Cuprins l u an d i n co n si de r ar e m a i m u l t d e at a t Capitolul 1. Televiziunea 1.1 Definire 1.2 Specific 1.3 Informația audio -vizuală 1.4… [619642]

3
Cuprins l u an d i n co n si de r ar e

m a i m u l t d e at a t
Capitolul 1. Televiziunea
1.1 Definire
1.2 Specific
1.3 Informația audio -vizuală
1.4 Tehnica de televiziune
Capitolul 2. Interviul de televiziune
2.1 Principii ale interviului
2.2 Interviul -portret
2.3.1 Delimitari teoretice
2.3.2 Etape de realizare
2.3.2.a Decizia de a lua interviul
2.3.2.b Pregătirea
2.3.2.c Realizarea interviului
Capitolul 3 . "Jurnalismul este o emoție" -Interviu cu Cristian Brancu
3.1 Concept
3.2 Realizare
3.3 Dificultăți
Concluzii
Bibliografie

4
Introducere

Prezenta lucrare pe care am denumit -o „Jurnalismul este o emoție” , reprezintă un
interviu cu realizatorul emisiunii Agenția Vip, Cristian Brancu, care se difuzează live pe Antena
Stars.
În plan profesional, consider că interviul pe care îl voi pune în practică, îmi va da
posibilitatea să experiementez situații în care nu am fost până acum în activitatea pe care o
desfășor la Antena Stars. Planul meu este să realizez interviul, utilizând elementele audio -vizuale
chiar dac ă în anumite părți din producția efectivă, am apelat la ajutorul colegilor ,specialiști pe
domeniile lor de competență. Voi putea descoperi dificultățile cu care se confruntă un reporter,
atunci când intervievează diferite persoane. Totodata sunt conștient ă că voi întâmpina o serie de
dificultăți, dar acest lucru mă va ajuta să îmbunătățesc cunoștiintele profesionale.
În plan personal, consider că interviul pe care l -am gândit ar putea reprezenta un pas în
cariera de jurnalist. Activând în domeniul televizi unii, aș vrea să îmbrățișez și această meserie de
reporter, deoarece presupune emoție, interacțiunea cu diferite persoane, dinamism și elemente
surpriză. Avantajul esențial al acestei meserii este șansa de a deveni un om interesant în
adevăratul sens al cu vântului. Consider că interviul realizat are toate șansele să fie difuzat pe post
în diferite momente ale zilei cu o audien ță satisfăcătoare.
În primul capitol al lucrării de diplomă, abordez elementele teoretice ale televiziunii, ca
mediu de comunicare, ș i ale producției audio -vizuale. Tot aici vreau să arăt de ce televiziunea
este un mediu de comunicare complex și care sunt publicurile cărora se adresează. Explic și
faptul că spre deosebire in ci ud a a pa re n te lo r de presa cu m a m ex p li c at scrisă, lu an d in cons id e ra re interviul de ma i m u l t de a t at televiziune nu al tf e l sp u s poate fi av an d in ve de re id ee a an t er i oa ra „redactat ip ” decât pri n ur m a re într ch ia r –
o in ci ud aa r ee lo r mică măsură, prin rar e „fonotecare at ”, adică u s prin scurtarea lui. in a c el as i ti m p de
De asemenea, arăt și sensurile alt pafirmațiilor cuprinse în informația auditivă ava nd i n v ed e re i de ea a nt e ri oa r a într- in ac e la s i ti m p un interviu care pri n ur m a re
ca resunt ch i ar nuanțate semnificativ in c iu da a pa r en te l or de intonație cu m a m ex pl i ca t , de l ua nd i n co ns i de ra r e ritmul în m ai m ul t d e at a t care se altf e l sp us vorbește, ava nd i n v ed er e id e ea a nt e ri oa r a de forță in a c el as i t i m p pe care prin u r ma r e o c h ia r
transmite vocea in c, de cu m a m e xp l ic at eventualele ezitări lua nd i n c on si der ar e și pauze ma i mu l t d e at a t ; ambianța alt f el sp us sonoră da ava nd i n v ed er e i de ea an te r io ar a amprenta specifică in a ce la s i t i m p unui
anumit loc.
Al doilea capitol descrie tipologiile interviului de presă cât și faptul că indiferent al tf e l s pu s de
strategia avan d in v ed er e i de ea a n taleasă pentru in a ce l as i t i m p un interviu pri n u r ma r e , c hi a r există câteva in c iu da a pa r en te l or reguli cu cum a m e xp l ic at caracter general. De asemenea explic
și faptul că um a m ex p li ca t interviul este l ua nd in co ns id e r ar e o conversație ma i m u l t de at a t în cadrul al tf e l s pu s căreia un avand in ve de re id e ea a n te r io ar a jurnalist sau i n a ce la s i t i m p mai mulți p r in u r m ar e pun c h ia r întrebări
unei in c iu da ap ar en t el o r persoane sau cu m a m e xp l ic a t mai multor lu a nd i n c on si d er ar e persoane pentru mai mu l t d e a ta t a afla alt fe l s pu s informații cât și principala problemă a

5
interviului mediat. În al doilea capitol vreau să vă arăt și etapele de realizare ale unui interviu de
presă cât și pregătirea acestuia.
Capitolul al treilea trateaz ă pe larg toți pașii urmați în realizarea interviului tv.
Intenționez să arăt cum am realizat schița materialului, cum am realizat documentarea și cum am
realizat etapele până la produsul finit. În final, descriu ce dificultăți și provocări am întâmpinat
pe parcursul realizării întregului proiect.
Prin intermediul interviului, vreau să prezint publicului cine este Cristian Brancu și care
sunt realizările acestuia pe parcursul anilor de televiziune. Consider că este important ca publicul
să afle unele detali i mai puțin conscute despre acesta.
În concluzie, în presă nu există monotonie deoarece în fiecare zi faci ceva diferit,
întâlnești oameni diferiți, povești diferite, reușite sau înfrângeri. Ca jurnalist ai acces la foarte
multe informații iar munca ta poate fi apreciata la capacitate maximă de anumite pe rsoane sau
vei fi judecat și implică o doză mare de responsabilitate.
Prin prezentarea materialului conducerii editoriale a postului Antena Stars, doresc să fac
un nou pas în carieră și sunt convinsă că interviul poate deschide calea catre altele, de mai mare
succes.

6
Capitolul 1 -Televiziunea

1.1 Definire
Termenul de interviu televizat are mai multe accepții, între care există o serie de note
comune. Este vorba despre o convorbire, între două sau mai multe persoane, între care una are
inițiativa și deține controlul, se desfășoară printr -o succesiune de întrebări și răspunsuri, iar
discuția respectivă are un scop clar definit. Cu toate acestea, există deosebiri semnificative între
diversele câmpuri profesionale care folosesc interviul. Astfel, avem d e-a face cu interviul
managerial, educațional, interviurile de tip profesionist -client, specifice profesiunilor liberale,
interviurile psihologice sau sociologice, pe de o parte, și cu interviul jurnalistic, pe de altă parte
(C. Popescu, 2002, p. 74). De a semenea, în jurnalism, termenul are două sensuri : în primul rând,
modalitate principală de colectare a informațiilor, apoi una dintre cele mai importante specii
aparținând genului informativ.
Există numeroase definiții ale interviului, dintre care vom reți ne câteva. Dex -ul definește
interviul ca fiind o convorbire între o personalitate politică, culturală, etc și un ziarist, în cursul
căreia acesta îi pune întrebări spre a afla părerile personalității în diverse probleme, în vederea
publicării lor în presă sau a di fuzării lor la radio și televiziune. Literatura de specialitate
consideră că interviul este acea conversație planificată și controlată, între două sau mai multe
persoane, care are un anumit scop, cel puțin pentru unul dintre participanți și în curs ul căreia
ambele părți vorbesc și asc ultă pe rând.
Interviul mai este considerat o conversație, de obicei dintre două persoane pentru a
obține informație în beneficiul unei audiențe nevăzute. In terviul este adesea un schimb
informațional ce poate da naștere unui nivel de înțelegere la care nici una dintre părți î n parte nu
va avea acces (K. Metzler, 1977, pp. 32 -57). Interviul este un demers de investigare : scopul său
este de a obține informații inedite din partea unei persoane care acceptă ca aserțiu nile sale să fie
făcute publice. Un interviu bine condus îl va face pe cel intervievat să spună ce nu a mai spus,
sau ce nu iși propusese inițial să declare. Tot în literatură apar trei sensuri ale cuvântului interviu.
Primul dintre ele, paradoxal, referin du-se la întrevederea pentru angajare. Al doilea descrie
discuția dintre două sau mai multe persoane și, în fine, sensurile publicistic, adică transcrierea
unui asemenea discuții. Orice situație în care un reporter îi adresează cuiva întrebări este, într -un
anume fel, un interviu, identifică cu exactitate cauza interesului pentru acea categorie de

7
interlocutori : știu lucruri aparte, sunt experți și au influență. Interviul este demersul unui jurnalist
care pune întrebări unei persoane reprezentative și/sau c ompetente, pentru a o face să ofere
informații sau să exprime opinii, legate de un eveniment din realitate, totul fiind destinat
publicării în stil direct. Este un dialog între două persoane : una pune întrebări, iar celaltă
răspunde promt, complet și coere nt (M. Cernicova, 1999, p. 73).
1.2 Specific
Mediul audio -vizual oferă interviului o serie de particularități : unele constituie șansă în
plus, altele fac mai dificilă munca jurnalistului. Persoana intervievată poate să nu fie o
personalitate publică în adevăratul sens al cuvântului, jurnalistul recurgând la specialiștii care pot
clarifica problema de interes pent ru public. Accentul cade, așadar, pe ce spune intervievatul, nu
pe cine sau ce este acesta. Două tipuri de nterviu pot fi distinse în această categorie și anume
interviul informație și interviul consultație. Cel dintâi tip reprezintă, de obicei, un text de
dimeniuni relativ reduse, al cărui scop este redarea unei informații privind un fapt sau o
personalitate și este reacția operativă a redacției unei publicații față de un subiect de presă.
Întrebările repor terului sunt, de regulă, stimul i pentru atragerea informațiilor.
Interviul -consulație se distinge prin apelarea la stilul oficial, intervievatul fiind selectat
dintre specialiștii care pot clarifica o problemă relevantă nemijlocit pentru public. Acest tip de
interviu oferă o îndrumare de care publicul ar e nevoie pentru probleme cotidiene, dar și în situații
mai deosebite. Jurnalistul poate aduce în fața pubicului personalități larg cunoscute, interesante,
în primul rând, prin ceea ce sunt și abia în al doilea rând prin ceea ce spun. Adeseori,
personalităț ile respective sunt solicitate să comenteze, să explice de ce au spus sau făcut un
anumit lucru, să ofere o interpretare a evenimentelor, adică să -și formuleze opinia (M. Voirol,
1990, p.88). Textualizarea interviului prin apelarea la citat, fie parțial, f ie complet, cuprinde, în
mod frecvent, unul din verbele de atribuire care semnalizează distanța dintre reporter și
respondent. Selecția unui dintre aceste verbe indică, în plus, și atitudinea ziaristului față de
afirmațiile interlocutorului său, de la neut ralitate față de cele spuse, până la desolidarizare.
Cele mai des utilizate formule de atribuire sunt : a spus, a răspuns, a declarat, a afirmat, a
anunțat, a divulgat, a explicat, a subliniat, a susținut, a comentat, a comunicat, a cerut, s -a
întrebat, a conchis, a concluzionat, a pretins. Atribuirea informațiilor prin una dintre aceste
sintagme îi permite cititorului să identifice cu precizie sursa, să judece credibilitatea celor
prezentate si să perceapă atitudinea jurnalistului față de cele relatate, ch iar dacă reporterul nu mai

8
redă întrebarea sau, eventual, o parafrazează, pentru a oferi concizie textului. Important este,
însă, ca jurnalistul să ofere toate datele despre cel citat : numele, calitatea, poziția sa, nivelul de
calificare, eventual, relația cu ceilalți protagoniști ai relatării, cu alte surse, instituții sau grupui
implicate în relatare, dacă acestea sunt relevante pentru claritate și credibilitate (N. Stanton,
1995, p.38). Suprimând de dragul conciziei și clarității textului destinat public ării, formulările
din timpul interviului efectiv, reporterul poate, la redactare, să escamoteze chiar caracterul de
dialog al unității întrebare – răspuns, rezultatul fiind prezentat sub forma monologului.
Interviul -monolog reprezintă declarația respondent ului actual stimulată de întrebarea
reporterului care este, însă, suprimată din text. Cazuri tipice ar fi declarațiile de presă formulate
de purtătorii de cuvânt ai unor instituții publice după ședințe importante sau declarațiile
oficialilor întorși din st răinătate (M. Voirol, 1990, p. 44). Ambele forme presupun redarea cu
fidelitate a formulărilor emițătorului e mesaj și retragerea redactorului din text. Stilul acestui tip
de comunicare are foarte puțin din caracteristicile stilului publicistic, predominân d trăsăturile
comunicării orale. În cazul declarațiilor de presă, marca stilistică a comunicării este aceea a
stilului oficial, indentificabil în documentele oficiale, comunicate și în alte tipuri de texte
administrative sau politice. Interviul -monolog își poate găsi drept corespondent în teoria
genurilor literar -artistice atât epicul, cât și liricul, în funcție de coloratură emoțională a
conținutului comunicării.
Abia în interviul -dialog putem identifica o corespondență între stilul publicistic al
interviului și genul dramatic din literatură. Mulți cercetători argumnetează că, din start, categoria
de gen se referă la textul literar și că, deși se manifestă în planuri flologice distincte, stilurile
vorbirii trebuie tratate în cadrul criticii literare , deși în linii generale am putea accepta o astfel de
lărgire a noțiunii de stil și gen, înclinăm mai degrabă către acele opinii conform cărora stilul
publicistic se încadrează în stilurile non -artistice, iar genul interviului este o varietate a genurilor
vorbirii. Recunoscănd valoarea unității întrebare -răspuns, jurnaliștii recurg la interviu ca mod de
organizare a textului, reflectând, pas cu pas, procesul descoperirii mesajului. În această zonă a
dezvăluirii mecanismului cunoașterii, interviul poate ave a o structură statică sau dinamică.
Interviul static pornește de la concepția intervievatorului asupra structurii întrebărilor pe care
dorește să le adreseze și nu reflectă, de obicei, procesul real de comunicare dintre interlocutori.
În acest tip de inte rviu, fiecare dintre unitățile întrebare -răspuns sunt auto -semantice și nu
determină desfășurarea textului.

9
De obicei, interviurile -știre sau interviurile -consultație poartă această marcă. Unitățile
întrebare -răspuns pot fi chiar permutate în cadrul textul ui, fără ca acestea să afecteze
comunicarea. Interviul dinamic înlănțuie unitățile întrebare -răspuns. Ele nu mai pot fi comutate
în text fără a denatura sensul. Pentru cititori, acest tip de interviu pare mai spontan, cu atât mai
mult cu cât, adeseori, înt rebările au ca impuls răspunsurile anterioare. Grija principală a
ziaristului este, la redactarea textului, să păstreze marca oralității și să nu uniformizeze cele două
componente ale textului : întrebarea și răspunsul. Interviurile -anchetă și interviurile -portret tind
spre dinamism. Interviul dialog are o mare coeziune interioară, iar unitățile întrebare -răspuns
decurg una din cealaltă.
1.3 Informația vizuală
Persoana intervievată este văzută și caracterizată de gesturile pe care le face, de expersia
chipului, de modul în care este îmbrăcată, de evetualele accesorii, toate acestea reprezintă un
discurs ce se suprapune celui verbal, întărindu -l sau, deopotrivă, contrazicându -l. Locul unde se
desfășoară interviul, prin ambianța sa, poate fi interesant sau nu, ad ecvat sau nu temei discutate,
bine ales, el mărește gradul de interes și oferă un plus de autenticitate. Sensurile afirmațiilor
cuprinde în informația auditivă într -un interviu sunt nuanțate semnificativ de intonație, de ritmul
în care se vorbește, de forț a pe care o transmite vocea , de eventualele ezitări și pauze, ambianța
sonora de am prena sonoră a unui anumit loc. Pentru a obține acest tip de informație, este absolut
necesară o muncă de documentare prealabilă. Ea începe o dată cu stabilirea categoriei d e public
cu o arie comună de preocupări : trebuie analizat nu numai ce dorește să afle să afle grupul
rspectiv și de la cine, ci și gradul de competență de la care se pornește, nivelul până la care
lucrurile sunt deja știute și cristalizate, elementele care pornesc ca premise general acceptate. În
baza acestor date, ziaristul își poate defini obiectivele interviului și poate op ta pentru un anume
interlocutor (K. Metzler, 1977, pp. 123 -125).
Prea des se întâlnesc în presa noastră convorbiri care par a fi rodul unor întâlniri aproape
întâmplătoare între jurnalist și un partener, nu o dată interesant, dar care nu se subsumează unei
problematici clare. Însăși fazele firești de elaborare a intervi ului sunt astfel inversate, întâi se
identifică un individ, abia apoi se analizează la ce ar putea răspunde acesta.
Citiorul receptează această inversare și dacă nu abandonează lectura, în cel mai bun vaz
operează selectiv, căutând două trei întrebări mai atractive din punctul său de vedere. Este
amendată astefel lipsa de coerență a textului. Nu numai publicul suferă în cazul acestei

10
nedeterminări a temelor de discuție : interlocutorul, oricât de bine intenționat ar fi, va fi și el
derutat dacă ziaristul nu -și precizează foarte exact intențiile de principiu (idem). De altfel,
această precizare a intențiilor este adesea cerută explicit de cei cărora li se solicită întâlniri cu
reprezentanți ai mass -media, iar discuția pregătitoare, cea care anticipează inter viul, devine un
fel de contract ce delimitează obligațiile și drepturile celor doi protagonști. Abaterile de la
regulie fixate astfel sunt sancționate fie prin refuzul intervievatului de a raspunde la o interogație
ce se abate de la cadrul stabilit inițial , fie prin insistența ziaristului de a reveni asupra unor teme
eludate ori imprecis tratate de interlocutor, când acestea aparțin zonei de interes precizate de
comun acord. Odată descoperită persoana potrivită și precizată tema dialogului, trebuie găsite
modalitățile de a obține de la interlocutor mai mult decât au obținut alții și chiar mai mult decât
ar dori sau ar crede ca poate spune el însuși.
1.4 Tehnica de televiziune
Echipa de filmare, video camera și toate celelalte elemente ce țin de tehincă crează un
cadru artificial pentru dialog, el efectează intr -o anumită măsură firescul comunicării, cei
intervievați vor fi mai puțin naturali. Spre deosebire de presa scrisă, interviul de televiziune nu
poate fi redactat decât printr -o mică masură, prin fonotecar e, adică prin scurtarea lui. Nu sunt
posibile reformulări ale unei idei, nu este posibil ca intervievatul să revadă forma finală a
interviului și să facă unele modificări pentru a completa, corecta sau nuanța o afirmație.
Relatarea este acea relatare în ca re reporterul transmite de pe teren, stând în picoare și vorbind în
fața camerelor de luat vederi. Funcțiile unei asemenea relatări : se consideră că dacă
telespectatorul îl vede pe reporter la fața locului știrea câștigă credibilitate. De aceea, posturile de
televiziune recurg ori de cate ori este posibil la stand -up. Cu ajutorul fundalului din spatele
reporterului, a zgomotelor de fond, a tonului folosit de reporter și event ual a felului în care este
îmbră cat, se reușește redarea, într -o anumită măsură, a atmosferei locului sau a momentului și îi
crează telespectatorului impresia că este martor la cele întâmplate. Transmisia de la fața locului
este un eveniment, având o doză de spectaculozitate, ceea ce o face mai atractivă decât simpla
citire din studio a aceluiași text (C. Marc, 1994, p.69).
Relatarea stand -up permite consemnarea cu ușurință a evoluțiilor ce s -au produs după
incheierea filmărilor. Intervenția directă a reporterului la începutul relatării se întâlnește mai rar,
deoarece introducerea sa poate fi preluată de crainicul emisiunii d e știri. Prezența reporterului în
cadru, în partea mediană a știrii, are drept scop să unească două unghiuri ale abordării aceluiași

11
subiect. Apariția finală a reporterului permite completarea informației cu noutăți de ultim
moment, atunci când acestea nu sunt lăsate pentru lead. Durata apariților reporterului este scurtă
de 15 -20 de secunde, partea sau parțile însoțite de imagini fiind preponderente. Relatările de tip
stând în picioare încep sau se termină cu o formulă ce cuprinde numele jurnalistului, den umirea
postului de televiziune sau a emisiunii și locul de unde transmite. Prin această formulă se
specifică și faptul dacă reporterul este angajat permanent al postului. Încadrarea reporterului se
face în plan mijlociu sau mai strâns. Plasarea în centrul imaginii îi dă reporterului un plus de
autoritate (J. De. Broucker, 1995, p. 156). El se suprapune peste subiect și -l domină. Sunt
operatori care preferă să pună în valoare ambianța printr -un cadraj lateral în stanga sau în dreapta
reporterului, ceea ce îl face pe jurnalist să devină parte a scenei. Fundalul ales trebuie să fie
relevant pentru subiect și să nu cuprindă elemente care să distragă atenția telespectatorilor.

12
Capitolul 2 -Interviul de televiziune

2.1 Principii ale interviului
În utilizarea interviului ca metodă de obținere a informațiilor, comportamentul celui care
interacționează cu intervievatul poate determina, în mod fundamental, cursul conversației.
Premisa de la care pornește orice jurnalis este aceea că folos ește împreună cu interlocuto rii săi
același cod comun și că, ajustându -și pe timpul conversației întrebarile, va reuși să obțină
informația dorită (V. Tudor, 1997, pp. 19 -78). Începând cu modalitatea de a pune întrebările,
până la aprobarea sau dezaprobare a intervievatului, jurnalistul își poate influența sursa de
informare, obținând dare distorsionate, în divergență cu realitatea. Bineînțeles, intervievatorul
conștient că interlocutorii săi pot fi influențați de anumite semnale pe care le transmite, volunt ar
sau involuntar,încearcă să nu fie victima propriei sale strategii comunicaționale.
Indiferent de strategia aleasă pentru un interviu, există câteva reguli cu caracter general.
Astfel, trebuie evitate întrebările lungi sau cele cu un grad prea mare de abstractizare. De
asemenea, este nerecomandată folosirea cuvintelor care pot da naștere unor ambiguități. In
funcție de evoluția discuției, interlocutorului i se poate solicita să particularizeze răspunsurile cu
caracter general și să ofere argumente, prob e, pentru afirmațiile sale: a cere exemple, dedalii,
elemente cu caracter anecdotic înseamnă a spori gradul de interes al convorbirii (F. Fedler, 1993,
pp. 65-90). Înainte de a trece în revistă câteva tipuri de întrebari utilizate mai frecvent pe
parcursul interviurilor, să amintim încă o tehnică gazetarească, ce poate fi identificată în unele
convorbiri difuzate prin mass -media: aceea de a nu pune întrebări, stimulând totuși confesiunea
interlocutorului. Totodată, ea impune o bună cunoaștere a subiectelor abordate, altminteri
intervențiile ziaristului vor fi sancționate atât de cel intervievat, cât și de public.
Calitatea esențială a acestei variante este dată de faptul că discuția este împinsă înainte și
dă senzatia de spontaneitate. Interlocutorul are prob a clară că nu monologhează, că lucrurile pe
care le spune sunt receptate și au un impact, stârnesc o reacție (Dex, 1998, pp. 41 -69). Riscul este
însă ca cititorul să nu fie interesat de opiniile ziaristului, mai ales dacă le -a mai auzit în câteva
rânduri, la fel, interlocutorul poate fi nemulțumit, la un moment dat, din cauza unor întreruperi
care-i amenința coerența discursului. Strategia aleasă de jurnalist pentru promovarea dialogului
diferă în funcție de elementul considerat esențial pentru interviul re alizat (C. MacDougal, 1982,
pp. 110-123).

13
Pentru fiecare interviu concrect, jurnalistul își extrage din arsenal tipurile de întrebări pe
care anticipează că le poate utiliza cu cel mai mare succes în vederea obținerii informațiilor
dorite, cu observația că , oricare ar fi strategia aleasă, profesionistul trebuie să se ferească de ceea
ce poate fi numit paralogismul erotetic sau eroarea în ceea ce privește construcția întrebărilor.
În funcție de formularea întrebării, răspunsurile pot varia cu o marjă destul de
semnificativă, ceea ce face ca interviurile sociologice, de pildă, să fie încorsetate în reguli relativ
rigide. Interviurile, ca succesiuni de întrebări și răspunsuri, în care intervievatorul se situează în
postura declanșatorului unor mărturii necunosc ute anterior, comprtă un număr de varietăți,
depinzând de numărul de participanți angajați în procesul de comunicare, de gradul de mediere
între acești participanți și de tipul de comunicare în care se concretizează textul. Fiecare dintre
aceste caracteris tici ordonează interviurile în categorii bine delimitate (D. Randall, 1998, p. 108).
2.2 Interviul -portret
Cu cât este mai specific scopul interviului, cu atât va fi mai mare succesul acestuia. De
regulă, atât reporterul, cât și interlocutorul trebuie să c unoască scopul și tema convorbirii.
Cercetarea temei și a contextului este, probabil, cel mai important moment, deoarce calitatea
interviului depinde de amploarea și acuratețea cercetării. În primul rând, reporterul trebuie să
clarifice de ce decide să int ervieveze acea persoană și nu alta. În această etapă, reporterul
abordează interlocutorul, cel mai adesea, telefonic și ii solicită întrevedeera. Cei doi stabilesc, de
comun acord, data, ora și locul desfășurării interviului, precum și durata acestuia. Rep orterul
trebuie să procedeze în așa fel încât să stimuleze interesul interlocutorului în ceea ce privește
interviul, iar acesta din urmă poate foarte bine să refuze. Unii reporteri au impresia că sursa le
datorează acordarea interviului, tactică arareori r ecomandabilă.
În functie de scopul stabilit inițial, reporterul identifică acum domeniile care vor fi
acoperite, precum și structura generală a interviului, ordinea întrebărilor. Deși practic niciodată
interviul nu va decurge strict conform planului, scopul acestei etap e este de a oferi un avantaj
psihologic reporterului, situându -l pe o poziție confortabilă din punct de vedere mental.
Întâlnirea interlocutorului și inițierea conversației. În primele cinci minute ale întâlnirii, cei doi
interlocutori se evaluează recipro c, iar ceea ce urmează depinde intr -o măsură însemnată de
rezultatul acestor evaluări. Conversația inițială are menirea de a sparge gheața, permițând
instalearea unei atmosfere destinse pentru discuția ulterioară. Abordarea chestiunilor de fond.
Acum repor terul poate pune întrebările pentru care a venit, ascultând cu răbdare răspunsurile

14
interlocutorului care pot duce la întrebări noi, neanticipate. Atmosfera relaxată stabilită în etapa
anterioară trebuie să se mențină de -a lungul acestei faze (M. Tolcea, 2 002, p. 84). Chiar dacă
atmosfera se mai tensionează, reporterul trebuie să mențină controlul și să stabilească un raport
cât mai bun cu interlocutorul. Până acum, reporterul trebuia să observe reacțiile interlocutorului
la diverse întrebări și să remarce zonele care îl neliniștesc.Progresiv, discuția ajunge la elementul
cel mai neplăcut pentru interlocutor, dar este întrebarea care trebuie să fie pusă obligatoriu, dacă
este ca interviul să fie cu adevărat profesionist. Reporterul trebuie să dea dovadă de t act și de
stăpânire totală de sine, deoarece trebuie să fie ferm, fără să dea o impresie amenințătoare.
Dacă reporterul a reușit să atenueze șocul întrebărilor dificile, restabilirea raportului cu
interlocutorul este relativ ușoară. Studenții jurnaliși tin d să aibă cea mai mare problemă ajunși în
acest stadiu (K. Metzler, 1977, pp. 103 -136). Dar reporterii experimentați știu că este vorba
despre un proces standard, care presupune câțiva pași clari. În primul rând, în măsura în care a
obținut răspunsurile la toate întrebările și durata stabilită se apropie de final, reporterul trebuie
sa-l mai întrebe pe interlocutor dacă ar dori să adauge ceva sau dacă există întrebări importante
pe care jurnalistul le -a omis. Tot acum trebuie să solicite eventualele documen te despre care a
vorbit interlocutorul pe parcursul interviului. De asemenea, reporterul trebuie să se asigure că, în
măsura în care are neclarităti sau alte întrebări, interlocutorul este de acord să fie contactat
ulterior. Jurnaliștii cu experiență știu că, după terminarea interviului, în drum spre ieșire, pot
obține informații extrem de interesante de la interlocutorul care este acum mult mai relaxat. E
firesc, în fond, dacă pornim de la premisa că interesul pentru un interviu sporește direct
proporționa l cu volumul de informație care se transmite prin intermediul acestuia.
Mass media nu se revendică din modelul metodic de acumulare a cunoștințelor, conform
unei strategii didactice, în care dascălul îi repetă adesea discipolului lucruri anterior învățate,
pentru a fi sigur că ele au fost reținute (H. Montant, 1998, pp. 78 -86). Publicul care intră în
contact cu mijloacele de comunicare de masă trebuie atras rapid și păstrat cu grijă, fără a se apela
prea mult la răbdarea sa. Așa stând lucrurile, părerile re porterului devin repede redundante și
reprezintă timpi morți în economia interviului. Interviul poate fi prefațat prin portrete nu odata
memorabile. Chiar dacă interlocutorul este bine ales, s -a încheiat doar o primă etapă, fiindcă
spectatorii doresc să af le lucruri noi, să -și sporească volumul de informații referitoare la o
problematică pe care au considerat -o din start demnă de atenția lor. Situația este dificilă pentru
ziarist, mai ales când partenerii de dialog sunt oameni publici, aflați permanent în a tenția

15
mijloacelor de comunicare de masă. Trebuie nu numai o strategie adecvată, dar și o documentare
amplă pentru a obține de la aceștia aserțiuni nemaispuse și nemaiscrise.
Un rol major revine documentării, acest proces, în perspectiva unui interviu amplu, este
deosebit de complex. Prima etapă, aceea a identificării problemelor potențial interesante pentru
un grup, este într -un fel înleznită dacă ziaristul știe din start în slujba cărui ziar se pune, cel puțin
din punct de vedere teoretic, există un p ublic individualizat pentru fiecare publicație, ale cărui
caracterstici și orizont de așteptare sunt, în linii mari, cunoscute. Pornindu -se de la aceste
particularități, se pot elimina subiectele neinteresante sau neadecvate. O altă delimitare firească
trebuie operată între interviurile cu valabilitate pe termen lung și cele realizate sub presiunea
momentului (F. Fedler, 1993, p. 96). La fel de riscantă este o modalitate de deschidere a
interviului, nu o dată întâlnită în presă, care sunt astfel : cine sunt eți dumneavoastră, domnule X ?
Dacă nu a fost convenită cu interlocutărul său, dacă nu este receptată ca formulare retorică
solemnă, ea poate stârrni derută ori nemulțumire nu numai la cel intervievat, ci și la public, care
așteaptă, desigur, ca ziaristul s ă știe o mulțime de lucruri despre cel căruia i se adresează. În
absența unei documentări corespunzătoare, interviul este compromis : volumul superior de
cunoștințe îl va ajuta pe cel intervievat să -l domine pe ziarist, cu bunăvoință sau cu ironie, iar
agresivitatea sau insistența acestuia din urmă, ar fi considerate de public, în acest caz, doar ca
reacții de frustrate.
Dacă o readacție nu poate avea dintr -un motiv sau altul specialiști pentru fiecare dintre
sectoarele importante, atunci e bine ca reporterul să consulte, în perspectiva realizării unui dialog
cu un specific precizat, persoane din afară, a căror competență în domeniul respectiv este
recunoscută. Important este că, în baza acestei acumulări de informație, gazetarul să înțeleagă, să
stăpânească setul de probleme ce urmează a fi adus în dezbatere, fiind în măsură să propună o
discuție de a cărei coerență este p rincipalul responsabil.
Nu este deloc inutil să se realizeze în scris, înainte de a se alcătui întrebările, o
prezentare a principalelor obiective ale convorbirii. După cum se vede, nici interviul nu se
sustrage regulilor esesnțiale ale speciilor jurnalis tice: necesitatea de a se cristaliza un mesaj
esențial de care reporterul să fie pe deplin conștient rămâne o condiție de bază. Orice element de
confuzie la acest capitol se va repercuta multiplica a nivelul publicului. O documentare
incompletă duce la iro sirea unor șanse ce se ivesc uneori în mod neașteptat pe parcursul unui
interviu. Este recomandabil ca ziaristul să fie pregătit pentru astfel de conjuncturi, când cel

16
intervievat prelungește, dintr -un motiv sau altul, timpul pus la dispoziție pentru inter viu,
fructificarea unor asemenea variante ține nu numai de sponataneitate și de ideile apărute în cursul
discuției, dar și de documentarea prealabilă.
Locul cel mai frecventat pentru acumularea de informație este biblioteca. Aici apare un
număr de alternat ive, în funcție de persoana ce urmează a fi intervievată. Se pot utiliza cărți de
autor, antologii, dicționare, biografii, prezentări monografice, studii și în primul rând colecțiile
publicațiilor periodice. Chiar nu are timpul necesar pentru a parcurge zi lnic, cu rigoare,
principalele ziare și reviste, gazetarul are datoria de a urmări paginile mai importante și mai ales
de a nu scăpa nicio declarație a viitorului interlocutor, ori o referire la persoana acestuia. În baza
acestei documentări de bibliotecă vom nota deci ce au spus, scris sau retractat viitorii
interlocutori, care le este biografia, ce s -a spus sau scris despre ei, ce premii au luat etc.
Internetul a devenit unul din principalele instrumente de documentare. Ieșind din
perimetrul bibliotecii, este firesc să ne îndreptăm atenția spre resursele umane de documentare.
Ele se diferențiază în funcție de categoria căreia îi aparține viitorul interlocutor. În cazul
personalităților politice, potențialii deșinători de informații sunt : analiști politici , liderii de
organizații sociale sau politice, oamenii din stafful personalității respective, sociologi, medici,
psihologi, membrii de familie, prieteni, colegi de partid, suporteri, adversari politici, contestatari,
fosti colegi de școală sau facultate sa u de la locul de muncă. Pentru personalitățile lumii cultural –
științifice : specialiști în domeniul respectiv, membrii de familie, colegii, cei care îl contestă,
prieteni, psihologi, medici, foști profesori, studenții care, eventual, a lucrat, foști colegi de
școală, facultate, institut de cercetare, academie (J. De Broucker, 1995, pp. 158 -183).
Pentru personalitățile sportive : alți ziariști sportivi , antrenori, arbitri, colegi sau foști
colegi de achipă, parteneri de competiție, membri de familie, prieteni, suporteri, sponsori, foști
colegi de școală sau facultate. Pentru interlocutorii intervievați datorită unei conjuncturi anume :
alți martori, alți participanți la situația respectivă, specialiști în domeniul respectiv, membrii de
familie, colegi, prieteni, eventuali adversari, foști colegi de școală sau faculatate, vecini. Este util
să se stabilească în fiecare situație cine sunt potențialii lideri de opinie în raport cu persoanele
intervievate.
La fel de important e să precizăm ce le putem cere acestor in termediari. Îi vom invita să
facă un portret al celui căruia urmează să -i luam interviul, să descrie situații care -l caracterizează
pe acesta, eventual, vreo anecdotă inedită sa -și argumenteze atitudinea față de el, să -i menționeze

17
calitățile și defectele, hobby -urile, să spună ce întrebări i -ar adresa dacă ar fi în locul ziaristului
(K. Metzler, 1997, pp. 107 -119). Trebuie cerute în permanență argumente, confirmări, probe
pentru cele afirmate. Deținătorilor de informații li se poate da asigurarea că va fi păstrată
confidențialitatea, dar fiecare situație trebuie analizată cu responsabilitate, pentru ca jurnalistul să
fie acoperit din punctul de vedere al legii (M. Tolcea, 2002, pp. 51 -78). Altminteri, există riscul
ca ziaristul să fie sancționat pentru calo mnie, în cazul când nu are alte probe decât aserțiunile
unei surse pe care nu o deconspiră nici în instanță. Cu cât mai multe detalii inedite vor fi
descoperite prin intermediul acestor discuții cu caracter documentar, cu atât mai favorabile sunt
premisele interviului.
Un alt aspect interesant este legat de căile de obținere a interviului. Desigur că
modalitatea cea mai simplă este ca inițiativa să vină din partea instituției mass -media interesate
de a avea o convorbire cu un anume intrlocutor. În aceste c ondiții, directorul sau redactorul șef
contactează persoana în cauză fie direct, cu prilejul unei întâlniri mai mult sau mai puțin
întâmplătoare, fie telefonic pentru a -i solicita colaborarea, motivând -o și stabilind problematica
generală. Totodată, șeful instituției trebuie să -l prezinte pe ziaristul care va lua interviul, arătând
de ce s -a optat pentru acesta. Mergându -se pe această cale, șansele de a primi acordul sunt direct
proporționale cu prestigiul sau audiența periodicului. Apare însă riscul ca per sonalitatea abordată
să nu fie mulțumită de faptul că directorul periodicului respectiv a fost doar intermediarul,
negociatorul interviului și că partenerul de discuție va fi un redactor inferior pe scara ierarhică.
Dacă cel desemnat este un profesionist a l interviului și este recunoscut ca atare, atunci nu se nasc
suspiciuni, altminteri însă poate fi luată în calcul o reacție negativă.
O altă variantă este aceea de a apela la consilierul de presă sau la purtătorul de cuvânt, ei
sunt mandatați să comunice cu jurnal iștii și în această situație este recomandabi l să se precizeze
din start tematica vizată și instituția de presă care va găzdui convorbirea. Relațiile interpersonale
contează mult în acest tip de demers, de aceea studiile de specialitate occidentale insistă nu
numai asupra tehnicilor prin acesti ofițe ri de presă își alcătuiesc strategia, dar și asupra modului
în care ziariștii trebuie să realizeze și să pastreze bunele legături cu cei ce le pot oferi sprijinul
său, dimpotrivă, îi pot boicota. Adresarea directă dă adesea rezultate, dar, cu cât personali tatea
aleasă este mai importantă, cu atât mai puține sunt ocaziile de a fi întâlnită. O metodă ar fi
cunoașterea agendei potențialului partener de discuție, urmată de încercarea de a fi la timpul
potrivit în locul potrivit. Insistența poate fi uneori produ ctivă, după cum poate da și reacții

18
contrare, de refuz pe termen lung. Decisive sunt cele trei -patru fraze în care gazetarul o feră
argumente privind motivația și impactul interviului, în măsura în care ele sunt convingătoare, nu
mai există obstacole deoseb ite.
Un factor care contează enorm este anvergura gazetarului. O modalitate mult practicată
de a ajunge la un interlocutor interesant este identificarea unei persoane în măsură să faciliteze
contactul cu cel în cauză. Un membru al familiei, un prieten, un coleg de partid, de serviciu sau
de echipă, o secretară căreia i s -a câștigat bunăvoință , un fost profesor ce nu poate fi refuzat, o
personalitate de prestigiu sunt câteva soluții. Ține de abilitatea ziaristului să -și construiască p
rețea de colaboratori ș i cunoștințe care să nu fie neapărat surse de informații, ci oameni în
măsură să medieze cât mai multe contacte.
Uneori se poate solicita un interviu prin intermediul unei scrisori, a faxului ori a e -mail-
ului: avantajul este că scopurile vizate sunt preze ntate astfel cu mai mare precizie și mai în
amănunțime decât în varianta unui schimb de replici grăbit. Există, evident, modalități multiple
de a propune o convorbire ce urmează a fi difuzată prin mass -media. Din fericire, ca psihologie,
românul pare predi spus să acorde interviuri, nu stă prea mult pe gânduri dacă i se propune să -și
lanseze părerile prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă (H. Montant, 1998, pp. 155 –
194). Dintr -un anume punct de vedere, acest fapt înlesnește demersul ziaristului. O dată primit
acceptul pentru convorbire, urmează munca de documentare. La finalul acestei faze,
personalitatea și activitatea interlocutorului sunt în general bine cunoscute, iar sfera de probleme
ce urmează să fie dezbătute pe parcursul dialogului este c onturată până la detaliu. Ultimele
neclarități pot fi lămurite în timpul discuției prealabile ori pe parcursul minutelor de încălzire ce
preced interviul. În publicistica românească nu există o tradiție a întâlnirii preliminare, deși ea
oferă numeroase ava ntaje: în primul rând, se stabilesc cu mai mare precizie temele ce vor fi
abordate, evitându -se situașiile de dezacord ce pot surveni altfel.
Discuția prealabilă are și o altă utilitate, poate cea mai importantă: ea îi dă ziaristului
posibilitatea de a -și analiza propriile prejudecăți și stereotipuri pe care le are în raport cu
persoana ce urmează a fi intervievată. Încercarea de a -ti asuma experiența și sfera de preocupări
ale interlocutorului este întotdeauna benefică, spre deosebire de atitudinile precon cepute, mai
ales când acestea sunt exprimate direct (C. MacDougal, 1982, pp. 88 -101). Refuzul de a -ți
înțelege partenerul de dialog duce la dezvoltarea unor discursuri paralele, la anularea
comunicării – deci se ratează astfel chiar obiectivul esențial al i nterviului.

19
După cum se știe, o componentă fundamentală a comunicării este procesul preluării
rolului: prin intermediul acestui fenomen, emițătorul care interpretează corect feed -back -ul venit
dinspre emițător încearcă și, în funcție de abilitatea și de ex periența sa comunicațională, reușește
să se identifice cu receptorul, să intre în pielea acestuia. În situațiile când acest proces se
desfășoară corespunzator, incongruentele de codificare și interpretare dintre cei doi participanți
sunt minime. În mod fir esc, mass -media nu pot recepta acest feed -back direct, iar procesul
preluării rolului este limitat.
Interviul este gen ziaristic, prevalent informativ, dar cu largi tendințe de explorare a
elementului analitic, care relatează sau comentează informații, eve nimente, idei, în urma unei
întâlniri cu un scop precis, provocată de jurnalist, cu unul sau mai mulți interlocutori aleși de
către acesta, și care apare în presa scrisă, se difuzează prin radio sau televiziune sub forma unor
discuții.
2.3.1 Delimitări teo retice
În mod ideal, interviul este un dialog între două persoane, una pune întrebări, iar
cealaltă răspunde prompt, complet și coerent. În realitate însă, lucrurile sunt ceva mai
complicate. Pentru că, de fapt interviul este o comunicare în care niciunul dintre interlocutori nu
deține controlul exclusiv asupra comportamentului de comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei
poate alege să blocheze comunicarea (C. Dorel, 2007, p. 88). Autorii consideră că interviul
devine o formă eficientă de comunicare dacă ea se desfțșoară în ambele sensuri. Acest lucru
presupune că rând pe rând, cei doi devin emișători și receptori, ceea ce apropie interviul de
conversație. Pe de altă parte, interviul se deosebește de conversație, prin aceea că se desfășoară
cu un scop, du pă un plan. În măsura în care în relația jurnalist -interlocutor, în principiu, cel de -al
doilea nu este obligat să răspundă întrebărilor, interviul poate fi considerat ca o formă aparte de
negociere. În același timp, în măsura în care interviul este o comu nicare în dublul sens, relația
interpersonală care se stabilește în această situație, poatefi descrisă ca rol. Evident avem două
roluri: cel care adresează întrebările și interlocutorul intervievat. Așadar, oricare ar fi tipul de
interviul și în orice dome niu s -ar înscrie, un interviu reușește în măsura în care intervievatorul
controlează discuția.
2.3.2 Etape de realizare
Cu cât mai specific scopul interviului, cu atât va fi mai mare succesul acestuia. De
regulă, reporterul trebuie să cunoască scopul și tema convorbirii. Cercetarea temei și a

20
contextului este cel mai importantmoment, deoarece calitatea interviului depinde d e ampl oarea și
acuratețea cercetării.
2.3.2.a Decizia de a lua interviul
Aceasta este etapa inițială în care se stabilesc (Dex, 1998, p. 105) :
a) Tema subiectului viitorului interviu
b) Scopul pentru care se ia
c) Persoana care va fi intervievată
d) Modul în care se va lua interviul
e) Formatul de difuzare
f) Durata lui aproximativă
2.3.2.b Pregătirea
Jurnalistul trebuie să -și precizeze foarte clar scopul pentru care urmează să ia interviul.
Va stabili cu precizie de fiecare dată ce anume dorește să obțină de la cel intervievat. Alegerea
persoanei intervievate, criteriul de bază care motivează opțiunea poate fi enunțat astfel: orcine
are ceva de spus, datorită competenței sale, pentru că ocupă o anumiă funcție, pentru că a fost
martor la un eveniment. În cazul intervi urilor de televiziune, apare o exigență suplimentară,
există persoane a căror competență a fost recunoscută dar care nu sunt vorbitori
În general, pregătirea unui interviu presupune (idem) :
a) Obținerea acordului persoanei sabilite, fie, dacă este cazul, găs irea unei alte persoane, în
situația în care prima nu este disponibilă sau refuză
b) O documentare asupra temei sau subiectului abordat
c) O documentare privind persoana ce va fi intervievată
Există două moduri de documentare: unul punctual, pentru un anumit sib iect, și un altul,
general și continuu, ce presupune să fii la curent cu „ actualitatea” unui domeniu mai larg. O bună
documentare este prima condiție a unui interviu reușit, ea asigură înțelegerea subiectului, permite
formularea întrebărilor, precum și sta bilirea dialogului. În cazul interviurilor întâmplătoare nu
este timp pentru documentare specială, ele se bazează pe experiența acumulată de jurnalist.
2.3.2.c Realizarea interviului
În funcție de modul în care se realizează întâlnirea dintre echipa de tel eviziune și
persoana intervievată, există următoarele variante (Dex, 1998, p. 106) :

21
a) Interviul planificat are loc fie ]n studio, fie pe teren, în urma unei înțelegeri prealabile între
jurnalist și persoana intervievată privind tema abordată
b) Interviul în așteptare se desfășoară cu persoane publice pe care jurnaliștii le -au așteptat
c) Interviul neplanificat se solicită și se realizează pe loc cu ocazia unor evenimente și în
legătură cu ele
d) Interviul întâmplător este luat la locul unui accident, incendiu, etc. celor implicați direct
sau martorilor
Concluzionând, putem spune că interviul este un instrument de punere în circulație a
multiplelor și diverselor idei ale personalităților politice și publice, deținătoare de informații.
Pătrunderea masiva a elementului analitic în conținutul interviului și interferența între genuri
reprezintă o demonstrare a adevărului, că practica jurnalistică este foarte bogată și necesită o
studiere permanentă. Ziaristul, devine astfel pentru invitatul la dialog un partener interesat , un
om curios, dar și cointeresat în elucidarea anumitor chestiuni, în vărsarea de lumină asupra unor
fenomene politice, sociale, economice și culturale de actualitate.

22
Capitolul 3 „Jurnalismul este o emoție” – interviu cu Cristian Brancu
3.1 Concept
Am gândit acest interviu ca un material montat de 5 -7 minute care mă va ajuta în primul
pas în cariera de jurnalist. M -am gândit la câteva întrebări care să evidențieze faptul că subiectul
pe care eu l -am ales pentru acest interviu este o altfel de persoană decât ceea ce publicul vede la
televizor.
Am prezentat acest interviu și în redacția televiziunii la care eu activez și am primit
accesul ca acest interviu să se difuzeze în jurnalele de știri mondene. Acest material poate fi
implementat în oricare dintre televiziunile de știri mondene din România. Este destinat unui
public larg cu vârsta cuprinsă între 18 -55 de ani, atât din mediul urban cât și cel rural. Interviul
va fi introdus de un jurnalist care va îndeplini rolul de prezentator. Capul video va fi înregistrat
iar introducerea acestuia se va face din studio. În funcție de audiența creată, voi avea acces și la
alte materiale pe care le voi face publice cu acordul conducerii.
Subiectul este prezentatorul emisiunii Agenția Vip, difuzată în r egim de live pe Antena
Stars între orele 22.00 -00.00. Ca jurnalist a debutat în 1991 în suplimentul „Duminica” al
săptămânalului „Viața Capitalei”. Între 1991 -1992 a fost reporter sportiv pentru revistele „Viața
Capitalei” și „Săptămâna”, a fost redactor s portiv la săptămânalul „Cuvântul”, apoi a ajuns șef
secție la revista „Vip”,iar în cele din urmă a ajuns secretar general de redacție la revista „Vip”.
Timp de un an de zile, între 1994 -1995 a fost reporter sportiv -colaborator la „Evenimentul zilei”.
Din 1 995 până în 2000 a fost redactor șef al revistei „VIP” și redactor al lunarului de curtură
„Cuvântul”, redactor șef și director al revistei „Lumea misterelor”
Între ianuarie 2001 și martie 2008 a fost director al revistei „VIP”, iar între iunie 2004 și
martie 2008 a fost directorul editurii „Cuvântul” („VIP”, „Cuvântul”, „Vacanțe și călătorii”,
„Eu.Ro.Com”, „Lumea misterelor”, „Secretele destinului”), a mai fost și prezentatorul emisiunii
„Agentul VIP” difuzată la Antena Stars. Este de asemenea fondatorul revistei „Confidențial”. A
publicat și câteva cărți printre care „Vânătorii de staruri”, „Ochelarii miraculoși” : o carte spusă
de Nicu Constantin și scrisă de Cristi Brancu ”, „12 personaje în căutarea unui destin” și „Viața
ca o întâlnire” (http://biografii.famouswhy.ro/cristian_brancu/ ).
Cristi Brancu este unul dintre cei mai cunoscuți prezentatori tv, care a reușit să iși facă
numeroși fani de -a lungul carierei sale. Emisiunile sale sunt foarte urmărite, atat de
telespectatorii din țară cât și de cei de peste hotare. S -a facut remarcat în show -bizz-ul românesc

23
încă de pe vremea când lucra în presa, fiind foarte apreciat pentru munca sa.
Cristi Brancu a cucerit publicul de -a lungul timpului cu talentul său, având numeroși fani,
emisiunea sa fiind una dintre cele mai urmărite. A reușit să c ucerească inima uneia dintre cele
mai frumoase femei din tară, care i -a devenit și soție. Este unul dintre cel mai apreciat
prezentatori tv, fiind foarte urmărit. Se numară printre persoanele publice din show -bizz-ul
românesc cărora le -a placut să iasă în evidență prin performanțele din viața personal.
3.2 Realizarea interviului
Am înregistrat acest interviu în data de 3 Mai 2017 la studiourile Antena Stars, pe o
pauză publicitară din timpul emisiei Agenția VIP. Inițial, am avut de ales între două locuri de
filmare: fie în redacția televiziunii, fie în platoul televiziunii. Am ales a doua variantă deoarece
am avut mai multe avantaje de filmare decât dacă aș fi filmat în redacție.
Înainte de începerea filmării le -am cerut ajutorul colegilor mei sfaturi cu pri vire la
realizarea acestui interviu. L -am rugat pe regizorul de montaj să mă ajute cu încadraturile și
tehnicile de filmare. Mi -am dorit ca regizorul să surprindă cadre în gros -plan și detaliu.
Am ales să fac interviul cu Cristian Brancu în decorul emisiu nii lui pentru că m -am putut
folosi de toate elementele și echipamentele necesare realizării acestui interviu, astfel spațiul
permițându -mi să filmez în plan general, plan mediu, prim -plan, gros plan și în planul -detaliu.
Pentru înregistrarea audio, am fo losit o lavalieră atât pentru cel intervievat cât și pentru
mine. Am preferat lavalierele microfonului, deoarece mi se par potrivite pentru tipul de interviu
pe care l -am avut.
3.3 Provocări și dificultăți
Una dintre provocările cu care m -am confruntat a f ost să programez filmarea în funcție
de programul realizatorului tv, deoarece am stabilit ca acesta să se desfășoare pe durata pauzelor
publicitare a emisiunii lui.
O altă situație neplăcută a fost când am început să filmez prima parte a interviului, am
constatat că dispozitivul de înregisatrare a dat eroare, fapt care a dus la reluarea primelor 3
minute din interviu, deși timpul pe care mi -l propusesem pentru realizarea acestuia era limitat,
fapt care a dus la întârzierea intrării lui Cristi Brancu în emis ia live care se desfășura.
Cristian Brancu este o fire foarte comunicativă. Când îmi răspundea la întrebările pe
care i le adresam, folosea fraze lungi, încât am fost nevoită să tai destul de mult la montaj. Deși
mi-am propus ca înregistrarea să dureze î n jur de 10 minute, timpul aproape că s -a dublat.

24
Agitația si nerăbdarea operatorului de camera mobilă l -au determinat să facă greșeli de
încadratură care au fost scoase la montaj.
O altă provocare a fost scoaterea invitaților din platou, deoarece aceștia erau pregătiți
pentru a cânta live. Erau instalate în platou echipamente muzicale : orgă, monitoare de sunet,
stative cu microfon, tobe. Pentru buna desfășurare a lucrurilor au contribuit colegii mei, ajutând
trupa să scoata instrumentele pe durata filmării acestui interviu.
Una dintre situațiile neplăcute a fost când am început interviul, cele două colege de
emisiune ale lui Cristian Brancu au fost nevoite să părăsească platoul, acestea arătându -se vizibil
deranjate că nu au participat la acest proiect inițiat de mine.

25
Concluzii
În plan profesional acest material are toate șansele să -i convingă pe cei din conducerea
editorială a postului Antena Stars să difuzeze interviul. Primele semnale sunt încurajatoare. Așa
cum mă așteptam, încă de prima dată de cînd mi -a venit idea proiectul ui acest materialva avea
dublă utilitate. Acest interviu poate fi folosit atât în jurnalele de știri pe post de beta, cât și ca o
pastilă în pauzele publicitare.
Acest interviu mi -a oferit ocazia să învăț lucruri noi din activitatea unor personaje cheie
din munca într -o televiziune, dar mai puțin cunoscute publicului : operatorii, regizorul de montaj,
regizorul de platou, tehnician sunet, tehnician video, editorul de montaj.
Am văzut o parte dintre greutățile cu care se confruntă un reporter, am aflat de c e unele
solicitări pentru montaj sunt greu de realizat.
În plan personal, realizarea părții practice a lucrării a reprezentat o mare provocare
pentru mine, mai exact ce face o întreagă echipă deoarece au mai fost implicați și ceilalți colegi
care m -au ajut at și cărora le -am indicat toate elementele pe care le -am dorit, pentru ca interviul
să iasă, la final, conform planului inițial. Făcând acest material, am învățat multe lucruri
importante despre meseria de reporter și din punctul meu de vedere mă caracter izează foarte
mult.
Prin prezentarea materialului conducerii editoriale a postului Antena Stars, doresc să fac
un nou pas în carieră. Sunt convinsă că interviul poate deschide calea catre altele, de mai mare
succes, dacă va obține rezultate așteptate. Chi ar dacă am întâmpinat o serie de provocări și
dificultăți, acest fapt nu mă face să mă opresc aici și mai mult decât atât, mă motivează să merg
mai departe în cariera mea.
Trebuie să ai tărie de caracter și să știi să faci față criticilor pentru că munca t a poate fi
apreciată și dată drept exemplu dar în același timp se prea poate ca puțini oameni să o agreeze.
Profesia nu este deloc una ușoară, ci e chiar extrem de solicitantă, plină de dinamism ce
aduce noi provocări în fiecare zi.
Ca jurnalist poți infl uența mase întregi de oameni prin materialele pe care le produci,
indiferent că ne referim la articole de ziar sau știri TV.
Poți fi un jurnalist îndrăgit sau controversat, Iar lucru acesta poate depinde și de
publicația, televiziunea, trustul sau agenția la care lucrezi.

26
Bibliografie l u a n d i n co n s i d e ra r e

Cărți
1. Capelle Marc, 1994, Ghidul jurnalis tului, Bucuresti, Editura Carro, p. 69
2. Cernicova Mariana, 1999, Stilul publicistic act ual, Timisoara, Editura Augusta, p 73
3. De Broucker José, 1995, Practique de l’information et écritures journalistiques, Paris,
CFPJ , pp. 156 -183
4. Fedler Fred, 1993, Reporting for the print media, Fort Worth, Harcourt Brace
Jovanovich , pp. 65 -96
5. MacDougal Curtis, 1982 , Interpretative reporting, Ne w York, Macmillan Publishing Co,
pp. 88-123
6. Metzler Ken, 1977, Creative Interviewin g, New Jersey, Prentice Hall, pp. 32 -123
7. Montant Henri, 1998, L’interview écrite et le portrait, Paris, CFPJ , pp.78 -194
8. Popescu alt fe l s pu s Cristian m ai m u lt de at a t Florin, 2002, Dictionar av an d i n v ed er e i deea an te r io ar a explicativ de in ac e la si t i mp jurnalism, p r in u r m ar e relatii publice si
publicitate, Bucuresti, Tritonic , p. 74
9. Randall David, 1998, Jurna listul universal, Iasi, Polirom, p. 108
10. Stanton Nicki, 1995, Comunicarea, Bucureșt i, Societatea Știintă și Tehică, p. 38
11. Tolcea Marcel, 2002, Interviul de presă scrisă. Ghid practic, Timisoara, Editura
Augusta , pp. 51 -84
12. Tudor Vlad, 1997, Interviul de la Platon la Play boy, Cluj -Napoca, Editura Dacia, pp.
19-78
13. Voirol Michel, 1990, Guide de la rédaction , CFP S, Paris, pp. 44 -88

*** http://biografii.famouswhy.ro/cristian_brancu/
*** Dictionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univer s Enciclopedic, Bucuresti,
1998, pp. 105 -106