CUPRINS Introducere …………………………………………………………………………………………………. 3 Cap. I PARTE… [301443]

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………………………………. 3

Cap. I PARTE INTRODUCTIVĂ …………………………………………………………………………… 5
1.1 Scurt istoric al înotului …………………………………………………………………………… 5
1.2 Evoluția înotului în țara noastră ………………………………………………………………. 8
1.3 Înotul în educația fizică școlară
1.4. Importanţa şi actualitatea temei
1.5. Motivaţia alegerii temei
1.6 Scopul, sarcinile şi ipoteza lucrării

Cap. II ARGUMENTAREA TEORETICO-ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI
2.1. Efortul fizic
2.2. Lecția de înot
2.3. Importanța pregătirii fizice în natație
2.4 Factori care condiționează performanța în înot

Cap. III ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII
3.1. Metodele de cercetare utilizate
3.2. Locul, subiecţii şi etapele cercetării
3.3. Desfăşurarea cercetării
3.4 Rezultatele obținute

Concluzii şi propuneri

Bibliografie

INTRODUCERE

În lucrarea de faţă propun să prezint principalele aspecte teoretice şi practice în legătură cu dinamica volumului de efort în lecțiile de învățare a înotului, [anonimizat], dar și pentru dezvoltarea unor noi strategii în activitățile viitoare pentru a obține performațe ridicate.
Înotul este o activitate fizică ce permite deplasarea prin apă a [anonimizat], ajutând foarte mult în menținerea și dezvoltarea sănătății și îmbunătățirea ei. [anonimizat], etc. [anonimizat]-pulmonare, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat], adulți sau seniori și este împărțit în patru procedee de baza cum ar fi: [anonimizat] 50 m, 100 m, 200 m, 400 m, 800 m (feminin) și 1500 m (masculin), ștafetă 4×100 m (m+f) și 4×200 m (masculin); Brasul, [anonimizat]; Fluture sau delfin este pe locul doi ca rapiditate necesitând un set de calități deosebite și este foarte spectaculos; [anonimizat] o mișcare a brațelor asemănătoare cu procedeul craul pe piept.

[anonimizat] a oferii placerea contactului cu apa în bazine amenajate (Fig.1) sau naturale; [anonimizat], marinar, [anonimizat], având ca mediu principal cel acvatic; înotul terapeutic este folosit de obicei la recomandarea medicului în recuperare și se adresează persoanelor cu diverse afecțiuni neuro-motorii, respiratorii, circulatorii sau nervoase dar și sportivilor de performanță; înotul de performanță (natația) cuprinde diverse competiții desfașurate in mediu acvatic precum înotul sportiv competițional, polo pe apă, sărituri în apă și înot sincron, dar și înotul subacvatic și înotul de fond.

Fig. 1 – Bazinul Olimpic din Bacău

CAPITOLUL I

PARTE INTRODUCTIVĂ

I.1 Scurt istoric al înotului

Putem spune că înotul a fost practicat de catre om înca de la apariția acestuia pe Pământ. Pe atunci, omul practica înotul în diferite scopuri precum procurarea hranei din mediul acvatic, traversarea râurilor sau a diferitelor cursuri de apă dar și în scop igienic, scăldatul în apă fiind benefic corpului uman stimulând marile funcții și relaxând sistemul muscular și cel nervos.
Este neândoielnic faptul că popoarele primitive, fie vânători fie agricultori, au fost legate mai mult sau mai puțin de sursele de apă, pentru a-și asigura hrana direct din râuri, lacuri sau mare, ori pentru a învinge obstacolele constituite de acestea. Scăldatul, ca deprindere igienică sau ca plăcere pur și simplu, alături de acțiunile de vânătoare sau de luptă, a generat dorința de a învinge acest mediu atât de diferit de cel propriu vieții pe uscat.
Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în în scop utilitar. Grecii se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită. Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot. Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.
Popoarele vechi acordau importanță înotului ca factor igienic, capacitate de a traversa obstacolele acvatice, modalitate de prezervare a vieții celor ce trăiau în contact nemijlocit cu apa.
În urma descoperirii dovezilor precum basoreliefurile, papirusurile, hieroglifele, medaliile și alte artefacte, s-a constatat că înotul se practica pretutindeni. Triburile africane care trăiau pe malurile apelor, popoarele polineziene, în Egipt, Persia, India, Japonia și în multe alte popoare, practic, înotul era practicat peste tot în lume în diferite scopuri. (Fig. 1)

Fig. 1 – Schiță, hieroglifa egipteană, basorelief

În general contactul cu apa era interzis: îmbăiatul, igiena corporala erau considerate imorale, „pierderi de timp”. Această concepție a durat câteva sute de ani, lucru ce a condus la o rezistență deosebită în mentalitate. Treptat însă, odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului, între virtuțile cavalerești a fost inclus și înotul, recunoscândui-se calitățile și utilitatea pentru protejarea vieții celor puși în situația de a învinge obstacole naturale. Cele șapte vituții cavalerești erau: luta, călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul.
În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot: Înotătorul sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate calitățile igienice ale înotului și se scot în evidență influențele benefice ale acestuia asupra funcțiilor organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brasului, spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea
acțiunilor de salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea unor exerciții pe uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.
Odată cu evoluția popoarelor, datorită apariției unor lucrări de specialitate, înotul a început să fie acceptat și practicat în scop igienic, educativ dar și competițional. Marii pedagogi ai timpului au inceput studierea acestei activități în scopul cresterii performanțelor și a spectaculozității. S-au inventat tehnici și obiecte ajutătoare precum „labele” de înot, se foloseau inclusiv organe animale precum burduful sau bășici umflate cu aer. (Fig. 2)

I.2 Evoluția înotului în țara noastră

Înotul românesc a beneficiat întotdeauna de sportivi talentați și antrenori valoroși și pasionați: condițiile de pregătire sunt însă mult sub nivelul altor țări cu tradiție în domeniu.
Istoricii au descoperit în țara noastra mărturii ce demonstrează practicarea înotului de către oamenii care trăiau în apropierea apei, în scop utilitar, ca mijloc de supraviețuire, ca necesitate igienică distractivă sau ca sport. S-a făcut referire la înotul "voinicesc", care are unele asemănări cu craulul de astăzi. Multe misiuni și fapte de luptă, din secolele al XV-lea și al XVI-lea, ale ostașilor și oamenilor așezați pe lânga ape și mai ales de-a lungul Dunării, dovedesc cunoașterea tainelor înotului. Dacă la greci și romani înotul era considerat un act de cultură, la români apare "vrednicia" ca impuls pentru a demonstra curajul, puterea, dibăcia în a înfrunta forța apelor. Adesea pregătirea era stimulată de
întreceri ale căror "performanțe" intrau în legende. Sunt balade în care se arată că "el înota ca un pește" sau admirația pentru "isprava lui Valcan", care a înotat de-a lungul Dunării până la Sulina pentru a scăpa de turci. Apare, de asemenea, prețuirea oamenilor față de înot, mai ales, a fetelor care puneau la încercare flăcăii: "manifestând dispreț pentru cei nevolnici în acest exercițiu indispensabil în regiunea dunăreană".
În 1875 apare un manual de înot numit „Instrucție practică pentru învățatul elementar al înotului” datorită înființării Societății centrale Române de arme, gimnastică și dare la semn, iar în 1879 se construiește primul bazin de înot. În 1896 se construiește un nou bazin și se înființează prima „Școală de înot”.
Ca urmare a dezvoltării înotului sportiv, creșterii numărului practicanților și a asociațiilor sportive, în 1912 ia ființă Federația Română de Natație. Primele curse de fond pe Dunăre au fost organizare în 1912, între localitățile Măcin și Ghecet.
În anul 1922 s-a înființat primul Club de Înot, având 125 de membrii, iar la numai trei ani, clubul realizează prima întâlnire internațională cu echipa V.A.C. din Budapesta. Primul Campionat național al României are loc în 1924 în bazinul din Târgu Mureș.
În anul 1933 la federație erau afiliate 46 de cluburi de înot, iar la numai cinci ani se numărau 59 de cluburi, având un total de aproximativ 3800 de înotători. (Fig. 3)

Fig. 3 – Înotătorii la antrenament

După cel de al II-lea război mondial, natația se dezvoltă și la noi odată cu îmbunătățirea bazei materiale și creșterea preocupărilor în acest sens. Se afirmă înotători valoroși încă din 1956 ca Adrian Oanță, Felix Heitz iar Mihai Mitrofan participă în finala olimpică la Roma (1960).În anii 67-70 apare o nouă generație ai cărei exponenți sunt Anghel Sopterian și Vasile Costa, specialiști ai brasului.
Începând cu anii 80 România se remarcă la Campionate mondiale și la Jocurile Olimpice, câștigând prima medalie olimpică oținută de către înotătoarea noastră Anca Pătrășcoiu ocupând locul III la proba 200m spate la Jocurile Olimpice de la Moscova din 1984 cu timpul 2’13”9/10. La numai doi ani distanțâ, în 1986 Tamara Costache stabilește recordul mondial de 25”28/100 la Campionatele modniale de la Madrid cu o probă proaspăt înființată, 50m liber. La Jocurile Olimpice de la Seul, Noemi Lung ne aduce medalia de bronz la 200m mixt, și medalia de argint la 400m mixt, acestea fiind cele mai bune rezultate obținute până în acel moment de către înotătorii noștri.
Până în prezent, bazele sportive s-au modernizat, s-au organizat campionate locale, naționale și internaționale unde mulți sportivi ai României s-au remarcat. (Fig. 4)

Fig. 4 – Start în cadrul cupei Bacăului

I.3 Înotul în educația fizică școlară
Unul din aspectele multilateralității procesului educativ contemporan îl constituie educația motrică generală a omuli, care se desfășoară cu maximum de eficiență în timpul perioadei de creștere și dezvoltare; ne referim în acest caz la educația fizică și sportivă a școlarilor. La rândul său, procesul de educație fizică se realizează concret printr-o serie de mijloace, a căror aplicare are un dublu rezultat. Primul, de ordin general constă în realizarea unei dezvoltări fizice armonioase pe plan morfo-funcțional și, în același timp, optime din punct de vedere calitativ și cantitativ. Cel de-al doilea rezultat se referă la bogăția schemelor motrice stocate în memoria fiecărui copil, scheme motrice care reflectă concret și specific mijloacele utilizare în procesul educativ. În plus, unele dintre aceste scheme prezintă o aplicativitate directă în procesul de adaptare și integrare a organismului uman în mediul înconjurător.
În țara noastră, înotul în școală se practică numai în școlile și liceele cu program sportiv. Aici avem limite, uneori imposibilități din cauza lipsei bazinelor adecvate pentru școlari în anumite orașe. În orașele fără bazine de înot amenajate, se practică înotul în bazine naturale (lacuri, mare, râuri,etc.) când anotimpul și condițiile meteo permit.
Educația fizică școlară lasă de dorit în multe școli din țară, mai ales în mediul rural, unde, pe lângă faptul că nu se respectă programa școlară, nu li se oferă copiilor educația fizică necesară. De multe ori, în școală, am observat că profesorii de educație fizică și sport le oferă copiilor o minge și le dă libertatea de a face ce vor ei. Înotul ar trebui să facă parte din educația fizică școlară datorită beneficiilor pe care acesta le aduce copiilor. Aici putem discuta și despre o cauză foarte des întâlnită la copii, obezitatea (Fig. 4).

Fig. 4 Una din problemele obezității la copii
În 2013, Ministerul Sănătății a realizat un studiu pentru grupa de vârstă 8 ani, pe un eșantion reprezentativ de 207 școli. Potrivit studiului, aproximativ un sfert dintre subiecţii studiaţi sunt supraponderali sau obezi. Prevalenţa supraponderalităţii (inclusiv obezitatea) la copiii de 8 ani din România este de 26,75%, iar prevalenţa obezităţii este de 11,6%. În funcţie de mediul de rezidenţă, prevalenţa supraponderalităţii şi obezităţii la nivel național este de 31,6% în mediul urban şi 21,7% în mediul rural. Cea mai ridicată prevalenţă a obezităţii la copiii de 8 ani din România s-a înregistrat în mediul urban (13,15 %), urmată de cea din mediul rural (10,18 %) şi semi-urban (9,85 %).
Facultățile de educație fizică si sport au un rol foarte important în formarea unor buni și pasionați profesori de educație fizică. De aceea, în structura de învățământ sunt incluse ore de instruire practică și teoretică dar și o practică de vară unde se desfășoară diverse activități de agrement. (Fig.5)
Fig. 5 – Practica de vară pe lacul Dorobanț

I.4 Importanța și actualitatea temei
Tema aleasă de mine are o importanță ridicată atât in privința celor care doresc să învețe să înoate, dar și a profesorilor. Înțelegerea și interpretarea dinamicii volumului de efort în predarea lecției de înot, ajută la structurarea, optimizarea și eficientizarea orelor de antrenament. Cu ajutorul studiului efectuat pe începători, profesorul își structurează un plan bine pus la punct știind capacitatea de învățare a fiecărui înotător.
Odată cu trecerea timpului, în jurul nostru totul se desfășoară cu o viteză din ce în ce mai mare. Pot spune ca tema aleasă este de actualitate deoarece, presați de timp, avem nevoie de o bună organizare a timpului petrecut în predarea lecțiilor de înot. Dinamica efortului ne ajută să înțelegem evoluția înotătorului și nivelul la care acesta poate ajunge într-o perioada de timp.

I.5 Motivația alegerii temei

Am ales această temă din simplul fapt că încă de mic copil am fost atras de această activitate sportivă. Am învățat să înot la Bazinul Olimpic din Bacău. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera de acolo și am decis să merg mai departe spre performanță, însă acest lucru nu s-a întâmplat și dupa aproape un an am renunțat, continuând să practic înotul sub formă de agrement.
Cea mai mare realizare personală în cadrul înotului, a fost atunci când la numai treisprezece ani am reușit să-l învăț pe cel mai bun prieten cum să înoate și totodată să scape de frica de apă. Bineânțeles că ce și cum îl învățasem era total lipsit de profesionalism și eficiență. Dar totuși, satisfacția personală a fost una pe măsură, mai ales că am reușit să-l ajut să scape de frica de apă, un obstacol destul de mare pentru începători.
Pentru mine, apa este un element foarte drag, iubit aș spune, care mi-a ofert multe beneficii, oportunități de autodepășire și autodisciplinare.

I.6 Ipoteza lucrării Scopul, sarcinile şi ipoteza lucrării

Ipoteza – Creșterea constantă a volumului de înot în cadrul unui ciclu de lecții de învățare a înotului, va determina însușirea la un nivel superior a tehnicii procedeelor sportive de înot, abordate cu grupele de începatori în cadrul ciclului respectiv de lecții.
Scopul – Realizările deosebite în sport presupun înzestrare deosebită, pregătire prin care această înzestrare să fie optim valorificată precum și mobilizarea psihologică și fizică maximă.

CAPITOLUL II

ARGUMENTAREA TEORETICO-ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI

II.1 Efortul fizic

Nu putem discuta despre performanță sportivă fără a vorbi și mai ales înțelege noțiunea de efort sportiv și implicit pe cea de capacitate de efort. Cunoașterea factorilor limitativi ai efortului va permite elaborarea unor metode de contracarare a acestora și implicit de creștere a randamentului sportiv.
Efortul fizic este capacitatea organismului de a efectua o mișcare, o acțiune, un lucru mecanic la o intensitate cât mai mare și menținerea acestei acțiuni o perioada lungă de timp.
Din punct de vedere cantitativ, efortul poate fi exhaustiv, maximal, submaximal, mediu și mic.

Volumul efortului este cantitatea totală de lucru mecanic efectuat de sportiv sau suma tuturor eforturilor efectuate de sportiv:
Timpi de lucru;
Număr de reprize;
Starturi;
Concursuri;
Suma distanțelor parcurse în înot, ciclism, alergare, etc.;
Suma repetărilor efectuate în gimnastică, sporturi individuale, jocuri sportive.
În aprecierea volumului efortului trebuie luate in considerare toate aceste caracteristici, nu doar numărul orelor de antrenament sau al lecțiilor.

Intensitatea efortului este cantitatea de efort efectuat într-o unitate de timp. Se apreciază prin mai multe modalități:
Viteza de deplasare;
Ritmul de lucru ce reprezintă numărul de acțiuni pe minut sau număr de execuții pe minut;
Viteza de deplasare.

În funcție de aprovizionarea cu oxigen a organismului, efortul poate fi aerob, cel de lungă durată caracterizănd sporturile de rezistență și în care sistemele solicitate maximal sunt cel cardiorespirator, metabolic și muscular, dar și anaerob, cel de scurtă durată din sporturile cu dominanță forță-viteză în care sunt implicate majoritar sistemele neuropsihic și neuromuscular.

II.2 Lecția de înot

Specificul instruirii la înot, determinat în principal de desfășurarea unei activități organizate a copiilor într-un mediu cu totul neobișnuit, apa, precum și particularitățile pe care le implică dezvoltarea fizică și psihică a copiilor, impun o atenție deosebită asupra modului în care profesorul, antrenorul sau instructorul selecționează exercițiile, conduce, și desfășoară lecția.
Metodica învățării are la bază trei principii foarte importante în inițiere:
Principiul participării conștiente și active
Copiii trebuie obișnuiți să analizeze singuri elementele și mișcările exercițiilor pregătitoare și de bază la înot, pentru ca în acest fel să reușească să-și creeze o apreciere justă a posibilităților. Participarea activă a elevilor în decursul procesului de instruire depinde în mare măsură de felul cum vom ști să le stimulăm inițiativa. Este foarte important ca elevul să ia parte activă la învățarea exercițiilor noi, fapt pentru care-l vom ajuta să-și creeze o reprezentare cât mai corectă a exercițiului ce urmează să-l învețe, ca element component al procedeului tehnic complex.

Principiul intuiției
La învățarea înotului, demonstrația are un rol hotărâtor mai ales în munca cu copiii, care au o înclinație pronunțată spre imitare. Demonstrarea procedeului tehnic de înot dă elevului o orientare generală asupra caracteristicii procedeulu respectiv.
Trebuie să-i arătăm unde și cum să acționeze. În acest scop, vom folosi de la caz la caz: Explicația verbală, care trebuie să scoată în evidență aspectele principale ale mișcării; Planșele, fotografiile, schițele, chinogramele sau filmele, însoțite de explicații necesare.
Nu este indicat ca imediat după demonstrație elevii să treacă la executarea exercițiilor în aă, ci să li se acorde câteva minute, timp în care să fixeze exercițiul văzut repetându-l în gând.

Principiul sistematizării și al succesiunii
Prin respectarea acestui principiu se vor evita unele neplăceri precum: înghișirea de apă, care poate provoca un reflex de apărare atât de puternic, încât copilul refuză să mai intre în apă. De asemenea, se evită apariția unor greșeli de execuție fundamentale, cum ar fi înotul cu ochii închiși.
La bazele acestui principiu stau trei reguli, și anume:
De la simplu la complex;
De la ușor la greu;
De la cunoscut la necunoscut.
Un exercițiu prea greu al îndepărta pe elev de la muncă, iar exercițiul prea simplificat nu-l va mai preocupa, scăzându-i interesul pentru lecție. În același timp, repetarea exagerată a unor exerciții simple va plictisi elevii, scăzând interesul lor pentru lecție.
Ca în orice sport, se începe prin împărțirea elevilor în grupe în funcție de vârstă și sex, dar și în funcție de cunostiințele și priceperile fiecărui elev. Se începe executând exerciții cât mai simple pentru ai facilita elevului învățarea tehnicilor de bază. În lecțiile de înot se pune mai mult accent decât în oricare altă lecție pe exercițiul demonstrativ cu care se exemplifică executarea corectă și precisă a unui element tehnic sau procedeu.
Pentru asta, exercițiile folosite trebuie sa fie bine alese, adecvate și foarte important, bine explicate și predate.
În lecțiile de învățare putem introduce cu ușurință jocurile pentru rezolvarea dinamismului și mobilizării copiilor la lecție, să le capteze atenția și să alunge plictiseala pentru o desfășurare mai buna a pregătirii.
Primele lecții încep cu jocuri simple, dar la a 6-a și a 7-a copiii pot fi surprinși, spre bucuria lor, și spre satisfacția profesorului, la adevărate jocuri-concurs pe uscat și în apă.
După deprinderea coordonată a mișcărilor și numai după executarea lor corectă se poate trece la exercițiile în apă, pornind de la alunecarea în plută permanentă, la exerciții pe uscat și în apă pentru învățarea respirației corecte.
Lecțiile de înot se predau în colectiv (fig.4), având o eficacitate mai mare decât cele individuale, atât din punct de vedere tehnic, cât și ca influență educativă. Elevul se obișnuiește să muncească izolat, dar spiritul său de colectiv nu se poate educa corespunzător.

Fig. 4 – Lecția de înot la Ștrandul Tineretului. Raportul

Nu se poate spune că lecțiile individuale de înot ar transforma pe elev într-un om lipsit de spiritul de colectiv întrucât acest lucru nu este posibil în condițiile realității vieții noastre. Cu toate acestea este bine să ținem seama de neajunsurile instruirii individuale, pe care le-am menționat mai sus, mai ales în cadrul muncii cu copiii și adoleșcenții.
Practica muncii de învățare a înotului a arătat că lecțiile colective asigură succesul mai mare și mai rapid al elevilor și permit o muncă educativă mai eficace decât în cele desfășurate cu elevi izolați.
Fiecare exercițiu nou, mai complicat din punct de vedere calitativ, se deosebește de cel precedent, dar însușirea lui este ușurată de reflexele condiționate care s-au format prin repetarea exercițiilor mai ușoare.
Descompunerea pe părți a complexului mișcărilor de înot, folosirea exercițiilor suplimentare, care înlesnesc însușirea mișcorilor, constituie una din particularitățile de bază ale procesului de instruire la înot.
Deși elevul nu este capabil să execute la început întregul complex de mișcări de înot, trecând la învățarea lor separată, trebuie sa aibă în minte reprezentarea globală a procedeului tehnic respectiv. Această cerință duce la concluzia că la începutul instruirii, copiii trebuie să-și formeze o reprezentare globală asupra întregului complex de mișcări pe care și-l vor însuși în final.

II.3 Importanța pregătirii fizice în natație

Antrenamentul sportiv reprezintă un proces instructiv-educativ complex, desfășurat sistematic, continuu și gradat, prin care are loc adaptarea organismului omenesc la eforturile fizice și psihice intense, în vederea obținerii de rezultate de nivel înalt într-una din formele de practicare competitivă a exercițiilor fizice.
Ca în orice sport, pregătirea fizică în natație are o importanță ridicată. Ea duce la dezvoltarea fizică și a aptitudinilor de mișcare ale înotătorului, a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor motrice. Totodată duce la perfecționarea și specializarea înotătorului, dar și la pregătirea pentru evenimente cu o importanță ridicată.
În atingerea perfecțiunii și a performanțelor înalte, pregătirea fizică constituie unul din cei mai importanți factori ai antrenamentului sportiv.

Principala sarcină a pregătirii fizice este îmbunătățirea capacității de efort. Aceasta permite organismului adaptarea organismului la creșterea cerințelor de pregătire fizică si psihică. Pregătirea fizică contribuie foarte mult în performanța sportivilor, îi urcă pe podium, le oferă oportuități, victorii și medalii.
Obiectivele pregătirii fizice sunt:
1. Formarea, dezvoltarea și perfecționarea având în vedere:
– aptitudinile motrice principale: viteză, rezistență, forță și mobilitate.
– ideomotricitatea
– perceperea spațiului timpului
– coordonarea generală
– coordonarea segmentară
– chinestezia
– orientarea și pregătirea mișcării propriului corp în spațiu
– lateralitate
– echilibru static și dinamic
2. Capacitatea de autoapreciere
3. Încrederea în propriile forțe
4. Capacitatea reglării voluntare a acțiunilor

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

III.1. Metodele de cercetare utilizate

În cadrul cercetării, am folosit mai multe metode de cercetare care m-au ajutat la obținerea rezultatelor.

Metoda observativă

Observația este o metodă constatativă prin intermediul căreia se fac descrieri, clasificări, se formulează ipoteze sau se trag concluzii. Ea poate fi utilizată atât ca metodă auxiliară experimentului, când se urmăresc modificările variabilei dependente.
Din punct de vedere psihologic, fenomenele observate sunt acte de conduită sau performanțe. Ele au însă un anumit substrat, o anumită determinare obiectivă și exprimă în același timp stări sau procese psihice. Prin gesturi, mimică, expresii verbale, caracteristici și performanțe ale activității, ca și prin manifestările afective, intelectuale și voliționale, se deduc pe baza observației calitatea și intensitatea stărilor psihice ale subiectului. Toate aceste manifestări trebuie privite în contextul activității globale a subiectului.
Pentru ca datele observației să fie cât mai obiective trebuie respectate câteva condiții precum:
Formularea exactă a scopurilor observației;
Desfășurarea metodică sistematică;
Înregistrarea datelor cu exactitate;
Interpretarea si prelucrarea datelor;
Pregătirea observatorului.

Metoda experimentală

Această metodă de cercetare este cea mai importantă și mai precisă. Trăsătura caracteristică a acestei metode este că urmărește să verifice o ipoteză în care se presupune un raport între două fenomene.
În experiment, factorul prespus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate și care este controlat, manevrat și modificat de către cercetător poartă numele de variabilă independentă. Reacțiile subiectului, performanțele realizate, răspunsurile acestuia reprezintă variabila dependentă.
De foarte multe ori, variabila subiect este cea care se verifică experimental, urmărindu-se reactivitatea indivizilor, la anumiți stimuli. Această variabilă poate fi provocată, când subiecții sunt puși în anumite condiții sau invocată, când sexul, vârsta, gradul de pregătire, constituția, etc. sunt considerate în relație cauzală cu anumite reacții.
În afara variabilei independente și variabilei dependente, în cadrul experimentului intervine și variabila intermediară.
De regulă se stabilesc două grupe de subiecți: una experimentală unde introducem variabila independentă și una de control unde nu introducem această variabilă, pentru ca relația dintre acele fenomene să poată fi evidențiată în vederea confirmării sau infirmării ipotezei.
Experimentele psihologice se pot desfășura în laborator, unde variabilele stimul și răspuns pot fi bine controlate, sau în condiții naturale, unde subiecții se pot manifesta liber neștiind că sunt supuși unei cercetări.
Vreau să subliniez faptul că experimentul natural are avantaju că duce la o cunoaștere mai reală a actelor de conduită ale omului, față de cel de laborator. Totuși, acesta este mai puțin precis decât experimentul de laborator deoarece controlul variabilelor este mult mai dificil de efectuat.

Metoda statistică

Această metodă constă în prelucrarea, ordonarea, gruparea și reprezentarea intuitivă a datelor obținute în urma desfășurării fazelor respective de lucru. Aceste date și prelucrările lor ne dau posibilitatea fondării unor prognoze și în același timp ne evidențiază în anumite forme ușor de înțeles rezultatele cercetării.
Desigur, trebuie avut în vedere eliminarea pe cât posibil a erorilor atât în ceea ce privește colectarea datelor cât și în prelucrarea lor.
În cercetarea de față am considerat benevol și oportun să aplic cele mai simple metode statistice dar care în același timp conferă consistență stadiului prezentat.

Metoda testelor

Testele sunt probe psihologige etalonate și standardizate cu ajutorul cărora în urma îndeplinirii unei sarcini date, identifică pentru toți subiecții, aceștia sunt clasificați sau caracterizați în raport de o scară etalon.
Testele psihologice au devenit instrumentele cele mai folosite în psihodiagnoză sportivă, datorită calităților lor motrice și standardizării conținutului și metodologiei de utilizare. Ele sunt construite pentru a măsura o anumită trăsătură sau un ansamblu de trăsături ale individualității umane.
Testele pot fi verbale și nonverbale, aplicate individual sau colectiv. Există teste de performanță care măsoară posibilitatea de realizare a unei anumite sarcini, și teste de personalitate care evidențiază trăsăturile specifice ale acesteia. Există teste pentru funcții sau procese psihice precum atenția, percepția, memoria, gândirea, afectivitatea, voința și inteligența practică sau teoretică. De cele mai multe ori, când apreciază aceste însușiri prin caracteristicile de eficiență, psihologii le consideră aptitudini. Tot în categoria testelor intră și chestionarele de personalitate, dacă acestea sunt etalonate.
În cei aproape o sută de ani de utilizare a metodei testelor au fost create mii de teste, sub cele mai variate forme și cu adresă diferită. În ultimii ani se fac eforturi de restrângere a lor, de adaptare la specificul domeniului de utilizare și de standardizare, pentru aplicare și interpretare facilă de către diferiți psihologi din sectoare și țări deosebite.
Testele psihologice utilizate în domeniul sportului sunt într-o mai mare măsură adoptate din arsenalul psihologiei industriale sau clinic. Unele din aceste teste au fost etalonate pe populații de sportivi, dar totuși mai prezintă, unele scăderi, întrucât numărul sportivilor de mare performanță este relativ mic pentru a răspunde cerințelor validării statice.
Examinarea sportivilor se face numai de către specialiști pe baza unui număr mai mic de probe, verificate ca având un grad mare de siguranță în apreciere.
În selecția psihologică specialistul alege testele după mai multe criterii, printre care specificul sportului și cerințelor psihice ale acestuia, orientarea și experiența psihologului, posibilitățile de aplicare și prelucrare în raport de numărul subiecților, timpul care dispune și posibilitatea de adâncire a studiului. Având în vedere faptul că la vârsta copilăriei și adolescenței aptitudinile și, în general, trăsăturile de personalitate nu sunt încă definite, psihologul și antrenorul vor urmări să descopere la copiii selecționabili în special existența motivației pentru performanță și dorința de victorie, manifestate prin ambiția de a fi printre primii, pasiunea, râvna în antrenament, combativitatea în joc și multe altele.

Metoda anchetei

Această metodă presupune recoltarea sistematică a unor informații referitoare la viața psihică a unui individ sau grup social.
Ancheta cuprinde două caracteristici importante. Prima privește noțiunea de „anchetă” ca metodă de cercetare, acest lucru referindu-se pe de o parte la stabilirea unor cerințe riguroase ce vor permite acumularea unor informații cuantificabile, iar pe de altă parte la caracterul particular al realității asupra căreia se aplică.

Cercetarea psihologică utilizează două forme ale acestei metode:
1. Ancheta pe bază de chestionar ce presupune parcurgerea mai multor etape dintre care:

Stabilirea obiectului anchetei;
Documentarea;
Formularea ipotezei;
Determinarea populației;
Eșantionarea;
Alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;
Pretextul;
Redactarea definitivă a chestionarului;
Alegerea metodelor de administrare a chestionarului;
Defalcarea rezultatelor;
Analia rezultatelor obținute;
Redactarea raportului final.

În legătură cu construirea chestionarului trebuie să avem în vedere următoarele:

Stabilirea obiectivului anchetei;
Stabilirea tipului întrebărilor;
Stabilirea formei întrebărilor;
Evitarea unor greșeli în formularea întrebărilor;
Stabilirea structurii chestionarului.

2. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanți, centrarea asupra temei cercetate, direcția unilaterală de acțiune, fiecare participant păstrându-și locul de emițător sau receptor. Față de convorbire, unde schimbul de informații se transmie în ambele sensuri, în interviu răspunsurile vin dintr-un singur sens cu specificația că se lasă la alegerea subiectului posibilitatea de a răspunde sau nu.
Ambele forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecți, într-un timp scurt, beneficiind de pe urma acestora de un material amplu care se poate prelucra simplu și rapid.

III.2. Locul, subiecţii şi etapele cercetării

Locul în care am desfășurat această activitate se numește „Baia publică” aflată pe strada Sfântul Petru Movila din Iași. Aceasta dispune de vestiare, dușuri, saună și un bazin circular cu o adâncime de aproximativ 1,5 metri și un diametru de ;;;;;.
Subiecții cu care am colaborat în desfășurarea acestei cercetări au fost copii, băieți și fete cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani, toți cu un statut de înotători începători. Grupa a fost formată din 7 băieți și 5 fete, în total 12 subiecți.
Etapele cercetării
Testare inițială – subiecții au fost testați pentru evaluarea nivelului de cunoștiințe și tehnica de punere în practică a procedeelor;
Efectuarea măsurătorilor inițiale – subiecții au fost supuși măsurării frecvenței carciace în repaus și după efort dar și a distanței parcurse de aceștia;
Desfășurarea antrenamentelor – în total au fost desfășurate 14 antrenamente în care subiecții eu executat exerciții pentru învățarea și consolidarea procedeelor craul pe piept, craul pe spate și bras;
Efectuarea măsurătorilor săptămânale – la fiecare curs s-a măsurat distanța medie parcursă de înotători și ritmul cardiac in repaus și după efort;
Prelucrarea informațiilor
Analiza datelor

III.3. Desfăşurarea cercetării

Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul a paisprezece săptămâni, timp în care m-am implicat și am observat cum un înotător începător evoluează și felul în care o face. Încă din prima zi am notat cateva detalii despre ei cum ar fi sex, vârstă, înălțime, greutate, frecvență cardiacă în repaus și după efort dar și diametrul toracic.
Pe parcursul cercetării am acoperit mai multe procedee de înot precum craul pe piept, craul pe spate și bras, punând accent pe procedeul craul pe piept.
Spre exemplu, în săptămâna a treia s-au practicat cateva exerciții de bază ale înotlui precum pluta, bătaia din picioare ținându-se de marginea bazinului și exerciții de respirație, apoi s-a trecut la exersarea procedeului craul pe piept. În această săptămână subiecții au avut câteva dificultăți în procesul de respirație, aceștia nesincronizând întoarcerea capului în lateral cu poziția brațului de pe aceeași parte.

În graficul nr.1 reprezint dinamica volumului pe întregul semestru de înot, mai exact 14 săptămâni, exprimat în metri parcurși în medie pe oră în fiecare curs, executând diferite exerciții cu deplasarea corpului în apă.

/
Grafic nr.1 – Dinamica volumului de înot pe oră

Făcând o analiză a graficului reprezentat mai sus, putem observa că în primele lecții avem un volum mic de înot, deoarece în primele lecții se execută exerciții imitative executate pe uscat, exerciții executate în apă la peretele bazinului, exerciții de acomodare cu apa, din care rezulta o deplasare redusă a corpului prin apă, exerciții necesare învățării mișcărilor corecte de înot sau corectarea mișcărilor greșite.
În discuția analizei, acest volum de înot, la care se adaugă și volumul de timp necesar pentru explicarea exercițiilor, nu face parte, deși aceste exerciții sunt esențiale si nu pot lipsi.
Creșterea volumului de înot în prima jumătate a semestrului este una așcendentă, atingându-se un volum mediu stabil de 600 m/h în cea de a șaptea săptămână.
În cea de a doua jumătate a semestrului se înregistrează un progres în creșterea volumului mediu de înot la 700 m/h până în săptămâna unsprezece unde avem o scădere la 650 m/h.
Spre final, volumul crește din nou, înregistrând în ultima săptămână un volum mediu de înot de 800 m/h, volum care pare a fi optim pentru etapa în care se află înotătorii începători și pentru acumulările și tehnicile dobândite în aceste paisprezece săptămâni.
Calculând volumul total realizat în cele paisprezece săptămâni de exerciții practice, obținem un total de 7000 metri și o medie de 500 m/h.
De asemenea frecvența cardiacă medie a crescut odată cu intensitatea exercițiilor. Pe parcursul celor paisprezece săptămâni s-au înregistrat valori medii la început și sfărșit de 68,33 în repaus și 121,82 după efort, respectiv 67,12 în repaus și 136,42 după efort.
/

Exemple lectii
III.4 Rezultatele obținute

BIBLIOGRAFIE

I.Drăgan, O.Mladin, S.Hagi-Duvan, C.Nemțeanu, Învățați înotul, (ediția a II-a revăzută), Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1966
Mircea Olaru, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport-Turism, București, 1982
Paul Fiedler, Sava Fetescu, Înot, Ed. Universității Al. I. Cuza., Iași, 1996
Blandine Calais-Germain, Andrée Lamotte, trad. de Cezar Petrilă, Anatomie pentru mișcare II – Exerciții de bază, Ed. Polirom, Iași, 2009
Elena Taina Rinderu, Ilona Ilinca, Kinetoterapia în activități sportive Vol. I, Ed. Universitaria, Craiova, 2005
C. Alexandrescu, Igiena educației fizice și sportului, Ed. Sport-Turism, București, 1977
Constantin Kiritescu, Palestrica – o istorie universala a culturii fizice, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1964
Adrian Cojocariu, Fundamentele teoretice ale educației fizice și sportului, Ed. Pim, Iași, 2010