Cunoasterea Sociala Versus Legitimarea Stiintelor Socio Umane. Inceputurile Si Evolutia Vietii Soci

OBIECTIVE

Primul și esențialul demers didactic și științific al proiectului constă în configurarea imaginii generale a disciplinei, ca a oricărei discipline socio-umane, care este conferită de obiectul de cercetare, metode și tehnici de investigare, rezultatele cercetării, producția publicistică, locul și rolul pe care îl deține în ansamblul științelor sociale. Unele confuzii, aprecieri parcelare sau concluzii, cu iz de sentințe definitive, ne-au impus să acordăm o atenție specială raporturilor interdisciplinare, mai ales între istorie, sociologie, filosofie și istorie socială. Într-un câmp științific precipitat de propriile demersuri ale științelor socio-umane și de apropieri, disocieri și recompuneri ale disciplinelor de graniță, fixarea poziției istoriei sociale este indispensabilă perceperii corecte, mai ales a raporturilor cu istoria și sociologia. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, noțiunile și cunoștințele noi oferite de curs constituie un suport important interdisciplinar, cu precădere pentru istoria sociologiei românești și universale. Structura cursului este astfel elaborată încât să corespundă atât obiectivelor sale enunțate, cât și următoarelor cerințe: să se înscrie în raționalitatea orelor afectate unui semestru; să ofere un volum suficient și coerent de cunoștințe de specialitate; să contribuie la crearea unor deprinderi pentru investigații științifice și să încerce cristalizarea unor preocupări care să conducă, în timp, la fondarea unei școli naționale de istorie socială.

I. Cunoașterea socială versus legitimarea științelor
socio-umane

1. Finalitatea cognitivă a științelor sociale. Prin „finalitatea esențialmente cognitivă” a științelor sociale, Raymond Boudon înțe-lege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaștere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicație clară – în

161

teorie, universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere pentru spirit”. Acest supliment de cunoaștere, cum definește Boudon rezultatele investigațiilor asupra socialului, apropie sau distanțează științele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mișcare”. Fenomenul nu este nou, din contră, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil și apoi viguros când cunoașterea socială depășește faza empirică, trecându-se de la stocarea datelor, faptelor sau informațiilor la prelucrarea, cuantificarea și interpretarea lor.

Două sunt însă condițiile necesare depășirii empirismului: societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaștere” și științele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale.

Cele două condiții, o dată cu edificarea societății moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral și uniform în întreg spațiul socio-uman, generează comenzi sociale pe care științele sunt chemate să le onoreze.

Cunoașterea socialului, în componentele, dar și în integralitatea sa, apare, astfel, ca un perpetuum mobile științific, ca o depășire continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esență, vehiculul aflat în mișcare care stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provo-cări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.

Cunoașterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care științele sociale își aduc aportul la progresul general-uman și, deopotrivă, își justifică rațiunea lor de a fi.

2. Istorie, filosofie, sociologie – convergențe și distincții. Științele umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria și filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu se pot sustrage acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidențiază „mai mult rupturi decât continuități” (Guy Bourde, Hervé Martin).

Se recunoaște – așa cum a făcut-o la vremea respectivă și Eugeniu Sperantia – că „faptele omenești nu interesează istoria decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială este cea care generează „rupturile” și modalitățile foarte diferențiate de concepere a demersurilor analitice și explicative ale istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăși definirea istoriei ca știință.

Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traver-sează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoașterea socială sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri științifice sunt centrate pe studierea sensului și dinamicii evoluției societății.

Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil și complicat, dar încununează un remarcabil demers științific al noii științe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obținerea recunoaș-terii sale academice.

Sociologia era știința chemată să preia inițiativa și să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferențele esențiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de același obiect de studiu – societatea-, sunt de viziune și de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituția de fapt a proceselor sociale, a instituțiilor, ocupându-se de problema existenței reale a societății, filo-sofia socială urmărește determinarea sensului ei” (Petre Andrei).

Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanțat de filosofia socială îl reprezintă și faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent.

Inițial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmițează în sociologii de ramură, între care și sociologia istorică, „specializată în cunoașterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebire de istorie care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a desfășurării vieții sociale”.

3. Originile și evoluția istoriei sociale. Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus ș.a.). Până în veacul al XVIII-lea scrierile istorice din afara spațiului românesc se înfățișează, aproape invariabil, ca fragmente puțin semnificative și imobile ale vieții sociale. Factura lor evenimențială și descriptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire și I. Möser, prin lucrările lor, sunt considerați drept „agenți” importanți ai constituirii istoriei sociale. Și unuia și altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului – 1768).

Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre realizarea unei panorame a societății franceze, altul spre forțarea penetrării în intimitatea vieții pașnicilor cetățeni ai burgului german, sunt hotărâtoare în direcționarea studiilor de istorie socială. În adevăr, cele două direcții se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurență în raport cu însăși evoluția istoriei sociale. O pleiadă de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ș.a.) economiști și reprezentanți ai altor discipline creează, treptat, un spațiu distinct de studiu în cadrul disciplinelor respective, care pregătește terenul „evadării” istoriei sociale și constituirii sale ca domeniu științific de sine stătător.

„Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg (Franța), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch și Lucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie Economică și Socială”). În jurul revistei se creează prima școală de istorie socială, ale cărei orientări sunt ambițioase: studierea totalității vieții sociale, având ca finalitate convertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezen-tanții școlii, în reconstrucția fiecărei epoci istorice, apelează și la analiza aspectelor ideatice și normative, apreciind că dau o notă suplimentară de înțelegere și acuratețe atât umanului, cât și științei ca atare. Școala „Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar și mai târziu – a însemnat nu numai crearea unui nou și viguros curent de studii privind istoria socială, ci și inițierea unui mod propriu de cercetare, care constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalități profitabile pentru toate și, evident, în primul rând pentru istoria socială. Oricâte comentarii a generat și mai produce încă, mișcarea declanșată în 1929 de „Anale” marchează o nouă și impor-tantă fază în evoluția istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei sociale față de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu articulații suplimentare în demersul recunoașterii propriei sale identități științifice.

Continuatori de mare prestigiu ai Școlii „Analelor” (Fernand Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard), se îndepărtează treptat de „spiritul” mișcării inițiate de Bloch-Febvre. Ei împrumută de la economiști conceptul de „longue durée” („timp lung”) și îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbările sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care depășesc durata vieții unui om sau a unei generații. Basculările unor continuatori ai Școlii „Analelor” între tradiție și „noul stil” sunt percepute ca amenințătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât și pentru bunele relații statornicite cu sociologia și alte discipline socio-umane.

Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi (Robert N. Belloh, Neil J. Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca și altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităților științifice din diverse state, dar și la nivelul unor proiecte internaționale de anvergură, antrenând considerabile forțe umane și materiale.

Varietatea și consistența studiilor sale, contribuțiile pe care le aduce în planul cunoașterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate științifică istoriei sociale și, deopo-trivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituționalizare, început în perioada interbelică și dezvoltat ulterior, a creat o vastă rețea de unități de cercetare la nivelul comunităților naționale, precum și instituții specializate de rang internațional, un sistem comunicațional alcătuit din zeci de publicații și manifestări de cele mai diverse tipuri și anverguri ș.a.m.d.

Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei statut științific este condiționat încă de raporturile cu alte științe sociale, îndeosebi cu sociologia și istoria. S-a impus și tinde să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu științific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităților științifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială distinctă.

Preocupări românești în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir și Spătarul Nicolae Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci și pentru evoluția istoriei sociale, prin infor-mațiile și tendințele de analiză socială care se desprind din opera lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detașează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu și, ulterior, A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, resping istoria evenimențială și accentuează analhimbările sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care depășesc durata vieții unui om sau a unei generații. Basculările unor continuatori ai Școlii „Analelor” între tradiție și „noul stil” sunt percepute ca amenințătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât și pentru bunele relații statornicite cu sociologia și alte discipline socio-umane.

Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi (Robert N. Belloh, Neil J. Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca și altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităților științifice din diverse state, dar și la nivelul unor proiecte internaționale de anvergură, antrenând considerabile forțe umane și materiale.

Varietatea și consistența studiilor sale, contribuțiile pe care le aduce în planul cunoașterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate științifică istoriei sociale și, deopo-trivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituționalizare, început în perioada interbelică și dezvoltat ulterior, a creat o vastă rețea de unități de cercetare la nivelul comunităților naționale, precum și instituții specializate de rang internațional, un sistem comunicațional alcătuit din zeci de publicații și manifestări de cele mai diverse tipuri și anverguri ș.a.m.d.

Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei statut științific este condiționat încă de raporturile cu alte științe sociale, îndeosebi cu sociologia și istoria. S-a impus și tinde să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu științific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităților științifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială distinctă.

Preocupări românești în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir și Spătarul Nicolae Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci și pentru evoluția istoriei sociale, prin infor-mațiile și tendințele de analiză socială care se desprind din opera lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detașează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu și, ulterior, A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, resping istoria evenimențială și accentuează analizele asupra factorului uman și evoluției sociale pe două dimensiuni esențiale: timp și spațiu.

Un „model” original de istorie socială a fost propus de Nicolae Locusteanu și Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrări editate în limba franceză la Bruxelles și, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante realizări științifice. Lucrarea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată „instituțiilor și moravurilor României din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre” și editată în 1886-1887 primește aprecieri favorabile din partea unor personalități ale epocii: Hyppolite Taine (care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de formele țepene și mecanice în care spiritul de libertate s-a ținut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc.

Locusteanu și Blaramberg se înscriu în rândul „monografiștilor” încă de la finele secolului trecut, prefigurând o mișcare monografică românească unică ca amploare și rezultate științifice cel puțin în spațiul sud-est european și al cărei aport la dezvoltarea sociologiei, istoriei și istoriei sociale este substanțial.

Preocupat pentru a desluși „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol, procedează la reconstrucția socială a istoriei potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialității în istorie”. Conform acestuia, în succesiunea proceselor și fenomenelor istorice se manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societății devenind, astfel, succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlăn-țuite cauzal. Teoria ca și scrierile lui Xenopol, de factură istorică și sociologică, conferă inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D. Xenopol, ca și N. Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile științifice din străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu Nicolae Iorga și opera sa.

Contribuții semnificative în constituirea unor preocupări de istorie socială aduc și C.C. Giurescu, I.C. Filitti, Vasile Pârvan, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ștefan Zeletin, Gheorghe I. Brătianu.

Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme instituționalizate ale istoriei sociale (o secție în cadrul Institutului Social Român) și primul proiect de cercetare concretă a istoriei sociale a românilor. Reprezentanți ai Școlii de sociologie de la București –

H.H. Stahl, T. Herseni, M. Constantinescu – continuă studiile de istorie socială și după 1945, cu excepția perioadei nefaste 1947/1948 – 1965, când sociologia a fost interzisă de regimul comunist.

După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariția sistemului de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel, pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriile dificultăți ale științelor umanist-sociale lasă puțin spațiu pentru reconsiderarea istoriei sociale și pentru așezarea ei în poziția sa firească, de disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-și găsească un cadru instituțional adecvat și să-și elaboreze propriile sale orientări și programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, încă condiționată de resurse umane și, evident, materiale.

II. Sursele istoriei sociale. Obiective științifice, metode și tehnici de cercetare

Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, își colectează informațiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puțin importante sub raportul datelor și faptelor. Firesc, informațiile sunt foarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informațiile, în genere, au valoare de surse.

1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).

Varietatea surselor (mai limitată, însă, comparativ cu sociologia) este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv științific, deci cu un orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbrăca forme diferite (lucrări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.).

Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicații periodice, scrisori, jurnale personale, „care relevă în profunzime și în detaliu ariile interne ale experienței umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut și prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domnești și bisericești, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanțelor judecătorești, instituțiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă, monografiilor ș.a.m.d. Marea varietate de informații, a impus elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc).

Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărți în cifrice și necifrice (iar ambele, în publice și personale). În cazul ultimelor, întâlnim documente oficiale și neoficiale. Întregul set de documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o consistență remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale.

Cu prudență, dar fără exagerări, se pot utiliza informațiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele știri, comentarii etc. din presă.

În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele esențiale ale istoriei sociale, deoarece:

• sunt un suport important în efortul reconstrucției unor aspecte semnificative ale vieții sociale în devenirea sa istorică;

• pot conduce la determinări cantitative și calitative ale faptelor și proceselor sociale;

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fără intenție);

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităților sociale contemporane cu cele din trecut și în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.

Surse ale istoriei sociale sunt considerate și „obiectele de artă”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ș.a., limbajul istoric și istoria orală.

Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru inspirația imaginației istoricilor numai în măsura în care reproduc surse autentice de viață sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecții” artistice.

Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria socială. Dacă pentru istorici interesul față de acest izvor este evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor metodologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puțin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele rețineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanțial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce, recunoaștem, este dificil de cercetat. Esența problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincție între limbajul istoric, în general, și limbajul social, ca parte componentă a acestuia și, bineîn-țeles, a lexicului.

Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează și are circulație într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realitățile sociale trecute și actuale. În viziunea unor sociologi și istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulația cuvintelor și a sintagmelor cu semnificație socială, volumul acestora precum și acura-tețea cu care exprimă realități sociale constituie un plus de informație deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scăpa atenției importanța deosebită pe care o reprezintă apariția în lexic a cuvintelor sau expresiile cu încărcătură socială. Termeni precum familie, clan, grup, popor, națiune, comunitate, societate, neam, spiță de neam, clasă socială (care exprimă și conștientizează, în esență, forme de agregare socială), vatra satului, sălaș, ocol, hotar (în sens de spațiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituții sociale) sau noțiuni și expresii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict, înțelegere, apropiere) ș.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini și sensuri, care modifică, uneori substanțial, idei, perspective, aprecieri etc.

Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale, a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanță deosebită. Se recunoaște că este o sursă complexă și relevantă sub raportul informațiilor pe care le furnizează.

2. Obiectivul științific esențial și generos (dar greu de atins) al istoriei sociale constă în realizarea unei istorii a evoluției sociale (naționale și universale) de la începuturi și până în contemporaneitate (în înțeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce presupune reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăși esența lor umană: modul în care oamenii, ca ființe sociale, au înțeles să intre în raporturi unii cu alții, să-și făurească forme variate și complexe de agregare socială, să răspundă la provocările naturii și la propriile lor așteptări, aspirații, exigențe etc., să imagineze și să creeze, în paralel cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-și făurească propriul univers mental despre natură, lume, viață, moarte, să adopte norme și reguli de comportament ș.a.m.d.

Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diverși au-tori, relevă poziții care se apropie sau se distanțează. Pentru H.H. Stahl obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituirea formațiu-nilor social-economice”, care implică „obligația de a analiza atât structurile economice de bază, cât și suprastructurile aferente”.

Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki, „studiază schimbările sociale și particularitățile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării conducerii politice și al legislației”, aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică a trăsăturilor unei societăți.

În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul structurii și proceselor acțiunii și interacțiunii umane, așa cum au fost acestea în contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht).

Există, în afara părerilor enunțate, numeroase altele, inclusiv încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng.

3. Metode și tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ consistente, dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parțial și restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observația și ancheta fiind în măsură să le furnizeze unele informații. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile sociale și studiile de caz. Analizele de conținut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimele decenii se arată preocupați și de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodă răspândită și întrebuințată de multă vreme, ca și cea comparativ-istorică.

III. Extinderea spațiului de manifestare a istoriei sociale. Proliferarea investigațiilor asupra surselor orale

1. Ce este istoria orală; relevanța ei științifică; scurt istoric al evoluției sale. „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă pe care căutăm să

o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără scriere” (Sylvie Vincent). Alți cercetători o consideră, mai generos, subdisci-plină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în balanța părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă. Istoria orală este, așadar, o componentă a istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare și utilizează metode și tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate din sociologie.

Importanța sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spații geografice (Africa, America de Nord și de Sud, Australia, nordul înghețat al Asiei și Europei precum și Groenlanda etc.), în care își prelungesc existența urmași ai unor triburi de indieni, aborigeni, eschimoși sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderarea trecutului istoric al unei populații și, deopotrivă, realizarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu se limitează numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor încă în viață ca sursă a istoriei recente” (T.C. Barker), ceea ce îi deschide un alt imens și complex teren de investigații. „Documentele vii” oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu de ierarhizat în raport de semni-ficația lor, dată fiind o condiție particulară deosebită: acestea dispar odată cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune în creștere asupra cercetătorilor, pentru recuperarea cât mai rapidă a informațiilor. În prezent, există un număr relativ important de persoane care au trăit experiența dramatică a celui de al doilea război mondial, mai puțin cea a războiului civil din Spania și mult mai puține care au fost combatante în prima conflagrație mondială.

Dacă particularizăm la societatea românească, un imens și unic material documentar îl oferă în prezent, și nu întâmplător accentuăm asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit calvarul regimului totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naționalizărilor succesive, schimbării, în general, a regimului proprie-tății în România; pot fi colectate informații despre dislocările masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat și oraș; se obțin date numeroase, inedite și cutremurătoare despre sistemul represiv, despre apariția, evoluția și condiția umană a unui grup social distinct și specific totalitarismului comunist – „deținuții politici”, despre trăirile complexe ale componenților grupurilor de partizani anticomuniști, despre mișca-rea de rezistență anticomunistă și anticeaușistă ș.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de ruși împotriva românilor basarabeni și bucovineni; viața familiilor de germani din România în urma deportărilor forțate în Rusia; atitudini și comportamente ale populației față de germani, ruși și americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac, comunitățile românești din străinătate etc.

Mâine, înțelegând prin aceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este prea târziu.

Inițiative sporadice de colectare a informației orale se identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare științifică, se poate afirma că există numai de câteva decenii.

În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926, patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde ulterior, dar păstrând, în continuare, același caracter. Investigațiile autentice de istorie orală încep însă mai târziu, în condițiile mediatizării făcute de

B.B.C. și constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster, condus de John Marshall, preocupat pentru promovarea istoriei orale. Grupul, sprijinit de B.B.C., reușește în anii '60 să creeze o arhivă sonoră, care conținea înregistrări privind mărturii despre condițiile sociale ale diverselor straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii.

Creșterea numărului instituțiilor universitare care se arată dispuse să inițieze cercetări de istorie orală, precum și mediatizarea studiilor de acest tip, concură la apariția unui interes considerabil amplificat față de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 este apreciat ca moment de referință în evoluția istoriei orale în Marea Britanie prin implicarea și susținerea demersurilor științifice de către Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. – celebrul post de radio și televiziune, Consiliul de Cercetări Sociologice și Comitetul său de Economie și Istorie Socială.

Conferința de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972) consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din urmările Conferinței o reprezintă înființarea Societății de Istorie Orală, care editează publicația „Istoria Orală”.

În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru național de istorie orală, care eșuează. Nereușita nu descurajează profesioniștii și expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituții și societăți locale, se inițiază cercetări și se publică studii, articole și lucrări remarcabile, se inițiază noi dezbateri științifice.

Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 și ele se datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special Andaluzia și Catalonia, pornind de la experiența de viață a unui bărbier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de ani în vremea regimului franchist și ajungând, în final, la o frescă intere-santă a războiului civil și societății spaniole din anii 1936-1939.

Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral, „a încercat să ne transmită experiența de viață a unui întreg sat prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane. Apoi a asamblat interviurile pe teme și pe vârsta celor intervievați. În final „[…] a abordat subiectul unei țări sfâșiate de războiul civil prin intermediul a 300 de persoane” (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p.547).

Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă” (insurecția) pe un eșantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosită și de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei analize cantitative”.

Cercetători și universitari francezi, italieni, germani, olandezi, unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. și Canada, unde istoria socială are tradiții, investigațiile orale au condus nu numai la crearea unor instituții, ci și a unor școli, cu rezultate remarcabile în recuperări de informații și mai ales în plan publicistic. Studii importante de istorie orală se remarcă și în comunități africane, asiatice etc.

2. Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu nece-sită pregătiri și se poate iniția spontan. Impresia de facial a avut și are un impact negativ asupra credibilității studiilor, influențând uneori potențialii subiecți, care fie refuză să răspundă la solicitări, fie mani-festă rețineri, diminuând calitatea informațiilor.

Mărturia, la nivelul cunoașterii comune are semnificație de relatare, depoziție, declarație a unei persoane referitoare la un fapt sau la o persoană (la fapte și/sau la grupuri de persoane). După modul de utilizare, se disting mărturii orale și mărturii scrise. În limbajul și cunoașterea științifică conceptul de mărturie are accepție de document social și poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituind sursa esențială a istoriei orale.

Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particularitate este conferită de însăși consemnarea și conservarea însemnărilor (indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se realizează), se înscriu în mecanismele memorării și ale memoriei. Acest tip de mărturii îsi datorează existența exclusiv memoriei individuale și colective. Ca și cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienței umane în devenirea ei, ale diversității manifestărilor individuale sau colective, ale identității unor grupuri sociale. Mărturiile orale rețin și reflectă deopotrivă infinite aspecte ale vieții sociale, având deci o valoare documentară ridicată în reconstrucția evoluției acesteia din cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent.

Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale sunt condiționate de fidelitatea și de conservarea informației. Cu cât trece mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea și acuratețea acesteia, prin influențele mediului social în permanentă mișcare.

Istoria socială nu face abstracție de aceste aspecte, din contră, le acordă o atenție specială. Prezintă importanță nu numai diferențele calitative și cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul și același eveniment înregistrat în spații sociale diferite ci și motivațiile și mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea și valoarea reală a informațiilor păstrate în memorie.

Mărturiile orale consemnează două modalități distincte de „înregistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele relatate și/sau se implică în evenimente și indirectă, când subiectul se face ecoul unor întâmplări trăite de alți subiecți în trecut, pe care le preia, le memorează și le transmite mai departe. În raport de modalitățile de „înregistrare” a evenimentelor, unii specialiști fac distincție între mărturiile orale: pe unele la califică drept tradiții orale (avându-se în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este sinonimă cu cele directe). Distincția este esențială „pentru dezvoltarea instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cerce-tării” (A.J. Alagoa).

IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie socială

Experiența acumulată de științele umanist-sociale relevă că funcțiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalitățile ei practice, înțelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la lămurirea sau la soluționarea unor importante probleme care vizează spațiile lor de investigare teoretică și/sau aplicativă. Propriul demers științific, ca și experiența mereu amplificată a științelor sociale reprezintă repere importante în orientarea studiilor de istorie socială.

Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii relevă distincții esențiale pe cele două planuri de analiză: național și universal. Evoluția acesteia în orizontul internațional creează imaginea unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce, denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spațiului socio-istoric definind orientări și direcții puternic conturate. În perspectiva realităților românești, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să păstreze o distanță rezonabilă față de avansurile pe care le înregistrează comunitățile științifice din alte state, dar strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul crește, marcând pe termen lung demersurile sale.

Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producție” științifică, înțelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări științifice și teze de doctorat publicate sau susținute într-o anume perioadă. O comparație între „producția” realizată în Occident în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvența temporală pe care o alegem, și creațiile specialiștilor români în aceeași unitate de timp, este practic inoperantă dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe piața intelectuală de către universitarii și cercetătorii din comunitățile științifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elaborării și susținerii tezelor de doctorat din Franța în numai perioada 1964-1979 relevă, în mod evident, acest decalaj, care crește substanțial în următoarele decenii.

Timpul și spațiul social ca dimensiuni ale realității sociale. „Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc și de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic și într-o anume epocă istorică„ (Traian Herseni). Aprecierea sociologului român pune în ecuație o problemă asupra căreia s-au desfășurat ample dezbateri atât în trecut cât și în prezent și care este esențială pentru discernerea evoluției grupurilor sau comunităților umane.

Indivizii, ca și grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără

o raportare la cele două dimensiuni –timp și spațiu; nu pot exista suspendați în atemporalitate și în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal și spațial le dă autenticitate și sens, plasându-le în realul social. „Fără discuție că viața socială – relevă D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric: negreșit c-ar fi de o spăimântătoare monotonie viața omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generațiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut și viitor”.

Relaționată la timpul istoric, o comunitate are un început și faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent și proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale procesului devenirii și evoluției unui grup uman.

V. Destinul european al lumii românești

1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinței colective. Ca europeni, românii sunt plasați într-un spațiu pe care îl revendică și care a intrat în conștiința politică europeană. Apartenența la un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană, inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput „spațiul vital” este diferit.

Românii consideră că teritoriul lor le-a aparținut dintotdeauna, viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată de majoritatea etniilor europene, chiar și de către acelea care n-au sau au prea puține temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele științifice, în joc intră și o componentă politică importantă. Ne interesează însă, în mod deosebit, latura socială, mai exact consecințele în plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece conștientizarea vechimii și a perpetuării locuirii unui spațiu devine, în asemenea contexte sociopolitice, o autentică religie, a cărei forță constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de memoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntrice morale și spirituale ale românilor. „Religia conștiinței locului” devine un factor primordial al existenței etnice a blocului românesc. Comunitatea care se naște și evoluează pe unul și același spațiu geografic (deliberat dăm acest înțeles spațiului) perpetuează conștiința acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismele memorării și transmiterii ei din generație în gene-rație, s-a constituit într-un argument de la sine înțeles, tratat ca atare de numeroși specialiști, fără să fie însă analizată și în perspectivă psiho-socială.

2. Jocul factorilor și condițiilor istorice. Avans, stagnare și regres în spațiul sud-est european. „Europa unită” a fost și este mai mult o aspirație decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au consis-tența unei voințe politice, pare-se mai articulate pe fapte, decât pe vorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului continent devine

176

tot mai pregnantă. „Apusul” sau „răsăritul” n-au sensul singular al unor banale puncte cardinale; ele invocă primordial comunitățile umane care sunt plasate în orizontul celor două extreme continentale. În orizont geo-politic, arealul răsăritean cuprinde comunitățile estice propriu-zise (orientale) – bulgară, română, ungară, cehă, slovacă și poloneză, precum și pe cele sud-estice (meridionale) – albaneză, bosniacă, croată, greacă, macedoneană, slovenă, sârbă și muntenegreană. Acest bloc multietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai este apreciat după locul pe care îl ocupă în spațiul european, drept zonă centrală și estică (în viziunea politologilor).

Perimetrul sud-est european (ucrainenii și belorușii au fost încorporați în Rusia și apoi în U.R.S.S.), comparativ cu alte zone, are un trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar și cu stagnări și chiar regrese. Factorii esențiali care concură la diferențierea socie-tăților sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de natură geo-politică, economică, culturală și spirituală.

Acești factori, pe care îi considerăm esențiali, nu numai că au contribuit la crearea unor decalaje substanțiale între societățile „răsă-ritene” și cele „apusene”, dar au influențat major cursul evoluției lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări și chiar regrese în domenii vitale: economie, finanțe, cultură, nivel de instrucție, starea de sănătate a populației, evoluția demografică etc.

3. Resursele naturale – binecuvântare sau povară pentruromâni. Resursele naturale sunt indispensabile viețuirii unei colec-tivități umane. Lipsa sau puținătatea lor implică eforturi considerabile pentru procurarea strictului necesar asigurării existenței oamenilor; diversitatea și bogăția resurselor, din contră, creează condiții favorabile comunităților care se află într-o asemenea fericită situație, cum a fost și cea geto-dacă și succesoarele acesteia, daco-romană și română.

Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deși s-au aflat în situația de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura, n-au realizat performanțe deosebite în domeniul economic, precum și în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu, Grigore Antipa și C. Rădulescu-Motru, pentru a ne referi doar la câteva personalități științifice românești, au încercat să găsească răspuns în cercetarea „firii neamului”. „Firea neamului” – rezultantă a confluențelor Orientului și Occidentului pe un fond uman receptiv și predispus la influențe –este expresia concentrată a unei evoluții îndelungi și complexe. Desigur, „firea omului” a jucat un rol și încă unul important în utilizarea și gestionarea resurselor naturale, iar anumite trăsături de caracter sau predispoziții care n-au fost suficient de puternice și motivate nu puteau și nu aveau cum să asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestre naturale. Spunem aceasta doar raportându-ne la un aspect –pe lângă atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea și uneori chiar interdicția de a valorifica propriile resurse naturale de către administrația de ocupație.

Sentimentul de frustrare, incertitudinea și teama pentru ziua de mâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor era alertă uneori, au fost motivații serioase în deteriorarea interesului față de exploatarea resurselor și mai ales față de valorificarea lor.

4. Geografia variabilă a spațiului românesc. Arealul răspândirii elementului preromânesc este mult mai mare decât teritoriul statului român, în fazele sale evolutive. Dar un spațiu geografic nu poate deveniab initio o posesiune de drept sau un teritoriu atribuit, revendicat etc. Condiția sine qua non pentru ca un spațiu geografic să ajungă în situația de a fi teritoriu aparținător unei etnii este ca populația respectivă să conștientizeze că pământul este indispensabil propriei existențe și, deopotrivă, să se fixeze în conștiința publică a populațiilor învecinate ideea că teritoriul pe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, avem de a face cu transformarea cadrului natural în spațiu social sau, cu ceea ce demonstrează istoricii, apariția vetrei originare de formare și dezvoltare a unui popor.

Locuitorii de acum 2000 de ani î.Hr. ai spațiului social românesc în devenire percep, în forme primare, importanța teritoriului pe care-l ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, din care, ulterior, iau naștere geto-dacii.

Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupațiile specifice unei populații acomodată și integrată mediului natural și exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesul de conștientizare spațială și delimitare teritorială.

Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând –în afara viitoarelor teritorii românești –spații la est de Nistru (în Ucraina actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria și parțial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o atinge o structură statală, fie preromânească, fie românească.

De la Burebista spre epoca contemporană întinderea formațiu-nilor statale românești are tendințe descrescătoare, cu scurte perioade de stagnare.

Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic -este mai mic ca predecesorul, micșorându-și suprafața îndeosebi pe coordonata est-vest.

În evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spații geo-politice românești (Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul și Dobrogea), dar și imaginea întinderii lor în spațiu. Muntenia („Valahia”, „Transilvania”, „Ungro-Vlahia”, „Mauro-Vlachia”, Kara Vlaska”, „Kara Iflak”), mai întinsă la început prin includerea în componența sa a unor părți din Transilvania (Făgăraș, Severin, Almaș), Basarabia (Chilia), Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuș) și Dobrogea (parțial), se stabilizează teritorial având o suprafață de aproximativ 77.000 km.p. Moldova (uneori denumită și „Bogdania”; foarte rar chiar „Valahia”) în granițe istorice (inclusiv Basarabia și Bucovina) măsura cca. 93.000 km.p. Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” și de populația de origine germană –„Siebenburgen”) se întinde pe o suprafață de peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Țara dintre Dunăre și Mare”) pe 10.020 km.p. și Banatul pe aproape 19.000 km.p.

O dată definitivate, structurile politico-administrative românești, pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace și instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l sesizăm și în 1930, când se aduc unele corecții la suprafața totală a țării) și fixează limite spațiale bine determinate.

Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebite asupra societății autohtone, efecte care sunt mult mai profunde decât cele relevate până în prezent. Spațiul social – care ne interesează – este supus permanent din 106 și până în 1859 unei presiuni specifice dominației unei etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din 1859 parțial. Timpul istoric favorabil evoluției românilor în propriullor spațiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva teritoriului tradițional, numai între 1918-1940.

Compresia teritorială a spațiului recunoscut și acceptat ca fiind românesc de către comunitatea internațională a generat mutații sociale profunde și în rândul populației românești care a rămas în afara spațiu-lui carpato-danubiano-pontic.

VI. Natură, om, comunitate românească

Comunitățile umane sunt expresia și efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană are propria sa istorie, dar și convergențe cu evoluția altor comunități. Factorul comun îl reprezintă ființa umană, fără de care grupurile sociale sau comunitățile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ. Ceea ce configurează și dă sens acestor comunități este viața socială, care reprezintă condiția și deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul de << viață socială >> desem-nează fenomenele rezultate din interacțiunea reciprocă a indivizilor și a colectivităților care se află într-un spațiu limitat …Viața socială constituie un ansamblu de fenomene și procese care apar în legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului și a proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski).

1. Apariția ființei umane. Asupra originilor și genezei ființei umane există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria evolu-ționistă, nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi și explica fenomene și procese care au avut loc în natură. Potrivit teoriei evoluționiste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca ființă distinctă în mediul biologic din care provine, poartă numele de antro-pogeneză. Procesul nu se poate declanșa, chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiții.

Procesul de antropogeneză definește fazele succesive ale devenirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate și până la definitivarea înfățișării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor, caracteristicilor de unică ființă înzestrată cu gândire și, deci, cu rațiune.

Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 milioane de ani î.Hr. și se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.

În spațiul social românesc acest proces debutează cu cel puțin un milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion și 700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii: vestigiile arheologice de la Ciuperceni –Turnu Măgurele.

Prin evoluții lente, în decurs de mii de ani, înfățișarea omului primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv de tip neanderthalian „produce” focul, confecționează unelte din piatră, practică vânatul și este cultivator, locuiește în peșteri („La Adam”, în Dobrogea; Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafață, în aer liber (Ripiceni, pe Prut).

Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-geneză, în linii esențiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbându-i neesențial fizionomia și caracterul.

2. Condițiile mediului natural; adaptarea la mediu. Situarea în spațiul european și euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziția lui în raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, are o importanță deosebită atât pentru demersul existențial al românilor, cât și pentru coagularea trăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Orice grup uman, de la formele cele mai primitive ale existenței și organi-zării vieții sale sociale și până la cele din zilele noastre se află în interdependență cu mediul înconjurător, cu perimetrul geografic pe care îl umanizează, cu comunitățile învecinate sau aflate mai departe. În afară de acestea, factorii și condițiile istorice, care diferă mai mult sau mai puțin de la un spațiu geopolitic la altul, sunt de natură să influențeze evoluția unei colectivități umane. Cunoașterea tuturor acestor factori și condiționări, asupra cărora se insistă în curs, este indispensabilă înțelegerii corecte a fenomenelor și proceselor sociale din zorii apariției ființei umane și până în pragul zilelor noastre. Firește că numai în această perspectivă poate și trebuie analizată devenirea istorică a societății românești, integrată spațiului sociopolitic sud-est european și, evident, celui european. În acest orizont premergător abordării genezei vieții sociale, s-a procedat la prezentarea importanței pe care o incumbă teritoriul și caracteristicile sale geomorfologice, resursele umane și plasarea spațiului pe care îl ocupă

o comunitate umană în perimetrul european. Toate acestea sunt condi-ționări ale mediului natural, care au un impact major în destinul istoric al unei comunități, așa cum s-a demonstrat și în cazul românilor.

3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături

Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-și consume gândurile, energia și predispozițiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relații de comunicare, cooperare sau de rudenie, apoi și de adversitate sau conflict, când apar diferențierile de avut și poziție socială în cadrul comunității. Treaptă cu treaptă se clădește edificiul social, care, progresiv, se individualizează, construcțiile sociale devenind și con-strucții etno-lingvistice. Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricărei comunități umane, ea fiind delimitată în timp și spațiu de o mulțime de factori endogeni și exogeni. Este de fapt o construcție de tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură ce comunitatea respectivă se dezvoltă, ea crește, se amplifică, până la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării

etniei respective. Poporul reprezintă chintesența evoluției istorice a unei comunități umane, care se diferențiază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, incon-fundabilă, de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică și care conștientizează apartenența la etnia respectivă și la teritoriul pe care-l populează.

În lungul și sinuosul demers al formării poporului român există „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănțuite între ele etc. Esențiale sunt: „tracizarea” spațiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea și configurarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor „mari migratori” și definitivarea elementelor constitutive ale poporului român.

Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putem să le omitem în devenirea istorică a populației autohtone. Ele au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini drept epoca pre-indo-europeană și epoca simbiozei dintre autohtoni și „indo-europeni”.

Fiecare treaptă pregătește fundamentele etapei următoare, într-o succesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând rupturi, discontinuități, stagnări sau chiar regrese. Aparențele, ca întotdeauna, sunt înșelătoare. În straturile adânci ale populației autohtone au existat elemente de continuitate și perpetuare – forța lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin frumusețe, varietate, proporționalitate, bogăție și unitate de geneză.

VII. Începuturile și evoluția vieții sociale

O dată cu apariția sa, ființa umană generează un nou mod de existență pe scara evoluției lumii naturale, date fiind trăsăturile și aptitudinile sale care o singularizează și o detașează, deopotrivă, de restul viețuitoarelor. Viața socială nu este un dat; ea este o „creație” germinată pe terenul relațiilor și interrelațiilor între indivizi și colectivități și al efectelor rezultate din acestea. Începuturile vieții sociale se confundă cu zorii umanității și descifrarea lor este nu numai dificilă, dar și plină de riscuri.

1. Constrângeri, restricții și factori favorizanți ai relațiilor interumane. Hominizii care trec linia de demarcație a lumii animale și încep lunga evoluție spre devenirea lor umană sunt ființe gregare. Ei vin din regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau

comportamentul gregar – fapt semnificativ pentru începutul vieții sociale. „Cu alte cuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar și omenirea, mai exact specia umană, este socială în înțelesul că s-a născut, s-a format și se dezvoltă până azi exclusiv în forme colective de viață” (Traian Herseni). În condițiile în care spațiile de deplasare se micșorează și, mai ales, când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-și confecționeze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de natură sau când își construiesc locuințe, când introduc restricții în raporturile sexuale, când populația crește sub raport demografic, iar grupurile umane își micșorează spațiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în relații conflictuale, viața socială dobândește conținut prin apariția unor forme de agregare socială, a unor structuri sociale și a unor raporturi sociale mai diversificate și mai intense, fie între indivizi, fie între aceștia și grupurile sociale din care fac parte.

2. Forme incipiente de grupări sociale. O primă și importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moștenește și pe care îl socializează treptat. Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de suprafață sau mai profunde, generează obiceiuri, credințe, preocupări, care încep să se diferențieze de la un grup la altul. Elementul fundamental în această fază a evoluției ființei umane îl constituie solidaritatea, ce se menține inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având funcția conservării atât a individului, cât și a colectivității. Solidaritatea are mai mult un caracter mecanic, fiind întreținută de instinctul gregar. În esență, este o solidaritate naturală.

3. Geneza și evoluția diferențierilor sociale. Viața socială care se desfășoară în clanuri, ginți, triburi etc. reprezintă, în esență, o componentă a existenței umane, care își are geneza în înseși începuturile îndepărtate ale devenirii omului.

Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în primul rând, de instinctul de dominare (forța) și de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert influențat de către acesta. Atmosfera de dolce farniente care plana asupra grupurilor primare umane se risipește când indivizii dotați fizic „descoperă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru propriile lor aspirații. Puternicii se deta-șează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv și conflicte.

Procesul de formare a proprietății, care a fost încurajat inițial de instinctul de proprietate, ulterior este generat și de alți importanți factori precum:

– apariția, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la configurarea primelor „structuri ocupaționale” (vânători, crescători de vite, culegători, agricultori, negustori) și a celor socio-profesionale (diverse tipuri de meșteșuguri: olar, pietrar etc.);

– schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele demografice ce determină apropierea grupurilor unele de altele și

conștientizarea spațiului „vital” de către fiecare grup;

– declanșarea conflictelor intergrupale pentru spațiu (ca sursă de hrană și locuire), care au în obiectiv și implică deposedarea de bunuri, apariția prizonierilor și implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” femeilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;

– calamități naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare, secetă, erupții vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu conse-cințele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict cu alte comunități sau acceptarea „tutelării” de către altă comunitate (ceea ce duce, implicit, la inegalități).

Viața socială a comunităților primitive relevă existența unor diferențieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comu-nități sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) și b) de merit. Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare și avere, iar celelalte sunt produsul unor calități individuale. Chiar și numai aceste distincții sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă este departe de a prezenta aspectul unei egalități nivelatoare.

Averea (în sens de bunuri), nașterea și meritul sunt criterii de apreciere în aceste societăți, creând, astfel, decalaje, unele chiar importante.

VIII. Consolidarea sistemului clientelar și a dezvoltării

dependente. Tendințe timpurii de periferializare a comunităților sud-est europene

1. Migratori și autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluție socială. Așa cum a primat în diferențierea indivizilor în primele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la început, și distanțările între comunități, cu efecte vizibile în plan social, dar și pe alte planuri.

O vreme, „agenții” care provocau asemenea fenomene și procese socio-istorice de anvergură și profunzime au fost populațiile migratoare, ulterior locul lor fiind cedat puterilor europene ale vremii. Dacă în părțile apusene ale continentului decalajele între cuceritori și învinși nu devin o povară pentru ultimii, iar în epoca modernă și contemporană se anihilează, practic, în cele răsăritene situația este cu totul alta. Socie-tățile din acest perimetru trăiesc drama periferializării.

Proporționalitatea formelor de relief, rețeaua hidrografică, clima temperată, vegetația și fauna bogate, resursele naturale variate și din abundență în trecut, s-au constituit în avantaje și, deopotrivă, dezavantaje pentru populația românească. Dezavantajele au început să apară când bogățiile pământului românesc și munca stăruitoare a locuitorilor săi au devenit surse de atracție pentru populațiile prădalnice, al căror mod de viață era centrat pe jaf și exploatare. Resursele naturale s-au transformat, fără voia românilor, și în povară. Vreme de secole, ei au fost privați de aceste daruri ale naturii, au fost vexați în propriul lor spațiu de viețuire de străini profitori, care i-au deposedat de resurse și le-au furat munca.

Permanentizarea ocupării integrale sau parțiale a pământului aparținător românilor de către imperiile învecinate a influențat evoluția lor istorică. Ritmurile dezvoltării economico-sociale sunt mai scăzute decât cele din Vestul continentului, generând, treptat, decalaje substanțiale față de societățile occidentale.

Este o realitate mult prea evidentă ca să poată fi contestată: lumea îndepărtată a strămoșilor românilor și cea a românilor, după încheierea procesului de etnogeneză, s-a dezvoltat pe o linie constant ascensională atâta vreme cât factori istorici agresivi nu le-au influențat mersul devenirii lor istorice. Așa au fost perioadele premergătoare impactului cu populațiile războinice și prădalnice sau cu puteri trecătoare europene, care le-au invadat spațiul tradițional de viețuire, schimbându-le cursul și esența existenței. Din cele două situații opuse s-a configurat un trend evolutiv plasat în incidența unei duble presiuni: dezvoltarea normală, „organică”, potrivit aspirațiilor românilor, ca popor și națiune și „dezvoltarea” dependentă, impusă de dominatorii străini, ca expresie a propriei lor voințe și a intereselor lor economice, politice și militare. Cele două tendințe, diametral opuse, explică avansurile, stagnările și regresele (uneori) societății românești, după cum explică și reacțiile antidominatorii ale populației autohtone, cu obiectivul eliminării stavilelor din calea reconstrucției unității statale și dobândirii independenței.

2. Natura și esența raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal și efectele lui în plan social. Studiile asupra „orânduirii tributale” relevă că încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spațiul românesc de la Dimitrie Cantemir se fac referiri la un anume mod de organizare socială, care, după M. Constantinescu, ar evoca un alt tip de sistem social. Acesta consideră că „Există […] posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.Hr. să fie o variantă a orânduirii tributale. În orice caz, ea depășește stadiul comunei primitive și ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând unele elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât cea a unei societăți sclavagiste”.

Denumirea de „orânduire tributală” aparține lui M. Constantinescu, la care subscrie și profesorul Ion Banu, unul dintre puținii specialiști români care se implică în controversele lumii științifice din străinătate în deceniile șase și șapte ale secolului trecut în problematica dificilă și complexă a „orânduirii asiatice”. Potrivit acestora, orânduirea tributală (și nu tributară) este o formațiune socială care „nu se înscrie în rândul formațiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism, capitalism, socialism) și nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta din aceste formațiuni” (Henri H. Stahl).

Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei primitive, date fiind diferențierile sociale care apar în cadrul acesteia, cum nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu cea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deși ambele au un caracter agrar, sunt următoarele aspecte esențiale:

În orânduirea tributală „unitatea superioară” (conducerea uniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de masa socială, ci formează o singură „formațiune socio-economică”, în care numai unele poziții diferă, în raport de bunuri și muncă; în feudalism avem de a face cu structuri sociale distincte (clase sociale) opozante prin nivelul proprietății, interese și aspirații: seniorii (feudalii – laici și bisericești) și masa țărănimii dependente, majoritară, a orășenimii și meșteșugărimii dependente.

În orânduirea tributală pătura suprapusă (elita) se mulțumește să „încaseze” surplusul produselor și să „solicite” munci „de ajutorare” (executarea de șanțuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond, în folosul tuturor; în feudalism, seniorii se substituie unității centrale colective în încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de propria lor voință; din anonim și colectiv, tributul devine individual, pe cap de gospodar, conducând la decăderea în servaj a membrilor comuni-tății respective.

În orânduirea tributală ocupațiile membrilor comunității se desfășoară liber, în timp ce în feudalism activitățile productive sunt supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.

În timp ce în orânduirea tributală există un proprietar unic asupra pământului și bunurilor (tribul), în feudalism pământul se află în proprietate devălmașă între senior (care este mai mult stăpân decât proprietar deplin) și între comunitatea rurală (care nici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaș asupra unui hotar care aparține comunității). Proprietatea feudală exprimă, astfel, un tip de relații de proprietate mixte – seniorale și țărănești – confuze și nestabile. Ipoteza existenței „orânduirii tributale”, inclusiv în spațiul tradițional românesc, are, fără îndoială o anumită substanță teoretică și este atractivă. Nu este exclus ca un astfel de sistem socio-economic să se dovedească cu argumente certe că a funcționat cândva.

3. Obștea țărănească – expresie socială a comunităților agrare și reactiv antidominator. Dacă „orânduirea tributală” se înscrie în rândul probabilităților istorice, obștea sătească este o realitate socială indiscutabilă. Este o formă de agregare socială, care „vine” din adâncurile istoriei umane și își prelungește existența în mai multe zone europene, până în modernism.

Pentru istoria socială a comunităților românești, obștea sătească are o importanță deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, eco-nomiști și alți specialiști i-au acordat o atenție considerabilă.

Obștea țărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria socială a poporului român, nu este nici prima și nici cea mai veche formă de organizare socială de acest tip. P.P. Panaitescu demonstrează că, anterior acesteia, încă din vremea comunităților geto-dace, existau forme de obștii cum erau comunitățile vicinale teritorializate, care, la rândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un „model” anterior, de tipul comunităților gentilice.

Deosebirea dintre obștea gentilică și cea țărănească teritorială constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea și lucra pământul în comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate și interese economice, dualismul proprietății, autoconducere și autoa-părare. Deși comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu vechime sau mai nou așezate în spațiul comunitar, se mai păstrează tradiția despre comunitatea de sânge moștenită din vremea ginților. Acest aspect reiese din conștiința moșnenilor și răzeșilor din spațiul tradițional românesc referitoare la înrudirea între toți locuitorii satului devălmaș, prin fixarea unei genealogii comune și prin perpetuarea unei legende despre un „moș” comun al colectivității umane respective.

Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală bazată pe munca în comun pe același pământ a fost un proces complex și de lungă durată.

Obștea țărănească este o formă străveche de agregare socială, rezistentă și reprezentativă pentru evoluția societății autohtone, în anumite forme prelungindu-și existența până în pragul epocii contemporane. Este, totodată, o formă ancestrală socială care opune rezistență tentativelor seniorilor feudali – laici sau eclesiaști – de aservire, dar nu aduce progrese în producția de mărfuri și nici nu poate contribui la dezvoltarea pieței interne sau externe a societății românești, dimpo-trivă este o stavilă în dezvoltarea economică. Cu toate acestea, importanța obștilor, pentru perioadele prefeudală și feudală, sub aspect social, este considerabilă, constituind elementul opozant al spolierii țăranilor de către marii feudali și deopotrivă al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt și aspectul esențial care distanțează procesul de aservire din spațiul social românesc de cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în vestul continentului aservirea țărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în țările române (în Țara Românească și Moldova) aceasta cunoaște ritmuri mult mai reduse și se prelungește până în epoca modernă.

4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării dependente. Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vestice românești se prefigurează reinstalarea tipului imperial de dominație, inaugurat de romani în 105/106. Timp de trei secole – de la începutul veacului al X-lea și până la începutul veacului al XIII-lea – românii transilvăneni se confruntă cu expansiunea ungurilor. La sfârși-tul acestui interval, Ardealul devine principat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare o au și celelalte teritorii românești care decad în sistemul dominator străin nu la mare distanță de timp. Din secolul al XIV-lea și până la 9 mai 1877 Țara Românească și Moldova sunt supuse de otomani, soartă împărtășită și de Dobrogea (1417 –1877) și Transilvania (1541 –1688).

Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă mai întâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia (1718) și Bucovina (1775). Cu excepția Olteniei, care rămâne sub habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menținute de Curtea de la Viena în propria împărăție până în 1918. Ungurii revin în postură de dominatori asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip monarhic în combinație cu Imperiul Habsburgic (1867).

Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupație militară rusească cunosc Muntenia și Moldova între 1769 –1854, iar partea răsăriteană a Moldovei, botezată de țariști Basarabia, intră în componența Rusiei în 1812 și este menținută până în 1918, când se reunește cu România. Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece rușii o ocupă între 1940-1941, apoi după 1944 și până în 1990.

Consecințele nefavorabile ale îndelungatei „integrări” a provinciilor românești în imperiile multietnice învecinate sunt numeroase. Esența mutațiilor care se produc în planul structurilor și manifestărilor sociale și nu numai a lor constă în marginalizarea (periferializarea) societății românești.

Prin periferializare sau marginalizare înțelegem rezultatul acelui proces complex și de durată prin care o comunitate umană ajunge să se depărteze progresiv de standardele superioare și performante ale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar cu foarte mult sub nivelul acestora. Societatea românească este în situația aceasta, sau mai exact a fost adusă într-o astfel de situație, prin „efortul conjugat” al unor puteri europene. Evoluția ei, ca și a celor din această parte a continentului nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea urmărilor prezenței integrale sau parțiale a comunităților naționale sud-est europene în spațiul de exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric care are efecte generale zonale, dar și urmări distincte pentru fiecare grup etnic luat separat.

IX. Comunitățile rurale și urbane. Accentuarea caracterului agrar al societății românești

1. Geneza, tipologia și evoluția satului românesc. Formele cele mai îndepărtate și, evident, primitive de colectivități umane au fost comunitățile sătești, care stăpâneau în comun pământul, identificate în întreg spațiul euro-asiatic, din Marea Britanie până în India și mai departe. Comunitățile sătești arhaice, bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând comunități agrare, în care indivizii nu mai erau legați printr-o relație de rudenie și aveau deja în posesie o suprafață de pământ și locuința amplasată pe ea.

Asemenea comunități sunt înregistrate în epocile străvechi și în spațiul social românesc. Se pare că așezările agrare, alcătuite la început din mai multe familii înrudite sunt primele tipuri de „localități” și, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunitățile pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport de predispozițiile grupului uman din care erau alcătuite și de vegetația necesară creșterii animalelor). Formațiunile comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar și cele mai incitante ale istoriei sociale.

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă

o formă de viață socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la schimbări și mai ales la transformări, caracteristică comună de altfel tuturor formelor de organizare de acest tip.

Organizarea comunităților rurale nu se realizează ad hoc. Ea presupune, evident, existența unor precondiții esențiale. „Un sat – aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu cosmic, sub înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite formații biogeografice, față de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacționează devenind el însuși un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viață, socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968,

p. 420). Ca așezare umană, satul, potrivit acelorași aprecieri, se raportează la spațiul înconjurător („problema regiunii”), la spațiul utilizat pentru practicarea agriculturii („problema trupului de moșie”), la suprafața locuită („vatra satului”) și la propriile sale alcătuiri sociale.

Satele „se așează” nu numai în raport de condițiile de mediu, ci și în relație de funcțiile sociale și economice pe care trebuie să le îndeplinească. În general, satele de șes au vatra satului în mijlocul „moșiei”, din rațiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotație a terenurilor destinate culturii plantelor. Acest „principiu” s-a aplicat și mai târziu, tot din rațiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sau eclesiaști unor țărani. În majoritatea lor, satele mănăstirești, domnești sau boierești au fost așezate sau mutate după voia stăpânilor de pământ, pășuni, păduri etc. În epoca regulamentară și, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităților rurale. Vatra satului, ca și dispunerea locuințelor în satele de coloniști (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorități. Astfel, de la alegerea și dispunerea liberă a vetrei satului, ca și a locuințelor, pe măsură ce ne depărtăm de epocile vechi, se ajunge la constituirea de noi așezări rurale după voința proprietarilor de pământ sau a autori-tăților vremurilor respective.

O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării și structurii așezărilor rurale românești relevă situația că satele risipite și satele răsfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate românești. Preponderent, ele sunt situate în zonele de munte și sub munte. În aceste sate au trăit cei mai mulți țărani moșneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populația care s-a așezat la câmpie. Există și așa-zisele sate răsfirate ,care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între aceste două tipuri de sate deosebirile și delimitările nu sunt tranșante, ambele fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc al înălțimilor. Spre ținuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care, în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile așezate una lângă alta, cu tendințe spre aglomerare. Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar, de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere, satele românești sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munți și coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele așezate de-a lungul apelor; multe sunt sate ramificate (cele așezate în bazine muntoase mici, în care există mai multe cursuri de ape și văi, pe care se înșiră, în ramuri sau radiar gospodăriile). Există și alte forme ale satelor românești: rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de colonizare, satele de șes sau cele situate de-a lungul văilor. În ansamblu, distribuția pe regiuni a satelor românești ne relevă că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare cele răsfirate, iar la șes și în câmpie satele adunate, compacte.

2. Apariția orașelor. Ipoteze, căi și modalități de constituire. „Orașul românesc” ca produs autohton. Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale și spirituale, a diversificării structurilor și raporturilor sociale, cunoaște extinderi și adaptări succesive la noile exigențe umane și sociale. Treptat, comunități teritoriale își îmbogățesc zestrea edilitară cu noi construcții, mai rezistente, mai confortabile și mai bine înzestrate cu utilități casnice sau publice, își schimbă înfăți-șarea generală și își măresc suprafața locuită, concomitent cu apariția unor noi preocupări lucrative care generează mărirea gamei produselor și a întrebuințării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente și manifestări ale populației etc. Este, în fond un proces lent sau mai rapid de trecere a unor așezări rurale și pastorale la o viață semiurbană, iar apoi urbană.

Orașele apar și se dezvoltă, devenind realități ale lumilor trecute și a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viață socială, integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unitățile sociale legate de teren, anume orașele, corespunzând vieții industriale, comerciale, administrative centrale, satele, corespunzând vieții agrare și stâne, corespunzând vieții păstorești din timpul verii ( iarna se confundă uneori cu satul obișnuit). Sub forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească.” (D. Gusti, 1968, p. 273).

Orașul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esență, „o formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de locuitori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune ocupațională și specializare a serviciilor”; reglementare instituțională a raporturilor sociale; relații de rudenie la un nivel scăzut; legături „de intercunoaștere redusă”; comportamente și cultură eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu).

Un capitol distinct în studiile sistematice asupra orașului și procesului de urbanizare îl reprezintă modalitățile de constituire a orașelor. În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în procesele de edificare a așezărilor urbane. Între acestea se numără:

a) Constituirea orașelor prin concentrarea de așezări omenești fără a avea o structură diferențiată sau cu structuri diferențiate.

b) Constituirea orașelor prin aglomerarea satelor.

c) Constituirea orașelor prin forță centrifugă, respectiv prin separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a orașelor constă în desprinderea și „roirea” unor elemente componente dintr-un oraș deja constituit.

d) Întemeierea de noi orașe prin atracția unor aglomerații umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în epoca apariției orașelor medievale.

În spațiul sud-est european existența orașelor este o realitate economică și socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continuitatea lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), și-au făcut simțită prezența mai puțin. În decursul evoluției lor, comunitățile urbane s-au diferențiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor condiții care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat existența. Evident, diferențierile regionale au imprimat o anume „coloratură” habitatului urban, care a generat distanțări față de procesele de urbanizare înregistrate în vestul continentului.

X. Structuri și raporturi sociale (I).
Evoluția lentă spre modernism

1. Dominanta agrară a structurilor sociale. Importanța care se acordă în curs obștii sătești și, deopotrivă, evoluției raporturilor de proprietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor și proceselor sociale are în vedere preponderența țărănimii în componentele socie-tății românești, care este însă serios amendată în epoca comunistă, ca efect al industrializării intensive.

Preponderența țărănimii în structura ocupațională și socială impri-mă un pregnant caracter agrar evoluției societății românești, al cărei trend spre modernitate este lent, cu tendințe de accelerare la începutul acestui secol și, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai preponderenței elementelor agrare, ci și statutului de societate dependentă pe care o are, din nefericire, societatea românească, vreme de peste un mileniu.

Dominanta agrară a structurii sociale se definește de timpuriu și se menține până către finele deceniului al IV-lea al secolului trecut. Ea este specifică nu numai spațiului românesc, ci întregului perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii experți vestici, va reprezenta „Europa agrară”.

Ponderea țărănimii, în ansamblul vieții sociale, este o realitate care transpare de la primele documente scrise și, evident, ea este anterioară mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar și în perioade lungi de după acestea, țărănimea liberă este un strat foarte numeros și puternic, răspândită în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, sub numele de răzeși, în Moldova, sau de moșneni și megieși, în Țara Românească. Cu timpul, însă, țărănimea liberă se diminuează, căzând în dependența feudalilor români sau străini.

Țărănimea dependentă , la începuturile evului mediu, alcătuia un strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanțial, pe măsură ce presiunea nobililor (boierilor) crește, iar unele obști sătești, a căror rezistență s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În Țara Românească și Moldova, țăranii dependenți erau cunoscuți sub numele de rumâni și, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) și jeleri (care erau lipsiți de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul).

Satele libere (obștile) sunt aservite din interese economice, care generează competiție acerbă între marii boieri (nobili) pentru extinderea propriilor proprietăți. Așa se nasc marile domenii (latifundii ), începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea și continuând vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense suprafețe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boierești sau mănăstirești.

„Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea societății românești în demersuri mai substanțiale și mai hotărâte spre modernizare, înfățișa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o minoritate care se bucura de o situație înfloritoare economică și de o existență îmbelșugată și o majoritate care avea o existență precară sub raportul regimului alimentar, al locuirii și al posibilităților materiale.

Tendințele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii, îndeosebi în epoca modernă și contemporană (reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele și importanța lor intrinsecă, n-au dat unei probleme atât de acute, cum a fost problema agrar-țărănească, decât dezlegări limitate. În felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceea ce a condus la menținerea unei preponderențe substanțiale țărănești în structura societății românești până în epoca comunistă.

2. Esența raporturilor agrare. Distincții „locale”. Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunitățile rurale și care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun: distribuția suprafețelor cultivabile, a pășunilor, a terenurilor pentru locuințe și a pădurilor.

Modul cum s-a realizat împărțirea pământului sau mobilitatea cu care comunitățile au schimbat distribuția acestuia între membrii lor au constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele comunități care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulației pământului, apreciat drept marfă și, deopotrivă, au gândit și pus în aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăți, reducând disproporțiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societă-ților dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susținute economico-sociale.

Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca și mai târziu, sunt dominate de manifestarea unor tendințe, care se accentuează progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe principiile obștii sătești și creșterea celor care devin dependente; b) sporirea domeniilor boierești și mănăstirești, care ajung să dețină mari suprafețe de pământ și zeci de sate; c) amplificarea obligațiilor țărănimii dependente față de marii proprietari de pământ și domnie; d) stratificarea mai accentuată a țărănimii dependente și a boierimii, care polarizează societatea românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă și o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire; e) fuga țărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice și financiare tot mai apăsătoare (la sfârșitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familii din Transilvania se refugiază în Moldova și Țara Românească); f) accentuarea tensiunilor sociale în spațiul economiei rurale, care degenerează în violențe spontane sau în mișcări sociale de anvergură, ce antrenează mase importante ale populației rurale; g) apariția unor manifestări în cadrul elitelor politice, care denotă conștientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite și fixarea sarcinilor economicofinanciare ale țărănimii dependente, desființarea legării de pământ a sătenilor etc.).

Dinamica schimbărilor operate în structura proprietății agrare din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii românești care rămân în sistem dominator străin. Inițiativele legislative începând cu 1878 (împroprietărirea „însurățeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietății agrare și de detensionare a raporturilor dintre țărani, pe de o parte și arendași și moșieri, pe de alta.

Contextul social și, în general, condițiile în care evoluează societatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominației străine, reunificarea românilor într-un stat național-unitar și redobândirea deplinei demnități naționale.

Soluțiile date problemei agrar-țărănești în perioada interbelică au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existența în continuare a peste o jumătate de milion capi de familie care n-au fost împroprietăriți, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a semințelor selecționate etc. resimțită de către țăranii împroprietăriți, creșterea datoriilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc. au fost alți factori care au grevat asupra urmărilor legislației agrare din perioada interbelică.

În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea forțată a agriculturii românești. Se deschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietății agrare din România precum și un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent.

XI. Structuri și raporturi sociale (II).
Accelerarea ritmurilor dezvoltării moderne

1. Consecințe ale trendului modernizator: dominanta burgheză a structurii sociale. Modernizarea, în înțeles de proces de esență transformatoare, care definește parțial sau global sensul ca și natura evoluției societății românești, este condiționată de dezvoltarea problemei naționale care generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca nivel și complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor al metamorfozării ansamblului social și al relațiilor sociale și, deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de procese care acționează în afara unor segmente sociale.

Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate aflân-du-se sub presiunea acelorași factori de convergență.

Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre procesele socio-economice fundamentale ale societății românești moderne: industrializarea. Timid conturată în prima jumătate a secolului trecut, industrializarea se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de veac, fiind urmată de crearea bazelor industriei mașiniste moderne românești. Industrializarea implică mutații demografice, în sensul „migrării” unor segmente ale populației din mediul rural în cel urban și orășenizarea acesteia, determinând o substanțializare progre-sivă a procesului de urbanizare.

În sistemul economiei agrare asistăm la apariția și generalizarea raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii suprafețe latifundiare în favoarea dezvoltării proprietății mijlocii de tip burghez, aparținând producătorilor liberi. Ambele procese conduc la schimbări în stratificarea socială, ca și în raporturile sociale.

Procesul modificării structurii sociale și de clasă nu este numai „derivat” al modernizării, el însuși se justifică ca un element pulsativ în acest sens. Dinamica lui este condiționată însă de ritmul implementării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare a sistemului instituțional și de reglementările administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major și cu implicații determinante în definitivarea caracterului burghez al societății românești.

Era firesc ca, în împrejurimile schimbării stratificării sociale să asistăm la prefaceri și în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluție. Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziția față de mijloacele de producție, a căror tendință, după cum am văzut, o reprezintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relațiilor sociale din cadrul societății românești care traversează această perioadă istorică este general antagonică, excepție făcând, parțial, raporturile dintre păturile superpuse, dar mai ales relațiile dintre muncitorime și țărănime, cu tendințe de apropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiției lor existențiale.

Evoluția spre modernizare a societății românești în planul structurilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase și categorii sociale. Procesul sărăciei este un însoțitor inevitabil.

Determinațiile sociale specifice societății românești au condus la modificarea sensului, obiectivelor și mijloacelor acțiunii sociale, ca „agent” transformator. Sensul acțiunii sociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea structurilor burgheze ale statului modern român; în concepția maselor, „schimbarea” socială presupune crearea unui cadru de manifestare a capacității lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială și democrație politică autentică; o dată cu apariția mișcării muncitorești se cristalizează și ideea înlocuirii „ordinii” burgheze cu „ordinea” socialistă. De aici și mijloacele de acțiune modificate –greve (agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstrații, manifestări ș.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populației rurale și meșteșugarilor urbani).

La nivelul suprastructurii instituționale procesul de modernizare și adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat instituțional modern și adecvat noilor cerințe, adoptarea unor norme și reguli precise de activitate și stabilirea unui cadru juridic de funcționare, corelat cu interesele statului și cu unele deziderate de grup.

În sfârșit, modificarea cunoștinței sociale poate fi apreciată ca un alt important proces al acestei epoci, care se exprimă, fie la nivelul grupului social, fie la nivelul întregii mase sociale (națiunea). La nivel grupal, se constată două direcții bine conturate: apropierea unor grupuri de înțelegerea forței lor sociale (țărănimea, muncitorimea, burghezia) și distanțarea altora de perceperea obiectivă a realităților sociale (moșierimea, nobilimea). Imposibilitatea racordării conștiinței lor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiind momentul dezagregării lor ca structuri sociale. La nivel societal, conștiința socială se află în impact cu înnoirile burgheze, suferind transformări sensibile. De la conștiința de masă (socială) de tip feudal („încorsetat” de un complicat sistem de dependențe și relații senioriale și impregnată cu misticism și ignoranță) se ajunge ascendent la conștiința socială de factură burgheză, în care primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conștiință, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi și libertăți cetățenești de esență burgheză. Eliberarea conștiinței sociale de constrângerile feudale, a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresului burghez, a transformării integrale a societății românești și deopotrivă alimentarea conștiinței naționale cu noi motivații, mai bine articulate voinței și aspirațiilor colective. Calea spre împlinirea idealului național este deschisă și ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voința unei națiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă. Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 și 1918. România Mare era un ideal împlinit, dar și o chemare la concordie și muncă încordată, la demnitate și echitate socială, la respect față de alte state pentru a fi ea însăși respectată, la gândire politică vizionară, pentru scrutarea viitorului.

Într-o măsură adecvată, cu date și informații consistente, comentate și analizate într-o viziune integratoare, se acordă atenția cuvenită fiecărui aspect semnalat anterior.

XII. Societate – Națiune

1. Unele concepții și teorii privind societatea și națiunea. Definirea societății și a națiunii precum și precizarea distincției dintre acestea sunt esențiale pentru înțelegerea adecvată a evoluției unei comunități umane, deși există o mare varietate de accepțiuni și sensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă considerabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puțin preocupați de aspectele teoretice. Pentru aceștia din urmă cele două concepte au un pregnant caracter operațional conferit de propriile demersuri care evită abstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete, cu încărcătură socială, politică, economică etc. În orizontul istoriei sociale, însă, cunoașterea contribuțiilor sociologiei la clarificarea unor aspecte referitoare la interpretarea și utilizarea celor două concepte este foarte importantă.

Interpretările date celor două concepte, în perspectivă istorică și sociologică, așa cum se regăsesc la diverși autori, precum și analizarea acestora sunt importante în discernerea corectă a evoluției atât a socie-tății cât și a națiunii române.

Soluțiile teoretice autohtone date națiunii sunt originale și deopo-trivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuții esențiale și valoroase. Națiunea, afirma fără echivoc ctitorul Școlii sociologice de la București, nu este o născocire, o invenție, ceva ireal sau imaginar. Ea este o realitate, la fel ca și societatea, cu mare vechime, ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele poporului care o compune, cu trecutul și produsele strămoșilor și cu viața psihică a indivizilor în viață”. Națiunea – demonstrează Gusti – este, deci, „o creație sintetică voluntară, o unitate socială, cu motivare cosmică, biologică și psihologică și cu manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic și politic, care formează cultura națională”. Nu poate fi separată de substratul ei etnic, „de populația care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară, de însușiri fizice și psihice. Între națiune și teritoriu există o profundă relație”. Desigur, extensia teritorială are mai puțină importanță în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea națiunii. Factorii naturali și istorici au, de asemenea, influență asupra unei comunități naționale. Ceea ce, însă, dă consistență demersului națiunii este statul național, „care reprezintă mijlocul de păstrare și dezvoltare integrală a națiunilor, în calea lor spre desăvârșire” (D. Gusti).

2. Problema națională – problemă socială primordială. Perspective și împliniri ale idealului național. Statul național-unitar.

Populațiile din spațiul sud-est european au neșansa de a cunoaște de timpuriu servituțile regimurilor de dominație impuse de etniile prădal-nice sau de imperiile învecinate. Din acest punct de vedere, destinul lor istoric este asemănător. Dominația străină a generat nu numai subdezvoltare și sărăcie; ea generează și reacții de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se amplifică și se radicalizează, creând un spațiu conflictual ireconciliabil. Acesta este terenul pe care apare și se dezvoltă problema națională, ca problemă socială fundamentală, de soluționarea ei favorabilă depinzând toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprietății agrare, sărăcia etc.

Societatea românească, integrată spațiului sud-est european, înregistrează aceleași efecte ale dominației străine, cum înregistrează și reacții antiimperiale, care o plasează în avanscena acestui areal european. Suportul esențial al reacțiilor antidominatorii, care dobândesc treptat trăsăturile unei mișcări de eliberare națională, îl constituie conștiința unității de origine, de limbă, obiceiuri și tradiții a populației românești, care originează conștiința de neam și identitatea națională. „Naționalizarea” timpurie a structurilor românești (în înțeles gustian) este referențialul fondării ideologiei daco-româniste și apoi a ideologiei naționale, ca ferment mobilizator și incitator la acțiune politică, diplomatică și militară, pentru eliminarea barierelor constrângătoare ale dominației străine și realizarea unității național-statale.

Idealul național este primordial, dar nu anulează aspirațiile spre modernism ale societății românești, care devin complementare și, deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de imperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea românească amplifică propriul spațiu de manifestare antidominator și îi conferă o forță suplimentară. În acest context, momente relevante ale acțiunilor anterioare antiimperiale și manifestările care converg spre cristalizarea ideologiei naționale (unirea țărilor române sub sceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600, scrierile cronicarilor, efortul cultural și ideologic al Școlii ardelene, unirea Țării Românești și Moldovei la 1859, obținerea independenței de stat de către statul român modern, conferă un substrat pragmatic demersurilor spre unitate național-statală, care se săvârșește în 1918.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Tănăsescu, Florian, Istorie socială, București, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Dobrogeanu-Gherea, C., Neoiobăgia studiu economico-social al problemei noastre agrare, în Opere complete, vol. 4, București, Editura Politică, 1977.

2. Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1968, p.47, 213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383, 416, 469.

3. Herseni, Traian, Sociologie. Teoria generală a vieții sociale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

4. Radu, Nicolae, Furtună Carmen ș.a., Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradițională la societatea postco-munistă, București, Editura Fundației România de Mâine, 1996.