Cuprins: 1. Conceptul de valoare. 2. Tipuri de valori și sisteme de valori. 3. Valori, identitate și acțiune socială. 4. Originea valorilor: modele… [610614]

1
Valori

Cuprins: 1. Conceptul de valoare. 2. Tipuri de valori și sisteme de valori. 3. Valori,
identitate și acțiune socială. 4. Originea valorilor: modele explicative. 5. Schimbarea
valorilor.

1. Conceptul de valoare
Termenul „valoare ” este utilizat in general în limbajul comun cu două sensuri diferite,
dar interschimbabile. Într -un prim sens orice lucru considerat important din punct de
vedere obiectiv sau este dorit din punct de vedere subiectiv es te sau are o valoare.
Într-un al doilea sens valoarea nu indică obiectul interesului, ci criteriul evaluării,
adică principiul general în baza căruia aprobăm sau dezaprobăm o anumită acțiune,
ca și când dezaprobăm persoanele care nu -și respectă cuvântul da t pentru că nu
respectă un principiu de loialitate în relațiile interpersonale. În limbajul comun
„valorile ” la plural indică idealurile la care aspiră ființele umane.
Devenind unul dintre conceptele fundamentale ale filosofiei, mai ales odată cu „teoria
valorilor ” dezvoltată în cultura germană între secolele XIX si XX de către Wilhelm
Windelband și Heinrich Rickert, termenul intră în limbajul științelor sociale cu
sociologia clasică unde este utilizat cu un sens parțial diferit față de cel din limbajul
obișnuit. În formularea lui Max Weber, care reia în mod critic unele lucrări
fundamentale ale istoricilor germani, se regăsesc deja două caracteristici centrale pe
care conceptul de valoare le va menține cu unele întreruperi și oscilări până în prezent.
În primul rând, valoarea nu este înțeleasă simplu ca obiect al unei preferințe, ca un
lucru dorit, ci primește o conotație normativă. Însă, valoarea nu este nici un ideal
abstract, desprins de alegerile efective. În eseurile sale metodologice Weber (v.,
Gesammelte …, 1922) consideră valorile ca ghid și orientare a alegerilor. Prin urmare,
valorile sunt realizate istoric și se conectează în moduri diferite cu realitatea socială,
organizarea economică și juridică, cu tradițiile, obiceiurile și simbolurile unei

2
comunități. Weber scoate în evidență nu numai motivele relevanței lor pentru acțiunea
socială, inclusiv acel tip particular de acțiune și anume acțiunea științifică, ci și indică
modul în care acestea pot deveni obiectul cercetării științifice. Științele sociale, ca
științe empirice, nu au sarcina de a determina validitatea ideală a valorilor, ci de a
explica geneza acestora, condițiile de realizare, funcția, și în același timp înțelegerea
semnificației lor. Într -un context teoretic și intelectual foarte diferit de cel al limbii
weberiene, Émile Durkheim (v. 1920), în aceeași ani, a contribuit în mod fundamental
la definirea conceptului, făcând distincție între moralitatea din mœurs, și anume
planul idealurilor normative și a valorilor, constând în „reprezentări ” și "stări de
conștiință", și cel al practicii și a comportamentului obișnuit. Susținând faptul că
valorile nu pot fi reduse la comportament Durkheim a acordat analizei acestui
domeniu o abordare anti behavioristă care, în ciuda anumitor ambiguități , continuă să
o caracterizeze.
În știința americană de la începutul secolului, a fost afirmată într -o primă perioadă, cu
lucrarea de pionierat a lui William I. Thomas și Florian Znaniecki (v., 1918 -1920), o
definiție a conceptului mult mai amplă decât cea dezvoltată de sociologia europeană.
Semnificația valorii, definită în opoziție cu conceptul psihologic de „atitudine ”, indică
faptul că orice obiect are o anumită semnificație pentru membrii unui grup social.
Conform acestei perspective, „un gen de mâncare , un instrument, o monedă, o poezie,
o universitate, un mit, o teorie științifică sunt valori sociale ” (ibid.; tr. it., p. 26).
Importanța definiției se află mai ales în a distinge în mod clar două domenii: cel social,
constând din valorile cărora li se at ribuie funcția de stimulare a atitudinilor și cel
individual, constituit din procesele subiective și dispozițiile personale ale indivizilor
față de valori, adică atitudinile. Definindu -le pe acestea din urmă ca omologi
individuali ai valorilor sociale, ce i doi autori au contribuit în principal la direcționarea
psihologiei sociale spre studiul atitudinilor considerate expresii ale individualității
individului, dar nu au putut să facă același lucru pentru cercetarea valorilor. Definirea

3
valorilor ca obiecte sociale semnificative, și din cauza amplitudinii sale excesive, a fost
abandonată în timp.
După o lungă perioadă în care tematica valorilor a fost aproape complet neglijată, în
timp ce se adâncește ruptura dintre o sociologie interesată de comportamente și
instituții și o psihologie socială concentrată pe studiul de atitudinilor, începând cu anii
cincizeci, conceptul recapătă un rol important și asistăm la o înmulțire a cercetărilor și
a studiilor cu privire la acest subiect, în toate științele sociale, în corespondență cu un
interes din ce în ce mai mare pentru analiza științifică a aspectelor subiective ale
culturii și acțiunii sociale. Înțelesul conceptului se schimbă totuși: definiția lui Thomas
și Znaniecki nu mai este utilizată, în timp ce este recuper ată componenta normativă
atribuită valorilor de către sociologia clasică. O formulare deosebit de clară în acest
sens este furnizată de antropologul Clyde Kluckhohn, care în acei ani, împreună cu alți
cercetători, a întreprins un amplu proiect de analiză c omparată a valorilor. „O valoare
– argumentează Kluckhohn (v. 1951, p. 395) – este o concepție a dezirabilului, explicit
sau implicit element distinctiv al unui individ sau o caracteristică a unui grup care
influențează acțiunea prin alegerea dintre moduri , mijloace și scopuri disponibile”. În
acest fel, se distinge ceea ce este „dorit ” sau preferat de ceea ce este „de dorit ”, ceea ce
dorim din ceea ce ar trebui să ne dorim. Am putea spune chiar că o valoare este o
„preferință ” care se consideră că este jus tificată moral pe baza raționamentului sau
judecății estetice. După cum susține Albert O. Hirschman (v., 1985; tr. it., p. 422) în
timp ce de gustibus non est disputandum „un gust despre care se discută cu alții sau
cu sine încetează ipso facto să mai fie un gust – devine o valoare ”. Această dimensiune
normativă permite, de asemenea, distingerea, la nivel analitic, între „judecățile de
valoare ” și „judecățile de fapt ”, care exprimă o evaluare a lucrurilor existente. Așadar
în noțiunea de valoare, sunt recun oscute trei componente fundamentale:. 1) afectivă
(„ceea ce este de dorit ”); 2) cognitivă ( „concepția ”); 3) conativă ( „selecția ”) (v.
Kluckhohn, 1951, p. 395). Componenta afectivă a valorilor implică plasarea obiectelor
persoanelor acțiunilor într -un ciclu continuu de aprobare -dezaprobare. Valorile

4
funcționează social prin mustrarea celor care demonstrează ca nu le cunosc. Jena,
rușinea, vina reprezintă corelările subiective declanșate de acțiunile
necorespunzătoare cu valorile împărtășite. Deja Durkheim su bliniase poate excesiv
emoțiile violente care pot fi cauzate de încălcarea normelor și a valorilor sedimentate
în conștiința colectivă. Aspectul cognitiv a valorilor face referire la prezentarea
acestora sub formă de enunțuri de tipul „X este bun ”, „X este legitim ”, „X este drept ”
(v. Boudon, 1995, p. 13) care au un sens argumentabil din partea membrului societății.
În fine componenta selectivă face referire la capacitatea valorilor de a ghida acțiunile
umane. Acestea după cum subliniase Weber se realizează în alegerea diferitelor
acțiuni.
Cu toate că s -a realizat o anumită convergență referitoare la sensul de atribuit noțiunii
de valori, mai persistă unele ambiguității în pianul teoretic și metodologic. În cadru
sociologic, conceptul nu are delimitări clar e cu cel de normă socială. În plus, sociologii
adoptă ca și criteriu de distincție gradul de generalitate: valorile furnizează referințe
generale pentru acțiunea socială, în timp ce normele ghidează comportamentul în
situații specifice. Onestitatea, confor m acestui criteriu, este o valoare; obligația de a nu
copia în timpul testelor scrise este o normă. Totuși acest criteriu nu permite o distincție
riguroasă în plan analitic (v. Rositi, 1986, p. 362): dacă ajută la distincția dintre valori
și regulile tehn ice sau de normele deontologice, este mai puțin util pentru o amplu
evantai de norme sociale care nu prevăd sancțiuni formale, precum norma de
„reciprocitate ” studiată de Alvin W. Gouldner (v., 1960) care prescrie reîntoarcerea
favorurilor primite. Aceas tă dificultate în a trasa o limită riguroasă între sfera
valorilor și cea a normelor sociale determină, în mare parte din literatura sociologică și
antropologică, utilizarea interschimbabilă a acestor termeni. În cadru psihosocial,
conceptul nu are delimi tări clare cu cel al atitudinilor. După cum am mai spus,
Thomas și Znaniecki au separat valorile de atitudini în baza cadrului social și
individual la care fac referire. Totuși – după cum a fost evidențiat de mai mulți autori –
până în prezent lipsește un model psihologic adecvat în măsură să facă legătura între

5
nivelul proceselor intra -individuale și cel al relațiilor interindividuale. Din acest lucru
derivă o tendință a psihologiei sociale de a asimila, în practica de cercetare și în
metodele de măsurare, valori sociale și atitudini, tratându -le pe acestea din urmă ca
indicatori ai primelor (v. Trentin, 1991).
Atât complexitatea definirii conceptului de valoare, cât și persistența unei numite
ambiguități teoretice în abordarea îmbinării dintre nivelul indi vidual și cel social,
ridica probleme metodologice dificile asupra modului de utilizare a dimensiunilor
conceptuale ale valorilor pentru a le studia din punct de vedere empiric. În timp ce
unii autori, mai ales în domeniul psihologiei sociale și a științe i politice, propun pentru
identificarea structurată prin chestionare și utilizarea tehnicilor de scalare (v. Rokeach,
1973; v. Inglehart, 1990; v. van Deth și Scarbrough, 1995), alții, mai ales sociologi și
antropologi, consideră că identificarea prin inte rviuri discursive și analiza
conținutului materialelor lingvistice sunt proceduri mai adecvate pentru înțelegerea
legăturilor semantice care organizează valorile (v. Rositi, 1993). Până acum, cele două
direcții au dat naștere, după cum este de dorit, unei abordări integrate care să dezvolte
formulările teoretice și să le traducă în sisteme de ipoteze cu rază lungă, astfel încât să
țină cont de natura multidimensională a valorilor.
În paginile următoare, mai mult decât un rezumat istoric, dorim să abordăm st udiul
valorilor în baza problemelor principale care au fost ridicate de științele sociale, luând
în considerare contribuția sociologiei clasice pentru acele aspecte care sunt încă actuale
în prezent. Pe de altă parte, trebuie precizat că – în afară de anum ite excepții (între
care Boudon și Habermas) – analiza valorilor a fost în mare parte neglijată de teoria
socială contemporană (v. Hechter, 1992; v. Rositi, 1993) și doar în anii mai recenți a
avut loc o revenire puternică a interesului pentru acest subie ct. Chestiunile mai
importante pot fi rezumate astfel: în primul rând valorile pot fi analizate în relațiile
lor interne. În acest caz întrebarea este dacă valorile sunt legate la un „sistem ” și care
este logica combinării lor (v. cap. 2). În al doilea rând, valorile pot fi considerate ca
„variabile independente ”. Problema principală se referă la influența valorilor asupra

6
acțiunii și asupra funcției lor sociale (v.cap. 3). În fine, valorile au fost studiate ca
„variabile dependente ”; problema se referă în acest caz atât la explicarea genezei lor –
ca „factori ” considerați decisivi deoarece indivizii sau membrii unui grup aderă la
anumite valori (v. cap. 4), – cât și la descrierea și interpretarea schimbării valorilor de -a
lungul timpului în raport cu sch imbările economice, politice și a formelor de
socializare (v. cap. 5).
Faptul că specialiștii în sociologie au preferat să studieze variabilitatea culturală a
valorilor nu înseamnă, de altfel, că niște cercetări mai amănunțite orientate în această
direcț ie nu ar reuși să i dentifice existența valorilor sau nucleelor de valori
transculturale. Acestea ar putea fi lega te de faptul că fiecare existență umană este
invariabil o existen ță socială. Nicio societate – susține Kluckhohn (ibid., p. 418) – nu a
apreciat vreodată suferința ca un lucru bun în sine, nici nu există culturi care să nu
atribuie valori negative omuciderii, minciunii nediscriminate, furtului în interiorul
grupului, chiar dacă diferă condițiile de tolerabilitate.
A patra dimensiune se referă la intensitate. Unele valori au o influență mai mare decât
altele asupra comportamentelor membrilor grupului și stârnesc reacții emoționale mai
puternice atunci când nu sunt respectate. Printre valorile dominante, susținute de e lita
cea mai puternică din inte riorul unui grup și carac terizate de un grad mai ridicat de
aprobare și recunoaștere, și valorile deviante, idiosincr atice sau caracteristice unei
minorități marginale, se pot situa și valorile variabile, care prezintă un nivel de
aprobare redus , spre care există mai degrabă tendința de tolera re decât pedepsire (v.
Kluckhohn e Strodtbeck, 1961). Mai ales acestea din urmă lasă indivizilor marje de
libertate și de inovație.
A cincea dimensiune se referă la organizare și coerență. Această dimensiune face
referire la faptul că , în experiență , valorile nu a par izolat sau independent, ci î ntr-o
relație mai mult mai puțin strânsă cu alte valori. Face parte din discursul obișnuit să
spunem că „A este mai bun, mai frumos, mai corect decât B” sau că în societățile
industriale succesul este mai important decât onoarea. Psihologul Milton Rokeach (v.,

7
1967, 1968 e 1973) a susținut că valorile sunt organizate într -un conti nuum de
importanță, adică într -o ierarhie stabilă și de durată, variabilă de la individ la individ.
Acesta a ajuns la această concluzie printr -un studiu de laborator în care subiecților li s-
a cerut să ordoneze ierarhic optsprezece valori finale și optsprezece instrumentale. Cu
toate aceste, numeroase lucrări ulterioare în cadru psihologic au subliniat lim itele
acestei abordări: caracterul abstract și ambiguitatea semantică a formulărilor ar face
artificială sarcina de a da o ordine de prioritate unei liste de elemente separate, dificil
de propus unor subiecți cu niveluri medii sau scăzut e de instruire și problema tic în
special dacă se adresează unor indivizi care aparțin unor contexte lingvistice și
culturale diferite. În ansamblu , cercetarea empirică , aceea care în anii șaptezeci și
optzeci s -a inspirat din metoda de identificare a lui Rokeach nu a reușit să
demonstreze într -un mod convingător existența unei organizații ierarhice echipate cu
o anumită stabilitate și constanță. Analiza acestei dimensiuni, în cadrul soci ologic și
antropologic a urmat un alt drum, aprofundând mai ales organizarea logico -semant ică
a valorilor cu o intenție comparativă. Primii au fost sociologii clasici, în special Max
Weber și Émile Durkheim, cei care au tratat valorile nu ca niște date ultime și care nu
pot fi reduse , ci ca ansambluri de mare complexitate . „Imaginile lumii”, p rezente în
„religiile universale” constituie pentru Weber (v., 1920) configurații complexe în care
credințele religioase se combină cu orientări de evaluare creând structuri de sens.
Sistemul de valori al protestantismului asc etic combină elementele la o primă privire
paradoxale, cum ar fi credința dogmatică în predestinare și valorizarea implicării
profesionale. Tocmai spre această combinație – de supunere la voința divină și de
cercetare a semnelor sale în munca cotidiană – etica protestant ă și-a îndrept at modul
de acțiune capitalist. Individualismul societăților oc cidentale moderne studiat de
Durkheim (v., 1898) este o configurație complexă în care valorizarea individului
capătă forma respectului sacru pentru persoană, demnitatea și integritatea sa și a
întâietății complet laic e a autonomiei individuale. Antropologii au trebuit să țină cont
mereu, într-o anumită măsură , de valorile și credințele popoarelor studiate chiar dacă,
în general, cel puțin până la finalul ce lui de -al doilea război mondial , au uti lizat

8
conceptul de valoare în sens vag, mai mult sau mai puțin ca sinonim al expresiei
„model cultural”. Un mare impuls în direcția unei precizări conceptuale mai extinse și
a cercetării sistemelor de valori, adică a modurilor în care propuneri le de evalua re și
credințe le se combină dând naștere unor sisteme dotate cu o anumită coerență sau
stabilitate, a provenit din lucrări al e unor antropologi și sociologi americani cum ar fi
Clyde Kluckhohn, Talcott Parsons, Robert Redfield, Walter Goldschmidt și alții.
Scopul lor principal este acela de a descrie, printr -o metodă comparativă, marea
diversitate existentă între culturile umane, în convingerea că o anumită valoare poate
fi cuprinsă doar în contextul sistemului de idei în care este introdus ă. Valoarea pe ca re
multe popoare o atribuie obi ceiului de a lua masa îm preună, de exemplu, trebuie
înțele asă în ansamblul ideilor lor referitoare la hrană, la ospitalitate, la datoriile față de
vecini și străini și așa mai departe. Așa cum a arătat mai recent Louis Dumont (v.,
1983), valoarea individului preia semnificații profund diferite, de -a dreptul antitetice,
dacă este introdus ă în limitele definite de un concept ierarhic al societății astfel cum
are loc în cultura indian ă sau dacă se combină cu valorile egalitare al e culturii
occidentale moderne.
Kluckhohn (v., 1956), într-o investigație comparativă a valorilor care pune față în față
cinci culturi din New Mexic o, a descris caracteristicile respectivelor sisteme de valori
cercetând „accentul” pus de orice cultură asu pra tipului de raport dorit cu natura, cu
ceilalți indivizi și cu Sinele într-un total definit de alternative și analizând ulterior
diferitele combinații. Teza lui Kluckhohn este că valorile se prezint ă în formă
dihotomică , astfel că unei situaț ii consid erate dezirabile îi corespunde o situație
considerată indezirabilă . Dacă se ia în consider are, de exemplu, concepț ia raportului
dintre om și natur ă, fiecare cultură va lua poziție, expl icit sau implicit, printr -un capăt
al fiecăreia dintre celelalte trei a lternative considerate fundamentale pentru a
reprezenta natura: „determinată -nedeterminată”; „unitară -pluralistă”; „malignă –
benignă”. Talcott Parsons (v., 1951) a dezvoltat aceeași idee, conform căreia sistemele
de valori sociale sunt constituite din comb inații de alegeri în limita a cinci dileme
fundamentale, denumite „variabile structurale”, care se prezintă oricărui participant

9
social și cărora trebuie să le dea un răspuns orientându -și propria acțiune:
„afectivitate -neutralitate afectivă”; „orientarea în vederea egoului – orientare în
vederea colectivității”; „universa lism-pluralism”; „realizare -atribuție”; „specificitate –
difuziune”. Din acest tip de cercetare rezultă că sisteme le de valori, deși constituie
ansambluri relativ deschise, au totuși o logic ă care nu permite orice tip de combinație.
Conform lui Parsons, de exemplu, un individ implicat într -un sistem de înrudire
extins, c um ar fi în Europa medievală și în China clasică trebuie să se orienteze spre
alegeri și roluri „afective”, „particulare”, „ orientate spre grup”, „difuze” și „ atribuite ”
(nedobândite). Toate aceste orientări de valoare au strânse implicații logice,
incompatibile cu structura profesională a societăților indu striale. În plus, valorile tind
să se acumuleze în jurul unui număr limi tat de valori „focale” (v. Albert, 1956) care
definesc calitățile aprobate sau neaprobate ale personalității, „virtuțile” și „viciile” și
care apar în combinații și foarte diferite de-a lungul timp ului.
3. Valori, identitate și acțiune socială
Funcția de r eglementare și integrare exercitată de valori în ceea ce privește societatea,
în virtutea capacității lor de a ghida comportamentul indivizilor nu este doar afirmată
cu tărie de sociologia clasică, ci și recunoscută în general de diferitele științe sociale
care, în momente ulterioare s-au ocupat de această temă. Totuși, nu există o
convergență la fel de amplă asupra dimensiunii reale adică asupra pătrunderii și
eficacității exclusive , a acestei funcții de reglementare, nici nu au fost suficient de
clarificate și aprofundate mecanismele prin care aceasta se realizează la nivel de
individ.
Durkheim a elaborat, la răscrucea secolelor , o schemă conceptuală care a influențat
mare parte a teoriei sociologice modern e și în care valorile morale des fășoară un rol
central în explicarea coeziunii și a ordinii sociale. Deja în Diviziunea muncii sociale
(1893), în polemic ă cu utilitarismul, acesta susține că și în societățile moderne, foarte
diferențiate , rămâne necesitatea unui sistem de norme comune care reglementeaz ă
diviziunea complexă a muncii și promovează solidaritatea în interiorul organizației

10
sociale. Dac ă normelor și valorilor li se recunoaște mereu într -un m od specific kantian
un caracter obligatoriu, modul lor de a acționa în experiența subiecților rămâne însă
nedefinit. În înscrisurile ulterio are conceptul prea vag și static de „conș tiință colectivă”
este înlocuit de cel de „reprezentări colective” care includ e atât categoriile cele mai
abstracte ale gândirii, modurile de a raționa, cât și conținut urile gândi rii, adică
credințele religioase, mitice, valorile morale. Acestora le este atribuit ă în mod clar
starea de „fapte sociale” externe și constructive față de cunoștințele individuale. Un
pas decisiv înainte pentru a înțelege în ce mod valorile acționează împ reună în mod
constr uctiv asupra modului de a acționa a indivizilor se găsește în Sociologie și
filozofi e (1924) și în Educația morală (1925), unde principiile, valorile, normele rezultă
strict legate de conce ptul de „autoritate” colectivă care face trimite re la ideea de
respect mai degrabă decât de supremație fizică, la caracterul transcendental și sacru al
societății. „Faptele morale” sunt obligatorii cum sunt și obiectele „sacre”: „ființa sacră”
este pe de -o parte ființa interzis ă, care nu se îndrăznește a fi violată; dar este și ființa
bună, iubită, căutată”. Astfel valoarea supremă a societății moderne, cea a individului,
preia caractere sacre: „Personalitatea umană este un lucru sacru; nu se îndrăznește
violarea ei , ci se păstrează distanța față de teri toriul ei, în același timp însă binele prin
excelență este comuniunea cu „celălalt” (v. Durkheim, 1924, p. 51).
Dacă caracterul valoril or rămâne conectat la sacralitatea și transce ndența lor, modul
lor de a acționa rămâne oricum î ntr-o mare măsură, necuge tat și compulsiv. Talcott
Parsons a reluat schema conceptuală durkheimian ă, încercând să îi ofere o amploare
psihologică combinân d-o cu perspectiva psihanalitică freudiană. Dacă pentru
Durkheim valorile sunt modelele instituționalizate în universul simboli c al societății,
pentru Freud acestea există deoarece sunt interiorizate de individ, deoarece au devenit
parte integrantă a personalității sale. Cele două perspe ctive, cea a lui Dur kheim și cea
a lui Freud rezultă , în teoria complexă elaborată de Parsons, complementare și
integrabile. Valorile comune devin eficiente, capabile să desfășoare atât o funcție de
reglare a comportamentului indivizilor cât și o funcție de coeziune socială în
momentul în care intră să facă parte din structurile motivaționale profun de a le

11
persoanei. Natura duplicitară a valorilor, aflate simultan în universul simbolic al
societății și în personalizarea membrilor acesteia, reprezintă pilonul teoriei sociologice
a lui Parsons (v., 1951; tr. it., p. 49): „ Această integrare a unui comple x de modele de
valoare comune cu structura interiorizată de nevoie -dispoziție a personalităților
componente reprezintă fenomenul central al dinamicii sistemelor sociale”. Teza lui
Durkhein privind importanț a strategică a valorilor p entru integrarea socială rezultă
astfel întărită de analiza parsonsiană a procesului de socializare. Acesta se dezvoltă
printr -o succesiune de etape în care copilul, învățând roluri, interiorizează și norme și
valori mai generale (v. Parsons și Bales, 1955).
Acestei scheme teore tice i -au fost aduse mai multe critici. Principala este aceea de a
prezenta o „concepție ultrasocializată” a omului” care ia ca atare coincidența dintre
nivelul individual și nivelul social. Între cele două niveluri există, în schimb, o
defazare, evidentă în mod deosebit, în societățile contemporane în care contradicțiile
de rol și conflictele de valori fac parte din experiența socială comună. Aprofundarea
mecanismelor psihosociale care permit înfruntarea situațiilor conflictuale reprezintă
unul dintre punc tele cruciale pentru care se înțelege capacitatea integrativă a valorilor.
Valorile separă la fel de mult pe cât unesc. Înainte de a se afirma, etosul capit alist,
după cum a demonstrat Web er, a trebui t să lupte împotriva unei lumi întregi de forțe
potrivni ce. În al doilea rând, această schemă subestimeaz ă prezența altor elemente
care orientează acțiunea so cială. Pe lângă valori, există și interesele și obișnuința, așa
cum bine au văzut Vilfredo Pareto și Max Weber. Acesta din urmă, în cunoscuta sa
tipologie a acțiunii sociale, pe lângă modul de acțiune „rațional față de valoare”,
identifică și un „mod de acțiune rațional f ață de scop”, comportamentul „tradițional”
și cel „afectiv” (v. Weber, Wirtschaft und…, 1922; tr. it., p. 22). De asemenea, pe planul
rezultatului empiri c, decenii de cercetări asupra valorilor și comportamentelor nu au
fost capabile să stabilească în mod clar existența unei condiționări dir ecte a primelor
sale secunde. C eea ce numeroase investigații, desfășurate în diferite domenii, în
special în studiul fenomenelor politice au putut să demonstreze, este existența

12
corelațiilor între valori – mai ales identificate prin „atitudini” exprimate verbal ca
răspunsuri la un chestionar – și comp ortamente ( v. van Deth și Scarbrough, 1995).
Ridică pr obleme metodologice cunoscute tendința cercetătorilor de a se pro nunța, în
aceste cazuri, pentru o interpretare cauza lă.
Pentru a găsi o analiză mai clară asupra planului psihosocial a socializări i la valori,
care să nu o reducă la un proces mai mult sau mai puțin mecanic de condiționare prin
interiorizare, și să scoată la lumină raportul cu dezvo ltarea identității, este nevoie să
facem apel mai în tâi la lucrările de pionierat al lui George Herbert Mead (v., 1934).
Procesul de socializare este înțeles ca o succesiune de faze, de la „jocul pur și sim plu”
la „jocul organizat” în ca re copilul, intrând în relație cu contexte diferite și tot mai
ample de interacțiune, învață treptat s ă facă abstracție de rolurile și atitudini le altora
în special, adică a persoane lor concrete aprop riate lui, ajungând astfel la r oluri și
atitudini ale altora în general. Procesul care duce la „alt generalizat” , la recunoașterea
astfel a caracterul gen eral al normelor și valorilor morale, nu este un proces unilateral
de condiționare, ci un raport activ și dialectic de confundare și de autoidentificare, de
recunoaștere din parte a altora și de definire a sinelui.
În cadrul psihologiei cognitive a dezvoltării, a fost identificată o progresie în forma rea
judecății morale a copilului care nu depinde doar de o logică internă de dezvoltare, ci
și de caracterul sistemului de interacțiune în care este introdus (v. Piaget, 1932; v.
Kohlberg, 1971). Interesul acestor studii pentru analiza valorilor și a raportului lor cu
acțiunea socială constă î n concentrarea atenției asupra conștiinț ei moral e, care nu se
referă p ur și simplu la adoptarea unui conținut normativ, ci prezintă și o structur ă
cognitivă complexă în care Law rence Kohlberg (v., 1971) define ște trei niveluri de
dezvoltare: „nivelul pre -convențional” – compus din așteptări separate de
comportament și dintr -o direcție în termeni de pedeapsă sau recompensă; „nivelul
convenți onal”, constituit din așteptări de compo rtament generalizate ș i dintr -o
atitudine de conformitate cu rolurile soci ale; „nivelul post -convențional” – caracterizat
de definirea de principii etice aut onome, conform cărora pot fi exprimate judecăț i

13
privind conflictele de acțiune orale din punc t de vedere relevant. Relația di ntre valori
și acțiunea socială rezult ă, deci, mai co mplexă în plan psihologic, decât simpla
conformare cu așteptările sociale. Direcția dezvoltării morale spre o autonom ie
crescândă sugerează, de asemenea, cum a expus Jürgen Habermas (v., 1976; tr. it., p.
54), existența unei dezvoltări paralele a identităț ii personale spre niveluri crescute de
individualizare, adică „o independență crescută față de sistemele sociale”.
Identifi carea acestui mecanism socio -cognitiv rezul tă deosebit de relevantă și în
explicarea schimbării valorilor (v. cap. 5). Dacă , astfel , analiza mecanismelor
psihosociale activate de socializare pare că nu susț ine teza confo rm căreia
comportamentele unui subiect sunt întotdeauna conforme cu așteptările sociale, atunci
și alte considerații, cu un caracte r mai strict sociologic, fac plauzibil ă o interpretare mai
clară și mai puțin determinant ă a raportului d intre valor i și acțiune socială. În
sociologi a clasică autorul care a furnizat cele mai multe puncte de plecare teoretice în
această direcție este Max Weber, prin analiza rolulu i desfășurat de valorile puritane în
favoarea dezvoltării „spiritului capitalist”. Valo rile ascetice puritane, în interpretarea
lui Weber nu explică de c e este necesar ca indivizii să adopte comportamente
economice raționale, ci cum a devenit posibil acest luc ru din p unct de vedere istoric în
prezența diferitelor alternative. Din punctul de vedere a lui Weber valorile devin
capab ile să orienteze acțiun ile dacă există condiții istoric e deosebite, dacă reușesc să se
combine cu interesele și aspirațiile unor grupuri și pă turi soc iale specifice . Weber
furnizează un exemplu deosebit de clar al acestei scheme interpretative când, în
Sectele protestante și sp iritul capitalismului (1906) pune în discuție motive le vitalității
deosebite a sectelor protestante în Statele Unite și a marii lor influențe asupra lumii
economice . Weber nu impută influența eticii protest ante doar sau în principal puterii
de interiorizare a valorilor deja devenite parte a patrimoniului cultu ral american.
Explicația sa este diferită: sectele protestate le ofereau memb rilor lor atestate de
onorabilitate, cu atât m ai căutate cu c ât rezulta mai exclusivă și selectivă eligibilitatea
pentru acestea, răspunzând astfel exigențelor lumii economice de a putea evalua pe
baze solide gradul de seriozitate a persoan elor cu care se negociau în afaceri. Între

14
convingerile religioase și acțiunea economică, Weber i ntroduce și alte elemente
decisive pentru înțelegerea problemei: caracterul voluntar al sectelor, adică calificarea
etico -religioasă a membrilor lor, contextul ins tituțional american caracterizat de
pluralism religios, fo rmarea identităților colective (sectele) capabile să creeze structuri
de încredere sau, cum s -ar spune în z ilele noastre „capital social” . Chiar dacă schema
weberian ă, care nu este o teorie propriu -zisă, a fost interpretată în diferite moduri,
numeroase investigații asupra relaț iei dintre valori și ac țiune, explicit sau implicit
adoptă o abordare similară. S-au dovedit a fi deosebit de eficiente în explicare a multor
forme de acț iune colectiv ă și de comportamente inovative de rol acele abordări
teoretice care concep raportul dintre valori ș i comportamente ca un raport mediat al
capacităților primelor de a defini și structura identitățile sociale specifice (v. Cancian,
1976).
4. Originea valorilor: mod ele explicative
Științele sociale nu consideră valo rile ca date ultime și ireductib ile și deseori le -au
studia t punându -și problema genezei lor. De ce aderă indivizii și grupur ile sociale la
valori? De ce depinde apariția unor valori în locul altora? Socio logia contemporană, în
realitate, nu a părut prea interesată de problemă într-un cadru în ca re, conform unora,
întreaga chestiune a valorilor a fost subapreciată (v. Hechter, 1992). Acest diagnostic
este valabil, chiar dacă din motive opuse, atât pentru so ciologia parsonsiană care chiar
face din inter iorizarea valorilor împărtășite elementul portant al teoriei acțiun ii, cât și
pentru acele „paradigm e interpretative”, ca etnometodologia și sociologia cognitiv ă
care au criticat aspru „determinismul no rmativ a l celei dintâi ”. De alt fel, sociologia
parsonsiană, consideră ca existența valo rilor și a normelor sociale fiind dobândită , fără
a se înt reba ulterior asupra originii lor și asupra schimbărilor lo r. „Paradigmele
interpretative ” care s -au afirmat începând c u anii șaizeci tind însă, prin reacția la
supraeval uarea valorilor ca sursă de coeziune socială din partea funcționalismului
structural al lui Pa rsons , să accentueze rolul pe care regulile de uz comun și rutina îl
au în viața socială cotidiană. Etnometodol ogia și sociologia cognitivă au sfâ rșit prin a

15
modif ica substa nțial statutul teoretic al normelor și valorilor sociale în analiza
sociologică, susținând că o regulă nu poate fi definită independent de practicile sociale
a căror aplicație este considerată.
Acest diagnostic nu se referă, însă, la întreaga sociologie sau la științele sociale î n
totalitatea lor, în special n u se referă la sociologia clasică, cea care a alocat eforturi
cons iderabile analizei originii și evoluției valorilor și care încă astăzi e ste capabilă să
furnizeze puncte de plecare teor etice relevante pentru cercetare în acest domeniu.
Întrucât alte studii și cercetări empirice sunt foarte eterogene și a face o trecere în
revistă ar fi o inițiativă mai degrabă dispersivă, este de preferat c onside rarea
principalelor tipuri de explicații utilizate. Conform unu i prim model de tip
funcționalist, participa ntul social tinde să își const ituie pri ncipalele valori ale societății
în care trăiește deoarece favorizează supraviețuirea sistemului social, și, în consecință
și cea individuală. Pentru Durkheim există doar un singur ansamblu de valori capabil
să îi garanteze funcționarea. Astfel, nu este niciodată posibil să aderi la valori diferite
de cele cerute de condițiile sociale ale unei anu mite perioad e. Acest model a exercitat o
influență semnificativă asupra cercetării antrop ologice și sociologice, în ciuda
dificultății de a determina care sunt „cerințele” necesare funcționării unui anume
sistem social. În această perspectivă s -a susținut deja pe baza datelor antropologic
comp arate că valoarea atribuită de multe populații pământului și deținerii sale
depinde de raportul funcțional cu caracterul economiei locale; în mod contrar , absența
unei astfel de valori a r deriva din disfuncționalitatea sa pentru s istem. Deținerea de
pământ ar rezulta deci ca fiind o valoar e pentru comunitățile dedicate agriculturii și
nu, din contră , pentru populațiile de vânăto ri culegători (v. Goldschmidt, 1953). Un
exemplu similar e ste furnizat de aprecierea împr umutului cu dobâ ndă considera t
ilegal în economiile tradiționale în virtutea disfuncț ionalității sale față de un sistem în
care rapoartele interpe rsonale strânse garantează credit orului restituirea
împrumutului (v. Gouldner, 1960), dar care a devenit legal î ntr-o situație mai
complexă în care relațiile interpersonale nu mai asigură același tip de control. Există

16
apoi un tip de explicație pe baza cauzelor sociale. Conform acestui model aderarea la
valori depinde direct de relațiile sociale și de raporturile de producție în care se află
indivizii . În ideolog ia germană (1845 -1846) Karl Marx și Friedrich Engels au susținut
că valor ile și reprezentările oamenilor sunt inspirate direct d in „activitatea materială”.
Mecan ismul bine -cunoscut prin care are loc acest lucru este reprez entat de interesele
clasei. Întrucât cei care d ispun de mijloace de producție materială dispun și de
mijloace de producție in telectuală , ideile și valorile dominante într -o societate sunt
ideile și valorile clasei dominante. Perspectiva marxi stă a deschis drumul considerării
valorilo r în termeni de ideologie cum ar fi distorsiu nea și ascunderea, mai ales
inconștiente, a cont radicțiilor reale ale clasei. În această perspectivă, de exemplu,
valorile de libertat e, egalitate, fratern inate pe care le-a promovat burghezia franceză în
perioada revoluționar sunt doar în m od fals universale, deoarece , în realitate ,
maschează interesul particular al acestei clase de a răstur na dominația aristocrației și
afirmarea celui propriu. Astfel, u niversalitatea valorilor morale , este întotdeauna în
optica marxistă o univer salitate falsă.
Totuși, tr ebuie precizat că nu întotdeauna Marx adoptă în analizele sale concrete o
abordare deterministă și pe de altă parte nici studierea relației dintre clasele sociale și
ideile morale nu a dus la concluzii simila re celor marxiste, așa cum demonstrează, de
exemplu, acele lucrări care pun în lumină existența a numeroas e „moralități
burgheze” date în mod tipic de contexte spațio -temporale diverse (v. Ossowska, 1971).
Un model cauzal, prezent în unele versiuni neomarxiste și în toate acele poziții
„cultu raliste” care postulează o legătură necesară între valo ri și momentul isto ric-
cultural în care apar, stă la originea unei concepții relativiste a valorilor astăzi destul
de diferite pe care le c onsideră „iluzii” sau „opinii” a căror validitate este oricum
redusă la acel moment unic. Observațiile lui Weber asupra raportului dintre etica
religioasă, pături și clase sociale nu sunt însă niciodată de tip determinist. Utilizarea
termenului „afinități elective” pentru a indica tipul relației semn ifică faptul că există
un tip de „congenialitate” și nu de neces itate între mentalitatea țărăn ească și magie,

17
între păturile intelectuale și atitud inea mistico -contemplativă sau î ntre st raturi le
burgheze și etic a rațională ascetică. Weber anali zează profund influența decisivă pe
care se poate să o fi desfășura t la nivel istoric unele stratu ri sociale asupra eticii
religiilor universale. Conf ucianismul, d e exemplu, a constituit „et ica de grup a unui
strat de b eneficiari raționalist -seculari de formație literară”, hinduismul antic s e baza
pe o „castă ereditară de „învățați””, creștinismul a început ca o „doctrină de ucenici
artizani ambulanți” și a rămas me reu o relig ie orăș enească și burgheză. Cu toate
acestea, Web er nu a derivat niciodată în mod determinist etica religioasă din interesele
clasei sau ale păturii. „Oricât de profunde ar fi fost, în caz unic, influențele sociale,
determinate economic și politic, pe o etică religioasă, aceasta s -a contu rat în primul
rând din surse religioase – mai ales din conținutul anunțului lor și a promisiunii lor”
(v. Weber, 1920; tr. it., p. 229).
Un al treilea tip de explicație, din punct de vedere formal similară celei ant erioare,
atribuie originea valo rilor unor cauze psihice. Este vorba, de altfel, și în acest caz de
modul de operare a factorilor inconștienți, dar de tip afectiv și nu social. Acest model
se găsea formulat cu o claritate deos ebită în Tratat de sociologie generală (1916) în care
Vilfredo Paeto consideră ideile mo rale și judecățile de valoare ca fiind „derivații” sau
raționaliz ări ale sentimentelor. Sentimentele și impulsurile instinctive sunt tocmai
cauza reală a valorilo r care astfel apar ca tentat ive schimbătoare și fragile din partea
omului de a da o „culoare l ogică” și ob iectivă unui „ceva” care nu este nici log ic nici
obiectiv. În acest caz, ca în multe explicații similare, de sens comun , care înțeleg
valorile ca „mistificări” sau „acoperiri” ale unor impulsuri greu de mărtur isit, un
discurs relativ ist este va labil pentru valori și nu pentru impulsuri, care sunt însă
considerate trăsături fixe ale naturii umane. Un al patrulea tip de explicație, de matrice
utilitaristă, explică adeziunea la norme și valori din partea participantului social pe
baza interesului p e care acesta îl are în a le accepta. Acest model nu este cu siguranță
nou în științele sociale și până și unele formulări ale teoriei marxiste – dacă „inter esele
de clasă” sunt înțelese nu ca emanări ale unei structuri economico -sociale, ci ca

18
„preferințe ” ale participantului – ar putea să facă parte cu ușurință din ac esta. Multe
lucrări recente l -au reluat și dezvoltat demonstrând , de exemplu , că în grupurile
înrudite și în organizațiile complexe din afa ra pieței, aderarea la sisteme de norme și
valori mo rale este mai convenabilă decât „st rategiile imorale” în scopul garantării unei
cooperă ri stabile ( v. Oberschall, 1994). Recent Raymond Boudon a propus un model
cognitivist de explicare a valorilor și sentimentelor morale care se poziționează în
matca socio logiei weberiene complexe . Conform acestui model participantul social
aderă la o valoare pentru că aceasta are sens pentru el. „ Raționalitatea față de valoare”
a lui Weber este interpretată de Boudon „ca desem nantă a cazul ui în care valorile sunt
afișate de subiect pe baza motivelor pe care el le consideră convingătoare” (v. Boudon,
1995; tr. it., p. 205). Interesul acestui model constă în scoaterea în evidență a existențe i
„motivelor”, diferite de utilitate, dar „trans -subiective”, în care caracterul
nemodificabil stă în gradul lor de justificare , în faptul astfel de a putea fi apărate
public cu argumentări solide.

5. Schimbarea valorilor
Între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în ciuda diversității de
specializare teoretică și intelectu ală, experții în sociologie, , , erau de acord în a
constata că un pr oces de seculariza re transforma profund orientările culturale și
sensibilitatea morală ale societăților industriale ale Occidentului. Pentru a def ini acest
proces, Webe r a folosi termenul „defermecare”, dorind să sublinieze nu doar
înlocuirea prog resivă a magiei cu rațiunea în dominația pract ică asupra lumii, ci și
autonomizarea sferei religioase din alte sfere ale vieții. Astfel sunt scoase la l umină
două aspecte centrale și conectate î ntre ele a le situației morale a modernității: slăbirea
ancorării tradiționale a valorilor în religie și existența unei multitudini de valori în
conflict între ele. Prin noțiunea de „politeism al valorilor” Weber exprimă ideea că
problema valorilor în situați a modernă, în lipsa acelor fundamente garantate în mod

19
absolut în trecut de religie, fără a se referi pur și simplu la multitu dinea modelelor și
criteriilor de evaluare, ci la inconciliabilitatea lor.
Referirea la „politeismul valorilor” pe de o parte exp rima neliniștea unei generații de
învățați în fruntea iminenței amenințătoare a ceea ce Wilhelm Dilthey numea „anarhia
convingerilor ”, iar pe de altă parte punea problema – centrală pentru teoria socie tății –
a bazei valorilor în tr-o epocă în care a lipsit referirea la o entitate transce ndentală
capabilă să fu rnizeze criteri i absolute de judecată. Din punct de vedere istoric au
predominat în științele sociale două moduri opuse de abordare a problemei. O cale
este ce a parcursă de Durkheim care, așa cum s -a menționat anterior, a r ecunoscut în
societate acea autoritate transce ndentală care nu mai poate fi atribuită legilor divin e.
În acest mod, însă, el a lega t în mod incontestabil valori și t ranscendență ,
presupunând că doar crit eriul unic de validitate este u n criteriu absolut. O a doua cale,
care pare că a găsit continuitate în sociologia conte mporană, în realitate , mai degrabă
decât să rezolve problema, o dizolvă. Valorile, conform acestei perspect ive, sunt
reduse la „gusturi” și considerate, ca acestea, arb itrare și, în definitiv, n esemnificative.
O versiune „nihilistă” a acestei ultime persp ective susține că, în consecința slăbirii atât
a marilor tradiții religioase , cât și a „marilor narațiuni ” bazate pe vreo filozofie a
istoriei, valorile ca atare au disp ărut din orizontul cultural al societăților noastre.
Valorile, însă, s -au secularizat, nu se mai sprijină p e credințe dogmatice sau
tradiționale dar, în ciuda acestor fapte, nu au murit. Se observă, în primul rând din
faptul că în tot mai numeroasele contr overse publice pe teme morale care implică, de
exemplu, valoarea vieții – cum ar fi discuția despre avort, despre pedeapsa cu
moartea, despre euta nasie – recurgerea la argumentări de tip do gmatic rămâne mai
degrabă restrâ nsă la membrii bisericii. Caracteru l învechit al valorilor antice ca
onoarea – vizibil în dispariția legilor din infracțiunile legate de acestea – care orientau
și, în unele sectoare m arginale ale societății, încă re orientează respectul față de celălalt,
nu a lăsat un vid întrucât alte valo ri au luat locul lor în abordarea raportur ilor
interpersonale. În alți termeni, declinul ideii de onoare nu a avut drept consecință o

20
scădere a sensibilității morale pentru reputație și respect , deoarece onoare a a fost
înlocuită de valori în special legate de individ, cum ar fi demnitatea și integritatea
personal e. Într -o situație de plural ism și de indeterminare relativă a sistemului de
valori, cum ar fi cea a societăților noastre, est e mereu posibil, de asemenea, ca
minoritățile și noile mișcări sociale să manifeste valori diferite de cele considerate
dominante sau chiar să apară cu obiectivul expl icit de a defini ierarhii de valori
consolid ate și difuze în țesătura socială. Este suficient, pentru a nu da decât un
exemplu, să ne gândim la mișcăr ile ecologiste care, prin susținerea apărării naturii, au
atribuit valoar e obiectelor – plante, animale, alte entități naturale – considerate
anterior irelevante din punct de vedere moral.
De la sfârșitul anilor ’70 un amplu prog ram de cercetare, The European Values
Studies, bazat pe inv estigațiile comparative longitudinale între țările europene și
extins apoi și la Statele Unite și Canada , a permis multor cercetători să studieze în
profunzime valorile în cele mai diferite cadre – religios, moral, politic – și, mai al es, să
analizeze modificarea acestora într-un interval de timp suficient de lung. Dincolo de
câteva modificări naționale totuși importante, cadrul general conve rge spre unele
modificări semnificative atât în modul de va lidare a valorilor, care apare
„individualizat”, nefondat adică pe autoritatea tradiției și credinț elor dogmatice, cât și
în conț inuturi, caracterizate de un accent crescând pe un nucleu central al valorilor
legate pe autorealizarea și eman ciparea personală (v. Ashford e Timms, 1992;
v. Ester și alții , 1994). Ronald Inglehart (v., 1977 e 1990) a vorbit de o „revoluție
silențioasă” care a transformat orientările de valoare ale societăților indust riale
avansate. Din perioada postbelic ă și până astăzi, prin schimbul generați ilor, valori le
„post -materialist e”, care subliniază sensul de apartenență, autorealizarea și calitatea
vieții, au î nlocu it progresiv valorile „materialiste”, care pun în sch imb accent pe
siguranța fizică și economică. Inglehart oferă o explicație exogenă a acestei schimbări
care provine din cauze socio -economice. Prioritățile de valoare a le indivizilor reflectă,
conform acestei ipoteze, dezvoltarea ec onomică: generațiile născute în anii de
bunăstare economică, socializate într -un mediu în care „nevo ile primare” de

21
subzistență au fost satisfăcute, au putut să satisfacă, spre deosebite de generațiile
anterioa re, porniri îndreptate spre satisfacerea „nevoilor secundare”, cum ar fi nevoia
de cultură și o mai bună calitate a vieții. Alți autori au propus o explicație diferită, de
tip endogen, care subliniază mai ales aspectul cognitiv al schimbării sau schimbarea
care se referă la modul de justificare a valorilor și normelor sociale. Au fost scoase la
lumină importanța tipului de argumentații utilizate în disputele publice asupra
anumitor dileme morale, accesul diferențial la informație și procesele sociocognitive
ajută mai bine decât factorii economici la înțelegerea modalităților nedogmatice,
argumentative, prin care se tinde abordarea actuală a opțiunilor de valoare. (v. Döbert
și Nunner -Winkler, 1985).