CUPRINS………………….……………………………………………………………………………1… [305677]

CUPRINS………………….……………………………………………………………………………1

ARGUMENT………………………………………………………………………………………………………………………….3

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………..4

Cap.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

DUHOVNICEASCĂ A PĂRINTELUI IOAN IOVAN…………………………………….……….4

1.1. Familia, copilăria și studiile universitare ale Părintelui Ioan Iovan…………………………………6

1.2. [anonimizat]…,…………………….…………….7

1.3. Intrarea în monahism a Părintelui Ioan Iovan…………………………………………………………8

1.3.1 [anonimizat]…………………….8

1.3.2 [anonimizat] a Părintelui Ioan Iovan. Modelul Popovici………………………………..9

Cap.2. [anonimizat]…………………………………………………………………………..………..11

2.1. Situația Bisericii Ortodoxe Române în timpul comunismul……………………………………………………11

2.2.[anonimizat]………………………………………….17

2.3 Părintele Ioan Iovan și rezistența anticomunist…………………………………………………….18

Cap.3. [anonimizat]………………………………………………………20

3.1. Mărturii din închisoarea de la Galați……………………………………………………………….22

3.2. Mărturii din închisoarea de la Văcărești…………………………………………………………..24

3.2. Mărturii din închisoarea de la Jilavă……………………………………………………………….25

3.3. Mărturii din închisoarea de la Gherla……………………………………………………………..28

3.4. Mărturii din închisoarea de la Aiud………………………………………………………………..31

Cap.4. [anonimizat]……………………………………………………………………………………………38

4.1. Activitatea după eliberare. Misiunea Părintelui Ioan Iovan la Mănăstirea Plumbuită…………….38

4.2. Monahismul românesc după anul 1989……………………………………………………………41

4.3. [anonimizat]……………..46

4.4. Ridicarea, arhitectura Mănăstirii Recea. Muzeul și universitatea de vară………………………………..48

CONSIDERAȚII FINALE…………………………………………………………………………………………………….50

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………….

ARGUMENT

Am ales această temă care se dorește a fi o monografie a vieții și activității părintelui arhimandrit Ioan Iovan. [anonimizat], [anonimizat]. La momentul alegerii acestei teme am avut în vedere că se împlineau 95 [anonimizat] 2017 a fost declarat „[anonimizat]” , cunoscându-se faptul că părintele Ioan a fost un mărturisitor al credinței Ortodoxe, suferind prigoniri în temnițele comuniste ale vremii.

Lucrarea de față adună, formează și alcătuiește o serie de studii, unele dintre ele fiind publicate de autori în ultimii ani, beneficiind acum însă de o viziune unitară.

Lucrarea reprezintă rodnicia unei vieți trăite pentru Hristos,Biserica,oameni și neamul omenesc a părintelui Ioan Iovan. Părintele Ioan originar din Tara Bihorului, înscris mai târziu intre fii duhovnicești ai Înalt Prea Sfinției Sale Andrei de Alba Iulia ,a reușit să atingă cu gingășie și alte suflete care au căutat „hrana cea vie” a propovăduirii Cuvântului asemenea celor care s-au bucurat de aleasa lui contemporaneitate.

Structurata în patru capitole ,regăsim prin parcurgerea lor, trăirea și mărturisirea credinței în timpul de odinioară sau de ieri , mărturisire conturată în chipuri,oameni și fapte în care împlinirile umanului devin posibile.Lucrarea de față a fost scrisă cu multă căldură și devotament față de Biserică, fata de credința și de oamenii ei ,aducându-mi aminte de luptă și dureriile prin care au trecut creștinii și Biserica lor în tristă perioada comunistă.

Lucrarea cuprinde viziunea analitică a Înalt Prea Sfințitului Andrei Mitropolitul Clujui,Maramureșului și Salajului având în vedere că Înalt Prea Sfinția Sa a consacrat mai multe volume pe această temă.

Această lucrare ne „emana” iubire față de Biserică și Neam . Viața , suferința,pătimirirea celor oglindiți în această lucrare ne propun o analiză a vieții în noi înșine ,ca purtători de Hristos membrii ai Bisericii și romani.

INTRODUCERE

Între marile mărturii ale secolului XX despre detenție, despre teroare, istoria va reține și mărturiile părintelui Ioan Iovan. Glasul lui a fost auzit în toată Biserica Ortodoxă, atât în perioada neagră de detenție cât și după ce a fost eliberat în anul 1964. A fost nu numai glasul unei biserici prigonite ci a fost și glasul unui martir viu, „glasul unui Apostol Pavel din spatele cortinei de fier”. Timp de aproape două decenii, comuniștii au aruncat în temniță mii de preoți și de credincioși care aveau o singură vină: îl iubeau prea mult pe Dumnezeu. Torturați și umiliți, acești oameni au reușit să transforme închisorile în mănăstiri și suferința într-o credință și mai profundă. Părintele Ioan Iovan, se arata și astăzi, după trecerea lui la cele veșnice, ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa duhovnicească, la comuniune și, deci, la comunitate.

Una din cele mai dureroase pagini din istoria Bisericii Ortodoxe în timpul comunismului a fost arestarea și încarcerarea preoților și intelectualilor creștini. Această acțiune a avut loc în două etape: 1945-1952 și 1959 terminându-se în anul 1964. Preoți vrednici, slujitori ai altarului au fost acuzați de activitate politică, spionaj, sabotaj, instigare la revoltă, ajutor acordat celor urmăriți de Securitate. Mulți au fost închiși în condiții inumane, la Sighet, Aiud, Gherla, Pitești, Jilava sau condamnați la muncă silnică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O statistică sumară, vorbește de 1725 de preoți ortodocși închiși în timpul regimului comunist din care 130 au murit în detenție. Amintim câteva nume care au pătimit în lagărele comuniste: Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Ilarion Felea, Nichifor Crainic, Sofian Boghiu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, Arsenie Boca, Nicolae Steinhart, Valeriu Gafencu, Ioan Iovan și alții.

Regimul comunist nu a uitat nici mănăstirile, astfel, prin Decretul nr.410 din 1959, mai multe mănăstiri și schituri au fost desființate, iar călugării obligați să revină în lume. În cinismul său, puterea comunistă, a căutat să păstreze aparențele unei colaborări perfecte cu biserica, însă în realitate, își dorea să o subordoneze și să o transforme într-o anexă a aparatului propagandist.

Părintele Ioan s-a împotrivit sistemului, de câte ori a avut prilejul, chiar din perioada în care a activat ca profesor de religie la liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj-Napoca. Atitudine bravă în adevăratul sens al cuvântului, a arătat-o sprijinindu-i pe combatanții comunismului refugiați. Anumiți preoți și călugări, ca urmare a faptului că erau supravegheați de securitatea comunistă, au evadat în munți.

Cap.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

DUHOVNICEASCĂ A PĂRINTELUI IOAN IOVAN

În cei șapte ani de slujire la Vladimirești a militat pentru o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtășanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură și Tradiție, deși unii l-au răstălmăcit, iar alții l-au împlinit fără discernământ. Afluența mare a credincioșilor la Mănăstirea Vladimirești și mișcarea duhovnicească ce se năștea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca și țintă diminuarea fenomenului religios. Așa au început șicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioșilor, erau restrânse drepturile și libertățile religioase. În aceste condiții, Părintele Ioan, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: "partidul are reprezentanți în Biserică pe domnii împuterniciți. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin școli și în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credința în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului și metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".

Rezultatul a fost arestarea în noaptea de 29 spre 30 martie 1955 a Părintelui Ioan și caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galați. Procesul s-a judecat și sentința de condamnare la moarte, dată în prima instanță, s-a comutat în condamnare pe viață. A executat nouă ani și jumătate, până în 1964, când au fost amnistiați deținuții politici.

În temniță a dovedit că atitudinea sa era una autentică, de dăruire totală față de Hristos și oameni, nu una prin care a încercat să impresioneze și să câștige faimă. Mulți dintre cei care au supraviețuit închisorilor comuniste au scris, după 1990, despre Părintele Ioan cu admirație. De pildă, Nicolae Steinhardt povestește în celebra sa carte "Jurnalul fericirii" că, după botezul lui în închisoare, a primit, printr-un terț, o fărâmă de împărtășanie de la Părintele Ioan Iovan.

Scriitorul Nicolae Balotă, care era greco-catolic, îl elogiază și spune că nu a văzut în închisoare o figură mai mistică și mai interesantă sub raport duhovnicesc decât Părintele Ioan Iovan. Este consemnat și un moment de ecumenism duhovnicesc, în care Părintele Ioan a slujit Liturghia ortodoxă și s-a cuminecat cu un episcop romano-catolic și cu unul greco-catolic. În momentele de suferință, granițele confesionale dispăreau și îi ținea la un loc numai crucea lui Hristos. Părintele spunea: "Dumnezeu nu m-a uitat în închisoare și îmi trimitea în fiecare dimineață, când slujeam Liturghia la Zarcă, la Aiud, un paracliser și-un cântăreț: două păsări, care stăteau nemișcate pe pervazul ferestrei până la sfârșitul slujbei”.

Părintele Ioan și-a trăit viața cu discreție, iar după plecarea lui la Domnul, cei care l-am cunoscut nu am vrut să facem din lucrarea să o teorie. S-a mai vorbit despre dânsul, dar am considerat de cuviință că trebuie lăsat un timp în care să deosebim. În această teză de licență pe care am realizat-o am încercat să-l prezint pe Arhimandritul Ioan Iovan la măsura pe care o merită. Personal cred ca Ioan Iovan este unul dintre marii duhovnici ai secolului trecut, și de aceea trebuie cercetată viața sa, pătimirile sale în închisorile comuniste dar și ceea ce ne-a lăsat după trecerea sa din lumea pământească: iubirea în Hristos, dragostea față de aproapele, respectul față de neam și de pământul nostru românesc.

Marele intelectual român Mircea Vulcănescu, decedat în temnița Aiudului la 28 octombrie 1952, a lăsat ca “testament spiritual” vorbele “Să nu ne răzbunați”, care ar putea, sintetitiza în cele patru cuvinte întreaga istorie a bisericii în timpul regimului comunist. Azi, când societatea românească e atât de dezbinată și fragmentată, ar trebui să privim în urmă cu smerenie, respect și admirație la cei care s-au jertfit pentru această credință, acest neam și această țară în închisorile comuniste. Ei, alături de Biserică, ne pot oferi lecția unității, demnității și a iubirii acestui popor. Poate la nici un alt popor nu s-a închegat o mai strânsa legătura între credința sufletului și viața neamului. Nici noi cei de astăzi, nu vom putea lăsa urmașilor o moștenire mai de preț decât această “lege românească” pe care o mărturisim că și cei dinaintea noastră. Trebuie să acceptăm fiecare dintre noi, că adevărul nostru este unul relativ, pe când adevărul lui Dumnezeu este absolut și veșnic”. Noi suntem datori a învăța să iertăm, dar să nu uităm, pentru ca această poate vindeca de rana comunistă atee numai prin memorie, prin cinstire și promovarea faptelor înaintașilor noștrii.

Marele geograf și explorator din antichitate Strabon spunea despre străbunii noștrii:” E un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din istoria daco-getilor: râvna religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor”.

Înalt Preasfințitul Andrei rostea următoarele cuvinte pline de duh la sfințirea manăstirii Recea de Mureș: “Un lucru rămâne puternic și statornic, credința noastră. Biserica este cea care îi unește pe romani”.

1.1. Familia, copilăria și studiile universitare ale Părintelui Ioan Iovan

Despre începuturile Părintelui Sivliu Corneliu Iovan devenit mai pe urma călugărul Ioan Iovan s-au scris multe rânduri pline de duh și sunt sigur că se vor mai scrie și de acum înainte. Citind însă diferite scrieri bibliografice făcute de autori de seamă, am îndrăznit să formulez o părere în acest sens. Nu întâmplător numele părintelui după tunderea în monahism, a fost Ioan deoarece acum, în timp evaluând activitatea sa duhovnicească și suferințele pe care le-a trecut cu atâta demnitate în trista perioda comunista putem afirma că părintele Ioan a fost un „om trimis de Dumnezeu” (Ioan 1, 15).

S-a născut la data de 26 iunie 1922 în localitatea Husasaul de Cris județul Bihor, fiind cel de-al optulea copil al familiei. Părintele Ioan dobândește bunurile spiriruale, aflat sub atenta grijă a părinților: preotul Gavril și preoteasa Maria. Silviu Cornel Iovan a urmat studiile primare în satul natal, unde a frecventat primele trei clase, iar clasa a patra a urmat-o la Oradea. În ziua luării bacalaureatului, tânărul a mers la Catedrala din Oradea, unde a simțit imboldul de a se ruga în fața icoanei Maicii Domnului. Maica Domnului l-a binecuvântat pe Părintele Ioan, prilej de ase dărui cu bucurie mulțimilor de credincioși, atât în mănăstiri, cât și prin închisori.

După revenirea nordului Ardealului la patria mamă, părintele Liviu Galacion Munteanu care era rector în acea vreme îl numește pe tânărul Silviu Iovan secretarul facultății și apoi dascăl la școala de cântăreți bisericești, în ciuda faptului că era doar în anul al treilea de studii. În anul 1946, absolvind facultatea, și-a susținut teza de licență intitulată, “Sfânta Euharistie și viața mistică” la Catedra de Mistică condusă de vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului, Î. P. S. Nicolae Mladin.

În urma obținerii licenței în teologie și a absolvirii Seminarului Pedagogic Universitar de doi ani la Cluj, tânărului Silviu Cornel Iovan i se oferă cea mai bună catedră de profesor de religie, la Liceul „Gheorghe Barițiu” și la Liceul comercial de fete. În același an, decide să se înscrie la doctorat, la catedra de Dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloaie. A frecventat cursurile pentru doctorat timp de un an, perioadă în care a susținut lucrări variate, iar în paralel, a studiat Dreptul la Facultatea din Cluj.

1.2. Părinții săi ca prime modele de formare spiritual-duhovnicească

Marta Petreu, o reputată scriitoare din Cluj, redă, în una din scrierile sale despre Eugen Ionescu manifestări pozitive pe pare le avea tatăl părintelui Ioan către acesta insuflându-i constant, dragostea spre misiunea preoțească.

Dragostea părintelui Ioan pentru Sfânta Liturghie este în strânsă corelație cu imaginea tatălui: „Îmi plăcea foarte mult să fiu în altar cu tătica, să mă învârt în jurul Sfintei Mese. Cu toate că eram mic, observam că tata, atunci când oficia Sfânta Slujbă, nu mai era tătica meu. Era acolo, atunci nu știam cuvântul acesta ce-l spun acum,. Nu îndrăzneam să mă gândesc că este tatăl meu. Vedeam și stimă și cinstea credincioșilor, nu părea că este tatăl meu și vă rog să mă credeți că, din când în când, tătica observa, adică mă vedea că râvnesc, că-mi place, că vin cu drag la altar”.(Ioan Iovan)

În apelativul “tătica’’ putem observa atât dragostea de fiu pe care părintele Ioan o poartă față de tatăl său, dar în același timp și stima, admirația pentru misiunea pastorală a acestuia. De asemenea, în “Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer – Amintiri dintr-o copilărie teologică”, Virgil Gheorghiu redă imaginea “tatălui care rămâne în conștiința fiului:” imagine care se transpune și în mintea Părintelui Ioan Iovan: “Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este fața tatălui meu,… Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în fața mea o icoană atât de frumoasă, a fost hotărâtor pentru tot restul vieții mele”.

1.3. Intrarea în monahism a Părintelui Ioan Iovan

În ceea ce privește intrarea în monahism a părintelui Ioan, Aspazia Oțel Petrescu mărturisea în „Fost-a om trimis de Dumnezeu” că a fost rugată de Părintele Arsenie Boca să-i înmâneze părintelui Ioan o scrisoare. Părintele Ioan locuia, la vremea respectivă, la mitropolie. Astfel, părintele Ioan a primit cu emoție vestea chemării ca duhovnic de către părintele Arsenie la Vladimirești. Cu ceva timp înainte, Părintele Ioan îi spunea Aspaziei Oțel Petrescu că ezită între a se face călugăr și a se face preot de mir. Nu a mai apucat să finalizeze doctoratul, întrucât Părintele Arsenie l-a trimis la Vladimirești. Pe 7 noiembrie 1949, tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către P.S. Antim Nica, Episcopul Galațiului, la Mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de Ioan. Episcopul Nicolae Popovici este cel care l-a hirotonit, dându-i binecuvântare.

1.3.1 Părintele Arsenie Boca, model de înduhovnicire pentru Părintele Ioan Iovan

Părintele Arsenie Boca l-a pregătit pe părintele Ioan Iovan, pentru a fi, duhovnicul celei mai prigonite mănăstiri din timpul regimului comunist: Vladimirești de lângă Galați. La amintita mănăstire, Arsenie Boca, a avut un rol extrem de important în definirea conștiinței teologice a părintelui Ioan Iovan, duhovnicul așezării monahale, și a măicuței Veronica, una dintre cele mai cunoscute starețe de pe teritoriul românesc. Părintele Ioan Iovan a fost considerat fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acesta l-a pregătit special pentru a fi duhovnicul mănăstirii de Vladimirești, față de care avea sentimente speciale. Silviu Iovan (devenit Ioan prin tundere în mohahism) l-a cunoscut pe Arsenie Boca la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, loc în care a cunoscut-o, de altfel, în 1948, și pe maica Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești. În acel timp, era absolvent al facultății de teologie din Cluj și era doctorand sub îndrumarea profesor Dumitru Stăniloaie. Stareța era venită acolo în căutarea unui duhovnic pentru mănăstire, iar părintele Arsenie, care fusese câteva luni duhovnicul mănăstirii Vladimirești, i-a spus măicuței niște vorbe duhovnicești: „Ți-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”

1.3.2 Personalitatea religios-morală a Părintelui Ioan Iovan. Modelul Popovici

Episcopul Nicolae Popovici este cel care, l-a hirotonit și marcat pozitiv pe tânărul de atunci preot Ioan. Era episcopul plaiurilor sale de baștină, dar și omul căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică și necruțător față de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun și moartea în condiții umile, iar părintele Ioan cu închisoarea. Episcopul orădean adoptă o atitudine fermă, radicală față de autorități, în ciuda faptului că fusese sfătuit de prieteni să adopte o strategie prevăzătoare. El declară cu acest prilej: „Biserica nu se poate umili nici unui regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern vremelnic. Știu, a spus Nicolae Popovici, că sunt acuzat de legionarism, că am făcut propagandă pe frontul rusesc și că, cu ocazia sărbătorilor Paștelui (1948), aș fi predicat contra regimului. De asemenea, sunt acuzat că la sfârșitul anului școlar 1947-1948 aș fi distribuit ca premii și distincțiuni la religie cărți interzise. Împotriva oricăror surprize sunt pregătit și gata să mă retrag la Mănăstirea Sâmbăta de Sus – Făgăraș și să sufăr ca unul din puținii buni români, pentru Evanghelia lui Hristos, fără niciun fel de ezitare”. Textul evidențiază percepția episcopului orădean asupra rolului fundamental al Bisericii, asupra propriei misiuni, dar și un mijloc de exprimare a revoltei, în predică. Conștientizând faptul că puterea dorea manipularea și compromiterea Bisericii Ortodoxe Române, a preferat a-și exprima deschis opoziția. De altfel, convingerea episcopului orădean era aceea că puterea nu va dori doar subordonarea Bisericii, ci și “nimicirea” ei. Până la îndepărtarea sa din scaun, în decembrie 1950, Nicolae Popovici a afirmat răspicat drepturile Bisericii. Biserica Ortodoxă are în vedere, îndeosebi, înflorirea vieții religioase, fără a se amesteca în chestiunile statului. În cazul încălcării autonomiei Bisericii în sfera deciziilor de ordin ecleziastic și a libertății de a face cunoscută învățătura, Biserica e îndreptățită să riposteze.

Cu prilejul Adunării eparhiale din 15 mai 1949, episcopul Nicolae Popovici a manifestat aceeași atitudine fermă, când a ținut o cuvântare consacrată prefacerilor recente ce privesc Biserica Ortodoxă română:” Biserica a trebuit să lupte adesea în cursul istoriei pentru apărarea autonomiei sale, din care curg ca dintr-un izvor drepturile și libertățile ei imprescriptibile. Căci stăpânirile de stat de pretutindeni au încercat, adeseori, prin măsuri arbitrare și abuzive să subjuge Biserica, să o stingherească în misiunea ei sublimă și să o degradeze la rolul unui auxiliar politic fie intern, fie extern.

Părintele Ioan a fost ucenicul unui episcop martir, Nicolae Popovici al Oradiei, și a mers pe urmele acestuia. Nu a făcut niciun compromis cu regimul comunist. Pentru asta a făcut închisoare și a rămas preot și în temniță, fiind cel care l-a cuminecat, prima oară, pe Nicolae Steinhardt. Dau mărturie până azi și catolicii, și greco-catolicii. Purtarea lui a fost ireproșabilă în pușcărie. În ce privește împărtășania, părintele Ioan ținea vechea rânduială ortodoxă și împărtășea zilnic. „Legătura noastră cu Hristos, pe care o făgăduim la botez, se împlinește Euharistic, deci prin cuminecare. Reținerea de la împărtășanie a mirenilor s-a produs, nu numai la noi, ci și în Occident, datorită unui clericalism exagerat. Preoții au devenit paznicii sfântului potir”, cum zice părintele Roman Braga. „Liturghia înseamnă sărbătoarea legământului nostru cu Dumnezeu și acest legământ este Euharistic. Dacă excludem acest lucru și punem problema numai pe plan moral, riscăm să pierdem esențialul”(Roman Braga)

I.P.S. Andrei ne-a vorbit despre misiunea și curajul Părintelui Ioan Iovan: “Părintele Ioan Iovan, duhovnicul nostru de la Recea, a fost un mărturisitor al lui Hristos. Cu orice risc și în temniță și în libertate și-a exprimat crezul său și pe lângă faptul că a fost un mărturisitor, a fost un mare misionar și misiunea lui și-a tras seva, puterea din convingerea pe care o avea și anume aceea că se poate regenera viața noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Hristos euharistic și în jurul potirului i-a adunat pe toți necăjiții și pe toți doritorii de Hristos și de mântuire” (Înalt Preasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului)

Părintele Jan Nicolae, un ucenic al Părintelui Ioan Iovan, a vorbit despre chipul luminos al Părintelui Ioan Iovan: “Părintele Ioan Iovan a avut o viață de mărturisitor adevărat pentru Hristos, o viață de părinte duhovnicesc pentru toți românii, acest părinte, eu socotesc un fel de Sfântul Ioan de Kronștadt al românilor, un părinte pe care nu mi-l pot închipui decât cu potirul în mână sau stând pe acel scăunel la sfat duhovnicesc până la epuizare, ore și ore întregi zâmbind, binecuvântând, dezlegând plin de voie bună, după mai bine de zece ani petrecuți în închisorile comuniste”. (Pr. Jean Nicolae)

Este poate unul dintre cei mai importanți predicatori populari, cu cuvinte simple de înțeles pentru tot poporul, cu cuvinte adânci. Este unul dintre cei mai iubiți părinți care au pătimit în închisorile comuniste.

Cap.2. PĂRINTELE IOAN IOVAN – MODEL MISIONAR ORTODOX ÎN TIMPUL

COMUNISMULUI

Minunată este misiunea Bisericii care cheamă orice creștin la a răspândi și a întări dreapta credință. În perioada regimului comunist, ortodoxiei românești nu i se îngăduia să se manifeste în afara lăcașurilor de cult. Acest fapt nu a restrâns însă posibilitățile de manifestare greu încercate ale Părintelui Ioan care prin pătimire a descoperit frumusețea misiunii. Când afli despre conceptul de misiune al Bisericii noastre, ești încântat să descoperi farmecul acestei activități ortodoxe. Înțelegi că abia în lumina lui Hristos un om poate să își împlinească vocația sa. Indiferent în ce domeniu îți desfășori activitatea, dacă ești în lumina Evangheliei, atunci faci lucrarea ta bună și folositoare. Misiunea făcută de părintele Ioan cred că trebuie să redescopere oamenilor farmecul trăirii după principiile enunțate de Apostolul Pavel romanilor în capitolul 12:

„Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,(…) Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. (…).Domnului slujiți.Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători; la rugăciune stăruiți.Faceți-vă părtași la trebuințele sfinților, iubirea de străini urmând.Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați-i și nu-i blestemați.Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng.Cugetați același lucru unii pentru alții; nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși de spre cele smerite.(…)Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui”. (Epistola către Romani Sf. Ap. Pavel, cap.12)

2.1. Situația Bisericii Ortodoxe Române în timpul comunismului

Cu rădăcini în mișcările socialiste și anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico-filozofice, sub eticheta egalitarismului și bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotații “malefice”. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotații negative dacă se referă la perspectiva creștină. În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în U.R.S.S. au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna și violența, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist și comunismul bolșevic, deși amândouă își declară aceleași finalități și au suprapuneri în cele mai multe aspecte.

Dacă în anii 1945-1960 tortura și bătaia erau principalele instrumente securiste, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea și denunțarea vor deveni unelte represive “difuze” dar nu mai puțin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deși puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziția ocupată, aparatul Securității devenea și el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populație creștea și ea.

Restrângându-ne strict la activitatea Securității asupra Bisericii Ortodoxe Române, se poate remarca că s-au întreprins permanent presiuni asupra principalelor instituții ale Bisericii. Sunt menționate aceste instrumente represive ale securității în dosarele de obiectiv ale Patriarhiei Române, sau Institutele Teologice din București și Sibiu. Obiectivul Securității era menținerea Bisericii Ortodoxe Române în cadrele trasate de partid, în acest scop făcându-se o atentă supraveghere a acesteia. Decretul 410/1959 a însemnat o represiune generalizată asupra B.O.R. și care avea drept scop o „epurare” a acesteia de toate elementele considerate dușmănoase. Se poate spune că anul 1959 reprezintă momentul adevărului în ceea ce privește raporturile reale Stat – Biserică.

Martiriul preoților, monahilor și simplilor credincioși ortodocși români a început odată cu ocuparea României Mari de către trupele sovietice, în 28 iunie 1940, și a fost reluat după reocuparea Basarabiei în august 1944. Pentru controlul cât mai excesiv atât asupra manifestărilor „mistico-obscurantiste”, cât și asupra instituției bisericești în general, partidul comunist, cu sprijinul nemijlocit al organelor din represiune, a trecut la punerea în aplicare a unui vast proiect de control în interesul propriu. Au urmat epurările din rândurile preoților, pentru ca astfel regimul să poată „defasciza” clerul ortodox, precum se susținea în presa controlată de comuniști. Cei găsiți vinovați au cunoscut tratamentul lagărelor de la Slobozia, Caracal, Lugoj și Tg. Jiu, până la Congresul cultelor din octombrie 1945. Doi ani mai târziu, pe fondul condamnării politice a lui Iuliu Maniu, clericii ortodocși care au refuzat înfierarea acestuia de la altar au intrat în atenția informativă a Siguranței, de acum comunizată, unii fiind chiar reținuți pe anumite perioade de timp. Paralel, regimul comunist pregătea controlul asupra Sf. Sinod, prin scoaterea din scaun a unor episcopi în vederea înlocuirii acestora cu unii dezirabili. Astfel, prin aplicarea Legii nr. 166/1947, în august 1947 erau scoși din scaun episcopii Lazăr Triteanu al Romanului, Cosma Petrovici al Dunării de Jos și Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei. Motivele oficiale invocate erau cele de sănătate precară, improprii funcțiunii de chiriarh. Următoarele modificări în angrenajul ierarhic ortodox s-au consumat imediat după adoptarea noului statut al Bisericii Ortodoxe Romane, atunci când comuniștii au desființat instituția arhieriei.

După acest act, a urmat cel al desființării unor eparhii, cum a fost cea a Bucovinei, în septembrie 1948, și a comasării Maramureșului cu Suceava. Anul următor definitiva jurisdicția administrativ-canonică a BOR, prin comasarea eparhiei Sucevei cu cea a Iașilor și a Dunării de Jos cu Constanța. Tot în anul 1950 s-a înregistrat scoaterea de scaun, cu mult ecou în epocă, a episcopului Nicolae Popovici al Oradei, pe care patriarhul Justinian nu a dorit-o din motiv că astfel se spărgea unitatea Sf. Sinod. În cazul foștilor arhierei vicari și a episcopilor Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei și Efrem Enăchescu, fost locțiitor al Chișinăului, la presiunea guvernului condus de Petru Groza, Sf. Sinod i-a pensionat și le-a fixat locuri de retragere la diferite mănăstiri din țară.

În planul represiv adoptat de comuniști se pare că nu a existat nici un principiu clar, actul represiv manifestându-se în funcție de momentul dat. Astfel, după denunțarea devierii de dreapta a căror artizani au fost cei trei de la vârful pardidului. (Teohari Georgescu, Ana Pauker și Vasile Luca). În cazul preoțimii ortodoxe, în noaptea praznicului „Adormirii Maicii Domnului” din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al ministrului Afacerilor Interne (ord. 490/1952) sute de clerici care avuseseră funcții de decizie în instituțiile Bisericii au fost reținuți, anchetați și trimiși la Canal, în înjositoarea „brigadă a hoților”. Alți slujitori au fost arestați doar pentru faptul că erau etichetați „chiaburi” de către organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistența armată anticomunistă din munți. Pentru activitatea lor de sprijinire a celor din munți, clerici ortodocși au cunoscut condamnări la ani grei de temniță în gulagul comunist, iar alții au fost chiar împușcați. Alte valuri de represiune au fost determinate de evenimentele de la Budapesta din 1956 și retragerea trupelor sovietice în 1958. Acuzațiile ce li se aduceau clericilor erau încadrate în mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 „uneltire contra ordinii sociale” dedicat legionarilor, dar și în alte legi, precum Decretul Regal nr. 856/1938, privitor la „siguranța în stat”. Ulterior, în anul 1950, comuniștii aveau să mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, săvârșite înainte de 23 august 1944, cu sintagma „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Faptele penale încadrate la acest articol erau, de pildă, ținerea și publicarea de conferințe și alte lucrări, care arătau adevărata față a comunismului din Rusia interbelică.

În închisorile comuniste, viața religioasă a căpătat un tablou de “catacombă”. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creștină, atunci când slujitori ai altarului săvârșeau slujbe, încurajându-i și dându-le încredere colegilor de suferință în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în experimentul Pitești, temnița comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală și apropierea de Hristos, creând modele pentru creștinismul contemporan. Pentru Biserica lui Hristos această represiune împotriva slujitorilor era de fapt o nouă persecuție, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului roman.Întrucât preoții refuzau să susțină inițiativele partidului comunist cu privire la muncile agricole în zilele de sărbătoare sau la strângerea cotelor – precum jertfele ce trebuiau aduse odinioară împăratului– aceștia erau considerați „dușmani ai poporului” și tratați ca cetățeni inferiori, copiii lor având mult de suferit. Preoții de mir și credincioșii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului în România.

Preoții au fost închiși "pentru Biserica lui Hristos". Sinistra existență a acestor brigăzi de preoți, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist și că ura atee a lovit în slujitorii credinței creștine pe care comuniștii doreau să o desfințeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoți. În temnița de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate. La mina Nistru numărul deținuților lucrători era aproximativ de 1100. La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deținuți, dintre care 1000 de preoți.

Numărul deținuților de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnați. Pușcăriile și lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri și mărtusisitori care s-au perindat prin temnițele comuniste, au fost condamnați pentru simplul motiv că au dorit să-și apere credința strămoșească. Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului extraordinar de mare de oameni arestați. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944, capabil să dețină circa 15.000 de oameni în întreaga țară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste 150.000 de deținuți sub lacăt în întreaga țară.

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoți și monahi au fost întemnițați, deși în lagăre de muncă forțată, chinuiți și batjocoriți. Nu a fost permisă nici o activitate duhovnicească. Preoții au fost întemnițați împreună cu intelectuali, muncitorii și țăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulți muncitori în temnițe decât în Partidul Comunist – și asta într-un regim zis muncitoresc. Preoții au fost urmăriți în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru că regimul să fie sigur că aceștia nu i se vor opune.

Goiciu, director al penitenciarului din Galați, a avut anume predispoziții de a ucide pe preoții și pe fiii de preoți. Puțini dintre aceia care au trecut prin temnița de la Galați, au scăpat cu viață din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când își făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe dușumea și l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort.

Prezența figurilor bisericești în închisori în perioada 1948 – 1964 a fost benefică. Prin prezența sutelor de preoți în închisori a existat o reală spiritualitate creștină. Preoții și-au făcut frumos datoria, atât prin învățătura lor cât și prin săvârșirea Sfintelor Taine. Datorită preoților o bună parte din cei întemnițați puteau să moară creștinește: spovediți și împărtășiți.

Grigore Caraza spune că părintele Ioan, încă de pe când se afla la Aiud „se bucura de o aureolă, de un halou în jurul ființei dânsului”. A fost cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.

Acești creștini, îndumători ai spiritualității ortodoxe au luat jugul și crucea și le-au dus până la capăt și, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creștină ortodoxă. Au fost conștienți că se aflau închiși pentru a-i ajuta în suferință și a-i întări în credință pe cei închiși pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost conștienți că dacă vor fi credincioși până la moarte, vor primi cununa vieții, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte și îți voi da ție cununa vieții” (Ioan 2, 10). Au fost slujitorii unei credințe, care a guvernat faptele lor și pentru care și-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul lui Dumnezeu și de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea își are izvorul în credință. Credința adeverește bunătățile făgăduite și putința de a le avea. ‘’La Dumnezeu nimic nu este cu neputință’’ (Luca 1, 37).

Niciodată ființa umană nu a mai fost chinuită și mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită și răstignită. Ispita, care aduce suferință ajută ființa umană să se mântuiască mai ușor. Numai prin suferință se poate scăpa de suferință. Hristos a mântuit lumea prin suferință. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se văita. Suferința este o cale de a ajunge la Hristos. În ciuda acestor suferințe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credință puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o liniște și o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune Avva Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?”

În fața acestui proces de distrugere totală a celor închiși, știința a rămas fără răspuns. Aiudul a răsturnat toată știința lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în fața acestor chinuri aplicate pentru ai distruge. Acești martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viață infinit superioară. Pentru cei ce cred în Dumnezeu, moartea nu este un eșec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care depășește cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creștin, este o mare fericire. Cel ce dorește cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând față de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte și de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credința crucii, disprețuiește cele după fire și nu se teme de moarte, pentru Hristos”.

Pentru comuniști, monahii trebuiau compromiși, iar mănăstirile desființate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism și pelerinaje ale dreptcredincioșilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor. Așa a fost în cazul mănăstirii Vladimirești, care a reprezentat un important pilon al anticomunismului, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Intervenția în forță a Securității, în 1955, s-a consumat numai după ce, timp de mulți ani, acest așezământ căutat de credincioșii ortodocși, fusese protejat de către patriarhul Justinian.

2.2. Mănăstirea Vladimirești , puterea comunistă și intervenția politică

Intervenția autorităților statului în “rezolvarea” fenomenului de la Vladimirești nu trebuia, însă, să capete o conotație puternică. Responsabil în acest caz trebuia să pară ierarhia ortodoxă, după cum, nu de puține ori, a fost și este acuzată de unii care tratează acest subiect în mod superficial. Consecințele celor orchestrate de Securitate la vremea aceea se pot resimți și acum. Experiența de la Vladimirești a convins autoritățile statului că se confruntau cu o veritabilă „armată neagră a călugărilor și călugărițelor”, pe care patriarhul Justinian Marina o susținea și o proteja ca pe un bun de mare preț al Bisericii. Refuzul patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus în Sfântul Sinod de reprezentanții puterii seculare, cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autoritățile să recurgă la un alt val de arestări, precum s-a înregistrat și în URSS, la ordinul direct al lui Hrușciov. În perioada 1958-1959, au fost arestați cei din jurul patriarhului, slujitori considerați de încredere, teologi, dar și mulți preoți care “unelteau” împotriva regimului.

Părintele Ioan Iovan, preot duhovnic în acea perioadă la mănăstirea Vladimirești din județul Galați, și-a însușit viziunea lui Nicolae Popovici, începând astfel să predice cu mult patos miilor de pelerini necesitatea apropierii de Hristos euharistic, îndemnându-i să fie pregătiți să mărturisească adevărul creștin chiar cu prețul martiriului. Puterea politică nu putea accepta asemenea manifestări, deoarece erau prea „ostentative”, mai ales că majoritatea celor care participau la ele le confereau în mod limpede un sens anticomunist.

Părintele Iustin Pârvu spunea despre cazul Vladimirești într-un interviu: “a avut un rol important curentul religios, care a început prin mănăstirea Vladimirești și a continuat cu Rugul Aprins și a avut un efect foarte pozitiv asupra creștinătății noastre. În pofida tuturor controverselor, începutul maicii Veronica a fost bun și prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a depășit ea ispitele și greutățile de mai târziu”.

În anii care au urmat, prestigiul Mănăstirii Vladimirești a crescut necontenit, mulți considerând-o, datorită predicilor curajoase ale părintelui Ioan Iovan, un centru al rezistenței anticomuniste. Din aceste motive puterea comunistă era hotărâtă să desființeze mănăstirea, încercând să se folosească și de unele neînțelegeri de natură dogmatică între cele predicate de părintele Iovan și restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve situația creată printr-un compromis, care a eșuat. Securitatea intervine în forță, printr-o amplă desfășurare de forțe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizați în primă instanță fiind părintele Ioan Iovan și maica Mihaela. Maica stareță Veronica își amintea că „prima chilie unde s-au năpustit soldații înarmați, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) și căminul preoțesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, își scosese numai încălțămintea și așa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezișul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute și, fiind și îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculță, spre stăreție. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, țipau că ieșiți din minți, se repezeau la maicile din chilii „

Chiar dacă există încă o critică detaliată studiul fenomenului așa-zis Vladimirești, mărturiile contemporanilor se edifică. Vorbind despre Vladimirești, Părintele Iustin Pârvu spune: "A fost o mare spiritualitate lucrare, o lucrare divină a Providenței cu care se confruntă comunismul. Acuzațiile de fapte anti-canonice care se petreau acolo erau de fapt o manevră comunistă care a încercat, să aducă Bisericii acuzații de abatere de la canoane. Ca și cum comuniștii ar fi fost interesați de canoane. A fost o manevră diabolică și furioasă menită să oprească o minune spirituală. Paintele Ioan a făcut o misiune specială ".

2.3 Părintele Ioan Iovan și rezistența anticomunistă

Părintele Ioan s-a numărat printre cei două mii de preoți ortodocși arestați în anii 50 ai secolului trecut, după ce ierarhia Bisericii noastre a fost “epurată” de către regimul ateu. Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism și condamnat la muncă silnică pe viață, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galați, Bacău, Jilava, Văcărești, Gherla, Aiud. Închis la Galați, într-o celulă fără geam și fără soba, a trecut printr-o anchetă crâncena, care i-a declanșat un TBC ganglionar, mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât își vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga și cearșaful ud, în prezența medicului, gata să intervină când cel pedepsit leșina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deținuți, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică și suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilențial de la tineta și a geamurilor batute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecția de dimineață: "Numai doi au crăpat aici?".

Mai grele decât frigul, foamea și bătăile erau umilințele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiștii să-l distrugă. Dacă la reeducarea de la Pitești studenții teologi erau obligați în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ținând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în șir într-o poziție chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: "Acum intra Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin."

Calm și liniștit ca o “apă adâncă”, părintele povestește lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: „morții scoși din celula ca niște baloturi de paie”; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soția a divorțat de el; deținutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării și a-l împușca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret ușor, ca o adiere venită de departe. "Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După ’64, am fost anchetat și închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieșit”. (Ioan Iovan)

. Părintele Ioan Iovan avea multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un țăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtășanie, zicând că un adevărat mărturisitor al lui Hristos: "Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creștinește, ca un bun român."

A îndurat, fără să cârtească, toate suferințele, dar a avut forța să strige la proces: "Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferință ar trebui să le știe și să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem și mai slabi decât ne dorim. ". Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea". Nu vă întunecați la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăsește niciodată. Să nu ne pierdem speranța și să închidem fereastra provocărilor lumești. Tot răul și cumplita disperare vin din necredință. Cum să nu crezi în Hristos, în veșnicie? De aici vin toate bolile și toate căderile lumii actuale." (Ioan Iovan)

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. " Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniței e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui. De aceea zic că tinerii să-și revizuiască busola conștiinței, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferența religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca și cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situația celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuți, și nu făcuți creștini.” (Ioan Iovan)

Cap.3. PĂRINTELE IOAN IOVAN – CHIPUL DRAGOSTEI CREȘTINE ȘI FIGURA MISTICĂ ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Nu putem explica spiritualitatea altfel decât sub o formă dogmatică, dogmele fiind expresia ei din afară, singura mărturie nepărtinitoare a unei trăiri afirmate de către Biserică.

Experiențele personale și experiența comună a Bisericii sunt identice, în virtutea sobornicității tradiției creștine. Or, tradiția nu este doar totalitatea dogmelor, a instituțiilor sfinte și a riturilor păstrate de Biserică, ci, înainte de toate, ea este ceea ce se exprimă în aceste determinări exterioare, o tradiție vie, revelarea neîntreruptă a Sfântului Duh în Biserică, viață la care fiecare dintre membrii săi poate participa potrivit propriei sale măsuri. A fi în tradiție înseamnă a avea propria parte din experiența tainelor descoperite Bisericii. Tradiția doctrinară și tradiția mistică nu pot fi despărțite sau opuse: dogmele nu pot fi înțelese în afara experienței, în afara trăirii și nu avem deplinătatea experienței în afara adevăratei învățături. Așadar, nu există mistică creștină fără teologie, dar, mai ales, nu există teologie fără mistică. Nu din întâmplare tradiția Bisericii de Răsărit a rezervat denumirea de „teologul” numai pentru trei scriitori sacri, dintre care primul este Sfântul Ioan, cel mai „mistic “dintre cei patru evangheliști, al doilea, Sfântul Grigorie de Nazianz, autor de poeme contemplative, al treilea, Sfântul Simeon, supranumit „Noul Teolog “, care proslăvește unirea cu Dumnezeu. Mistica este, așadar, socotită drept desăvârșirea sau piscul întregii teologii, drept teologia prin excelență.

A vorbi despre Părintele Ioan este de bună seamă un subiect inepuizabil, despre un om lăsat de Dumneeu printre noi, pe care am avut bucuria să-l întâlnim. Părintele Ioan mi-a schimbat direcția vieții limpezindu-mi destinul. Părintele avea dragostea de Dumnezeu și de oameni. Aveam impresia și sunt convins că așa și este că Părintelui Ioan îi pasa de fiecare, cunoștea problemele sau bucuriile fiecăruia care îi treceau pragul manăstirii. Există foarte mulți credincioși care dau astăzi mărturii despre personalitatea părintelui, despre dragostea cu care ne incojura pe fiecare dintre noi, despre influența în bine pe care o avea asupra tuturor celor ce l-am cunoscut. Ce poate fi mai înălțător decât însuși cuvintele părintelui Ioan Iovan prin care își declară dragostea necondiționata către oameni “Îmi desfac toate brațele inimii și vă strâng în preoția mea” (Ioan Iovan).

Pentru Părintele Ioan Iovan, viața este o continuă dragoste și slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, o continuă chemare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o continuă comuniune cu sfinții, o continuă jertfă, o continuă liturghie și dăruire din iubire pentru readucerea neamului românesc la „Viața în Hristos”. Un izvor de har, un izvor de dragoste, un izvor bogat în darurile sfinților părinți din a căror viață se inspiră și cărora se confesă la rugăciune în nesfârșite ceasuri de mistuire tainică, Părintele Ioan a mărturisit cu demnitate îndepărtarea formalismului și trăirea Dumnezeieștii Sfinte Liturghii prin împărtășirea mai deasă cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos. A trăit pentru Dumnezeu și semeni, într-o profundă smerită cugetare pe care o ascundea. Nu a avut și nu și-a dorit vreodată bunuri materiale. Casa sa a fost Biserica mânăstirii și celula închisorii pe care a transformată în biserică, iar familia, măicuțele celor două mânăstiri și toți românii pe care i-a cunoscut și i-a cuprins în inima sa și se aflau permanent în mintea și rugăciunile sale.

Viața mistică este dintru început axată pe cuvântul Sfântului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20), cel mai important lucru petrecut între Dumnezeu și sufletul omenesc este acela de a iubi și de a fi iubit. În acest fel, „viața mistică” e totuna cu „viața creștină” de îndată ce se transformă în trăire a iubirii lui Dumnezeu, care cuprinde omul și de care omul este perfect conștient. Caracterul existențial al credinței trebuie subliniat. Cultul martirilor îi arată pe aceștia ca fiind preaplini de prezența lui Hristos și ajunși asemenea lui Hristos-Cel-înviat. Prin calea mistică, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertății, care însă este structurată și susținută lăuntric de către trăirea dogmei prin Liturghia Sfintele Taine. Nu există mistică în afara Bisericii. Pe de altă parte, iubirea mistică nu poate fi „organizată”, iar viața mistică, domeniu al ascezei, nu se sprijină pe nici o tehnică. Experiența mistică o trăiește sub aspectul ei lăuntric, ascuns, până la strălucirea ei exterioară: “aureolele sfinților”, “luminiscența trupurilor”, “lumina taborică” și cea a Învierii, percepută cu o privire transfigurată, deschisă de Duh. Din această experiență a misticilor încarcerați în peniteciarele comuniste a făcut parte și părintele Ioan Iovan, experiență care a reprezentat piatra de temelie a rezistenței spirituale în gulagul românesc. Detașarea de luptă politică și asumarea deplină a credinței, împlinită prin trăirea filocalică și jertfă martirică pentru Hristos, le-au deschis misticilor calea spre sfințenie, aceștia devenind modele de urmat pentru ceilalți deținuți. Efortul duhovnicesc al misticilor, care reeditează în lucrarea lor relația stareț-ucenic din tradiția filocalică a Bisericii, era structurat pe patru coordonate majore. În primul rând lecturi biblice, teologice și filosofice: Sfânta Scriptură, Patericul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Șirul, Sfântul Ioan Damaschin, Viețile Sfinților, Pelerinul Rus, Urmarea lui Hristos, manuale teologice: Dogmatică, Mistică, Ascetică, Arheologie biblică, lucrări filosofice: Berdiaev, Pascal, Bulgakov, Papini, Milton. A doua coordonată ținea de viața liturgică. A treia coordonată era legată de mărturisirea gândurilor: roluri catalizatoare, de îndrumători duhovnicești ai grupului. Acest efort urmărea, pe de o parte, lămurirea dilemelor spirituale, iar de altă parte, asumarea conștiinței păcatului. În al patrulea rând, grupul avea în vedere rugăciunea inimii: aspectul central care a individualizat în universul concentraționar „grupul misticilor” a fost efortul isihast ce urmărea dobândirea rugăciunii inimii.

Galați, Jilava, Gherla și în final reeducarea târzie de la Aiud se numără printre episoadele în care s-a manifestat lucrarea spirituală a misticilor, ce împletea trăirea filocalică și jertfă martirică întru Hristos, și care au confirmat poziția superioară a acestora de învingători deplini ai comunismului și ideologiilor de orice fel.

3.1. Mărturii din închisoarea de la Galați

În cei șapte ani de slujire la Vladimirești Ioan Iovan a militat pentru o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtășanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură și Tradiție, deși unii l-au răstălmăcit, iar alții l-au împlinit fără discernământ. Numărul mare a credincioșilor veniți la Mănăstirea Vladimirești și mobilitatea duhovnicească ce se provoca în jurul acestei vetre de spiritualitate nu a plăcut dominației comuniste, care avea ca și scop epurarea fenomenului religios. Așa au început șicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioșilor, erau restrânse drepturile și libertățile religioase. În aceste condiții, Părintele Ioan, “fire dârză”, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: "partidul are reprezentanți în Biserică pe domnii împuterniciți. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin școli și în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credința în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului și metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".

Comuniștii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziție cu aceea creștină, este religia urii, a minciunii și a crimei, ridicate la rangul de „virtuți”; și nu se răspândește decât prin minciună, neîncredere, teroare și frică.Pe plan spiritual, scopul lor a fost dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizeria, foametea și lipsa. În comunism, vreai nu vreai, trebuia să spui și să faci numai ceea ce ți se ordonă. Nu trebuia să gândești, nu trebuia să judeci, voința și libertatea nu mai existau. Așa s-a făcut comunismul dumnezeu. Și cine a încăput pe mâna acestei stăpâniri demonice și-a pierdut și puterea de judecată și voința și libertatea, rămânând nu doar cu foamea și frigul, nu doar cu umilință și lipsa de comunicare, ci cu scrâșnetul și disperarea. La Galați și Gherla sau Aiud în demascări, omul astfel alterat și degradat, chinuit și chinuindu-și semenul, a ajuns să-și zdruncine sufletul. Fenomenul Galati-Gherla-Aiud nu este numai unul ieșit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu și cei posedați de duhurile satanei.

Era dimineața zilei de 30 martie 1955, când trupele de Securitate asediau Mănăstirea Vladimirești din jud. Galați, pentru a-i aresta pe maica Mihaela Iordache, secretara așezământului, și pe duhovnicul Ioan Iovan. Autoritățile de represiune îi acuză pe cei doi de “agitație publică” și “omisiune la denunț”. În fapt, această mișcare a Securității era un element dintr-un plan al autorităților comuniste de desființare a Mănăstirii Vladimirești.

“În sentința nr 1655/5dec. 1955 a Tribunalului Militar București se precizează:, Cu unanimitate de voturi [Tribunalul] îl condamna Iovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viață, pentru favorizare la crimă de acte de teroare, p. p. de art. 6, comb. cu art' 1 lit' d din Decretul 199/50 și la 8 (opt) ani de temniță grea și 5 (cinci) ani degradare civică, pentru crima defavorizare a infractorului, p. p. de art' 284 pct' 1si alin. Ultim C. P. comb. cu art.209 partea a III a C.P prin schimbare de calificare din delictul p. p. de art.209 partea a IV-a C. P.Confisca în întregime averea. Îi computa deținerea de la 30 martie 1955”

În primele zile a fost interogat de personal îmbrăcat civil și militar care încercau folosind o falsă amabilitate ca părintele să accepte un compromise cu puterea comunistă. După cum mărturisea însuși părintele Ioan tortura la care a fost supus atât fizic cât și moral a fost fără seamăn. De la apelativul “banditule” și până la trezitul din jumătate în jumătate de oră și dus la audieri, toate aceste metode diabolice au fost folosite pentru a-l distruge moral și fizic.

Astfel slăbit după ancheta grea, și după rejudecarea procesului părintele Ioan avea să primească o sentință cu condamnarea la moarte care a fost comutată cu condamnare în muncă silnică pe viață. A executat nouă ani și jumătate din sentința până în 1964 când a apărut decretul de amnistiere.

Cu toate aceste nu există zi fără să se roage sau fără să oficieze Sfânta Liturghie. Deținuții îl ajutau la procurarea vinului care era închis inttr-o sticluța pe care scria” vin tonic” fiind defapt în realitate vin adus de aceștia. Potirul era o cutie de medicamente din ebonite sfințita iar antimisul îl avea cusut pe spatele maieului.

3.2. Mărturii din închisoarea de la Văcărești

Manăstirea Văcărești, împreună cu orice referire la aceasta, naște în sufletul fiecărui creștin român un soi de tristețe tăcută. Nimic nu se mai poate face, poate doar o reclădire întocmai a trecutului, ca o dovadă a coloanei vertebrale a neamului românesc. Dărâmarea manăstirii din Văcărești este văzută ca fiind "unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României". În anul 1848, minunata incintă de la Văcărești, zidită ca izvor al păcii și al rugăciunii, va deveni loc de detenție pentru capii revoluției. Din anul 1864, manăstirea se transforma în închisoare oficială de stat. Tot atunci va începe și decăderea acestei ctitorii: zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităților determina degradarea continua a edificiului. În trista închisoare de la Văcărești au fost închise personalități ale vieții culturale și politice romanești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu, și părintele Ioan Iovan. Liderul legionar Corneliu Zelea-Codreanu, după cum el însuși mărturisea, a luat numele organizației pe care a întemeiat-o – "Legiunea Arhanghelul Mihail" fiind inspirat de Icoana Sfântului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari de la Mănăstirea Văcărești.

În Închisoarea de la Văcărești, doctorul Schoferman și doctoul Blidaru s-au îngrijit a-i restabili sănătatea părintelui Ioan Iovan. Aici, conjuctura internațională modificată, datorită relaxării relațiilor politice dintre America și U.R.S.S. prilejuiește schimbarea regimului de detenție. Astfel, părintelui Ioan i se permite să primească scrisori, pachete, dar și să vorbească la vorbitor. Dorul crâncen al părintelui Ioan de mamă urma să fie potolit, la scadența vorbitorului, cand a venit tatăl parintelui Ioan. Pentru a căpăta tărie la vederea fiului, tatăl părintelui Ioan renunțase a purta doliul după preoteasa Maria ,mama parintelui Ioan și băuse un pahar cu vin. Părintele Ioan arătă că nu este străin de cele întâmplate, întrebându-l ce s-a petrecut pe data de 5 februarie. Tatăl spuse mâhnit fiului că aceea fusese ziua piederii mamei. Aceasta, înainte de a trece la Domnul, a primit Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos.

Ferecat între ziduri, părintele Ioan resimte intensitatea trăirii adevărate. De Sfintele Paști, s-a reușit unirea a trei confesiuni. Astfel, părintele Ioan a izbutit a-i convinge pe părintele vicar romano-catolic de la Iași, Xaveriu și pe părintele greco-catolic, Nicolae Opriș, fost paroh la Bonțida-Cluj, să oficieze împreună Sfânta Liturghie. Apoi, a urmat împărtășirea tuturor deținuților într-o atmosferă de nesfârșită bucurie. Totodată, însuflețiți de entuziasm creștinesc, deținuții au intonat, „Hristos a înviat”, ceea ce a atras atenția gardianului din postul turn de observație. Ofițerul de seviciu a fost informat, prezentându-se în celulă. Căpitanul Cucu, deținut politic ca și ceilalți, fost ofițer de grăniceri, a rânduit plasarea preoților în spate. De asemenea, ofițerul de serviciu a impus ieșirea în față a preoților, suspectându-i pe aceștia că au făptuit slujbă religioasă. Căpitanul Cucu a răspuns ferm acestuia, rugându-l să nu profaneze religia ortodoxă. Acesta preciză că i se cântase, „Hristos a înviat” cu prilejul zilei de naștere.De altfel, după ce a stat în celulă cu părintele Ioan, ajungând să-l intuiască, să-i cunoască concepția, părintele greco-catolic, Nicolae Opriș, se atașase într-atât, încât mărturisea: “Îmi pare rău, însă dacă cineva îmi prezenta așa Ortodoxia, alta era atitudinea mea față de ea”.

3.2. Mărturii din închisoarea de la Jilava

La 1 aprilie 1948, închisoarea Jilava a trecut în subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne, devenind unul dintre cele mai mari spații de detentie din România comunistă. Fortul 13 a fost utilizat atât ca închisoare de detenție, cât și că centrul de transfer, aici fiind aduși deținuții care urmau să fie judecați sau care urmau să fie trimiși spre un alt penitenciar. Astfel, majoritatea deținuților politici dintre 1948 – 1964 a trecut prin Fortul 13 Jilava, acesta devenind și o „bursă a informațiilor” pe care noii veniți le aduceau din libertate sau din celelalte închisori. Condițiile de detenție din fortul 13 Jilava, în perioada 1948 – 1964, sunt descrise drept deosebit de dure de către foștii deținuți politici. Primirea se făcea în fața porții, iar deținuții erau obligați să treacă printr-un tunel cu gardieni care îi loveau cu bâte. Urma percheziția, în care deținutul trebuia să se dezbrace complet, iar hainele îi erau cercetate cu minuțiozitate, după care era trimis în celulă. În majoritatea cazurilor, celulele aveau două rânduri de paturi suprapuse (numite și „priciuri”), așezate la 40 cm, respectiv 120 cm față de podea, în care dormeau 2, 3 sau chiar 4 deținuți. Noii veniți în cameră nu aveau loc pe pat, așa că mai întâi se dormea „la șerpărie”, adică direct pe ciment, sub patul de jos, iar cu timpul „avansau” la primul și, ulterior, la al doilea nivel.. Ziua unui deținut politic începea la ora 5, când se dădea trezirea, și se termina la ora 22. În tot timpul zilei, deținuților le era interzis să se întindă în pat sau să doarmă. Cum cărțile, hârtia sau instrumentele de scris erau interzise, cei întemnițați petreceau ziua mai ales purtând discuții, iar unii dintre ei țineau conferințe, dădeau meditații celorlalți (la limbi străine), povesteau diferite opere literare sau diverse momente din viața în libertate. Alimentația era total insuficientă. Masa de dimineață o constituia un terci de mălai. La prânz se dădea o „supă” cu câteva boabe de orez sau, uneori, cu resturi animaliere. Seara se mânca fiertură de orz decorticat, iar rația zilnică de pâine abia depășea 200 de grame. Deținuții erau scoși la plimbare o dată la două săptămâni, dar intervalul putea crește sau scade în funcție de evenimentele politice interne și internaționale. Ieșirea se făcea pe camere, pentru ca cei închiși să nu se întâlnească cu cei din altă încăpere. Durata medie a plimbării era de 15 minute, iar deținuții mergeau cu mâinile la spate și cu capul plecat. De asemenea, asistența medicală era aproape inexistentă de vreme ce pentru dureri de dinți sau sciatică, de exemplu, tratamentul consta în două aspirine. Dacă deținutul era intelectual, fost membru al clerului sau al armatei ori al regimurilor de până în 1945, rația se micșora și mai mult. Exista, totuși, o infirmerie, dar nu era întotdeauna accesibilă celor gravi bolnavi.

După eliberarea deținuților politici în 1964, închisoarea fost utilizată numai pentru cei de drept comun, existând inclusiv o secție pentru cei minori. În 1967 s-a înființat o nouă secție, cea pentru „deținuții înrăiți și recalcitranți” din celelalte penitenciare din țară. În anii `70, odată cu construirea actualului penitenciar, fortul a fost abandonat treptat. Un ultim episod în care celulele sale au fost utilizate pentru întemnițarea pe criterii politice a fost în decembrie 1989, când câteva zeci de bucureșteni au fost aduși și închiși într-una dintre camere Fortului 13 Jilavă.

La închisoarea Jilava, un penitenciar considerat de tranzit, se căuta pervertirea morală, cu scopul de a te constrânge a tăgădui crezul, a trăda, a admite că ei sunt cei care au dreptate. Un deținut politic osândit la moarte a năzuit a se elibera din spațiul carceral. Închipuindu-și că nu-l vede nimeni și aflându-se în brațele disperării, săpa adânc cu propriile mâini în celulă, pământul făcându-l, nevăzut” sub haine, într-o tinetă, pentru a putea fi dus afară. Gardianul însuși, deși știa despre zadarnica încercare, îl lăsa să continue. Mai târziu, un deținut politic l-a înștiințat prin Morse că fusese descoperit, ceilalți amuzându-se cu dispreț pe seama gestului său. Sfârșitul a fost unul tragic: ucidere prin împușcare în Valea Piersicilor.

În vederea inducerii unei stări perpetue de spaimă, părintele Ioan Iovan era dus în locurile cele mai primejdioase. Acesta este dus în camera mortuară, unde era un condamnat la moarte. Părintele Ioan Iovan a izbutit să îl împărtășească. Referitor la acest moment, mărturiseste:, Și l-am dezlegat, l-am împărtășit. Ce s-a mai făcut cu el nu știu. Dar el face parte din câți au fost. Din ăștia, de la munte, de la Făgăraș” (Ioan Iovan).

Acolo, părintele Ioan a trăit, cu adevărat, dureroasa frumusețe de a fi creștin, dar, mai ales, preot. Astfel, fiind dus la fierărie, deoarece urma să fie transferat la Gherla, înlănțuit și încătușat. Lanțul era unul scurt și ușor. Deși mai ușor, acesta era mai strâmt, spre deosebire de cel mare, care în ciuda faptului că era greu, permitea mișcarea.De altfel, părintele Ioan, alegând lanțul cel subțire, face un gest copleșitor, sărutându-l și închinându-l totodată. Își amintește de Sfântul Apostol Pavel și exclamă plin de evlavie: “Sunt pentru Tine, Doamne! Nu-s pentru imoralități, nu-s pentru hoții, nu-s pentru nimic, numai pentru că te-am mărturisit și nu vreau să mai trăiască mult între noi răul fără de Dumnezeu”. Astfel, este stăpânit de o bucurie sfântă, evocând istorisirile Sfântului Pavel despre propria înlănțuire și chinurile răbdate în momentul lovirii cu vergele de metal. Părintele Ioan socotea prin gestul închinării și sărutării lanțului, această ferecare ca pe o încercare a tăriei credinței în Dumnezeu. Cătușele, „americane” provocau dureri, deoarece se strângeau automat în momentul mișcării mâinii, iar fixarea niturilor a presupus sfâșierea cărnii picioarelor. A urmat apoi o teribilă lovitură de cizmă în regiunea lombară, asociată unor vorbe ofensatoare la adresa mamei. Părintele Ioan, în mod surprizător, a mărturisit credința străbună exclamând: "Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhobnicesc, după cum te numești, și să-ți șteargă ție toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Părintele Ioan nu numai că nu a cerut pedepsirea gardianului, ci s-a rugat sincer pentru iertarea acestuia.

3.3. Mărturii din închisoarea de la Gherla

Deși cu o istorie lungă, ce coboară până în secolul al XVI-lea, consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Mariei Tereza, ca spațiu de detenție pentru cei condamnați pentru infracțiuni grave, penitenciarul Gherla a fost „șlefuit” în perioadă comunistă. Regimul comunist a reușit „performanța” de a crește atât numărul deținuților politici, cât și regimul de teroare, la cote maxime. Închisoarea a devenit celebră mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o: Lazăr Tiberiu, 1948-1950; căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 și alți torționari precum căpitan Goiciu Petrache, 1952-1959, devenit cunoscut prin cruzimea și incultura care îl caracteriza, dar și prin “copiii” săi fideli, Somlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie și să mențină teroarea.

Gherla a fost locul de ispășire a pedepselor pentru condamnații politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost și locul multor execuții, comandate în principal împotriva foștilor membri ai rezistenței anticomuniste, precum și al unor prelungite torturi, parte a reeducării inamicilor ordinii comuniste. Transferul deținuților politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace, cel mai adesea și prin exemplul propriu,căpitanul Petrache Goiciu ,devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959. Fost director al Penitenciarului Galați, obișnuit de acolo cu deținuți politici de prim rang ,în perioada când a funcționat ca director acolo, au fost depuși liderii PNȚ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache și alții).Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenție și muncă. Potrivit celor care i-au supraviețuit, memorialiștilor, în perioadă în care a funcționat ca director, voința sa erau suverane: „Bă, banditule, bă! Sau Bă, bandiților, bă! Fiți atenți la ce vă spun eu! Aici în închisoarea asta, eu vă dau să mâncați! Eu vă dau să beți! Eu vă apăr că să nu vă linșeze clasa muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mama voastră! Eu sunt dumnezeul vostru!” . Din 1958, la Gherla au fost reluate execuțiile. 28 de condamnați politici au fost executați intre august 1958 și iulie 1960. În aceeași perioadă au decedat 200 deținuți. Teroarea s-a încheiat doar în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spațiu pentru deținuții de drept comun.

Părintele Ioan Iovan este unul dintre supraviețuitorii închisorii Gherla. Ce spunea dânsul nu e ceva auzit din gura altora, ci e propria lui mărturie, marurie a calvarului, cum numește el însuși această teribilă pătimire. Au mai scris și alți autori lucrări despre penitenciarul Gherla, dar aproape toate sunt redactate din auzite, din ce au prins din gurile altora. Fără a le tăgădui valoarea, dar până acum n-am ținut în mână o carte care să destăinuiască poporului nostru ce s-a întâmplat realmente la Gherla. „A nu fabula”, cum se exprimă părintele Ioan, ci „a striga din carnea și sângele tău chinurile ce le-ai îndurat”, e o mărturie fără drept de replică. Ioan Iovan este un mărturisitor al adevărului, a ceea ce s-a întâmplat efectiv și cumplit între zidurile acestei „uzine” a morții fizice și morale pentru deținuții politici și de drept comun.

De la Jilava, împreună cu alți deținuți politici condamnați la pedepse mari, Părintele Ioan este mutat la Penitenciarul Gherla. În această perioadă, se săvârșea în Ungaria revoluția maghiară din 1956. În toamna acelui an, mai exact pe 23 octombrie, populația maghiară s-a răzvrătit împotriva regimului bolșevic, dar după o aparentă biruință, revoluția a fost stinsă cu ajutorul tancurilor sovietice, la data de 4 noiembrie 1956. În ideea evitării unei eventuale acțiuni de protest, a avut loc o prigoană cutremurătoare. Episodul ce a urmat este fioros. Astfel, după ce deținuții au fost siliți a se culca pe ciment în holul penitenciarului, comandantul Goiciu cu toți subalternii, dar și împreună cu doctorii și sanitarii, au pornit asuprirea. Imaginea era teribilă: lovituri, strigăte, injurii. Se încerca anihilarea oricărei inițiative prin cuvinte intimidante: “ Hei, bandiților, de încercați și voi să faceți ce au făcut colegii voștri din Ungaria, vom trece peste trupurile voastre cu tancurile, nu cu cizmele!” Se imaginase un sistem de tortură cumplit. Prin urmare, al cincilea deținut, după cum cădea nenorocul, era rânduit a merge în camera șefului de secție, unde fiind, „dăruit cu un cearșaf ud pe fund, primea cincizeci de lovituri cu ranga”. Totodată, părintele Ioan, înduioșat de faptul că frați români, foști prizonieri la sovietici, n-au fost împărtășiți de foarte mulți ani, a trimis o punguliță cu Sfintele Taine. Aceștia, deși grațiați de sovietici, au fost trimiși, fără drept de apel, la Penitenciarul din Gherla, având a ispăși ani grei de închisoare. Așa-numita, “măgăriță”, o pungă, generoasă în care se regăsea obiectul ce se trimitea, a fost reperată, ajungând, după o perchiziție strașnică, în mâinile gardianului. La scurt timp, fiind solicitat a se prezenta pentru lămuriri la gardian, este iertat, deși mărturisește ferm că punga cu Sfintele Taine îi aparține. De altfel, părintele spunea mai apoi: “Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii, care m-a păzit și despre care poporul nostru spune că Cele Sfinte nu se spurcă”. Acest gardian era considerat unul dintre cei mai indulgenti. Când părintele Ioan era aproape să încheie Sfânta Liturghie, o Liturghie la care cantor era părintele Nicolae Opriș din Bonțida, greco-catolic, acest gardian a deschis vizeta, împingând pe colegul de planton, care a șoptit consemnul, „apă”, tradus pericol. Slujba a continuat, iar, mai apoi, părintele Ioan a fost chemat la vizetă. Gardianul i s-a adresat blând astfel:”Pentru că n-ai întrerupt slujba și m-ai considerat creștin și pe mine, nu-ți fac nimic”. Chiar dacă era surprins de către un gardian că săvârșea în celulă Sfânta Liturghie, fapt cu totul interzis , nu se oprea până nu termină rugăciunea.Această îndrăzneală nemaiîntâlnită stârnea respectul gardienilor, care îi treceau cu vederea fapta, cu toate că erau datori să-l pedepsească aspru. Însă nu întotdeauna se întâmpla să aibă parte de asemenea gardieni. Într-un raport către Comandantul Unității 0606 Gherla, redactat de către serg. maj. Todea, supraveghetor, citim: “Fiind de serviciu pe secție Et. 1 în ziua de 1 XII 957, orele 9, 45 am găsit pe deți [nutul] Iovan Corneliu, condamnat M. S.V., camera 48, la controlul făcut pe la camere, au fost găsit cântând în cameră și influiențând și pe alți deținuți din cameră cântând în cor. I-am atras atenția ca să nu cânte dar nu au înțeles și au continuat spunând căci are să cânte o viață întreagă. Propun să fie pedepsit cu 7 șapte zile de izolare cu regim sever și tot odată cer să fie schimbat din aceiași cameră”. Comandantul a aprobat propunerea gardianului, așa că părintele Ioan a executat pedeapsa în plină iarnă, între 11 și 18 decembrie 1957. În detenție, indiferent ce profesie ai fi avut: profesor universitar, savant, preot, împărtășeai, la un moment dat, celorlalți din cunoștințele tale. Astfel, experiența carcerală devenea o adevărată școală. Cu prilejul sărbătorii Sfintelor Paști, părintele Ioan Iovan grăia cu însuflețire despre Înviere celorlalți. După Sfânta Liturghie, gardianul de serviciu, de origine tătară, ce primise poreclă, “cap pătrat”, a dispus ducerea parintelui Ioan în camera șefului de secție. Aici, întrebat fiind de ce nu și-a tăiat barba, a replicat prompt: "Sunt deținuți de alte confesiuni care nu și-au tăiat barba. Am considerat că și eu, călugăr ortodox, am acest drept”. Mai apoi, i-au tăiat barba cu o foarfecă. În final, este supus de locotenent, un frate român, fiu de țăran din Mintiu Gherlei la o “altă umilință”. I se poruncește să facă un gest nedemn, acela de a-și arunca barba în W.C. Deși profund tulburat, părintele Ioan a replicat cutezător: “Dumneata ești creștin ortodox, fiu de țăran din Mintiu Gherlei și ești capabil să-mi faci această batjocură în prima zi de Paști? Într-o zi, la percheziție, ai lovit cu cizmă în anafura provenită din pâinea pe care mi-ați dat-o și pe care am sfințit-o eu. Un gest urât și incorect, câtă vreme rabinului i-ați adus personal pască”.(Ioan Iovan)

În celulă, colegii, împreună cu părintele Ioan, au vărsat lacrimi amare, nu atât pentru suferință, cât pentru faptul că gestul disprețuitor fusese făcut de un frate român. De asemenea, atitudinea bravă a părintelui a fost, răsplătită, acesta fiind mutat în cea mai umilă celulă din Gherla. Cu un alt prilej, plutonierul Șomlea, un adevărat tiran al Gherlei, a făcut o percheziție minuțioasă. În urma acesteia, a dibuit, “cojocelul” părintelui Ioan, un cojocel lucrat din frânturi de pufoaică de către deținuți. Un abur de tristețe l-a învăluit pe părintele Ioan, aflând că acel obiect, valoros va fi luat și nicicând restituit. Cojocelul era prețios, deoarece în spatele unui nasture se regăseau cusute Sfintele mpărtășanii primite de la tatăl părintelui Ioan la vorbitor. Neținând cont de sine, ci temându-se că nu cumva Sfintele să fie profanate, Părintele strigă din toată inima: “Maica Domnului, salvează Sfintele!”. Instantaneu, părintele Ioan a văzut minunea, deoarece înainte de a se termina rugăciunea, un gardian anunță că tovarășul Șomlea este convocat de comandant. “Înainte, ordonă implacabil, banditului”, așa cum îl numea deseori pe părintele Ioan, să nu se atingă de cojoc. Gardianul Șomlea avea să fie mutat la alt etaj și să nu mai revină.

Într-o după-masă părintele Mircea din Litenii Bucovinei, odată cu primirea veștii divorțului, s-a neliniștit teribil și este cuprins de o hemoragie de nestăvilit. A fost suficient ca părintele Ioan să-i spună următoarele cuvinte:’’ Nu te mai necăji, părinte Mircea, că nu este adevărat, doamna nu divorțează, este numai o metodă de tortură psihică a administrației, de a chinui pe deținuții cu pedepse mici spre a-i dărâma sufletește”, pentru că hemoragia să se oprească. Părintele Ioan a arătat acestuia că un astfel de gest n-ar fi însemnat decât evitarea pierderii serviciului și a posibilității instruirii celor doi fii. Totodată, i-a spus acestea, „să mai fii sigur că un divorț aranjat de comuniști nu afectează cu nimic taina nunții…”.

3.4. Mărturii din închisoarea de la Aiud

Despre atrocitățile de nedescris săvârșite împotriva poporului român de regimul comunist, cu forța instaurată la noi după cel de al doilea război mondial, s-a vorbit și s-a scris mult în ultimul timp. În vasta literatură de specialitate , apărută după decembrie 1989, au fost denunțate torturile din timpul anchetelor Securității, condițiile de detenție mai mult decât inumane din închisorile de execuție, regimul de exterminare din lagărele de muncă forțată de la canal, mine, colonii de muncă, precum și monstruozitățile de neimaginat minții omenești de așa-numitul „experiment Pitești”. S-a scris foarte putin insa, despre ceea ce a fost reeducarea de la Aiud. Începută în primăvara anului 1962 și continuată pe parcursul a aproape trei ani, această acțiune, adevărată crimă împotriva demnității umane, a fost concepută și pusă în aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral pe cei mai înverșunați dușmani ai comunismului pentru ca, în eventualitatea în care, din motive conjucturale, regimul ar fi fost nevoit să-i pună în libertate ceea ce s-a și întâmplat de altfel, aceștia să nu mai constituie un pericol pentru ei. Atât prin amploare, cât și prin rezultatele pe care le-au avut, această acțiune a fost aproape tot atât de cumplită ca și reeducarea de la Pitești. A fost cumplită Jilava. A fost cumplită Gherla lui Goiciu dar a fost “ o gaura neagră” și ultimii ani de detenție la Aiud .Atunci au fost ucise vise și au fost împinse la sinucidere sute și mii de conștiințe.

Pentru cei care reușiseră să-și păstreze, cât de cât, o fărâmă de luciditate era clar că se apropia o scadență și colonelul Crăciun voia, ca orice bun comunist, să poată raporta că misiunea ce-i fusese încredințată a fost îndeplinită într-un procent cât mai apropiat de sută la sută. În general, deținuții rămași în incinta închisorii propriu-zise, care erau mai numeroși decât cei din „fabrică”, erau împărțiți în două categorii: cei care refuzau reeducarea și cei care o acceptau. Primii erau cazați în „Zarcă”, unde li se aplica un tratament special, iar ceilalți în „Celular” sau în celelalte secții ale închisorii. La rândul lor, cei din „Zarcă” erau, de asemenea, împărțiți în două categorii: recalcitranții „pașnici”, cei care refuzau cu un fel de smerenie reeducarea, și recalcitranții pe care cineva i-a numit „agresivi”. Aceștia nu numai că refuzau categoric reeducarea, dar o și denunțau cu vehemență ori de câte ori aveau ocazia. Mai mult decât atât, ei nu se sfiau să arunce în față, atât colonelului Crăciun cât și celorlalți temniceri, tot ce gândeau despre ei și despre regimul criminal pe care îl slujeau, demonstrându-le cât de ticăloși sunt și cum vor da ei cândva socoteală pentru toate nelegiuirile pe care le săvârșesc.

După ce în Ungaria avuseseră loc disensiuni, părintele Ioan Iovan este mutat la penitenciarul din Aiud, făcând parte dintr-un lot de deținuți politici cu pedepse mari, osândiți la 20-25 de ani de muncă silnică. Aici, date fiind asprele condiții: încăperi mici, cu paturi supraetajate, lipsa aerului, s-au declanșat bolile, dizenteria fiind nimicitoare.” Mireasma” ce se resimțea de la tinetă și ventilarea, care lăsa de dorit, pricinuiau un spectacol uman macabru: "ne chinuiam să respirăm sleiți de puteri, cu gura deschisă. Abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearceaful”. În acele condiții mizere, deținuții nu au avut parte de asistență socială sau medicală, iar medicul și politrucul aveau priviri disprețuitoare când efectuau vizita de rigoare. Aceștia rămâneau încremeniți la ușă, năuciți de mirosul insuportabil, exclamând: “ Ăștia-s criminali!” Mai apoi, scârbiți, plecau fără a acorda o minimă atenție. Retrăind acea epocă neagră, părintele Ioan nu putea decât să rostească plin de evlavie: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Scenele din jur erau neverosimile, că umbrele unui coșmar, deoarece zilnic erau transportate ființe fără viață dintre deținuți. Gardienii aveau atitudini inumane. Astfel, când deschideau ușa să ia pe cel fără suflare, întrebau sec:.. Aici numai doi au crăpat?”

Din acea perioadă, părintele Ioan Iovan poartă tainic în suflet chipul unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. Acesta, după ce a fost împărtășit, a cuprins mâinile părintelui Ioan, sărutându-le pios și i-a cerut să spună alor săi că a murit ca un creștin, ca un român autentic, fără a-și trăda propria conștiință.

În cartea, „Mărturisirea unui creștin – Părintele Marcu de la Sihăstria”, se consemnează următoarele:’’Altădată, eram cu Părintele Arsenie Papacioc și cu părintele Ioan de la Vladimirești, despre care auzisem că avea Sfintele Taine la el. Și pentru că mă spovedisem, mă pregăteam să mă împărtășesc. Și i-am cerut Părintelui Ioan să mă împărtășească. Iar el, după ce m-a pregătit, m-a împărtășit”.

Cu un alt prilej, sufletul învăluitor al mamei l-a salvat de la, „marea trecere”. Suferea de dizenterie, o boală ce îi pricinuia dureri grozave. În ciuda atmosferei infernale, a impresiei constante de sufocare, a veștilor teribile despre stingerea colegilor, părintele Ioan Iovan nu încetează a se ruga, săvârșind zilnic Sfânta Liturghie. Într-o astfel de împrejurare, după ce se va fi săvârșit Prefacerea Sfintelor Daruri, în timp ce colegii intonau, „Cuvine-se cu adevărat…”, părintele Ioan s-a prăbușit pe ciment. După ce colegii l-au întremat stropindu-l cu puțină apă, i-a încurajat a primi Sfânta Împărtășanie, simțind că se stinge. Viața părintelui Ioan era rostuită, cu adevărat, numai atunci când putea înlesni contopirea celorlalți cu Hristos. Între deținuți domnea un real spirit colegial, dar și cel de jertfă.

La Aiud, ca și-n alte închisori, se ducea o luptă stăruitoare de „reeducare”, uzitându-se forme de presiuni fizice, dar și psihice. Cei care datorită chinurilor capitulau psihic și se, „reeducau”, negând formal convigerile proprii, beneficiau de anumite înlesniri. Părintele Ioan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Închis fiind, părintele Ioan Iovan și-a împlinit misiunea. Dumnezeu l-a apărat și nu s-a stins în închisoare, pentru că avea un plan cu acesta. Dar și în detenție a rămas demn. Din acest motiv, comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o realizează, spune că a avut o conduită, „rea”:, în timpul deținerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deținere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influențând și pe ceilalți deținuți din cameră să cânte”.

Petre Pandrea, comunist încarcerat, era surprins de numărul considerabil al deținuților de aici, care se rugau neîncetat, în ciuda faptului că actul acesta era interzis: ‘’Aici erau oameni care recitau sute de rugăciuni zilnic. Se ajunsese la rugăciunea neîntreruptă, până în pragul somnului și reîncepută cu deșteptarea. Erau oameni cu 14 ore pe zi de rugă fierbinte. Nu greșesc când afirm că 95% din aiudeni își făceau, zilnic, rugăciuni. Cei mai slabi rugători aveau rugăciunea matinală, rugăciunea de noapte, rugăciunea de terci, de prânz și cină, deci minimum cinci rugăciuni cotidiene”.

Cu referire la acest aspect, în lucrarea intitulată, “Crez și adevăr”, N. Popescu Vorkuta mărturisește despre părintele Ioan Iovan: “Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud (1962), am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul. Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis. Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin… Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni, deoarece l-am văzut eu, personal. După părintele Sofian, a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat”. Părintele Ioan trăia prin rugăciunea celorlalți, și pentru rugăciune.

În „Mărturii… mărturii… din iadul temnițelor comunisteʼʼ, Gheorghe Andreica consemnează mărturia lui Dimcică Sima despre atitudinea demnă a părintelui Ioan la Zarcă: “După alte două-trei luni, din nou am fost adunați, noi, cei de la Zarcă, într-o cameră mare. Colonelul Crăciun cu suita lui, au luat loc la masă pe scenă. Toți au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare. Întâi ne-a privit parcă analizându-ne pe fiecare în parte. Am venit la dumneavoastră,spunea Craciun cu un ziar în care sunt o mulțime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumneavoastră vrea să vină aici să-l citeasca? S-a făcut o liniște de mormânt. Comandantul Crăciun si-a fixat ochii asupra părintelui Ioan, duhovnicul mănăstirii Vladimirești. La rândul său, ieromonahul îl privea pe colonel grav, nemișcat, drept în ochi…Părinte Ioane, hai dumneata și citește.. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe același ton aspru și plin de sobrietate:Eu nu citesc cărțile și ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărți eretice. Pur și simplu, nu citesc!”(Marturie din temnita Aiudului Gheorghe Andreica)

Cu privire la acțiunea de reeducare, ce avea scopul de a stârpi rezistența morală a deținuților, părintele Nicolae Grebenea mărturisește în Amintiri din întuneric:” Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă. Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului. Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește. Îi admiram activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși, îl admiram încă. Și iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună. Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954”.

Totodată, în zarca din catacombă, părintele Liviu Brânzaș, își exprimă ferm convigerea că e esențial a-i iubi îndeosebi pe asupritori, deoarece prin intermediul acestora se lucrează vrerea tainică a lui Dumnezeu. Astfel, colonelul Crăciun, devine adevărat binefăcător, trimițându-l la Zarcă. „Acolo, în teribila Zarcă, părintele Ioan Iovan îi bucură pe deținuți, dăruindu-le momente duhovnicești unice:, Avea pericope evanghelice preferate. Punea în ele atâta har, încât simți cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului”. Totodată, Părintele Ioan venea spre cei cărora li se refuza libertatea, istorisindu-le din Viețile Sfinților, dar și dezvăluindu-le Mărgăritarele din Pateric cu toată bogăția lor. "La marile Sărbători ne mărturisim și suntem împărtășiți de părintele Ioan cu Sfintele Taine. Ca preot și duhovnic, părintele Ioan Iovan a fost, cu predilecție, misionarul spovedaniei. Mulți nu au înțeles accentul pus de el pe Taina Spovedaniei, deși lucrul era în spiritul celei mai autentice Ortodoxii”.

În “raza” din catacombă, părintele Liviu Brânzaș recreează cu ochii minții atmosfera tainică din acea perioadă:. De asemenea, părintele Liviu Brânzaș mulțumește din adâncul sufletului Divinității, că a avut prilejul de a sta în celulă cu duhovnici în toată puterea cuvântului, care l-au îmbogățit spiritual.

Despre rolul hotărâtor al acestora în creșterea în duhul curatei ortodoxii, se vorbește și în cartea semnată de Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtată”:, Despărțirea aducea, în plan divin, câștiguri duhovnicești mai mari și mai frumoase : părintele Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Ageu, părintele Ioan Iovan, de la Vladimirești, și alți duhovnici ai Ortodoxiei, pe care Dumnezeu înadins îi trimisese în temniță; aceștia l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoșești”.

La Aiud, între numeroase personalități duhovnicești ale vremii, îl întâlnește și pe teologul de excepție, părintele Dumitru Stăniloaie.Nu puteai avea avea alta suparare in suflet vazandu-l pe Dumintru Staniloaie imbracat sumar ,la statura sa impunatoare , un om cu o inalta pregatire intelectuala terfelit de către comunisti.”.

Dacă trebuie să apreciez pe cele relatate referitoare la pătimirile părintelui Ioan în temnițele comuniste, trebuie să spun că a fost un supraviețuitor. Toate câte s-au petrecut cu dansul trebuiau să ducă la moartea sa pământească, însă el și-a continuat activitatea de duhovnic și mărturisitor al credinței și după eliberare până când a fost luat la Domnul. Și a fost viu pe pământ numai datorită bunătății și milei lui Dumnezeu. Câștigul părintelui în temnița a fost mare, neprețuit. Aici a avut experiența realității existenței lui Dumnezeu, convingerea experimentală a existenței lui Dumnezeu.

Am văzut cum mucenicilor vremii noastre li s-a dat să pătimească încă și mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau stăpânire decât asupra trupurilor; la Aiud, Gherla sau Jilava satanei i-a s-a îngăduit să se atingă chiar de sufletul omenesc. Așa s-a împlinit cuvântul care zice că “ Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi.”(Matei cap.19,30)

Cu siguranță, prigonitorii vremii noastre, care au condus, și masonii care au organizat totul, nu își puteau închipui binele pe care îl făceau victimelor atunci când îi chinuiau și îi omorau, căci precum se spune în carte lui Iov: “Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Și să nu disprețuiești certarea Celui Atotputernic. Căci El rănește și El leagă rana, El lovește și mâinile Lui tămăduiesc” (Iov 5, 17-18).

Cap.4. PĂRINTELE IOAN IOVAN – PROPOVĂDUITOR ȘI DUHOVNIC MĂRTURISITOR AL CREDINȚEI ORTODOXE

Părintele Augustin de la Aiud zicea așa: „Atunci când poporul român simte nevoia să-și cunoască sfinții din care s-a născut, atunci trebuie să-i lăsăm să-i cunoască. Și trebuie să ajutăm poporul român să cunoască toți sfinții neamului, și pe cei din perioada comunistă.”

Părintele Ioan Iovan a fost un suflet ales și s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat și în perioada tinereții, și cu atât mai mult la bătrânețe și la sfârșitul lui pământesc. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanță atât pentru neamul nostru, pentru țara noastră, cât și pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar și vindicator în același timp. A fost necruțător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp și fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii și mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Ioan Iovan a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un duhovnic propovăduitor al credinței noastre ortodoxe. Toată lucrarea săvârșită de părintele Ioan Iovan nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toți cei care l-am cunoscut.

Părintele Ioan avea dragoste de țară și de neam, în toată activitatea și gândirea lui nelipsind niciodată lupta de apărare a neamului și a valorilor credinței ortodoxe mai ales în timpul detenției. De aceea și astăzi, eu îl consider că este un protector prin rugăciunile sale către Dumnezeu asupra noastră, a tuturor românilor. Suntem o țară ortodoxă care le stăm ca un os de pește în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinților și al Mărturisitorilor și a părintelui Ioan de la Recea nădăjduim să mergem mai departe, axându-ne pe cuvântul Sf. Apstol Pavel amintit în capitolul 3 „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

4.1. Activitatea după eliberare. Misiunea Părintelui Ioan Iovan la Mănăstirea Plumbuita.

În luna august 1971 după eliberarea din temniță de la Aiud, a devenit ținta unor calomnii și scenarii compromițătoare. În această atmosferă tensionată, obosit și decepționat sufletește, a început să se preocupe de revenirea în cler. A făcut zilnic următoarele drumuri: la Sfintele Moaște, Patriarhie și Securitate, rugându-se și la Dumnezeu și de puternicii zilei. Patriarhul Justinian însă rămânea ferm pe poziția lui, dând vina pe Securitate, iar aceasta pe Patriarhie.

A dobândit „Rugăciunea inimii” încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului.

În sfârșit, pe data de 26 iunie 1979, în ziua când împlinea 57 de ani, după 24 de ani de caterisire, a obținut aprobarea de a sluji oficial. A fost trimis la Mănăstirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dădu voie să oficieze Sf. Liturghie la Mănăstirea Plumbuită din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Se redeschide Mănăstirea Vladimirești, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină mergând astfel la mănăstirea Plumbuita, unde stareț era Simion Tatu, fiul duhovnicesc al părintelui Ioan.

După un studiu amănunțit al istoricilor, a rezultat că întâiul ctitor al Ansamblului Mănăstirii Plumbuita este Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, care a domnit între anii 1559-1569. Prima pisanie a mănăstirii s-a pierdut, dar prin similitudini istorice, se apreciază că biserica ar fi fost terminată la data de 1 iulie 1564, iar hramul este cel al Sfântului Ioan Botezătorul. Al doilea rând de ctitori ai mănăstirii Plumbuita îi reprezintă Alexandru Vodă și mama sa Ecaterina Doamnă, confirmați prin portretele pictate pe peretele din dreapta al bisericii și printr-un document din 21 octombrie 1586, prin care voievodul înfrumusețează biserica și o înzestrează. De asemenea Mihnea Vodă, fiul său întregește averile mănăstirii printr-un hrisov dat Mănăstirii Plumbuita. Mihnea –Vodă, închină mănăstirea, Mănăstirii Xeropotam de la Muntele Athos, fapt confirmat printr-un Act de Închinare din 1586. În anii domniei lui Matei Basarab s-a dat o atenție deosebită Mănăstirii, nu numai ca lăcaș de cult, dar și ca fortificație. Matei Basarab, împreună cu soția sa Elena sunt cei mai importanți ctitori ai Plumbuitei. Astfel, în anii domniei sale, nu numai că transformă și înfrumusețează mănăstirea, dar o și întărește cu ziduri mari, ca pe o cetate de apărare. În anul 1647 construiește pe amplasament și o casă domnească, denumită astăzi Palatul Domnesc.

Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita. Dacă era atacat la Curtea Veche, domnitorul venea printr-un tunel la Palatul Ghica, apoi la Mănăstirea Plumbuită. Un tunel de refugiu mergea până la Fundenii Doamnei, altul ducea până la Pădurea Andronache. În acele timpuri, delegațiile oficiale, delegațiile domnești care veneau din Rusia sau din părțile Răsăritului, se opreau întâi la Plumbuita. La începutul anului 1614, după cum atestă unele documente, Țara Românească, dar mai ales Bucureștiul, au fost devastate de un incendiu, care a cuprins și Mănăstirea Plumbuită, incendiu care a distrus o mare parte din hrisoavele domnești date acestui așezământ. În incendiu s-a pierdut și hrisovul domnitorului Țării Românești, Radu Voievod, dat la 18 noiembrie 1614, prin care se făceau unele danii mănăstirii, dar întăreau și pe altele, făcute de rudele sale sau alte persoane.

De istoria Mănăstirii Plumbuita este legată și Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care și-a organizat aici o tabără. Revoluția de la 1848, a durat în Țara Românească 3 luni, fără sorți de izbândă. Datorită zidurilor înalte și siguranței pe care o prezenta, fără acordul Bisericii, beciurile Mănăstirii Plumbuita se transformă în închisoare politică pentru conducătorii revoluției care nu reușiseră să se refugieze în exil.

În timpul domniei lui Cuza, în anul 1860, guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu “ridică egumenilor greci dreptul de a mai arenda moșiile mănăstirești”. În anul 1863, prin Legea Secularizării, averile mănăstirilor închinate, dar și a celor neînchinate, trec în avutul statului. În perioada interbelică, Mănăstirea ajunsese în paragină, iar biserica a fost transformată în biserică de parohie.

În anul 1933, preotul Sachelarescu luptă pentru recâștigarea proprietății Mănăstirii și începe, în același timp lucrările de restaurare pentru biserică și clopotniță, cu acordul Comisiei Monumentelor Istorice. Lucrările au durat doi ani și de la exterior s-au mutat la interior prin refacerea și restaurarea picturii bisericii. În același plan de restaurare a preotului Sachelarescu era prevăzută și restaurarea Palatului Domnesc al lui Matei Basarab, după forma inițială și a împrejmuirii incintei. În vara anului 1943, începe o amplă lucrare de restaurare a întregului ansamblu mănăstiresc. Acest proiect nu s-a finalizat

.

În anul 1954 mănăstirea a fost încredințată părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, care în anul 1957 va înlocui pardoseala bisericii deteriorată cu piatră de Bompatac. La sfârșitul lucrărilor de restaurare, la 24 mai 1958, Patriarhul Justinian, împreună cu arhiereii vicari Antim și Teoctist, a resfințit Mănăstirea Plumbuita. La scurt timp, părintele Sofian Boghiu va fi arestat și închis pentru participarea sa la mișcarea spirituală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Capitală. În anul 1966 la Mănăstirea Plumbuita a fost numit stareț arhimandritul Simeon Tatu, cunoscut mai ales pentru priceperea sa în arta sculpturii și a picturii.

4.2. Monahismul ortodox romanesc din secolele XIV până prezent

Vocația monahală este o stare a minții iubitoare de pustietate și o conștiință a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc și cresc împreună. Le-am putea imagina că floarea și fructul propovăduirii evanghelice. Mulți și-au pus libertatea în slujba alegerii și căutării căii “mai directe” a vieții creștine dându-se pe ei dumnezeieștilor nevoințe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica în vreme ce în secolul patru recunoscuse viața monahală ca fiind întemeiată pe libertate și organizare, să-i privească pe monahi ca pe niște fii “aleși” și să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu și virtuoși atleți ai lui Hristos, arătându-și grija maternă pentru modul lor de viață de imitare a îngerilor și contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, în esență, monahismul este foarte vechi. Temeliile duhovnicești ale primilor creștini și tradițiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munți peșteri și mănăstiri. Pe scurt, conștiința lor martirică îi îndemna să săvârșească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

Este unanim recunoscut faptul că în ultimii ani, la noi, cel mai important și actual tratat masiv de istorie bisericească la romani îl constituie lucrările P. C. Pr. prof dr. Mircea Pacurariu. În cele ce urmează, pentru perioada anunțată, referitor la datele istorice asupra monahismului românesc, mă voi orienta în general, după lucrarea Părintelui profesor Mircea Pacurariu.

Din cele prezentate până aici se constată că monahismul a pătruns pe teritoriul patriei noastre prin Dobrogea (Scythia Minor), la începutul secolului IV, dar și pe alte căi, în timpul invaziei popoarelor nomade. Apoi, secol de secol, facilitat și de împrejurările istorice, monahismul s-a extins la nordul Dunării, în Codrii Vlăsiei, în Carpați și peste Carpați, în Moldova și podișul Transilvaniei, ajungând prin secolele X-XII în toate zonele țării noastre, de la Hodos-Bodrog- Banat până în nordul Bucovinei, de la Tomis și Niculițel până dincolo de Sighetul Marmației.

În Moldova, monahismul s-a răspândit prin secolele X-XI, venind atât din Dobrogea și Munții Buzăului, cât și direct din Bizanț, cu care Moldova avea strânse legături spirituale prin călugării și episcopii misionari care mergeau până în centrul Europei.

În Transilvania monahismul a pătruns atât prin Banat, cât și direct din Tara Românească și Moldova, prin călugării misionari trimiși de Patriarhia de Constantinopol și prin legăturile frătești dintre românii care populau ambele versante ale Carpaților din timpuri ‘’străromâne’’.

Viața monahală care se răspândea în Țările Romane, Valahia, Banat, Transilvania, Moldova și Dobrogea era în s-a dezvotat în strânsă legătură cu cea de la Muntele Athos, din Palestina, cât și din Alexandria sau chiar de la Muntele Sinai. De aceea, Părintele Mircea Pacurariu spune că "monahismul românesc (organizat) este mult mai vechi decât al vecinilor noștri slăvi". În aceeași perioadă s-au întemeiat și alte manăstiri ortodoxe în Transilvania, de exemplu cele de la Meses, Hodos s.a.

Exista, prin urmare, dovezi documentare care confirmă existența unei vieți monahale în Romania înainte de venirea Sfântului Nicodim la noi (a doua jumătate a secolului XIV), deci înainte de fondarea marilor manăstiri romanești: Vodita, Tismana, Cozia, Prislop, Neamț etc. Însuși cuvântul romanesc sihăstrie (ca și derivatele lui: sihastrul, sihăstresc) – cu rezonanța lui de mare vechime și caracterul familiar și popular, răspândit în toate regiunile tării, constituie o dovadă că mișcarea isihasta a fost bine cunoscută la noi și că a influențat intens viața monahală din toate țările locuite de romani.

În anul 1359, prin hotărârea sinodală de strămutare a mitropolitului Iachint de la Vicina în scaunul de Mitropolit al Țării Românești de la Curtea de Argeș se prevedea ca toți cei sfințiți, "să-l asculte și să i se supună lui’’. De remarcat că toate aceste măsuri organizatorice ale Bisericii și ale monahismului la romani aveau loc înainte de venirea Sfântului Nicodim în țara noastră. Astfel ca preoții și credincioșii noștri au cunoscut prin ei înșiși, nemijlocit, și înainte de venirea Cuviosului Nicodim viața manăstireasca athonita, organizată după principiile vechi-patristice și ale isihasmului, atât de răspândite în Răsăritul Ortodox în secolul al XIV-lea. Deci, teza veche a istoriografiei noastre sau a vecinilor noștri (slăvi), potrivit căreia Nicodim ar fi fost "întemeietorul" vieții călugărești în patria noastră, trebuie corectată, în sensul că el a fost numai un priceput organizator al acestei vieți (monahale), după izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc adus de isihasm. Putem spune deci ca "opera lui Nicodim înseamnă mai mult sfârșitul unei evoluții istorice a vieții manăstirești în Tara Românească decât începutul ei". După înființarea Mitropoliei Țării Românești la Curtea de Argeș (1359), este de la sine înțeles ca atât voievodul cât și ierarhia superioară a Bisericii au pornit și la organizarea pe plan administrativ a Bisericii în general și deci și a mănăstirilor, construindu-se locașuri rezistente din piatră și cărămidă. Sub acest aspect Sfântul Nicodim de la Tismana apare ca un mare și priceput organizator al monahismului ortodox roman. Cu sprijinul material al voievozilor romani, Nicodim zidește cunoscutele manăstiri: Vodita, Tismana, Gura Motrului, Topolnita, Prislop etc.

După Vodita, care din nefericire se păstrează numai sub forma de ruine, încep șirul manăstirilor păstrate în cea mai mare parte. De la sfințirea Voditei (1370), până la finele secolului XIV-lea se găsesc pe tot cuprinsul pământului romanesc peste douăzeci de mănăstiri zidite din material rezistent, înzestrate cu tot felul de danii și privilegii ctitoricești și patriarhale. Biserica Domneasca din Curtea de Argeș, manăstirile Cozia (1386), Cotmeana-Arges, Snagov-Ilfov, precum și cele din Moldova: Neamț, Bistrița Pobrata, Moldovița, Mirauti-Suceava, Sfântul Nicolae din Rădăuți și altele, dintre care majoritatea dăinuiesc și azi, au fost ridicate și ctitorite în secolul al XIV-lea. În afară de importanța lor ca locașuri de închinare și trăire morala-duhovniceasca, manăstirile au îndeplinit și un însemnat rol cultural și national-patriotic. În mănăstiri s-au întemeiat primele scoli unde se pregăteau călugări și preoți sau dieci pentru cancelaria domnească. Tot în mănăstiri se învață și meșteșugul picturii, apoi arta miniaturii, a broderiilor etc.

De asemenea, în Transilvania numărul mănăstirilor a spori mereu, încât în anul 1204 papa Inocențiu III (1198-1216) delega pe episcopul sau de la Oradea să le cerceteze și să constate dacă nu era posibilă înființarea unui episcopat dependent de Roma pentru a atrage pe ortodocși la catolicism. După această dată s-au construit tot mai multe biserici și manăstiri ortodoxe, mai ales în părțile Hunedoarei și în Banat, realizări majore ale arhitecturii și picturii romanești. Acest proces este strâns legat de afirmarea politică și militară a cnezatelor și voievodatelor romanești. O bună parte din mănăstirile romanești din teritoriile intracarpatice existente în secolele XIV-XV și-au continuat existenta până târziu iar altele dăinuiesc și în prezent: Prislop, Râmeț, Nicula etc. La acestea s-au adăugat între timp mănăstirile din Lancram (secolul XVI), Toplița și Moisei (secolul XVII), Sâmbătă de Sus, ctitoria lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. În afară de acestea, în Transilvania au existat aproximativ 200 de schituri din lemn, ridicate din evlavia și dărnicia credincioșilor de aici. Se știe însă ca cea mai mare parte din aceste schituri și biserici au fost distruse cu tunurile sau incendiate intre 1761-1762. După această perioadă viața monahală ortodoxă din Transilvania a încetat pentru un timp, credincioșii romani din Ardeal care doreau să se călugărească trecând Carpații în mănăstirile din Tara Românească și Moldova.

Revenind la starea de lucruri din secolele XV-XVII, putem afirma că domnia lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș în Moldova și cea a lui Matei Basarab și Constantin Brancoveanu în Muntenia reprezintă pentru cele două țări romane epoca de glorie a organizării și dezvoltării vieții monahale pe toate planurile: arhitectonic, artistic, cultural etc. În afară de consolidarea și dezvoltarea marilor manăstiri existente în Moldova până la această dată memorabilă (1457), marele voievod Ștefan cel Mare sporește numărul lor prin noi mănăstiri, schituri și biserici ctitorite de el, de membrii familiei sale sau de unii dntre dregătorii țării. Dintre manăstirile ctitorite și înzestrate în întregime de Ștefan cel Mare, pe primul loc se situează Manăstirea Putna (1466) cu hramul Adormirea Maicii Domnului, apoi Manăstirea Voroneț (1472), cu hramul Sfântul Gheorghe, Manăstirea Tazlău, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (1481), Manăstirea Dobrovăț (1499), cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, precum și numeroase schituri și biserici.

Încă din timpul lui Ștefan cel Mare Manăstirea Putna, alături de celelalte manăstiri mai vechi, a devenit un mare centru cultural și artistic al țării. Importanța ei crește și prin faptul că Putna este gropnița lui Ștefan cel Mare, a familiei sale și a urmașilor săi până la Petru Rareș. Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546) este considerat unul dintre cei mai mari ctitori de așezăminte bisericești și civile în Moldova. Sub domnia sa, construcțiile de mănăstiri și biserici au cunoscut un mare avânt. Din inițiativă să au început atunci și picturile exterioare ale bisericilor, din care multe se păstrează până azi, cum ar fi Sfântul Gheorghe din Hârlău, Probota, Humor, Moldovița, Bălinești, Arbore și Voroneț. Mănăstirea Rașca în apropiere de Fălticeni a fost ridicată din porunca lui Petru Rareș, în 1542, prin grija episcopului Macarie al Romanului.

Manăstirile Slatina (1554-1558), biserica de piatră a Manăstirii Pângărați (1560), refacerea bisericii Manăstirii Bistrița sunt ctitoriile lui Alexandru Lapusneanu, iar renumita Manăstire Sucevița (1580–1583), care trece printre capodoperele artei vechi românești, a fost ctitorita de familia Movilestilor. Se știe că alături de renumitele centre monahale de la Vodita, Tismana, Cozia etc., la finele secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în Tara Românească au fost reînființate, pe temeliile unor așezări mai vechi, încă două centre monahale importante, care aveau să aibă rol deosebit de însemnat pentru monahismul romanesc și anume: Manăstirea Dealu (1500) și Manăstirea Govora (1502), ambele construite în timpul lui Radu cel Mare, cunoscute prin importanța lor culturala pentru Biserica și poporul nostru, dar și prea frumoasă manăstire a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș, care a fost sfințita la 15 august 1515 de patriarhul Constantinopolului și de clerul din Tara Românească, în prezenta marelui voievod Neagoe și a doamnei sale Despina. Cam în același timp ia ființă comunitatea monahală de la Ostrov-Calimanesti (1522) și Manăstirea Bistrita-Valcea (1520-1521), ctitorite de boierii Craiovesti.

O epocă de reîmprospătare a vieții spirituale în istoria monahismului romanesc o reprezintă, desigur, Cuviosul Paisie Velicicovschi de la Neamț (+1794), care prin viața sa duhovnicească și prin toată osteneala depusă în slujba monahismului, pe plan duhovnicesc și cultural, a reușit să renască acea orientare a monahismului de tradiție patristică și isihastă (athonita) în majoritatea manăstirilor romanești din epoca sa și de atunci până în prezent. Mănăstirile Dragomirna, Secu, Neamțu, Poiana Mărului s. a. sunt centre monahale la romani care s-au reorganizat în mod direct de Cuviosul Paisie și de ucenicii săi. De fapt manăstirile Sihăstria, Cernica, Frasinei-Valcea, precum și altele, se orientează chiar în prezent după regulile monahale imprimate de Paisie și de ucenicii săi: Veniamin Costache, starețul Gheorghe de la Cernica, Grigorie Dascălul, Sfântul Ierarh Calinic etc. La Mănăstirea Neamț, Cuviosul Paisie a reușit să-și pregătească urmași vrednici pentru lucrul călugăresc: Sofronie, succesorul său la stăreție (1794-1803) Ioan, fost egumen, luminatul Dosoftei, Dorotei, ucenicul lui Sofronie, Ștefan – ierodiaconul traducător, Isaac Schimnicul, Iosif, Stratonic, Antonie, Rafail și mai ales Gherontie.

Curentul cel nou de viață și cultura monahală a trecut repede la Agapia, care era atunci mănăstire de călugări, la Hangu, la Bisericani, Rașca, de unde a ieșit Gherasim cel dintâi tipograf muntean. De aceea, în rândul ucenicilor lui Paisie întâlnim și munteni: Rafail de la Hurezi, Grigore de la București, care apoi se așează la Mănăstirea Căldărușani și a devenit Mitropolitul Țării Românești (+1834) și alții. De asemenea strânse legături cu viața paisiana a avut-o și alte centre monahale din Muntenia și Oltenia: Iezerul Varzaresti, Ghighiu, Dalhauti, Ciolanul, Cheia etc. De aceea, după Sfântul Nicodim de la Tismana, Cuviosul Paisie Velicicovschi este pe drept cuvânt socotit că al doilea Părinte reorganizator al monahismului românesc. Reorganizarea adusă monahismului romanesc de Nicodim de la Tismana, de Paisie de la Neamț, de starețul Gheorghe și Sfântul Calinic de la Cernica s-a transmis în toate mănăstirile din România și în felul acesta viața monahală din epoca patristică, de la Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Cassian, începătorul vieții de obște, Ioan cel Sfințit (Palestina), Teodor cel Sfințit, precum și atmosfera isihastă de la Athos se găsesc azi în toate cele peste 150 de mănăstiri și schituri din țara noastră, iar cei aproape 3000 de monahi și monahii romani dau viața acum manăstirilor ortodoxe romanești și se călăuzesc după principiile clasice ale vieții călugărești, "ora et labora" își îndeplinesc în mod zilnic și conștiincios obligațiile lor sfinte fata de Biserica strămoșească, se străduiesc cu timp și fără timp să observe acel indemn biblic și permanent al marelui apostol din Epistola către Evrei: "Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu și, privind cu luare-aminte cum și-au încheiat viața, să le urmați credința" (13, 7).

Mănăstirile Curtea de Argeș, Cozia-Valcea, Frasinei-Valcea, Sihăstria, Secu, Horaița și Bistrița Neamț; Agapia și Varatec-Neamt, Tismana-Gorj, Hurezi-Valcea, Putna-Suceava, Moldovița, Dintr-un Lemn-Valcea, Celic-Dere-Tulcea, Ramet-Alba, Sâmbătă de Sus-Brasov, Cetatuia-Iasi, Durau-Neamt, Cernica, Pasărea, Țigănești, Ghighiu, Sinaia, Dragomirna, Sucevița și Slatina-Suceava, Vorona-Botosani, Zamfira, Suzana, Rohia-Maramures și altele sunt cu adevărat niște comunitati-model ale monahismului romanesc actual, atât pe plan spiritual cât și organizatoric.

Alături de documentele vechi, de filele bătrânilor cronici, predanile strămoșilor și de obiceiurile pământului, așezămintele monahale din Biserică Ortodoxă Romana sunt izvoare nesecate care ne ajuta să cunoaștem aspecte din istoria poporului nostru, să înțelegem moștenirea artistică, culturală și religioasă a străbunilor. Astfel se explica nevoia reînvierii vieții monahale în unele mănăstiri: Voroneț, Humor și Probota-Suceava, Golia, Galatia, Dobrovăț și Barnova-Iasi, Tazlău, Pângărați și Razboieni-Neamt. În fiecare locaș de închinare, în fiecare piatră, în fiecare element decorativ, în fiecare frescă, păstrate până în zilele noastre, deslușim ideile și sentimentele adânci ale celor ce au trăit înainte de noi, suntem în legătură cu diferite aspecte din viața culturală a poporului român. De aceea monahismul românesc a avut și are un rol constructiv atât în istoria, cât și în viața actuală a Bisericii noastre și a poporului român în general.

4.3. Așezarea geografică, istoricul și venirea Părintelui Ioan Iovan la Mănăstirea Recea

Manăstirea cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” este una dintre cele mai mari mănăstiri ortodoxe din județul Mureș, aflată pe Drumul European 60, în localitatea Recea, localitate componentă a orașului Ungheni, la numai doi kilometri de Aeroportul Transilvania Targu-Mures. Este așezata în centrul Câmpiei Transilvaniei, pe lunca râului Mureș, la confluența cu râul Niraj.Se află la o distanță de 10,63 km de Municipiul Târgu Mureș, la 42,21 km de Reghin, un alt municipiu din județul Mureș și la 99,58 km de Municipiul Cluj Napoca – un important centru economic și cultural din România.

În „Mărturisitori pentru Hristos”, Înalt Prea Sfințitul Andrei scria:, În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe părintele Ioan și văzând că dorește să înceapă o lucrare duhovnicească și misionară, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit și Maica Stareță Cristina Chichernea. I-am îndemnat să meargă la Recea, județul Mureș, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuță și o clădire’’

Mare și complexă este răspunderea duhovnicului în fața Dreptului Judecător, pentru fiecare suflet ce i se adresează, căci așa cum universal este format din văzut și nevăzut, din pământesc și ceresc, tot așa și ființă umană este trup și suflet.

Spunea Părintele Ioan că această voință divină a duhovnicului o datorează pentru totdeauna Înalt Prea Sfințitului Andrei, recunoscându-i darul apostolic ce îl însoțește permanent. Așa se explică și decizia de a rămâne definitiv pe aceste meleaguri, întărită și de discuția avută de către părintele Ioan cu Înalt Preasfințitul Andrei Arhiepiscop de Alba-Iulia, actualmente Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului. După o serie de discuții, Înalt Preasfințitul Andrei a binecuvântat înființarea unei manăstiri de maici în satul Recea ,comuna Ungheni lângă Targu-Mures.‘’Marturisesc că din clipa în care am ajuns la Recea și până în prezent, am simțit din plin ajutorul divin’’ (Ioan Iovan)

În toamna anului 1991, pe acel loc neted, s-a ivit o mica obște, cercetând cu privirea ziduri odinioară începute, dar neterminate încă. Cea care îl insotea constant pe părintele Ioan este fiica duhovnicească dintotdeauna: Mariana Chichernea. Din acel moment, viata duhovnicească pentru manastirea Recea de Mures ce este dificil de egalat în România de astăzi. La sfârșitul anului 1991, începe efectiv această viata duhovniceasca, cand, de fapt, cu mult timp în urmă, fusese aruncată sămânța, de pe vremea când inginera Mariana Chichernea ajunge să-l cunoască pe părintele Ioan Iovan fiind, asuprit de regimul comunist. Obștea își găsise adăpost într-un corp de chilii modest. Acolo frigul domnea, iar spațiul era limitat. Maica stareță își amintește cu privire la acel moment următoarele:’’Îngrijorarea și tristețea pluteau peste noi. Frigul și lipsurile puteau duce la îmbolnăvirea viețuitorilor viitoarei mănăstiri”. ÎPS Andrei a făcut un gest generos, oferind maicilor posibilitatea achiziționării unui autoturism care a purtat-o pe maica stareță prin întreaga țară, astfel reușind să găsească sprijin pentru mănăstire. Referindu-se la acel moment maica stareță preciza în articolul Căldura de la Recea, publicat în Lumea credinței – Magazin ilustrat:’’ Mă respingea fără ezitare orașul Târgu-Mureș. Veneam din București, unde trăisem deja 58 de ani și aveam o mamă de 80 de ani. În plus, îmi era necunoscut, pustiu și vitreg. Durerea despărțirii de un oraș căruia îi lăsasem tot sufletul, apoi teama de necunoscut, multitudinea lucrurilor ce trebuiau făcute, schimbarea mediului social, toate erau de natură a-mi produce o mare îngrijorare. De cealaltă parte era părintele Ioan, pe care îl cunoșteam de aproape 35 de ani, timp în care i-am fost cea mai apropiată persoană în multele lui necazuri. Am considerat că nu se cuvenea să-l părăsesc nici în acest moment de grea încercare”. (Maica Cristina Chichernea)

Toate acestea au rămas în urmă odată cu depunerea voturilor monahale la data de 13 octombrie 1991, în prezența părintelui Ioan. Maica Cristina rememorează acele momente:” La început dormeam pe o somieră adusă din sat, așezată direct pe beton, iar în jurul ei erau îngrămădite baloturi cu genți și lucruri personale, ale părintelui și ale mele, printre care mișunau șoareci. Un pled roșu ținea loc de geam. Lângă somieră era un scaun rupt. Totul avea un aspect deprimant, de coșmar, un veritabil azil de noapte. Dacă se mai ia în seamă și faptul că soborul (2 maici și 25 de surori, 2 preoți și un călugăr) dormea pe scânduri așezate pe bolțari, lipsind paturile și orice alt mobilier, imaginea este clară”. (Maica Cristina Chichernea)

De la acest moment și până a se ivi mănăstirea, drumul a fost extrem de anevoios. În anul 1994, au avut loc două evenimente semnificative: încheierea construcției cetății de chili și a stăreției, dar și vizita memorabilă a Patriarhului Teoctist, a Patriarhul Partenie al III-lea, al Alexandriei, a Înalt Prea Sfințitul Andrei de Alba Iulia împreună cu alți ierahi preoți și diaconi.

4.4. Ridicarea si arhitectura Mănăstirii Recea. Muzeul și universitatea de vară.

Încă de la intrare te copleșesc scările de marmură albă ale căror balustrade, în număr de trei, sunt lucrate cu mare artă, ele au forma unor coarde de viță de vie cu struguri. Arhitectura bisericii îmbina mai multe stiluri de construție: stilul brâncovenesc, bizantin și moldovenesc. Mănăstirea are trei turle, cea mare este situată pe naos și celelalte două pe pronaos. Centrul de greutate al complexului monahal este biserica, a cărei volumetrie se ridică din planul în formă de cruce, cu împărțirea caracteristică bisericilor bizantine: nava centrală cu pridvor, pronaosul, naosul și altarul, turla principală aflată deasupra naosului și cele două turle ale clopotniței situate deasupra pronaosului.

În partea de nord-vest, în dreapta bisericii, s-a amplasat corpul de chilii, care are o construcție în formă de "L", edificat pe două nivele, având la parter trapeza, bucătăria și anexele, iar la etaj stăreția și chiliile propriu-zise. Casa de oaspeți este o construcție înălțată pe parter ce cuprinde două apartamente și o sală de protocol. În partea de sud-est, în stânga bisericii, se află zona de intrare în incinta complexului monahal, alcătuită dintr-un portal impozant cu foișor, care întregește în mod fericit ansamblul mănăstiresc. În partea opusă intrării și în ax cu aceasta s-a amplasat clădirea ce cuprinde la parter biblioteca, cabinetul medical, infirmeria și atelierele de croitorie, iar la etaj muzeul cu caracter bisericesc și național. În vecinătate, pe o suprafață de zece hectare, s-a ridicat casa închinătorilor și s-a organizat gospodăria anexă proprie, de creștere a animalelor și păsărilor și de cultivare a legumelor și florilor, pentru uzul obștei.

Dând dovadă de pricepere, de perseverență și de tenacitate, dar și de dragoste pentru Dumnezeu și colectivitate, Preacuvioasa Maică Stareță Stavrofora Cristina a reușit să vegheze la zidirea acestui lăcaș de cult, avându-l alături pe Înalt Prea Sfintitul Andrei si pe părintele arhimandrit Ioan Iovan, duhovnicul mănăstirii, care prin rugăciune, slujbe și sfaturi înțelepte a mângâiat sufletele credincioșilor, a intermediat legătura dintre pământ și cer, între om și Dumnezeu.

Pictura bisericii este realizată în „mozaic de Murano” pe fond albastru de către pictorul Viorel Maxim. Mozaicul de Murano poartă numele de la Insula Murano din Italia renumită pentru produsele de sticlărie încă din Evul Mediu. Nu este o sticlă normală ci una tratată și amestecată cu anumiți compuși care îi dau valoare. Curtea bisericii este înconjurată de un zid de cărămidă presată, iar în fața bisericii sub o salcie uriașă sunt amenajate băncute și o măsuță în mijloc pentru pelerini. De asemeni se poate remarca că zidurile care împrejmuiesc așezământul prin aspect amintesc de zidurile de apărare ale mănăstirilor din Bucovina. Este singura biserica pictată în întregime în mosaic din Europa.

Anul 1997 este anul ridicării portalului de la intrare, a Muzeului (de artă și civilizație tradițională, dar și de cultură bisericească) al finalizării bisericii din deal. Sediul Universității de Vară, „Nicolae Popovici” este locul unde cultul întâlnește cultura. Inițiativa acestui demers aparține părintelui Ilie Moldovan.

Scopurile Universității de Vară de la Recea se întrezăresc din cuvintele părintelui profesor Ilie Moldovan:, Nu intenționăm să-i încărcăm pe studenții cu o droaie de cunoștințe noi, ci să fie învățați să gândească ei înșiși. Și două sunt direcțiile de educație și acțiune. Restabilirea relației firești dintre om și natură, prin redeșteptarea sentimentului religios, resuscitând responsabilitatea față de mediu, și recuperarea vârstei paradisiace, coborând spre spița etnică…” (Pr. Ile Moldovan)

Despre sprijinul considerat de părintele Ioan dat manstirii de către Maica Cristina, Înalt Preasfințitul Andrei scria ‚’’Maica Cristina are funcție de complementaritate harica’’, aceasta având calitatea și capacitatea de a se dărui total unor cauze drepte, cu inteligență, dârzenie și noblețe.

La vârsta de 86 de ani, în data de 17 mai 2008, ora 13, Părintele Arhimandrit Ioan Iovan, își ia rămas bun de la Mănăstirea cu hramul, Nașterea Maicii Domnului” Recea de Mureș, lăcaș care i-a încununat ultimii ani din viață atât de frumos, și pleacă încărcat de vrednicie duhovnicească la Cel pe care L-a slujit cu atâta dragoste o viață întreagă.

Concluzii finale

În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o țară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temnițelor și lagărelor de exterminare. În tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilință, minciună și delațiune. Pentru a ascunde și a șterge urmele genocidului roșu, din numărul de deținuți politici, circa 15-20% au fost uciși prin împușcare sau exterminați în închisori ori lagăre de muncă forțată.

Cu toate că dispozițiile din Codul penal comunist din 1948 interziceau, în genere, separația individuală, admițând-o numai pentru condamnații de drept comun și numai pentru o perioadă de maximum doi ani de la începerea executării pedepsei, în realitate condamnații din secțiile speciale erau trecuți la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la, „zarca” de la Aiud, „neagra” la Sighet și Jilava, „cazinca“ la Suceava, etc. Aici deținuții executau pedepse într-o totală izolare, în condiții de mizerie și înfometare. Un fenomen caracteristic al penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulți ani ai detenției, condamnații politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncălzite. Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la pernă și așternut. Majoritatea unităților penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura coborând drastic în celule în timpul iernii.

Teama, frica de intelectualitate se va manifesta și prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituții de cultură românești, Biserica, producându-se epurări masive între clericii și membrii ei și mulți dintre ei ajung în întunecatul Sighet, Pitești, Aiud, Gherla sau Jilava. Preoți, academicieni, poeți, oameni de știință, în măsura în care nu au înțeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viața sau cu anii tinereții lor verticalitatea morală pe care și-au impus-o.Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început și până în ultimele zile ale regimului comunist partea societății care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută și de aici poate și încrâncenarea și neîncrederea pe care liderii comuniști au manifestat-o mereu față de această categorie socială.

Așadar, fiind incapabil de creație, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb. Ca neam și persoane care am trecut prin experiența comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza și înțelegerea acestei experiențe la dimensiunea de experiență mistică ce ne-a pus în ecuație relația cu Dumnezeu și ne-a demonstrat că, într-un mod ascuns, dar constant, veșnicia năvălește în timpul istoric.

Din punct de vedere creștin, singurul răspuns care poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertății, a spiritualității, a existenței lui Dumnezeu și, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creștin aplică faptelor, sistemelor și ideilor o grilă de lectură creștină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni diavolului, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuțărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber și îi cere supunere din iubire liber consimțită, comunismul, ca și demonul îl vrea pe om sclav supus, ușor de manipulat, cu libertatea anulată și voința pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecință a încercării de a-ți păstra umanitatea.

Parcurgând lucrarea de față, fie prin intermediul memorialisticii de detenție, fie redate nemijlocit de cei în cauză, se constată că trăirea religioasă și fenomenul creștin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spațiul persecutant al temniței devine prilej de adâncire spirituală, într-o așa măsură încât se poate afirma, că trăirea creștină în temnițele comuniste a fost un fenomen de masă a încercării de a-ți păstra umanitatea. Altfel spus, în urma materialului consultat, a rezultat că, în pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbușire a credinței și de descompunere interioară a persoanei umane, atât părintele Ioan Iovan cât și deținuții din închisorile comuniste au reușit să trăiască o viață în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înțelegem, să ne-o asumăm și să conștientizăm care sunt soluțiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât față de propria conștiință cât și față de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă și, mai ales, față de generațiile viitoare. Așadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creștinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credință. Părintele Ioan Iovan, mărturisitorii, martirii și mucenicii temnițelor comuniste trebuie să funcționeze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoașterea experienței lor ar rămâne doar la nivel rațional și atât.

Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă și dragoste față de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienței comuniste și, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, risca să se dezintegreze ca persoană umană.

ANEXE

Parintele Ioan Iovan predicand din altarul de vara a Manastirii Vladimiresti

Sursa foto: marturisitorii.ro

Parintele Ioan Iovan cu Sfântul Potir la Mănăstirea Vladimirști

Sursa foto: marturisitorii.ro

Bibliografie

I. Ediții ale Sfintei Scripturi

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006

II. Lucrări de teologie

Andreicuț, Andrei, Pr. prof. Dr., Mărturisitori pentru Hristos I, Editura “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2005

Andreicuț, Andrei, Pr. prof. Dr, Legea Romanescă, repere istorice și doctrinaire, Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1995

Cristina, Monahia, Părintele Ioan de la Mănăstirea Recea de Mureș, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002

Cristina Stavrofora, Părintele Ioan Iovan, Mănăstirea, Nașterea Maicii Domnului- Recea de Mureș, Târgu-Mureș, 2010

Gheorghiu, Virgil, Pr. Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer – Amintiri dintr-o copilărie teologică, Ediția a III-a, Editura Deisis, Sibiu, 2008

Iovan, Ioan, Pr., A fost frumos la Gherla, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009

Jean Nicolae, Pr. – "The chalice îs my life" – Father Ioan Iovan, The Eucharistic Martyr în the Communist Prison- Potirul este viața mea "- Părintele Ioan Iovan, Mucenicul euharistic în închisoarea comunistă

Lossky, Vladimir Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Bonifaciu 1998

Oțel Petrescu, Aspazia, Doamne, strigat-am, Editura Platytera, București, 2008

Petrașciuc, Romeo, Părintele Arsenie Boca – Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012

Remus, Onișor, editorul volumului și realizatorul interviurilor, Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și Maica Stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

II. Lucrări istorico-teologice

Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Lucrare publicată în serial în revista “Puncte Cardinale”, în anii 1993 – 1996

Dumitru Lăcătușu, Jilava, în Andrei Muraru (coord.), „Dicționarul penitenciarelor din România comunistă: 1945 – 1967”, Polirom, Iași, 2008

Enache, George, Petcu, Nicolae Adrian, Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Editura Partener, Galați, 2009

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă, București, 2001

John Marler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima și adevărata răzvrătire, trad. Felix Trușcă, Ed. Sofia, București, 2002

Seiche, Fabian, Martiri și mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Editura Agaton, Colecția ʻʻOrtopraxiaʼʼ-11, Făgăraș, 2010

Adrian Nicolae Petcu, Participarea Bisericii Ortodoxe Române la rezistența anticomunistă, în Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962, Ed. Kullusys, București, 2003

Mihai Săsăujan, Măsuri represive comuniste împotriva preoților chiaburi în anii 1950-1952, în „Arcă”, an 2003

Ludmila Tihonov, Politica statului sovietic față de cultele din RSS Moldovenească, 1944- 1965, Chișinău, 2004

Păcurariu, Mircea Pr. dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1,2, EIMBOR, București

Longin Hosu Lucia, Memorialul Durerii o isorie care nu se învață la școală, Editura “Humanitas”, 2013

Vasâli Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în vest, trad. Ion Aramă, Ed. Orizonturi, Ed. Sirius, București, 2003

Carmen Chivu – Duță, Cultele din România între prigonire și colaborare, Editura Polirom, Iași, 2007

Mihai Albu, Carmen Chivu – Duță, Dosarele securității. Studiu de caz, Editura Polirom, Iași, 2007

Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007

Gheorghe Leahu, Distrugerea mănăstirii Văcărești, București 1996 (cu rezumat în limbile franceză și engleză).

Alexandru Predescu – “Vremuri vechi bucureștene”, Ed. Pentru Turism, București, 1990;

Constantin C. Giurescu și colab., “Istoria României în date”, Ed. Enciclopedica Română, București, 1972;

Academia R. P. R., "Istoria României”, vol. III, Ed. Academiei R. P. R., București, 1964;

Mihai Tătărâm, "La margine de București”, Ed. Sport-Turism, București, 1983;

III.Articole și studii

„BOR”, an LXIII (1945), nr. 4-5, p. 194

Constantin Voicescu, Oameni ai Bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codrii României, în „Renașterea”, an VI (1995), nr. 11 (71), Cluj, p. 8

Gomboș, Stelian, În memoriam-Părintele Ioan de la Recea (19 mai 2008)

Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea – Societate, Sorin Preda, Formula AȘ – anul 2006, numărul 732

Viața bisericească în Moldova. Anuarul Mitropoliei Moldovei, Iași, 1941, p. 78 – 80

Declarație pe proprie răspundere privind originalitatea conținutului

lucrării de licența

Prin prezenta declar că lucrarea de licență cu titlul

“PĂRINTELE ARHIMANDRIT IOAN IOVAN – MODEL DE SPIRITUALITATE ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ”, este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele online, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

– Toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducerea proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

– Reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

– Rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca

Absolvent,

Cioara Doru Lucian

Curriculum Vitae

Doru Lucian Cioara

Mobil: +40 742 763 405

Email: geographia_ro@yahoo.com

Adresa: Turda, Str. Libertății nr.12 bl. R, sc. C, ap.21, Județul Cluj ROMÂNIA

Experiență profesională

Cântăreț bisericesc

Catedrala Ortodoxă “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Turda

(Perioada 2013-prezent)

Cadru didactic definitiv, profesor de geografie

Școală cu clasele I-VIII Deusu/Colegiul Tehnic, Deușu, Județul Cluj, România

Colegiul Victor Ungureanu, Câmpia Turzii, Județul Cluj, România

Liceul Teoretic Pavel Dan, Câmpia Turzii, Județul Cluj, România

Colegiul Național "Mihai Viteazu" Turda, Turda, Județul Cluj, România

Colegiul Emil Negrutiu Turda, Turda, Județul Cluj, România

(Perioada 2005-2015)

Studii

Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca (2013 – 20017), Cluj Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea Teologie ortodoxă pastorală

Universitatea "Babes-Bolyai" (2000 – 2004), Cluj Napoca

Facultatea de Geografie

Specializarea Geografie

Grup Școlar "Dr. Ioan Rațiu" (1996 – 2000), Turda

Profilul: Chimie

Absolvent cu diploma de atestat profesional tehnic în specializarea chimia silicaților

Master/Studii postuniversitare

Colegiul Tehnic Turda (2014 – 2016)

Scoala Postliceala analist programator

Analist programator, absolvit cu diploma în sesiunea februarie 2016

Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca (2006 – 2007), Cluj Napoca

Masterat în geografie

Specializarea Geografie umană și dezvoltare regională (curs în lb. Franceză)

Abilități

Limbi vorbite:

Romana – Nativ Franceza – Mediu Engleza – Mediu

Certificări (activități):

Departamentul pentru pregătirea personalului didactic pentru învățământul preuniversitar

(2007 -2008), Cluj-Napoca, Județul Cluj, România

Certificat pentru predarea în învățământul preuniversitar pentru copii cu dizabilități și CES