CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 1… [620632]

CUPRINS

CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 1
REZUMAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 2
1. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 3
2. PROCEDURA ÎNCUVIINȚĂRII ȘI EXECUTĂRII PERCHEZIȚIEI DOMICILIARE ………………………….. … 9
2.1 Noțiunea de domiciliu ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 9
2.2 Condițiile preliminare necesare solicitării mandatului de perc heziție domiciliară …………. 10
2.3 Procedura de autorizare a percheziției domiciliare ………………………….. ……………………… 13
2.3.1 În cursul urmăririi penale ………………………….. ………………………….. …………………….. 13
2.3.2 În faza de judecată ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 15
2.4 Efectuarea percheziției domiciliare ………………………….. ………………………….. ……………… 17
2.5 Extinderea percheziției la spațiile învecinate ………………………….. ………………………….. … 22
2.6 Percheziția domiciliară efectuată în procedura dării în urmăr ire ………………………….. ……. 25
2.7 Măsuri privind obiectele sau înscrisurile ridicate ………………………….. ……………………….. 26
2.8 Încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în timpul unor percheziții
și ridicare de bunuri personale. Legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurii. ………. 27
2.8.1 Cauza Amarandei și alții împotriva României ………………………….. ………………………. 27
2.8.2 Cazul Vinci contra Franței ………………………….. ………………………….. ……………………. 29
2.8.3 Cazul Yuditskaya contra Rusia ………………………….. ………………………….. ………………. 30

2

REZUMAT

”Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței sunt
garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă
aceasta est e necesară într -o societate democratică.”1 Respectarea vieții private este ridicat la rang de
principiu de către legiuitor, fiind una dintre drepturile fundamentale ale omului.
În activitatea organelor judiciare se folosesc tot mai des procedee și măsuri care lezează
intimitatea individului și care constituie veritabile excepții de la acest principiu fundamental. Un
astfel de procedeu este și percheziția domiciliară care fără tăgadă reprezintă o ingerință a autorităților
în exercita rea dreptului la inviolabilitatea domiciliului. Din acest motiv procedura, dezbătută în
cuprinsul lucrării, este riguros reglementată pentru a exclude orice ingerință nejustificată întrucât ”
libertatea persoanei de a se închide la sine în casă nu este un privilegiu al proprietății, ci un aspect al
libertății acestuia.”2 Cu toate acestea nu sunt puține cazurile în care CEDO constată încălcarea de
către statele membre, cu ocazia efectuării perchezițiilor, a acelor articole din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului care consacră acest principiu.
În cazurile prezentate sunt încălcate cerințele impuse de art. 8 din Convenție: legalitatea,
proporționalit atea și necesitatea amestecului autorităților într -o societate democratică în exercitarea
dreptului la inviolabilitatea domiciliului și a vieții private. Deși statele în cauză au considerat măsura
ca fiind legală și justificată, efectuată cu respectarea tu turor normelor de procedură, Curtea a exprimat
un punct de vedere diferit în majoritatea cazurilor.

1 Art.11 alin. (2) NCPP
2 C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p.192

3

1. INTRODUCERE

Un principiu fundamental al procesului penal este principiul aflării adevărului potrivit căruia
organele judiciare au obligația de a asigura, în baza probelor, aflarea adevărului cu privire la faptele
și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
„ Adevărul este conformitatea între ideea pe care ne -o facem despre un fapt, cu faptul însuși ;
cu alte cuvinte este certitudinea pe care o obținem ca urmare a faptului care s -a petrecut astfel precum
noi îl socotim. ’’3 Esența justiției este un proces echitabil bazat pe interesul manifestat pentru aflarea
adevărului astfel ca finalitatea procesului să reflecte întocmai acest interes.
Aflarea adevărului presupune un proces complex de cunoaștere, de la descoperire până la
dovedirea ei sub toate aspectele. Orice ad evăr judiciar trbuie să fie construit pe baze solide alcătuite
dintr-un ansamblu de probe obținute prin proceduri riguros reglementate. Numai adevărul bazat pe
probe poate duce la trimiterea în judecată a unei persoane și pronunțarea unei soluții de condam nare
sau achitare, în urma unui proces echitabil, desfășurat în condiții de legalitate, cu respectarea atât a
principiilor generale cât și a celor specifice fiecărei etape.
Activitatea prin care se strâng și se verifică probele, ca mai apoi prin coroborar ea și aprecierea
acestora să se dovedească existența infracțiunii și vinovăția infractorului poartă denumirea de
probațiune. Obiect al probațiunii îl constituie orice faptă, stare, situație sau împrejurare de fapt care
trebuie verificată pentru stabilirea existenței infracțiunii, pentru identificarea infractorului și a
celorlalte persoane care au participat la comiterea faptei, stabilirea vinovăției, a împrejurărilor care
duc la atenuarea sau agravarea răspunderii penale etc. Altfel spus obiectul probațiuni i sunt faptele,
stările, situațiile și circumstanțele de fapt din care izvorăsc obligațiile și drepturile participanților la
procesul penal.4
Obiectul probațiunii comportă modificări în funcție de faza în care se află procesul penal. La
începutul urmăririi penale organul de urmărire penală trebuie să dovedească acuzația, pe parcursul
urmăririi penale este necesară verificarea prin probe și a unor fapte, situații sa u circumstanțe de fapt
care infirmă sau atenuează învinuirea. Odată dovedită învinuirea se strâng probe privind persoana

3 T. Mrejeru, B. Mrejeru, Probele în procesul penal, Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 17
4T. Mrejeru, B. Mrejeru , Probele în procesul penal , Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag.31

4
care a săvârșit infracțiunea, forma și gradul de vinovăție a acestuia, contribuția concretă la comiterea
faptei. Modificări ale obiectu lui probatoriului apar și atunci cănd acțiunea penală se extinde asupra
unor fapte noi, prevăzute de legea penală, săvârșite de aceeași persoană, având legătură cu
infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, sau asupra unor persoane care au săvârși t fapte
penale aflate în legătură cu fapta inculpatului
Probele “reprezintă elementul central al oricărui proces penal ”5 sunt acele fapte sau elemente
de fapt care dovedesc existența sau inexistența unei infracțiuni, săvârșirea ei de către o anumită
persoană și duc la cunoașterea împrejurărilor concrete în care a avut loc infracțiunea. Sunt ”armele
pe care combatanții, în acuzare sau apărare, înțeleg să le î ncrucișeze…….începutul și sfârșitul
procesului penal. În ele zac încapsulate principiile, realitățile și în definitiv, destinul întregului
proces ”.6
În con dițiile contradictorialității procesului penal, proba constituie un instrument utilizat de
părți în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute, dar și un element de cunoaștere prin
intermediul căr uia organele judiciare află adevărul. Obținerea unor probe pe căi ilegale în vederea
acuzării sau condamnării cu orice preț a unor persoane este sancționată de legiuitor prin consacrarea
principiului loialității administrării probelor , introducând cu carac ter de noutate în cuprinsul NCPP
unele dispoziții precum:
 interzicerea întrebuințării de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere,
precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe;
 nu pot fi folosite metode sau tehnici de asc ultare care afectează capacitatea persoanei
e a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul
probei chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul;
 este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane c are acționează pentru
acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unor fapte
penale în scopul obținerii de probe.7
Art. 102 din Codul de procedură penală exclude probele obținute din tortură, precum și
probele d erivate din acestea dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal
și nu puteau fi obținute în alt mod. Deasemenea consacră și excluderea probelor a căror administrare
a fost dispusă sau care care au fost administrate în baza unui act lovit de nulitate.

5 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Ediția 3, Ed. C.H.Beck, București 2016, pag. 236
6 Sebastian Boțic, Regula Exclusiunii: excluderea probelor obținute nelegal în procesul penal , ed. Uni versul Juridic,
București, 2016, pag. 10
7 Art. 101 NCPP

5
Probele au o existență anterioară procesului penal, distinctă și independentă, pentru a căpăta
caracter procesual, trebuiesc administrate de organele judiciare. Administrarea probelor presupune
ca”organul judiciar să transpună materi alitatea faptică, obiectivă, cuprinsă în probe pe planul
subiectiv al cunoașterii, în sensul formării în convingerea sa a unei reprezentări a faptelor petrecute
conform cu realitatea. ”8
Doctrina include în procesul de administrare atât obținerea probei cât administrarea propriu –
zisă: introducerea probei în proces, propunerea, perceperea etc. Există însă și opinii conform cărora
obținerea probei este un proces distinct și anterior administrării , în urma căreia iau naștere un set de
operațiuni care privesc soarta și utilizarea probei.9 Administrarea este doar modalitatea de valorificare
a probei și prin urmare este imposibilă în absența operați unii de descoperire a probei. Importanța
acestei distincții rezidă în interpretarea reglementărilor referitoare la regula exclusiunii care astfel ar
căpăta o existență autonomă, fără a fi legată de sancțiunea nulității și prin urmare nu ar mai exista
nici o restricție referitoare la momentul invocării excluderii, putându -se efectua și după momentul
camerei preliminare.10
Probele se obțin și sunt aduse la cunoștința organelor judiciare prin intermediul mijloacelor
de probă. Mijloacele de probă sunt ”izvorul” probelor, căile legale prin care se constată existența
probelor. Însumează o ser ie de căi și operațiuni prin care se descoperă și se pun în valoare conținutul
probelor, fiind guvernate de un ansamblu de reguli specifice sistemului probator.
Mijloacele de probă reglementate de CPP în vigoare sunt: declarațiile suspectului sau
inculpat ului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau a părții responsabile
civilmente, declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau de constatare, procese -verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă, orice alt mijloc de probă permis de lege.11 Ele sunt enumerate
exemplificativ de NCPP, fără a avea un caracter strict și limitativ, consacrând principiul libertății
probei. Organele judiciare pot administra orice mijloc de probă care deși nu este en umerat, nu este
interzis de lege, astfel procesul de aflare a adevărului poate fi unul mult mai eficient. Principiul
libertății probei nu conferă însă o libertate absolută, ea fiind subordonată principiului legalității, așa
cum reiese din art. 97 alin. (2 ) lit. f), orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Astfel
“ teoria probelor aduce în același cadru atât libertatea acestora , cât și legalitatea. ”12

8T. Mrejeru, B. Mrejeru , Probele în procesul penal , Ed. Nomina Lex, Bu curești, 2010, pag. 57
9 Ibidem, pag.147
10 NCPP art. 102 alin. (3) Nulitatea actului prin care s -a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care
aceasta a fost admini strată determină excluderea probei .
11 Art. 97 alin.(2) NCPP
12 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Ediția 3, Ed. C.H.Beck, București 201 6, pag. 235

6
Mijloacele de probă se obțin printr -o serie de proceduri denumite generic de legiuitor procedee
probatorii, care au menirea „de a scoate la lumină probele pe care le conțin mijloacele de probă”.13
Ele sunt reglementate fie prin conținutul unor dispo ziții referitoare la un mijloc de probă cum ar fi
procedeul probator al audierii suspectului sau inculpatului, fie prin dispoziții autonome ca: metodele
speciale de supraveghere sau cercetare, percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, expertiza și
constatarea, cercetarea locului faptei și reconstituirea, fotografierea și luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane.
Aceste proce dee sunt strict reglementate pentru a nu reprezenta un amestec nejustificat în viața
persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni care, până la constatarea vinovăției
lor printr -o hotărâre judecătorească definitivă, beneficiază de prez umția de nevinovăție. Scopul
principal al prezumției de nevinovăție este de a proteja persoana acuzată împotriva oricărui arbitru,
garantându -se astfel libertatea individuală, stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară și
evitarea riscurilor d e înrădăcinare a credinței că acela împotriva căruia se exercită o acțiune penală
este vinovat.14
Cu toate că legea procesuală penală delimitează conceptual noțiun ile de probă, mijloc de probă
și procedeu probator, între acestea există o strânsă legătură. Astfel percheziția reprezintă procedeul
probator prin care se descoperă un înscris, care reprezintă mijloc material de probă, din conținutul
căreia sunt stabilite fapte sau împrejurări în legătură cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală,
care la rândul ei reprezintă probă în cauza penală.
Unul dintre cel mai cunoscut procedeu probator în activitatea organelor judiciare este
percheziția, prin intermediul căreia mijloacele materiale de probă folosite în procesul probațiunii sunt
localizate și ridicate în vederea păstrării și conservării atunci când este cazul.
Percheziția este un act procedural prin care sunt căutate și ridicate obiecte care conțin sau
poartă urmele unei infracțiuni, corpuri delicte, înscrisuri, cunoscute sau nu organului judiciar și care
servesc sau pot servi la aflarea adevărului. Importanța percheziției derivă din faptul că, în unele
situații, ea capătă o importanță decisivă în soluționar ea cauzei penale, obținându -se probe absolut
necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, precum și în
identificarea autorului.15
Cu tilu de noutate NCPP clasifică percheziția ca fiind domiciliară, corporală, informatică și a
unui vehicul.

13 T. Mrejeru, B. Mrejeru , Probele în procesul penal , Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 80
14 T. Mrejeru, B. Mrejeru , Probele în procesul penal , Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 73
15 Nicolae V olonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, București, 1996, p ag. 173

7
Percheziția domiciliară se realizează prin pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice sau
juridice, cu sau fără acordul acesteia, în v ederea obținerii mijloacelor de probă necesare în procesul
de probațiune sau pentru prinderea și aducerea în fața justiției a persoanelor care au savârșit infracțiuni.
Fără nici un dubiu, măsura reprezintă o violare a domiciliului și a vieții private, tocm ai de aceea Codul
de procedură penală include reglementări stricte astfel încât să nu reprezinte o ingerință
disproporțională în viața privată și nici o încălcare a principiului respectării demnității umane.
Punerea în acord a reglementărilor interne în ma terie cu cele ale tratatelor și convențiilor
internaționale la care România este parte a constituit una dintre preocupările constante ale
legiuitorului concretizate într -o serie de modificări a acelor articole din Codul de procedură penală
care vizează pe rcheziția, și nu numai.
Pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane fără consimțământul acesteia
constituie infracțiune și se pedepsește de legea penală. Tocmai de aceea Constituția prevede acele
situații care permit derogarea de la principiul in violabilității domiciliului:
 executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
 înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane
 apărarea securității naționale sau a ordinii publi ce;
 prevenirea răspândirii unei epidemii.16
Consacrarea constituțională a inviolabilității domiciliului precum și încriminarea faptelor de
pătrundere sau rămânere în domiciliul unei persoane fără consimțământul aces teia sunt metode
eficiente prin care statul garantează dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Acest drept nu poate fi
însă unul absolut, ingerința în viața privată și de familie, nerespectarea spațiului intim fiind pe deplin
justificate atunci când lupt a împotriva infracționalității și interesul general o cere.
Dreptul la viață privată și de familie, inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței sunt
consacrate pe lângă legea supremă a statului, Constituția și de art.12 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 al Pactului
Internațional privitor la drepturile civile și politice, art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene.
Art. 8 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul la viață privată și de
familie, respectarea domiciliului și a corespondenței, însă admite și necesitatea amestecului
autorităților publice în acest drept atunci când acest lucru este necesar pentru securitatea națională,

16 Art.27 alin (2), Constituția României

8
siguranț a publică, bunăstarea economică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Se observă o definire clară a
ceea ce constituie interes public, spre deosebire de regle mentarea internă care lasă o libertate mult
mai mare în ce privește determinarea caracterului de interes public, general.
Perchezițiile trebuie să se efectueze cu respectarea demnității, fără a constitui ingerințe
disproporționate în viața privată. Întrucâ t este o activitate procesuală care implică pătrunderea în cele
mai intime detalii ale vieții personale, organul judiciar trebuie să ia măsuri pentru ca faptele sau
împrejurările din intimitatea celui percheziționat și care nu au legătură cu cauza să nu de vină publice.
Deși percheziția domiciliară aduce grave atingeri vieții private, intimității spațiului privat, ea
este pe deplin justificată și necesară atunci cănd prin ea se înlătură sau se previn acele pericole sociale
care rezultă din săvârșirea unei in fracțiuni. Ea poate fi dispusă și efectuată în condiții strict
determinate de lege, cu respectarea dispozițiilor procedurale incidente și doar atunci când ea este
necesară într -o societate democratică și vizează un scop legitim.17
Atunci când se dispune o atare măsură este important să existe suficiente motive relevante
precum și o proporționalitate între conținutul și scopul mandatului și repercursiunile p e care le -ar
putea avea asupra persoanei ingerința în viața sa privată.
Odată cu aplicarea normelor legale trebuie avut în vedere ca ingerința în dreptul la respectarea
domiciliului să aibă anumite limite pentru a nu fi disproporțională față de scopul urmărit. Astfel
autorizația trebuie să cuprindă dispoziții concrete privind obiectivele urmărite prin efectuarea
percheziției, care să permită un control asupra respectării dispoziților judecătorești, cum ar fi de
exemplu indicarea obiectelor ce trebuie că utate, a spațiilor sau bunurilor care trebuie
percheziționate.18 Deasemenea motivele solicitării de emitere a manda tului de percheziție, stabilirea
unor limite clare ale mandatelor, măsurile menite să protejeze terțele persoane sau acele aspecte din
viața privată ce depășesc obiectul cauzei precum și determinarea clară a obiectelor căutate și care
urmează a fi ridicate sunt aspecte evidențiate în hotărârile CEDO, pronunțate în cazurile analizate în
următorul titlu .

17 Art.7 alin (2) Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
18 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român , Ed. C. H. Beck,
București, 2008, pag. 389

9

2. PROCEDURA ÎNCUVIINȚĂRII ȘI EXECUTĂRII PERCHEZIȚIEI
DOMICILIARE

2.1 Noțiunea de domiciliu
Înțelesul termenului domiciliu în dreptul procesual penal este diferit față de definiția
domiciliului din dreptul civil, conform căreia domiciliul unei persoane fizice este acolo unde aceasta
își are locuința sa statornică și principală. Codul de procedură penală, definește termenul de domiciliu
ca fiind „ o locu ință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană
fizică sau juridic ă”19. Putem observa că dreptul penal conferă o accepțiune mai largă termenului de
domiciliu, cuprinzând atât domiciliul în s ensul dreptului civil cât și reședința unei persoane, incluzând
orice spațiu sau loc împrejmuit unde o persoană și familia sa trăiește.20
Nu prezintă importanță în proprietatea cui se află acel spațiu, poate fi considerat domiciliul
unei persoane care deși nu este proprietarul, îl ocupă în mod legal. Se face abstracție de dreptul de
proprietate, chiriașul are dreptul la protejarea învio labilității domiciliului chiar față de proprietar dacă
acesta pătrunde în locuință, sau într -o dependință a locuinței, fără voia sa, ori nu părăsește acel spațiu
la cererea locatarului.
Nici perioada pentru care aceea încăpere este ocupată de o persoană nu are semnificație din
prisma legii penale, fiind considerată domiciliu chiar dacă a fost ocupată o perioadă scurtă de timp
sau chiar pasager (o cameră de hotel).
Importanță prezintă însă sintagma ”spațiu delimitat în orice mod” din care rezultă că nu es te
considerat domiciliu în materie procesuală un spațiu nedelimitat în nici un fel, ca de exemplu o
suprafață de teren neîmprejmuită aparținând unei persoane. În acest caz organele judiciare care
cercetează acel teren se află în situația unei cercetări la fața locului și nu a unei percheziții. Urmând
aceeași logică, dacă un ogor a fost marcat de proprietar prin semne exterioare de orice fel, organul
judiciar, dacă intenționează să cerceteze locul pentru a găsi spre exemplu arma cu care s -a comis o

19Art. 157 alin. (2), C.P.P
20Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pag.
170

10
crimă, e ste ținut să dețină un mandat emis de un judecător.21 Din perspectiva acestei sintagme s -a
considerat în doctrină că reglementarea noțiunii de domiciliu în d reptul procesual, deși este ”un pas
înainte prin claritate”, reprezintă un ” important regres sub aspectul respectării vieții private, putând
duce la erori mari în activitatea concretă.”22
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese o diferență între modul în care
Curtea și dreptul intern percepe noțiunea de domiciliu. Dacă în dreptul intern nu prezintă importanță
durata pentru care o persoană ocupă și folosește un spațiu drept locuință, ca de exe mplu o cameră de
hotel, existența legăturilor afective suficiente și continue cu un anumit loc, sunt elemente hotărâtoare
în definirea spațiului ca domiciliu în viziunea Curții. În acest sens Curtea a constatat încălcarea art. 8
din Convenție în cazul Dema des c. Turcia, 31 iulie 2003, în care reclamantul, cetățean turc, a invocat
încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului în cazul unei case de vacanță neutilizate de mult
timp. Curtea a considerat că noțiunea de domiciliu trebuie să primească o interpretare extensivă,
putând să includă și reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane , întrucât persoana în
cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă.23

2.2 Condițiile preliminare necesare solicitării mandatului de percheziție domiciliară
Percheziția domiciliară se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți în faza de urmărire
penală, sau de instanța de judecată în cursul judecății și se pune în executare pe baza unui mandat de
percheziție în următoarele cazuri:
• când există o suspiciune rezonabilă de săvârșire a unei infracțiuni de către o persoană;
• când există suspiciunea rezonabilă că o persoană deține obiecte sau înscris uri ce au legătură
cu o infracțiune;
• atunci când percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la o
infracțiune;
• când are ca scop conservarea urmelor săvârșirii unei infracțiuni( apare cu titlu de noutate) ;
• atunci când este necesară pentru prinderea suspectului sau a inculpatului;
• în vederea punerii în executare a unui mandat de arestare preventiv.

21 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 372
22 C.M. Chiriță, N.C.P.P comentat, pag. 363
23 http://jurisprudentacedo.com/Demades -c.-Turcia -Domiciliu. -Casa -de-vacanta. -Aplicabilitate.html

11
Condiția existenței unei suspiciuni rezonabile este îndeplinită atunci când există ”o
presupunere rațională, întemeiată pe eleme nte de fapt existente în cauza penală, care să convingă un
observator obiectiv și independent cu privire la posibilitatea comiterii unei infracțiuni de către cel
vizat prin percheziție sau cu privire la faptul că, în spațiul ce urmează a fi cerecetat, se g ăsesc mijloace
de probă. „24
Celelalte cazuri de solicitare a percheziției domiciliare din cuprinsul art.157 C.P.P. vizează
legitimitatea și necesitatea ingerinței în spațiul privat al persoanei, avănd ca scop ocrotirea unui
interes public gener al prin combaterea fenomenului infracțional.
O altă condiție care se cere a fi îndeplinită pentru a se putea solicita percheziția domiciliară
este începerea urmăririi penale. Nu prezintă importanță dacă ea este începută in rem, sau s -a trecut la
următorul stadiu și anume continuarea urmăririi penale in personam, întrucât rolul ei în această etapă
a procesului penal este tocmai aceea de a strânge probele necesare pentru dovedirea existenței
infracțiunii și nu de puține ori duce și la descoperirea persoanei care a săvârșit infracțiunea în vederea
trimiterii în judecată a acesteia. Deasemenea poate fi admisă și o cerere care vizează domiciliul unei
alte persoane decât cea cercetată, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la existența în acel
loc a urme lor săvârșirii unei infracțiuni sau a unor obiecte sau înscrisuri cu putere doveditoare.
Sub incidența reglementărilor anterioare NCPP, în rândul practicienilor au existat unele opinii
diferite în ce privește momentul la care procurorul poate cere instanț ei autorizarea unei percheziții
domiciliare. Unii au fost de părere că în lipsa începerii urmăririi penale asupra persoanei, atunci cănd
practic nu există un suspect, nu se poate autoriza măsura întrucât cererea nu vizează persoana care
urmează a fi perche ziționată. O asemenea argumentare a devenit însă nesustenabilă odată cu
enumerarea de către legiuitor a cazurilor care permit efectuarea măsurii, excepție constituind situația
în care percheziția domiciliară s -a dispus în scopul prinderii suspectului sau i nculpatului, sau în
vederea punerii în executare a unui mandat de arestare preventiv, când evident urmărirea penală se
desfășoară in personam . Mai mult de atât cu ocazia efectuării percheziției domiciliare pot fi
descoperite mijloace de probă care oferă in dicii despre însăși identitatea persoanei care a săvârșit
infracțiunea.
Fiind un procedeu probator ea nu poate fi deci cerută și nici dispusă în afara procesului penal,
momentul de începere a acestuia fiind marcat de Ordonanța de începere a urmăririi pen ale in rem .
Trebuie avută în vedere pe lângă legislația internă și cerințele tratatelor și convențiilor
internaționale la care România este parte. Astfel, pentru a fi în consens cu art. 8 din Convenția

24, pag. 375

12
Europeană a Drepturilor OmuluI25, ingerința evidentă a statului în dreptul la înviolabilitatea
domiciliului trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într -o
societate democratică.
Aspectele care privesc necesitatea măsurii vizează cu precădere existe nța unei
proporționalități între ingerința în viața privată și scopul urmărit. Trebuie deci să existe un “echilibru”
între interesele contrare, raportat la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, un control judiciar a
priori sau a posteriori al legalit ății măsurii ca garanție împotriva abuzurilor, precum și motive ”
suficiente” și ” relevante” aduse în justificarea măsurii.
Jurisprudența CEDO aduce în atenție aceste aspecte , care trebuiesc avute în vedere de statele
membre, privind proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit. Un asemenea aspect ar fi gravitatea
faptei care face obiectul anchetei penale. În cauza Buck contra Germaniei , hotărârea din 28 aprilie
2005, Curtea a constatat că nu este justificată într -o societate democratică dispunerea unei percheziții
în cazul unei infracțiuni de conducere cu exces de viteză.26 În fapt fiul reclamantului, circulând cu
una dintre mașinile înregistrate pe numele societății reclamantului, a primit o amendă de circulație.
La re fuzul solicitării organelor judiciare de a depune mărturie împotriva fiului său, aceștia au emis
mandat de percheziție atât la domiciliul reclamantului cât și la birourile societății deținute de acesta,
ridicând documente care aparțineau societății.
În mo tivarea hotărârii instanța a reținut că deși ingerința era prevăzută de lege și viza un scop
legitim ea nu era proporțională cu gravitatea faptei. Măsura a fost dispusă pentru o încălcare a codului
rutier de către fiul reclamantului, o faptă de o gravitate mai redusă și săvârșită de un terț față de
imobilelel percheziționate, iar mandatul de percheziție nu menționa exact documentele care trebuiau
ridicate.

25 Art. 8 (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a
corespondenței sale.
(2)Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este
prevăzut de lege și con stituie, într -o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța
publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a
drepturilior și a libertăților altora.
26 http://jurisprudentacedo.com

13
2.3 Procedura de autorizare a percheziției domiciliare
2.3.1 În cursul urmăririi penale
În cursul ur măririi penale percheziția poate fi dispusă la cererea procurorului, de către
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau după caz supraveghează urmărirea
penală.
În cazul în care suspectul sau inculpatul are o calitate ce atrage o competență personală,
mandatul de percheziție treb uie să fie emis de un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță
competentă în raport de acea calitate. În caz contrar, mandatul emis de judecătorul de drepturi și
libertăți de la o instanță inferioară în grad este lovit de nulitate absolută, sau dacă instanța este
superioară în grad celei competente, de nulitate relativă.
Codul de procedură penală nu folosește termenul ” cerere motivată ”, însă stabilește elemente
obligatorii în conținutul acestora:
• descrierea locului unde urmează a se efectua p ercheziția;
• descrierea locurilor învecinate atunci când există posibilitatea transferării probelor, datelor
sau persoanelor căutate în aceste locuri;
• indicarea probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârșirii infracțiunii sau a
deținerii unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu infracțiunea;
• indicarea infracțiunii și a probelor din care rezultă că suspectul sau inculpatul se află în locul
în care urmează a se efectua percheziția;
• indicarea datelor din care rezultă că în acel loc pot fi des coperite probe cu privire la săvârșirea
infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
• numele, prenumele sau după caz descrierea suspectului sau inculpatului despre care se
bănuiește că se află în acel loc;
• indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte care se presupune că se află în locul
ce urmează a fi percheziționat.
În ce privește descrierea locului, sau a locurilor învecinate când este cazul, aceasta trebuie să
fie cât mai exactă pentru a se evita erorile care ar duce la o încălca re a inviolabilității domiciliului
unor persoane fără legătură cu cauza.

14
Indicarea probelor, datelor, din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârșirii infracțiunii sau
a deținerii unor obiecte sau înscrisuri sunt hotărâtoare în soluționarea cererii înt rucât vizează
temeinicia cererii, iar necesitatea și proporționalitatea percheziției sunt motivate prin indicarea
infracțiunii, a probelor sau datelor din care rezultă prezența suspectului sau a inculpatul în locul în
care urmează a se efectua percheziția, sau posibilitatea descoperirii unor probe cu privire la
infracțiune, sau urme ale săvârșirii infracțiunii.
Scopul solicitării mandatului este circumstanțiat prin indicarea numelui, prenumelui,
descrierea suspectului sau inculpatului când este cazul, care se bănuiește că se află în locul în care
urmează a se efectua percheziția, precum și de indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii, ori a altor
obiecte care se presupune că se află în acel loc.
În timpul efectuării percheziției dacă se constată că au fos t transferate probe, sau că persoanele
căutate s -au ascuns în locuri învecinate, procurorul poate încuviința continuarea percheziției,
mandatul fiind valabil și pentru aceste locuri. Excepția vizează doar posibilitatea încuviințării
percheziției de către p rocuror nu și modul de efectuare a percheziției, care va trebui să urmeze aceleași
reguli.
Cererea împreună cu dosarul cauzei se înaintează de către procuror judecătorului de drepturi
și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența judecării cau zei în primă instanță. Codul de
procedură penală anterior celui în vigoare, nu prevedea obligativitatea înaintării dosarului cauzei
împreună cu cerearea de autorizare a percheziției, motiv pentru care s -a format o practică neunitară a
parchetelor și a inst anțelor în ce privește solicitarea și autorizarea percheziției, în funcție de
modalitatea agreată de procuror sau de instanța de judecată. Astfel, deși în majoritatea cazurilor
procurorul înainta și dosarul cauzei împreună cu cererea, existau cazuri în car e sesizarea instanței era
însoțită de un referat motivat al procurorului sau, în situații mai rar întâlnite, doar de referatul întocmit
de organul de urmărire penală.27 Pentru uniformizarea acestor practici, legiuitorul a introdus
obligativitatea înaintării dosarului cauzei odată cu cererea de încuviințare a percheziției.
Soluționarea cererii are loc în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului,
în termen de 24 de ore, fără citarea părților. Lipsa de citare a părților este o consecință logică a
caracterului operativ și de surpriză a măsurii, în caz contrar măsura ar rămâne fără utilitate dând
posibilitatea celor interesați să distrugă sau să transfere mi jloace de probă care prezintă interes în
soluționarea cauzei, luând cunoștință de faptul că urmează a se efectua o atare procedură.

27http://avocatura.lexignat.ro/avocatura -articole/ -Percheziția -aspecte -practice -10

15
În cazul unei cereri întemeiate, judecătorul admite cererea și incuviințează efectuarea
percheziției prin încheiere, emițân d de îndată mandatul de percheziție.
Atunci când nu sunt întrunite condițiile cerute, judecătorul de drepturi și libertăți respinge
cererea de efectuare a percheziției domicilare. Necompetența nu poate constitui motiv de respingere
a cererii, într -o atare situație se va proceda la declinare. În doctrină această soluție a declinării este
considerată una neadecvată, dănd naștere la riscul ”deconspirării”.
În mod obligatoriu, în ambele situații, se întocmește minuta.
Încheierea prin care s -a soluționat cere rea de încuviințare a percheziției domiciliare nu este
supusă nici unei căi de atac, conform art. 158 alin. (9) din Codul de procedură penală.
În situația în care apar fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii
de către judecă torul de drepturi și libertăți, care vin în sprijinul argumentelor care dovedesc
necesitatea efectuării unei percheziții în același loc, se poate formula o nouă cerere care va urma
aceeași procedură de soluționare.
2.3.2 În faza de judecată
În faza de ju decată percheziția domiciliară poate fi dispusă de instanța învestită cu judecarea
cauzei.
La cererea procurorului sau din oficiu, instanța poate dispune efectuarea unei percheziții
domiciliare atunci când există suspiciunea rezonabilă a existenței unor mijloace materiale de probă
ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei, sau în vederea punerii în executare a unui
mandat de arestare preventivă a inculpatului.
În ce privește procedura dispunerii percheziției domiciliare este aceeași ca și în faza de
urmărire penală.
Încheierea prin care se admite efectuarea percheziției în ambele situații trebuie să aibă
următorul conținut:
• denumirea instanței;
• data, ora și locul emiterii;
• numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de perc heziție;
• perioada pentru care s -a emis mandatul;
• scopul emiterii mandatului;

16
• descrierealocului unde urmează a se efectua percheziția sau, atunci când este cazul, și a
locurilor învecinate acestuia;
• numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința sau sediul căreia urmează a se efectua
percheziția, atunci când este cunoscută;
• dacă este cunoscut, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului;
• descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că seaflă în locul
unde urmează a se efectua percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a obiectelor
care se presupune că există în acel loc;
• mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
• semnătura judecătorului și ștampila instanței.
În doctrină s -a semnalat lipsa din cuprinsul încheierii a motivării admiterii cererii de autorizare
a percheziției domiciliare sub aspectul condițiilor legale, precum și a mențiunii privind participarea
procurorului. Există păreri conform cărora, deși procuror ul nu este obligat să motiveze în cererea sa
îndeplinirea condițiilor legale de autorizare, judecătorul ar trebui să o facă în cuprinsul hotărârii prin
care dispune măsura. În ce privește participarea procurorului, acest lucru nu poate fi verificat în nici
un fel, deci pentru a exista garanția legalității intruziunii și acest aspect ar trebui să se regăsească în
cuprinsul încheierii. Lipsa acestor aspecte din conținutul încheierii, poate duce la excluderea probelor
astfel obținute, neexistând un control car e să ofere garanția legalității.
Mandatul va avea același conținut ca și încheierea de admitere a efectuării percheziției și poate
fi folosit o singură dată, in maxim 15 zile de la emitere. Termenul fiind unul substanțial întrucât
restrânge dreptul la inv iolabilitatea domiciliului, se va calcula după sistemul unităților pline de timp,
adică, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfărșește termenul intră în durata acestuia.
Atunci când mandatele de percheziție sunt formulate în termeni foarte ge nerali fără a furniza
date concrete despre fapta anchetată, locurile care urmează a fi percheziționate, bunurile care urmează
a fi ridicate, ele încalcă prevederile art. 8 din Convenția europeană neexistând o limitare la ceea ce
era „indispensabil în circu mstanțele cauzei”.28 Un exemplu în acest sens este cauza Buch contra
Germaniei anterior prezentat, în care percheziția efectuată cu ocazia unei încălcăr i a codului rutier la
birourile societății și la domiciliul reclamantului străin de cauză, vizat de anchetă fiind fiul acestuia,
a avut la bază un mandat care nu cuprindea cu exactitate documentele vizate, prin urmare Curtea a
constatat încălcarea art. 8 d in Convenție.

28 Mihail Udroiu, Procedur ă penală. Partea generală, Ediția3, Editura C.H. Bech, București 2016, pag. 366

17
Cu toate acestea în anumite ipostaze speciale, cum ar fi cazul drogurilor, o prea mare
transparență a actului de percheziție ar duce la inutilitatea acesteia, aspect semnalat de Curtea
Europenă în cazul Mark Cronin contra Marea Britanie .29 În fapt, în casa reclamantului, cu ocazia
percheziției domiciliare au fost descoperite droguri, ceea ce a dus la condamnarea acestuia pentru
trafic de droguri. Reclamantul a invocat în fața Curții lipsa informării cu privire la percheziție și la
motivele acesteia. Curtea a considerat plângerea ca fiind nefondată, motivând prin faptul că în
asemenea situații trebuie să existe garanții procedurale posterioare efectuării percheziției.
În cazul în care mandatul nu s -a pus în executa re sau este necesară o nouă percheziție în
același loc, se va solicita un nou mandat de percheziție, nu este posibilă efectuarea mai multor
percheziții în baza aceluiași mandat chiar dacă este vorba de aceeași locație.

2.4 Efectuarea percheziției domiciliare
Mandatul de percheziție emis de judecător se comunică procurorului care ia măsuri pentru
punerea în executare a acestuia.
Percheziția va fi efectuată de procuror sau de organele de urmărire penală. Aceștia pot fi
însoțiți atunci când este caz ul de lucrători operativi, spre exemplu de jandarmi sau specialiști în
diferite domenii. Nu este obligatorie participarea procurorului, chiar și atunci când acesta efectuează
urmărirea penală poate delega organului de cercetare penală sarcina efectuării pe rcheziției cu condiția
să participe doar persoanele delegate. Excepție constituie cazul în care percheziția se desfășoară la
cabinetul sau domiciliul unui avocat, situație în care, conform art. 35alin.(1) din Legea nr. 5/1995
pentru organizarea și exercita rea profesiei de avocat, percheziția poate fi efectuată doar de procuror.
Atunci când percheziția a fost dispusă de instanță în faza de judecată, mandatul se trimite tot
procurorului pentru efectuarea percheziției. Instanța de judecată efectuează person al percheziția
domiciliară doar cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului.
Percheziția domiciliară poate fi începută în intervalul orar 00:6 -20:00, dar poate fi continuată
și după acestă oră când situația concretă o impune. Cu titlu de exemplu, ar fi inutilă o percheziție care
datorită spațiului mare care trebuie cercetat sau multitudinii de obiecte sau documente care trebuiesc
găsite și ridicate nu ar putea fi finalizată până la orele 20 :00 și prin urmare ar trebui întreruptă. Cel
care are inter esul ar putea astfel să distrugă sau să ascundă acele mijloace materiale de probă sau
înscrisuri care prezintă interes în cauza concretă.

29 http://jurisprudentacedo.com

18
Întrucât art. 27 alin. (4) din Constituție interzice perchezițiile în timpul nopții, în anumite
perioade ale anului o percheziție începută la ora 6:00 sau la ora 19:00 spre exemplu s -ar putea
considera ca fiind în conflict cu acestă prevedere întrucât la ora 6:00 este încă întuneric, deci încă
noapte, iar la ora 19:00 „întunericul a luat locul luminii” , deci este deja n oapte. Urmând aceeași
ordine de idei și percheziția care deși începută ziua se prelungește pe timpul nopții ar putea ridica
semne de întrebare în ce privește legalitatea ei întrucât Constituția nu face deosebire între o
percheziție începută sau continuată pe timpul nopții atunci când interzice acest lucru. Clarificarea
acestor aspecte s -ar putea realiza prin modificarea normei constituționale, ceea ce s -a și propus în
doctrină, sau în ce privește începerea percheziției, stabilirea unor intervale orare difer ite în funcție de
anotimp.
Prin excepție percheziția domiciliară poate fi începută și înainte de ora 06:00 și mai târziu de
ora 20:00 în cazul infracțiunilor flagrante sau atunci când se efectuează într -un local deschis
publicului la acea oră. Infracțiune a este flagrantă atunci când este descoperită în momentul săvârșirii
sau imediat după săvârșire. Deasemenea este flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată,
de martorii oculari sau de strrigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că
ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune.
În ce privește posibilitatea începerii percheziției în afara intervalului orar 6 -20 în localurile
deschise publicului, legiuitorul a avut în vedere acele locații care nu sunt deschise ziua și prin urmarea
percheziția în astfel de locații ar fi imposibilă în timpul în care sunt clienți și prin urmare posibilitatea
săvârșirii unei infracțiuni este mult mai mare (de exemplu consum sau deținere de droguri), sau acele
locații care desfășoară activități destinate publicului și pe timp de noapte, existând posibilitatea
săvârșirii unor infracțiuni tocmai datorită prezenței publicului.30
Înainte de începerea percheziție i organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a
mandatului de percheziție persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau
unui membru al familiei. În cazul în care persoanele mai sus amintite nu sunt prezente mandatul se
înmânează oricărei alte persoane cu capacitate de exercițiu deplină care cunoaște persoana la care se
va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui.

30 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 393

19
Când percheziția se efectuează la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se
înmâ nează reprezentantului acesteia, sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate de exercițiu deplină care se află în sediu sau este angajat al persoanei juridice respective.
Cu titlu de excepție percheziția poate să înceapă fără înmânarea copiei mandatului de
percheziție și fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fără
informarea cu privire la posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere
în cazurile prevăzut e expres de art.159 alin. (14) lit. a), b), c):
• când este evident că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a
elementelor ce prezintă importanță pentru cauză;
• dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efect ua percheziția se află o persoană
a cărei viață sau integritate fizică este în pericol;
• dacă există suspiciunea că persoana căutată s -ar putea sustrage procedurii.
Înainte de începerea percheziției, persoanelor la care se efectuează percheziția, li se sol icită
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Dacă persoanele, sau, după caz obiectele
cerute și indicate în mandat sunt predate percheziția nu se mai efectuează.
Atunci când mandatul se pune în executare, organele judiciare aduc la cunoștința persoanelor
la care se efectuează percheziția că au dreptul ca la percheziție să participe un avocat. Dacă se solicită
prezența avocatului, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de
două ore de la momentul comunicării dreptului, caz în care se iau măsuri pentru conservarea locului
ce urmează a fi percheziționat. În situația în care se impune efectuarea de urgență a percheziției sau
avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expira rea termenului de două ore.
Codul de peocedură penală oferă posibilitatea efectuării percheziției asupra bunurilor
identificate în locul percheziționat, adică, deschiderea unor obiecte care ar putea conține mijloace
materiale de probă sau înscrisuri. Atun ci când posesorul bunurilor nu este prezent sau nu dorește să
deschidă de bunăvoie acele bunuri în care s -ar putea afla obiecte, înscrisuri, urme ale infracțiunii sau
persoane căutate, organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul de a folosi fo rța pentru a
putea avea acces la acele încăperi,spații sau mobilier, evitând daunele nejustificate.
În cazul în care au fost transferate probe, date sau persoanele căutate s -au ascuns în locurile
învecinate și din acest motiv percheziția s -a extins și la aceste spații, persoanele care se află în acel
loc vor fi înștiințate cu privire la extinderea efectuării percheziției.31

31 Art. 159 alin. (7) NCPP

20
Dacă în spațiile percheziționate nu se află nici o persoană percheziția se va efectua în prezența
unui mart or asistent, urmând ca copia mandatului de percheziție să se înmâneze imediat ce este posibil.
În situația în care persoana la care se efectuează percheziția este reținută sau arestată,
obligatoriu aceasta va fi adusă la percheziție, și obligatoriu va fi asistat de un apărător ales sau din
oficiu, în caz contrar percheziția va fi lovită de nulitate absolută iar probele obținute vor fi excluse.
Dacă aducerea persoanei nu este posibilă din motive obiective, justificate de organul judiciar,
percheziția se va efectua în prezența unui reprezentant sau al unui martor asistent.
După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și
persoanelor prezente, în scopul de a fi recunoscute și însemnate de către acestea spre nesch imbare,
fiind etichetate și sigilate corespunzător. Dacă însemnarea nu este posibilă sau nu se pot aplica etichete
sau sigilii, se vor înpacheta sau închide împreună, dacă este posibil, după care se vor aplica sigilii.
Obiectele care nu se pot ridica se la să în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Custodele,
sau persoana care are în păstrare obiectele are obligația de a le păstra și conserva, și de a le pune la
dispoziția organelor de urmărire penală la cererea acestora, în caz contrar fiind pasibil de pedeapsa
prevăzută de Codul penal pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru.
Probele pentru analize se vor lua cel puțin în dublu, după care se sigilează, una dintre probe
rămâne la cel de la care se ridică, sau la reprezentantul perso anei respective, după caz. Această
prevedere garantează identitatea dintre proba supusă la o eventuală analiză și cea efectiv ridicată de
organul judiciar, nemai existând astfel suspiciunea unei eventuale alterări sau substituiri a probei.
Ridicarea obiec telor și înscrisurilor se va realiza cu respectarea limitelor mandatului. Se vor
ridica deci doar acele obiecte și înscrisuri care sunt în legătură cu infracțiunea pentru care se
efectuează urnărirea penală, sau judecata după caz, și care nu au fost predat e la cerere. Mandatul este
valabil întotdeauna și pentru acele obiecte sau înscrisuri în privința cărora există suspiciunea că pot
avea legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se pune în mișcare din oficiu,
sau a căror deținere și circulație este interzisă. Prin urmare mijloacele de probă ridicate la o percheziție
pot fi folosite și într -un alt dosar dacă ele conțin informații utile în soluționarea cazului respectiv,
exceptând situația în care urmărirea faptei necesită plângere a prealabilă a persoanei vătămate sau a
unei sesizări externe prevăzute de lege și acest lucru nu s -a întâmplat anterior descoperirii probei.
Folosirea forței pentru a pătrunde într -un domiciliu de către organele judiciare este posibilă în
următoarele sit uații strict determinate de art.159 alin.(17):
• atunci când există un pericol privind posibilitatea distrugerii unor probe;

21
• când există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau orice alt tip de violență;
• dacă la solicitarea organelor judici are de a pătrunde în locuință nu s -a primit nici un răspuns ;
• dacă a fost refuzată solicitarea organelor judiciare de a pătrunde în spațiu.
Organele judiciare pot folosi forța în mod adecvat și proporțional în situațiile mai sus descrise.
Ca o punere în aplicare a principiului respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale
suspectului sau inculpatului, în timpul efectuării percheziției domiciliare este interzisă efectuarea
oricărui act procedural în cauza respectivă, care ar putea împiedica prin na tura lor persoana la care se
efectuează percheziția să participe la efectuarea acesteia. Excepție constituie situația în care în aceeași
cauză se efectuează simultan mai multe percheziții, situație des întâlnită în practica judiciară.
Percheziția poate fi înregistrată audiovideo, sau pot fi realizate fotografii, acestea fiind anexate
procesului -verbal încheiat la efectuarea percheziției. Posibilitatea înregistrării percheziției sau
realizarea fotografiilor nu necesită nici o autorizare suplimentară, acest drept al organelor judiciare
operează în temeiul legii.
Procesul -verbal în care se consemnează activitățile desfășurate cu ocazia efectuării
percheziției, conform art.161 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să aibă următorul
conținut:
• numele, prenumele și calitatea persoanei care îl încheie;
• numărul și data mandatului de percheziție;
• locul încheierii;
• data și ora la care a început și s -a terminat percheziția, făcându -se mențiune despre orice
întrerupere care a survenit;
• numele, prenumele, calitatea, ocupația și adresa persoanelor prezente la efectuarea
percheziției;
• mențiuni cu privire la informarea persoanei la care se efectuează percheziția cu privire la
posibilitatea contactării unui avocat care să participe la percheziție;
• descrierea am ănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracțiunii au fost descoperite și ridicate;
• enumerarea și descrierea amănunțită a înscrisurilor și obiectelor care au fost ridicate sau
descoperite, pentru a putea fi recunoscut e;
• mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;

22
• obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției;
• mențiuni cu privire la înregistrările audiovideo sau fotografiile efectuate;
• mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, doar lăsate în păstrare;
• mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Fiecare pagină a procesului -verbal și sfârșitul, vor fi semnate de cel care îl încheie, de persoana
la care s -a efectuat pe rcheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent și de celelalte persoane care
au fost prezente la percheziție. Dacă oricare dintre persoanele mai sus menționate refuză sau nu poate
să semneze, se va face mențiune despre acest lucru în precesul -verbal, precum și despre motivele
refuzului sau a imposibilității de a semna.
O copie a procesului -verbal rămâne la persoana la care s -a efectuat percheziția sau de la care
au fost ridicate obiecte sau înscrisuri, ori care a participat la percheziție. Dacă perch eziția a avut loc
la sediul unei persoane juridice de drept public, copia procesului -verbal de percheziție se lasă la
reprezentantul autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.
Procesul -verbal de percheziție poate fi atacat de persoan a care a suferit o vătămare procesuală
și justifică un interes, prin plângere adresată procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală care a efectuat percheziția, sau când percheziția a fost efectuată de procuror, prim –
procurorul ui parchetului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori
procurorului șef de secție al parchetului, sau după caz, procurorului ierarhic superior. Plângerea poate
avea ca obiect doar modul în care s -a efectuat percheziția domicilia ră nu și legalitatea dispunerii ei,
aspect verificat în procedura de cameră preliminară.

2.5 Extinderea percheziției la spațiile învecinate
Codul de procedură penală, cu titlu de noutate, cuprinde dispoziții legale, inexintente în Codul
de procedură ante rior, referitoare la posibilitatea extinderii percheziției la spațiile învecinate atunci
când în timpul percheziției domiciliare se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele
căutate s -au ascuns în aceste spații. Într -o atare situație ma ndatul de percheziție inițial este valabil și
pentru aceste locuri, continuarea percheziției fiind încuviințată de procuror.
Necesitatea unei astfel de completări î -și are izvorul în posibilitatea pierderii probelor în unele
situații de urgență dacă nu ar exista o modalitate legală de cercetare imediată a spațiului învecinat,
evitându -se astfel “compromiterea” întregii acțiuni.

23
Astfel, atunci când procurorul are la cunoștință locul unde se află probele dar are și indicii că
acestea ar putea fi transferate într-un loc învecinat la intervenția organelor judiciare, în cererea de
autorizare a percheziției, procurorul descrie și acel loc, descrierea respectivă regăsindu -se și în
cuprinsul mandatului de percheziție, judecătorul fiind astfel informat asupra posib ilității ca
percheziția să se continue și în acel loc. Procurorul trebuie deci să anticipeze anterior întocmirii cererii
de autorizare o posibilă reacție a persoanelor la care se efectuează percheziția. Dacă în timpul
percheziției se confirmă suspiciunile procurorului și se constată că chiar se transferă bunuri într -un
spațiu situat alături sau în apropierea celui percheziționat, acesta dispune efectuarea percheziției și în
acel loc, având obligația de a încunoștiința persoanele în cauză despre extinderea p ercheziției.
Procesul -verbal încheiat cu ocazia efectuării percheziției trebuie obligatoriu să cuprindă și mențiuni
referitoare la dispoziția de efectuare a percheziției în locuri învecinate, precum și despre
încunoștiințare.
Există puncte de vedere confo rm cărora, în caz de extindere a percheziției domiciliare nu ar
mai fi necesară solicitarea prealabilă a predării de bunăvoie a obiectelor întrucât intenția de ascundere
a probelor este prezumată.32 Este advărat că există această prezumție însă consider că nu poate fi
privată de posibilitatea de a preda obiectele care se presupune că au fost transferate sau sunt în curs
de a fi transferate într -un spațiu î nvecinat, persoana a cărui domiciliu urmează a fi supus pecheziției
și care ar putea fi o persoană străină de cauză care dorind să evite invadarea spațiului său privat să
predeie obiectele sau persoanele căutate.
Într-o altă opinie, legea nu prevede derogă ri în ce privește modul de efectuare a percheziției
în locuri învecinate, excepția vizând doar încuviințarea continuării percheziției de către procuror, nu
și modul sau regulile după care se efectuează pătrunderea și cerecetarea propriu -zisă a spațiului
respectiv. Pătrunderea fără informare în locul învecinat ar însemna o încălcare a înviolabilității
domiciliului, fiind posibil ca la solicitarea organelor judiciare persoana care deține spațiul unde s -au
transferat probe să le predeie de bunăvoie, caz în car e percheziția nu s -ar mai efectua. Pot exista o
varietate de situații care trebuiesc apreciate de la caz la caz, însă efectuarea percheziției trebuie să se
desfășoare după regulile aplicabile oricărei percheziții.
Art.258 alin.(3) nu oferă însă garanția ab solută a evitării pierderii unor probe esențiale cauzei
întrucât posibilitatea procurorului de a încuviința continuarea percheziției în aceste spații este
condiționată de următoarele aspecte:

32 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 528

24
• cererea inițială formulată de procuror pentru autorizarea perch eziției, trebuie să cuprindă și
descrierea locurilor în care ar putea exista sau ar putea fi transferate probe, date sau persoane
căutate, existând o suspiciune rezonabilă în acest sens;
• încheierea de admitere a cererii prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției și
mandatul de percheziție trebuie să cuprindă deasemenea descrierea locului unde urmează a se
efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia.
Aspectele mai sus amintite duc la concluzia că în situația în care procurorul constată doar la
efectuarea percheziției transferul probelor într -un loc care nu a fost indicat în cerere și nici în mandat
întrucât nu a existat o suspiciune rezonabilă anterioară, acesta nu va putea încuviința extinderea
percheziției și la acele spații ea nefiind dispusă de un judecător așa cum prevede art. 27 alin. (3) din
Constituție, și ar genera o situație de excepție în care percheziția domiciliară s -ar efectua în afara
oricărei autorizări din partea unui judecător.33
Practic art. 158 alin. (3) oferă posibilitatea ca în baza mandatului emis de judecător, având în
vedere o situație previzibilă, procurorul să poată extinde percheziția în locul învecinat (precizat în
mandat) atunci când suspiciunea existentă anterior și menționată în cererea de autorizare a
percheziției se confirmă.
Prin urmare nu există o reglementare care ar permite procurorului ca în situații imprevizibile
să poată acț iona prompt și cu rapiditatea necesară pentru a putea evita pierderea unor probe esențiale ,
întrucât ar acționa în afara legii și probele astfel obținute ar putea fi anulate în procedura de cameră
preliminară în cazul ridicării unei excepții de nelegalita te de către partea interesată.
Rapiditatea cu care se dezvoltă și se diversifică metodele și procedeele folosite în activitatea
infracțională poate fi contracarată doar cu proceduri ”suple” și ”eficiente” care să permită
valorificarea la maxim a momentel or operative. Una dintre soluții, identificate de practicieni, ar putea
fi posibilitatea procurorului de a autoriza provizoriu o percheziție domiciliară în situații de urgență,
urmând ca ulterior măsura să fie obligatoriu confirmată de judecătorul competen t. O altă propunere
semnalată a fost posibilitatea de a recurge la o sesizare telefonică, dat fiind faptul că procurorul
aflându -se la fața locului, la o oarecare distanță de sediul instanței, nu are posibilitatea de a formula
o cerere scrisă. În urma sesi zării telefonice judecătorul va lua legătura cu parchetul din care face parte
procurorul care a făcut sesizarea, urmând ca dosarul de urmărire penală să fie prezentat instanței de
un alt procuror de la același parchet, care va și susține cererea de autoriz are a percheziției.

33 Radu Slăvoi u, Protecția penală a vieții private , Ed.Universul Juridic, București, 2016, pag.402

25
2.6 Percheziția domiciliară efectuată în procedura dării în urmărire
Darea în urmărire, conform art. 521 alin. (1) din Codul de procedură penală, se solicită pentru
identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane pentr u a putea fi adus în fața organelor
judiciare, ori pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești.
Printre activitățile ce pot fi efectuate în procedura dării în urmărire, alături de supravegherea
tehnică, reținerea, predarea și percheziționare a corespondenței și a obiectelor, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri se află și percheziția. Este adevărat că nu se specifică tipul de percheziție, însă din
dispozițiile art. 524 alin. (2) care prevede aplicarea în mod corespunzător art. 157 -160 referit oare la
percheziția domiciliară, putem deduce că legiuitorul a avut în vedere percheziția domiciliară. În
doctrină s -a semnalat necesitatea completării dispozițiilor art. 523, respectiv a art. 524 din Codul de
procedură penală și cu mențiuni referitoare la percheziția informatică, care ar putea furniza informații
utile pentru prinderea persoanelor căutate și desfășurându -se în secret ar fi mai ușor de pus în practică.
Consider că o asemnea completare ar fi binevenită ținând cont că trăim într -o eră a calcul atoarelor, a
internetului, cumpărăm online bilete pentru călătorii, rezervăm cazare, ne comandăm mâncare etc. O
simplă căutare în istoricul de navigare ar putea oferii informații utile referitoare la locul unde se află
persoana căutată, sau unde urmează să călătorească și o serie de alte indicii, de ex. despre prietenii
celui căutat, domiciliul acestora, obiceiuri etc.
Percheziția domiciliară efectuată în procedura dării în urmărire poate fi autorizată de
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de
la instanța de executare, ori de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă potrivit
legii speciale în cazul persoanelor urmărite internațional.
Poate fi dispusă atunci când :
 un manda t de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate,
o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau a expulzării nu s -a
putut executa datorită lipsei persoanei față de care s -a luat măsura;
 persoana a evadat din starea legală de reținere sau deținere ori a fugit dintr -un centru educativ,
centru de detenție sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;
 în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există dat e că se află în
România.
Cererea se formulează de procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă curtea de apel
sau de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz, care supraveghează
activitatea organelor de poliție care e fectuează urmărirea persoanei.

26
Procedura de autorizare și efectuare a percheziției în procedura dării în urmărire se desfășoară
conform dispozițiilor art. 157 -164 din Codul de procedură penală referitoare la percheziția
domiciliară.
Rezultatele percheziție i domiciliare dispuse în procedura dării de urmărire pot fi folosite ca probe
într-o cauză penală chiar dacă scopul inițial era prinderea celui dat în urmărire. Se vor ridica
deasemenea și acele obiecte a căror circulație sau deținere este interzisă, precu m și cele în privința
cărora există susupiciunea că ar putea avea legătură cu o infracțiune.

2.7 Măsuri privind obiectele sau înscrisurile ridicate
Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare organele judiciare ridică acele mijloace materiale
de probă sau înscrisuri care au legătură cu o infracțiune. Obiectele sau înscrisurile ridicate sunt atașate
dosarului sau păstrate în alt mod de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, până la
soluționarea definitivă a cauzei. Urmele săvârșirii inf racțiunii sunt deasemenea ridicate și conservate.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine,
titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare și sumele de bani, care
au le gătură cu infracțiunea pentru care se efectuează cercetări sau se află în fața instanței pentru
judecare, ridicate, sunt conservate sau valorificate conform prevederilor art. 252 din Codul de
procedură penală. Ele trebuie predate în termen de 48 de ore la cea mai apropiată instituție bancară
atunci când este vorba de metale sau pietre prețioase ori obiectele confecționate cu acestea, sau de
mijloace de plată străine, iar în cazul titlurilor de valoare interne, obiectelor de artă sau de muzeu, a
colecțiil or de valoare, se predau instituțiilor de specialitate spre păstrare. În cazul în care obiectele
mai sus amintite sunt necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară, sau judecății, vor
fi depuse ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a unei soluții definitive.
Dacă prinre bunurile ridicate sunt și din categoria celor perisabile, acestea se predau autorităților
competente, potrivit profilului de activitate, cu obligația acestora de a le primi și valorifica de îndată ,
contravaloarea acestora fiind consemnată la dispoziția organelor judiciare.
Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate care nu sunt atașate dosarului vor fi fotografiate de
organul judiciar, iar fotografiile vizate vor fi depuse la dosar.
Dacă cu ocazi a efectuării percheziției domiciliare au fost ridicate și obiecte care se dovedesc
a nu avea legătură cu cauza sau nu furnizează informații pertinente, concludente și utile cauzei și nici
nu sunt dintre cele supuse confiscării vor fi restituite, în afară de cazul în care prin restituire s -ar

27
putea stânjeni aflarea adevărului. Când obiectele se restituie persoanei de la care au fost ridicate,
aceasta are obligația de a le păstra până la soluționarea definitivă a cauzei.

2.8 Încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în timpul unor
percheziții și ridicare de bunuri personale. Legalitatea, necesitatea și
proporționalitatea măsurii.
2.8.1 Cauza Amarandei și alții împotriva României
Prin Hotărârea din 26 aprilie 2016, Curtea Europană a Dr epturilor Omului, prin unanimitate
de voturi a constatat încălcarea art. 8 ( și a altora) din Convenția europeană a Drepturilor Omului, în
timpul unor percheziții la sediul MISA, în martie 2004, condamnând România la plata unei sume
totale de 291.000 de e uro cu titlu de daune morale în beneficiul a 23 dintre reclamanți.
Istoricul cazului
Reclamanții: membrii sau simpatizanți ai Mișcării pentru integrare spirituală în absolut ,
organizare non -guvernamentală română, creată pentru practicarea diferitelor forme de yoga în 1990
și condusă de G.B.
Având la bază ancheta declanșată împotriva lui G.B., suspectat de evaziune fiscală și spălare
de bani, organele de urmărire penală ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au solicitat
Tribunalului Bucu rești autorizarea unei percheziții la 16 imobile ocupate de membrii MISA, cu scopul
căutării și confiscării de echipamente informatice.
Mandatul de percheziție a fost pus în executare în martie 2004, cu participarea jandarmeriei
și a forțelor speciale, l a ora 9 dimineața, majoritatea reclamanților fiind în incinta imobilelor
percheziționate sau în apropierea acestora. Aceștia au fost imobilizați și percheziționați corporal,
fiindu -le interzis să vorbească, li s -au confiscat telefoanele mobile și au fost p erccheziționate
imobilele. Au fost confiscate o cantitate mare de obiecte, printre care și obiecte personale.
Operațiunea a fost filmată de agenții forțelor de ordine. O parte din filmări au ajuns sub formă de
extras în presa scrisă, iar imagini în presa a udio-vizuală.
Reclamanții au susținut că odată duși la parchet “au fost puși să deie declarații” privind
activitatea lor din cadrul asociației MISA, fără să li se dea hrană sau apă, fără posibilitatea de a merge
la toaletă, fiind amenințați, insultați și forțați de procurori și polițiști să facă declarații care priveau
viața personală și să -l acuze pe liderul asociației de comiterea unor fapte ilegale. Au acuzat

28
deasemenea lipsa posibilității de a fi asistați de avocat și lipsa informării cu privire la ca uzele privării
lor de libertate.34
Reclamanții au depus plângere penală împotriva agenților forțelor de ordine și împotriva
magistraților care i -au interogat, acuzându -i de rele tratamente, comportament abuziv și privare
ilegală de libertate.
Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus neînceperea urmăririi penale considerând ca nefondate
acuzațiile reclamanților susținând că acțiunile forțelor de ordine nu au fost unele excesive având în
vedere faptele grave comise de asociație și de către unii dintre membrii acesteia.
Reclamanții au contestat măsura luată de Parchet reiterând plângerile referitoare la încălcarea
vieții private și a proprietății. În februarie 2008 ÎCCJ a respins contestația cu motivarea că teama și
stresul cauzate de opera țiune nu pot fi calificate drept acte de tortură iar declarațiile reclamanților au
fost analizate amplu înainte de a fi dispusă neînceperea urmăririi penale.
Recursul formulat de reclamanți în cauză a fost respins printr -o hotărâre definitivă în iulie
2009 de Î..C.C.J. pe motiv că faptele procurorilor nu există, acțiunile desfășurându -se în conformitate
cu legea și cu respectarea garanțiilor procedurale.
Considerentele Hotărârii CEDO
Curtea readuce în atenție faptul că percheziția domiciliară reprezintă o ingerință în respectarea
vieții private și a domiciliului, iar percheziția reclamanților, a îmbrăcămintei sau a lucrurilor personale
constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private. Percheziția în public poate
agrava ingerinț a din cauza umilirii și jenei rezultate.
Curtea subliniază că, deși percheziția în cauză a avut temei juridic și a urmărit scopul legitim
de apărare a ordinii publice și de prevenire a criminalității, nu s -au respectat garanțiile prevăzute de
lege pentru a împiedica autoritățile în luarea unor măsuri arbitrare.
Astfel de garanții sunt autorizația de percheziție și controlul jurisdicțional ulterior al legalității
și necesității acestei măsuri. Aplicarea concretă și efectivă, nu doar teoretică și iluzorie a acestor
garanții, precum și un control eficient în funcție de circumstanțele fiecărei cauze sunt absolut necesare.
Ca urmare, din cauza naturii masive și nediferențiate, precum și a absenței unui control efectiv
a posteriori, percheziția și ridicarea ob iectelor personale au încălcat drtepturile garantate de art. 8 al
Convenției. Deasemenea furnizarea de către autoritățile naționale presei înregistrările operațiunii
poliției au realizat o ingerință nejustificată în dreptul reclamanților la viața privată.

34 www. Juridice.ro

29
În ce privește reclamanții care au fost interpelați în stradă și obligați să se supună unei
percheziții în urma cărora li s -au ridicat obiecte personale, au suferit deasemenea o ingerință în viața
privată.
În opinia Curții, dispoziția din dreptul intern nu a avut o bază clară nici în ce privește existența
și nici întinderea acesteia și nici nu a oferit suficiente garanții împotriva arbitrariului, încălcându -se
astfel dispozițiile art. 8 (2) din Convenție. 35
2.8.2 Cazul Vinci contra Franței
Reclamanții: compania Vinci Construction, respectiv Genie Civil et Service, s -au adresat
Curții cu o plângere care a avut ca obiect lipsa posibilității de a lua cunoștință de conținutul
documentelor confiscate și de a pune în discuție oportunitate a confiscării.
Istoricul cauzei
Direcția Generală de Concurență s -a adresat Tribunalului din Paris cu o cerere privind
autorizarea unei percheziții și confiscări la sediile firmelor reclamante, anchetate pentru săvârșirea
unor fapte ilicite. Judecătorul a admis cererea la data de 5.10.2007.
În data de 23.10.2007 a fost efectuată percheziția în urma căreia s -au ridicat o serie de
documente, fișiere din calculatoare, respectiv corespondența electronică a unor angajați.
Reclamanții au atacat hotărârea pri n care au fost autorizate perchezițiile motivând că
documentele confiscate nu au fost inventariate exact, au fost ridicate foarte multe documente din care
unele fără legătură cu cauza și care au fost protejate de confidențialitatea comunicărilor dintre cli ent
și avocat, perchezițiile efectuându -se nediferențiat.
Contestația reclamanților a fost respinsă prin hotărârile din 2 respectiv 9 septembrie cu
motivarea că au fost respectate dispozițiile Codului Comercial, ale Codului de Procedură Penală și
preveder ile Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar respectarea confidențialității client -avocat
nu poate fi un impediment în confiscarea acestor comunicări.
Întrucât recursul reclamanților a fost respins, aceștia s -au adresat CEDO reclamând încălcarea
art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil, a art. 8 privind respectarea vieții private și de familie
și a art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Considerentele Hotărârii CEDO

35 www.avocatura.com

30
În motivarea hotărârii Curtea a considerat că garanțiile prevăzute de dreptul intern care
reglementează inspecțiile în legislația concurenței nu au fost aplicate corespunzător. Astfel datorită
confiscărilor nediferențiate, au fost confiscate și documente acoperite de c onfidențialitatea dintre
client și avocat.
Curtea a mai menționat deasemenea că, plângerile referitoare la confiscarea documentelor
acoperite de confidențialitatea comunicărilor dintre client și avocat au fost întemeiate în acest caz.
În concluzie, CEDO a constatat disproporționalitatea dintre confiscări în raport cu obiectivul
urmărit , încălcându -se astfel dispozițiile art.6 (1), respectiv art. 8 din Convenție.
2.8.3 Cazul Yuditskaya contra Rusia
Reclamanții: doamna Yuditskaya și alți 4 avocați ai casei de avocatură Biznes i Pravo, cărora
le-au fost confiscate calculatoarele cu ocazia unei proceduri penale care viza un coleg de -al lor,
avocatul I.T, implicat în încheierea unui contract fictiv de asistență juridică între firma de avocatură
și o com panie de stat Kirov Perm Factory.
Istoricul cauzei
Au fost emise mandate de percheziție la firma de avocatură Biznes i Pravo, cu scopul de a
confisca documente care aveau legătură cu încheierea unui contract fictiv menit să acopere o dare de
mită unui e xecutor judecătoresc. Deși era vizat doar avocatul I.T și fiecare avocat avea calculatorul
său, au fost confiscate toate calculatoarele firmei întrucât instanța a reținut că nu avocatul individual,
ci firma de avocatură a semnat contractul și prin urmare a autorizat percheziționarea firmei de
avocatură și a tuturor calculatoarelor.
Reclamanții au invocat lipsa motivelor pentru efectuarea unei percheziții la sediul firmelor și
a confiscării computerelor lor.
Considerentele Hotărârii
În opinia CEDO mandat ul emis a fost formulat în termeni foarte generali, dând naștere la
posibilitatea unei aprecieri discreționare în efectuarea percheziției de către anchetatori. Nu a existat
deasemenea o motivare a instanței naționale în ce privește necesitatea sechestrării tuturor
calculatoarelor și nu doar al celui utilizat de avocatul vizat de anchetă. Judecătorul, la emiterea
mandatului nu a luat în considerare faptul că datele sunt acoperite de secretul profesional și prin
urmare trebuie protejate, cu toate că cunoștea calitatea de avocat al reclamanților. Curtea a arătat
deasemenea că mandatele trebuie să fie elaborate în așa fel încât să aibă un impact rezonabil.
În cazul analizat, CEDO a constatat că perchezițiile efectuate au adus atingere secretului
profesional înt r-o măsură disproporționată raportat la scopul urmărit. Violarea secretului profesional

31
în cazul avocaților ar aduce atingeri asupra bunei administrări a justiției și prin urmare a dreptului la
un proces echitabil.
În concluzie, a existat o încălcare a ar t. 8 din Convenție, întrucât cercetarea efectuată în lipsa
unei suspiciuni rezonabile și a unor măsuri de protecție a secretului profesional a mers dincolo de
ceea ce era necesar într -o societate democratică pentru a atinge scopul legal urmărit.36

36 www.unb r.ro

32