogeul în
literatura română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare poet romantic european.
Publicată în Convorbiri literare , în 1873, Floare albastră este o creație
reprezentativă pentru romantismul eminescian . Încadrabilă în lirica erotică, în care
tema iubirii se împletește cu cea a naturii, poezia cultivă în egală măsură tema
omului de geniu, condamnat la nefericire și singurătate prin neîmplinirea
idealului erotic
Deseori utilizată de romanticii europeni, de Novalis sau Leopardi, floare
albastră devine titlul și laitmotivul acestei poezii , ea ilustrând idealul de
iubire în viziune eminesciană . Floarea, simbol al frumuse ții și gingășiei feminine
și albastru , culoarea rece a depărtărilor , sugerând aspira ția unui ideal intangibil,
figurează admirabil antiteza dintre lumea terestră , dionisiacă, a iubirilor și a
trăirilor instinctuale descătușate, pe care o reprezintă femeia , și lumea abstractă ,
apolinică , a cunoașterii absolute, în care trăiește omul de geniu.
În ceea ce privește genul, încadrarea poeziei este dificilă din pricina
existenței a două voci lirice: vocea eului liric în monologul interior din
strofa a patra și în cel din ultimele două strofe , în care se regăsesc o serie de
mărci gramaticale de persoana I (pronume personale : eu, mi), verbe (am râs,
stam), vocea fetei prezentă în monologul adresat din primele trei strofe
sau în cel din strofele 5 – 12 , fac din această poezie o combina ție între lirismul
subiectiv și lirismul obiectiv , fata nefiind decât o mască a eului liric, a omului de
geniu care aspiră spre împlinirea erotică.
Compozițional , poezia se structurează în func ție de cele două voci
lirice, care pun în eviden ță două moduri distincte de a privi lumea , subliniind
discrepanța dintre omul de geniu și omul de rând. Antiteze există și în ceea
ce privește planurile temporale . Astfel strofele 1 – 13 sunt izolate de ultima
strofă pentru a delimita planul trecutului, al visului de iubire paradisiacă , de
planul prezentului, al revenirii la realitatea dureros de tristă pentru omul
de geniu căruia îi este hărăzită singurătatea.
Primele trei catrene ale textului , evidențiază condiția omului de geniu prin
intermediul monologului fetei, o adresare plină de reproș la adresa celui care
trăiește dedicându-se exclusiv cunoașterii , așa cum reiese din metafora : ”Iar te-ai
cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte ?” Adverbul iar eviden țiază permanența
acestor preocupări.
Monologul eului liric din strofa a IV-a accentuează aceste idei. Interjecța
ah! reflectă suferin ța omului de geniu, , care conștientizează dureros adevărul
spuselor fetei, încuviinâ țându-l printr-o tăcere relevatoare : Ah ! ea spuse adevărul ;
Eu am râs, n-am zis nimica” . Afecțiunea bărbatului reflectată prin intermediul
diminutivului mititica demonstrează duioșia fa ță de femeia delicată pe care o
iubește. T otodată acest diminutiv sugerează indirect incapacitatea femeii de
a se ridica la nivelul superior al omului de geniu , imposibilitatea de a în țelege
aspirațiile sale transcedentale.

Monologul fetei din strofele 5- 12 este o invita ție adresată bărbatului
de a se abandona iubirii într-o natură de o frumuse țe sălbatică. Decorul natural
feeric reface imaginea arhetipală a Edenului , prin figurarea unui tablou sălbatic,
de la început de lume, în care stânca stă să se prăvale / În prăpastia mărea ță.
Codrul cu verdea ță devine un simbol al perpetuării vie ții, al eternității. În acest
decor, cuplul de îndrăgosti ți întruchipează cuplul adamic.
Desprinderea de cadrul natural paradisiac și coborârea spre sat în vale
anticipează degradarea sentimentul iubirii prin plasarea acestuia în spa țiul
impur al vieții umane. Cuplul de îndrăgosti ți va fi ca orice cuplu de tineri de la
țară, care vorbesc l-al porții prag, în întuneric . Pragul porții , pe care fata îl trece la
plecare(ca și linia de pauză utilizată , anticipează ruptura în iubire și dezolarea
bărbatului , rămas singur , într-o încremenire totală : ”Ca un stâlp eu stam în lună !
”. Femeia pierdută este idealul pe care niciodată nu-l va mai găsi. Epitetele la
superlativ absolut reflectă frumuse țea fizică a acestei fiin țe pure, lipsite de
inhibiții, care știe să dăruiască total în iubire : ”Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-
mi dulce floare!”
Ultima stofă este de o copleșitoare triste țe. Verbele la perfectul
compus , te-ai dus, a murit , sugerează imposibilitatea trăirii idealului în iubire,
căci odată ce cuplul s-a destrămat, acesta nu mai poate fi refăcut, pentru că iubirea
ideală este unică pentru omul de geniu ce năzuiește spre perfec țiune. Regretul
pierderii acestui ideal este redat printr-o exclamație tulburătoare : ”Floare
albastră ! Floare albastră!…”. Prin asonanțele grave, adverbu l totuși produce o
brutală trezire la realitate , sco țându-l pe îndrăgostit din lumea fantasmelor
trecutului, încă vii în amintirile sale. Urmat de cele trei puncte de suspensie ,
acesta accentuează sentimentul nefericirii , căci în absen ța iubirii este trist în lume !
Scrisă în spiritul sensibilită ții romantice , Floare albastră este expresia
unei muzicalită ții interioare profunde. Muzicalitatea se degajă în primul
rând din prozodie . Cele 14 catrene, cu măsură de 8 silabe, cu ritm trohaic
ce anticipează prăbușirea finală în apele triste ții, au o rostogolire netedă, suavă, un
ritm curgător imprimat de rima îmbră țișată.
În concluzie , Floare albastră poate fi considerată o capodoperă a
liricii romantice eminesciene, prin complexitatea ei tematică , anticipând
apariția poemului filozofic Luceafărul. Iubirea, natura, varietatea de genuri și
specii, toate acestea se îmbină ”într-un discurs esențialmente muzical ” din care
răzbate peste timpuri condi ția nefericită a omului de geniu.

FLOARE ALBASTRĂ Mihai
Eminescu
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vieții mele.
In zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Si cămpiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai la codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă sã se pravale
In prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povești
Si minciuni cu-a ta gurița,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mã iubești. Si de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Sã-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Cãci va fi sub pălărie –
S-apoi cine treaba are !
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
T e-oi ținea de dupa gât.
Pe cărarea-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag ?"
Inc-o gură – și dispare.
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră
Floare-albastră ! floare-albastră !.
T otuși este trist în lume !