Cunostinta Si Credinta In Dumnezeu Cele Spre Descoperirea Adancului Inepuizabil Si Nemuritor al Omu

UNIVERSITATEA "AL.I.CUZA" IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CUNOȘTINȚA ȘI CREDINȚA ÎN DUMNEZEU,

CELE SPRE DESCOPERIREA ADÂNCULUI INEPUIZABIL ȘI NEMURITOR AL OMULUI

ÎNDRUMĂTOR, ABSOLVENTĂ,

Preot Ioan C.Teșu, Tabarcea Liliana

specializarea:

litere – limba romană

– IAȘI –

I N T R O D U C E R E

Ca absolventă a Facultății de teologie Ortodoxă am căutat în bogăția temelor creștine – bogăție descoperită de-a lungul celor patru ani de zile – și mi-am ales un titlu la lucrarea mea de licență: Cunoștința și credința în Dumnezeu. Și pentru că am fost plăcut impresionată de cărțile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, dar și de scrierile Sfântului Isaac Sirul ( aflate în Filocalia a X-a ) am completat titlul lucrării de licență : Cunoștința și credința în Dumnezeu, cale spre descoperirea adâncului inepuizabil și nemuritor al omului. Profesorii Facultății de Teologie Ortodoxă sunt niște modele demne de urmat. Prin sfaturile lor ei ne îndeamnă să ajungem la armonizarea vieții noastre. Astfel ne-au întărit în suflet credința adevărată și dragostea jertfitoare. Părintele Profesor Ioan C.Teșu – îndrumător la catedra de spiritualitate – m-a susținut în proiectul de elaborare a lucrării de licență. În căutarea materialului necesar am citit o gamă largă și interesantă de cărți.

Cunoștința și credința sunt două aripi spirituale ale omului. Fără acestea omul nu se poate înălța spre Divin. Omul se umple prin cunoștința și credința de tot mai multă viață. Prin cunoștință se ajunge la credință, și datorită acesteia din urmă el ajunge la o cunoștință ce nu se folosește de simțuri și de judecați raționale.

C A P I T O L U L I

ETAPELE SAU TREPTELE CUNOAȘTERII

Cunoașterea și contemplarea naturală sau trupească

"Binele și virtutea se exemplifică prin puterea de a trăi creștinește. una este să crezi puternic, alta este să trăiești profund și faptic creștinismul, Evanghelia lui Hristos." (preot Dimitrie Bejan – "Bucuriile suferinței")

Sfinții Părinți vorbesc de mai multe feluri de cunoaștere și de mai multe căi ce ne conduc spre credință. Surprindem în scrierile lor un minunat "Cod al bunelor maniere duhovnicești", nu de suprafață, ci înrădăcinat în cea mai deplină sinceritate. Tot ei și-au pus mereu întrebarea: ce va folosi omului, de nu va fi primit din fapte și din credința tare, prin mărturia conștiinței. asigurarea că este slobozit de muncile viitoare. Zice Sfântul Ioan Teologul : "Dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu". Însă zice Sfântul Nil: "Și conștiința însăși a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor."

Există o conștiință ce premerge credinței și o cunoștință ce se naște din credință. Cunoștința ce premerge credinței este conștiința naturală. Iar cunoștința ce se naște din credință este cunoștința duhovnicească. Cunoștința naturală care arată deosebirea între bine și rău și e sădită de Dumnezeu, în fire, ne convingem să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Iar conștiința duhovnicească este simțirea celor ascunse, ce se identifică cu o simțire spirituală, adică o atingere cu puterea lui Dumnezeu. Aceasta simțire naște o alta credință, care nu e potrivnică celei dintâi, ci întărește credința aceea. Pe ea o numesc Sfinții Părinți “credința din vedere", "din contemplație". Dar există și trei moduri ale cunoașterii, prin care trece întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. Prin ele, el începe să deosebească între bine și rău: cunoașterea sufletului lui trece prin aceste trei masuri până ce iese din lumea aceasta.

Prin cunoaștere, deslușim nu numai acele ale firii, întărindu-ne în ele, ci și cele contrare firii și cele mai presus de fire, însușindu-ni-le. Firea noastră are putința legăturii cu planul celor contrare firii și cu al celor mai presus de fire și poate cădea în cele dintâi și se poate înălța în cele din urmă.

Ființa omenească nu e închisă în mod strict în fire, ca animalul. Cele contrare firii se imprimă în fire alterând-o, iar cele mai presus de fire se imprimă în ea, lărgindu-i puterile. Omul poate deveni satanic, dar păstrând chip de om, sau Dumnezeu, dar iarăși în chip de om.

Cunoștința nu poate fi dobândită fără cercetare și fără folosirea metodelor. Și de aceea, ne îndoim de adevărul ei. Iar credința cere un cuget curat și simplu, care e străin de orice căutare prin metode. Însuși Iisus Hristos a mărturisit acest lucru: "De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor". "Casa credinței este o înțelegere de prunc și o inimă simplă ”. ea se referea la domeniul celor lăuntrice ale persoanei.

Când cineva nu se apropie de aceasta cu respect și cu iubire, aceasta nu i se deschide. Credința poate fi cunoscută ca obiectele, ci prin realizarea comuniunii bilaterale, prin revelația benevolă de la Persoana divina la persoana umană.

Domeniul cunoașterii, fiind unul supus experimentelor și analizelor, e unul limitat. Domeniul credinței e îngrădit de libertatea persoanei, dar când aceasta vrea să îl comunice, el se dovedește nelimitat. Cunoștința se întreabă dacă se poate împlini ceea ce cunoaște, pe când credința nu se întreabă daca se poate împlini ceva, ci se încrede în puterea lui Dumnezeu.

O pilda de credința avem la Avraam. Acesta îl recunoaște pe Dumnezeu până într-acolo, încât urmând cuvântului Său, e în stare sa ridice cuțitul asupra propriului sau fiu. E chipul lui Dumnezeu – Tatăl, care-l recunoaște pe om până într-acolo, încât Îl oferă pe propriul sau fiu ca victimă de jertfit. Principiul religios e cel pe care-l vedem la Fecioara Maria în clipa Bunei – Vestiri, când, deși, nu înțelege totul, se încredințează lui Dumnezeu cu iubire, ca apoi să înțeleagă totul, tocmai pentru că pe primul loc este Domnul. Plinătatea principiului religios îl găsim, însă, la Hristos în momentele rugăciunii din Gradina Ghetsemani atunci când cere, daca e cu putință, să fie evitată jertfa sângeroasă, dar nu – Și impune voia proprie, recunoscând, în schimb, în iubire filiala voia Tatălui.

Realitatea cea mai profundă a omului se vede în iubire, în capacitatea de a ieși din lumea proprie și de a recunoaște relația inter-personala ca fundament al existenței proprii.

Credința e lucratoare între cei ce se străduiesc pentru sfințenie și Dumnezeu. Ea împlinește o slujire a tainelor, sau prin ea se descoperă tainele vieții între sfinți și Dumnezeu.

Cunoașterea celor dumnezeiești, care se săvârșește în planul mai presus de fire, poate fi socotită o lucrare mai presus de cunoaștere.

Sfântul Grigorie Palama descrie pe larg aceasta cunoaștere mai presus de cunoaștere. Și Sfântul Isaac Sirul arata trei trepte ale cunoașterii: din cercetarea continuă și din învățătura sârguincioasă; din buna viețuire și din cugetarea credincioasă și o cunoaștere numai pe seama credinței.

În cea din urma încetează cunoștința și faptele iau sfârșit și întrebuințarea simțurilor ajunge de prisos. Aceasta credință se descoperă din cele din lăuntrul sufletului, în chip nematerial, deodată și pe neașteptate. Ea are caracterul unei intuiții fulgerătore, care nu se folosește de simțuri și de judecăți raționale.

Cunoașterea duhovniceasca e cea care vede puterile spirituale și pe Dumnezeu prin rațiunile așezate în lucruri. Dumnezeu e transparent în ele. Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru și ea nu se descoperă pe temeiul unor chipuri, nici nu vine prin judecăți pe temeiul cuvântului lui Hristos și prin păzirea lui, ci se descoperă dinlăuntru nostru, în chipul cugetării celei ascunse, fără o cauză anumită, fără o cercetare a lui.

Cugetarea e un chip care ascunde pe Dumnezeu sau Dumnezeu se ascunde cunoașterii pur raționale. Acest chip străpunge uneori cugetarea, făcându-se cunoscut. Cunoașterea aceasta nu-și pune nădejdea nici în folosirea imaginilor sau lucrurilor, ca în calea naturală, nici în judecățile întemeiate pe cuvintele lui Hristos, trecute în faptele virtuților, ci în vederea directă a tainelor. Când sufletul dorește să descifreze cele ce nu pot fi văzute cu ochii și nu sunt în puterea trupului, atunci toate se susțin prin credință.

Sfinții Părinți au recunoscut în majoritatea scrierilor lor trei feluri de cunoaștere: cea izvorâtă din studiu, cea desprinsă din auzirea cu credință și cea dăruită prin revelație și din împărtășirea cu harul Prea Sfântului Duh. Cea din urmă superioară și e dată celor ce au ajuns prin viețuirea lor la desăvârșirea virtuților. Cel ce s-a învrednicit de o astfel de cunoștință, dacă se coboară de la vederea cea mai presus de simțuri, la cele pământești, se bucură de cinstea cea mai mare.

Căci acesta având în sine credința fierbinte – ca un bob de muștar – și fiind plin de încredințare, nu cunoaște cu de-amănuntul numai cele din creație, ci putând stăpâni peste toate, poruncește cele ce voiește.

Însuși Domnul Nostru Iisus Hristos fundamentează acest lucru: “Că de veți avea credință cât un grăunte de muștar și veți zice muntelui acesta: mută-te de aici, acolo și se va muta și nimic nu va fi cu neputință.

Sfântul Isaac Sirul urmărește urcușul duhovnicesc al omului prin câteva trepte. Preocuparea de trup stimulează gândul omului spre moarte, iar cunoștința sufletească îi aprinde dorul de a se apropia de Dumnezeu și prin aceasta de a se gândi la judecată. Dar când omul ajunge la cunoștința adevărului, prin trezirea simțirii tainelor lui Dumnezeu și prin întărirea nădejdii în cele viitoare starea omului coincide cu sporirea în dragostea de Dumnezeu.

El știe că Cel de Sus îi poartă de grijă în toată vremea și în tot locul. Dumnezeu știe dacă ne este de folos să fim sănătoși, ori bolnavi, ori bogați, ori săraci.

Sfinții Părinți ne îndeamnă să cerem Împărăția lui Dumnezeu, căci restul vine de la sine. Toate să le cerem stăruitor și să nu ne descurajăm. Dumnezeu face Tot ce știe că ne este de folos. Numai noi să cerem cu stăruință. Dovada ne este dată de pilda cu văduva și judecătorul cel nedrept, care pentru stăruința ei a îmblânzit pe judecător.

Fericit e cel ce se îndeletnicește pururea cu Dumnezeu și se oprește de la cele lumești și numai cu El se ocupă toată cunoștința lui. “Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decât viața de aici. Și cel ce a aflat-o, nu numai că nu caută spre patimi, ci nu se mai întoarce nici spre viața sa”, spune Sfântul Isaac Sirul.

Acest om nu mai are altă simțire, decât bucuria care i-a venit din adevăr. Dragostea e mai dulce ca viața de aici, căci omul are acum înțelegerea cea după Dumnezeu. Dragostea nu se întristează când trebuie să primească moartea înfricoșătoare pentru cei pe care îi iubește. Când omul ajunge să cunoască adânca realitate personală, infinit iubitoare a lui Dumnezeu și adâncul inepuizabil de iubire și nemuritor al semenului, nu se poate să nu iubească și pe unul și pe celălalt.

Din cunoaștere se naște iubirea. Adevărata cunoaștere trebuie să fie cunoașterea prin comuniune cu persoana pe care o iubim și în ultimă analiză cu Dumnezeu. Prin iubirea Ei netrecătoare ne câștigă iubirea noastră netrecătoare, ținându-ne nemuritori. Aceasta nu are caracter teoretic și deductiv, ci e întâlnire printr-o simțire de ordin spiritual. Cunoașterea ca simțire apare în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog.

Sfântul Simeon Noul Teolog susține că mutarea minții de la cele văzute la cele nevăzute și de la cele ce cad sub simțiri la cele mai presus de simțiri pricinuiește uitarea tuturor celor lăsate în urmă. Sfântul Simeon nu cunoaște decât doua stări mai presus de fire.

O stare neutră nu ar cunoaște ființa umană. Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. Cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte nu mai are plăcerea de cele de jos și, chiar dacă coboară puțin la ele tânjește după cele de sus. Comparația stării prezente mai rele cu cea anterioară mai bună îi produce o tristețe și o nemulțumire continuă.

Nu poate dobândi cineva iubirea desăvârșită și neclintită de le Dumnezeu, decât pe măsura cunoștinței duhovnicești. Există un raport direct între iubire și cunoștii adâncul inepuizabil de iubire și nemuritor al semenului, nu se poate să nu iubească și pe unul și pe celălalt.

Din cunoaștere se naște iubirea. Adevărata cunoaștere trebuie să fie cunoașterea prin comuniune cu persoana pe care o iubim și în ultimă analiză cu Dumnezeu. Prin iubirea Ei netrecătoare ne câștigă iubirea noastră netrecătoare, ținându-ne nemuritori. Aceasta nu are caracter teoretic și deductiv, ci e întâlnire printr-o simțire de ordin spiritual. Cunoașterea ca simțire apare în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog.

Sfântul Simeon Noul Teolog susține că mutarea minții de la cele văzute la cele nevăzute și de la cele ce cad sub simțiri la cele mai presus de simțiri pricinuiește uitarea tuturor celor lăsate în urmă. Sfântul Simeon nu cunoaște decât doua stări mai presus de fire.

O stare neutră nu ar cunoaște ființa umană. Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. Cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte nu mai are plăcerea de cele de jos și, chiar dacă coboară puțin la ele tânjește după cele de sus. Comparația stării prezente mai rele cu cea anterioară mai bună îi produce o tristețe și o nemulțumire continuă.

Nu poate dobândi cineva iubirea desăvârșită și neclintită de le Dumnezeu, decât pe măsura cunoștinței duhovnicești. Există un raport direct între iubire și cunoștința duhovnicească, întrucât în însăși cunoștința aceasta este iubire și în iubire cunoștință. Nimeni după Sfântul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acestea două așa de mult în trăire ca Sfântul Simeon Noul Teolog.

Cunoașterea lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi

Deseori, Sfinții Părinți au legat sfințirea de înțelegere și invers. Nu există o simțire neînțeleasă și o înțelegere lipsită de simțire. Smerenia este înțelepciunea adevărată sau răsare din înțelepciunea adevărată. Sfântul Isaac Sirul ne vorbește despre două căi prin care putem ajunge la adevăr și la viața cea adevărată: credința și smerenia. “Prin acestea simțim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, nu ca niște cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu și acum desprinse de El. Îl simțim grăindu-ne în ascuns, iar la arătare ajutându-ne în faptele noastre”.

Cuvintele lui Dumnezeu simțite în inimă sunt deci cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum și care susțin viața noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.

“Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc”, ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul.

Și toate acestea, pentru a-L privi pe Dumnezeu ca pe un părinte. Dar Dumnezeu păzește nu numai pe aceștia, ci și pe înțelepții care au părăsit cunoștința lor și se sprijină pe înțelepciunea simplă. Aceștia s-au făcut ca niște prunci în purtarea lor și așa au învățat înțelepciunea aceea care nu se învață prin osteneli.

Când omul va vedea că voia lui se încrede cu toată curăția cugetului mai mult în Dumnezeu decât în sine și se silește să nădăjduiască mai mult în El decât în sufletul său, atunci se va sălășlui puterea aceea necunoscută de el. Va simți puterea Celui ce este cu el în chip neîndoielnic. Această putere, mulți simțind-o, au intrat în foc și nu s-au temut și călcând pe apă, nu s-au îndoit în cugetul lor, socotind ă se vor scufunda.

Toate acestea pentru că au avut credința aceea care le-a întărit simțurile sufletului și au simțit pe Cineva nevăzut, Care-i îndemna să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoșătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simțurile.

Cunoștința Duhului e deosebită de cea sufletească. Cea sufletească se mișcă în cele ale lumii, chiar atunci când vorbește de Dumnezeu se mișcă în definiții și subtilități construite rațional despre El de la distanță. Cunoștința duhovnicească este experiența nemijlocită a lui Dumnezeu. Aceasta nu se poate ivi decât în sufletul curățit de orice idei care-l țin pe om în cele gândite de el, în separație de Dumnezeu. Mulțimea de idei construite de noi se interpun între noi și Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul nu contestă valoarea faptelor bune, dar ele nu au valoarea în ele însele, ci numai întrucât preschimbă pe om, sau îl fac mai bun.

Sfinții Părinți spun că împărăția cerurilor este vederea duhovnicească. Aceasta nu se află în faptele gândurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Dar până nu se curăță omul nu e în stare nici să audă despre ea.

Dacă omul va dobândi curăția inimii prin credință, iar aceasta dobândită în liniștea din partea oamenilor și va uita cunoștința acestei lumi, atunci se va putea bucura de liniștea împărăției. Dar dacă omul ține la cunoștința sufletească, nu va scăpa niciodată de cursele rătăcirii și nu va putea dobândi îndrăznirea și încredea față de Dumnezeu și în fiecare clipă nu va putea scăpa de supărare.

Să ne rugăm în slăbiciune și simplitate ca să viețuim cuviincios înaintea lui Dumnezeu și vom fi fără grijă. Toate acestea, întrucât așa cum urmează umbra trupului, așa și mila urmează smeritei cugetări. De aceea omul nu trebuie să se împace cu gândurile de neputință chiar dacă îl vor înconjura și îl vor înfricoșa toate relele și primejdiile. Nu trebuie să aibă grija lor și nici să le bage în seamă.

Omul primește har când aruncă de la sine orice ajutor văzut și orice nădejde în oameni și urmează lui Dumnezeu cu credință și-L privește cu inima. Cel de Sus îi descoperă puterea lui în ajutoare de multe feluri. Întâi, în cele arătate și în cele privitoare la trup, arătându-i ajutorul Lui prin purtarea lui de grijă în așa fel că poate simți în acestea și mai mult puterea purtării lui de grijă cu privire la el. Și, văzând aceasta în cele arătate, e încredințat și despre cele ascunse, cum se cuvine să fie în cugetarea și purtarea lui de prunc.

Acest om e asigurat că trebuința lui e împlinită fără faptă și fără grija lui. Numai acestea îl ajută să treacă peste multe întâmplări ce vin asupra lui, adeseori pline de primejdii, fără să le vadă.

În scrierile Sfinților Părinți, toate temele sunt străbătute de o splendoare a înțelesurilor. Harul alungă primejdiile pe nesimțite, în chip foarte minunat. El îl păzește pe om asemenea unei mame sau asemenea unei păsări care își întinde aripile peste puii ei ca să nu se apropie de ei vreo primejdie; și-i arată să vadă că era aproape de el pieirea lui, dar a rămas nevătămat.

În ochii lui sunt făcute de rușine toate cursele dracilor și sălășluirea gândurilor lor și aduce în el înțelegerea, ca să cunoască cele ce vor fi. Acestui om, în simplitatea sa îi răsare o lumină ascunsă ca să priceapă în toate înțelesul gândurilor celor mai subțiri și arată ca și cu degetul ce ar fi să pătimească dacă nu le-ar fi cunoscut pe acestea. Și atunci se naște în el din acesta gândul că fiecare lucru mic și mare trebuie să-l ceară în rugăciune de la Făcătorul său.

Omul nu poate să se înțelepcească fără încercări și acestea pentru a cunoaște pe Purtătorul lui de grijă, pentru a-l simți și pentru a i se întări credința în El. Dar când harul vede că a început să cugete ceva semeț despre sine, îngăduie încercărilor venite asupra lui să se întărească, până va cunoaște slăbiciunea lui și va căuta să dobândească pe Dumnezeu întru smerenie.

Prin acestea, omul vine la măsurile “bărbatului desăvârșit” în credință și la nădejdea fiului lui Dumnezeu și să se înalțe la dragoste. Dragostea lui Dumnezeu se arată minunată lui Dumnezeu când acesta se află în mijlocul unor împrejurări ce taie orice nădejde a lui. În acela Dumnezeu arată puterea Lui, care mântuiește pe om.

Toate acestea întrucât niciodată omul nu cunoaște puterea dumnezeiască, atâta timp cât se află în tihnă și la larg. Și niciodată n-a arătat Dumnezeu lucrarea Sa în chip simțit decât în pustie și în locuri lipsite de întâlniri și de tulburarea ce vine din împreuna locuire cu oamenii.

Pustnicii au prefăcut pustia în cetate și au făcut-o locuință a îngerilor. Dar și îngerii îi cercetau pururea pentru chipul viețuirii lor și, ca niște slujitori ai Stăpânului, petreceau împreună cu ei, avându-I ca pe niște împreună slujitori.

Din pricina dragostei de Dumnezeu îmbrățișau pustia în toate zilele vieții lor și-și aveau locuința în munți, în peșteri și in crăpăturile pământului.

Iar pentru că au “părăsit cele pământești și au iubit cele cerești” și s-au făcut următori ai îngerilor, sfinții îngeri nu-și ascundeau vederea lor de la ei.

Se arătau tocmai pentru a le explica unele lucruri neînțelese sau sfinții înșiși îi întrebau despre ceea ce le era de trebuință. Iar uneori, când aceștia rătăceau pe cale, îi călăuzeau, alteori, când cădeau în ispite, îi izbăveau. Alteori îi răpeau din mijlocul unor primejdii: îi scăpau de vreun șarpe sau de vreo stâncă gata să se prăvălească, de aruncarea vreunei sulițe, sau a vreunei pietre.

Dacă se întâmpla ca acești sfinți să fie războiți de vrăjmașul cel atoate distrugător, îngerii se arătau vederii ochilor lor și spuneau că au fost trimiși spre ajutorul lor și le insuflau îndrăzneală, curaj și bărbăție.

Alteori săvârșeau tămăduiri prin ei sau uneori trupurile lor istovite de nemâncare, le întăreau fie prin atingerea mâinii, sau prin cuvinte mai presus de fire, fie le aduceau ca hrană pâini, uneori calde și alte bunuri de mâncare. Unora dintre ei, le vesteau de mai înainte mutarea de aici, alteori și felul mutării.

Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită, care arde în inimă ca un dor înfocat. Este o mare diferență între cel ce povestește ceva din experiența vieții lui și cel ce povestește prin auzirea de la altul.

Fără cercarea lucrurilor, înțelepciunea nu știe să-și împodobească cuvintele ei și să vorbească adevărul, pentru ca nu-l cunoaște pe acesta. Nici nu poate cineva să descopere virtutea, dacă el însuși nu a făcut niciodată experiența ei. Cuvântul din faptă este o visterie a nădejdii, iar înțelepciunea nefăptuitoare este un depozit rușinii.

Precum în artist zugrăvește apa pe pereți, dar el nu-și poate stăpâni setea cu apa aceea așa face și cuvântul nefăptuitor.

Cine povestește din propria experiență, împărtășește din ea și celui ce ascultă și vorbește cu multă îndrăzneală. De aceea Hristos ne recomandă să purtăm crucea în fiecare zi și de aceea în fiecare ceas ni se cere a dovedi dragostea noastră față de Dumnezeu.

Trebuie să căutăm trăirea în Dumnezeu, nu conformându-ne celor materiale și trupești, ci să ne îndreptăm toate faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Cel ce a ajuns în urcușul său spre desăvârșirea virtuții și dorește să stăruiască cât mai mult în lucrarea ei, nu trebuie să se îngrijească iarăși de cele trupești, fie că le are , fie că nu le are.

Este adevărat că Dumnezeu îngăduie adeseori ce cei virtuoși să fie ispitiți de acestea. Uneori îi lovește în trupul lor, ca pe Iov. Și asemănător acestuia, îi aduce la sărăcie și la depărtarea oamenilor de ei și le ia cele ce le-au dobândit. Dar nu îngăduie Dumnezeu vrăjmașului să se apropie de sufletul lor.

Nu e cu putință ca atunci când umblăm pe calea dreptății să fim fără ispite și trupul să nu sufere de boli, de dureri. Dar când omul dorește să-și croiască drumul spre Dumnezeu și-i ies înainte încercări nu trebuie să se abată de la cele ce și-a propus, ci trebuie să le primească cu bucurie, fără iscodire, și să mulțumească lui Dumnezeu că i-a trimis lui harul acesta și că s-a învrednicit să pătimească pentru El, într-o încercare, și să ne asemene proorocilor, apostolilor și celorlalți sfinți. Calea urmării lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi.

Rugăciunea – culme a cunoașterii lui Dumnezeu și a celor spirituale

Trebuie să știm că toate sunt legate de om. Iar omul ce se stăpânește pe sine, stăpânește peste toate. Iar pe sine se stăpânește atunci când se supune lui Dumnezeu. Celui ce se cunoaște pe sine, I s-a dat cunoștința tuturor. Numai în cunoștința de sine se află plinătatea cunoștinței tuturor și numai în supunerea sufletului tău, se cuprinde supunerea tuturor.

Când smerenia va stăpâni în viețuirea noastră, atunci toate se vor supune nouă. Mândria face pe om aspru și opac, smerenia îl face delicat și transparent. În ea stă înnobilarea firii noastre. În om se văd toate rațiunile creaturilor, atât ale celor sensibile, cât și ale celor înțelese și înțelegătoare. El e rațiunea atotcuprinzătoare a tuturor rațiunilor create. Dar omul se bucură de a se cunoaște real și de a cunoaște.

Atunci când se smerește, se cunoaște cel mai bine pe sine. De aceea, întru el se bucură toată zidirea, când, smerindu-se, se cunoaște cel mai mult și pe sine însuși și, în el, pe toate.

Numai prin smerenie se arată adevărata cunoștință a omului. Omul contemporan nu ar trebui să fie preocupat de viața celor ce practică yoga sau se închină altor dumnezei, întrucât el trebuie să urmărească propria desăvârșire. Sfântul Isaac Sirul afirma că cel smerit “nu are ochi să ia aminte la scăderile altuia, nici ureche să audă cele ce nu folosesc sufletului său. Și nu are vreo treabă cu cineva decât cu păcatele sale.

Numai dreapta credință este temei și izvor de smerenie. Orice altă credință e produsul mândriei. Smerita cugetare e o cunoaștere a harului și a milei lui Dumnezeu. De aceea, doar cei ce cred în Dumnezeul Cel adevărat, Care S-a coborât din iubire până la noi, pot primi harul smeritei cugetări.

Smerita cugetare, deși e din har, ne adâncește cunoștința de noi înșine și aduce în noi adevărata cunoaștere a noastră.

Smerenia poate fi interpretată și ca fiind recunoașterea propriilor daruri, dar și cea care ne ține în legătură cu semenii. Mândria ne oprește să intrăm în adevărata comuniune cu ceilalți, chiar dacă facem fapte bune pentru ei. Ei primesc faptele noastre, dar nu pe noi, căci nu se încred în noi. Pentru că nici noi nu ne dăruim o dată cu faptele noastre. În aceste fapte, cel mândru dăruiește ceva din afară de sine, nu se dăruiește pe sine. Numai în smerenie se dăruiește pe sine, căci se roagă să fie primit de ceilalți, pe care îi prețuiește mai mult ca pe sine. Se arată ca om ce are nevoie de ei.

Același lucru se întâmplă și în raporturile noastre cu Dumnezeu : smerenia ne deschide pe Dumnezeu și pe Dumnezeu ni-L deschide nouă. Iar ca o concluzie la toate acestea, putem afirma că smerenia noastră o urmărește Dumnezeu. Și prin ea stăpânim, în chip paradoxal, peste toate, căci în Dumnezeu suntem liberi de toate.

O altă idee susținută de Biserica Ortodoxă e și aceea că nu posedăm cu adevărat un lucru decât atunci când îl dăruim. Dar când inima bate cu râvnă în trup, trupul nu se întristează în necazuri, nici nu se ferește de ele din frică, ci mintea îl susține în toate încercările, ca să rămână neclintit în dorința sa.

Râvna pentru voia lui Hristos naște îndrăzneala, puterea sufletului și străduința trupului.

Când omul simte ajutorul dumnezeiesc, inima lui se umple de credință. Atunci recunoaște pe Cel ce l-a creat și-I poartă de grijă și înțelege că poate sta în legătură cu Acesta doar prin rugăciune.

Rugăciunea este calea prin care omul găsește ajutor și visterie de încredere și liman izbitor de vijelie, lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi. Rugăciunea ne izbăvește de încercările primejdioase, prin care trecem în viața aceasta, ea ne ajută să ne izbăvim de boli și de războaie și, simplu vorbind, toată mulțimea bunătăților se dăruiesc omului prin rugăciune.

Omul se poate desfăta din această viață prin rugăciunea credinței. Prin aceasta, inima lui se luminează de încredere și nu rămâne în împietrire. “De când omul va cunoaște ce bunătăți i se dăruie datorită rugăciunii, o va prețui pe aceasta asemănător unei comori. Iar de aici, rugăciunea se va transforma în mulțumire”, afirma Isaac Sirul.

Sfinții Părinți enumeră trei feluri de rugăciuni: de preamărire, de mulțumire și de cerere. Rugăciunea făcută întru cunoștința lui Dumnezeu e însoțită de bucuria inimii. Cel ce a descoperit bucuria rugăciunii adevărată a cunoscut și bunătățile deosebite ce se nasc din ea.

Dar aceste bunătăți izvorăsc din faptul că omul își cunoaște slăbiciunea sa, și, dorind ajutorul lui Dumnezeu – se apropie de Dumnezeu stăruind în rugăciune. Iar cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu prin voința lui, cu atât se apropie și Dumnezeu de el cu darurile sale.

Datorită și marii lui smerenii, nu va ridica nici harul Său de la el. Dumnezeu oprește harurile de la om, tocmai pentru ca acesta să i se facă pricină de a se apropia de El și de a stărui în rugăciune.

Dreptul care nu-și cunoaște slăbiciunea lui, stă pe muchie de cuțit și niciodată nu-I desparte de cădere sau de mândrie. Iar cel ce nu-și cunoaște slăbiciunea sa e lipsit de smerenie, iar cel ce nu o are pe aceasta e lipsit de desăvârșire, stăruiește mereu frica, deoarece libertatea omului nu e pecetluită de Duhul, ci slujește bunului plac. Nu e libertatea Duhului care ține legătura cu Dumnezeu și cu semenii, ci e o libertate limitată de egoism.

“Drumul în adâncimea misterului”, urcarea spre stările superioare ale Ființei divine, reprezintă singura posibilitate a omului de a se mântui. Vindecarea adevărată presupune tocmai “ieșirea din individualitate”. Când unui om tradițional îi era istorisit un mit sau îi era citit un mesaj din Evanghelie, se desprindea automat cu cea ce-l transcedea tocmai spre a-l vindeca”, afirma Dan Stanca.

Cunoașterea propriu-zisă a mitului nu ar avea rost altfel, iar gestul de binecuvântare al oricărui preot sau părinte spiritual, în prezența unei istorisiri de genul celei amintite anterior, oferă individului chiar această posibilitate de-a ieși din mlaștina măruntelor și nocivelor obsesii. După căderea în mlaștină “urmează coborârea în Infern”.

În primul caz, e tocmai captivitatea individualității, în al doilea caz e schițat deja traseul posibilei salvări. Întrucât trecerea prin Infern, având deci conștiința că străbați Infernul care trebuie epuizat, modifică toate complexele și obsesiile, dându-le o valoare universală și rectificatoare. Tot în acest sens putem citi un fragment din dialogurile părintelui Cleopa cu ucenicii săi ascultătorii: “ De aceea adeseori găsim în sfintele lor învățături (învățăturile Sfinților Părinți) că patimile numesc draci și când voiesc să spună pentru cineva că este luptat de vreo patimă, nu numesc patima, ci pe dracul acestei patimi”.

Demonul “camuflat în obsesie” poate fi lecuit doar prin Tradiție, mit sau prin religia sub care s-a născut nefericitul muncit de chinuri. Iar psihanaliza e cu atât mai periculoasă cu cât, pretinzând că e știință, ramură a medicinii și, în consecință, mijloc terapeutic, ajunge s-l îmbolnăvească și mai mult pe pacient.

Fiindcă nici o maladie psihică nu e propriu-zis maladie, ci o fisură în care omul se poate prăbuși”, dar pe care o poate considera și începutul unui “drum inițiatic”. Ceea ce ar părea la prima vedere simplă terapie, vindecare, se dezvăluie până la urmă cale spre Divin.

E foarte important deci la ce altitudine situezi sacrul. Una este să-l înalți până în non-ființă, care nu se confundă în nici un fel cu Neantul, cum ar crede “grăbiții filosofi contemporani existențialiști pentru care apofaza divină e un nihilism oarecare, și alta e să-l menții la nivelul lumii, al creației.

Recuperarea credinței religioase și implicit, a unei vieți religioase trebuie urmărită permanent de oricare muritor Astfel, mitul hristic rămâne mit numai în măsura în care oricărei ființe i se oferă șansa de a retrăi ce a trăit Iisus până la capăt. Istoria sacră are, deci, calitatea că poate fi mereu comprimată în originea ei. Cine percepe tainele creștine în perfecta lor actualitate și eficacitate, acela trăiește întru numele divin. Pentru el nu există fatala separație dintre doctrină și istorie, dintre sacru și profan.

Misterele antice se bazau tocmai pe asemenea transformări hotărâtoare ale individului ce pătrundea în alchimia lor. Altfel credința se atrofiază, se convenționalizează, se limitează la o simplă poziție etică față de instituția bisericii, devenind o chestiune de educație și nu de trăire – participare. Biserica, în măsura în care se respectă, trebuie să investească risc maxim în cele șapte taine ale ei.

Preotul care nu se înfioră atunci când oficiază sfânta liturghie nu e preot. “Atunci când arta încetează de a mai fi tradițională și devine umană, individuală și prin urmare arbitrară, schimbarea constituie semnul infailibil al unei decadențe intelectuale” afirma Schuon în opera sa “Despre unitatea transcendentă a religiilor”.

Maturizarea omului este o mare taină din perspectivă spirituală. Omul zilelor noastre trebuie să cunoască bine Tainele Bisericii Ortodoxe. Trebuie să cunoască faptul că și păcatul cel mai adânc poate fi convertit într-o apropiere mai conștientă de El.

De-a lungul generațiilor, omenirea va trebuie să meargă pe urma parabolei fiului risipitor pentru a descoperi într-o măsură tot mai mare , că religia nu este constrângere, că “Biserica nu există pentru a domina lumea, ci pentru a o binecuvânta, sfinți, iubi și lumina.”

Faptul că trebuie să ajungem la umilințe profunde pentru a recunoaște că punctul de plecare era greșit și că înțelegerea noastră despre un Dumnezeu dur, sever, limitat, rival al omului nu era cea a adevăratului Dumnezeu, pare inevitabil.

Vedem în Biblie că pentru a ajunge la înțelegerea faptului că Dumnezeu este tată și iubire e nevoie de atâtea generații, erori, păcate, sânge. “Și aceasta rămâne paradigma până la sfârșitul vremurilor: înțelegerea și cunoașterea lui Hristos prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, a faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru, pentru că este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” Afirma P. Marko, I.Rupnik.

Omul este un organism viu, ca și omenirea în ansamblul său. De aceea nu trebuie să privim istoria ca pe niște etape precis conturate, istoric circumscrise.

Istoria nu merge înainte după o logică a consecvenței, “ci în baza principiului” maturizării unui organism, care într-un anume moment evidențiază comportamente ce mai înainte nu se vedeau și care manifestă și o anume libertate de creștere, un anume caracter imprevizibil.

De aceea o lectură spirituală, din perspectiva Sfintei Scripturi sau din cea sapiențial – teologică a Tradiției, permite o legătură dinamică și organică, evitând ideologizările și schematismele riguroase.

Cercetând Sfânta Scriptură vom vedea că toate converg spre numele lui Dumnezeu. În același timp, întreaga Biblie ne face să vedem drama umană transmisă din generație în generație, provocată de faptul că omul nu se mai simte pe sine ca fiu. Ea arată că mântuirea constă tocmai în faptul că adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Însuși, vine ca om să trăiască ca fiu, și că în El se deschide pentru oameni calea înfierii. Întreaga Biblie poate fi citită ca o lentă, progresivă și dinamică trecere de le o sclavie la libertate, de la starea de robi la cea de fii.

Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împărtășanie, nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin înviere și înălțare, ca să fie în noi aluat spre îndumnezeire și spre înviere și înălțare.

C A P I T O L U L II

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU – CREAȚIE A OMULUI

Cunoașterea duhovnicească – sursă a îmbunătățirii firii omenești

Cunoașterea descoperă și transformă sufletul. Ea descoperă posibilitățile bune ale omului. Descoperă tainele dumnezeiești și cele mai presus de fire și le face să se întipărească în om, ca omul să poată înfăptui lucruri mai presus de puterea lui firească.

Cunoașterea nu trebuie să fie doar teoretică, ci prin ea omul se poate înfăptui sau împlini nu numai până la limita naturii sale, ci și dincolo de ea, la nesfârșit.

Cele trei trepte ale cunoașterii: referitoare la trup, la suflet și la viața duhovnicească, sunt cele ce conduc spre credință. Cunoștința se desăvârșește în credință. Ea e premergătoare a credinței și poate deveni superioară împreună cu credința.

Sfântul Isaac Sirul afirma faptul că atunci “când cineva ajunge aproape de credință, nu mai are nevoie de cunoștință”. Putem spune că s-a ajuns la o cunoștință mai presus de cunoștință, iar aici a încetat și credința. Amândouă sunt depășite de ceea ce Sfinții Părinți numesc “vedere”.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbește despre “trei etape principale ale cunoștinței adevărate: cea a naturii, care premerge credinței și duce la ea; cea care sporește împreună cu credința, în care domeniile lor nu mai sunt deosebite; și cea mai presus de cunoștință, și de credință.”

Prin credință, sufletul omului devine singura comoară, dar nu prin cercetarea și puterea cunoștinței.

Cunoașterea și respectarea faptelor creștine are și un caracter normativ și poate să conducă omul spre tot mai mult bine. Faptele creștine sau cum au fost numite de Sfinții Părinți – “faptele dreptății” sunt: postul, milostenia, privegherea, dragostea de aproapele, smerita cugetare a inimii, iertarea greșelilor sau cercetarea tainelor aflate în Sfintele Scripturi. Cunoștința însușită din Sfânta Scriptură este premergătoare credinței și putem deduce din ea virtuțile. Deci, Sfânta Scriptură ne prezintă virtuțile pe înțelesul tuturor. Dar credința e mai importantă decât ele.

Există și virtuți dezvoltate și susținute de credință, sau de harul ei. Dar cunoștința continuă să ajute credința, în dezvoltarea lor. Pe acest plan, superior, virtuțile sunt pline de credința iubirii. Ele nu sunt simple manifestări ale dreptății, ale corectitudinii. Iar iubirea deplină față de om nu e decât cea din credință, cea care vede în om o existență destinată veșniciei. “Să iubești un om înseamnă să-l vezi așa cum l-a gândit Dumnezeu” afirma Albert Einstein. La temelia virtuții nu trebuie să existe un efort încordat al omului. Cel ce are o adâncă iubire face bine persoanei iubite, fără vreun efort. Această treaptă este superioară virtuților, nu prin părăsirea lor sau prin abaterea de la ele, ci prin iradierea lor fără efort. “Viețuirea din credință” cuprinde “toate chipurile viețuirii duhovnicești”, afirmă Sfântul Isaac Sirul. “Viețuirea din credință” e mai presus decât toată virtutea, iar lucrarea ei nu stă în fapte, ci e o odihnă desăvârșită și o mângâiere și se săvârșește și în inimă și în cele ale sufletului. “Viețuirea din credință”, simțită în inimă, produce o bucurie a sufletului, o bucurie în Dumnezeu dată sufletului vrednic de harul fericiri, care se săvârșește încă din viața aceasta.

Cunoștința adevărată e și din puterea omului și a lui Dumnezeu. Cunoștința omului e de mai multe tipuri, referindu-ne la circumstanțele pe care le întâmpină acesta în viața de zi cu zi: cunoștință legată cu poftele trupești, cunoștință iscoditoare și cunoștința adevărului întru smerenie.

Cunoștința legată cu poftele trupești nu pune călăuzirile pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socotește că orice bine este în om și el se poate feri de piedicile ce-l întâmpină în calea mântuirii. Această cunoștință lăudăroasă socotește că toate stau în purtarea ei de grijă. Dar ea e însoțită mereu de frică, iar omul e stăpânit de lipsa de curaj, de întristare, de deznădejde, de frica de draci, de lașitatea față de oameni, de știrile despre moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama sărăciei, de lipsa celor de trebuință, de frica suferinței și de celelalte asemenea acestora. Și toate acestea se întâmplă întrucât unul ca acesta nu știe să se încreadă în Dumnezeu, cu o credință tare și statornică. De aceea, această cunoștință e legată de uneltiri și viclenii, iar când nu-i reușesc planurile, nu caută la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci se luptă cu oamenii.

Cunoștința iscoditoare vrea să știe micile greșeli ale altor oameni și pricinile și slăbiciunile lor. Omul ce posedă asemenea cunoștință se împotrivește în cuvinte, uneltește prin vicleșuguri rele și ocărăște pe semeni. Din această cunoștință se naște trufia și îngâmfarea, pentru că pune pe seama ei toate realizările și nu pe seama lui Dumnezeu.

Cunoștința adevărului întru smerenie face desăvârșit sufletul celor ce o au. Așa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, pe Pavel și pe ceilalți sfinți care s-au învrednicit în chip desăvârșit de cunoștința aceasta după măsura firii omenești. Vederea superioară a celor duhovnicești și tainelor negrăite covârșesc cu totul conștiința lor, iar trupului nu i se dă valoarea cuvenită.

Sfinții au lucrat virtuțile plăcute lui Dumnezeu. Faptele lor nu s-au îndreptat spre grija de născociri și de cele deșarte. Cei ce umblă întru acestea se rătăcesc de la lumina cunoștinței Fiului lui Dumnezeu.

Cunoașterea felului de înaintare pe calea virtuților e necesară omului contemporan, așezat în cadrul dilemelor de tot felul. Sfinții Părinți ne dau în acest sens, câteva sfaturi, necesare desăvârșirii noastre: citirea scripturilor, “liniștirea dinspre partea oamenilor”, osteneala trupească, care ne întărește nădejdea și frica.

Sfântul Isaac Sirul face deosebire între cunoștințele asimilate din cuvintele Scripturii și cele primite direct de la Duhul în inimă. Aceasta se întâmplă când inima s-a făcut “impresionabilă” față de lucrarea Duhului. Dar și aceasta se petrece când respectiva persoană a trecut prin filtrul discernământului cuvintele Scripturii.

Rândurile Noului Testament ne aduc în prim-plan persoana Mântuitorului Hristos. Acesta e Cel ce s-a jertfit pe Sine pentru a ne salva pe noi. Hristos nu a ținut cont de acei ce au strigat în fața lui Pilat: “Răstignește-l! Răstignește-l!”, El a avut dragoste jertfitoare față de toți. Mântuitorul lumii a suferit mai mult decât toți de păcatele oamenilor și în acest fel le-a luat asupra Sa, dar nu S-a făcut totuși păcătos. Oricărui creștin i se cere curăția cugetului și o responsabilitate acuțită pentru a-l sensibiliza cuvintele Evangheliei. Viața noastră trebuie susținută de o conștiință neadormită și de faptul că Dumnezeu ne vrea dăruiți neîncetat Lui, răspunzând cu iubire curată iubirii Lui curate.

Sfântul Isaac Sirul leagă curăția inimii și vederea lui Dumnezeu și de lacrimi. Numai lacrimile de pocăință curățesc inima de păcate. Numai lacrimile ca supremă înduioșare față de iubirea lui Dumnezeu, dăruiesc vederea lui Dumnezeu. “Acest dar al lacrimilor și al plânsului e al celor nepătimitori. Și dacă pe cel ce plânge și se jelește pentru un timp lacrimile pot nu numai să-l conducă la nepătimire, ci să și șteargă cu desăvârșire patimile din mintea lui și s-o izbăvească pe aceasta de amintirea lor, ce să zicem despre cei ce au noaptea și ziua lucrarea aceasta în cunoștință?”, se întreabă Sfântul Isaac.

Cunoștința tainelor mari e ca o băutură care îmbată de entuziasm și de bucurie, producând în sufletul persoanei o adevărata uitare de sine. Numai luminat de lumina dumnezeiască, cel ce se nevoiește își cunoaște, prin curăție, natura sa adevărată, făcută pentru infinitatea plină de înțelesuri și de iubire a lui Dumnezeu. Omul, numai în relație iubitoare cu alte subiecte umane, pune în valoare posibilitățile sale, ascunsă în bogăția descoperită în sufletul său. Dar acestui om, cu cât i se dezvăluie mai mult din frumusețea tainelor, cu atât își înmulțește și ostenelile nevoinței spre tot mai mare curățire a sa, ca să ajungă la cunoștința desăvârșită. Vrea să dobândească noblețea personalității sfinților. Cunoștința adevărată a lucrurilor sau a rațiunilor lor dumnezeiești nu se obține decât în starea de nepătimire. Sufletul și-a găsit “aripile, care sunt argintate sau curate de patimi”, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae.

Cunoașterea și contemplarea lui Dumnezeu din creația Sa

Contemplarea naturală și teologia sunt două trepte superioare treptei făptuitoare, prin care se curățesc patimile și se dobândesc virtuțile. Contemplarea naturală e o privire curată asupra rațiunilor existente în lucruri, iar acesta face lumea străvezie pentru Dumnezeu. Teologia de taină este unirea lui Dumnezeu dincolo de orice cunoaștere a lucrurilor ca existențe deosebite.

Răsfrângându-ne privirea în lumea creată de Dumnezeu, ne vom minuna de marea Lui înțelepciune. Bogăția creației se cunoaște la tot pasul, iar celor credincioși le oferă bogăție de cunoștințe și îi aduce spre dragostea Lui.

Glasul lui Dumnezeu auzit la crearea lumii e ca o lege veșnică a firii: “Să dea pământul din sine verdeață: iarbă, cu sămânță într-însă, după felul și asemănarea ei”. Privind în toate colțurile naturii, “ne vom aduce aminte de asemănarea ce o avem împreună”.

Acest fapt e mărturisit de unul din psalmii lui David: “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalmul 102.15). Când trecem peste o pășune și vedem iarbă uscată de vreme ne ducem cu gândul la “nimicnicia noastră pe acest pământ”. Dacă vedem că într-o câmpie înflorită au intrat niște cosași și coasa lor nemiloasă taie iarba și florile frumoase, care înmiresmau aerul cu parfumul lor, ne aducem aminte că și noi ne vom încheia menirea pe acest pământ. Florile veștejite ne duc cu gândul la moartea noastră. Aceasta nu are milă de nimeni, ci pe toți ne duce în veșnicia veacului celui fără de margini.

“Înțelepciunea Ziditorului” se observă peste tot, de la spicul de grâu și pâna la amurgul serii. Cine privește cu ochiul minții și al credinței minunile lui Dumnezeu din zidire, ajunge la convingerea că toate “strigă către noi că există Dumnezeu”.

Dar când cunoștința s-a ridicat la cele nevăzute a devenit credință, pentru că acelea nu mai sunt cunoscute prin simțuri.

Propriu-zis, credința aceea naște adevărata cunoștință, cunoștința de la început a firii noastre, când trăia în orizontul realităților duhovnicești. Atunci, omul a intrat în planul Duhului, unde e “libertate de legi”, unde suflă iubirea nesfârșită și unde se observă manifestările fără sfârșit ale iubirii și ale comuniunii.

Omul, prin credință, atinge “adâncurile neatinse de simțuri și de minte”, adică ale vieții dumnezeiești, ale Duhului. Cunoștințele pe care persoana le deține prin credință, sunt sesizate în același timp mai presus de înțelegere, printr-o intuiție simplă și subțire, de ordin duhovnicesc.

Simțurile interioare sunt pătrunse în lucrarea lor de lucrarea Duhului. Simțurile devin instrumente ale lucrării Duhului, producându-se o lucrare teandrică, divino-umană. E o stare în care se gustă cu anticipare nemurirea și nestricăciunea. În fiecare moment se trăiește veșnicia, fără să se mai calculeze clipa. Cel ce a ajuns la o asemenea trăire viețuiește lăuntric, în taină, învierea, și aceasta îi este o dovadă despre înnoirea tuturor – care se va produce prin puterea revărsată din acea stare de înviere lăuntrică.

Acestea sunt cele trei moduri ale cunoașterii, prin care trece întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. În general, omul rămânând, cât trăiește pe pământ, în trup muritor, nu poate stărui în treapta a treia, a vederii tainelor dumnezeiești și nu poate ajunge la ea fără osteneala faptelor, în vederea desăvârșirii. Omul e supus schimbării. Această schimbare îl înalță câte o dată din condiția trupească, dar îl coboară apoi, din nou, la condiția caracteristică firii sale. De aceea, în cea mai mare parte din timp, el trebuie să actualizeze virtuțile a căror potență e pusă în firea lui. Prin aceasta se îmbogățește sufletul.

Omul trebuie să slujească lui Dumnezeu ca să nu cadă mai prejos de fire, și ca să se urce din când în când la starea mai presus de fire. În cea mai mare parte din timp el se află în starea de mijloc, dacă face efortul să se mențină în ea. Nici această stare nu e lipsită cu totul de har. Din har cade numai când ajunge în starea mai prejos de fire.

“Pentru că nu este libertate desăvârșită în veacul acesta nedesăvârșit. De aceea, toată lucrarea cunoașterii este lucrare de deprindere (de exercitare obositoare, de creștere). Iar lucrarea credinței nu se săvârșește prin fapte, ci se împlinește în înțelegeri duhovnicești și e deasupra simțirilor. Pentru că, credința e mai subțire decât cunoașterea”, mărturisea Sfântul Isaac Sirul.

Sfinții au petrecut prin puterea credinței în bucuria viețuirii mai presus de fire. Ei l-au iubit pe Dumnezeu și ne-au învățat și pe noi să-L iubim și să ne mântuim. De aceea, “fără iubirea lui Dumnezeu Tatăl și fără prezența sfinților, care fac simțită afecțiunea și glasul Său, viața pe pământ se întunecă și se răcește ca o pedeapsă: locuitorii “țării îndepărtate” te distrug, “trimițându-te să paști porcii, patimile trupului”, afirma Vasilios Gondikakis.

Fiul mai tânăr – din parabola fiului risipitor – “e un exemplu de întoarcere și întruchipare a ceea ce este mărturisirea: rod al căinței, mărturisire a greșelilor”, zdrobire de inimă și cerere a milei.

Tatăl este “un senior al iubirii”. Nu este interesat de el însuși – în această parabolă. Este interesat să-l salveze pe copilul său. “Iubirea tatălui depășește judecata lumii” și revolta fiului mai mare. Dar cel care s-a întors își vede numai nevrednicia sa: “Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Totuși simte și se miră de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea părintească a biruit moartea. Fiul mai tânăr a vrut să rămână în casa Tatălui “ca unul din argații săi”, dar tatăl îl face personaj al unei mari prăznuiri. “Tatăl îl zdrobește cu iubirea sa nemăsurată” și plânsul fiului deduce “înmulțirea veseliei”.

Fiul mai mare e un “exemplu al învârtoșării inimii și o osândire a altora”. Dar numai Hristos poate face din el cel din urmă păcătos un adevărat om. Acesta este labirintul hristologic: reașezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată. Faptul că-și va aduce aminte de greșeala sa îi dă o “beatitudine superioară celei a raiului inițial”.

Caracterul ascetic al cunoașterii

Prin virtuți se definește cu adevărat omul. În ele e cunoștință adevărată a sa proprie, a oamenilor și a lui Dumnezeu. Prin virtuți, omul se pune cu seriozitate în practicarea lucrurilor mari, se depășește pe sine. Cunoștința celor sufletești și duhovnicești nu e rezultatul unor definiții teoretice, în care nu e angajată persoana întreagă, ci numai rațiunea.

Idealul purității îl au și oamenii cei mai impuri, care-și închipuie că impuritatea lor e o formă de curăție. Dar virtuțile, ca și curăția nu trebuie absolutizate. Există virtuți ale binelui și virtuți ale răului, iar cele din urmă iau ființă printr-un exces și printr-o greșită înțelegere a virtuților. Adevărul, ca și binele, ca și mila pot deveni, prin exagerare, printr-un fel de monomanie, “printr-un fel de fixație obsesională, pot deveni și ele năpaste.”

“Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuțile trebuie echilibrate, trebuie armonizate între ele și numai așa se poate ajunge la virtutea supremă, pe care înțelepciunea ancestrală a denumit-o dreaptă socotință”, afirma Nicolae Steinhardt.

Prin practicarea neîncetată a virtuților, din mintea omului se șterge amintirea patimilor.

În scrierea Sfântului Isaac Sirul, găsim o amănunțită descriere a modului cum se câștigă nepătimirea. Realizarea ei se dobândește nu luptând direct împotriva patimilor, ci dând sufletului un conținut pozitiv.

Patimile se nasc când omul e stăpânit de mândrie. Gândurile lui se împrăștie întrucât nu are statornicia să aprofundeze ceva din toată realitatea obiectivă. Nu se adâncește în cunoașterea de sine însuși și în ordonarea vieții sale.

Voința cea bună este a celui smerit, a celui ce nu voiește să fie văzut și cunoscut de oameni. El cunoaște și iubește doar pe Dumnezeu, așa cum un îndrăgostit nu știe decât de iubita lui. Este cea mai înaltă definiție a smereniei: să fii ca și cum nu ești, să nu fii cunoscut nici de tine însuti, dar să nu te asemeni unui animal sau unei plante. Să fii conștient de Dumnezeu și nu de tine.

A judeca toate din punctul propriu de vedere, a judeca doar prin prisma a ceea ce oferă viața personală de zi cu zi – îl arată pe creștin necredincios, nejertifitor. Dumnezeu “vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. O cunoaștere înrobită propriilor raționamente, care nu atinge pragul iubirii agapice nu ne conduce spre logica iubirii și a milei. A sluji doar ideologie, care împiedică cunoașterea lui Dumnezeu. E o logică care împiedică iubirea, deci o logică a absurdului. A gândi fără a iubi înseamnă a separa inteligența de iubire, iar acesta înseamnă desființarea omului ca element component al societății. O inteligență marcată de păcat e deja imposibilitatea de a cunoaște corect.

Lumea lăuntrică a omului se dezvăluie în relațiile cu ceilalți. De aici rezultă faptul că relațiile interpersonale ocupă un loc central în structura personalității. Familia, biserica și școala trebuie să orienteze individul spre prețioasele diamante ale demnității umane: luciditate, recunoștință, încredere reciprocă, neprefăcătorie și credință.

Personalitatea, dacă este în linii mari cristalizată, dă naștere, își apropie și selectează anumite relații, iar pe altele le evită sau le respinge, pe unele le acceptă, promovează, dezvoltă și amplifică, pe altele le anulează. Persoanele flexibile stabilesc ușor contacte cu ceilalți, în timp ce persoanele rigide, dogmatice, închistate, orientate excesiv spre propria lor persoană sunt aproape incapabile să stabilească și să întrețină relații normale. Cei incapabili de a înțelege trăirile semenilor, de a se acomoda la ele, se închid în sine. Aceștia viețuiesc într-o stare de autonemulțumire și îi transformă pe alții în simple instrumente în vederea satisfacerii trebuințelor personale.

Vocea, șoapta și suspinul aproapelui, iar acesta perceput ca o taină, sunt ca picăturile de rouă care, la apariția soarelui, dau imaginea unor scumpe diamante. Numai interinfluențarea reciprocă dintre relații și personalitate asigură atât formarea personalității, cât și acțiunea ei adecvată în diferite contexte sociale.

Cercetările relațiilor de intercunoaștere au arătat că o mare importanță în buna funcționare a acestora o are corectitudinea sistemului de imagini deținute de parteneri. Cu cât părerea despre sine și despre celălalt sunt mai aproape de realitate cu atât se creează premisele unei normale funcționalități a relațiilor dintre indivizi. Dacă atitudinile de receptivitate și inițiativă, ca și intensitățile interacțiunilor se completează unele pe altele, între parteneri vor exista relații de compatibilitate; dacă nu, vor apărea relații de incompatibilitate. În afara conștiinței de sine, a conștiinței relației ca atare dintre parteneri, nu poate fi vorba de relații interpersonale. Deci, oamenii trebuie să fie conștienți de existența nevoilor și însușirilor lor, de natura și scopul raportului ce se stabilesc între ei. Treptat, se dobândesc anumite calități de voință ce definesc capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante sunt: puterea de voință, independența, perseverența, promptitudinea luării hotărârii.

Spontaneitatea exigentă a minții înseamnă întărirea caracterului personal al omului.Omul lucrează împreună cu Duhul, asemeni unei unități bipersonale. Prin persoana umană lucrează Persoana Duhului, dar fără ca persoana umană să înceteze de a lucra. Dimpotrivă – lucrând totodată Duhul prin ea – e făcută mai lucrătoare.

Omul răspunde rațiunilor lui Dumnezeu cu rațiunile sale, înțelepțite din acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai puțin, alteori deloc. Dar și în cazul din urmă el are conștiința existenței lui Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufletească adevărată, vede în chip conștient rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor, și pune în lucrare rațiunile sale naturale ca răspunsuri corespunzătoare, simetrice, la rațiunile dumnezeiești. Dumnezeu a ales măsura omului în realizarea îndumnezeirii după har. Dar pe om l-a făcut pe măsura Sa, capabil să-și însușească la nesfârșit conținutul dumnezeirii Sale.

Iubirea și omenia – sinteză a cunoașterii și a credinței

Mântuitorul Iisus Hristos – atâta timp cât a trăit pe pământ – a cerut de la cei pe care I-a vindecat să-și mărturisească credința. Uneori, în public, dar de cele mai multe ori Lui personal.

De cele mai multe ori Dumnezeu dăruiește omului potrivit credinței lui. Dar, uneori, cere și fapte și curăția vieții și apoi dăruiește. Dar în pocăința ce se realizează pentru păcate și după botez se cer omului osteneli și străpungerea inimii și lacrimi, vreme îndelungată și apoi iartă. Pe tâlhar l-a iertat și I-a făgăduit și Împărăția cerurilor, prin singura mărturisire de pe cruce. Și de la păcătoasa, Hristos a cerut credință și lacrimi. Dar de la mucenicii mărturisitori, împreună cu credința inimii lor, cerea și necazuri, chinuri, străpungeri, pedepse și moarte în multe feluri.

Prin credință, mărturisim că Dumnezeu este Domnul și Stăpânul și Ziditorul și Făcătorul tuturor. Și prin cunoștință știm că trebuie să păzim poruncile Lui. Poruncile “Vechiului Testament” erau împlinite din frică, dar poruncile de viață – făcătoare ale lui Hristos le păzește iubirea, precum Însuși El a mărturisit: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15.10). Prin iubire de Hristos primim desăvârșirea cunoștinței duhovnicești, pe care au primit-o apostolii. După lucrarea poruncilor și după curățire – Duhul rămâne cu noi în veci, după rugăciunea Domnului Hristos către Tatăl.

Numai în dragoste e lumina cunoașterii desăvârșite. Pe măsura iubirii, sporește și cunoașterea. Iubirea desăvârșită are cunoașterea desăvârșită. Nu trebuie să urmărim cunoașterea tainelor în alt scop decât spre desăvârșirea noastră. Să lucrăm poruncile spre desăvârșire, iar prin aceasta ne vom face străvezii pentru arătarea tainelor prin noi. Hristos ne e pilda vieții curate și pline de jertfă și de iubire.

Tainele lui Hristos se descoperă datorită vederii duhovnicești a minții, iar aceasta constă în uimire și pătrundere în toate cele ce s-au făcut și se fac. Este o uimire de iconomia lui Dumnezeu – referitoare la tot neamul omenesc. Uimirea se leagă de zdrobirea inimii și de o stare lipsită de răutate. Uimirea ne descoperă cunoștințe inexplicabile, ce se pot desluși numai în chip tainic. Vederea tainelor în starea de răpire nu e statică, ci o înălțare din cunoștință în cunoștință. Iar mai sus de orice vedere e unirea în dragoste desăvârșită cu Dumnezeu, menținând nădejdea unei și mai mari uniri.

Hristos, sub chipul desăvârșitei smerenii, și-a însușit firea omenească. Numai cu ajutorul smereniei, care a acoperit slava Sa, a putut fi primit de oameni. De aceea, în loc să se îmbrace într-o haină de cinste și de slavă, El s-a împodobit cu o astfel de haină pe dinăuntru.

E foarte important să știm cum ne putem apropia de Hristos. E important să cunoaștem ce ne apropie de El, cel mai mult. Spun Sfinții Părinți, că omul smerit la cuget e ca Hristos. Și nu te poți apropia de Hristos dacă nu ești smerit ca și El. Atât Hristos, cât și tot omul care e plin de smerenie, e un mijlocitor al Ziditorului sau al slavei Lui, dacă prin aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Tot omul care poartă în ființa lui smerenia e cinstit ca și cum ar purta o cunună.

Pe cel smerit la cuget nu-l disprețuiește nimeni niciodată. Odată ce-l iubește Ziditorul, e iubit de toți. El iubește pe cei săraci și toți îl iubesc pe El. Toți Îl doresc și în tot locul unde se apropie, apare ca un înger de lumină, și I se arată cinstire. Cei ce L-au chinuit pe Hristos au cinstit fără voie smerenia Lui, cu haină împărătească și cunună. Tot așa sunt cinstiți, fără voie, toți cei ce imită smerenia Lui, în special monahii care disprețuiesc toată slava lumii.

Cuvintele celui smerit sunt cuvintele lui Dumnezeu. Toți îl privesc ca pe Dumnezeu, deși cuvântul lui e simplu și nearătos. Cel ce vorbește cu dispreț împotriva celui smerit la cuget și nu-l cinstește pe el ca pe un om viu, este ca unul ce și-a deschis gura lui împotriva lui Dumnezeu.

Smerenia este o putere tainică, pe care o primesc sfinții desăvârșiți după desăvârșirea întregii lor viețuiri. Această putere nu se dă decât numai celor desăvârșiți în virtute prin puterea harului, atâta cât încape în hotarul firii.

De aceea nu poate socoti cineva pe orice om, la întâmplare, smerit la cuget, ci, numai pe cei ce s-au învrednicit de treapta aceasta. Este o robie a dragostei, în care omul totuși nu se simte rob, căci dragostea este în același timp tot ce e mai conform cu voia liberă a lui. Ea pune stăpânire peste fire, dar în același timp înalță firea. Ea pune stăpânire peste libertate, dar în același timp libertatea se simte în largul ei.

C A P I T O L U L III

ȘTIINȚA – CALE SPRE CUNOAȘTEREA CEA INTERIOARĂ ȘI DUHOVNICEASCĂ

Armonia între știință, cunoștință și adevăr

Omul se simte mai aproape de puterea de creație a lui Dumnezeu în domeniul științei. Cunoașterea lumii înconjurătoare, dar și a noastră înșine este o șansă oferită nouă, de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o rațiune de a fi a omului, ca o conștiință a lumii.

Cunoașterea este unul din darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu, cerându-i lui a Adam să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfâșierea lăuntrică ce va urma cunoașterii binelui și răului. A vrut să-l ferească de fructul otrăvit al răului care însemnă păcat, despărțire de Dumnezeu, stricăciune, moarte.

A scoate știința în afara religiei, înseamnă a o alătura ateismului. A nu realiza că trăiești și muncești într-un domeniu finit în timp și spațiu, te împiedică să găsești un drum pe care să pornești, te rătăcește și te pierde. “Opera științifică este opera unui act de credință, întru nimic deosebit de acela al credinței religioase”, afirma Alexandru Mironescu. Știința ne îndeamnă să cuprindem și să înțelegem de la o altă înălțime rosturile ale vieții noastre.

Toate științele și toate matematicile, dacă nu suflă peste ele darurile duhului, rămân semne moarte. Încercând să eliberăm ideile noastre asupra fenomenele naturale de tot ce au ele individual, convențional, întâmplător, căutăm autonomia în dosul dependentului, absolutul în dosul relativului.

Știința e un drum neîntrerupt către o țintă pe care o presimțim, o ghicim, dar a cărei stăpânire deplină, rațiunea noastră nu e niciodată în stare s-o aibă cu desăvârșire.

“În toate epocile – scria Claude Bernard – există un amestec, într-o mai mare sau mai mică proporție, de aceste trei lucruri: religie, filosofie și știință; dar aceste trei noțiuni nu se distrug unele pe altele; ele se limpezesc și se perfecționează una pe alta. Omul va avea nevoie totdeauna de a crede, de a raționa, de a dovedi și de a conchide. Prin judecată el are o credință chibzuită; prin proba experimentală o credință care ia un caracter de certitudine”.

Omul care gândește nu întrunește toate condițiile pentru a înțelege faptele care i se prezintă și nici nu este în măsură să se orienteze în mijlocul ideilor care se formează, dacă nu meditează asupra unei perspective. Această perspectivă nu trebuie să fie alterată de nici o prejudecată, ci rezultatul unei libere și întemeiate alegeri. Oricărui gânditor i se impune fixarea unui principiu fundamental care să decidă de semnificația unui fapt sau a unei idei. După o lungă perioadă, pe care am numi-o de disponibilitate intelectuală (iar Sfinții Părinți ar numi-o împrăștierea minții), în care domină curiozitatea nelimitată și prospețimea receptivă, se cere un act de limpezire în sensul stabilirii unei ordini și fixării unor coordonate înăuntrul cărora totul să capete o semnificație. Marii duhovnici au văzut “nașterea omului duhovnicesc” pornind de la lacrimi. Fixarea unor coordonate înlăuntrul cărora totul să capete o semnificație, este orientarea omului spre despătimire și îndumnezeire. Linia de conduită a unui om depinde de atitudinea pe care acesta o ia față de Mister. Cunoașterea unei ierarhii esențialmente deosebită, mai presus de priceperea noastră se afirmă cunoașterii noastre ca o existență. Misterul declanșează o atitudine ce reclamă un angajament al ființei noastre întregi. Este un salt, la un moment dat peste obișnuințele intelectualului confortabil – iar acesta l-am putea numi în plan duhovnicesc: saltul credinței.

Credința nu poate fi supusă unei cercetări filosofice. Pe calea strictei argumentări filosofice, nimeni nu e determinat să ia atitudine în problema misterului. Trebuie aleasă o altă cale, și aceasta poate fi și “știința pozitivă; cu atât mai mult cu cât ea ne prezintă și maximum de dificultăți, iar o hotărâre supremă nu se poate lua decât în mijlocul celor mai mari piedici”, afirma Alexandru Mironescu.

“Știința pozitivă” a fortificat încrederea omului în capacitatea lui de a elucida orice problemă și a dat naștere unui nou tip de om convins de puterea lui extraordinară, în toate domeniile, prin urmare și în domeniul explicațiilor. Știința fie a adunat tot ceea este de prisos numai de dragul mulțimii de cunoștințe, fie a stăruit în preocuparea de ceea ce e mărginit, definitiv, stabil, sau, dimpotrivă pentru ceea ce se modifică, pentru ceea ce se face și se reface necontenit.

De-a lungul secolelor, s-au pus numeroase întrebări referitoare la știință, cunoaștere și adevăr. Astfel orice ființă creată, tinde nu numai să se conserve în sine, ci să se perpetueze și să-și extindă cunoștințele spre infinit. Adevărul poate fi exprimat în cuvinte doar “la modul paradoxal – doar din perspectiva gândirii logice, discursive al cărei rezultat este un adevăr rațional, nu însă și unul rezonabil”, mărturisea Miguel de Unamuno.

Omul tuturor timpurilor caută fericirea și adevărul. Însă în acest drum de o rară noblețe, el a avut două căi de ales: una mai lesnicioasă, a curiozității, a unei științe potrivite la poftele de putere și a beneficiilor de toate felurile; cealaltă, păstrătoare a unui simț al măsurii și a sentimentului că realitatea e infinit mai bogată decât ne este dat să o cunoaștem.

Pentru oamenii trecutului mai îndepărtat, cunoașterea închidea și o teamă. Era teama scăpărată din conștiința clară a puținătății omenești, în contact cu uluitoarea bogăție a naturii vii sau neînsuflețite. Omul era cutremurat de uimirea cu neputință de potolit trezită de “arhitectura perfectă a Universului”. Râvna lor “pentru adevăr era încărcată de emoții”.

Fie că cercetau lăuntrul omului, fie că se căzneau să căzneau să descifreze înțelesul lumii din afară, pentru omul din trecut totul era minunat și era extraordinar. “Unii caută frumusețea veșnică și așează infinitul în viața lor trecătoare. Ceilalți trăiesc fără vreun gând mare. Dar, numai fiindcă se supun naturii neasemuit de frumoase, sunt fericiți și chipeși și, numai fiindcă trăiesc, preamăresc pe artistul suprem al lucrurilor, căci omul e un frumos imn a lui Dumnezeu. Ei toți gândesc că fericirea e nevinovată și că bucuria e îngăduită” afirma Anatole France.

Simțirea celor dumnezeiești – o cunoaștere mai presus de cunoaștere

De-a lungul timpului, omul și-a schimbat mentalitatea. El a trecut de le valorile veșnice, la bucuriile pământului. A renunțat la bucuriile incomparabile ale paradisului, pentru a le căuta cu perseverență, prin toate mijloacele iscusite ale minții, pe cele din viața aceasta. Fericirea este văzută de omul contemporan, aici și acum, la îndemâna lui.

Nimic din ceea ce îl înconjura nu l-a mai lăsat indiferent. S-a interesat cu sete nepotolită de toată această lume, care a sfârșit să-l acapareze și să-l absoarbă. Optând pentru calea exclusivă a inteligenței, omul a simțit că nu va mai depinde decât de el, că îi va fi cu putință să dețină frânele destinului.

Axându-ne doar pe știință ajungem să ne mulțumim cu speranța de a prevedea și aceasta între limite de timp destul de strâmte.

Marile inițieri erau posibile în Antichitate și în Evul Mediu pentru că omul era total atunci, resimțea cu toată ființa orice vedea, orice trăia. Orice percepțiune fizică, orice gest, orice gând era întovărășit de contrapartea lui subtilă, fără ca măcar să caute lucrul acesta, fapt ce dădea tuturor gesturilor lui puternică tonalitate emotivă care le unifica și făcea din ființa umană o incomparabilă cutie de rezonanță. “Inima îl simte pe Dumnezeu, iar nu rațiunea. Iată ce este credința, Dumnezeu sensibil inimii, nu rațiunii”, afirma Pascal. Deci, starea de sănătate a sufletului nu îl ridică pe om numai în cele ale firii, din cele mai prejos de fire, sau din starea de boală, ci îl pune în simțirea de cele dumnezeiești. Trăirea în supranaturalul dumnezeiesc e starea firească a sufletului. Starea aceasta se menține prin credință și nădejde.

În opoziție cu tipul cercetătorului suficient, prezumțios, posedând o regretabilă îngustime spirituală, se ivește un alt tip de cercetător: unul îndrăzneț, atât în afirmații, cât și la masa de lucru. Acesta a înțeles că la capătul oricărei cercetări se ridică inevitabil toate marile probleme ale spiritului omenesc, precum a înțeles că știința înseși este o creație a acestui spirit și că, prin urmare, este supusă acelorași servituți, care gravează orice încercare a omului spre cunoaștere.

Profilul moral, însă, al acestui nou om de știință ne reamintește vorba lui Leonardo da Vinci care spunea că “din marea cunoaștere se naște marea smerenie”. Atitudinea smerită, fruct al unei așezări înlăuntrul ansamblului de probleme, înlăuntrul unei cunoașteri mai încăpătoare, este o garanție cu mult mai convingătoare decât orgoliul, că ne aflăm mai aproape de adevăr.

Cunoașterea adevărului este preocuparea de totdeauna a oamenilor, este nervul zbuciumatei istorii omenești.

Cunoașterea duhovnicească – o știință mai presus de știință

“Oamenii, de la o vreme, trăiesc cu iluzia că descoperirea adevărului este în definitiv o chestiune de metodă, când în realitate nu există vreo metodă sau vreo rețetă de descoperire a adevărului, ci cunoaștem instrumentul întreg, și tainicul și străvechiul depozit de posibilități creatoare”, afirma Alexandru Mironescu.

Cunoașterea este o “viziune de ansamblu”, un “act de totalitate”, prin care ni se dezvăluie mai ales rețeaua nevăzută a acestei lumi, a acestui univers, “țesătura în care lucrurile și evenimentele imediate – cunoscute de noi în mod obișnuit – capătă o semnificație permanentă”, semnificație ce e mai presus de mentalitate sau de simplu punct de vedere. O asemenea cunoaștere se afirmă ca o esențialitate ireductibilă care rezistă tuturor interpretărilor și tuturor atacurilor.

Adevărul pare să se formeze în noi, mai degrabă, lucrând în noi, decât să fie o elaborare, o combinație a noastră. Cunoașterea e o luptă contra dezordinii, ce implică realizarea unui tot coerent, iar dobândirea “arhitecturii coerente” devine o problemă vie care trebuie necontenit realizată.

Omul se arată atunci înlăuntrul unei ambianțe spirituale, într-o atmosferă încărcată de anumite idei care parcă așteaptă să se întrupeze, să devină un fapt al vieții. Cunoașterea adevărului este “o luptă” plină de piedici și de primejdii, de toate felurile și “cea mai emoționantă aventură a omului”.

Bogăția noastră interioară e atât de covârșitoare, încât de cele mai multe ori faptul exterior care a provocat-o rămâne un simplu pretext. Dar ceea ce este extraordinar și tulburător în același timp, e că, odată pătrunși în aventura spirituală, care urmărește adevărul, e cu neputință să rămânem în eroare chiar dacă punctul de plecare al experienței și o bună parte din ea a fost o înșelare.

Numai falsele atitudini, numai simulacrul de experiență, numai impostura, adică trișarea cu noi înșine pot întreține și reînnoi necontenit eroarea. Din nenorocire, omului singur îi stă în putință să se falsifice, solidarizându-se necontenit cu eroarea. Dar omul care realizează o comuniune cu alții se așează dintr-odată în condiții normale, și care îi înlesnesc deslușirea adevărului.

Este un fapt de cea mai mare importanță să se convingem că în realizarea unei comuniuni adevărate cu oamenii stă cheia rezolvării tuturor problemelor. Dar permanent trebuie să ne ghidăm atitudinile spre același ideal. Aceasta pentru că eroarea nu face mai ales ravagii acolo unde omul nu e în stare să ocupe în chip autentic, cu fermitate, aceeași poziție intelectuală.

Oamenii, în majoritatea cazurilor, amestecă planurile, încurcă viziunile. Efortul de a cunoaște adevărul atunci e mai mult o simplă agitație, și nu o acțiune viguroasă, răscolitoarea, plină de o putere virilă, singură să meargă până în miezul nedumeririlor.

Menținerea energică a unei probleme, înlăuntrul aceleiași viziuni unitare, organice, determină o clarificare, o limpezire care nici pe departe nu se poate compara cu aceea care poate interveni întâmplător. Astfel “eroarea slujește adevărului”.

În condiția noastră omenească, chiar erorile trebuiesc reîmprospătate ca să străbatem mai adânc pe drumul adevărului.

Cunoașterea lumii înconjurătoare cât și a noastră înșine este o rațiune de a fi, a omului ca o conștiință a lumii. “Galeria oamenilor de știință cercetată cu migăloasă atenție ar cuprinde de netăgăduit, tot atâtea variate figuri omenești câte poate să ofere umanitatea”, afirma Alexandru Mironescu.

În legătură cu darul cunoștinței duhovnicești, cu care Dumnezeu încununează eforturile umane de a-L cunoaște, Părinții filocalici vorbesc despre darurile Duhului Sfânt: al științei, al cunoștinței, al înțelegerii și al înțelepciunii. “Cunoașterea lui Dumnezeu are un caracter pozitiv, creator și, în același timp, progresiv, ea dezvoltându-se în raport cu eforturile noastre ascetice, în vederea dobândirii nepătimirii”, observa preotul Ioan Teșu.

Contemplativul, oricât ar progresa în cunoașterea și experierea lui Dumnezeu, el păstrează conștiința a două limite: pe de o parte, faptul că Dumnezeu rămâne permanent transcendent oricărei cunoașteri omenești; pe de altă parte, aceea a caracterului infinit al acestui urcuș.

Dar chiar pe treptele cele mai înalte, simțirea lui Dumnezeu sau cunoașterea experimentală este, “o recunoaștere a însăși tainei, o cunoaștere apofatică, o sesizare într-un mod superior a bogăției Lui infinite, căci tocmai de aceea e cu neputință de înțeles și exprimat”.

În trăirea tainei sunt cuprinse: conștiința ființei lui Dumnezeu, care depășește orice accesibilitate, experiența lucrărilor Sale, precum și neputința exprimării depline a acestora.

Calea sau drumul îndumnezeirii

Potrivit Sfântului Isaac Sirul, “vederea adevărată” este “ o legătură care ne prinde în ea și în fața căreia firea nu pate sta și cel ce a primit îndeletnicirea cu ea în sufletul său are de la Dumnezeu un hat mai puternic decât toate lucrările sale”.

Această credință este a “unora puțini”, adică a acelora care “prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au întors la chip și, astfel, s-au îmbogățit cu lumina dumnezeiască a harului”. Aceasta răsare în suflet din “lumina harului”, este o credință “întemeiată în ipostas și primită printr-o încredințare vădită”. Prin ea cei ce au dobândit-o “ văd tainele ascunse în suflet și bogăția dumnezeiască cea ascunsă ochilor fiilor trupului și descoperită în Duhul celor ce se ospătează la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui”, devin părtași la viața cea veșnică în Hristos Însuși.

Cunoștința noastră este în parte în această lume, iar credința noastră în continuă dezvoltare. Dincolo, însă, în veacul viitor, “nu mai e nevoie de credință”, locul ei fiind luat de vedere și contemplare.

“Teologia, așa cum au înțeles-o și trăit-o Părinții duhovnicești, nu este un sistem de cunoștințe religioase, un ansamblu de învățături teoretice, o cunoaștere rațională a lui Dumnezeu, ci experiere directă, trăire nemijlocită a lucrării lui Dumnezeu în sufletul lor și în viața lumii. Ea nu este o știință discursivă, o vorbire despre Dumnezeu, ci o vorbire cu El, realizată în rugăciune, în stare de curăție deplină și abis de smerenie”, mărturisea Ioan C. Teșu.

Afirmarea voii proprii în afara virtuților, deci și a iubirii, este păcat, adică moarte. “creația nu există pentru a fi posedată. Posedând-o, o împingem în afara adevărului și a finalității sale”, afirma I. Rupnik.

“Sfântul Apostol Pavel spune că întreaga creație supusă morții își așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Romani; 8.19)”.

“Cel ce poate să vadă sfârșitul la care ajung deopotrivă toate nu are nevoie de alt învățător pentru lepădarea grijilor vieții”, afirma Sfântul Isaac Sirul.

C A P I T O L U L IV

PRIN ȘTIINȚĂ, SPRE CREDINȚĂ

Urcușul duhovnicesc la Sfinții Părinți

În urcușul duhovnicesc, Sfinții Părinți au apreciat foarte mult rolul credinței drepte și mintea neîmprăștiată. “Nu există om mai nesigur, mai nehotărât, mai fără de sprijin, decât cel necredincios”, mărturisea Arhimandritul Daniil Gouvalis.

Cunoștința dobândită prin răbdare, cu smerită cugetare și cu bună nădejde este cunoștința adevărată. Omul care are o asemenea cunoștință nici nu urăște ceva cu totul ca rău, nici nu iubește fără judecată, ci-l privește pe om spre a se minuna. Apoi se minunează cum poate să păstreze orice idee și cum ideile din urmă nu pot schimba pe cele dintâi, nici cele dintâi nu pot vătăma pe cele din urmă, ci cugetarea le ține pe toate, ca pe o comoară.

De asemenea, omul se minunează cum, prin diverse explicații și replici, mintea rămâne aceeași, fără scădere. Ființa muritoare se minunează apoi cum trupul neînsuflețit, la porunca lui Dumnezeu s-au unit cu sufletul înțelegător și cuvântător.

Dar “ca să nu se socotească mintea omenească pe sine Dumnezeu, a pus Dumnezeu într-însa uitare și neștiință, ca din aceasta să-și agonisească smerenie”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur.

Cel luminat privind frumusețea fiecărui lucru și întrebuințarea lui, fără patimă, iubește pe Făcător. În toate vede rânduiala, buna așezare, frumusețile, întocmirea, legătura, armonia, folosul, desfătarea, mișcarea, formele, chipurile, întoarcerea la aceleași, rămânerea în cele stricăcioase. Și “luând aminte la toate făpturile cele sensibile”, se uimește minunându-se de Ziditor, cum “din cele ce n-au fost, a adus la ființă atâtea”.

E lucru minunat că Prorocii și Apostolii au ajuns de-abia după multă osteneală și dragoste de Dumnezeu la aceste și alte bunătăți, iar noi – cei de azi – le avem numai prin citire.

Cel ce a dobândit darul cunoașterii duhovnicești cunoaște că toate sunt “bune foarte”. Dar cel ce este încă la începutul cunoașterii lui Dumnezeu este dator să recunoască cu smerenie, că nu le deslușește pe toate. “Dacă ar zice cineva despre înălțimea cerului că este atâta și eu aș zice că nu știu, desigur că am spus adevărul, și acela se amăgește socotind că știe, sau nu știe cum trebuie după Apostol”, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, suntem datori să primim cu încredințare deplină și prin întrebare de la cei încercați dogmele Bisericii și dreptele judecăți ale dascălilor despre dumnezeieștile Scripturi și despre cele cugetate. Nu trebuie să ne încredem în noi și să cerem explicații, pentru a ne cunoaște neștiința din înțelepciunea fără de margini a lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile sublinia faptul că suntem datori să avem cunoștința spre o mai mare temere, ca nu cumva să se afle ascunsă în suflet vreo dogmă vicleană, ce poate să-l piardă pe om fără alt păcat. Din acest motiv nu trebuie omul să alerge înainte devreme, din nepăsare și dintr-o râvnă pentru slava deșartă, ci să împlinească după rânduială, poruncile lui Hristos și vederile mai înalte, fără să se înalțe și cu răbdare. Și însoțindu-se cu plânsul va ajunge la o vedere mai deosebită. Căci nu folosește la nimic celor ce sunt încă pătimași să facă lucrurile celor nepătimași, sau să aibă înțelegerile lor. “Unul ca acela e dator să le dorească cu multă dreaptă socoteală și să se înfrâneze ca un nevrednic și nici să nu lepede harul când vine, din deznădejde și lenevire, nici să caute ceva cu îndrăzneală înainte de vreme”, mărturisea Cuviosul Petru Damaschin.

Se poate întâmpla ca, silindu-ne să aflăm ceva înainte de vreme, să nu le dobândim nici la vremea lor. Pentru că dacă urmărește cineva un scop după Dumnezeu, întru smerenie și răbdarea ispitelor ce-i vin, și caută un lucru din neștiință și se rătăcește cu privire la el, poate găsi dezlegare. Poate să revină de pe calea rătăcirii cu multă rușine și bucurie înapoi, căutând calea Părinților. Fiind că ceea ce se face după Dumnezeu ni se socotește ca bine prin har, chiar dacă n-ar fi deloc bine ceea ce se face.

Sfinții Părinți ne recomandă pe lângă răbdare ș smerenie multă, să avem și un povățuitor.

Omul e lăsat de Dumnezeu câteodată să fie ispitit ca să câștige și mai multă experiență și bărbăție vrăjmașilor. Iar semne ale acestei stări sunt lacrimile și zdrobirea sufletului înaintea lui Dumnezeu și dorirea liniștii, precum și cercetarea Scripturilor și urmărirea scopului lui Dumnezeu cu credință. Dimpotrivă, semnul celuilalt este că se îndoiește de ajutorul lui Dumnezeu, se rușinează să întrebe cu smerenie, fuge de liniște și de citire și iubește împrăștierea. Din multă necunoștință se înmulțește descurajarea, nemulțumirea și trândăvia.

Altele sunt ispitele fiilor spre înțelepțire și învățătură, și altele ale dușmanilor spre pierzare, mai ales când cineva e făcut de ocară din pricina mândriei lui. Căci “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har" (I Petru 5.5).

Dacă vrem să fim să fim cu Hristos trebuie să avem blândețe și smerenie, iar acestea două duc spre bunătate. Dacă cineva vrea să fie purtător de Hristos, trebuie să se distingă de ceilalți oameni prin bunătate. Iubirea dă naștere altor iubiri. Iisus a subliniat faptul că: “Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan, 13.35) și precum ne-a iubit El pe noi, așa și noi să ne iubim unul pe altul. Părintele Teofil Părăian afirma că “Domul Hristos contează pe iubire la Judecata de Apoi”.

Când omul se angajează cu o iubire adevărată, atunci iubirea lui se înmulțește și determină, și înmulțește și iubirea altora.

Individul primește de la societate sugestii în legătură cu tot ceea ce este frumos, nu numai cu privire la iubire. Iar în măsura în care omul primește sugestiile societății, se modelează prin acestea, ca și prin Evanghelie care ține de societatea creștină. În măsura în care omul progresează în iubire, îi determină și pe alții să se angajeze la aceeași lucrare. Creștinismul nu a creat iubirea, ci a accentuat-o, a pus-o în valoare, a scos-o în evidență. Creștinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcționa, de a face din iubirea pătimașă iubire adevărată.

Dragostea de aproapele poate să fie foarte intensă și vibrantă, ș totuși să evite atingerile trupești, îmbrățișările, apropierile. O dovedește aceasta suferința pătrunzătoare pentru necazurile altora, pentru neputințele lui. Această dragoste a devenit cu totul duhovnicească, fără să fie mai puțin intensă, mai puțin duioasă.

Iubirea – cea mai prețioasă decât viața

Multă cunoștință se dă celui cu multă iubire. Dumnezeu dă cunoștință și înțelegere celui ce dorește aceasta din tot sufletul, și urmărește acestea permanent. E o strânsă legătură între cunoștință și iubire, și iubire și credință. Cel ce este absorbit de dragostea lui Dumnezeu nu ia aminte la toate obstacolele vieții. El crede neîndoielnic și cu putere în Ziditorul a toate, și e ferm convins că în cele din urmă va ajunge la un liman: fie în această viață, fie în cealaltă. Numai cunoscând tainele în profunzimea lor, și în același timp recunoscând că mereu rămâne ceva incognoscibil – ajunge și să credem. Cei ce se tem de Domnul, nu sunt lași ci au curajul mărturisirii în fața lui Dumnezeu și semenilor.

Temerea de Dumnezeu e o sfială de a nu-L supăra, nu e lașitate. Cel ce posedă o credință adevărată are și o cunoștință și o iubire adevărată. E o condiție ca să iubești pe toți la fel, să nu te simți legat de unul în mod special. În aceasta se amestecă totdeauna ceva de ordin inferior iubirii atotcurate.

Binele adevărat constă esențial în iubire, care “vede” pe oricine în libertatea lui indefinită. Și conștientizând aceasta, omul trebuie să creadă faptul că oricărei persoane I se cuvine respect. Dar nu numai ca trebuie să avem demnitate de acorda respect, dar nefăcând acest lucru ne subestimăm propria persoană. Adevărata comoară e sufletul nostru.

Permanent trebuie să urmărim propria noastră dezvoltare, propria îmbogățire. A fi senin, încrezător și de a fi dispus a-l ajuta pe celălalt înseamnă a radia de împlinire și fericire. Nu putem observa toate neputințele unora, și nici abaterile altora. Nu putem cunoaște personalitatea unui om în întregime, și tocmai datorită acestui fapt nu ne revine nouă, dreptul de a-l judeca. Prin judecată ne închidem în fața celuilalt sau îl reducem la un obiect – definindu-l și manipulându-l într-un anumit fel mărginit.

E adevărat că ceea ce a fost pus odată bun, în suflet nu se desființează cu totul. Dar trebuie o revenire la acel bine, prin pocăință, pentru a se descoperi din nou.

Omul permanent trebuie să recepționeze realitatea cu toate subdiviziunile ei. Discernământul și fermitatea sunt traiectoriile societății, dar și ale creștinismului. Nu ne putem mărgini la propria fericire neluând în seamă pe ceilalți. De aceea cel ce se mărginește pe sine prin alipirea la lucrurile mărginite nu se poate face locaș a lui Dumnezeu.

Autenticul creștin vede și în cele mai dramatice situații o salvare. Pe de o parte, întristarea e o patimă aducătoare de stricăciune în suflet și trup, dar pe de altă parte, trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu.

Păcatul face să se murdărească chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate cele degajă. Dar el e curățit prin lacrimile de căință care-I ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curată a lui sau orientată spre curățire.

Altele sunt simțirile puse în mișcare de plăcere și altele puse în mișcare de simțirea durerii. Durerea este purificatoare, spre desosebire voluptate, pentru că durerea este opusă plăcerii.

Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influențează vederea ochilor, auzul urechilor, care proiectează peste lucruri înfățișări ce corespund stării lui sufletești. Dar el se face mărginit prin preocuparea de plăceri, vede lucrurile în mărginirea lor și nu vede prin ele, rațiunile lor indefinite.

Felurile cunoașterii, potrivit Cuviosului Petru Damaschinul

Cuviosul Petru Damaschinul menționa opt feluri de cunoștință: primele șapte aparținând acestui veac, iar a opta – referindu-se la veacul viitor – este cunoștința despre Dumnezeu numită și teologie.

Primele trei cunoștințe: a necazurilor și ispitelor vieții acesteia, a greșelilor noastre și a binefacerilor lui Dumnezeu și cunoștința lucrurilor înfricoșate dinainte de moarte și după moarte, sunt caracteristice celui începător în viața duhovnicească. Iar celelalte se cuvin celui contemplativ sau cunoscător: înțelegerea petrecerii Domnului nostru Hristos în lumea aceasta și a lucrurilor și cuvintelor ucenicilor Lui, cunoștința firii și a prefacerii lucrurilor, cunoștința și înțelegerea făpturilor sensibile ale lui Dumnezeu și înțelegerea făpturilor inteligibile ale lui Dumnezeu. Urmărind fiecare cunoștință vom înțelege când începe harul să ne deschidă ochii sufletului și să pricepem cele spre mântuirea noastră.

Cunoștința necazurilor și ispitelor ne descoperă cunoștința greșelilor noastre. Pentru a lua cunoștința celor referitoare la judecată și pentru a putea medita fiecare la sfârșitul său, e nevoie să ne cercetăm în fiecare zi.

Când omul prin cercetare ajunge la înțelegerea petrecerii Domnului Hristos pe acest pământ e uimit de minunile săvârșite. A cugeta pururea cele din Scripturi ne întipărește dorul de Dumnezeu în inima noastră.

C A P I T O L U L V

OMUL – PRIVIT ÎN INTEGRITATEA FIINȚEI SALE

Iisus Hristos – “Calea, Adevărul și Viața” oricărui creștin

Cunoștința adevărată este contemplarea nepătimașă a lucrurilor. Cel ce are cunoștința aceasta nu se gândește să cugete cele înalte, socotind că înțelege ceva din proprie înțelepciune și, nici nu se coboară jos prin neștiință, fiindcă nu a putut să ajungă desăvârșirea. Acest om nu urăște lucrurile, dar nici nu are o iubire nesocotită sau împătimită. Nu stăruie în neștiință și lenevire și nici nu are o sârguință nesocotită din nepăsare sau răutate ( dreapta socoteală constă în a găsi înțelesul central al lucrurilor și a te păstra cu tărie în el, nelăsându-te ispitit de nici o atracție unilaterală).

Cunoștința dobândită prin răbdare, cu smerită cugetare și cu bună nădejde este credința neîndoielnică. Când cunoaștem puțin din nemărginirea și nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu ne înălțăm spre dragostea dumnezeiască. Iar prin necunoașterea întru cunoștință dobândim smerita cugetare, și prin nădejdea și credința statornică ajungem la lucrul căutat.

Omul ce posedă o astfel de cunoștință nu urăște ceva cu totul ca rău, nici nu iubește ceva fără judecată, ci-l privește pe om spre a se minuna. Cel luminat privind frumusețea fiecărui lucru și întrebuințarea lui, fără patimă iubește pe Făcător.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin rațiune. A cunoaște, a înțelege sunt noțiuni ale rațiunii omenești. Pentru a cunoaște natura unei plante sau a apei, a unui metal, a unui animal sau a oricărei materii îi faci analiza, poți să ajungi la o anumită cunoaștere. Materia păstrează totuși o taină a sa: care este originea ei? Cum a fost creată? Dar Dumnezeu este necunoscut rațiunii noastre.

Oamenii, dorind să construiască turnul Babel, s-au folosit de inteligență ca să ajungă la Dumnezeu. Dar a fost un dezastru pentru om. Dimpotrivă, când Dumnezeu vine la noi și când noi ne deschidem Lui, se întâmplă altceva decât cunoașterea prin simțuri sau prin rațiune. Este o unire între Dumnezeu și om.

Privind icoana Schimbării la Față vom vedea că imaginea e construită în jurul razelor ce emană de le Hristos. Fiecare persoană e atinsă de o rază a “Luminii necreate”, fiecare primește o parte din Slava divină. Totuși Dumnezeu rămâne necunoscut în ceea ce este El, în esența Sa.

Totuși Dumnezeu ni se dăruiește. Lumina necreată, razele pe care Hristos le comunică profeților și le trimite apostolilor pe Tabor sunt harul sau darul Lui Dumnezeu Care ne dă viață și ne sfințește. Duhul Sfânt rămâne peste Hristos la Botezul Său în Iordan, dar pe Tabor ni se dăruiește nouă. El a ales pe Petru, Iacov și Ioan ca să-l vadă în Slavă și în clipele grele ale răstignirii, să nu cadă în deznădejde.

Credința e mai înaltă decât cunoștința. Iar apostolii au avut-o deplin după Înviere și după Cincizecime. Ei au fost martori oculari ai Slavei lui Hristos pe Tabor, dar au uitat-o la Răstignire.

Întreaga speranță pe care Apostolii și-o puseră în Împărăția Cerurilor, s-a prăbușit când L-au văzut pe Hristos pe Cruce. În acel moment ei au cunoscut cu toții prăpastia disperării. Într-un fel, ei au trecut prin moarte odată cu Hristos și au simțit părăsirea lor de către Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. În aceasta constă întreaga viață a creștinului: după chipul botezului, să trecem prin moarte ca Hristos pentru a învia cu El.

În timpul vieții fiecărui om, Dumnezeu dă totdeauna o “arvună” din Slava Sa pentru a-L sprijini în încercări. În viața noastră zilnică trăim o succesiune de morți și învieri.

CONCLUZII

Omul – permanent în căutarea adevărului

Omul tot programând, socotind, prevăzând, bazându-se pe știință și pe tehnică, nu mai lasă loc Proniei lui Dumnezeu. Știința nu mai lasă loc intervenției lui Dumnezeu în viața noastră.

Suntem pe cale să reconstituim Turnul Babel, socotindu-ne mai puternici decât Dumnezeu. Iar în acest caz omul dă dovadă că nu are nici cunoștință și nici credință. Orgoliul nebunesc îl face să creadă că nu mai are nevoie de Creator.

Munca cea mai grea, tehnicile cele mai savante, sunt sortite pieirii și neantului dacă Dumnezeu nu ia și El parte. Semănătorul ară și seamănă, dar Creatorul este acela care în timp ce el doarme, face să crească grâul.

Inteligența cu care omul judecă, aceea de care se folosește spre a zidi sau spre a semăna i-a fost dată lui. Fără Creator, noi muritorii nu putem face nimic: “Dar întorcându-Ți Tu fața Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce”. Judecata nu aparține decât lui Dumnezeu. De aceea Hristos afirmă – “Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați și cu măsura cu care măsurați, vi se vor măsura”.

Prin credință fiecare om primește lumina lui Dumnezeu – Sfântul Duh pe care îl trimite Hristos. Omul strălucește atunci de această Lumină dumnezeiască, este îndumnezeit. Aceasta este Noul Legământ – adică unirea lui Dumnezeu și a omului. Dumnezeu făcut Om, dă pe Dumnezeu omului care are credință în El.

Trebuie să urmărim credința cea dreaptă, și nu una fariseică. Fariseii creștinismului sunt cei care săvârșesc cu exactitate desăvârșită tot ce prevede religia.

Sub acest aspect ei sunt îndreptățiți: postesc cu regularitate, nu lipsesc de la slujbe, fac milostenie conform regulilor creștine. Dat toate acestea făcute cu o inimă uscată și rece, fără iubire. Iisus numește pe astfel de oameni “morminte văruite”, căci totul este frumos, curat și foarte alb în afară, în timp ce interiorul este plin de toată necurăția.

Pentru a înțelege pericolul fariseismului trebuie să citim evanghelia “Vameșului și Fariseului” și să extragem concluziile potrivite.

Sfintele Evanghelii – izvor de credință și cunoștință

Sfintele Evanghelii au un important rol normativ pentru noi creștinii. În paralel cu Iuda, Părinții Bisericii ne propun pe tâlharul de pe cruce. Putem medita asupra acestei ultime punți de salvare ca să strigăm către Hristos, să ne ierte păcatele. Când tâlharul a crezut în Iisus și I-a spus: “Adu-ți aminte de mine, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta”, el s-a născut la o viață nouă asupra căreia moartea trupului nostru de lut nu are nici o putere. Tâlharul s-a născut la viața cetățenilor Împărăției lui Dumnezeu, de aceea Iisus îi spune: “Astăzi vei fi cu mine în rai”.

Adevărata viață începe în lumea aceasta prin credință și crește dincolo de moarte în Împărăția lui Dumnezeu. Ea este aceea pe care Iisus o făgăduiește poporului Său în Noul Legământ.

Pentru a imita pe cei care au aflat milă de le Dumnezeu trebuie să cunoaștem Sfintele Evanghelii.

Femeia păcătoasă care ungea picioarele lui Iisus cu un parfum de mare preț a câștigat milă.

Două parabole istorisite de Domnul nostru Iisus Hristos ne arată că prin Fiul Său, Dumnezeu se face Mirele poporului Său: parabola nunții fiului de împărat și parabola celor zece fecioare. Prima ne prezintă o întâlnire de iubire între Hristos și poporul Său. Cea de-a doua ne dezvăluie faptul că trebuie să-l păstrăm pe Iisus în inimile noastre ca pe o necesitate prețioasă, mai presus de orice.

Citind Sfintele Evanghelii vom conștientiza că smerenia, curăția, răbdarea și dragostea trebuie să fie prezente neîncetat în inima noastră. Noi înșine în fiecare clipă facem alegerile care ne judecă, fiindcă ele pot să ne facă să trecem chiar de acum “din moarte la Viață”.

Sfântul Evanghelist Ioan confirmă faptul că “noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” și “cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte”(I Ioan 3.14). A trece de la ură la iubire, înseamnă a trece de la moarte la viață, înseamnă oarecum a anticipa judecata.

Dar “crezând în Iisus Hristos descoperim că dumnezeu atâta ne-a iubit încât a dat pe Fiul Său Unic” și astfel începem și noi să iubim “fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”(I Ioan 4.19).

C o n c l u z i i

Valoare științei și a cunoștinței din perspectiva credinței

“Cunoașterea este sau știință, sau filosofie”, afirma Constantin Noica. Cunoașterea științifică e viață sau “fapt de viață”, iar filosofia este “o subiectivitate care vrea să se obiectiveze, să fie expresie valabilă pentru alții”.

“Cunoașterea are ca mijloc efervescența aceasta a vieții și vrea, ca scop, să atingă un plan al obiectivității, al ordinii”, observa același autor. Dar adevărata viață nu se poate susține fără iubire.

Credința ne deschide iubirii, iar inversul este și el adevărat: iubirea ne deschide credinței, căci iubind descoperim pe Dumnezeu: “Oricine iubește e născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu…cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.

A crede și a iubi fac un tot – și aceasta este porunca Sa: a ne lipsi cu credință de Fiul Său Iisus Hristos și a ne iubi unii pe alții. Numai atunci suntem “născuți din Dumnezeu”.

Ceea ce caracterizează viața interioară nu e o tematizare de amintiri, o “îngrămădire de amănunte, ci o continuă izbucnire fecundă de impresii originale și de o variație aproape nesfârșită”.

Nu e posibil a gândi și deci a descoperi adevărul dacă nu avem o credință. “Viziunea aceea organică, unitară, articulată, nu este de fapt decât universul unei credințe” afirma Alexandru Mironescu.

Nu putem pune în mișcare “resorturile noastre spirituale” dacă nu avem o credință: nu o obsesie care e o sclavie, ci o credință care e prilejul unei fertilizări.

O credință nu e “fructul” unei combinații mentale, “al unei disponibilități bătute de toate gândurile, o credință e o pasiune (în înțelesul purificat și înalt al cuvântului)o aprindere pentru adevăr”. Omul e însuflețit de “pasiunea divinului”.

Credința e un mod integral de a fi al omului și determină, deci, o angajare a lui cu toate posibilitățile în efortul de cunoaștere a adevărului.

Cunoștința tainelor ne duce spre credință, iar credința în taine redă adevărata cunoștință.

De aceea trebuie făcut mereu “efortul unei reintegrări, unei împliniri, unei restituiri a icoanei întregi și fundamentale a omului, ca el să redobândească prin puterile spiritului său, imperiul și asupra acestui nou univers care este propria și insubordonata lui creație”.

Credința și cunoștința transfigurează lăuntric omul, dă interiorului său un aspect sublim și rafinat. Și astfel omul poate descifra “corola de minuni a lumii”.

B I B L I O G R A F I E

Băncilă Vasile, Inițierea religioasă a copilului, Cuvânt înainte al P. S. Casian, Episcop al Dunării de Jos, Editura Anastasia, 1996;

Bejan, Preot Dimitrie, Bucuriile suferinței – evocări din trecut, vol. I, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995;

Blaga, Lucian, Poezii, Antalogie, tabel cronologic, prefață și comentarii de Marin Mincu, Editura Albatros, București, 1993;

Catehism ortodox, Viu este Dumnezeu, catehism pentru familie. Întocmit de o echipă de creștini ortodocși. Traducere în românește de Aurel Broșteanu, Părintele Galeriu, Editura Harisma, București,1992;

Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Traducere de Adrian Tunei și introducere de Maxime Egger. Colecția “Comorile Pustiei”, alcătuită la inițiativa unor monahi români de la Sfântul Munte Athos, Editura Anastasia, 1997;

Davies, Brian, Introducere în filosofia religiei, Traducere din limba engleză de Dorin Oancea, Editura Univers, București, 1982;

Dostoievski, F.M., Frații Karamazov – roman în patru părți și epilog. Traducere de Ovid Constantinescu și Izabella Dumbravă, vol. I, editura Univers, București, 1982;

Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol.V. Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stănoloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București, 1976;

Idem, volumul VI, 1977;

Idem, volumul VIII, 1979

Idem, volumul IX, 1980;

Idem, volumul X, 1981;

France, Anatole, Thaïs, în românește de Marcel Gafton, Prefață de Ovid Cromolniceanu, Editura E.P.L.U., bucurești, 1966;

Ilie, Arhimandrit Cleopa, Despre vise și vedenii, Editura Anastasia, 1993;

Idem, Ne vorbește Părintele Cleopa 2, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995;

Idem, Valoarea sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 1997;

Jagot, Paul-Clément, Puterea voinței, colecția Corp și Spirit, Editura orfeu, 2000;

Jeremias, Joachim, Arhimandritul Vasilios Gondikakis, P. Marko, I. Rupnik, Nicolae Steinhard ( monahul Nicolae Delarohia), Jean-Luc Marion, Constantin Noica, Cartea fiului risipitor-o parabolă biblică în 6 lecturi pentru omul contemporan, Ediție îngrijită de: diac: Ioan i. Ică jr., Editura Deisis, 1998;

Măndiță, Protosinghel Nicodim, Izvorul răutăților, Editura Agapis, București, 1999;

Mironescu, Alexandru, certitudine și adevăr, Prefață de Părintele Galeriu, Editura Harisma, București, 1992;

Pascal-Prodromit, Monahul Zosima, Sfârșitul omului-cules din Sfintele Scripturi de Smeritul între monahi Zosima Pascal din Sfânta Mănăstire Neamțu, la 1905, Editura Credința Stămoșească, Iași, 1998;

Pavel, Prof. Dr. C. Constantin, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;

Popescu-Neveanu, Paul, Mielu Zlate, Tinca Crețu, Psihologie – Manual pentru clasa a X-a școli normale și licee, coordonator Prof. Univ. Dr. Paul Popescu-Neveanu, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1998;

Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1999;

Stanca, Dan, Contemplatorul solitar, Texte de frontieră 25, Editura Insitutului European, Iași, 1997;

Stăniloae, Preot Profesor Dr. Acad. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Vol.I, Editura Cristal, București, 1995;

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Vol.II;

Idem, Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol.I Ascetica, Ediție îngrijită de: Teolog Cornel Toma, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993;

Idem, Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol.II Mistica;

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;

Idem, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Ediția a doua, cu o prefață revăzută de autor, Editura Scripta, București, 1993;

Teșu, Preot C. Ioan, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S Daniel Mitropolitul Bucovinei, Iași, 2001;

Țuțea, Petre, Omul. Tratat de antropologie creștină, vol.I, Problemele sau Cartea întrebărilor, Editura Timpul, 1992;

Unamuno, Miguel de, Agonia creștinismului, Editura Institutului European, Iași, 1993;

Vlachos, Mitropolit Hierotheos, psihoterapia ortodoxă (Știința Sfinților Părinți). Traducere în limba română de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei;

Ware, Kallistos, Împărăția lăuntrică, Introducere de Maxime Egger. Traducere din limba franceză de Sora Eugenia, Asociația Filantropică medicală creștină Christina, București, 1996.