Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio -psihosocial, bazată pe [632225]

„Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio -psihosocial, bazată pe
interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se
realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)”
(Mitrofan și Ciupercă,1998) .
Din perspectiva definiției mai sus prezentate, cuplul poate fi armonic, satisfăcător și
stabilizator sau dizarmonic, nesatisfăcător și distors ionat, tinzând spre disociere. Drept urmare,
cuplurile tind să oscileze, fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate,
disensiune și, eventual, dizolvare.
Alegerea partenerului se face în urma unui proces complex, nu întotdeauna obiectiv. Deși se
bazează pe conștientizarea propriilor sentimente, el este influențat major de parinți, prieteni,
conjunctură și societate.
Există o serie întreagă de studii legate de modelul ge neral al alegerii partenerului, cea mai
cunoscută fiind teoria s timul – valoare – rol, a lui B. Murstein. El distinge trei stadii succesive în
procesul adoptării deciziei maritale:
1. stadiul stimulilor. Prima impresie, bazată în primu l rând pe atracția fizică, este foarte
importantă în evoluția relației.
2. stadiul va lorilor – este etapa în care pers oanele implicate descoperă dacă atitudinile și
credințele lor sunt compatibile. Pentru că multe valori sunt în mare măsură foarte personale și
strâns legate de concepția despre sine, respingerea acestor valori este trăită c a o respingere a
persoanei.
3. stadiul rolurilor – reprezintă perioada de testar e a compatibilității rolurilor, stabilind cât
de bine ”se potrivesc” cei doi parteneri.
Majoritatea modelelor elaborate evidențiaza faptul că alegerea partenerului reprezintă u n
proces filtrare.
Cuplul reprezintă înainte de toate o relatie în doi, în care fiecare dintre cei doi parteneri vine
cu propria sa individualitate si istorie personala. Iau nastere astfel diferente între cei doi
parteneri, diferente ce pot uneori perturba echilibrul cuplului, pâna la disolutia acestuia. Aceste
diferente pot tine de însusi specificul sexualitatii masculine sau feminine, neintegrarea lor În
cadrul relatiei de cuplu prin comunicare putând sta în mod direct la originea unor disfunctii
sexuale. i~Jte diferente se refera la caracteristicile structurale diferite, masculine si feminine, si la
modul diferit de abordare a relatiei de catre cele doua sexe. Exista bineînteles si diferente
individuale, legate de personalitatea fiecarui partener si fara legatura cu apartenenta la un sex sau
altul. Fiecare partener 2.duceîn relatia de cuplu propria amprenta erotica, formata În functie de
istoria personala a fiecaruia, dar si de specificul masculin sau feminin al erotismului, dezvoltat
odata cu integrarea r olurilor sociale masculin si feminin.

La femeie, predomină în general legatura de intimitate afectiva sexualizata, existând o
ezitare de realizare, în plan real, a unei sexualitati lipsite de sentimentalitate. În planul
imaginarului, aceasta diferenta între erotismul masculin si cel feminin este mai putin evident a, la
ambele sexe fantasmele cele mai erotice fiind fara continut afectiv. Expectatiile legate de
partener ar fi de asemenea diferite la cele doua sexe. În timp ce femeia ar avea o expectatie
erotica mai mult calitativa, dorind sa fie sigura ca partenerul o doreste pe ea si nu doar "o
femeie", barbatul ar avea o dorinta erotica mai mult cantitativa, asteptând ca partenera sa fie
totdeauna gata sa faca sex cu el si urmarind performanta (atingerea orgasmului) atât la el, cât si
la partenera.
Importanta pentru evolutia unui cuplu spre armonie sau dizarmonie sexuala nu este atât
existenta acestor diferente de orgasm mas culin -feminin, cât modul în care cei doi parteneri
cunosc particularitatile orgasmice ale celuilalt si sunt dispusi sa tina seama de ele, astfel încât
fiecare dintre cei doi sa dea si sa primeasca sa tisfactie în relatia lor sexuală .
Relatia de cuplu este expresia unui echilibru dinamic permanent, aflat sub influenta mai
multor factori, interiori sau exteriori cuplului. Factorii interni, legati str ict de cei doi parteneri,
sunt multipli, intricati si disociati: sexualitatea, placerea, erotismul, dorinta de a avea un copil,
calitatea relatiei si comunicarea si, nu în ultimul rând, problema identitatii, care tinde sa fie din
ce în ce mai importanta în epoca noastra. O relatie de cuplu este si sub influenta celor din jur, a
presiunii exteme, a activitatilor si experientelor externe ale fiecarui partener. Astfel, într -o relatie
maritala, factori de perturbare relationala pot fi adulterul, gelozia excesiv a, conflictele de
loialitate între unul din parteneri si familia de origine, implicarea excesiva în munca a unuia
dintre parteneri, o afectiune medicala în simptomele si tratamentul careia unul dintre parteneri se
implica într -o maniera excesiva. Într -o relatie apropiata este necesara o definire a unor limite,
acceptate de ambii parteneri, în ceea ce priveste gradul de interferenta externa în cuplu, cât si
gradul de implicare în exterior al fiecarui partener.
Relatia de cuplu este prin definitie o relatie î n doi, caracterizata mai mult sau mai putin
printr -un grad de exclusivitate care garanteaza o intimitate a cuplului. Pentru a forma cuplul, cei
doi parteneri au parcurs adesea o etapa de autonomizare fata de propria familie nucleara, iar
tensiunile care au putut lua nastere cu aceasta ocazie pot marca chiar si pe tennen lung evolutia
cuplului. Viata în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare de stabilitate relationala, la un
nou echilibru al cuplului ca sistem format din cei doi parteneri. Dar ace st echilibru este dinamic,
supus influentelor externe si evolutiei fiecaruia dintre parteneri.
Relația de cuplu evoluează odată cu cei doi parteneri, "distanta" relationala modificându -se
si ea în timp. La începuturile formă rii cuplului exi stă o tendintă f uzională, simbiotică , care
trimite la mitul androginului. În Banchetul, Platon defineste aceasta tendinta la fuziune a

îndragostiti lor prin urmatoarele cuvinte ale lui Hefaistos: «Nu cumva ceea ce doriti este sa
ramâneti de -a pururi împreuna unul alaturi de celalalt si ca nici noaptea nici ziua sa va
îndepartati unul de altul? Ei bine, daca asta este ceea ce doriti aflati ca eu vreau sa va unesc, sa
va topesc laolalta, iar când veti muri sa fiti si -n lacasul lui Hades o persoana în loc de douâ, sâ
muriti l aolaltâ».

2.3 Căsătoria

Căsătoria și -a pierdut mult, în timp, din sensurile sale legale, religioase și sociale. A pierdut
și din autoritate., dar și din sacralitate. S -a irosit în ceea ce se numește generic „relație de cuplu”,
creată în special pentru pl ăcerea sexuală și emoțională a fiecărui adult. În ziua de azi, când
oamenii se căsătoresc, intră într -o uniune ce pare foarte diferită de cea în care o intraseră pe
vremuri părinții sau bunicii lor.
Căsătoriile tind astăzi să fie destrămate mult mai probabil de divorț decât de moarte. Și, dacă
este cineva care se – așteaptă ca o mai mare libertate de a trăi într -o căsnicie nefericită să ducă la
creșterea șanselor ca mariajele intacte să fie foarte fericitese înșeală. Studiile efectuate pe aceată
temă a rată că, din nefericire, căsătoriile sunt mai puțin fericite în zilele noastre decât au fost în
ultimele decenii.
Căsătoria are șase dimensiuni importante:
1. Este un contract legal. Creează obligații și dreptur i legale și formale între soți.
Recunoașterea publică și asigurarea protecției cuplurilor – prin acest contract – îi ajută pe parteneri
să -și creeze legături permanente, mai stabile.
2. Este un parteneriat financiar. Într -o căsnicie “b anii mei” devin “banii noștri”. Această
împărțire a proprietății cr eează o intimitate și reciprocitate, care sunt mai dificil de realizat în
afara căsătoriei legale.
3. Este o promisiune sacră. Chiar și cei mai puțin religioși văd mariajul ca pe o uniune sacră,
cu implicații spirituale profunde.. Credința religioasă îi aj ută să adâncească sensul căsniciei și le
oferă un izvor unic de inspirație și sprijin, în fața problemelor de viață.
4. Este o uniune sexuală. Ea transformă dorința se xuală într -un semn permanent de dragoste,
unindu -i puternic pe cei doi parteneri. Este un jurământ public de fidelitate care îi face pe toți să
fie mai fideli, atât pe bărbați, cât și pe femei. Cercetările indică, de pildă, că bărbații care
coabitează sunt de 4 ori mai tentați să înșele decât soții, iar femeile aflate în aceeași categorie – de
8 ori mai mult decât soțiile.
5. Este o legătură personală. Este, în cele din urmă, recunoașterea deschisă a iubirii. Ea
încorporează dorința de a cunoaște și a fi cunoscuți de o altă ființă; reprezintă speranțele cele mai

mari în faptul că dragostea nu este temporară și că nu suntem condamnați să hoinărim,
schimbând la nesfârșit partenerii.
6. Este începutul unei familii. Din doi străini, d in punct de vedere biologic, îi transformă în
doi oameni care nu mai pot trăi unul fără celălalt. Ca legătură procre ativă, ea include un
angajament de a avea grijă de copiii rezultați din căsnicie. Reintroduce obligațiile tatălui sau ale
rudelor acestuia de a conștientiza importanța copilului în sistemul familial.
Căsătoria implică numeroase consecințe sociale, afective , sexuale, morale, economice,
juridice etc., care o diferențiază de viață în cuplul premarital sau preconsensual și de cea din
relațiile consensuale. Ea se referă atât la aranjamentul aprobat de societate prin care se
întemeiază o familie, cât și la parcur gerea unui drum propriu, irepetabil. În ambele înțelesuri,
căsătoria se situează la intersecția unui vast domeniu public cu unul privat.
În accepțiunea juridică a termenului, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un
bărbat și o femeie, înche iată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii.
Rațiunea căsătoriei este aceea de a crea perspective clare și responsabilități mutuale pentru
promovarea unor relații interpersonale stabile. Juriștii sunt interesați exclusiv de spațiul public al
căsătoriei, din moment ce se interesează mai ales de momentul recunoașterii ei legale. În viața
ulterioară a persoanelor căsătorite, statul – prin reprezentanții săi legali – intervine doar în
momente decisive precum: nașterea copiilor, moartea unui membru al familiei, violența
familială, divorțul partenerilor, stabilirea custodiei copiilor, a drepturilor și obligațiilor parentale
etc. Restul universului familial, viața familială propriu -zisă, ține de domeniul privat – care nu
face obiect ul analizei acestei perspective.
Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o „relație psiho -logică ” între doi oameni
conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr -o serie întreagă de date subiective și
obiec tive, avândindiscutabil o natur ă foarte eterogenă” (Jung, 1994, p. 63). Ea este
„un proces interpersonal al devenirii și maturiză rii noastre ca personalități, de conștientizare,
redirecționareși fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de
autocunoașt ere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența
conjugalității ș i parentalităț ii” (Mitrofan, 1998, p.16).
În accepțiunea psihologică, căsătoria este calea unor prefaceri ale personalității prin
experiența conjugalității și parentalității. Cu alte cuvinte, căsătoria este construcția complicată a
“relației psihologice” dintre cei doi soți, alcătuită din numeroase elemente subiective și obiective
(I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, p.15). Din punct de vedere psihologic, căsători a deplină nu
este creată de un act al Stării civile sau de Biserică și nici printr -o alegere prealabilă fragilă, ci

prin faptul duratei sale. Adevărata căsătorie este legătura fecundă, care durează, care sfidează
moartea (Ph. Aries, 1998, p.152).
În cadrul acestei perspective, distincția dintre public și privat se modifică. Căsătoria nu mai
este înțeleasă ca un eveniment, ci ca un proces de construcție, desfășurat în timp. Ea se situează
la intersecția unui vast domeniu public și a unui spațiu minuscul, mai degrabă secret decât privat.
Momentul inițial al căsniciei, consfințirea sa legală, religioasă și comunitară (sărbătorirea ei
împreună cu rudele, prietenii și cunoștințele mai apropiate) ține aproape în întregime de
domeniul public. Experiența celor doi s oți din noaptea nunții are însă un caracter privat. Publice
sunt și toate evenimentele și acțiunile pe care partenerii conjugali le împărtășesc, în decursul
conviețuirii lor ulterioare, cu ceilalți membrii ai comunității în care trăiesc. Private rămân doar
activitățile și experiențele considerate prea intime pentru a fi relevate celorlalți.
Căsătoria creează contextul apariției unor comportamente de “culise”, a unor auto -dezvăluiri
profunde, permițând mai buna intercunoaștere a partenerilor și “sudarea” cup lului, ca și a părții
întunecate a experiențelor umane. Domeniul privat poate ascunde perspectivei publice și unele
insatisfacții, diversele forme de neglijare domestică (a partenerului sau a copiilor), conflictele
sau violența domestică (G.W. Peterson, 19 98). Dar, o experiență privată intră, prin relatarea ei
(unor persoane din afara mediului familial), în domeniul public. Raportul dintre viața publică și
cea privată variază de la o familie la alta, de la un mediu socio -cultural la altul și de la o epocă
istorică la alta.

2.4 Concubinajul
Conviețuirea cuplului în afara căsătoriei reprezintă în timpurile noastre o formulă
frecventă a vieții moderne și este foarte probabil să rămână în forma aceasta multă vreme.
Forțele demografice, economice și culturale a le vieții moderne au generat o stare de fapt pe care
nu putem să nu o luăm ca atare. Uniunea consensuală, departe de a fi “prietena” mariajului, pare
din ce în ce mai mult un dușman al acesteia.
Tipuri de relații de concubinaj
Sociologul Roland Johnson de scrie patru categorii de coabitanți,
1. Relația de tip “acoperiș” Acest tip de relație de coabitare se bazează pe nevoia
copleșitoare de a fi legat de cineva. Dorința de a fi iubit este atât de puternică, încât mulți
vor mai degrabă “să se stabilizeze” decât să aleagă pe cineva.

2. Relația de emancipare Acest tip apare atunci când persoana vrea să demonstreze – celor
de-o vârstă cu ea sau părinților săi – că este liberă să ia singură decizii, că nu poate fi
constrânsă de nimeni și nimic. O astfel de relație nu înc urajează cuplul să comunice sau
să rezolve conflicte și nu evoluează către un potențial mariaj.
3. Relația de conveniență Este o relație convenabilă, din punct de vedere economic. Intenția
este de a împărți cheltuielile pe jumătate. Este văzută ca fiind benefică pentru tipul de
cămin în care amândoi partenerii sunt egali. Altfel, se transformă în modelul tradițional:
bărbatul domină, femeia se supune. Este convenabilă bărbatului, dar nu și femeii.
4. Relația de testare Este o modalitate de a “încerca apa” în ainte de a se arunca în ea.
Partenerii vor sau cred că vor să se căsătorească. Vor să vadă dacă sunt compatibili,
exersând mariajul.

Căsătoria deschisă
Reprezintă un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară. Modelul se
suprapune peste valorile și stilul de viață al concubinajului dar, în același timp, se aseamănă cu
familia nucleară prin oficializare și structură. Scopul declarat al acestei legături este acela de se
realiza împlinirea și satisfacția personală,, aspecte evident, greu de măsurat, dar, în mod sigur, o
miză demnă de luat în considerare. Noua formulă încearcă să înlocuiască o configurație depășită
sub aspectul stilului de viață, model reprezentat de familia nucleară, și să preia ceea ce este mai
bun din modelul coabitării, adică calitatea relației și fericirea partenerilor, nu stabilitatea, cu
orice preț, a unei relații lipsite de satisfacții.
Această flexibilitate a rela ției este, desigur, dezirabilă, dar nu întotdeauna posibilă, dacă
luăm în considerare forța modelelor și a obișnuințelor socio -culturale, filtrate moral și religios.
Ea ar depinde, fără doar și poate, de capacitatea soților de a înțelege ce semnificație ar e “trăiește –
ți clipa “, de a -și asuma responsabilitatea propriei vieți și de a discuta matur despre neînțelegeri,
nemulțumiri și conflicte. Compromisurile sunt astfel înțelese ca necesare pentru a salva calitatea
relației, nu statutul de persoană căsătorit ă. Căsătoria deschisă nu reprezintă o soluție definitivă, ci
o speranță, aceea a redimensionării pozitive a relațiilor de cuplu. Prin acest tip de relație cuplul
conjugal – atât de otrăvit de stereotipuri și prejudecăți – redevine cuplu, iar legalitatea și
instituționalitatea îl apără de stigmate și etichetări.În acest fel se reduce stresul cotidian, căruia îi
suntem supuși cu toții.