Cuplurile regale din Anglia și România ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu ABSOLVENT: Onisim V. Lelița ARAD 2017 CUPRINS INTRODUCERE… [310385]

Licență

Cuplurile regale din Anglia și România ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu ABSOLVENT: Onisim V. Lelița ARAD 2017 CUPRINS INTRODUCERE… [310385]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” [anonimizat]:

Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE STUDIU JURNALISM

Intruziunea în viața privată

Studiu de caz:

Cuplurile regale din Anglia și România

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I: Etică și coduri deontologice ale jurnalistului 6

I.1. Definiții și concepte de bază ale etici 6

I.2. Caracteristici și principii etice 10

I.3. Etică și coduri etice 13

I.4. Clauze deontologice și comportamentul jurnalistului 18

CAPITOLUL II: Principii ale valorilor etice și deontologice 21

II.1. Clauze deontologice și conformarea jurnalistului 21

II.2. Cerințele deontologice și profesionale ale jurnalistului 24

II.3. Gafe făcute frecvent de către jurnaliști 26

II.4. Libertatea presei și responsabilitatea jurnalistului față de surse 28

CAPITOLUL III: Viața privată și refuzul stimulării scandalurilor publice 31

III.1. Între viața publică și viața privată 31

III.2. Mass-media și protecția vieții private 34

III.3. Invadarea vieții personale 37

CAPITOLUL IV: Mass-media vs cuplurile regale ale secolului XXI 42

IV.1. Roialitatea și dreptul la viața privată 42

IV.1.1. Scurtă intruziune în viața cuplului regal britanic William și Kate Middleton 43

IV.1.2. Scurtă intruziune în viața cuplului regal românesc a prințului Nicolae și Alina 49

IV.2. Viața personală prin “obiectivul” camerei 51

IV.3. Reacțiile publicului 57

CONCLUZII 59

BIBLIOGRAFIE 61

INTRODUCERE

Timpul în care trăim a [anonimizat], [anonimizat], și, în acelaș timp nu mai corespund noilor comportamente survenite din partea celor care sunt luați în vizorul camerelor de luat vederi. Lumea este într-o [anonimizat], ci și în rău; am devenit o [anonimizat], de respect, o lume în care “ultraextrasenzaționalul” își are ultimul cuvânt.

Lucrarea „Intruziunea în viața privată. Studiu de caz: Cuplurile regale din Anglia și România” este structurată în patru capitole ce descriu aparatul critic susținând astfel tema de etică și deontologie a presei, și un capitol dedicat analizării a două cazuri de încălcare a [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat]. Deoarece etica jurnalistică a [anonimizat], este greu de spus ce este sau nu etic. De aceea am încercat să reliefez ce ar trebui să fie etica și deontologia jurnalistului pentru a vedea de unde s-a plecat și unde s-a ajuns în zilele noastre.

[anonimizat] o conduită generală pentru oamenii de presă, există din ce în ce mai multe încălcări ale lor, exercitându-se o influență a statutului de jurnalist nu doar pentru a informa, ci și pentru a sparge limita de supunere deontologică. Am încercat de asemenea să spun și până unde merge libertatea presei, dar și greșelile făcute de jurnaliști.

Structurat pe trei subcapitole, cel de al treilea capitol încearcă să demonstreze că există reglementări privind protecția vieții private, doar că din ce în ce mai mult acestea sunt încălcate pentru ca jurnalistul să obțină avantaje, astfel practicând intruziunea în viața privată sub pretextul că acolo există informații vitale și de primă importanță pentru societatea civilă.

În ultimul capitol am demostrat, cu un studiu de caz concret, că presa de azi încalcă principiile și normele etice, punând accentul pe nevoia de cunoaștere a societății. Aceste cazuri încearcă să tragă un semnal de alarmă pentru decadența în care se află presa din țara noastră, și cea internațională, dar și faptul că societatea noastră a devenit o societate flămândă de astfel de situații, de picanterii ale vieții intime, ale unor personalități publice. Astfel am dezbătut intruziunea în viața privată a cuplurilor regale William și Kate Middleton și proaspeții logodiți, prințul Nicolae și Alina Binder, intrarea cu forța în intimitatea acestora, agasarea și forțarea lui, pentru a declara sau dezvălui unele informații picante despre viața lor conjugală. Am încercat să arat că presa din ziua de azi este interesată doar de subiecte care cuprind viața intimă a vedetelor, momente și ipostaze intime, care pe urmă devin știri cerute din ce în ce mai mult de către public.

Prin această lucrare mi-am propus să demonstrez că presa este într-o continuă schimbare, schimbare care din păcate pentru jurnalismul tradițional nu respectă reguli, dogme, sau principii ci pur și simplu convertește orice informație oricât de vagă și o transformă în știre de scandal, fără a avea în spate un set de dovezi sau mai rău, în lipsa acestor ,,știri”, noii jurnaliști creează articole proprii, dând frâu liber imaginației alimentată de simple zvonuri.

CAPITOLUL I

Etica și codurile deontologice ale jurnalistului

I.1 Definiții și concepte de bază ale eticii

Peste tot în viață există reguli după care ne conducem, anumite coduri și doctrine, tocmai de aceea și în jurnalism există anumite coduri etice, conduite profesionale ce trebuie respectate pentru a desfășura o muncă onestă, cinstită, demnă, onorabilă. Așadar, prima întrebare logică pe care ne-am putea-o pune este ce anume reprezintă a fi etic.

Atunci când ne gândim la etică ne trec prin minte mai multe noțiuni precum cele de valori, datorii, morală, deontologie etc. Etica se construiește pe anumite principii morale care în timp au devenit fundamente și efecte ăn profesia numita jurnalism. Totodată, etica presupune un proces ce analizează conduita umană și principiile ce trebuiesc respectate pentru a avea o conduită exemplară.

Etica se definește ca ,,a face ceea ce este corect”. Trebuie totuși să avem grijă pentru că în diferite culturi, ceea ce noi considerăm a fi corect poate să fie incorect.

Există mai multe tipuri de etică, cu definiții și semnificații diferite: etică normativă, etică descriptivă, etică explicativă și etică aplicată. Etica profesională poate fi definită ca un ansamblu al normelor de comportament stabilite la locul de muncă între angajați, între aceștia și angajator, între instituția angajatoare și societate.

O altă definiție ne spune că ,,etica este acea ramură a filosofiei care se întreabă cum ar trebui să ne comportăm în relație cu ceilalți și caută răspunsuri prin intermediul unor principii morale universale care pot fi aplicate asupra procesului individual de luare a deciziilor. O cunoaștere bună a eticii le dă jurnaliștilor posibilitatea să recunoască o dilemă morală și să o poată analiza, să-și poată dezvolta un sistem propriu de convingeri care să îi ajute mai întâi să ia deciziile dificile din punct de vedere moral, apoi să accepte sistemul de convingere al celorlalți’’.

Putem spune că există cinci scopuri asociate studiului eticii :

Recunoașterea problemelor de etică;

Dezvoltarea unor aptitudini analitice;

Tolerarea divergențelor și a ambiguității, dar și opunerea unei rezistențe față de acestea;

Stimularea imaginației morale;

Formarea unui simț al obligației morale și al responsabilității personale.

Se consideră că studiul eticii trebuie să reprezinte o experiență a evoluției treptate în oricare din aceste direcții.

Unul dintre scopurile eticii este acelea de a menține , dar și de a proteja credibilitatea comunicatorului, a jurnalistului. Credibilitatea este o calitate esențială pentru un jurnalist deoarece, dacă consumatorii informațiilor nu au încredere în cei care le furnizează informațiile nici nu vor citi sau cumpăra informația, ziarul, publicația etc.

Etica nu se naște prin impunearea forțată a sa, ci prin crearea unor legături ce trebuie să fie corecte și acceptate în mod egal și universal..

În raport cu activitățiile jurnalistice, etica a cunoscut mai multe orientări, în funcție de patru doctrine distincte, și anume:

Doctrina autoritară – în care mass-media este un instrument de informare a politicii de stat, al ideologiei de partid sau de promovare a intereselor acestuia. Mă refer aici la regimurile dictatoriale, unde se aplică cenzura și unde etic este doar ceea ce corespunde politicii de stat;

Doctrina libertariană – în care se declară libertatea absolută a comunicării, în care exprimarea este lipsită de orice constrângere socială. Orice intervenție din partea altor instituții este considerată ilegitimă și ilegală.

Doctrina liberală – se susține dreptul la libera exprimare prin stabilirea și însușirea unor reguli și a unor coduri profesionale, dar fără intervenția statului în exercitarea profesiunii. În acest mod este asigurat accesul nediscriminatoriu la informația publică, libera circulație a jurnaliștilor și utilizarea tuturor suporturilor de comunicare;

Doctrina responsabilității sociale – reprezintă practica cea mai des întâlnită în zilele noastre. Nu acceptă intervenția statului în ceea ce privește dreptul la libera informare, dar sunt asumate responsabilități față de comunitatea căreia îi se adresează mass-media. Se utilizează în acest mod o etică a informației.

O altă clasificare, situează etica în rândul celor ce se ocupă de luarea deciziilor și are de a face cu noțiunile de bine și rău, pe când moralitatea se referă la modul în care se comportă oamenii, fiind legată mai mult de sentimente, spre deosebire de etică care este legată de intelect.

Mihai Coman ne spune că ,, în jurnalism, ca în multe alte profesii publice, statutul responsabil, coerent cu un model etic, e mereu amenințat de presiuni structurale. (…) Comportamentul etic este o alegere și o luptă permanentă a jurnaliștilor, a breslei, a profesionaliștilor. Cea mai importantă lecție pe care ne-o dă etica este că ea e și se impune ca sumă a alegerilor și bătăliilor pentru onestitate.’’

De ce este necesar ca jurnaliștii sa își coordoneze activitatea în conformitate cu un cod etic unanim acceptat? Pentru că responsabilitățiile și obligațiile jurnaliștilor sunt următoarele:

Drepturi:

A publica știri și opinii;

A edita ziare;

A refuza publicarea unor articole;

A participa la adunările publice;

A colecta și sintetiza informații de orice fel;

A transmite publicului mai multe opinii alternative;

A transmite informații corecte, complete și obiective.

Obligații:

A da publicului posibilitatea de a-și exprima opiniile;

A servi binelui public;

A prezenta puncte de vedere alternative, inclusiv nepopulare;

A acționa în numele publicului în baza încrederii acestuia.

Munca jurnaliștiilor se reflectă mai mult sau mai puțin în viața de zi cu zi a oamenilor. Opiniile transmise de ei vor contribui în mod cert la formarea opiniei publice așa că este esențial pentru populație ca aceste informații să fie oneste, reale, să respecte aceste coduri etice cunoscute și acceptate de toată lumea.

Se știe că etica jurnalistică are două fațete, de aici rezultând și două modalități diferite de abordare. Se iau în considerare pe de-o parte de amenințările aduse la adresa jurnaliștilor, iar pe de altă parte amenințarea pe care ar putea să o reprezinte mass-media și jurnalismul pentru societate. În cel din întâi caz, jurnalismul este asaltat de presiuni din partea instituțiilor statului, dar se concretizează prin reglemetări cu conținut juridic, ce oferă protecție jurnalistului și mass-mediei în general. În cel de-al doilea caz, intervin codurile etice și deontologice ale instituților mass-media cu scopul de a proteja societatea și interesele acesteia.

Jurnalismul nu lasă loc speculațiilor sau greșelilor. Nu ar trebui să existe nicio scuză pentru inexactități. Pentru a afla adevărul, trebuie cercetate toate informațiile și faptele relevante. Respectarea adevărului și dreptul publicului la veridicitate pot fi considerate ca și prima responsabilitate a jurnalistului.

,,Informarea și comunicarea, așa cum sunt transmise de către jurnalism prin presă, cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanță decisivă pentru dezvoltarea persoanei și a societății. Ele sunt indispensabile pentru viața democratică, deoarece dacă se dorește ca democrația să se dezvolte complet, aceasta trebuie să garanteze cetățenilor participarea la problemele publice existente. Este de ajuns să spunem că această participare ar fi imposibilă dacă cetățenii nu ar fi primit informațiile referitoare la chestiuni publice de care au nevoie și care trebuie să fie furnizate prin presă’’. În acest caz poate fi cel mai bine exemplificată nevoia de corectitudine, de comportament etic din partea comunicatorilor în general, deoarece, noi, populația avem nevoie de informații reale, așa cum sunt ele.

Reporterul trebuie în permanență să reflecte adevărul, să citeze corect, să verifice informațiile pe care le difuzează înainte de a le pune în circulație și doar atunci cand sunt confirmate din mai multe surse, acesta fiind punctul de plecare catre spre un comportament etic.

I.2 Caracteristici și principii etice

Mass-media în general reprezintă un complex de relații sociale reglementat de principii, norme și reguli jurnalistice. Majoritatea legilor privind drepturile și libertățiile oamenilor, a instituților de informare se bazează pe Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite din 19 Decembrie 1948: ,,Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat’’.

Mass-media mai sunt protejate dar și controlate totodată, de existența legii audiovizualului, legea nr. 504/2002, consolidată în 2008.

Dreptul publicului la informație implică o relație permanentă cu presa, consolidată într-un sistem special, în cadrul căruia jurnalistului îi se cuvine un rol special. În declarația de la München relația este stabilită în felul următor: ,,În acest drept al publicului de a cunoaște faptele și părerile își au sursa toate îndatoririle și drepturile jurnaliștilor’’ . În acest fel, jurnalistului îi este recunoscut dreptul la informație ca și oricărui om, însă pe de altă parte, el are datoria de a aduna, selecta și transmite în mod corect și neprivilegiat cele mai relevante informații pentru semenii săi.

Jurnalistul se va confrunta cu o răspundere disciplinară și juridică în fața autorităților statului dacă se va face vinovat de încălcarea dreptului unei persoane sau a unui grup, încălcare realizată prin transmiterea unor informații incorecte, ori prin refuzarea efectuării corecțiilor necesare atunci când este cazul.

Pentru o muncă perfectă, ireproșabilă și cinstită, comunicatorul trebuie să respecte niște principii, norme și reguli.

Lucian-Vasile Szabo ne spune că ,,principiile fundamentale ale activității de presă sunt considerate idei întemeietoare sau percepute directoare ce organizează și justifică sistemul mass-media.’’ Clasificarea făcută de dânsul este următoarea:

Acces liber la informație;

Libertatea de exprimare și de conștiință;

Buna-credință;

Egalitatea de tratament;

Răspunderea;

Protejarea surselor;

Respectul vieții private;

Independența profesională.

Accesul liber la informație se referă atât la dreptul cetățeanului de a primi informațiile necesare și răspunsuri la întrebările puse, cât și la datoria autoritățiilor de a face publice și de a transmite informațiile și răspunsurile cerute de către aceștia. De cele mai multe ori, cetățeanul nu își primește informațiile direct de la organele autorității, ci prin intermediul instituțiilor mass-media. Din această cauză, jurnalistul are dreptul să acceseze toate informațiile, mai puțin cele considerate secrete precum cele de securitate națională, apărarea țării, anchete judiciare în curs de desfășurare etc. Jurnalistul se poate confrunta, de asemenea, cu următoarele situații: autoritățile statului ascund unele informații pe care ar trebui să le facă publice, iar în cea de-a doua situație, când jurnalistul dobândește informații cu caracter secret pe care le face publice. Oricum ar fi, jurnalistul are obligația morală de a cântări faptele și de a anticipa consecințele acestora.

Buna-credință este un alt principiu al eticii jurnalistice prin care se susține ideea că ziarul nu se face vinovat de veștile rele aduse în atenția publică. Practica arată că se pleacă de la realitatea dată, de unde jurnalistul culege datele așa cum sunt ele și le prezintă mai departe publicului ca atare. El nu se face vinovat de conținutul acestora decât dacă influențează intenționat mesajul transmis, denaturând sensul real al acestuia. Acționarea cu bună-credință însemnă a te îndepărta de acele acțiuni care au ca și efect încălcarea normelor și regulilor jurnalistice. Acesta exclude superficialitatea în documentare și redactare, lipsa de politețe, exercitarea de presiuni și minciuna. O definiție complexă a bunei-credințe este următoarea: ,,Buna-credință derivă din convingerile și deprinderile pe care le are jurnalistul respectând principiile jurnalisticii, ale legalității, moralei, esteticii și axiologiei, principii dincolo de care intervine arbitrarul și a căror încălcare poate pune în pericol stabilirea de relații sociale firești. Buna-credință este o caracteristică a persoanei care lucrează în presă, fiind o formă specifică de abordare a relațiilor stabilite cu sursele de informații, cu colegii, precum și cu publicul’’.

Egalitatea de tratament este un principiu care se referă la părțile ce se găsesc într-un raport contradictoriu direct, dar și la cele care au însușirea de observatori, spectatori ce pot exprima opinii în cunoștiință de cauză. Așadar, acest principiu presupune consultarea și acordarea dreptului de exprimare a părerilor tuturor persoanelor ce sunt implicate într-o problemă..

Răspunderea reprezintă un principiu ce se reflectă în mai multe domenii. Aceasta intervine atunci când sunt încălcate normele de conduită cu scopul de a regla relațiile interumane. Răspunderea poate fi considerată drept obligația de a suporta consecințele în cazul neobedienței normelor sociale, juridice, morale și etice. Atunci când ne referim strict la răspunderea jurnalistică vorbim despre faptele aflate în sistemul presei sau în legătură cu acesta. Aceste răspunderi pot fi și de ordin juridic și împărțite în răspundere juridică penală, civilă, administrativă sau disciplinară.

Protejarea surselor este un principiu ce se referă la protecție și credibilitate. A proteja sursa înseamnă datoria jurnalistului de a nu dezvălui în mod inutil identitatea celui care îi oferă informații cu acestă condiție. A expune în acest mod pe cineva poate atrage diferite consecințe cu nivele de gravitate variate. Protejarea surselor de informații nu trebuie considerată o simplă practică, ci ca o caracteristică, un drept al meseriei de jurnalist. Protejarea sursei mai înseamnă și libertate de exprimare. Atunci când informațiile sunt reale și sursa care le dezvăluie ar fi în pericol din această cauză, comunicatorul are obligația de a nu dezvălui acest secret. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoscută și acceptată de către românia, arată în mod cert că jurnalistul nu poate fi obligat să-și precizeze sursele dacă acest fapt ar schimba fluxul de informații primite și transmise publicului.

Respectul vieții private este de asemenea un principu al meseriei de jurnalist. Reprezintă un principiu complex, deoarece presupune analiza și diferențierea a ceea ce reprezintă viața privată și cea publică. Jurnalistul trebuie să dezvăluie informații din sfera privată doar cu acordul respectivei persoane. Un atentat la viața intimă sunt considerate a fi: ascultarea, înregistrarea și transmiterea imaginilor sau vorbelor unor persoane atunci când acestea nu și-au exprimat acordul. Respectul vieții private nu înseamnă că fiecare face ceea ce dorește.

Cel de-al 8-lea principiu și anume cel al independenței profesionale cuprinde cele trei serii de relații ce descriu existența și funcționarea presei. Una dintre aceste serii se referă la faptul că activitățiile din mass-media, televiziune și radio necesită o autorizație de funcționare, pe când presa scrisă nu are nevoie de nicio autorizație specială. A doua carateristică este cea care se referă la audiovizual și explică caracterul public sau privat al unui post sau canal de radio ori televiziune. Ultima situație pune accentul pe diferența ce trebuie făcută între independența redacțională și independența ziaristului.

La fel precum principiile, normele întâlnite în domeniul presei au la bază legi, decizii ale instituțiilor cu putere de decizie în acest sens. Normele jurnalistice se caracterizează prin faptul că rolul lor este de a reglementa într-un mod aparte comunicarea de tip mass-media. Încălcarea acestor reguli atrag după sine o serie de sancțiuni, specifice normelor și reglementărilor juridice. Cel mai faimos sau cunoscut organism de acest fel este Consiliul Național al Audiovizualului.

Normele care sunt redactate în conformitate cu legile sunt cele stabilite de Parlament, Președinție, Guvern sau alte ministere ale unității administrative subordonate acestora. Există și alte organisme ale administrației de stat care își pot exprima părerea. Un astfel de exemplu este decizia luată în legătură cu adunarea și difuzarea unor informații care invocă secretul de stat, de serviciu, al protejării tinerilor etc.

Există un alt set de norme jurnalistice, și aici mă refer la cele stabilite de asociațiile breslei. Acestea au la bază respectarea normelor legale, dar sunt elaborate de asociații de jurnaliști sau redacții și care au un caracter obligatoriu pentru membrii care aderă la acestea. Reglementările în cauză sunt conoscute sub numele de coduri etice, coduri deontologice, declarații sau carte.

I.3 Etica și codurile etice

Etica jurnalistică este cel mai bine reprezentată în aceste coduri despre care menționam mai sus. Unele dintre cele mai importante astfel de coduri sunt:

Declarația îndatoririlor și drepturilor jurnaliștilor, adoptată la München în 1971;

Codul etic al societății Sigma Delta Chi, asociație a jurnaliștilor profesioniști americani, adoptat în 1926 și revizuit în 1973;

Carta obligațiilor profesionale ale ziariștilor francezi, adoptată în 1918 și revizuită în 1938;

Codul deontologic al ziariștilor români, adoptat de Asociația Ziariștilor Români din 1993;

Codul deontologic al ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă, 15 martie 2003

Jurnaliștii sunt cei care aleg jurii de onoare care au obligația de a cerceta și dacă este necesar, să pedepsească abaterile de la aceste norme de către reprezentanții presei. Pentru nerespectarea normelor se aplică următoarele sancțiuni: suspendarea dreptului de semnătură pe o perioadă de timp, amendă, excluderea din asociație și expunerea dezaprobării publicului.

În continuare voi prezenta cele mai reprezentative coduri deontologie ale profesiei de jurnalism din România și nu numai.

Codul deontologic al ziariștilor români:

Libertatea presei, garantată prin Constituție, implică independența și libertatea informației, a exprimării ideilor și a criticii. În munca lor, editorii și ziariștii trebuie să fie conștienți de responsabilitatea față de public și de obligația pe care le-o incumbă prestigiul presei.

Ei își asumă în fața publicului sarcinile ziaristice prin profesie și conștiință, fără să se lase influențați de interese personale sau de motivații străine meseriei lor.

Aceste principii ziaristice sunt destinate a prezerva morala profesiei și nu constituie o constrângere juridică:

1. Respectul pentru adevăr și informarea corectă a publicului sunt imperative supreme ale presei;

2. Știrile și informațiile destinate a fi publicate sub formă de texte și imagini trebuie să fie verificate cu grija cerută de circumstanțe. Sensul lor adevărat nu trebuie deformat, nici falsificat prin formulare, prin titlu sau prin comentarea imaginilor. Documentele trebuie să rămână fidele sensului lor. Știrile, zvonurile și ipotezele neverificate trebuie să fie prezentate cu rezerva necesară. În prezentarea fotografiilor simbolice, subtitrarea trebuie să explice că nu este vorba de fotografii documentare;

3. Știrile publicate sau afirmațiile care se demonstrează a fi fost false, trebuie rectificate într-un răgaz cât mai scurt și sub o formă adevărată de către organul de presă care le-a difuzat;

4. Nu este permisă întrebuințarea de metode incorecte pentru procurarea știrilor ori a materialelor informative, ca și a imaginilor:

5. Caracterul confidențial, convenit în timpul unei întrevederi, vizând obținerea de informații sau a unei sinteze, trebuie respectat în principiu;

6. Fiecare persoană care lucrează în presă trebuie să păstreze secretul profesional și poate beneficia de dreptul de a refuza referințele și de a nu dezvălui identitatea celor ce au furnizat informațiile fără autorizarea expresă a acestora;

7. Responsabilitatea față de public presupune că articolele redacționale nu sunt influențate de interese personale ori comerciale ale unor terți. Editorii și redactorii trebuie să reziste unor asemenea tentații și să vegheze la separarea netă a textului redacțional de publicațiile în scop publicitar. Textele, imaginile și desenele publicitare trebuie să poarte această mențiune;

8. Presa respectă viața privată și sfera intimă a individului. În cazul în care comportamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele publice, presa poate folosi informațiile din această sferă. Trebuie să se constate mai întâi dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terților;

9. Publicarea unei acuzații neîntemeiate, mai ales de natură să aducă o atingere onoarei unei perosane, este împotriva moralei jurnalistice;

10. Publicarea sub formă de texte sau imagini a unor opinii susceptiblie de a aduce atingere sentimentelor morale sau religioase ale unui grup de persoane nu sunt conforme cu responsabilitățile presei;

11. Trebuie renunțat la prezentarea violențelor și brutalităților în scopuri senzaționale. Reportajul să aibe în vedere protecția tineretului;

12. Nimeni nu trebuie să suporte discriminări pe motiv de considerente de sex, apartenență la un grup, rasă, religie sau naționalitate;

13. Relatările privind procedurile polițienești sau juridice trebuie făcute astfel, încât să nu prejudicieze nici una din părțile implicate. De aceea, presa evită, înainte ori în timpul unei astfel de proceduri, orice luare de poziție subiectivă care ar putea aduce prejudicii în articole sau în titluri. Un suspect nu trebuie prezentat ca vinovat, înainte de a fi judecat de tribunal. În ceea ce privește delincveța juvenilă, este recomandabil să se evite citarea numelor și dezvăluirea identițății acestora prin fotografii, avându-se în vedere viitorul acestor tineri;

14. În articolele consacrate subiectelor medicale, trebuie evitată orice prezentare senzațională care ar trezi în cititori temeri sau speranțe nejustificate. Descoperirile științifice aflate încă în stadiu experimental nu trebuie prezentate ca fiind definitive;

15. Este în neconcordanță cu prestigiul, independența și misiunea presei acceptarea și acordarea de cadouri de orice fel, care pot fi de natură să îngrădească libertatea de decizie a redactorului și a editorului. Cine se lasă cumpărat pentru a difuza, ori, dimpotrivă pentru a nu difuza informații, acționează împotriva onoarei și moralei profesiunii;

16. Pentru o corectă informare, se impunea publicarea, mai ales în mass-media, a blamărilor formulate public de către juriile de onoare ale asociațiilor de ziariști, ca și a sentințelor judiciare.

Norme redacționale interne:

În afară de normele jurnalistice reglementate ca norme juridice și cele adoptate prin coduri, carte ori declarații ale asociațiilor profesionale, se mai poate vorbi și de norme interne, specifice fiecărei redacții sau secții. Reglementările interne sunt date în completarea celor de mai sus și se caracterizează prin faptul că au o arie de aplicabilitate restrânsă. Practic, ele acționează într-o singură redacție ori doar într-un segment al acesteia. Aceste reglementări sunt emise de consiliile de administrație, patroni, editori, colegiile de redacție sau de redactorii-șefi. Denumirea lor este de hotărâre, decizie ori regulament.

Între normele interne existente în mai multe redacții se pot gasi asemănări sau chiar suprapuneri. Cu toate acestea, fiecare publicație, post de radio sau de televiziune își are propriile regulamente de ordine interioară, impuse printr-o decizie a consiliului de administrație, de obicei. Regulamentele interne fac referire la atribuții, competențe, sarcini ale personalului, precum și la orarul de lucru, la modul de realizare a activitățiilor, la prime, sporuri, sancțiuni etc.

Declarația îndatoririlor

Îndatoririle esențiale ale ziaristului în investigarea, în redactarea și în comentarea evenimentelor, sunt:

1. Să respecte adevărul, oricare ar fi urmările asupra persoanei sale, și aceasta în virtutea dreptului pe care îl are publicul să cunoască adevărul;

2. Să apere libertatea informației, comentariului și a criticii;

3. Să publice doar informații a căror origine este cunoscută sau să le însoțească, doar dacă este necesar, de rezervele care se impun; să nu elimine informațiile esențiale și să nu deformeze textele sau documentele;

4. Să nu se folosească de metode necinstite pentru a obține informații, fotografii ori documente;

5. Să se angajeze să respecte viața privată a persoanelor;

6. Să rectifice orice informație publicată care se dovedește inexactă;

7. Să păstreze secretul profesional și să nu divulge sursa informațiilor obținuite cofidențial;

8. Să nu plagieze, să nu calomnieze, să nu defăimeze și să nu acuze fără temei, să nu primească niciun fel de avantaje în schimbul publicării sau eliminării unei informații;

9. Să nu confunde niciodată profesia de ziarist cu activitatea de publicitate sau propagandă, sa nu accepte să fie influențat, direct ori indirect, de către cei ce fac publicitate în ziare;

10. Să refuze orice constrângere și să nu accepte indicații redacționale decât de la șefii de redacție.

Orice ziarist demn de acest nume își face o datorie din a respecta cu strictețe principiile enunțate mai sus.

Recunoscând dreptul în vigoare în fiecare țară, ziaristul nu acceptă, în materie de onoare profesională, decât jurisdicția egalilor săi, excluzând orice amestec guvernamental sau de orice altă natură.

Declarația drepturilor

1. Ziariștii revendică liberul acces la toate sursele de informare și dreptul de a ancheta liber orice fapte care condiționează viața publică. Secretul chestiunilor publice sau particulare nu poate fi, în acest caz, opus ziaristului decât în mod excepțional și pentru motive limpede exprimate;

2. Ziaristul are dreptul de a refuza orice subordonare care ar fi opusă orientării generale a unității în care lucrează, așa cum este ea stabilită în scris în contractul său de muncă, precum scrie și orice subordonare pe care această linie generală nu o implică în mod clar;

3. Ziaristul nu poate fi constrâns să săvârșească o faptă profesională ori să exprime o părere care ar fi contrară convingerii și conștiinței sale;

4. Corpul redacțional trebuie să fie informat în mod obligatoriu despre orice hotărâre importantă de natură să afecteze viața întreprinderii. El trebuie cel puțin consultat, înaintea luării unei decizii definitive , asupra oricărei măsuri privitoare la structura redacției: angajare, concediere, transfer sau promovare a ziariștilor;

5. Având în vedere funcția și răspunderile sale, ziaristul are dreptul nu numai la avantajele convențiilor colective, dar și la un contract personal, care să-i asigure securitatea materială și morală, precum și la o remunerație corespunzătoare rolului social pe care îl are și suficientă pentru a-i garanta independența economică.

Un alt cod etic recunoscut pentru atenția care i-a fost acordată este Carta obligațiilor profesionale ale ziariștilor francezi. Acesta presupune:

Un ziarist demn de acest nume:

– Își asuma răspunderea pentru scrierile sale;

– Consideră calomnia, acuzațiile fără dovezi, denaturarea documentelor, deformarea faptelor, minciuna ca fiind cele mai grave greșeli profesionale;

– Nu recunoaște decât jurisdicția egalilor săi, suverani în materie de onoare profesională, precum și multe altele.

I.4. Clauze deontologice și comportamentul junalistului

După cum precizam și mai sus, orice jurnalist poate să adere la una dintre asociațiile profesionale ale meseriei, acceptând să se supună codurilor etice și deontologice ale instituției alese și bineînțeles cele formulate la locul de muncă în sine.

Aceste principii și norme jurnalistice care stau la baza tuturor codurilor reprezintă idei, linii directoare cu valoare generală și teoretică, contribuind într-un mod indirect la modul în care este conceput discursul de presă. Aplicarea acestora este realizată prin existența regulilor jurnalistice cu referire la relațiile dintre sursă, ziarist și public.

Regulile jurnalistice ce stau la baza codurilor de orice fel pot fi nenumărate, însă câteva dintre ele trebuie să se afle în conținutul fiecăruia. O clasificare relevantă este cea făcută de Lucian-Vasile Szabo :

Documentarea detaliată;

Verificarea din mai multe surse;

Consultatea părții adverse;

Informarea corectă a surselor și a publicului;

Dreptul la replică;

Inteligibilitatea;

Argumentarea;

Identificarea (citarea și numirea surselor);

Documentarea detaliată este o regulă ce trebuie aplicată fără doar și poate. Din multitudinea de informații pe care le asimilează jurnalistul zilnic, doar câteva vor căpăta statutul de știri. După alegerea subiectului ce prezintă interes ca și știre, jurnalistul continuă cu documentarea detaliată, adică, procesul de culegere a datelor prin care autorul cunoaște toate aspectele și detaliile evenimentului pe care îl relatează. Instrumente folosite în documentare sunt: documentele, interviurile sau declarațiile și observațiile personale.

Verificarea din mai multe surse este strâns legată de documentarea detaliată și presupune verificarea informațiilor din mai multe surse independente cu scopul de a evita confuziile, de a reduce riscul dezinformării, de a reduce lipsa de credibilitate a unei surse și de a evita instalarea comodității jurnalistului tentat să dea spre publicare un articol fără o documentare validă.

Consultarea părții adverse este o regulă ce rezultă datorită principiilor bunei-credințe și a egalității de tratament. Atunci când o sursă, indiferent de natura ei, face referire la o persoană, jurnalistul are obligația de a cerceta mai amănunțit și de a lua legătura cu persoana la care face referire.

Informarea corectă, nu poate funcționa fără celelalte, și se referă nu doar la conținutul informațiilor ci și la modul în care acestea sunt transmise. O relatare profesionistă trebuie să fie scurtă, concisă, cu argumente precise, scrise pe înțelesul cititorilor.

Dreptul la replică apare atunci când se înregistrează greșeli de presă. Prin acest fapt se poate realiza o precizare, în cazul în care nu se contrazice pe fond cele publicate.

Inteligibilitatea se referă la modul în care este prezentat textul jurnalistic. Pentru a fi receptat de public el trebuie să îndeplinească următoarele criterii: claritate, corectitudine, precizie, univocitate și organizarea sistematică. Mai mult decât atât, textul trebuie să fie original și să prezinte informațiile sub forma piramdei inversate.

Argumentarea este, de asemenea, un aspect important pe care jurnalistul trebuie să îl ia în considerare. Tehnica preferată este cea a piramidei inversate, în care cele mai importante informații sunt enunțate la început.

Identificarea (citarea și numirea surselor) este foarte importantă pentru a da mai multă valoare și credibilitate materialului jurnalistic. Totuși, atunci când sursa nu poate fi numită, dar informația este de interes major, jurnalistul acceptă anumite forme de compromis.

Așadar, acestea sunt unele dintre cele mai importante reguli sau tehnici pe care un jurnalist trebuie să le respecte cu scopul de a avea o conduită profesională exemplară. Pentru o muncă cât mai corectă și onestă este nevoie de coduri și principii bine stabilite în acest sens.

CAPITOLUL II

Principii ale valorilor etice și deontologice

II.1 Clauzele deontologice și conformarea jurnalistului

Mesajele mass-media au devenit o obișnuința zilnică pentru cetațeni. Prin cantitatea frecventă și prin simplitatea lor, ne-au devenit la fel de necesare precum hrana, prietenii și alte lucruri obișnuite și indespensabile. În spatele acestui flux de imagini, sunete și semne tipărite se află un sistem socio-profesional de o anvergură nebănuită. Această forță este văzută ca fiind a patra putere, câinele de pază, definită prin cuvinte ca spirala tăcerii, funcție de informare, manipulare, serviciu public, statut professional.

„Privit în interiorul exercițiului său, jurnalismul se dezvăluie ca un teren al multiplelor interferențe, al unor suprapuneri și clivaje generatoare de ambiguități, al unor tehnici de lucru și statute profesionale în plină evoluție”. Nu este greu de ghicit presiunea extraordinară creată asupra jurnalistului de competiția dată zi de zi pentru obținerea a cât mai multor informații, în timp cât mai scurt, și transmiterea lor în premieră sau exclusivitate. Inevitabil, se ajunge la un compromis care devine, de cele mai multe ori, un factor distructiv al calității informațiilor transmise.

Capturat de valul imaginilor, de forța lor empatrica, dominat de presiunea publicului și înrobit de părerile managerilor (care calculează numai profitul dar nu și consecințele sociale și politice ale distribuirii unor informații incomplete, eronate sau distorsionate) ziaristul „pierde din vedere unul din atributele fundamentale ale muncii sale: funcția critică, de evaluare și semnificare a realului”. Derapajele amintite și scăderea credibilității jurnaliștilor constituie importante semnale de alarmă. În ciuda numeroaselor discuții și analize încă nu sa formulat un răspuns teoretic sau o soluție organizatorică care să vizeze practica profesională, în măsură să evite asemenea situații, clarificarea atribuțiilor, a sferelor de acțiune și a formelor de control. Așa cum susține Mihai Coman, în jurnalism, ca în multe alte profesii publice, actul responsabil, coerent cu un model etic, e mereu amenințat de presiuni structurale și ingerințe conjuncturale. Comportamentul etic nu se poate impune prin rețete, prin interdicții sau prescripții de tipul celor din codurile de circulație rutieră.

Majoritatea dintre cei care aleg meseria de jurnalist au impresia că aleg o „profesie liberală” – „libertate” în sensul ca activitatea lor se va desfășura sub puterea deciziilor proprii. „Chestionări repetate au relevat că libertatea intelectuală, independența personală și posibilitatea organizării individuale a muncii proprii sunt indicate drept niște criterii decisive în alegerea meseriei. Activitatea cotidiană a ziariștilor arată însă, cu totul altfel. La aceasta contribuie faptul că ei sunt expuși diverselor influențe și constrângeri externe”. „Mediul înconjurător” al unei organizații mass-media este formată din: receptori neorganizați, relativ lipsiți de putere și influență asupra media; reprezentanți ai unor interese particulare, puternici și influenți; agenții de publicitate; celealte medii sub formă concurențială; „furnizorii de materie prima”; agențiile de informare; statul, legile, normele etc. Iar la acestea se adauga și constrângerile din cadrul întreprinderii mediale (se pune deci și problema libertății interne a presei). Facând referire la ziariștii care sunt subordonați unor interese patronale, așa cum regăsim in această postură pe marea lor majoritate, subliniez faptul că ei se află, de fapt, subordonați intereselor economice și politice ale organismului la care este angajat și presupune recunoașterea și acceptarea direcției de conduită prin care organismul de presă înțelege să-și obțina și să-și conserve sau să-și sporească publicul potențial.

Acestea fiind spuse, nu putem decât să ne întrebăm: față de cine suntem îndatorați moral? Iar răspunsul ar fi:

față de noi înșine – în cele mai multe situații menținerea integrității și urmarea conștiinței reprezintă cea mai bună soluție;

față de clienți/abonați/susținători – atâta vreme cât există un contract sau un abonament plătit, nu ar fi firesc să existe o obligație specială fața de ei?;

față de organizație sau firmă – loialitatea față de patron poate fi un bun moral, însă trebuie făcută o diferență între moralitate și loialitatea oarbă;

față de colegii de breaslă – este adesea cea mai puternică obligație a unui profesionist, însă trebuie examinată serios atunci când vrem să trecem la acțiune;

față de societate – aceasta „îndatorare” tinde să devină un din dimensiunile cele mai importante a eticii aplicate și este cunoscută cel mai adesea sub denumirea de „responsabilitate socială”.

După cum știm, jurnalistul este un „aducător” al informațiilor, iar el trebuie să „respecte nu numai regulile tehnice ale sistematizării informațiilor, ci și pe cele de atitudine față de presoanele implicate în proces, față de propria persoană și față de destinatar”. A respecta principiul, deci a acționa cu bună-credință, implică abținerea de la îndeplinirea acelor acțiuni care au ca efect încălcarea normelor și regulilor jurnalistice. Ei trebuie să fie convinși că bunacredință exclude superficialitatea în documentare și redactare, lipsa de politețe, exercitarea de presiuni și minciuna.

Făcând o referire la statutul jurnalistului se prevăd următoarele: „Jurnalistul profesionist este acela care are drept ocupație constantă și retribuită exercitarea profesiunii sale într-una sau mai multe publicații cotidiene sau periodice sau într-una sau mai multe agenții de presă și ale cărui venituri provin în principal din această activitate”. În baza acestui cadru legislativ, jurnalistul are dreptul de a încheia un contract de muncă individual cu patronatul. El are așadar libertatea de a face parte sau nu dintr-un sindicat al profesiunii, are dreptul să invoce clauza de conștiință și are și obligația de a-și asuma responsabilitățile morale ce decurg din exercitarea acestei profesiuni.

Exclusivitatea datorată publicației, precum și existența unui contract de muncă în relația angajat-patron nu presupun faptul că jurnalistul ar fi „un sclav lipsit de drepturi în raport cu redacția și că numai el ar avea obligații”. În viața de zii cu zi a jurnalistului sunt des întâlnite situațiile în care punctul de vedere al ziaristului nu este ascultat, iar patronatul îi încalcă dreptul la libera exprimare, încercând să-l determine să scrie împotriva convingerilor sale. În această situație singura soluție viabila este apelul la clauza de conștiință. Clauza de conștiință este definită în termeni foarte diferiți de la o țară la alta, însă esența prevederilor rămâne totdeauna aceeași, chiar dacă textul este unul de cod, de recomandare, de regulament de ordine interioară al publicației sau articol de lege. În general, clauza de conștiință prevede dreptul ziaristului profesionist de a spune nu oricărei ingerințe, redacționale sau extraredacționale, atunci când credințele și convingerile acestuia sunt puse în joc.

Pe plan european statutul legal al clauzei de conștiință este departe de a fi elucidat, iar România se afla în acceași situație. Astfel, în articolul 14 al Rezoluției 1215 (1993) cu privire la etica jurnalistică se menționează: „(…)Trebuie întărite garanțiile libertății de exprimare a jurnaliștilor care sunt, în ultimă instanță, cei care transmit informația. Pentru aceasta, trebuie găsite nuanțele juridice și elucidată natura clauzei de conștiință și a secretului profesional cu referire la sursele confidențiale, armonizând dispozițiile naționale, în vederea aplicării acestora în cadrul mai larg al spațiului democratic european”. În schimb, Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă precizează următoarele: „Ziaristul are responsabilitatea civică de a acționa pentru instaurarea justiției și dreptății sociale. În cazurile în care are știință de abuzuri sau încălcări ale legilor, potrivit clauzelor de conștiință, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerință care să-i influențeze decizia”.

Astfel ajungem să concluzionăm ca raspunsul la întrebarea cui i se supune jurnalistul ar trebui să fie: nimănui! Jurnalistul trebuie să fie liber de orice constrângeri, supus numai relatării adevărului și în slujba cetățeanului și nu a instituțiilor media, politice sau a altor factori care nu fac decât sa inducă falsitatea și minciuna.

II.2. Cerințele deontologice și profesionale ale jurnalistului

Gândindu-ne nu doar la esența muncii sale, ci și la multitudinea de sarcini și atribuții pe care jurnalistul le are, constatăm că „el” ar trebui să fie „un căutător și distribuitor de informații, un pedagog care educă publicul, un lider de opinie care formează judecățile și credințele audienței, un animator care mobilizează și solidarizează colectivitățile” etc.

Problema cerințelor pe care le impune meseria de jurnalist este în strânsă legătură cu aceea a pregătirii lor profesionale. Pe baza poziției lor deosebite în societate, comportamentul „profesional” al jurnaliștilor nu este legat de „profesionalizarea” în sensul strict al cuvântului, deci nu este legată de o mai mare autonomie, ci ar putea conduce la intensificarea controalelor din partea nejurnaliștilor. Iar în cazul în care jurnaliștii ar fi obligați la un comportament etic pur responsabil, consecința ar fi că s-ar forma alte dependențe în locul unei mai mari autonomii profesionale.

Asumarea responsabilității este un concept cuprinzător, cu sfere de aplicare în multe domenii acesta intervine atunci când sunt încălcate norme de conduită, de reglare a relațiilor interumane. Este evident că atunci când discutăm despre principiul responsabulității și răspunderii jurnalistice ne referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei și nu la conduita ilicită în general. Printre principiile de bază care responzabilizează jurnalistul se numără și refuzul seducțiilor: aceasta înseamnă a refuza banala mită și de a intercepta subtila publicitate mascată, de a refuza călătoriile de studii sau de informare plătite de cei „interesați” precum și multe alte tipuri de avantaje care ar influența „obiectivitatea și imparțiabilitate celui care difuzează informația”. Este evident, de asemenea, că jurnalistul trebuie să fie conștient de răspunderea ce o poartă o persoană umană care devine dintr-o cauză sau alta obiectul investigației sale. Ar mai trebui precizat că prin însăși condiția profesiei sale care se vrea una de echipă, ziaristul are responsabilități și față de colectivul în care lucrează. În acest sens el va proteja propria instituție, va respecta politica editorială și nu va submina autoritatea colegilor de echipă.

Pentru a înțelege care sunt liniile de conduită a unui reporter, trebuie să vedem și care sunt calitățile pe care trebuie să le posede. Așadar, cel mai important echipament al uni reporter este ceea ce poartă cu sine, idei și atitudini. Gazetăria este una dintre acele meserii care se învață făcând greșeli. Atitudinile corespunzătoare unui bun reporter, așa cum le descrie David Randall, sunt:

simț dezvoltat al știrii;

pasiunea pentru precizie – precizia este cea mai admirată calitate a unui ziarist;

nu face niciodată presupuneri;

niciodată să nu vă fie teamă că păreți proști – mai bine întrebați de 3 ori și scrieți o dată;

suspiciune față de toate sursele;

lipsa prejudecăților;

empatie cu cititorii;

simțul urgenței;

individualitate accentuată.

II.3 Gafe făcute frecvent de către jurnaliști

În ultimul timp asistăm la o scădere a interesului pentru adevăr și la o creștere a spiritului comercial. Din ce în ce mai mult jurnaliștii caută subiecte senzaționale și prezintă fapte ce țin de viața privată a unor personalități mai controversate sau supuse mai mult atenției publice. Începem a cădea de acord că fenomenul paparazii există și face uneori victime, dărâmă prestigii, face valuri, însă ziarele se vând mai bine, iar emisiunile tv sunt mai urmărite de public – secretele și scandalurile atrag ca un magnet! Omul de „rând” vede că se întâmplă și la „case mai mari” și atunci este mulțumit!

Cu ceva timp în urmă, singura sursă de informare erau ziarele, care formau opinia publică într-un mod pe care chiar și cei care le criticau trebuiau să-l recunoască. Dacă scria în ziar, însemna că trebuie să fie adevărat: „Tot ce știu este ceea ce citesc în ziare” (Will Rogers, umorist american). Cine altcineva putea să ajungă la urechea publicului și să-i spună altceva? Însă acele vremuri s-au schimbat. Ziarele nu mai dețin monopolul virtual asupra informațiilor. Radioul, rețeaua de televiziune, nenumăratele reviste, un număr tot mai mare de săptămânale locale, ajung la masele de oameni și pot influența opinia publică. În zilele noastre trebuie înfruntată concurența acerbă. Cititorii au la dispoziție multe alternative și o multitudine de puncte de vedere diferite, chiar variante diverse ale știrii sau pur și simplu variante „mai bune” ale acelorași știri. Pare atunci evident că mass-media ar trebui să conștientieze mai mult rolul său de serviciu public și să realizeze că influențează luarea deciziilor de interes public. De asemenea, aceste „războaie mediatice” ar trebui să înceteze și să se facă o concurență dreaptă, loială publicului și angajată informării concrete și corecte. Pe de altă parte, ideea respectării codurilor deontologice constă ăntr-o tot mai mare masură încălcarea sau neluare în seamă a lor. Totodată, critica se mai îndreaptă și spre calitatea conținutului editorial, a proceselor de producție sau a practicilor jurnalistice cu scopul de a se ajunge la procesul de responsabilizare și profesionalizare a jurnaliștilor, dar și la educarea consumatorului de mesaje mass-media. Observăm că această atitudine critică se îndreaptă îndeosebi către lipsa de profesionalism, abordarea senzaționalistă de care dau dovadă unii jurnaliști, lipsa de înțeles care caracterizează mesajul. Care sunt, așadar, faptele reproșate jurnaliștilor? Rareori plagiatul, cel mai adesea venalitatea, prin cadourile indirecte, călătoriile gratuite sau activitățile externe plătite peste cuantumul normal. Acestora li se adaugă: lipsa de respect pentru viața privată, folosirea unei false identități, furtul documentelor, intruziunea într-o anchetă sau în derularea unui proces, speculațiile pe marginea unor verdicte. Apoi urmează zvonurile răspândite, inexactitățiile, invențiile, reconstituirile, simulările și trucajele, minciunile și defăimările; iar din când în când, vulgaritatea: în intenția de a plăcea păturilor sociale mai puțin rafinate ale populației, jurnalistul filtrează actualitatea pentru a oferi un spectacol: vedete, cancanuri, adultere și perversități, conflicte deschise, terorism, sânge și orori inutile.

Cum ne putem da seama că presa nu abuzează de puterea pe care o are și că nu încalcă propriile principii, norme și reguli? La această întrebare spinoasă trebuie să discutăm despre greșelile săvârșite de presă. Așadar, eroarea sau greșeala de presă nu poate fi decât neintenționată, deoarece denaturarea sau falsificarea datelor și faptelor în mod intenționat înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăție, a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenționate îl discreditează pe autor și publicația, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidența legii penale, unde sancțiunile sunt mari, ajungându-se chiar la pedeapsa cu privarea de libertate. Dar dacă jurnalistul ar fi mai responsabil, cu atât greșelile vor apărea mai rar, pentru că organizațiile de presă riscă să își piardă cititorii și credibililitatea.

Obiectul reproșurilor adresate jurnaliștilor îl constituie incompetența, lipsa de cunoștințe sau de profesionalism. La acestea se adaugă servilitatea față de patroni, setea de celebritate și goana după exclusivitate, aroganța, refuzul de a recunoaște propriile greșeli. De asemenea, publicul nu apreciază că jurnaliștii acceptă mici atenții, călătorii gratuite, că nu au respect față de viața privată (sub aspectul că ce e prea mult strică), că folosesc uneori identități false, că fură documente și amestecă faptele cu opiniile personale. Toate acestea sunt sancționate de cititori, chiar dacă presa în ansamblul ei crede că aceasta se cere.

II.4 Libertatea presei și responsabilitatea jurnalistului față de surse.

Trăim într-o societate in care totul devine interesant, nou, în care acel “tot” devine comunicare, informația și-a pierdut reperele, iar fiecare mijloc de comunicare știe că există pentru a fi folosit de propriul său public. Relația dintre comunicare și informare a luat un cu totul alt sens și a devenit extrem de reală de când „comunicarea” are un nou înțeles inventat de personajele care, aflate în afara unor media, și-au făcut o meserie din a lucra cu ele. Așadar, presa este o formă de exprimare a libertății de gândire care contribuie la formarea opiniei publice, la schimbul de idei și la informare, iar obligația presei de a tipări adevărul reprezintă un element standard al retoricii sale.

Mulți afirmă ca un din cele mai importante cuceriri după Revoluția din decembrie ’89 o reprezintă, fără îndoială, libertatea presei. O atestă numărul uriaș de ziare, reviste, posturi radio și televiziune. Și totuși, apare mereu o întrebare: cât de liberă este presa în România, care sunt limitele și condiționările ei: De ce e atât de prețioasă libertatea presei înlăuntrul modelului democratic? Cel mai simplu și mai evident dintre răspunsurile posibile este următorul: pentru că, adesea, practica vieții sociale ne demonstrează că îngrădind libertatea de expresie și informare oferită de presă, funcția socială fundamentală a acesteia, cea de „câine de pază” al puterii statului este neîndoielnic stânjenită. Explicația în favoarea practicării libertății presei vine din faptul că noi, destinatarii mesajului, nu ne putem forma liber competența civică decât dacă primim o repezentare corectă și coerentă asupra realității. Se pare că această reprezentare nu poate proveni doar din mesaje monovalente, deoarece se bazează pe o bogată, însă adesea subtilă și uneori contradictorie țesătură de informații.

În Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 19 Decembrie 1948 și la care au aderat aproape toate statele lumii, se reglementează dreptul la informație, a libertății de exprimare și la opinie prin următorul conținut: „Orice om are dreptul la libertatea opiniei și a exprimării, ceea ce implică dreptul de a nu fi neliniștit pentru opinia lui, și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi indiferent de granițe, informațiile și ideile prin orice mijloace de exprimare”. Fără îndoială, mass-media reprezintă cea mai importantă formă de transmitere a opiniilor și informațiilor, datorita ariei largi de cuprindere pe care o dețin, iar „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societăți democratice, una din condițiile de bază ale progresului și dezvoltării fiecărui individ”. Trebuie însă să specificăm că libertatea de exprimare prin presă este subordonată dreptului la informare.

De asemenea, trebuie să precizăm că jurnaliștii afirmă că ei comunică „adevărul”. Publicul, deși de obicei susțin că angajații din mass-media trebuie să publice sau să difuzeze doar „adevărul”, poate bănui că lucrurile care apar în presă, conținuturile mediatice, nu reprezintă neapărat „adevărul”. Termenul – ca și definiția lui, de altfel – poate fi supărător de vag. Cu toate acestea, adevărul reprezintă un scop despre care cei care lucrează în presă afirmă că este idealul conținutului mesajului presei. De altfel, Walter Lippmann a subliniat faptul că știrile și adevărul nu reprezintă unul și același lucru și că trebuie să se facă o distincție clară între ele. Tocmai de aceea țin să precizez că în mass-media înșelarea apare atunci când „încercăm să-i înșelăm pe ceilalți în mod intenționat, le comunicăm mesaje destinate să îi inducă în eroare, să îi facă să creadă ceea ce noi înșine nu credem ( …) prin intermediul acțiunii sau al lipsei de acțiune, sau chiar prin tăcere” (Sissela Bok, Lying: Moral choice in Public ans Private Life)

Deoarece pentru un jurnalist sursele sunt primordiale în investigația sa zilnică, voi prezenta în cele ce urmează de ce este atât de importantă responsabilitatea față de surse. În primul rând, acest concept este foarte important deoarece sursele bine informate sunt pâinea și cuțitul reporterului, după cum spunea și Clifford Christians. Însă, răspunderea este un cocept cuprinzator, cu sfere de aplicare în multe domenii. Intervine atunci când sunt încălcate norme de conduită cu rol de reglare a relațiilor interumane. Este evident că atunci când discutăm despre principiul răspunderii jurnalistice ne referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei și nu la conduita ilicită în general. Iar principiul protejării surselor are aplicare acolo unde este vorba de persoane care dau interviuri și declarații. A proteja sursa înseamnă luarea de către ziarist a precauțiilor necesare pentru ca aceasta să nu fie expusă în mod inutil.

E unanim recunoscut faptul că orice informație trebuie verificată din două sau trei surse înainte de a fi publicată. Cele mai multe coduri etice, precum și politicile companiilor, insistă asupra verificării precise a sursei, ori de câte ori acest lucru este posibil. Regulile cer, de asemenea, citarea corectă, corectarea greșelilor și relatarea contextului, toate pentru tratarea corectă a surselor și mai ales pentru prevenirea omisiunilor.

Așa cum știm deja, relațiile profesionale ale jurnalistului cu sursele sale sunt complexe. Iar de încrederea pe care sursa o acordă omului de presă, precum și de capacitatea acestuia de a câștiga dar și păstra această încredere depinde calitatea textelor media. De altfel, protejarea sursei nu trebuie privită, așa cum am mai spus, doar ca o practică, ci ca un drept efectiv al jurnalistului. Astfel, protejarea sursei și responsabilitățile ce decurg de aici este sau ar trebui să fie o datorie de onoare pentru jurnalist. Și în definitiv, responsabilitatea față de sursă nu înseamnă decât libertate de exprimare.

Capitolul III

Viața privată și refuzul stimulării scandalurilor publice

III.1 Între viața publică și viața privată

În ansamblu, viața privată face referire la un principiu complex ce grupează respectul vieții private și cel datorat vieții familiale, vieții intime, precum și dreptul la propria imagine. Însă este destul de dificil de stabilit o graniță între viața privată și cea publică în cazul unei persoane publice, deoarece este dreptul publicului de a fi informat cu tot ceea ce îl poate interesa pe de o parte și dreptul fiecărei persoane la intimitate pe de altă parte. Așadar, „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici ale unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri." (Art.12 – Declarația Universală a Drepturilor Omului).

Ținând cont de imposibilitatea delimitării concrete a acestui principiu, se ridică firește întrebarea: în ce constă dreptul la viață privată? Conceptul de viață privată după părerea profesorului Thomas Emerson încearcă să traseze o linie de demarcație între individual și colectiv, între individ și societate. Acest concept „încearcă să-i ofere individului o zonă în care acesta să fie doar individ, și nu membru al comunității. În acea zonă, el este stăpânul propriilor gânduri, poate avea propriile secrete, viața proprie, poate dezvălui lumii exterioare numai ceea ce dorește. Pe scurt, dreptul la viață privată stabilește o arie exclusă din viața colectivă și neguvernată de regulile traiului în comun.” Viața privată este considerată a fi un drept fundamental în orice stat democratic și deși este dificil de definit, în general aceasta cuprinde:

relațiile în general, precum și corespondența sau alte forme de comunicare;

viața intimă, care acoperă și sexualitatea;

domiciliul și locul de muncă;

activitățile profesionale.

Dar înainte de toate trebuie să știm că preocuparea pentru protecția vieții private nu este, din punct de vedere filozofic, politic și cultural, o preocupare de dată recentă. Aspectele clasice ale dreptului la o sferă privată – sau mai bine spus inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței – susțin ceea ce am descris mai sus: indiferent dacă ceea ce face persoana la ea acasă este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy în interiorul clădirii trebuie respectat. Dreptul la viață privată (The Right of Privacy) este codificat încă de la începutul secolului al XX-lea. S-a început cu definirea dreptului la publicity, apoi s-a continuat cu „dreptul de a fi singur”, iar cu vremea, dreptul la viață privată s-a extins asupra planning-ului familial. Simplu spus „intruziunea în recluziunea sau în singurătatea sau în problemele private, publicarea unor fapte private stânjenitoare”, precum și publicarea numelor minorilor sau a victimelor reprezintă încălcări ale vieții private.

Astfel, fiecare persoană are dreptul de a se dezvolta din punct de vedere psihologic și emoțional potrivit modului său de percepție al realității sociale, caracterului și principiilor de viață, fie adoptate sau autoimpuse. Așadar starea de intimitate a persoanei și, implicit, libertatea ei de a avea o sferă proprie în care să se manifeste nesupusă niciunui aspect sau control, decât propriei conștiințe, cuprinde nu doar un spațiu propriu, inviolabil în care acesta își manifestă personalitatea intimă, dar și un domeniu propriu al gândurilor, al manifestărilor intime, al convorbirilor, comunicărilor confidențiale, nesupuse niciunei cenzuri.

Adevărații părinții ai legislației vieții private sunt doi juriști americani: Samuel D. Warren și Louis D. Brandeis. Ei au publicat în 1890, în Harwrad Law Rewiew, un articol în care susțineau „necesitatea apariției unui nou domeniu de drept, care să favorizeze, atât pe calea legilor propriu-zise cât și pe cea a jurisprudenței, protejarea universului intim al persoanei”.

Așadar ingerințele în viața privată sunt:

intruziunea;

dezvaluirea de fapte jenante;

punerea într-o lumină falsă;

publicarea numelui și imagini fără acordul subiectului.

Viața privată este un principiu cu conținut complex care grupează pe lângă respectul vieții private și dreptul la propria imagine și dreptul persoanei de a dispune de ea însăși așa cum dorește.

În privința statutului social, desigur, oricine are dreptul la viață privată, dar sfera de intimitate se restrânge proporțional cu celebritatea individului, de aici având și o importanță mai deosebită convorbirile intime pe care le poartă, fotografiile sau peliculele în care apare. Și tocmai de aceea există o foarte mare diferență între interesul public și ceea ce publicul poate considera interesant. Iar din această cauză nu orice curiozitate a publicului trebuie satisfăcută. Jurnaliștii trebuie să aibă motive foarte întemeiate ca să încalce intimitatea persoanelor și trebuie, de asemenea, să fie conștienți de consecințele unui asemenea gen de gazetărie.

Așadar, ziaristul trebuie să fie foarte atent cu astfel de informații, deoarece, mai târziu, aceea persoana l-ar putea acționa în instanță pentru încălcarea dreptului la viață privată. Iar principiul respectării vieții private poate fi încălcat doar atunci când se petrec fapte deosebit de grave, ce pot pune în pericol comunitatea.

Doar în acest caz se pot furniza informații despre viața privată a acelei persoane, doar dacă informațiile sunt verificate și pot fi susținute de documente, fotografii etc. Însă respectarea vieții private nu îmseamnă că fiecare poate face ce vrea, deoarece toți trebuie să ne supunem normelor existente în societate, unde libertatea personală a fiecăruia se întinde până acolo unde nu o încalcă pe a altuia. Este destul de dificil de trasat granița dintre viața privată și ceea ce iese înafara ei, mai ales în cazul persoanelor publice.

Pe de o parte, este dreptul publicului de a fi informat cu tot ceea ce îl poate interesa sau afecta, iar pe de alta, dreptul fiecărei persoane la intimitate. Pe scurt putem spune că aria vieții private se află într-o continuă evoluție în societățile contemporane unde putem observa un efort continuu de adaptare atât din perspectivă legislativă, cât și din aceea a eticii jurnalistice.

III.2 Mass-media și protecția vieții private

În presa românească, practica titlurilor-bombă este frecventă, putem spune chiar încetățenită. Relatările asupra vieții și afacerilor unor persoane private sau publice umplu sute de pagini. Scuzele ulterioare, rectificările și drepturile la replică apar infinit de rar și cu „minore consecințe pentru îndreptarea imaginii”. Desigur, vina aparține atât lipsei de legislație, cât și climatul însuși al vieții sociale și politice, excesiv de popularizat. De vină sunt și autoritățile care tratează cu indiferență cazurile de corupție dezvăluite de ziariști, acceptând tacit perpetuarea unor asemenea practici. Mi se pare normal ca aceștia din urmă să vadă peste tot doar falsuri, corupție, jaf la drumul mare și înșelăciune. Lipsa de transparență, slaba comunicare și indiferența sunt atuurile pe care oamenii de presă le exploatează în numele spiritului civic. Iar „Pentru a atinge un public record, presa pune accent pe excepțional în defavoarea reprezentativului, pe senzațional în defavoarea a ceea ce este interesant. (…) În cea mai mare parte, informațiile sunt sortite uitării datorită crimelor din barurile de noapte, a mișcărilor rasiale, a grevelor punctate de violență și a certurilor dintre înalții funcționari. Comisia nu protestează că se publică astfel de fapte, ci pentru că presa se ocupă prea mult de ele. Este așa de obsedată de ele, încât uită să furnizeze cetățeanului informațiile și discuțiile de care el are nevoie pentru a face față responsabilității sale în comunitate” Ajunși în acest punct, trebuie să precizăm că evaluarea unei manifestări ca aparținând sau nu de sfera intimă a persoanei poate fi făcută după două criterii. Un prim criteriu ar fi locul unde s-a petrecut această manifestare. Dacă ea a avut loc într-un cadru strict privat (locuință sau reședință personală), se va putea decide că manifestarea a avut un caracter intim într-o asemenea accepție a manifestării, deși ar fi greu să li se refuze acestor manifestări caracterul lor privat, intim. Un al doilea criteriu ar fi acela al caracterului manifestării, indiferent de locul unde a avut loc. În acest caz, trebuie să se facă dovada că, prin natura sa, manifestarea a avut un caracter confidențial, intim, dovadă nu ușor de făcut dacă ținem seama că evaluarea ca intimă a unei manifestări care a avut loc în public poate fi ușor contestată, mai ales când caracterul confidențial nu apare cu maximă evidență. Viața privată este într-un stat democratic un drept fundamental al individului. De exemplu, în cultura franceză se consideră că faptele ce țin de viața privată a unui om aparțin de patrimoniul său moral și nimeni nu are dreptul să le publice fără un consimtământ anterior.

Conform legislației franceze, jurnalistului îi este interzisă publicarea fotografiei unei persoane fără acordul acesteia, dacă fotografia nu reflectă o activitate sociala. Din păcate, în presa românească acest principiu nu-și găsește reflecție, ci mai degrabă asistăm la o încalcare flagrantă. Totodată dreptul la imagine acordă persoanei/instituției posibilitatea de a dispune de sine și de reflectarea corectă în media. Nerespectarea acestui drept prin intruziunea în viața privată, prin injurie, calomnie, comentariu necinstit reprezintă în mai toate legislațiile occidentale motive întemeiate pentru chemarea în instanță.

Așa cum am observat deja, domeniul legislației vieții private interferează cu diverse alte delicte precum calomnia, ficționalizarea și dezvăluirea de fapte jenante. Iar cele mai banale, dar și cele mai frecvente procese de punere într-o lumină falsă, se nasc din cauza unor comentarii inadecvate adăugate cel mai adesea fotografiilor. Și știm cu toții că acest lucru se întâmplă frecvent în majoritatea ziarelor românești. Se pare că principiul „o imagine valorează cât o mie de cuvinte” nu mai este de ajuns! Iar „A pune pe cineva într-o lumină falsă înseamnă a interpreta incorect faptele reale, a adăuga unor fapte reale alte fapte care în context par credibile dar nu sunt adevărate, a înlănțui contextual cauze și consecințe care par logice dar sunt imaginate, producând daune onoarei și respectabilității unei persoane”. Acesta este de fapt principiul tabloidelor – cărora li se asociază printre altele fenomenul paparazzi – care ignoră deliberat orice urmă de autocenzură etică. Ei se bazează pe dorința persoanei de a avea statutul de persoană publică și consideră că sunt de acord cu acceptarea situației conform căreia o bună parte din viața lor urmează să se desfășoare „în acvariu”.

Cele mai grave acuzații de punere într-o lumină falsă apar în situația în care există o discrepanță între titlul articolului și conținutul acestuia, sau prin însăși substanța se obține un neadevăr. Această „specie” derivată a luminii false, denumită ficționalizare acoperă o întreagă pleiadă de practici jurnalistice, plecând de la simpla accentuare a titlului și sfârșind cu inventarea, din lipsă de subiecte proaspete, a unei povești difuzate ca adevărate. Însă cel mai vechi element al vieții private este cel referitor la publiciatea numelui și imaginii. Intrați în era comunicării fulger, în care reclama ocupă un rol din ce în ce mai important în viețile noastre, a devenit imperos necesară o protecție asupra numelui și imaginii unei persoane. De exemplu, o persoană extrem de cunoscută nu dorește să apară într-un spot publicitar, însă, fără voia ei, acest lucru se întâmplă. Este evident, că în acest caz, trebuie ca persoana să fie protejată legal de astfel de intruziuni. Total diferit de celelalte categorii discutate anterior, dreptul de publicitate a numelui și imaginii are, mai degrabă, un caracter mai comercial decât unul de protecție propriu-zisă a vieții personale. Așadar, acest drept interferează într-o anumită măsură cu teoria dreptului de autor, cu deosebirea că aici avem de-a face nu cu un produs al activității intelectuale, ci cu persoana umană, reprezentată vizual sau prin numele său.

Privitor la protecția vieții private și la refuzul de a stimula crizele sociale, codurile etice și deontologice prevăd:

„Jurnalistul are obligația de a respecta viața particulară a oricărei persoane” (Carta de la München);

„În ce privește sinuciderile, regula noastră este tăcerea, cu două excepții: dacă s-a produs într-un loc public; dacă este legată de evenimente politice sau profesionale de interes public” (Regulamentul Agenției Ouest – France);

„Se va rezista tentației de a înflăcăra opinia publică în chestiuni care riscă să învenineze atmosfera socială” (Codul Asociației cotidienelor britanice);

„Nu vor fi publicate declarații și fotografii care ofensează onoarea, religia, rasa ori care sunt tributare senzaționalului născut din sau provocator de violență” (Codul de presă al Asociației Ziariștilor Gemani, 1973);

„Mijloacele de informare vor evita să stimuleze curiozitatea morbidă asupra detaliilor vicioase sau criminale” (Codul etic al Sin.SDX, SUA).

În cele din urmă ne dăm seama că mai este nevoie și de alți factori pentru a distinge bârfa și exhibiționismul de informația necesară procesului democratic de informare a publicului. De alminteri, apelurile la „drepturile publicului de a ști” reprezintă metoda cea mai obișnuită de a reduce bogația relației dintre ceea ce este public și ceea ce este privat. Există o foarte mare diferență între interesul public și ceea ce publicul poate consideră a fi interesant dacă este prezentat într-o manieră îndeajuns de senzaționalistă. Jurnalistul trebuie să aibă motive foarte întemeiate ca să încalce intimitatea persoanei și trebuie, de asemenea, să fie conștient de consecințele unui astfel de gen de gazetărie. Despre persoanele publice putem considera că atunci când au devenit așa ceva au renunțat sau și-au sacrificat dreptul la viață privată. Dacă ne cer votul sau dacă le plătim salariile prin impozite, atunci avem dreptul să știm cine sunt și cum trăiesc. Această justificare este, însă, aplicată în general, într-un mod partizan: o regulă generală a jurnalismului pare să fie aceea că ziariștii apără intimitatea celor pe care îi admiră și investighează viața privată a celor pe care caută să îi distrugă.

III.3 Intruziunea în viața personală

În ciuda progresului tehnic, precedentul juridic existent și legile care apără o persoană în cazul unui prejudiciu de orice natură reprezintă, totuși, o bază inadecvată pentru domeniul știrilor. Nu este suficient să urmezi litera legii. De aceea, există motive întemeiate care susțin stabilirea unei etici a vieții personale, mai cuprinzătoare decât legea și care să reglementeze colectarea și distribuirea de către presă a informațiilor.

În primul rând, trebuie precizat faptul că legea nu protejează intimitatea persoanelor care sunt oficialități publice. În al doilea rând, presei i-a fost acodată o mare libertate în definirea conceptului de valoare de știre. Persoanele „catapultate” de evenimente în ochii publicului sunt în general plasate, ca și oficialitățile alese, sub efectul legii vieții private. Interpretând exceptarea, în interes public, a unor persoane de la legea vieții personale, tribunalele au definit diverse materiale ca având valoare de știre sub motivul că mass-media relatau materialul respectiv. Iar o altă precizare ce merită a fi făcută este aceea că de principiul protecției vieții private nu se pot bucura în mod egal persoanele publice și cetățenii de rând.

Motivul principal al acestei situații îl constituie condiția asumată a persoanelor publice de a fi în centrul atenției ca urmare a voinței lor, nu a unor conjuncturi de necontrolat. Se consideră, pe bună dreptate, că nicio persoană publică, indiferent dacă este politician, actor faimos sau sportiv, nu a fost obligată să devină celebră. Din acest statut acceptat decurg și o serie de avantaje indiscutabile care au ca revers o restrângere a universului intim. De aceea plângerile lor cu privire la indiscreția presei nu au șansa unui sprijin legal. De altfel, legislația de protecție a vieții private nu se referă la publicarea de informații false care intră sub incidența altor articole de lege (cum ar fi calomnia). Atunci când vorbim de viața intimă a persoanei ne referim exclusiv la fapte reale care dintr-un motiv sau altul nu trebuie date publicității.

În acest context, trebuie să precizăm încă o dată că mass-media este principalul instrument al unei societăți democratice, ceea ce conduce la asumarea a două drepturi fundamentale: dreptul la informare și libertatea de expresie. În acest cadru caracterizat de libertate și participare, mass-media deține un rol de consolidare a noii societăți, de susținere și monitorizare a unei democrații adevărate, iar în calitate de a „patra putere în stat”, presa creează noua opinie publică și noua societate civilă.

Independente sau combinate între ele, violările drepturilor la viața personală, după cum am precizat mai sus, pot fi clasificate în patru mari domenii: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă și publicitate numelui și imaginii fără acordul subiectului. Iar dezbaterile asupra cazurilor de încălcare a dreptului la viață privată evidențiază trei principii morale ce fixează pentru oamenii de presă o etică a vieții private.

Primul principiu prezintă decența și corectitudinea ca nefiind negociabile. Chiar dacă legea nu amendează în mod expres minciuna, aluziile, inconștiența și exagerarea, decența umană și corectitudinea o fac. Al doilea principiu moral propune „valoarea socială a reabilitării” drept un criteriu pentru selectarea informațiilor despre viața privată ce merită de a fi difuzate. Al treilea principiu declară că demnitatea persoanelor nu trebuie să fie afectată în numele privilegiului presei. Tot ceea ce servește cel mai bine oamenilor obișnuiți trebuie să aibă prioritate în fața oricărei cauze sau slogan. Pe scurt, în acest capitol am dorit să sugerez că informația privată cuprinsă în știri trebuie să treacă testul acestor trei principii pentru a primi o justificare etică. Așadar, cazurile de ingerință în viața personală sunt clasificate în patru mari categorii, care nu se exclud reciproc:

nerespectarea izolării sau a singuratății cuiva;

dezvăluirea publică a unor probleme particulare supărătoare;

publicitatea care plasează individul într-o lumină falsă;

apropierea numelui sau a imaginii unui individ pentru avantaje comerciale.

Referitor la încălcarea dreptului la viață privată, trebuie să menționez că cea mai cunoscută categorie de violare a vieții private este intruziunea. Sub acest concept pot fi cuprinse un număr mare de fapte diverse, având ca punct comun spațiul privat, acțiunile și relațiile intime, precum și documentele aflate în posesia persoanei și care o privesc numai pe ea. Intruziunea pleacă deci, de la clasic recunoscuta „violare de domiciliu” și până la procurarea de informații ce țin de universul personal, fără acordul direct al persoanei sau al unui organism abilitat (poliție, procuratură, justiție etc.). Intruziunea este definită ca fiind încălcarea fizică, electronică sau mecanică, extrem de inoportună a spațiului privat al unei persoane.

Intruziunea include conversațiile înregistrate în secret, supravegherea extrem de agresivă și fotografiile făcute de la distanță cu teleobiectivul. Intruziunea se referă la colectarea informației și nu la răspândirea ei prin publicare sau difuzare. Jurnaliștii care colectează informați cu o cameră sau un reportofon ascuns se pot face vinovați de intruziune, indiferent ce se află sau dacă publică ori nu informația.

De mai mare interes pentru cetățeni și presă decât intruziunea în locuri publice este intruziunea în locuri private. Legea a considerat că încălcarea proprietății private este o ilegalitate. Constituie invadare a proprietății private și deschiderea corespondenței, ascultarea telefoanelor sau accesarea documentelor din computer. Doar reprezentanții legii pot instala microfoane, monitoriza convorbirile telefonice sau pot controla comunicarea computerizată, doar în baza unui mandat valid de percheziție.

Înregistrarea în secret făcută de un participant la conversație constituie intruziune, mai ales dacă sunt folosite subterfugii pentru a instala echipament electronic de înregistrare într-un loc privat, cum ar fi domiciliul. Legislația de protecție a vieții private nu se referă la publicarea de informații false. Atunci când vorbim despre viața intimă a unei persoane, ne referim la fapte reale care nu ar trebui date publicității.

Derivând direct din intruziune și constituind adesea o consecință a acesteia, dezvăluirea de fapte jenante constituie o a doua categorie largă de violări ale intimității față de care cetățeanul solicită să fie protejat. În această categorie se înscriu atât faptele descoperite în mod direct de către jurnalist – prin fotografiere, filmare sau relatare – cât și, sau mai ales, fapte dezvăluite prin intermediul unor documente de uz privat sau din dosare instrumentate de instituții ale statului și care nu aparțin de domeniul public.

În urma celor descrise mai sus, putem clasifica infracțiunile prevăzute de legislația penală în trei categorii: cele care violează intimitatea – acestea privesc prin producerea lor pătrunderea în viața privată a persoanei fără consimțământul acesteia; cele prin care făptuitorul urmărește să fixeze pe un suport oarecare aspectele vieții private pe care le-a surprins – înregistrarea unei imagini, a unei conversații sau a unei informații nominative; cele care implică difuzarea, facerea publică a unor secrete ale persoanei, transmiterea și publicarea unor cuvinte sau imagini, care în mod legal nu pot fi puse la dispoziția publicului (J.Robert, J.Duffar, Droit de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993).

De aici putem trage concluzia că lumina falsă are multe în comun cu calomnia. Ceea ce trebuie protejat de lumina falsă este reputația, așa cum este și în cazul calomniei. Lumina falsă reprezintă răspândirea cu bună știință a unei imagini false, extrem de jignitoare pentru o persoană. Dezvăluirea de fapte jenante, aparținând trecutului sau actualității reprezintă o altă modalitate e violare a vieții private. Publicarea detaliilor intime nu ține de interesul legitim al publiculuiși nici nu se justifică prin de statutul de știre. Tocmai de aceea asemenea elemente din viața personală a căror dezvăluire nu se face în interesul publicului, sunt menite și trebuie să rămână proprietatea persoanei (mai ales dacă nu contravin legilor în vigoare).

Dezvăluirea de informații jenante ar putea trece ușor drept calomnie. Diferența este că în primul caz nu se contestă adevărul celor afirmate de jurnalist, ci doar interesul public pe care l-ar putea prezenta informația divulgată. În acest context, atentatele la viața privată sunt constituiete din următoarele:

ascultarea, înregistrarea și transmiterea unor imagini/vorbe fără acordul persoanei în cauză;

difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viața privată și de familie a persoanei fără acordul acesteia;

difuzarea de imagini ale persoanei, filmate în propria locuință sau în orice alte locuri private, fără consimțământul acesteia;

nerespectarea dreptului la intimitate în momente dificile, precum o pierdere ireparabila sau o nenorocire;

în cazul situațiilor de suferință umană, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violență, radiodifuzorii sunt obligați să asigure un echilibru între dorința de a satisface informarea corectă a publicului și riscul de a produce un amestec nejustificat în viața privată.

Pentru respectarea vieții private de către jurnaliști trebuie să invocăm dreptul constituțional și codurile deontologice. Se spune că presa respectă viața privată și sfera intimă a individului, dar trăim într-o democrație cu libertăți prost înțelese, iar uneori ne confruntăm cu încălcări elementare ale drepturilor omului. Dar stăm pe un spațiu denumit teritoriu public în care interferăm cu media, iar limitele libertății de exprimare sunt foarte dificil de trasat și încălcarea anumitor prevederi duce la mari conflicte mediatice. Așadar, trebuie să fim de acord că doar bunul-simț și respectul pentru cei de lângă noi va mai reglementa amploarea luată de dezvăluirea informațiilor strict personale.

Cap. IV. Studiu de caz:

Mass-media vs cuplurile regale ale secolului XXI

4.1. Roialitatea și dreptul la viață privată

Jurnalismul era considerat, acum ceva vreme, o profesie nobilă, asemenea celei de profesor, medic sau avocat. Cu timpul însă, trendurile sociale au modelat populația și manipulat puterea jurnalismului în favoarea mogulilor aflați la puterea trusturilor media, toate cu scopul perfid de a obține un profit mai mare.

Curiozitatea oamenilor devine insațiabilă când vine vorba despre subiecte de scandal mondene, în special dacă sunt implicate personalități cunoscute. Linia fină dintre public și privat este deseori depășită pentru a propulsa anumite “personaje” în lumina reflectoarelor, de a face cunoscute anumite fapte nu cu scopul de a informa, ci de a disemina informația corectă și concretă.

Tocmai din această cauză, limita dintre viața publică și cea privată pare a fi mai subțire pe zi ce trece, dorința oamenilor de a afla și cunoaște tot ceea ce se întâmplă în curtea vecinului face ca bariera dintre cele două să devină aproape inexistentă. Lumea a încetat a mai fi interesată de sine, devenind tot mai interesată de alții. Am ajuns să trăim într-o societate în care televiziunea și fantasticul au devenit realitatea în care trăim, făcându-ne dependenți de alții, de trăirile lor, transformându-ne în cineva insensibil, dar avid după sensibilitatea altora.

Accesul la mediile online și diferitele rețele de socializare au slăbit și mai mult această “barieră invizibilă” a vieții publice/private, multe dintre așa zisele vedete postând non stop poze, împărtășind detalii private din viețile lor unei lumi întregi. Astfel se nasc tot felul de speculații, știri false, scrise de către jurnaliști prea comozi în a căuta informații veridice.

Sursele nu mai sunt verificate în detaliu, informația îți este pusă pe tavă, iar totul nu te costă decât un click pe contul potrivit. Iar când vine vorba despre senzațional, atât în presa scrisă, audio-video și cea online, presa pierde din veridicitatea informației.

Până și titlurile acestora, devenite tipizate precum formularele la bancă, te îndeamnă să fi atent ca să afli cea mai “bombă știre”, de “ultima oră”, “incendiar de senzaționale”. Acești jurnaliști, sau mai bine zis pseudo-jurnaliști, se transformă realmente în regizori și scenariști iscusiți, și machiază cât mai atractiv mesajul cu scopul de a-i captiva cititorului/privitorului atenția și chiar de a creea un haos de proporții.

Într-un editorial al ziarului Adevărul, cunoscutul scriitor Andrei Pleșu puncta această problematică extrem de pragmatic, adresându-le cititorilor următoarele rânduri:” Întrebarea este până unde ai dreptul să-i manipulezi buna credință (a mesajului). Câtă minciună, câtă exagerare, cât scandal ai voie să mobilizezi pentru a-ți atinge scopul?”.

Dar ce se întâmplă în cazurile în care întreaga ta viață este sub atenta lupă a presei, când fiecare pas sau gest îți este vânat cu vigilența unei păsări răpitoare asupra unei prade sigure? În asemenea situații se numără persoanele cu un anumit rang sau statut social, care sunt vizate chiar din copilărie de către „obiectivul” nemilos al presei.

În viitoarele pagini voi detalia două astfel de situații, unul de pe “plaiuri mioritice”, iar cel de-al doilea de pe meleagurile britanice.

IV.1.1. Scurtă intruziune în viața cuplului regal William – Kate Middleton

Cel mai elocvent exemplu este viața Prințului William, Duce de Cambridge. Fiind de viță roială, a fost în lumina reflectoarelor încă de la prima răsuflare. Deși la vremea aceea regulile privind viața privată erau mai stricte și respectate, familia regală aloca suficient timp presei pentru organizarea diferitelor reportaje sau sesiuni foto.

De asemenea, presa a fost tot timpul una dintre puterile secundare ale monarhiei britanice, fiind patronată corespunzător de către cei aflați la putere, nefiindu-le permis accesul mai mult decât era necesar. Toate trusturile beneficiau de fotografiile oficiale, iar la evenimentele mondene cu toții aveau permisiune de a filma și difuza respectivele știri.

Odată cu apariția în peisajul familiei regale a prințesei Diana, ducesă de Wales, aceasta a fost urmărită permanent de către presă și paparazzi. La orice ieșire în afara “ fortificațiilor”, puzderia de flash-uri și obiective erau îndreptate către gingășia și finețea Dianei. Cunoscută atât pentru actele de solidaritate și sprijin, aceasta era exemplul perfect de urmat, tocmai datorită acestui lucru imaginea lui Lady Di a fost atât de intens mediatizată.

Însă toate lucrurile frumoase au o turnură nefavorabilă; la moartea regretatei Prințese Diana, primele speculații au survenit datorită urmăririi acesteia de către paparazzi. Deși dezmințite ulterior, întreaga lume a fost zguduită de acest incident, iar repercusiunile au fost majore.

Viața lui William Arthur Philip Louis, pe scurt prințul William, a fost așadar urmărită încă din brațele mamei sale (după cum se poate vedea în Fig.1). Cu timpul însă, a devenit încă un subiect demn de primele pagini, la orice întâmplare mai “senzațională”: o excursie la schi, absolvirea universității, întâlnirea iubirii vieții sale etc.

William și Kate Middleton sunt acum una dintre cele mai fotografiate cupluri din lume au devenit astfel următoarea țintă numărul unu din întreaga Anglie.

Cei doi s-au cunoscut în timpul studiilor la universitatea Saint Andrews. Kate era genul studentului timid, cu aptitudini sportive, studentă la specializarea Istoria Artelor, dar i-a atras atenția în Prințului în cadrul unui spectacol de modă universitar.

În vârstă de 19 ani, ei se cunoșteau anterior, și se vehicula că aceștia erau chiar prieteni buni înainte de acel eveniment. Intimitatea cuplului a fost păstrată însă în ținutul Scoției până la finalizarea studiilor, iar în anul 2004 a fost confirmată de fotografiile dinntr-o vacanță de schi petrecută împreună.

Prințul s-a angajat în cariera sa militară la Sandhurst, în timp ce Kate a ocupat un post în departamentul de achiziții al firmei Jigsaw. Funcțiile diferite ale cuplului au însemnat că se aflau într-o relație de lungă distanță – dar totuși și-au făcut timp să se vadă unul pe celălalt și șă se întâlnească în locurile preferate când erau în Londra. Cu toate acestea, nu a fost doar “lapte și miere”. Cuplul s-a luptat cu distanța și atenția media intensă asupra relației lor. Ca urmare, s-au despărțit în 2007.

Din fericire, despărțirea nu a durat atât de mult și mai târziu în acel an au ajuns din nou împreună, spre deliciul, bucuria și marea ușurare a publicului larg, care deja o îndrăgea pe Kate.

Până la așteptata cerere în căsătorie, cuplul s-a bucurat de atenția sporită a mass-mediei, în special pentru a o cunoaște mai bine pe Kate. Aceasta s-a conformat repede statutului de persoană publică, adoptând stilul elegant și pedant al casei regale (în Fig.3 putem observa acest aspect).

Octombrie 2010 a fost momentul mult așteptatei propuneri, ce a avut loc în timpul unei “evadări” a cuplului în Kenza. La prezentarea oficială (în Fig.4 sunt prezentate imagini de la prezentarea oficială), Kate a ales o rochie de culoare marina Issa pentru a se asorta cu inelul de logodnă cu safir, care aparținea mamei lui William, printesa târzie Diana.

De la rochia semnată Alexander McQueen, la mulțimea aplaudând frenetic și la sărutul iconic pe balcon, 29 aprilie 2011 a fost cu siguranță o zi de notat în cărțile de istorie (imagini surprinse în minunata zi din viața cuplului regal, surprinse în Fig.5). Ducesa a ales să-și facă propriul make-up pentru ziua ei cea mare, și conform presei întregi, Kate a fost absolut uimitoare.

Prezentarea ducelui și ducesei din Cambridge

Noul cuplu căsătorit nu a pierdut nici un moment să se stabilească în rolurile lor noi ca ducele și ducesa din Cambridge. De la evenimentele de covor roșii strălucitoare – unde Kate arăta din cap până în picioare ca o prințesă – la evenimente oficiale, cuplul a rămas blocat în viață ca un cuplu regal căsătorit.

Noul Duce și Ducesa de Cambridge au început, de asemenea, primele lor turnee internaționale regale ca un cuplu. De la îmbrăcarea pălăriilor de cowboy în Canada, la etalarea talentelor artistice prin mișcări de dans în Tuvalu, Kate și William au furat inimile din întreaga lume. În Fig.6 putem observa imagini din sus menționatele ieșiri în public.

La prima sarcină, cuplul a trebuit să-și dezvăluie vestea fericită puțin mai devreme decât își doreau. Prințul George Alexandru Louis s-a născut la 22 iulie 2013 și Kate a apărut în deplină serenitate, vorbind ulterior despre cum a deveni pentru prima dată mamă a însemnat o continuuă "viață în schimbare" pentru ea.

Realizând un salt în viitor, după mai puțin de doi ani mai târziu, ducele și ducesa din Cambridge se află din nou în postura de proaspeți părinți, având-o în brațe pe Prințesa Charlotte. Denumită Charlotte Elizabeth Diana, atât după străbunica, Regina, dar și bunica ei târzie, Printesa Diana, acest “mic pachețel” era pe punctul de a aduce o bucurie mult mai mare vieții lui William și Kate.

Minunata familie a lui William și Kate arată mai fericită ca niciodată. Pentru viața privată a copiilor și pentru a se asigura că ei ar putea avea cât mai curând posibil o viață normală, ducele și ducesa au ales să-și crească copiii în Anmer Hall, în mediul rural din Norfolk. În timp ce gurile rele vorbeau despre întreruperea tradiției de a trăi în Palatul Kensington, iubitorii de peisaje Kate și William se bucurau de pace și libertate acordată acestora departe de ochii curioși și de paparazzi. În Fig. 7 putem observa fericirea și bucuria debordantă a cuplului regal, alături de pupilii regali.

În 2016, Kate și prințul William au reînceput turneele oficiale, primele călătorii având loc în India și Bhutan. Deși copiii au rămas în atenta grijă a părinților lui Kate, tocmai pentru a rămâne departe de ochii presei, mândrii părinți au declarat faptul că le-au dus dorul.

La cinci ani după nunta lor de poveste, fotografiile ducelui și ducesei din Cambridge din Canada au arătat de asemenea lumii că legătura dintre acest tânăr cuplu regal este mai puternică decât oricând. Turneul regal al ducelui și ducesei de Cambridge au marcat încă o premieră a cuplului: prima călătorie a familiei de patru. În timp ce legătura evidenta a celor doi era evidentă, vedetele spectacolului mediatic au fost cu siguranță prințul George și prințesa Charlotte (vizibil în Fig. 8).

Cea mai recentă realizare a Prințului William și Kate, în calitate de cuplu, a fost lansarea cu succes a campaniei sănătate mintală, "Heads Together". Lansat împreună cu Prințul Harry, campania își propune să încheie stigmatul în jurul sănătății mintale.

Printr-o serie de evenimente diferite și printr-o campanie video online numită #OkToSay, regii de pionierat speră să înceapă conversații între prieteni și familie cu privire la sănătatea mintală și orice lupte personale pe care le pot avea. Figura 9 putem observa imagini din cadrul lansării campaniei “Heads Together”.

IV.1.2. Scurtă intruziune în viața cuplului regal a prințului Nicolae de România și Alina Binder

Povestea prințului Nicolae de România (în Fig.10) începe în aprilie 1985. Primul născut al prințesei Elena de România și Robin Medforth – Mills, devine cel de-al doilea nepot al Regelui Mihai I și Reginei Ana.

Se bucură de toate privilegiile vieții regale, locuind la reședința din Elveția. Studiile le realizează în Anglia, în cadrul colegiului Shiplake, urmate de un curs de management în cadrul Royal Holloway al Universității din Londra, ca după terminarea studiilor să revină în România pentru a învăța îndatoririle ca viitor moștenitor al tronului.

Pentru a păstra Constituția Regală, dar și influențat de regina Ana, Regel Mihai a respectat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constituind-o pe prințesa Margareta ca moștenitor prezumtiv la sfârșitul lui 1997.

Nicolae urma să ajungă la conducere după moartea regelui Mihai, a prințesei Margareta și a mamei sale.

Începuturile anului 2008 îl plasează pe prințul Nicolae din ce în ce mai mult în lumina evenimentelor mondene din România, alături de mătușa sa, Prințesa Margareta, și unchiul matern, Radu Duda.

În urma intenselor discuții cu Casa Regală, Nicolae a luat hotărârea de a reveni în țară pentru a deveni “Prințul României”, prin asumarea responsabilității într-o manieră conștientă de a lucra pentru țară. Astfel, conform relatărilor de pe pagina oficială a Familiei Regale, după împlinirea vârstei de 25 de ani, Nicolae este mai mult decât o rudă de familie a regelui Mihai I, dobândește titlul de membru oficial al Familiei Regale din România.

Era de așteptat ca viața acestuia să devină tot mai urmărită atât de către presa națională, cât și de cea internațională. Datorită acestui aspect, orice relație a sa a fost atent studiată.

Anul acesta însă, chiar de curând (în 29 iulie 2017) întreaga țară a fost surprinsă de către vestea cererii în căsătorie a iubitei sale, Alina Maria Binder (în Fig.11). În comunicatul oficial semnat de către Nicolae, din data de 21 August 2017, acesta afirmă că beneficiază de tot sprijinul familiei Biner și că în urma informării bunicului său, maiestatea Sa, Regele Mihai și a familiei sale apropiate, aceștia le-au transmis proaspătului cuplu "fericire și pace" și puterea de a "lua deciziile corecte". Minunatul eveniment va avea loc în vara anul 2018, conform comunicatului de presă.

Nicolae a întâlnit-o pe Alina în anul 2014. Prima lor apariție publică a avut loc anul trecut, când au fost invitați la botezul și recepția pe care a urmat-o pentru prințul Joseph de Orléans, fiul ducelui și ducesa de Vendôme. Botezul a avut loc în Dreux. Declarația oficială a biroului lui Duke of Vendôme a declarat că Nicolae a fost însoțit de prietena lui. Nicholas, cu toate acestea, nu a fost gata să spună lumii despre iubirea lui crescândă pentru Alina-Maria.

Deși nu este de viță nobilă, Alina – Maria Binder este o tânără cultivată, fiind absolventă a specializării comunicare a Universității Ludwig Maximilian din Munchen, Germania, a științelor economice și afaceri internaționale la ASE, București, și completat de un masterat în relații internaționale. Pasionată de aviație, mașini de raliuri și schi, Alina urmează actualmente un curs pentru a putea deveni copilot.

În 2015, cei doi s-au reîntâlnit, în urma unei donații a Alinei pentru Asociația Curtea Veche pentru un triatlon de caritate cu scopul strângerii de fonduri pentru alfabetizare. Deși în același an a avut loc nefericitul eveniment al dezmoștenirii de titlul și dreptul la tron al lui Nicolae, cei doi și-au continuat relația.

IV.2. Viața personală prin “obiectivul” mass-mediei

Când suntem mici, visăm cu toții că suntem prinți sau prințese, asemenea poveștilor cu regele Arthur sau cele de pe meleagurile românești cu Greuceanu, Prâslea cel Voinic, Făt – Frumos sau Ileana Cosânzeana.

Însă nu toate poveștile roiale au un final fericit și în viața reală. Lucrurile sunt mult mai complicate, iar de multe ori interesele asupra puterii câștigate prin alianțe matrimoniale duc la privarea unicului sentiment ce caracterizează natura umană: iubirea.

Deseori, ceea ce nouă, oamenilor de rând ni se pare normal – ieșire la o plimbare, la o piesă de teatru sau cinema, o banală excursie de weekend sau o cină în oraș – nu sunt momente acceptate ca fiind private în viața de cuplu a personalităților regale. Aceste realmente “evenimente” sunt o sursă sigură a unei știri

Viața personală a unei persoane publice transcende de cele mai multe ori granițele normalului, depășind limitele ordinarului, ajungându-se la o intruziune din partea jurnalistilor în viața acelei persoane.

Cuplul britanic format din prințul William și Kate Middleton au fost și sunt în obiectivul camerei de luat vederi, pentru simplul motiv ca sunt personane cu o viață publică, iar acest fapt le “dă” dreptul jurnaliștilor să pătrundă și să rămână în viața lor. În urmă cu câțiva ani, chiar după căsătoria celor doi, jurnaliștii încercau să îi surprindă în orice ipostază a vieții.

Indiferent că vorbim de cea privată sau de cea publică, așa numiții jurnaliști erau pe urmele lor. Așa se face că proaspătul cuplu de însurăței a fost surprins în timpul unei vacanțe în sudul Franței, în septembrie 2012. Ei se aflau într-un castel din sudul Franței, care este deținut de al doilea Earl Snowdon, nepotul reginei.

Jurnaliștii au reușit atunci să capteze o serie de poze care o înfățișau pe ducesa de Cambridge în ipostaze compromițătoare. Fotografiile mai granulate ale lui Closer (în mod evident luate cu o lentilă cu distanță focală lungă) o descriu pe Kate Middleton făcând plajă topless cu Prințul William pe balconul unei cabine de vânătoare din secolul al XIX-lea din sudul Franței, la începutul lunii septembrie. "Oh, Dumnezeul meu!". Coperta declanșează fără suflare "lumea exclusivă", pe lângă un montaj de imagini necenzurate.

În paginile revistei există o răspândire de cinci file cu imagini ale cuplului care se relaxează, evident, “nevăzuți” de paparazzi ascunși. Într-o fotografie, Middleton este văzută aranjându-și partea superioară a costumului deux-pieces de baie; în alta, sunt surprinși aplicând loțiune de bronz unul pe corpul celuilalt. Closer a mai spus că Kate a fost văzută fumând o țigară, în timp ce cuplul părăsea aeroportul din Marsilia din apropiere, unde au ajuns cu un zbor comercial. Fotografiile au fost publicate întâia oară de către revista franceză Closer, alături de articolul despre cuplu și sub titlul ce instigă la o știre incendiară, precum și de ziarul local La Provence, ulterior preluat de către revista italiană Chi (după cum putem observa în Fig. 12, toate cele 3 publicații: Closer, La Provence și Chi).

Atât cuplul, cât și familia regală a fost scandalizată de acest incident, cu atât mai mult datorită faptului că prințesa Diana a suferit o soartă cruntă în urma hărțuirilor continue ale presei.

Într-o declarație citită în instanță, prințul William a spus: "În septembrie 2012, soția mea și cu mine am crezut că am putea merge în Franța câteva zile într-o vilă retrasă deținută de un membru al familiei mele și, astfel, să ne bucurăm de intimitatea noastră. Cunoaștem Franța, îi cunoaștem cetățenii, și știm că aceștia își respectă viețile private, inclusiv cea a oaspeților lor. Modul clandestin în care au fost realizate fotografii a fost deosebit de șocant pentru noi, deoarece ne-a încălcat intimitatea".

Într-o mișcare rapidă, Palatul St James a lansat o declarație condamnând acțiunea jurnaliștilor, după cum urmează:

“Maiestățile lor regale au fost extrem de întristate să afle că o publicație franceză și un fotograf au invadat intimitatea lor într-o manieră atât de grotească și nejustificată. Incidentul amintește de cele mai grave excese ale presei și paparazzi din timpul vieții lui Diana, prințesa de Wales, și cu atât mai supărătoare pentru ducele și ducesa de a se întâmpla astfel. Înălțimile lor Regale aveau toate așteptările de intimitate în casa îndepărtată. Este de neconceput ca cineva să realizeze astfel de fotografii, să nu mai vorbim de publicarea acestora”.

Laurence Pieau, redactorul Closer, a fost nemulțumită, apărând decizia ei de a publica fotografiile în timpul unui interviu cu postul de radio francez Europe 1, insistând că nu există "nimic degradant" în privința fotografiilor și că nu putea înțelege reacția cuplului.
Doamna Pieau a declarat, de asemenea, agenției de știri AFP: "Aceste fotografii nu sunt la fel de șocante, arată o femeie tânără care stă și se bronzează la soare, ca și alte milioane de femei pe care le vedeți pe plaje".

Ca urmare, ducele și ducesa de Cambridge au intentat un proces; toți cei implicați în realizarea și răspândirea fotografiilor au fost dați în judecată, iar revista Closer chiar amenințată cu desființarea sa dacă nu retrăgeau tirajul revistei în cauză. Potrivit BBC, șase persoane sunt acum judecate pentru invazia vieții private și complicitatea asupra instantaneelor, care au fost luate în timp ce Kate și William erau în vacanță în Provence, Franța, în 2012. Cifra totală a daunelor se ridică la $1,9 milioane.

Un verdict urma să fie pronunțat pe 4 iulie 2017. Judecătorul care prezidează, Florence Lasserre-Jeannin, trebuia să anunțe verdictul la Tribunalul Grande Instance de Nanterre. Dar, în loc să-și anunțe decizia, judecătorii au spus că au nevoie de mai mult timp pentru a lua în considerare ce să facă. Verdictul din acest caz va fi înmânat acum la Nanterre pe 5 septembrie 2017 – la aproape cinci ani din ziua când fotografiile au fost făcute. Cuplul regal a lansat procedurile legale în 2012, cu o instanță care interzice revistei Closer publicarea altor fotografii privind cuplul regal.

În cazul cuplului regal din România, problemele privind implicarea presei în viața privată ține mai mult de speculațiile survenite în presă datorită detronării prințului Nicolae în august 2015. S-ar fi putut crede că un tânăr prinț de treizeci și de ani, pasionat de conservare, dedicat parcurgerii lungimii și întinderii țării sale pe două roți, binecuvântat, de asemenea, cu o atingere comună plăcută, ar fi doar un om care, într-o bună zi, va deveni rege al României.

Factorul de a considera că prințul Nicolae din România nu are vicii cunoscute (de exemplu, el nu a fost condamnat pentru a organiza lupte de cocoși în Oregon, precum mătușa lui Irina, care a fost eliminată din linia de succesiune doar pentru o astfel de crimă) și se bucură de o popularitate extraordinară acasă. Ai chiar putea rămâne, așa cum mulți români o fac, uimit la motivul datorită căruia bunicul său, Regele Mihai I – un “individ cumsecade”, îl dezmoștenește.

Conform comunicatului din data de 10 august 2015, se documenta faptul că Regele a semnat documentul prin care nepotul său, Nicolae, rămânea fără onorurile regale, fiind exclus și din Linia de Succesiune a Coroanei. Motivul invocat și comunicat a fost cel de păstrare a valorilor morale și spirituale, necesitatea unui om “modest, bine echilibrat și cu principii morale”, nefiind însă vorba despre o pedeapsă, ci “a fost o decizie a regelui pentru viitor, după ce acesta a observat comportamentul nepotului său în public și în privat, decizia fiind luată în asentiment”.

Totuși, adevărul se afla undeva la mijloc. În urma acestui scandal ce a zguduit liniștea Casei Regale din România, presa a început să vuiască privind variile motive datorită cărora s-a înfăptuit aceasta întâmplare. Unii au speculat că o rudă geloasă a căutat să îl scoată forțat pe Nicolae din succesiune, a raportat Associated Press, dar schimbarea liniei de succesiune – care ar putea fi inversată de moștenitorul regelui Mihai – pare să îl facă mai popular.

Consilierul regelui, Ioan-Luca Vlad, dezmințea însă toate speculațiile prin declarația oficială cum că ar exista “o disparitate emoțională între standardele Casei Regale și aspirațiile lui Nicolae”. De asemenea, lipsa experienței și a unei pregătiri temeinice în arta diplomației, puse în balanță cu înclinația principelui spre sporturi profesionale (mai exact, ciclismul) și activitățile private, nu sunt potrivite unei munci succesorale. Nicolae – care va fi cunoscut acum doar ca Nicholas Medford-Mills, numele de familie al tatălui său – a spus că sprijină decizia bunicului său și a salutat șansa de a se întoarce într-o viață anonimă. "Consider că stilul de viață și rigorile de a fi un prinț al României sunt prea grele pentru mine, așa că-mi voi continua activitatea în afara României", se arată în declarație.

Privind zvonurile legate de o fostă idilă cu o tânără româncă, Nicoleta Cîrjan, principele nu dezminte, dar nici nu afirmă că ar fi avut vreo legătură cu respectiva. Cei doi s-au cunoscut la un eveniment sportiv ce a avut loc în aprilie 2015, exemplificat în Fig.14 și Fig.15. În plus, Nicoleta rămăsese însărcinată, iar în 9 februarie 2016 venea pe lume Iris Anna.

Speculațiile privind paternitatea fetiței se află încă în discuții, cele două părți vorbind doar prin intermediul avocaților pentru a fixa o dată pentru realizarea unui test de paternitate încă din septembrie 2016. În eventualitatea unui răspuns afirmativ, Nicolae a afirmat că este dispus să își asume rolul de părinte.

Alte site-uri de știri afirmă faptul că Nicolae e cel care nu dorește să aibă vreo legătură cu cele două, iar că motivul pentru care Nicoleta nu a luat o atitudine mai defensivă este datorită dorinței de a avea liniște și pace, și de a nu creea agitație și a atrage atenția presei asupra micuței.

Potrivit biografului american Marlene Eilers Koenig, excluderea lui Nicholas de la "succesiunea regală" se poate datora nașterii unei fiice nelegitime, născută dintr-o posibilă escapadă de o noapte cu Nicoleta Cîrjan.

IV.3. Reacțiile publicului

Oamenii au devenit o masă însetată de nou, de senzațional, de extraordinar, stârnind reacții diferite, luând partea unora sau a altora, continuând să critice sau să acuze, ori, din potrivă, să susțină cauza celor implicați, precum în cazul de față al cuplurilor regale William – Kate și Nicolae-Alina. Mulți dintre aceștia au devenit scârbiți de noua presă, de noua modalitate intitulată jurnalism, de așa numita cultură a personalităților publice și vedetelor, dar totodată mulți dintre noi probabil, nu își pot imagina o altfel de presă, o presă fără scandaluri, fără despărțiri dure, fără haine spălate în fața camerelor de luat vederi. Părerile sunt împărțite, singurii care pot decide suntem noi, eu și tu, noi putem hotărî dacă continuăm să consumăm asemenea articole sau, din contră, devenim ignoranți în fața lor.

Cele întâmplate în cazul cuplului britanic William – Kate Middleton, nu par o noutate pentru urechile publicului sau pentru ochii cititoriilor, ci din contră, astfel de subiecte au devenit ceva la ordinea zile. Un lucru ordinar, așteptat din partea publicului, și acceptat din partea așa ziselor vedete, noile mondenități, care fără un scandal zilnic sau cel puțin tot la două, trei zile nu ar rezista prea mult în lumea celebrităților.

Majoritatea cititorilor, au devenit o clasă socială interesată de ,,pâinea” vedetelor, de viața acestora, și de stilul lor exorbitant și opulent de a trăi. În urma scandalului mediatic și a ingerințelor în viața privată a cuplului, din partea jurnaliștilor, au apărut unele proteste și reproșuri privind purtarea cuplului William – Kate, de conduita pe care se presupune că ar trebui să o urmeze oriunde, în orice loc ar fi și oricând s-ar petrece vreun eveniment, fie și din viața lor privată.

Publicul britanic consideră că este îndreptățit, până într-o oarecare măsură, să știe ce anume se întâmplă în cadrul patronajului monarhal, dar fără să încalce drepturile la viața privată a fiecăruia.

Important însă este faptul că cei doi au luptat pentru a nu se mai crea un nou precedent al tragicei pierderi a prințesei Diana, dând în judecată pe toți cei care au creat acest prejudiciu. Experții juridici au declarat că ar avea un caz puternic. Thomas Roussineau, un cunoscut avocat francez specializat în dreptul privat, a declarat că publicarea fotografiilor frânează, fără îndoială, legile privind confidențialitatea din Franța. "Este absolut interzis. Castelul nu este stradă, este într-un loc privat și sunt fotografii intime". Dar a mai adăugat faptul că este posibil ca revista să fi cântărit costul potențial al unei amenzi pentru veniturile pe care le-ar aduce fotografiile.

În lumina acestor evenimente, o lume întreagă așteaptă cu sufletul la gură verdictul final, ce va fi primit în septembrie 2017, după mai bine de 5 ani de la realizarea fotografiilor.

Complicațiile cuplului principelui Nicolae și Alina Binder provin, de fapt, din trecutul tumultos al fostului pupil regal. Publicul străin își oferă sprijinul total neîndreptățitului, în timp ce poporul roman ia în considerare de două ori toate faptele prezentate.

Probabil și datorită jocurilor de culise și a faptului că nu au fost scoase la lumină toate detaliile întâmplărilor, românii sunt mai sceptici. În primul rând, nici nu acceptă, nici nu abrogă prezența Casei Regale a României. În al doilea rând, există fapte istorice neclare, asupra cărora nu au fost aduse lămuriri, spre exemplu motivul pentru care regale Mihai nu a luptat împotriva regimului communist ce a pus stăpânire asupra țării și a ales să se refugieze în Elveția (conform forumurilor online și a părerilor împărtășite de cei mai mulți internauți).

În al treilea rând, monarhia, cel puțin în cazul României, va rămâne doar un vis îndepărtat, o ficțiune istorică a trecutului. Viitorul monarhal va rămâne în mâinile fiicelor Regelui Mihai și a răposatei Regine Ana, trist și ușor incert încotro îi va fi îndreptat cursul.

CONCLUZII

Este greu să vorbești despre etică, principii și valori, într-o lume care pe zi ce trece își pierde principiile, își stinge valoriile, și își ignoră etica. Este greu ca în viața de zi cu zi să rămâi neschimbat mai ales într-o profesie precum jurnalismul, un loc unde totul este important, „noul” este important, unde „noul” devine „vechi”, locul unde azi devine mâine mai repede decât apune și răsare soarele. Valorile etice și deontologice ale acestei profesi au rămas neschimbate, încă de la creearea lor, nemaifiind actualizate. Principii construite pe idealuri, pe norme și convingeri, principi construite și fondate într-o perioadă parcă de mult apusă, perioadă în care omul consideră că demnitatea, stima și respectul de sine sunt mai presus decât o simplă imagine așternută pe o bucată de hărtie.

Consider că presa din ziua de azi și-a pierdut rădăciniile, presa de azi nu mai reprezintă aproape nimic din ceea ce era odată, un colos al poporului, o putere care reprezenta adevărul, în schimb a devenit o nouă instituție bazată pe minciuni, corupere, mereu în căutare de senzațional, de șocant, de acel ceva care nu a mai fost văzut, astfel distrugând bariera dintre ceea ce este în interesul publicului și ceea ce ține de intimitatea individului.

Mass-media presupune un ansamblu de principii și reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferință în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populație. Dintre instituțiile democratice jurnalismul are ceva excepțional, și anume puterea sa, care nu se bazează pe un control social, pe o delegare făcută de popor, ci prin alegerea sau prin numirea, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-și păstra prestigiul și independența, mijloacele de comunicare trebuie să-și asume o primă responsabilitate: să deservească bine populația. Etica în mass-media reprezintă judecata individuală referitoare la conduita corectă și cea greșită, în îndeplinirea îndatoririlor profesionale. Într-o analiză realistă, nici legea, nici angajatorul nu pot anticipa toate deciziile, însă trebuie încercat.

Într-o lume în care totul a devenit esențial, informația și-a pierdut reperele, iar fiecare mijloc de comunicare știe că există pentru a fi folosit de propriul său public. În numele informării se produc chiar sub ochii noștrii o serie de delicte de presă, delicte ignorate de către publicul larg, avid după informație nouă, indiferent de unde este procurată, indiferent cine are de suferit de pe urma ei, indiferent în viața cărei persoane se intră cu picioarele, și indiferent de ce sau cine este acea persoană.

Ceea ce reiese din studiul meu de caz este faptul că presa din ziua de azi, nu se lasă înlăturată de la nici o știre, informație, care ar putea să i confere un loc în față, nemaiținând cont de norme etice, de bariere personale, de intimitate și drept la replică, de acel drept fundamental de a trăi. Cu toate că asistăm la o schimbare a lumi mondene, a unor celebrități apărute parcă peste noapte și care fără lumina blițurilor, fără miezul scandalurilor și fără circul despărțiriilor nu ar supraviețui mai mult de cât o știre publicată în ziarul de ieri, observăm că încă mai sunt și cazuri care nu doresc altceva decât liniște și respectarea vieții private. Cuplurile regale ale prințului William și kate Middleton, dar și cuplul Nicolae – Alina Binder, fac parte din categoria acelor personalități care nu își doresc altceva decât să li se respecte spațiul și viața privată. E drept că odată cu popularitatea vin și unele obligații față de cei care într-un mod s-au altul te-au propulsat acolo unde te afli acum, dar asta nu înseamnă că tot ceea ce faci devine interes public, interes pe care cititorul să îl guste.

Viața cuplului britanic, s-a desfășurat în mare parte, ce e drept, ca un film prin fața ochilor noștri, dar trecerea de la o viața publică, la invadarea în mod agresiv a vieții private este un pas mare, un pas pe care mass-media de azi a îndrăznit să îl facă, părândui-se ceva firesc și normal, astfel distrugând granițele impuse între viața privată și cea publică. Apariția unor noi specii de jurnaliști a dat naștere unor noi publicații care nu fac altceva decât să scormonească în gunoiul vedetelor, ceea ce e bine dacă ești o celebritate cu termen de expirare, dar când a ajuns un adevarat simbol, comportamentul needucat al publicației nu poate să îți lase alt gust decât amar, și o părere de rău, că există oameni care depind de acea publicație într-un fel sau altul.

Conform studiului de caz, presa din ziua de azi, și în special cea apărută mai recent, ceea în care profesează noiile generații de așa ziși jurnaliști, nu mai ține cont de valori etice și deontologice, ci pur și simplu intră pe ușa din față în viața vedetelor, indiferent dacă există ceva sau cineva care să îi oprească, ei persistă să intre până când reușesc să fure acel amănunt intim al vieți tale.

BIBLIOGRAFIE

Frank Deaver, Etica în mass-media, Editura Silex, București, 2004;

Miruna Runcan, Introducere în etica și legislația presei, Editura All Educational, București, 1998;

Rezoluția Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 referitoare la etica ziaristică;

Lucian-Vasile Szabo, Libertate și comunicare în lumea presei, Editura Amarcord, Timișoara, 1999;

Mihai Coman, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, București, 1996;

Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;

Miruna Runcan, Introducere în etica și legislația presei, Editura All Educational, București, 1998;

Clifford Christians, Etica mass-media, Edirura Polirom, Iași, 2001;

Cristian Florin Popescu, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002;

Legislație Franceză încorporată în actualul Cod al Muncii, art. L. 761 și R.761

Act normativ european aprobat de Parlamentul României

Articolul 7 din Codul Deontologic al Ziaistului adoptat de Clubul Român de Presă, 15 martie 2003

David Randall, Jurnalistul Universal, Editura Polirom, Iași, 1998;

Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București, 2000;

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art.10(2)

Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism – Vol. II, Editura Tritonic, București, 2004;

Clifford Christians et al, apud Thomas Emerson, The System of Free Expresion, Editura Random House, New York, 1970;

J. Robert, J. Duffar, Droit de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993;

http://mediaforum.md/ro/profesionalizare/titlurile-capcana-atragem-sau-alungam-cititorii

http://www.womansown.co.uk/celebrity/royal/prince-william-and-kate-middlton-a-royal-love-story-27038/

http://www.nydailynews.com/life-style/william-kate-royal-love-story-gallery-1.16247?pmSlide=1.42060

http://www.cosmopolitan.com/uk/entertainment/g9117488/kate-middleton-prince-william-relationship-timeline/]

http://content.time.com/time/photogallery/0,29307,2066226,00.html

http://www.mirror.co.uk/all-about/royal-baby

http://www.cbc.ca/news/canada/duke-duchess-cambridge-royal-visit-british-columbia-yukon-1.3773869

Principele Nicolae

https://www.romania-insider.com/king-michael-grandson-married/

http://royalmusingsblogspotcom.blogspot.ro/2017/08/nicholas-de-roumanie-medforth-mills-is.html

Pagina personală pe rețeaua de socializare: https://www.facebook.com/marialinabinder

http://www.huffingtonpost.com/2012/09/14/kate-middleton-topless-photos-closer_n_1883230.html

https://www.thesun.co.uk/news/3462050/kate-middleton-topless-pictures-closer-sue-verdict/

http://www.independent.co.uk/news/media/press/royals-launch-legal-action-after-topless-kate-middleton-photographs-in-french-closer-magazine-8138710.html

Comunicatul Biroului de Presă al Majestății Sale, 10 august 2015

http://www.thedailybeast.com/meet-the-romanian-prince-who-will-never-be-king

Cine este şi cum arată Alina Maria Binder, logodnica prinţului Nicolae

https://www.theguardian.com/world/2015/aug/11/prince-nicholas-romania-royal-throne-king-michael

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Cuplurile regale din Anglia și România ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu ABSOLVENT: Onisim V. Lelița ARAD 2017 CUPRINS INTRODUCERE… [310385] (ID: 310385)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Cuplurile regale din Anglia și România ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: Conf. Univ. dr. Ciobotea Radu ABSOLVENT: Onisim V. Lelița ARAD 2017 CUPRINS INTRODUCERE… [310385]

Copyright Notice

__________________________________________________ Anul absolvirii : 2018 [612797]

CINEMATOGRAFICA ,,I.L CARAGIALE BUCURESTI [625538]

SPECIALIZAREA: INGINERIE ECONOMICĂ Î N DOMENIUL MECANIC [609232]

Patologia Traumatic A A Umarului Sportivului [612703]

ERP româ neasc\CONSULTAN}| PENTRU BUSINESS SOFTWARE INTERVIU CU DANIEL MATEESCU, DIRECTORUL CHARISMA ERPwww. efinance .ro SUPLIMENT 1Au trecut doi… [628490]

ȘCOALA POST LICEALĂ SANITARĂ “ANA ASLAN” FOȘCSANI JUDEȚUL VRANCEA CALIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTEN ȚI MEDICALI GENERALIȘTI LUCRARE DE LICENȚĂ… [608107]

Copyright Notice

Similar Posts