. Cunoasterea Procesului de Comunicare

CUPRINS

ANEXE

Introducere

Comunicarea reprezintă liantul tuturor activităților desfășurate de om, indiferent dacă facem referire la nivelul individual, la cel al grupurilor, organizațiilor sau la cel macrosocial. Importanța procesului de comunicare a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri. Oracolul de la Delhi, de exemplu, era celebru prin profețiile pe care le dădea și mai ales acuratețea acestora. Celor care îi cereau să le dezvăluie soarta ce îi aștepta în bătălii le răspundea invariabil: "Nu vei muri!". Pelerinii plecau fericiți și fermi convinși că nu li se putea întâmpla nimic rău în bătălia ce urma. Rudelor nemulțumite ale celor care mureau în luptă li se transmitea faptul că greșeala aparține de fapt defunctului, oracolul spunându-i: "Nu, vei muri!". O simplă virgulă/intonație făcea diferența în favoarea corectitudinii profețiilor.

Comunicarea nu aparține nici sociologiei, nici psihologiei, nici lingvisticii și nici vreunei alte științe. Comunicarea este ea însăși o știință. Știința comunicării posedă o definiție, reclamă un obiect de studiu, se conduce după legi și principii proprii, posedă un conținut teoretic specific, cu largi aplicabilități practice, deci întrunește toate acele elemente și condiții care fac din ea un domeniu epistemologic.

Este adevărat că știința comunicării își construiește domeniul său de studiu pe informații provenind din domeniul sociologiei, psihologiei sociale, lingvisticii, semioticii, managementului, lucru ce conduce la definirea ei ca o știință de contact.

Știința comunicării este știința interrelaționării oamenilor, problemă absolut necesară coexistenței corecte a acestora și realizării unor structuri societale avansate. Conținutul său este valabil indiferent de limba de exprimare și domeniul de utilizare, ea neidentificându-se doar cu cunoașterea limbii materne sau a altei limbi.

Din această perspectivă, trebuie reținut faptul că nu există domeniu de activitate socială în care știința comunicării să nu-și poată evidenția existența, aceasta reprezentând un liant, o “curea de transmisie” ce crează, dezvoltă și menține multitudinea relațiilor interumane pe care se sprijină existența socială.

Factori de natură economică, culturală sau politică au condus la o accentuare deosebită a rolului pe care îl au procesele de comunicare în viața socială. Trecerea la așa numita industrializare “rafinată”, globalizarea de esență mediatică și rearticularea mecanismelor electorale în direcția “teledemocrației” s-au răsfrânt asupra abordărilor teoretice, domeniul comunicării părând să-și piardă orice drept de delimitare. Extensia obiectului a atras după sine o multiplicare a perspectivelor, teoria comunicării putând să absoarbă tot ceea ce ar fi putut să-i fie util, de la semiotică la sociologia mediatizării, de la teoria culturii la psihologia colectivă, de la leadership la management și conducerea ori administrația publică.

În același timp, domeniul comunicării poate fi abordat după o schemă ternară, teoria comunicării generalizate, teoria proceselor de comunicare, teoria sistemică a comunicărilor. Centrarea pe sensul teoriei comunicării generalizate, potrivit lucrării cercetătorului francez Armand Colin, “Theorie des processus de la communication”, apărută în 1998 la Paris, reprezentând toate expresiile umane ce pot căpăta sens, oferă științei comunicării dimensiunea de teorie generală a acțiunii umane. Din această perspectivă, teoria comunicării nu se mulțumește doar cu statutul de analiză a fenomenelor de comunicare, formulând postulate descriptive, ci oferă tehnici și metode ce facilitează interacțiunea fluidă, dinamică și teleologică. Cu alte cuvinte, teoria comunicării asigură posibilitatea de a realiza cooperarea într-un sens proiectat. La baza acțiunilor comunicaționale alături de intuiție sunt așezate cunoștințele științifice dobândite sistematic.

Astfel, finalitatea acțiunii comunicaționale este evidentă, după cum aprecia și cercetătorul francez Alex Mucchielii: “A comunica înseamnă a utiliza un ansamblu de metode numite, de comunicare : înseamnă să vorbești, să-ți modulezi intonația, să te comporți într-un anumit fel, să adopți o mimică, gesturi și atitudini specifice, să alegi o atitudine, să pregătești acțiuni combinate ,să elaborezi dispozitive fizice sau normative, să acționezi asupra elementelor mediului înconjurător. Totul pentru a rezolva, cât mai bine cu putință, o problemă legată de un fapt de viață.”

CAPITOLUL I

Cunoașterea procesului de comunicare

I.1 Modele ale comunicării

Prin definiție, un „model” este „o reprezentare fizică, logică și matematică a structurii unui obiect, fenomen sau proces”. Construirea modelelor poate avea drept scop explicarea, descoperirea sau reprezentarea, putând fi construite prin izomorfism , în cazul în care fiecare component al obiectului real are un corespondent identificabil, sau prin homomorfism, în situația în care modelul este o reprezentare simplificată a modelului real.

Modelele comunicaționale exprimă relațiile dintre elementele ce intervin în comunicare și se doresc izvoare de inspirație pentru practica în domeniu și noi posibilități menite să înlesnească cunoașterea proceselor comunicaționale.

Jean Lohisse identifică trei mari orizonturi de abordare teoretică a procesului comunicațional: mecanicist, interacționist și organicist, în cadrul cărora se regăsesc diverse teorii.

I.1.1 Modelul mecanicist

Simțul comun consideră adesea comunicarea ca pe un act interindividual de transmitere. Doi subiecți izolați sau doar aflați la distanță hotărăsc să stabilească un raport în care unul decide și celălalt acceptă. Un act voluntar, rezultat al unei determinări punctuale și care se împlinește prin realizare.

Imaginea este aceea a unui mecanism în care procesul, pentru a fi analizat, poate fi descompus în elemente. Acest model este definit de patru mari principii.

Primul principiu: modelul este linear. Totul se înscrie în linearitatea mișcării (procesul este organizat în sens unic) și importantă este conservarea integrității mesajului. Totul trebuie să treacă de la A la B. Pot surveni intervenții exterioare care să frîneze, să deturneze, să contrarieze mișcarea. În orice comunicare există pierdere, din cauza structurii canalului, a lipsei de transparență a conștiințelor, a specificităților de limbă. Însă principiul linearității (a merge direct la țintă) nu are de suferit din cauza „accidentelor", pe care le vom numi zgomote parazite.

Al doilea principiu: modelul este secvențial, adică se traduce printr-o serie de operații succesiv analizabile. Există o ordine obligatorie a succesiunii: subiectul A își formulează mesajul, îl așază pe canal. Mesajul ajunge la subiectul B, asupra căruia efectul se face resimțit. Unitățile sunt reperabile în momente diferite ale acțiunii. Mesajul precedă efectul, emițătorul inițiază comunicarea, fraza are un început și un sfîrșit .

Al treilea principiu : modelul este atomist; există exterioritate și separare a elementelor constitutive, ele nu se întrepătrund. Cei doi subiecți sunt diferiți unul de altul, mesajul este diferit de canal, unitățile care compun mesajul sînt „discrete" (din latină, discretus — separat, sens utilizat în matematică și fizică și care înseamnă discontinuu în opoziție la continuu): există fraze, cuvinte, secvențe, fotograme.

Al patrulea principiu : modelul este referențial. Obiectele, ideile trebuie să capete o anumită formă, trebuie mai întîi reprezentate pentru a putea fi transmise. Aceste „semne" reprezintă simulacre sau copii, semne convenționale. în plan teoretic și abstract, este posibilă studierea lor independent de protagoniștii actului de comunicare.

Teoria informației elaborat de Claude Shannon și Warren Weaver, aparține primului. Emițătorul trimite un mesaj codificat unui receptor care îl primește și îl decodifică. Teoria schițează cadrul matematic în interiorul căruia este posibilă trimiterea informației rapid și cu costuri reduse și să asigure identitatea dintre informația primită și cea emisă, modelul având un caracter mecanicist : linear, secvențial, atomist și referențial. Este unul din primele modele care au influențat “școli și curente de cercetare foarte diferite asupra mijloacelor de comunicare”. Principalele repere ale modelului sunt:

Comunicarea este definită ca transmitere de informație de la un emițător către un receptor prin intermediul unui canal în prezența unor perturbații numite “zgomot”.

Modelul este sub forma unei scheme lineare, în care polii definesc o origine și semnalează un sfârșit, ceea ce face din comunicare un proces stochastic, adică afectat de fenomene aleatorii, între un emițător, liber să aleagă mesajul pe care îl trimite și un destinatar care primește această informație împreună cu toate constrângerile ei.

Comunicarea este identificată cu informația, iar aceasta cu transmiterea de informație. În cadrul modelului informația este înțeleasă ca măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emițător către receptor, mai precis ca măsură a incertitudinii într-un sistem.

Unitatea de măsurare a comunicării este de natură “binară”, ceea ce înseamnă că transmiterea de informație se realizează sau nu.

Punând accent exclusiv pe transmiterea informației, modelul exprimă o direcție unisens de circulație a acesteia, neluând în considerare alte elemente legate de funcționalitatea și raporturile ce se crează în cadrul binomului emițător. Noțiunea de “mesaj” sau “semnificație” sunt ignorate, modelul fiind centrat pe ideea că informația cuantificată, care ia în considerare semnalele și posibilitățile lor de manifestare, este absolut obiectivă și independentă de interlocutori.

Mesaj codat

(M)

Modelul elementar al comunicării

Teoria matematică a informației provoacă imediat interesul cercetărilor teoretice de a răspunde solicitărilor de ordin practic. în acest plan, contribuția lui Shannon a arătat necesitatea codării unui mesaj, în funcție de capacitatea reală a canalului, de puterea lui, de banda de frecvență etc, dar și de nivelul de zgomot; altfel spus, Shannon a stabilit clar obligația păstrării echilibrului între eficacitate și economie. Putem face economie în transmiterea de informații foarte probabile, dar trebuie să repetăm informațiile puțin probabile (cu un ridicat grad informativ), dacă dorim să mărim siguranța transmiterii. Iar pentru îndeplinirea acestor condiții, un instrument indispensabil este măsura cantitativă a informației.

În prefața ediției franceze a Teoriei comunicării, Moles scrie: „Dacă este abuziv să reduci întreaga știință la un sistem de măsurare, întrucît scopul științei este acela de a înțelege, iar sistemul de măsurare nu conduce întotdeauna la înțelegere, este cert că propunerea făcută de Shannon, de a măsura informația, este esențială. Chiar dacă informația nu coincide cu procesul comunicării decît în condiții particulare, bine definite, în final suficient de restrictive și care au fost mult revizuite și extinse ulterior, știința comunicării nu s-a putut proclama, erija într-o disciplină autonomă decît începînd cu momentul în care Shannon a propus măsurarea a ceea ce se transporta de la emițător la receptor și pe care a numit-o chiar informație ; măsurarea are un caracter statistic, este independentă de comunicarea particulară, pe care însă o va considera dependentă de probabilitățile de utilizare a semnelor în comportamentul global al receptorului, fie el om sau mașină".

Cu toate acestea, nu au lipsit criticile formulate nu atît la adresa demersului lui Shannon, cît a ecourilor și repercursiunilor provocate de el. Între altele, inginerii s-au ferit cu înțelepciune de „placarea" teoriei lor pe fenomenele umane.

De altfel, conceptele teoriei informației sînt atît de generale încît este posibilă introducerea lor în orice disciplină, de la matematică la sociologie ; totuși, în cadrul acestor transferuri nuie ; totuși, în cadrul acestor transferuri nu au putut fi evitate întotdeauna distorsiunile. Deși teoria informației a avut un succes considerabil, anumiți autori au atenționat asupra tentației de a uza prea mult de ea. Durand scrie, în legătură cu aceasta: „Concepută, inițial, pentru studierea telecomunicațiilor, teoria informației a fost transpusă în lingvistică, estetică, biologie, în științele sociale etc. Unii consideră, totuși, că acest entuziasm este excesiv și că el provine dintr-o neînțelegere a termenului informație, folosit de Shannon într-un sens foarte particular”.

Nici Weaver nu este complet necunoscător în domeniu. Dacă Shannon nu vedea în termenul comunicare decît sinonimul transmiterii, iar în informație, un termen tehnic precis, Weaver, dimpotrivă, a amplificat conceptele și a orientat lucrările profesorului său către o teorie generală a comportamentului uman: „cuvântul comunicare va fi folosit aici într-un sens foarte larg care include toate procedeele prin care un spirit poate influența un alt spirit. Aceasta privește, evident, nu doar limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele artistice, teatrul, dansul și, de fapt, întregul comportament uman”. În acest fragment, este absolut de la sine înțeles riscul de alunecare a termenului tehnic (informație) spre sensul comun (informații).

Ori, punerea între paranteze a sensului de către ingineri și conceptul fizic de informație riscă să oculteze conceptele biologice și antroposociologice. „Există”, spune Morin, „hegemonismul unui concept disociat, simplificat, mutilant” . Însă omul este altceva decît un canal tehnic. Operațiile de codare/decodare nu sînt neutre. Codurile nu se recuperează în totalitate. Există semnificația, interesul subiectiv, un întreg ansamblu de parametri de care inginerii nu au ținut seama.

În sfîrșit și, poate, cel mai important rămîne faptul că această teorie a oferit un model foarte mecanicist al comunicării. „Totul se petrece ca și cum unicul element pe care Shannon 1-a putut lăsa moștenire celor care nu sînt ingineri este imaginea telegrafului care încă mai influențează schema originală.”

Modelul E-C-R, numit și schema inginerilor , prezintă comunicarea ca pe o mecanică. Cadrul tehnologic E-C-R privește comunicarea ca pe transmiterea unui mesaj, de la un emițător la un receptor, prin intermediul unui canal, aceștia deținând, ipotetic, un repertoriu comun de semnale utilizabile, codul.

Modelul cibernetic al comunicării

Din perspectiva acestui model, comunicarea umană “este analoagă unui ansamblu de legături între “mașini”, apte să transmită și să răspundă la semnalele primite. Individul participant la comunicare este considerat ca o “cutie neagră” , dotată cu intrări și ieșiri, care are funcții de transformare, permițând anticiparea ieșirii, pornind de la cunoașterea intrării.” Cibernetica are contribuții evidente la dezvoltarea teoriei comunicării prin introducerea unor concepte noi: feedback, autoreglare, homeostazie, redundanță. Orice sursă sursă de mesaje, convertește informația pe care dorește să o transmită într-un cod comun cu cel al receptorului, asigurând astfel buna sa receptare.

Prima cale de transmitere reprezintă calea directă a canalului de comunicare, iar a doua calea inversă, răspunsul, reacția sau feedbackul. Comparând cele două modele, constatăm că au comună ideea de concepere a comunicării ca modalitate de transmitere a informație. Cibernetica aduce însă noutatea că, prin transmiterea, prin circulația informației, prin interacțiunea dintre intrări și ieșiri, sistemele au capacitatea de autoreglare, de menținere a unui echilibru mecanic.

Calea directă

M1 M2 M1

Feedback

M’2 M’1

Schema procesului de comunicare potrivit modelului cibernetic

C-codificare; D-decodificare; M-mesaj

Concluzii

Cercetările empirice asupra comunicării dau sentimentul unui traseu accidentat, haotic, în care progresele rămân puțin vizibile, iar problemele sunt abordate într-un mod superficial. “Trebuie ca lucrurile să fie clare și concrete, totul trebuie studiat științific. Se pare însă că rezultatele la care a ajuns această dorință sunt mai degrabă suprasimplificarea și sterilizarea euristic.”Rezultatele analizelor empirice limitate au condus doar la o conceptualizare incompletă a efectelor. Perspectiva empirică ascunde un model mecanic și unidirecțional simplist, moștenit direct nu doar de la Lasswell, ci și de la Shannon și Jakobson. Mai mult, recursul recursul la schemele de comunicare interindividuală a împiedicat apariția unor scheme articulate ale instituțiilor sau ale structurilor sociale.

I.1.2 Interacționismul

Von Foerster taxa drept „trivială” relația stimul-răspuns (sau cauză-efect), în măsura în care răspunsul reprezintă o constrângere. Între emitere și receptare există, de fapt, spații de libertate. Derrida le-a desemnat prin neologismul diferanță. Peirce vorbește de interpretant , Mead (Georges Herbert), de interpretare .Opunându-se modelului stimul-răspuns al behavioriștilor, psihologul Margaret Mead a arătat că ființele umane acționează unele asupra altora pe baza schimburilor interindividuale simbolice (stimuli interpretati). Aici se observă trecerea de la concepția privind transmiterea mesajului la aceea de împărtășire a semnificațiilor prin care se constituie identitatea personală. Abordarea psihosociologilor numiți interacționiști va fi deci preocupată de munca de interpretare pe care o efectuează receptorul în același timp cu decodarea.

Noțiunea de inferență traduce această muncă de elaborare desfășurată de interlocutor. Ea privește capacitatea pe care o are acesta de a efectua operații logice, de a face raționamente neformalizate în scopul înțelegerii unui mesaj.

Deși noțiunea de inferență implică „jocuri de limbaj”, regăsind-o în pragmatica lingvistică, ea include și mai mult, jocuri psihologice. Ea este ceea ce dorește să arate analiza tranzacțională , teorie ce permite înțelegerea resorturilor psihologice care structurează și dinamizează relațiile interpersonale, fondată de psihiatrul Berne. Pentru acesta, tranzacțiile nu sunt deschise și clare, sunt supraîncărcate de mesaje ascunse, cu fond dublu. În cadrul intercțiunii există un adevărat joc psihologic, în care fiecare individ tinde să-și structureze unele din relațiile cu celălalt printr-o serie de tranzacții ascunse , de comunicări indirecte. Obiectivul , inconștient, ar fi acela de a obține un avantaj asupra partenerului.

De teoria psihosociologică a comunicării se leagă, într-o mare măsură și școala de la Palo Alto, preocupată de trei aspecte:

teorie a comunicării pe care să-și fundamenteze demersul.

metodologie a schimbării, care se bazează pe această teorie.

practică terapeutică ce abordează bolnavul mintal într-un mod original.

Teoria acestei școli se bazează pe trei ipoteze esențiale:

Esența comunicării constă în procese relaționale și interacționale. Elementele contează mai puțin, importante sunt relațiile dintre ele. Deci, abordarea este foarte sistemică.

Orice comportament uman are o valoare comunicativă.

Tulburările psihice ale personalității pot deveni perturbări ale comunicării dintre individul purtător de simptome și anturajul lui. Există deci, o patologie a comunicării, ale cărei mecanisme permit înțelegerea majorității așa-ziselor boli mintale.

Cu toate că nu școala de la Palo Alto a inventat demersul sistemic, meritul ei este acela de a fi cercetat aplicarea lui în mod metodic și riguros la domeniul relațiilor umane și mai ales la problemele privind tulburările psihice. Ea abordează comunicarea ca pe un proces interacțional, iar problema tulburărilor de comportament ca pe o chestiune pusă nu la nivelul individului izolat, ci al nivelul interacțiunii elementelor sistemului din care face parte bolnavul. Cadrul obișnuit în care se desfășoară viața privată a oamenilor, familia, se supune unor reguli psihologice care subsumează relațiile dintre membrii ei. Fiind un sistem deschis, reprezintă și un ansamblu ierarhizat, în care fiecare nivel servește drept context pentru nivelul inferior, principiul totalității determinându-ne să o considerăm un ansamblu ce se supune unor reguli de funcționare distincte de cele la care se supun membrii ei, luați izolați.

Înteracțiunile lor, partenerii pot avea tendința de a adopta un comportament în oglindă. Relațiile lor se bazează pe egalitate, pe minimalizarea diferenței, putând vorbi, astfel, de interacțiuni simetrice. Însă, comportamentul unuia dintre parteneri îl poate, de asemenea, completa pe al celuilalt, pentru alcătuirea unei configurații de alt tip. În acest caz, interacțiunea se bazează pe maximalizarea diferenței, devenind una complementară.

În comunicarea umană, putem desemna obiectele în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen) – comunicare analogică sau printr-o denumire convenită scrsă sau pronunțată – comunicare digitală.

Comunicarea digitală este „dură” (sintaxă logică, abstractă, fără echivoc). Cea analogică este considerată „moale” , ambiguă în esență.

Omul se vede obligat să combine cele două limbaje fie ca emițător, fie ca receptor : el trebuie să-l transpună mereu pe unul în celălalt.

Concluzii

Școala de la Palo Alto abordează comunicarea sprijinindu-se, pe de o parte, pe modele teoretice și concepte provenind din demersul sistemic, dar și din lingvistică sau logică iar pe de altă parte, ea încearcă să confrunte aceste modele și concepte cu analiza comunicărilor reale, în special din domeniul clinic. Scopul ei este să aibă o viziune de ansamblu asupra situațiilor reale.

„Axiomele formulate sunt doar propuneri ; definiția lor nu este foarte riguroasă, într-un ansamblu eterogen, în pofida unității pe care le relevă natura și importanța pragmatică.”

I.1.3 Modelul organicist

Teoriile mecaniciste au considerat comunicarea un compus pe care l-au explicat separându-l în elemente. Există însă o altă modalitate de a studia comunicarea, nu ca pe o sumă de elemente, ci ca pe un ansamblu dinamic în care pe primul loc se află relațiile dintre elemente și anume abordarea organicistă.

În sfera comunicării teoriile pe care le numim organiciste privesc comunicarea ca pe un sistem dinamic, ce stabilește relații interactive între elemente (emițător, receptor, mesaj) greu de separat, dar și, mai larg, relații interactive la nivelul contextului global. Această perspectivă organicistă se bazează pe patru principii:

Modelul este circular și complex. Nu se mai derulează linear, nu are nici început, nici sfârșit. Dispare ideea de transmitere (dar apare cea de contact) simplificarea, limitarea.”Simplu este doar mijlocul de manipulare desprins din complexități”, spune Morin, în timp ce “sistemul crează complexitatea, menține complexitatea, dezvoltă complexitatea.”

Modelul este interactiv .Interactivitatea reprezintă acțiunea reciprocă prin care se transformă comportamentul sau natura componentelor.

Modelul ia în calcul totalitatea, inclusiv contextul . Abordarea mecanicistă izola părțile pe care experiența ni le oferă în totalitate, însă un sistem reprezintă un tot ireductibil la suma componentelor lui. “Legăturile care unesc elementele unui sistem sunt atât de strânse încât modificarea unui element va atrage modificarea tuturor celorlalte, a întregului sistem.”

Modelul este relațional. Semnele nu reprezintă , ele exprimă relația și se aflăîn interior, persoane, lucruri, obiecte care exprimă și sunt exprimate.

Plecând de la Spinoza , semnele nu sunt imagini care reprezintă obiecte date prin natura lor, ci simulacre sau copii; sunt obiecte intelectuale (idei), care se află în obiectele însele. Acestea exprimă natura (Dumnezeu, Ființa-natură) nu prin reprezentări, ci ca expesie globalizantă a totalității ei. Termenul expresie trebuie luat deci în sensul unui raport de imanență dintre cauză și efect.

Sistemica reprezintă încercarea de a introduce în știință demersul organicist. Marile ei principii sunt, deci, totalitatea, complexitatea, interacțiunea, contextualitatea. Aceste principii există și fundamentează toate teoriile organiciste. Aici însă, obiectivul este acela de a face ca aceste principii să formeze o știință calificată, sistemică.

Comunicarea în general, comunicarea umană în particular, limbajul sunt sisteme. În consecință, ele sunt abordate în mod direct de sistemică.

Abordarea organicistă a comunicării reprezintă, de fapt, o perspectivă nouă în științele umaniste și, mai ales, o nouă orientare epistemologică, o nouă manieră de studiu, dacă nu chiar un nou studiu științific. Prin studiu nou ne referim ia apariția unor noțiuni noi, necesare pentru înțelegerea obiectelor de studiu care nu au fost încă acceptate de cercetători fie din cauza prezenței lor prea vizibile, fie din disprețul față de marea lor banalitate.

Fără a intra în detaliile oferite de noile teorii ale comunicării, este util să prezentăm, pe scurt, trei noțiuni-cheie pe care le vom aduce mereu în discuție.

Sistemul

În general, un sistem este un obiect complex, format din componente distincte, legate_între_ele printr-un anumit număr de relații.

Pentru a face distincția între diverse sisteme, au fost propuse diferite clasificări. Astfel, putem identifica sisteme fizice naturale (sistemul solar) sau artificiale (sistemul informatic); sisteme vii (sistemul nervos, un ecosistem); sisteme umane și sociale (precum instituțiile, societatea, sistemele de idei). O altă manieră este aceea de a separa sistemele în funcție de ceea ce ele tratează : materia, energia sau informația.

O distincție merită aici toată atenția. Saussure a utilizat adeseori termenul sistem. Era vorba despre sistemul limbii, sistem repliat pe el însuși (limba în ea însăși), studiat drept concept teoretic. Acest_sistem poate fi numit închis. El se opune sistemelor deschise, care fac schimburi dese cu ansamblul sistemelor cu care se află în relație. În acest caz, putem afirma chiar că există o organizare ierarhică a sistemelor, iar toate elementele unui ansamblu inclus aparțin întotdeauna ansamblului mai larg, care le conține.

Ideea esențială este aceea că sisțemul are un grad mai mare de complexitate decît părțile lui. Altfel spus, sistemul deține proprietăți ireductibile la cele ale componentelor lui. Această ireductibilitate se datorează prezenței relațiilor care unesc componentele.

Un sistem evoluează. De fapt, i se pot transforma componentele interne; i se pot schimba relațiile definitorii; interacțiunile dintre sistem și mediul acestuia pot varia. În cadrul evoluției, sistemul poate rămîne stabil sau relativ stabil sau se poate descompune. Studierea unui sistem de comunicare înseamnă deci analizarea structurii și diversele sale componente, interne și externe, punerea în evidență a interdependenței cooperării dintre părți și mediul înconjurător.

Modelul mecanicist se bazează pe ideea de reprezentare. Realitatea există în afara limbajului, a cărui misiune este aceea de a o traduce, precum și în afara comunicării, care are drept scop transmiterea ei. Modelul organicist adoptă o poziție complet diferită, bazându-se pe ideea de construire a realității.

„Constructiviștii", termen de care se leagă de nume celebre, precum Bateson, Piaget, Watzlawick, biologul Varela etc., au elaborat pe baza acestei idei nu doar teorii ale cunoașterii, ci și teorii ale comunicării.

În teoria clasică a cunoașterii, se pleacă de la presupunerea că lumea (realitatea obiectivă) există independent de noi, cei care o observăm. Apoi, se încearcă explicarea modului în care percepem și cunoaștem noi această lume. Totuși, nu deținem nici un mijloc de a dovedi că obiectul există independent de observație ; altfel spus, nu putem dovedi faptul că realitatea există independent de noi, observatorii ei. Faptul trebuie pur și simplu admis.

În constructivism, dimpotrivă, ceea ce putem afla depinde în primul rînd de observator, și nu de ceea ce este observat. Drept urmare, constructiviștii își asumă riscul de a afirma că noi sîntem cei care mai mult construiesc realitatea decît o descoperă.

Din punctul de vedere al comunicării, deși accentul este pus pe relație, nu pe elementele ei constitutive, trebuie să subliniem că această relație este considerată productivă. Interacțiunea comunicațională produce cunoștințe, intersubiectivitate; ea are ca rezultat limbajul și discursul, precum și grupul social. De ele se vor ocupa teoriile în discuție. Îl pot cita pe Bange, care definește interacțiunea drept „un joc complex de așteptări reciproce, în care subiecții își formează identitatea în și prin sistemul interpersonal și în cadrul acțiunilor sociale, un joc complex în care realitatea socială se construiește prin intercomprehensiune”.

Analiza interacțiunilor cotidiene a avut o mare contribuție la apariția și dezvoltarea noii perspective.

Noțiunea de model științific și acțiunea de construire a modelului trebuie și ele revizuite. Din perspectiva sistemică, modelul poate fi văzut ca „descriere și reprezentare schematică, sistematică și conștient simplificată a unei părți din realitate, obținută cu ajutorul semnelor, simbolurilor, formelor geometrice sau grafice și al cuvintelor." Dacă realitatea schimburilor umane nu mai poate fi redusă la o analogie derivată dintr-un principiu mecanic oarecare, nici simplificată la nivelul unui proces de stimul/răspuns, se impune cel puțin redefinirea, dacă nu chiar abandonarea schemelor explicative, organizatoare sau predictive ale proceselor și comportamentelor de comunicare, în beneficiul unui model mai puțin sistematic, care să indice moduri de a fi în comunicare.

Întrucît reprezentarea unui model nu se reduce la o schemă (reprezentare prin forme geometrice), care nu este decît una dintre expresiile acestuia, înseamnă că un sistem complex, care conține deci imprevizibilul, ar exclude orice încadrare într-un model.

Pînă în acest moment, modelele prezentate se sprijină pe principiul modelării analitice. Ele și-au propus ca obiectiv să ofere o explicație plecînd de la alcătuirea succesivă a elementelor simple ; se presupune că există posibilitatea descompunerii fenomenului într-o serie de elemente simple, complet previzibile sub formă de probabilitate și complet descriptibile, fapt care implică închiderea sistemului. Deși demnă de luat în considerare și utilă într-un număr mare de cazuri, această manieră pare puțin adecvată abordării sistemelor deschise.

Astfel apar metodele de modelare sistemică, precum aceea propusă de Wiener în 1948, în cadrul științelor ingineriei. În elaborarea modelelor asistăm deci la o schimbare de registru, la trecerea de la modelarea analitică (unde preponderente sînt conceptele obiect, structură, logica disjunctivă și explicația cauzală) la modelarea sistemică, aceasta din urmă preferând conceptele proces, organizare, logică conjunctivă și înțelegere teleologică, adică stabilită în funcție de finalitatea sistemului.

Sistemica reprezintă încercarea de a introduce în știință demersul organicist. Marile ei principii sînt deci totalitatea, complexitatea, interacțiunea, contextualitatea. Evident, aceste principii există și fundamentează toate teoriile organiciste; aici însă, obiectivul este acela de a face ca aceste principii să formeze o știință calificată drept sistemica.

Multe curente de cercetare au pus piatra de temelie la acest edificiu: teoria comunicării aparținînd lui Shannon și Weaver, teoria organizării, prin von Foerster, Atlan, Morin, Varela; știința cogniției, prin Simon. Și cibernetica, unde mai mulți autori, precum Moles , avansează ideea că ea nu reprezintă decît denumirea anterioară a sistemicii.

Teoria sistemului general (impropriu numită teoria generală a sistemului), apărută încă din 1955, reprezintă o schiță aparținînd unui grup de cercetare condus de biologul austro-canadian von Bertalanffy. Aceștia încearcă să stabilească principiile sistemelor în general, lăsînd deoparte natura lor fizică, biologică sau antroposociologică. Problema care se pune este găsirea „invariantelor", a principiilor generale care pot fi aplicate atît unui sistem, cît și altuia.

În consecință, se află pe cale de constituire o știință a sistemelor, mulți afirmînd chiar, precum Le Moigne, că ea poate fi considerată disciplină autonomă din 1975. Deși au obiect, metodă, teritorii proprii, termenii „disciplină autonomă" ridică totuși probleme. Noua știință nu-și găsește locul într-o clasificare lineară și ierarhică a disciplinelor; știință de răscruce, ea se înscrie într-o clasificare ciclică și în spirală printre ceea ce Moles a denumit științe ale vagului . Conceptele ei au fost calificate simptomatic, uneori, drept „cameleonice". Pe șantierul acestei științe se întîlnesc cercetători cu orizonturi foarte diverse, încercînd să pună în practică idealul sistemic al transdisciplinarității, care „permite atît conceperea unității științei, cît și diferențierea științelor".

Ne putem gîndi deci că prin sistemica ne aflăm mai degrabă în fața unei epistemologii, a unui sistem de idei complet noi, a unui model, a unei modalități deschise de abordare, a unui curent permanent de cercetare. Faptul că „agitația" ideilor face puțină dezordine nu este grav ; dimpotrivă, el este considerat drept o condiție a dinamismului.

Dar nu alcătuirea unei științe a sistemelor, pe care nu o putem cuprinde în cîteva rînduri, constituie un scop. Morin opune acestei științe ideea de paradigmă sistemică, ce ar trebui să fie prezentă în orice teorie, indiferent de domeniile ei de aplicare. în consecință, vom lua termenul paradigmă în sensul de model comprehensiv general, propriu sistemicii și avînd posibilitatea de a fi transferat și altor discipline.

Inițial, atenția s-a îndreptat spre stabilitatea sistemului. Deși intervin modificări interne, deși există interacțiune cu mediul, sistemul își păstrează proprietățile. Și le păstrează sau le regăsește: ideea este că orice sistem tinde spre echilibru.„Cînd există variații, cînd apare o diferență sau un dezechilibru între performanța unui sistem (ceea ce face) și obiectivul lui, sistemul folosește informația necesară homeostaziei lui, revenirii la echilibru, la ordine. El este deci stabil, iar feedback-ul informațional are un efect regulator. Vorbim, astfel, de retroacțiune negativă”.

În 1955, este examinată ipoteza nonstabilității. Un sistem poate evolua spre dezagregare parțială sau totală: atacat de epidemia de holeră, omul este ucis de boală. însă el poate ieși din această încercare mai bine pregătit, vaccinat împotriva unor agresiuni infecțioase. Astfel, în restructurările sale interne și în interacțiunile cu mediul, sistemul se poate transforma pozitiv, se poate îmbogăți, își poate consolida relațiile definitorii.

În concepția sistemică, dezordinea poate deci să nu însemne dezorganizare, degradare, ci organizare. Instabilitatea, dezechilibrul, devierea pot reprezenta factori de existență. Încă din anii '50, von Neumann arăta că „mașina vie" funcționează în dezordine. În 1960, von Foerster vorbește de ordine prin zgomot, sugerînd că ordinea, în autoorganizarea vieții, se construiește prin dezordine. Iar în 1970, Atlan folosește în același sens termenii „hazard organizator". în acest caz vom vorbi de retroacțiune pozitivă numai acolo unde asistăm la transformarea sistemului prin el însuși, precum în exemplul reacției în lanț a bombei cu hidrogen sau al panicii în mulțime.

Interacțiunile reprezintă, în consecință, liantul care permite ordinii și dezordinii dintr-un sistem să se producă reciproc.

Teoria comenzii și comunicării

Definită ca teorie a sistemelor generale, cibernetica se confundă, terminologic, cu sistemica. Apărând din cercetările asupra organizării, de natură comunicațională, a noilor mașini artificiale și tehnologii, cibernetica se va ocupa , practic, de comanda mașinii. “Mașina cibernetică nu mai este un instrument care acționează orbește, pe baza ordinelor primite. În funcție de scopurile pe care trebuie să le atingă, ea se poate adapta, imitând prin aceasta comportamentele ființelor vii.”

Însă, mașina cibernetică nu face decât să culeagă informația, să o organizeze și să comande răspunsul la situația constatată. “Cibernetica nu a devenit știința organizării prin comunicare, ci știința comenzii prin comunicare.Comanda, declanșând acțiunile și operațiile,devine elementul important al comunicării, prin simpla mijlocire a acestei comenzi.”

Dar , chiar dacă este inspirat de ființa vie și chiar dacă există analogia cu aceasta, pentru Wiener legătura se oprește aici: sistemele artificiale sunr complet diferite de sistemele vii. Abordează problema inteligenței artificiale(cipul,procesorul), însă admite faptul că aceasta nu are nimic în comun cu rețelele neuronale ale creierului.

Este evident că pentru cibernetică informația înseamnă doar program și comunicare, transmitere. Wiener vorbește despre o concepție pur mecanicistă, de simț comun: “Când comunic cu o altă persoană, îi transmit un mesaj, iar când această persoană comunică , la rândul ei, cu mine, ea îmi întoarce un mesaj de aceeași natură, care cuprinde cunoștințe accesibile în primul rând ei, și nu mie.”

Teoria organizării prin comunicare

“Un organism nu este format din celule, ci din acțiuni care au loc între celule. Or, ansamblul acestor interacțiuni reprezintă organizarea sistemului, aceasta fiind conceptul care dă interacțiunilor coerență constructivă, reglementare, structură.” Ori, Morin consideră că “organizarea este absentă în majoritatea abordărilor sistemice.”

Acest concept a fost “zidit” în termenul “structură”, când sistemul nu trebuie redus la o osatură, la o îmbinare de piese mobile supuse unor reguli structurale care evocă mai mult ideea de ordine decât pe aceea de organizare. Există, de asemenea nonconformismul, îndepărtarea de la regulile normale de funcționare, care constituie sensul.

Organizarea reorganizează fără încetare sistemul care are, natural, tendința de a se reorganiza. În cibernetică retroacțiunea se limitează la un dispozitiv informațional care permite evitarea devierilor, corectarea erorilor unei mașini artificiale. Într-o organizare vie, retroacțiunea produce elementele necesare vieții: ea realizează generarea, regenerarea, producerea sinelui, a existenței. Este ceea ce se numește recursivitate. Aceasta produce o activitate(mediile produse se mențin, se transformă), dar, mai ales, reprezintă procesul de autoorganizare a sistemului.

Organizarea comunicațională sau sibernetica poate avea loc doar dacă:

Se realizează răsturnarea suveranității comenzii, în beneficiul comunicării.

Se include ideea de organizare recursivă, implicând în cazul mașinii vii, producerea de sine.

Se ia în considerare retroacțiunea pozitivă. Dacă dezordinea reprezintă un factor de dezorganizare, acesta trebuie înțeles și ca fenomen organizațional.

Teoria constructivistă a comunicării

În linie constructivistă, filosoful von Foerster definește comunicarea drept interpretarea, de către un observator, a interacțiunii a două organisme (el și celălalt) sau drept o reprezentare(internă) a relației dintre sine și un altul. Potrivit poziției constructiviste, observatorul trebuie să fie inclus în sistemul pe care îl observă : observatorul se vede observând. Noi ne situăm într-o realitate construită potrivit pozițiilor noastre.

Cu toate acestea, definiția propusă de von Foerster relevă un paradox : pe de o parte, este important să comunicăm (să intrăm în relație) pentru a înțelege organismele vii, dar în același timp este imposibil să comunicăm, întrucât totul depinde de subiectivitatea noastră.

Pentru a ieși din acest paradox, von Foerster arată că subiectivitatea nu este absolută. De fapt, observatorul nu este singur: el se știe observat în timp ce observă și se observă pe sine.”Înțeleg să văd totul și ca pe un dialog”, afirmă el, „cum se vede cineva pe sine însuși prin ochii celuilalt.” În general, obiectivantă este relația dintre este relația dintre observatori.

Astfel apare o similitudine cu retroacțiunea având tangențe și cu intersubiectivitatea, totalitatea, cauzalitatea finală, construindu-se o viziune comprehensivă , sistemică și organicistă a comunicării.

Concluzii

Ca și structuralismul, sistemica nu reprezintă doar o paradigmă științifică, ea este și o ideologie. Versiunea ei cibernetică nu reține drept sens al informației decât funcționarea pe care o comandă. Conștiința nu-și are loc în această concepție privind comunicarea : „Dualitatea celor care comunică se resoarbe în mecanică, în loc să se resoarbă în spirit.”

Aplicarea conceptelor tehnologice la sistemele vii trezea, încă de la început, reticențele unor specialiști eminenți , precum von Neumann, care considerau că aceste împrumuturi lipsite de spirit critic s-ar fi putut dovedi inadecvate. Morin se angajează să delimiteze domeniul : „Ce sărăcie terifiantă să nu vezi viața decât ca pe un sistem. Dar ce stupiditate să nu vezi în ea și sistemul.”

Experiența demonstreză că teoria sistemelor este cu adevărat fecundă (și în același timp pertinentă) pentru studiul obiectelor fizice complexe și că ea este foarte promițătoare privind studiul ființelor vii. Pentru filosoful Ladriere se pare că totuși, teoria sistemelor –cu condiția să fie suficient de complexă- poate fi extrem de utilă în domeniu. În rest, ar putea fi complementară unei metode hermeneutice, atentă la semnificații. „Marea problemă este de aceea de a ști adevărata dimensiune a fenomenului uman, care reiese dintr-o analiză efectuată în termeni de sistem. ”

I.2 Comunicarea în cadrul structurilor militare

I.2.1 Rol și caracteristici ale comunicării în organizația militară

Organizarea , funcționarea și reproducerea organizației militare sunt influențate direct și într-un înalt grad de comunicare, element care reprezintă forma esențială de adaptare a structurilor armatei la evoluția și cerințele societății civile. De aceea, mai mult ca în alte domenii, “arta comunicării”, cu elementele sale operativ-strategice, cu etapele de tactică a persuasiunii și cu teoria sa specifică a comunicării trebuie să constituie o preocupare formală (metodică, practică, docimologică) și un reper didactic distinct în ierarhia paideutică de toate treptele și tipurile de pregătire. Comunicarea și tehnicile de comunicare sunt de extremă utilitate în interiorul organizației militare. Comunicarea internă este domeniul cel mai complex și mai dificil decât orice strategie de comunicare.

Privind organizația militară ca pe un sistem cibernetic (armonizat și compatibilizat în rețeaua structurilor militare de standard NATO), trebuie observat că, în primul rând, aceasta trebuie să aibă o reală capacitate de autoreglare, proprie sistemelor deschise, “comunicante.” Organizația militară nu mai reprezintă un habitat ermetic, izolat, necomunicativ. Managerul modern a impus două tipuri (ideale) de structuri organizatorice : mecanicist (propriu condițiilor relativ instabile) și organicist (adaptat stărilor de relativă stabilitate).

În primul tip există „o ierarhie clară de control, iar responsabilitatea pentru competența generală și coordonare revine managementului de ordin superior. Comunicarea verbală și interacțiunea dintre superiori și subordonați este accentuată , insistându-se pe loialitatea față de organizație și pe ascultarea superiorilor ”. În situația secundă “problemele noi, neputând fi descompuse și nici distribuite spre rezolvare specialiștilor, impun o continuă ajustare și redefinire a sarcinilor individuale, iar latura contrributivă a cunoștințelor specialistului este lărgită în detrimentul laturii restrictive. Informațiile și recomandările înlocuiesc sarcinile și ordinele primite. În acest tip de organizație nu se întâlnesc organigrame.”

Concluzia este evidentă, privind apartenența organizației militare la tipul structural mecanicist, cu precizarea că dinamismul societății civile (prin comunicare) este “infuzat” organismului militar care reacționează prin adaptarea structurii sale birocratice la stimuli externi.

În al doilea rând trebuie evidențiate modalitățile prin care organizația militară, ca organizație mecanicistă, va reuși să facă față noilor probleme ale schimbării, inovației și incertitudinii, în condițiile sprijinirii în continuare pe o structură birocratică formală.
În mod concret, organizația militară poate opta pentru una din următoarele reacții, care să-i permită eficientizarea demersului comunicațional cu societatea:

“Să dezvolte sistemul figurii ambigue al unei ierarhii oficiale și un sistem, nerecunoscut formal, de relații între comandatul organizației militare și alte câteva persoane aflate în diferite poziții ale structurii manageriale ale societații.

Să facă față problemelor de comunicare prin diversificarea structurii ierarhice birocratice, creând o nouă funcție sau un nou compartiment.

Să folosească sistemul superpersonal sau de comitet (comitetul este metoda tradițională de rezolvare a problemelor temporale, care nu pot fi rezolvate individual fără a fi afectat echilibrul puterii). “

În plan practic, adoptarea acestei modalități presupune includerea în structura organizatorică a organizației militare – la nivel strategic și tactic (Statul Major General, Statele Majore ale categoriilor de forțe armate, corpuri de armată, brigăzi și instituții de învățământ militar) – a unor funcții sau compartimente ale mediului extern.

Fără aceste elemente structurale, organismul militar va rămâne "înghețat" în forme depășite și ineficiente. Activitatea componentelor sale va fi afectată de influența negativă a factorilor ca: persistența unei structuri organizaționale adecvate unei faze anterioare de dezvoltare; natura devotamentului membrilor organizației față de carierele lor, față de subunitățile lor specializate, devotament adesea mai puternic decât obligațiile față de organizația militară ca întreg.

În cea de-a doua ipostază, importanța comunicării intrapersonale, interpersonale și de grup derivă din faptul că organismul militar este un organism viu, dinamic, format din indivizi care cunosc transformări continue. Funcționarea organizației militare este rezultanta acțiunii simultane a cel puțin trei tipuri de sisteme sociale: sistemul autorității funcționale, sisteme cooperative de persoane și sistemul politic al organizației militare. Impactul deciziilor adoptate într-o organizație militară va depinde de coordonarea celor trei sisteme, coordonare ce are ca fundament practic comunicarea. În acest context comunicarea apare ca o confruntare a opiniilor în scopul transmiterii informațiilor, instaurării încrederii, evitării inducerii în eroare sau omisiunii în comportament. Această definiție evidențiază ca o comunicare eficientă reprezintă atât un proces cât și o interacțiune comportamentală.

Preocupări de demonstrare a modului în care comunicarea este particularizată de către rolul asumat au existat și în analiza tranzacțională, inițiatăde Eric Berne și Thomas Harris, care au considerat că, în fiecare moment al unei interacțiuni personale, locuitorii se află într-o ego-stare determinată, care îi face să se adreseze celorlalți de pe poziția respectivă.

Autorii citați definesc situația de comunicare ca un ansamblu alcătuit din relațiile de rol, cadrul și momentul interacțiunii. Inadaptarea registrului de exprimare verbală la noua situație de comunicare duce la incongruență, din cauza incompatibilității dintre rolurile asumate și registrul ales. Susan Ervin Tripp consideră că alegerea corectă presupune respectarea a două tipuri de reguli: de alternanță, care precizează selecția dintre diferitele forme de exprimare în funcție de specificul situației de comunicare, și de co-ocurență, care stabilesc compatibilitatea dintre un registru lexical dat și un anumit tip de discurs.

Observarea comportamentului oamenilor în orice organizație, cum ar fi cea militară, de exemplu, inclusiv a comportamentului verbal, atestă influența deosebită pe care o exercită asupra acestuia caracterul contradictoriu și incomplet al socializărilor, care sunt mai coerente în zona specializărilor, dar în ceea ce privește sfera relațiilor interumane, se poate afirma că sunt vagi și neadecvate. “Limitele și erorile din socializarea privată și cea cetățenească ale membrilor organizației militare se continuă în limitele socializărilor profesionale, afectând oamenii, raporturile dintre ei și chiar situația organizației. Dacă socializarea profesională este trunchiată și conține erori, oamenii nu pot să-și asume și să atribuie roluri celor cu care ar trebui să interacționeze și să relaționeze verbal, în modalități funcționale pentru armată, sau o fac inadecvat.”

J. Gumperrz se referă la un fenomen asemănător, ce poate fi observat în particularizarea exprimării verbale de către ceea ce el numește poziția individului în cadrul sistemului social. Comentând, din alt unghi disciplinar de analiză, variația controlului asupra resurselor comunicative în funcție de status și rol, autorul citat remarcă “directa proporționalitate dintre nevoia individului și a utiliza facilitățile verbale, sfera sa de acțiune și omogenitatea mediului social în cadrul căruia acționează.”

Pentru ameliorarea capacităților de operare în cadrul interacțiunilor dintre militari și, implicit, a socializãrii membrilor organizației militare, sunt necesari următorii pași: conceperea socializării militarilor astfel încât să producă dezvoltarea discernământul social în modalități nepartizane și nefanatice; gestionarea performantă, pe termen mediu și lung, a resurselor umane ale organizației, punând accent pe realizarea profilului social optim al membrilor ei, în concordanță cu obiectivele generale ale acesteia și cu necesitățile pe care ea trebuie să le stabilească; proiectarea, pe baze teoretice adecvate, a proceselor instructive și educative, în scopul reducerii decalajelor și a discrepanțelor dintre orizonturile interpretative ale militarilor, în capacitatea lor de procesare a informațiilor; formarea la comandanți a capacității de gândire abstractă, pentru a interpreta sistemic situațiile și a gândi prin consecințele hotărârii lor; promovarea, în cadrul proceselor socializante, a unui set de imagini și reprezentări specifice organizației militare, ca o componentă importantă a viitoarelor capacități interpretative și de orientare ale membrilor organizației militare .

La modul general, spunem că socializarea “este bună dacă oamenii atribuie și asumă roluri în modalități compatibile cu rolurile distribuite formalizat, prin reglementări în organizație. Decidenții, respectiv comandanții sunt cei care realizează distribuirile formalizate, care sunt dependente de capacitățile interpretative ale acestora.” Se poate concluziona că felul în care s-a realizat socializarea comandantului va influența competența sa organizatorică: rețele de roluri proiectate pot să nu includă aspecte de care depind capacitățile oamenilor de a întreține socio-interpretorii și, drept urmare, rolurile jucate de către oameni, deși conforme rolurilor distribuite prin reglementări, nu se dovedesc a fi funcționale.

Importanța funcționalității rolurilor profesionale este evidențiată de faptul că ea este cea care dă măsura corectitudinii și eficacității rolurilor distribuite în organizația militară prin reglementări și a rolurilor pe care oamenii și le atribuie reciproc sau și le asumă.

Este evident că, în orice organizație(militară, industrială, comercială), structura, sistemele de producție și stilul de conducere influențează posibilitățile comunicării în interiorul acesteia. Cu toate că, sub multe aspecte, o armată modernă a ajuns să semene cu organizațiile civile, – datorită revoluției tehnologice și organizatorice – ea se diferențiază printr-un aspect esențial: membrii săi trebuie să fie pregătiți să plătească prețul suprem al vieții în caz de război. Această eventualitate, prin ea însăși, comportă o organizare rigidă stratificată prin care, pentru a-și îndeplini propria misiune, fiecare nivel trebuie să fie în măsură să constrângă nivelurile subordonate la supunere imediată și leală.

Structura organizatorică

Luând în considerare natura rigid stratificată a organizației militare așa cum se manifestă – chiar din punct de vedere formal, cu comportamente și puteri de grade diferite – este clar că, în cazul unor disfuncțiuni, aceasta poate constitui un obstacol în calea unei comunicări esențiale. Un ofițer de grad superior se supune unei capacități profesionale superioare. Când acest lucru nu se întâmplă, ierarhia de comandă este înlocuită de scopuri neprofesionale. Totuși, este important să se precizeze că abilitatea de a comunica constituie o parte remarcabilă a temperamentului și eredității genetice a individului și nu reprezintă, în mod necesar, unul dintre criteriile de selecționare pentru cariera militară.

Pe de altă parte, la nivelurile cele mai înalte ale unei cariere, așa cum este structurată aceasta, capacitatea de comunicare constituie o parte fundamentală a competenței profesionale și, deci, reclamă o pregătire practică corespunzătoare și repetată încă de la începutul carierei, astfel încât toți să fie bine pregătiți în acest sens când ajung la nivelul de conducător militar. Așa cum susține Morris Janowitz în lucrarea „Soldatul de profesie” , în organizația militară „a început să se întreprindă mutarea polului fermentului intelectual la științele sociale.”

Sisteme de avansare în carieră

Într-o organizație industrială civilă, al cărei scop este acela de a vinde un anumit produs pe o piață liberă și extrem de concurențială, individul care nu produce nu este promovat și își poate pierde locul de muncă. Totuși, într-o organizație militară, în timp de pace, în absența unei amenințări iminente și efective la adresa securității, este tot mai dificil să se aplice – în promovarea personalului- criteriile inumane ce derivă din exigențele operative dure din timp de război. În fața unei evidente carențe de competență sau de atitudine profesională , un comandant se poate simți refractar la ideea de a fi singura persoană care pune piedici carierei aparent strălucitoare, a unui subordonat de-al său.

Pe de altă parte, dacă nu ia nici o inițiativă, contribuie la distorsionarea fluxului informării esențiale. În cazul în care – prin dorința, chiar inconștientă, de aprobare și nemulțumire – tinde să-i favorizeze pe acei subordonați care reflectă gândurile și opiniile sale, provoacă o și mai mare distorsionare în evoluția corectă a informării esențiale sau o întrerupere completă a fluxului. În cazurile extreme, subordonații direcți ai acestuia pot dori să-l țină la adăpost de cunoașterea corectă a unor fapte , care i-ar displăcea sau l-ar deranja, de teamă că acest lucru s-ar reflecta nefavorabil asupra carierelor acestora.

În consecință, în cazul în care sistemul de promovare nu funcționează corespunzător, comandanții îi promovează – și, astfel, le conferă putere mai mare – pe cei ce demonstrează că împărtășesc total obiectivele organizației (ceea ce înțeleg comandanții respectivi prin obiective). Cei ce arată că doresc să pună în discuție aceste obiective nu sunt promovați. Un astfel de sistem, bazat pe o supunere rigidă și inflexibilă, poate sufoca orice idee nouă și poate deveni „sclavul” unei rutine neproductive. În mod evident, ideile noi sunt esențiale iar comunicarea trebuie facilitată în organizația militară, aflată într-o continuă evoluție, care reflectă nivelurile tehnologice, intelectuale și sociale ale societății – aflate și ea într-o evoluție similară – în care activează aceasta.

Stilul de conducere

Stilul de conducere are astăzi o importanță deosebită deoarece o mare parte a procesului decizional se bazează pe activitatea de grup. În plus, în contextul militar particular, cu cât pregătirea militară este mai mecanizată, cu atât este mai mare dependența organizației de conceptul „muncă în echipă”. Grupurile de muncă, atât în organizația militară cât și în cele civile, permit achiziționarea de informații de natură tehnică avansată de la specialiști. Aceste informații îi pot fi necesare conducătorului militar sau civil pentru îndeplinirea misiunilor proprii. Prin urmare, dacă este necesar ca un grup de lucru să opereze eficace și ca nivelul comunicării dintre componenți să fie asigurat, responsabilitatea desfășurării corecte a muncii colective revine, în mare parte, șefului grupului, care trebuie să fie preocupat de informarea colaboratorilor săi și chiar să creeze condiții ca toți aceștia să se poate exprima liber. Condițiile favorabile pentru exprimarea liberă a membrilor grupului pot fi obținute dacă șeful grupei își face simțită prezența cât mai posibil și, în plus, dacă nu-și exprimă niciodată părerea primul (condiționând, astfel, părerile celorlalți), ci încearcă să sintetizeze și să concilieze celelalte opinii.

Atitudinea de a înțelege dinamica grupului nu constituie o calitate instinctivă a indivizilor și reclamă o pregătire adecvată pentru cei ce se află la nivelurile mai înalte ale conducerii militare.

I.2.2 Comunicarea interpersonală în organizația militară

Comunicarea interpersonală, respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în condiții de proximitate (spațială, de regulă) și care interacționează și se influențează reciproc, prezentând următoarele etape distincte: stimulul, atenția, filtrarea și completarea interacțiunii.

Prin intermediul ei , indivizii doresc să transmită sau să primească diverse cunoștințe, să influențeze comportamentul celorlalți, să exprime sentimente, să explice propriul comportament sau al celor din jur, să întrețină relații cu colecivitatea, grupul social de care aparțin sau la care vor să adere.

Sociologul Jurgen Habermas evidențiază faptul că în comunicarea interpersonală emițătorul/receptorul folosesc în exprimările lor propoziții pentru a se putea înțelege asupra anumitor situații sau stări de lucruri . Mesajele se alcătuiesc de o asemenea manieră încît să corespundă situației și partenerului la comunicare.

Relația de comunicare poate fi înțeleasă mai eficient folosind modelul “Fereastra Johari”.

Pătratul 1 indică în ce măsură două sau mai multe persoane pot oferi și primi în mod liber informații, pot colabora sau se pot bucura de experiențe comune. În funcție de dimensiunile acestuia se evidențiază calitatea contractului cu realitatea celui în cauză, faptul că acesta este pregătit sau nu să-și ajute semenii sau pe sine.

Pătratul 2 mai este denumit și “zona oarbă” . O ilustrare a conținutului său este dată de manifestarea ticurilor verbale sau fizice, de care o anumită persoană nu este conștientă, percepându-le ceilalți.

Pătratul 3 cunoscut ca “agendă ascunsă”, înglobează informațiile vieții intime a unei persoane, pe care aceasta nu este dispusă să le împărtășească celorlalți.

Pătratul 4 evidențiază existența unor caracteristici mai vechi ale unei persoane, care fiind estompate, sunt percepute ca noi când se manifestă în relațiile cu ceilalți sau în anumite situații critice sau inedite.

În funcție de mobilitatea dimensiunilor pătratelor respective se definesc principalele caracteristici ale interacțiunii unui individ cu cei cu care acesta vine în contact.

Dimensiunea pătratelor în timpul

interacțiunii cu o persoană necunoscută

Figura evidențiază tendința de “retractibilitate” a individului când acesta intră în contact cu una sau mai multe entități necunoscute. Situația este valabilă și pentru persoanele cu dificultăți de comunicare în relațiile cu ceilalți.

Dimensiunea pătratelor în situația unor

relații de comunicare bazate pe cooperare și colaborare

Figura exprimă disponibilitatea și transparența indivizilor în cadrul interacțiunilor de tip “colaborare”.

Modelul a fost creat de cercetătorii americani Joseph Luft și Harry Ingham, fiind promovat în lucrarea “Group Processes : An Introduction Group Dinamics”.

Pentru organizația militară, eficientizarea comunicării interpersonale presupune existența feed-back-ului. Pornind de la premisa că nu întotdeauna dorim să spunem ceea ce cuvintele noastre exprimă sau nu, înțelegem ceea ce auzim sau citim, feed-back-ul este o componentă vitală a efortului nostru comunicațional. El ne informează ce a recepționat, interpretat și înțeles cealaltă persoană din mesajul nostru și cât de eficienți am fost în rolul de emițători/codificatori.
Din nefericire, mulți conducători militari se tem de feed-back, iar alții îi neagă utilitatea. Ori, atunci când nu se acordă nici o atenție feed-back-ului, nu este generată nici o reacție și, în consecință, nu se impune nici o imbunătățire în comportamentul emițătorului sau în calitatea relațiilor dintre el și receptor.
Un subordonat supus unui climat de muncă generator de anxietate își va dezvolta un comportament defensiv, spre deosebire de persoana care, având la îndemână resursele necesare și sprijinul corespunzător din partea conducerii, va utiliza feed-back-ul pentru îmbunătățirea procesului de comunicare interpersonală

.

I.2.3 Comunicarea de grup în organizația militară

Comunicarea reprezintă liantul oricărui grup și legătura esențială între membrii acestuia. Influența și persuasiunea socială, propaganda, publicitatea se bazează pe elemente ale comunicării de grup, iar existența unor relații de comunicare între membrii grupului înseamnă mai mult decât schimbul de mesaj. Aceste relații sunt atât cele de contact cât și cele de abstract, de identificare cu membrii.

Are o serie de funcții esențiale cu rol fundamental asupra grupului: ajustează comportamentele individuale, permite existența fenomenelor de influență și dominare (orice grup se stratifică, nu există grup egalitar); produce ceea ce se numește locomoția spre obiectivul grupului, facilitează realizarea sarcinii (când nu avem obiectivul); asigură coeziunea grupului ; valorizează grupul (fiecare grup încearcă să-și afirme individualitatea); are un rol terapeutic, protejând grupul față de exterior; este un factor de unitate socio-culturală și, în cele din urmă face ca grupul să devină cadru de referință pentru individ , pentru că majoritatea membrilor au nevoie de un reprezentant și nu pot trăi fără repere, iar prin comunicare aflăm care este norma comună.

Majoritatea lucrărilor sociologice arată că “realitatea socială” este structurată pe trei niveluri: cel al personalității sociale (personalitate născută din socializare) , al acțiunii și raporturilor sociale (complexitatea interrelațiilor ce se stabilesc în interiorul formelor concrete de organizare socială) și al sistemului social global. Se știe însă, că totalitatea raporturilor interumane care fundamentează socialitatea, sociabilitatea, solidaritatea și acțiunea colectivă presupun cu necesitate un proces de comunicare.

Personalitatea indivizilor aflați într-o anumită societate, motivațiile și interacțiunile lor nu sunt în totalitate compatibile cu exigențele vieții organizaționale, iar mediul social, cadrul imediat al acțiunii și existenței sociale este grupul, fiind vorba de “o pluralitate de indivizi aflați într-o situație de solidaritate mai mult sau mai puțin accentuată, de un ansamblu de persoane aflate în interacțiune în vederea atingerii unui scop comun și diferențiate după statusuri și roluri.”

Individul și societatea sunt două părți ale aceleiași realități. Pe de o parte, individul trebuie să-și interiorizeze valorile de bază ale societății pentru a deveni ,membru iar pe de altă parte, societatea trăiește și se dezvoltă prin acțiunea, gândirea tendințele și comportamentele indivizilor. Pentru a deveni membru al unui grup trebuie ca , măcar parțial, să-i interiorizezi valorile, să te identifici cu tendințele sale comune , să-i recunoști scopurile și să ți le însușești. Prin calitatea de membru al grupului se realizează apartenența omului la societatea globală. Grupul stabilește “modelul moral” al membrului, adică ansamblul de trăsături morale pe care acesta trebuie să le manifeste.

În funcție de statut se stabilește ierarhia grupului, aceasta determinându-ne , în cea mai mare parte, acțiunile : să intrăm sau nu în contact cu ceilalți, iar dacă nu funcționează rangul, nu există nici respect de sine și astfel se produc distanțările. Prin ciocnirile violente sau non-violente din interiorul grupului se verifică, de fapt, coeziunea membrilor ei și echilibrul dinamic stabil. Este necesară o reechilibrare permanentă. Mai mult, modul de comunicare în grup reflectă dinamica grupului, în orice grup existând o ierarhie a comunicării identică cu ierarhia socială a grupului. Voința colectivă duce la apariția solidarității de grup ce poate fi redusă la un singur element: interesul.

Comunicarea de grup are rol determinant în elaborarea, transmiterea și operaționalizarea deciziilor manageriale din organizația militară. Pentru a avea o comunicare de grup eficientă trebuie să ținem seama de natura grupului.

În organizația militară, colectivitățile umane se împart în două categorii: agregatele și grupurile funcționale. Un agregat reprezintă un număr de indivizi care, din întâmplare se află în același loc, în același moment, probabil desfășurand aceeași activitate, dar nu neapărat în același scop și, sigur, nu în mod colectiv.

Un grup funcțional reprezintă doi sau mai mulți indivizi care se află în interacțiune în mod intenționat în încercarea de a îndeplini un obiectiv comun.

În cadrul organizației militare, grupurile acționează ca intermediari între individ și societate și influențează individul prin valorile acceptate și prin standardul comportamental al grupului căruia îi aparține.
În procesul comunicațional, conducătorul militar va trebui să țină cont de caracteristicile grupului, respectiv structură, coeziune, compunere, dimensiune, rol. Și în cazul comunicării interpersonale, și în cel al comunicării de grup, conducătorul militar poate influența calitatea comunicării, atât în calitatea sa de inițiator și coordonator al comunicării (emițător), cât și în cea de receptor.

I.2.4 Rețele și fluxuri de comunicare în organizația militară

Comunicarea este fluxul vital care face posibile performanțele unei organizații. De calitatea și funcționalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele și sunt atinse scopurile. Eficiența unei organizații se bazează pe specializarea funcțiilor la nivel de compartimente și de indivizi și pe complementaritatea acestor funcții. Din aceste caracteristici de bază ale activității organizaționale rezultă necesitatea schimbului de informații între compartimente, între indivizi, între organizație și mediul său socio-economic.

Orice organizație constă, după cum arată Graham și Bennett, din “premise (scopurile activității comune n.n.), angajați, conducere, echipamente, materiale, fonduri”. În procesul muncii comunicarea joacă un rol esențial pentru că orice sistem sociotehnic presupune existența unui flux informațional care face posibilă funcționarea lui ca întreg. Munca în cadru organizațional necesită coordonarea eforturilor participanților în realizarea unei performanțe. Conducerea comunică angajaților deciziile sale, controlează executarea lor, iar deciziile sunt bazate la rândul lor pe fluxul de informații.

Funcțiile organizaționale ale comunicării sunt următoarele:

Control – să clarifice îndatoririle, să stabilească autoritatea și responsabilitățile.

Informare – să furnizeze baza deciziilor.

Coordonare – să facă posibilă acțiunea comună eficientă.

Motivare – să stimuleze cooperarea și implicarea în atingerea obiectivelor.

Emoțională – să permită exprimarea trăirilor sentimentelor etc.

Comunicarea se realizează atât interpersonal, cât și intraorganizațional (între subunități ale aceleiași organizații) și extraorganizațional (cu persoane sau organizații legate funcțional de activitatea organizației: furnizori, clienți, public, etc.). Fiecare dintre aceste niveluri are grade de complexitate diferite și presupune restricții legate de rolurile organizaționale (superior /subordonat, compartimente de decizie /execuție), norme specifice și structura organizației. Informația circulă prin rețele de comunicare, cuprinzând mai multe persoane, grupuri, compartimente, care îndeplinesc atât roluri de emițător cât și de receptor.

Rețelele de comunicare în organizație

Modul de organizare al activității (natura sarcinilor) determină și organizarea comunicării între participanții la activitatea de grup. Rețeaua de comunicare poate fi definită ca o structură prin care sunt stabilite modalitățile de circulație a informației și rolurile pe care le joacă fiecare participant. Tipul de rețea de comunicare influențează eficiența comunicării, prin accesibilitatea canalelor pentru participanți: există rețele restrictive care permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a rețelei și implicit accesul la un fragment și nu la întreaga informație și rețele flexibile, în care participanții au o mai mare libertate (acces practic nelimitat) de a folosi canalele.

Experimentele de laborator ale lui Leavitt, Bavelas și Barett pe rețele formate din 5 persoane au pus în evidență următoarele tipuri de rețele de comunicare . Structura rețelelor de comunicare în organizație este mult mai complicată decât cea reprezentată în figura de mai jos. În funcție de natura lor (rețele formale sau rețele informale), structura lor este mai mult sau mai puțin bine definită, dar legitățile pe baza cărora funcționează comunicarea sunt aceleași.

Fig. 3.1. Rețele de comunicare posibile între 5 persoane

În cazul rețelelor restrictive (lanț, y, x), care au grade de centralizare diferite (cel mai ridicat pentru x, cel mai scăzut pentru lanț), accesul participanților este inegal, persoana centrală C având la dispoziție mai multă informație decât persoanele de la periferia rețelei; mai mult, ea poate controla circulația informației servind ca punte de legătură între participanți. În timp, prin controlul exercitat asupra circulației informației în rețea, persoana centrală va acumula o putere suplimentară – va putea controla pe ceilalți participanți la rețea prin acordarea / refuzul accesului la informație, adoptând rolul unui lider (informal) în raport cu grupul. Ca atare persoana centrală va avea un grad mai mare de satisfacție derivată din comunicare decât cele periferice, a căror satisfacție este invers proporțională cu distanța față de centru.

Rețelele flexibile (cerc, multi-canal) sunt descentralizate, nici o persoană neavând o poziție favorizată, care să-i permită “monopolizarea” informației. Accesul la informație este egal, nici unul din participanți nu are posibilitatea de a face din gestionarea informației o sursă de putere individuală, ceea ce are ca efect o mai mare satisfacție a participanților decât în cazul rețelelor restrictive. Moralul grupului este mai ridicat decât în cazul anterior.

Modalități de comunicare organizațională

Comunicarea organizațională poate fi formală (realizată pe canale impuse de structura organizației, de normele existente și de relațiile funcționale dintre persoane, grupuri, compartimente, în conformitate cu reguli explicite și, uneori, implicite) și este preponderent legată de activitatea comună; și informală (informație fără legătură directă cu activitatea, cu o puternică tentă afectivă), canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puțin stricte. Rețelele de comunicare formale și informale sunt coexistente și uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulația informației în rețeaua formală, o pot distorsiona în funcție de relațiile și interesele celor implicați, sau, dimpotrivă, pot flexibiliza și îmbunătăți comunicarea formală.

Comunicarea formală

Rețelele formale de comunicare sunt prescrise prin organigramă, document care reprezintă organizarea funcțională a activităților și natura relațiilor de subordonare și coordonare dintre compartimente și persoane. Derularea comunicării formale scrise sau orale este guvernată de o serie de reguli implicite și explicite privind conținutul (ce fel de informație se transmite), responsabilitatea (cine emite și cine controlează și semnează – în cazul mesajelor scrise), forma (orală / scrisă, modul de structurarea a mesajului, conținutul părții de identificare, formulele de adresare), momentul (ocazii, termene) și destinația mesajelor (cui sunt adresate).

Comunicarea poate fi unidirecțională E R, mai facilă și mai rapidă, sau bidirecțională E R, mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilități comunicaționale, dar ducând la decizii mai bune și la acceptarea mai largă a acestora de către executanți. Tehnicile de comunicare diferă după sensul de circulație al informației:

Comunicare descendentă poate avea loc în sensul cererii de situații, date, etc. sau al emiterii de decizii, dispoziții, instrucțiuni, informații. Formele concrete folosite de o organizație pot fi decizii, circulare de informare, broșuri sau manuale cu norme și instrucțiuni, ziare de întreprindere, scrisori către fiecare angajat, mesaje la stația radio, dări de seamă, rapoarte în fața adunării generale a salariaților sau acționarilor.

Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situații și date ale conducerii sau emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi note de serviciu, rapoarte, dări de seamă, reglementate prin normele de organizare și funcționare. Pe lângă acestea conducerea poate folosi la fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau atitudini, forme de colectare a propunerilor și sugestiilor salariaților. Tehnici recente de canalizare a insatisfacțiilor salariaților sunt așa-numitele “hot-lines” și “ușa deschisă”.

Comunicarea organizațională nu se limitează însă doar la aceste forme; există modalități specifice de comunicare operativă, bidirecțională, între niveluri ierarhice, compartimente diferite ca ședințele, comitetele, interviurile, grupurile de discuție.

În cazul rețelelor formale sensul de circulație poate fi (a) descendent (de la compartimentele /persoanele de decizie spre cei care execută deciziile), (b) ascendent (de la instanțele de execuție spre cele de decizie) și (c) orizontal (între persoane aflate la același nivel ierarhic). În figura de mai jos, comunicarea este realizată pe canale impuse de structurarea ierarhică a activității. Dacă F vrea să comunice cu P, trebuie să urmeze canalele ascendente E – D – C – B – A și apoi descendente L – M – N – O. În acest lanț de emițători /receptori, mesajul său ar putea fi supus unor distorsiuni repetate, situație care ar putea fi evitată dacă ei ar putea stabili o comunicare orizontală, mai directă.

Fig. 3.2. Conceptul punților de legătură al lui Fayol

Există organizații cu structuri de comunicare rigide, care nu permit o comunicare orizontală intra sau extragrupală, ceea ce poate fi un avantaj atunci când activitatea impune așa-numita “unitate de comandă” (cazul structurilor de tip militar) sau, dimpotrivă, un dezavantaj, dacă activitatea cere flexibilitate și dinamism în comunicare (structuri de tip industrial, comercial sau în domeniul serviciilor sau al relațiilor cu publicul). În acest din urmă caz, funcționarul sau muncitorul care trebuie să rezolve o problemă cu ajutorul unui omolog al său din alt serviciu sau atelier, ar irosi mult din timpul său și al superiorilor săi parcurgând întregul lanț F – E – D – C – B – A – L – M – N – O – P. Este mult mai practic pentru activitate ca el să aibă posibilitatea comunicării orizontale cu P. Este general admis că rețelele ierarhice sunt mai rigide și mai lente, dar permit controlul și întăresc autoritatea, în timp ce o organizare mai puțin strict permite o comunicare mai democratică și mai flexibilă, furnizând participanților mai multă satisfacție.

Comunicarea informală

Paralel cu comunicarea formală sunt inițiate comunicări informale între participanți, pentru a schimba informații care nu au o legătură directă cu activitatea. Cu timpul se constituie rețele informale de comunicare, bazate pe criterii afective simpatie / antipatie, interese comune legate (sau nu) de organizație; canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puțin stricte.

Rețelele de comunicare formale și informale sunt coexistente și uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulația informației în rețeaua formală, o pot distorsiona în funcție de relațiile și interesele celor implicați sau, dimpotrivă, pot flexibiliza și îmbunătăți comunicarea formală. Structura rețelelor de comunicare informale este aleatorie, orizontală și verticală, contactele personale scurtcircuitează rețeaua formală, funcționarea lor se bazează pe comunicare nepermanentă, bi- și multi-direcțională. Formele mai frecvente de comunicare organizațională informală sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele satirice scrise.

I.2.5 Rolul liderului militar în eficientizarea comunicării

Pentru cei care organizează, îndrumă, desfășoară, verifică și evaluează procesul de formare a liderului militar se nasc o serie de cerințe deosebit de importante. Procesul comunicării se întinde pe o perioadă relative lungă de timp, cuprinzând trei etape importante:

Etapa instrucției militare de bază, care are ca fundament formarea deprinderilor de comportament ostășesc al viitorului lider militar.Pe lângă caracterul adaptiv , etapa urmărește și însușirea de către studentul militar a cunoștințelor și formarea deprinderilor care îi permit să devină un bun militar.

Etapa acumulărilor fundamentelor științifice și inițierii în specialitatea militară, este principalul interval de timp în care viitorul lider militar acumulează informații care îi vor fi necesare pe parcursul întregii sale cariere militare. În cadrul acestei etape procesul de comunicare joacă un rol deosebit în formarea liderului militar. Viitorul ofițer parcurge teoria comunicării ca displină ce îi oferă cunoștințele necesare utilizării acestui important instrument în exprimarea sa ca lider militar.

Etapa specializării propriu-zise , în care viitorul lider își desăvârșește pregătirea specific militară în domeniul specialității pentru care a optat.

Comunicarea stă la baza exercitării actului de modificare în formă și conținut a “materialului” uman care parcurge procesul de pregătire. Finalizarea procesului se realizează prin exercitarea puterii respectiv a influenței de către un agent de comunicare sau emițător, care poate fi profesorul, instructorul sau alt lider militar asupra receptorului sau individului aflat în formare. La baza exercitării actului de influență care permit emițătorului să realizeze schimbarea dorită stau puterea recompensatoare, puterea coercitivă, puterea referențială, puterea legitimă și puterea expertului.

Puterea recompensatoare este definită ca puterea a cărei bază o reprezintă abilitatea de a răsplăti, prima referință fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje. Transferând-o la nivel comunicațional, recompensa trebuie concepută ca o formă de apreciere a rezultatului obținut, recunoașterea meritelor celui vizat, prezentarea succeselor sale în fața colectivului din care face parte. Aceasta formă de influențare este foarte eficientă, având o mare putere de persusiune în domeniul militar și reprezintă una din atribuțiileimportante ale liderului militar.

Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se așteaptă să fie pedepsit dacă nu se conformează încercării de influențare a emițătorului. Spre deosebire de puterea care recompensează , în acest caz intervine o răsplată negativă. French și Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exercițiu al puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracția dintre transmițătorul și receptorul influenței, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicații foarte diferite pe termen lung pentru relația dintre participanți.

Puterea referențială este fundamentată pe identificarea liderului militar și subordonat, identificarea fiind definită ca “sentiment al identității” sau “dorință de unificare”. În acest context este important conceptul de grup de referință și a celui de “sugestie de prestigiu”. Un lider sau un grup militar de prestigiu constituie un model de referință, cu care încearcă să se asocieze sau să se identifice alții, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui asemenea proces găsim în numeroase situații de comunicare : adoparea modului de a vorbi al liderului millitar, care constituie exemplu în acel domeniu, paralelisme puse sub semnul influenței între prieteni, persoane cu același statut, lideri și subordonați.

Puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele părți a faptului că liderul militar are dreptul să pretindă ascultarea din partea subordonaților săi. Această acceptare a influenței poate fi reprezentată de o relație între roluri, dar poate exista și pe baza unei angajări reciproce. În toate cazurile, noțiunea de legitimitate implică un cod sau un standard acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern își poate exercita influența.

Puterea expertului constă în influența care se bazează pe atribuirea ascendentului nivelului de pregătire a liderului militar comparativ cu cel al subordonaților săi. Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată în foarte mare măsură de contextul situațional și instituțional, pentru că prin definiție subordonatul nu este ,în mod normal, în poziția de a evalua corect calitatea informației de care dispune. Producerea unui efect se bazează pe o definire acceptabilă pentru acesta, a statutului de expert, într-o situație sau un anumit domeniu.

Această tipologie a bazelor puterii identifică, ordonează și explică principalele mecanisme ale influenței comunicative și corespunde în general concepției despre comunicare ca proces care implică o relație între liderul militar și subordonații săi.

CAPITOLUL II

Bariere în cadrul procesului de comunicare și modul de optimizare a acestora

"Comunicarea se definește ca performanța de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și altor modalități de modelare informațională, în scopul declanșării, obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup."

Anormalitatea situațiilor de criză și conflict are implicații majore asupra modului în care trebuie să se desfășoare procesul de comunicare în aceste condiții speciale. Comunicarea apare, în acest context, ca fiind cea mai importantă componentă a rezolvării conflictelor și gestiunii de imagine.

Asupra acestui fapt Cutlip și Center menționeaza: "În pofida tuturor greutăților, conducerile instituțiilor așteaptă de la relațiile publice să ajute la gestionarea amenințărilor din partea mediului, să ridice nivelul competitiv al organizației și, mai ales, să protejeze cel mai important capital al organizației, reputația și bunul renume. Clădirile se depreciază, licențele expiră, dar, bine gestionată, reputația și bunul renume cresc de la an la an. "

Sincopele ce apar și se manifestă pe parcursul comunicării în situații de criză sunt într-o relație de interdependență cu barierele cu care se confruntă comunicarea în mod normal accentuate de o serie de caracteristici particulare ale situațiilor de criză: decizii luate cât mai repede, pe baza unor informații insuficiente, incomplete, neverificate, sub presiunea permanentă a timpului și a consecințelor situației de criză, termene-limită, blocaje informaționale, necesitatea permanentă de combatere a cazuisticii zvonurilor, nevoia unui feed-back imediat și apropiat.

Una dintre caracteristicile de bază ale situațiilor de criză este faptul că, niciodată resursele alocate nu sunt suficiente. Comunicarea se realizează permanent în condițiile existenței unui deficit (de resurse, posibilități de alegere, imagine).

Criza de timp și spațiu pare a fi noua componentă a societății noastre. Din ce în ce mai pregnant ne regăsim într-o situație de criză de timp, de idei, de comunicare . Totuși este bine să conștientizăm faptul că puține crize sunt de fapt atât de imprevizibile cum le percepem noi la o primă vedere. De aceea importanța procesului de planificare este tot mai mare. Nu este vorba aici despre acea componentă birocratică, stereotipă a „planificării activității” ci de faptul că, în fiecare moment al unei situații de criză trebuie știut foarte bine Cine? Cui? Când? Unde? Cum? transmite informatia.

Comunicarea, ca schimb de idei, opinii și informații prin intermediul cuvintelor, gesturilor și atitudinilor este fundamentul coordonării activităților umane. Dacă scrisul și vorbitul, în sine, sunt acțiuni relativ simple, înțelegerea lor corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Înțelegerea corectă reprezintă pentru manager o problemă esențială pentru că munca lui se bazează pe comunicarea cu persoane de care nu-l leagă neapărat prietenia, simpatia și rudenia.

Explicațiile neînțelegerilor, ale dezacordurilor și chiar ale conflictelor se găsesc în comunicare, în barierele pe care oamenii – managerii și executanții – le ridică mai mult sau mai puțin intenționat în calea comunicării. Aceste bariere pot fi generale și specifice procesului de management.

II.1. Factori generali ai blocajelor în comunicare

Dintre barierele comune ridicate de oameni în calea comunicării, cele mai cunoscute sunt:

Diferențele de personalitate

Fiecare om este un unicat de personalitate, pregătire, experiență și aspirații, elemente care împreună sau separat influențează înțelegerea mesajelor.

Personalitatea este considerată de specialiști rezultanta a patru factori:

constituția și temperamentul subiectului;

mediul fizic (climat, hrană);

mediul social (țară, familie, educație);

obiceiurile și deprinderile câștigate sub efectul influențelor precedente (mod de viață, igienă, alimentație etc.).

De reținut este faptul că oamenii nu se nasc cu personalitate integrală. Ea se dezvoltă pe parcursul vieții sub influența moștenirilor genetice, a mediului și a experienței individuale. Când ajunge la maturitate, personalitatea se definitivează, integrându-și diferitele componente. Unicatele de personalitate generează modalitățile diferite de comunicare.

Fiecare om are repere proprii în funcție de imaginea despre sine, despre alții și despre lume, în general. Dar nu numai diferențele dintre tipurile de personalitate pot cauza probleme, ci adeseori propria percepție a persoanelor din jur este afectată și, ca urmare, comportamentul nostru afectează pe acela al partenerului comunicării (una din cele mai frecvente cauze ale eșecului în comunicare).

Nu întotdeauna este posibilă influențarea sau manipularea personalității celuilalt dar, este primordială observarea și evaluarea propriului comportament, capabilitatea de a genera reacții satisfăcătoare.

Diferențele de percepție

Percepția este procesul prin care indivizii selectează și interpretează senzorial stimuli și informații în funcție de propriile repere și imaginea generală despre lume și viață. Modul de percepere a mediului înconjurător este influențat de experiențele anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, sex, temperament vor avea alte percepții și vor recepta situațiile în mod diferit. Diferențele de percepție sunt deseori numai rădăcina multor alte bariere de comunicare. Există o mare probabilitate ca receptând mesajele, oamenii să vadă și să audă exact ceea ce s-a preconizat prin mesaj, dar nu sunt excluse nici situațiile de evaluare greșită (și nu pot fi eliminate). Deci o barieră importantă (poate cea mai importantă) în calea interpretării obiective a mesajelor o constituie propria percepție. Oamenii tind să respingă informațiile care le amenință reperele, obiceiurile și concepția despre lume.

De asemenea informațiile sunt acceptate și în funcție de persoana de la care provin, modul și situația în care sunt transmise (de exemplu, o observație privind o eroare de exprimare poate fi acceptată sau considerată ca amenințare, în funcție de persoana de la care provine – un prieten sau un străin).

“Pentru manager, percepția diferită a celor din jur constituie un obstacol care poate fi diminuat sau eliminat prin efortul de a cunoaște și înțelege oamenii astfel încât să poată fi depășite situațiile în care comunicarea este deformată. “

Un instrument util în calea descifrării personalității și a percepției umane a fost creat de doi psihologi americani – Joseph Luft și Harry Ingham, în 1969 – prin modelul cunoașterii reciproce denumit și fereastra lui Johari. Frecvent se uită faptul că nu există răspunsuri „corecte“ atunci când oamenii sunt invitați să-și interpreteze propriile sentimente, atitudini, impresii.

Diferențele de statut

Poziția emițătorului și receptorului în procesul comunicării poate afecta semnificația mesajului. De exemplu, un receptor conștient de statutul inferior al emițătorului îi poate desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale și corecte. Un emițător cu statut înalt este, de regulă, considerat corect și bine informat, mesajele lui fiind interpretabile ca atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete.

Diferențele de cultură

Existente între participanții la comunicare, pot genera blocaje când acestea aparțin unor medii culturale, sociale, religioase și organizaționale diferite. Conceptul de “cultură” înglobează în conținutul său o mulțime de semnificații, fiecare dintre acestea fiind consecința unui mod de gândire, a unei experiențe, a unui nivel de dezvoltare spirituală. În epoca noastră, cultura a trecut dintr-o stare de “prețiozitate” într-o lume a cotidianului, devenind un element extrem de util integrării sociale și progresului.

“Desigur, nu poate fi evitată tentația agreării elitismului cultural care, chiar și în domeniul vast al culturii, a creat zone exclusiviste dar, totuși, dincolo de acest aspect cultura este una dintre forțele care împing societatea umană înainte. Acesta este, de altfel, și contextul în care comunicarea culturală își manifestă efectiv prezența.” Prin intermediul procesului comunicațional cultura se valorifică și se revalorifică, într-un circuit cu o dinamică din ce în ce mai rapidă.

Lipsa de cunoaștere

Este dificil a comunica eficient cu o persoană care are o educație diferită, ale cărei cunoștințe asupra unui anumit subiect de discuție sunt mult mai reduse. Indivizii cu vederi înguste, incapabili să accepte punctele de vedere ale celorlalți, au tendința de a transforma orice discuție într-o confruntare, în care pornesc de la premisa că doar ei sunt cei care au dreptate. Desigur, este posibil dar necesită îndemânare din partea celui care comunică, el trebuie să fie conștient de discrepanța între nivelurile de cunoaștere și să se adapteze în consecință.

Probleme semantice

Probleme semantice apar atunci când folosim în exprimare cuvinte sau expresii din jargon, argou, neologisme, expresii strict tehnice sau prea pretențioase. Arta de a comunica expresiv începe în momentul în care noul cuvânt , în forma propusă, sau noua frază se poate compara cu forma altui cuvânt ori a altei fraze, dar cu o forță sporită de expresie. Astfel, dispare liniaritatea limbajului, fiind purtătoare deopotrivă de prezență și de absență, având darul de a emoționa.

Dificultăți în exprimare

Cuvântul reprezintă nu numai unitatea de bază a comunicării lingvistice ci și argument, deoarece lui îi revine puterea de a trezi imaginația și a emoționa. Are înțeles și libertate, dar și tăria realului, fiind în același timp semnificație și sugestie. Cuvântul corect utilizat gramatical și ca tonalitate are menirea de a înlătura barierele dintre emițător și receptor. Cuvintele rostite pot, deci, trăda și intențiile ascunse pe care nu le-am observa astfel. Încărcătura emoțională transformă tonalitatea în expresii de valoare. Comunicarea va tinde spre idealul maximei lui Kant: “Exprimă-te în așa fel încât legile exprimării tale să poată fi ridicate la rangul de reguli universale ale totalității gândurilor omenești. ”

Lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul transmis

Putem să ne așteptăm și la o asemenea posibilitate. Acolo unde ea este evidentă și de înțeles, trebuie acționat cu abilitate pentru a direcționa mesajul astfel încât să corespundă intereselor și nevoilor celui care primește mesajul.

Emoțiile

Emotivitatea emițătorului și receptorului poate fi de asemenea o barieră. Emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. Pentru a evita acest blocaj este bine să se renunțe la comunicare atunci când sunt resimțite emoții puternice. Aceste stări produc incoerență și pot schimba complet sensul mesajelor transmise. Totuși, uneori, receptorul poate fi mai puțin (emoționat) impresionat de o persoană care vorbește fără emoție și entuziasm, considerând-o plictisitoare – astfel că emoția poate căpăta un caracter pozitiv.

II.2 Bariere la nivelul emițătorului/receptorului

Elementul determinant, cu rol de inițiere, susținere și impulsionare a comunicării este sursa (emițătorul). În mod deosebit, în cadrul situațiilor de criză aceasta iese pregnant în evidență devenind polul atenției generale. Dacă în mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate, pe baza unor reglementări și priorități proprii, în momentul apariției unei situații de criză situația suferă o modificare radicală. În acel moment, emițătorul este puternic provocat, fiind supus unei duble constrângeri: pe de o parte găsirea și implementarea de soluții adecvate în vederea depășirii momentului de criză, iar pe de altă parte, trebuie să furnizeze un feed-back pertinent "bombardamentului" mediatic la care este inevitabil supus. Acest "bombardament" își găsește resursele atât în receptivitatea sporită a opiniei publice față de senzațional, cât și în profesionalismul celor ce generează această furtună mediatică – jurnaliștii.

Erori posibile ale emițătorului:

Refuzul comunicării
În acest caz emițătorul refuză pur și simplu să satisfacă necesarul informațional al receptorului. Poate avea cauze obiective, atunci când este vorba de racordarea la toate sursele de informații, respectiv de complexitatea tematicii, dar poate fi dictată și de cauze subiective, în cazul în care receptorul nu-și regăsește propriile interese în gama de interese propusă de emițător, ipoteza propusă de acesta, spre discuție, este parțial adevărată sau are drept suport un neadevăr. Prin urmare, având în vedere aceste ipoteze, orice mesaj transmis receptorului poate fi confirmat, acceptat, respins sau tăgăduit.

În același timp, însă, constituie o adevărată artă din partea emițătorului, ca în procesul comunicării demersul său expozitiv să nu fie respins de către receptor , indiferent de ipoteza avansată. Aceasta ține de capacitatea sa de persuasiune și de ascendentul pe care acesta îl are asupra receptorului.

Comunicarea defectuoasă

Este o eroare clasică în procesul comunicării, aceea a inadecvării mesajelor nonverbale la cel verbal. Opinia publică este foarte sensibilă la astfel de mesaje nonverbale, marea majoritate a oamenilor reacționând la transmiterea unui mesaj mai degrabă la semnificațiile care sunt asociate acestuia (mimica, postura, locația de transmitere), decât la semnificația strict semantică a acestuia. „Foarte multe mesaje verbale nu capătă sens decât însoțite de un mesaj nonverbal ce devine parte integrantă a mesajului global, ajungând până acolo încât îi schimbă sensul initial .”

Comunicarea nonverbală reprezintă o formă de bază a comunicării, având dimensiuni incomensurabile ce necesită un studiu latent și detaliat, cu atât mai mult cu cât comunicarea reprezintă o condiție de viață, un proces care fluctuează în funcție de schimbările mediului și ale nevoilor noastre.

Comunicarea duplicitară

Pentru a înțelege comportamentul oamenilor, din perspectiva teoriei comunicării, este de reținut faptul că ființele umane sunt un amalgam de trăsături native și de experiențe trăite în timpul vieții. Acest lucru le afectează percepțiile și le determină să acționeze fiecare într-un mod unic personal. Nevoile emoționale ale oamenilor sunt invariabil reflectate în comportamentul lor. Vorbele și faptele lor furnizează o indicație asupra prezenței anumitor nevoi emoționale ascunse, majoritatea oamenilor având o idee destul de clară despre ce fel de persoană ar dori să fie la un moment dat. Această metamorfoză poate fi indusă cu succes cu ajutorul comunicării, determinând inducerea în eroare sau disprețul partenerului din procesul comunicativ.

Pierderea credibilității/reputației

Reprezentând o consecință a comunicării duplicitare, pierderea credibilității este un obstacol redutabil în cadrul actului de comunicare.

Receptorul va refuza din start asimilarea informațiilor oferite, fără a le mai analiza și evalua în prealabil. Ca urmare, va apărea și fenomenul de generalizare, emițătorul respectiv fiind blamat sau cel puțin, ignorat și tratat cu neîncredere, indiferent dacă acest lucru este justificabil sau nu, în orice context.

Astfel, comunicarea devine imposibilă, căpătând chiar un caracter negativ, prin atitudinea de negare sau agresivitate indusă.

“Credibilitatea poate fi considerată ca un cont la bancă: îl puteți deschide prin depunere (credibilitate inițială), puteți adăuga credibilitate suplimentară sau scădea din credibilitate prin ceea ce spuneți sau faceți, puteți chiar să vă pierdeți complet 'contul' în cazul în care vă compromiteți prin vreun comportament fie el de comunicare sau nu. Contul de credibilitate potențează arta de a convinge.”

Metoda de eficientizare – prezentarea eficientă

Începutul unei conversații are o valoare însemnată privind relaționarea viitoare și această valorizare este una reală ținând cont de multitudinea de bariere care pot apărea în comunicare la acest prim nivel.

Începând cu angajarea în mica discuție (desemnând abordarea unor teme fără importanță, exterioare), participanții la actul comunicativ se află în contact până în momentul în care conversația poate să evolueze spre probleme mai profunde. În situațiile sociale noi, așa cum se observă în literatura de specialitate, cea mai bună cale este aceea de a începe conversația prin punerea unor întrebări (unele dintre acestea sunt țintite în direcția obținerii unor informații, dar scopul lor principal este de a stabili elemente comune cu cel cu care discutăm); printre aceste întrebări este util să existe o chestionare generală a partenerului de conversație, deoarece oamenii, în marea lor majoritate, se simt bine când ceilalți arată interes pentru persoana lor.

Prezentarea trebuie să se bazeze pe câteva caracteristici ale mesajului, cum ar fi:

claritatea – presupune economia în prezentarea respectivă, astfel încât cuvintele să sprijine înțelegerea și nu să o umbrească, să fie utilizați termeni și numere specifice, fraze-ghid pentru ca audienței să-i fie ușor să treacă de la o idee la alta, termeni reduși ca întindere, familiari audienței și cu utilizare frecventă în vocabularul comun, să utilizăm repetiții și rezumate interne;

însuflețirea – prin utilizarea verbelor active, a figurilor de stil, exemplificarea prin imagini;

personalizarea – utilizarea întrebărilor adresate direct audienței, a elementelor care conduc la experiența auditoriului.

convingerea – se realizează prin eliminarea punctelor slabe, eliminarea elementelor comune, aflate constant în uz, deoarece ele fac prezentarea să pară neinspirată și, în orice caz, arată lipsă de originalitate, și a locurilor comune, a frazelor-tip care și-au pierdut din semnificație .

Construcția prezentării trebuie să țină cont de utilizarea propozițiilor scurte în favoarea celor lungi (primele sunt mai puternice, mai ușor de înțeles și de reamintit), a propozițiilor directe în favoarea celor indirecte, a propozițiilor active în favoarea celor pasive și a propozițiilor pozitive mai degrabă decât a celor negative .

Vorbitorii folosesc metode și tehnici diferite de prezentare ; acestea variază în funcție de propria persoană, de subiectul tratat, de audiență, de ocazie etc. în mod general, prezentarea propriu-zisă se poate desfășura pe intervalul mai multor metode: metoda improvizației implică vorbirea directă fără să existe, de obicei, vreo pregătire prealabilă a discursului.Uneori, un discurs improvizat nu poate fi evitat .

Metoda manuscrisului presupune că întreaga prezentare scrisă este citită audienței. Această metodă este folositoare atunci când sunt cerute un timp strict stabilit și anumite cuvinte reproduse exact; în acest din urmă caz, orice întârziere ar duce la nefurnizarea întregului mesaj și orice omitere a unor informații ar putea dăuna scopului prezentării. Marea problemă a acestei metode este reducerea până la eliminare a contactului vizual și a feedback-ului cu audiența.

Metoda memorizării presupune, ca și metoda manuscrisului, că un timp și cuvinte exacte sunt cruciale pentru discurs; această metodă presupune scrierea discursului și memorarea acestuia cuvânt cu cuvânt. Metoda memorizării exercită o presiune majoră asupra vorbitorului, deoarece acestuia îi este teamă că ar putea uita ceva, iar vorbitorul are nevoie, de asemenea, de talent actoricesc ca discursul memorizat să pară natural și spontan.

Metoda prezentării orale implică pregătire, memorizare a ideilor centrale și a ordinii în care apar acestea și, câteodată, memorizarea introducerii și a concluziei discursului (în acest din urmă caz, se obține o focalizare a atenției pe audiență și se maximizează interacțiunea cu aceasta). În orice caz, nu se urmărește reproducerea exactă a cuvintelor din mesajul scris, iar vorbitorul folosește note, dar mai degrabă pentru a-și controla prezentarea decât a le citi . În ceea ce privește folosirea notelor, există două reguli pe care trebuie să le urmăm: notele trebuie să conțină un minimum de informații și notele nu trebuie să fie prea evidente, dar nici nu trebuie ascunse audienței.

În afară de alegerea metodei de prezentare, vorbitorul trebuie să țină cont de alte câteva aspecte care vor influența modul în care va fi receptat mesajul transmis de el. În primul rând, vorbitorul trebuie să aibă grijă la modul în care se prezintă audienței: aici ne focalizăm asupra unor aspecte cum ar fi: îmbrăcămintea , postura (trebuie să imprime dinamism), gesturile (de obicei, în vorbirea publică sunt folosite gesturile – cea mai bună cale pentru a controla sublinierea mesajului prin gesturi este de a ține discursul privindu-vă într-o oglindă), expresia facială (nu trebuie să arate reacții negative), contactul vizual (ajută la motivarea audienței, dar și la menținerea unui control asupra acesteia; cele două probleme ale contactului vizual sunt reprezentate de insuficiența acestuia în legătură cu audiența și absența menținerii contactului vizual cu întregul public – o greșeală des întâlnită la studenți este aceea de a se centra vizual, când prezintă un mesaj, asupra unei singure persoane sau a unui grup de două sau trei persoane), în al doilea rând, întâlnim toate elementele legate de paralimbaj: volumul (intensitatea vocii), ritmul vorbirii, folosirea pauzelor.

La fel de utilă este adiționarea prezentării cu folosirea materialelor auxiliare. Câteva reguli de utilizare a acestora ne oferă posibilitatea evitării unor erori: materialele auxiliare trebuie folosite ca un supliment și nu să înlocuiască prezentarea; materialele auxiliare se inserează în prezentare în locurile unde s-ar impune mai multe explicații; asigurați-vă că tot auditoriul are acces (vizualizează, aude) la materialul auxiliar pe care-1 folosiți; vorbiți cu audiența, și nu cu materialul auxiliar .

Prezentarea informativă

Prezentarea informativă este partea esențială a vieții de zi cu zi; într-adevăr, foarte frecvent suntem puși în situația de a informa un public mai restrâns sau mai larg asupra unor elemente legate de activitatea noastră. Pentru a percepe mai bine această incidență a prezentării informative este util să trecem în revistă tipologia prezentărilor informative. Există mai multe tipuri de prezentare informativă: explicațiile, descrierile și definițiile.

Explicațiile referitoare la un proces sunt folosite pentru prezentarea funcționalității unui anumit fenomen; un obiectiv important în explicație este acela de a împărtăși publicului înțelegerea dumneavoastră privind modul cum funcționează acel fenomen. O procedură utilă pentru aceasta, dincolo de o listă mai mult sau mai puțin lungă de pași de urmat, o reprezintă gruparea acestor pași în categorii, pentru a putea fi mai ușor de înțeles și de reținut de către public.

Descrierile presupun o trecere în revistă a caracteristicilor unui proces, obiect, loc sau persoană. Pentru a face o descriere, se folosesc anumiți indicatori ca mărimea, forma, culoarea, vârsta, compoziția, greutatea etc. în descriere este utilă folosirea unei evocări senzoriale a fenomenului descris pentru audiență

Definițiile se referă la prezentarea unui anumit termen, a unui sistem sau a unei teorii. Ele sunt utile când dorim să explicăm un termen dificil sau nefamiliar sau când dorim să facem un concept mai puternic, mai bine reliefat. Definițiile se pot face prin găsirea etimologiei, prin clasificări (aranjarea lucrurilor printr-o împărțire semantică), prin folosirea de sinonime și antonime, prin comparații și exemple, prin apelul la autoritatea unor definiții dezvoltate de autori în domeniu, prin operaționalizare (se indică operațiile necesare pentru construcția obiectului în cauză) sau prin demonstrarea funcției obiectului, prin negare .

Pentru a dezvolta o prezentare informativă eficientă, trebuie să urmărim câteva elemente importante: captarea atenției este foarte importantă; uneori, prezentatorii consideră utile diferite tipuri de strategii, de la cele mai inofensive până la adevărate strategii de șocare. Crearea „foamei de informații" și a curiozității; bazându-ne pe analiza audienței (pe care am efectuat-o în faza de pregătire), putem dezvolta la aceasta dorința de a cunoaște mai multe despre fenomenul pe care dorim să-1 prezentăm.

Evitarea supraîncărcării informaționale; supraîncărcarea informațională poate apărea în două situații: atunci când vorbitorul oferă mai multă informație decât are nevoie publicul său sau atunci când folosește cuvinte greu de înțeles pentru public (acesta face un efort mult mai mare să înțeleagă mesajul transmis); vorbitorii începători tind să înghesuie într-o prezentare informativă cât mai multe informații. La polul opus supraîncărcării, subîncărcarea informațională în cazul căreia vorbitorul subestimează inteligența și puterea de înțelegere a publicului, rezultatul fiind că audiența se plictisește și își pierde interesul pentru mesaj.

Trebuie să se aibă în vedere implicarea audienței – aceasta nu trebuie privită ca un public pasiv, ci trebuie identificate căi de găsire a unui rol activ al audienței în prezentare și folosirea experienței acesteia în scopul creării unui act comunicativ eficient.

Prezentarea persuasivă

Prezentarea persuasivă pornește de la ideea conform căreia schimbarea (pe un continuum foarte extins, de la palierul ideilor la cel al acțiunii concrete) este necesară și urgentă . În prezentarea persuasivă, scopul este de a modifica credințele, sentimentele și acțiunile audienței. Această perspectivă generală poate fi privită pe patru paliere: (1) adoptarea – când se dorește ca audiența să accepte noi idei, atitudini sau credințe; (2) întreruperea – audiența să înceteze să facă ceva ce face în prezent; (3) intimidarea – audiența evită o activitate ori un mod de gândire și (4) continuitatea –audiența este încurajată să continue să creadă ori să se comporte așa cum o face în prezent.

În prezentarea persuasivă, există un anumit algoritm, a cărui respectare determină evitarea unor posibile erori, cum ar fi identificarea propriilor scopuri ( este important să ne situăm de la început în perspectiva cunoașterii propriilor elemente, care ne determină să avem acțiunea persuasivă). La fel de importantă în această primă etapă este crearea propriei credibilități în fața audienței prin câteva elemente-cheie: competența (oamenii tind să creadă mai degrabă o persoană care este percepută drept competentă într-un domeniu), caracterul și carisma (un compozit între personalitate și dinamism văzut astfel de către audiență). Un vorbitor va poseda o putere de persuasiune mai mare dacă va fi perceput ca atractiv (fizic și ca personalitate) de către audiență. Înțelegerea factorilor care afectează atitudinile audienței dumneavoastră (familia, religia, educația, statusul socioeconomic, cultura) și a modului în care reacționează la schimbare (unii oameni acceptă mai ușor schimbarea decât alții). Este util de luat în considerație aici și principiul expunerii selective – audiența caută informații care vin să îi confirme atitudinile, valorile și comportamentele și evită informațiile care le contrazic pe acestea -, care pentru vorbitorul persuasiv are o mare importanță înțelegerea credințelor audienței (anumite credințe centrale vor fi mai greu de schimbat decât unele periferice și de aceea este bine ca acțiunea de persuasiune să înceapă cu acestea din urmă).

Motivația logică are o altă funcție importantă în prezentarea persuasivă; oamenii sunt mai înclinați spre schimbare dacă primesc o motivație care să aibă o logică pe care să o înțeleagă și să o accepte.

Astfel, o prezentare persuasivă: (1) se poate clădi pe un context de tipul unui sentiment colectiv de eveniment special la care oamenii asistă rupți total de viața lor obișnuită (semnificația unui moment „excepțional", când se pot petrece lucruri excepționale); (2) identificarea participanților și a trăirilor acestora (cauza aflării audienței în acel loc și în acel moment); (3) implicarea și prezentarea a ceea ce se va întâmpla; (4) dezvăluirea a câtorva dintre obiectivele și activitățile mai deosebite, apoi acordarea unei scurte pauze (auditoriul are astfel timp să discute, să comenteze și să se automotiveze pentru a participa la o prezentare deosebită); (5) prezența „palpabilă" a unor elemente care vor justifica intervenția prezentatorului .

În definirea strategiei comunicării este la fel de important de știut care va fi poziția receptorului, ce caracteristici are, care sunt nevoile și cerințele sale.

Crizele perturbă prin ele însele echilibrul receptorilor vis-a-vis de mesajele emițătorilor. De asemenea, există și erori ale receptorilor care se constituie în tot atâtea bariere în calea unei comunicări reușite:

a)Ignorarea mesajelor primite
b) Decodificarea greșită

Cele două fenomene au drept repercusiune ceea ce teoria comunicării numește impermeabilitatea comunicării. Aceasta se înregistrează la două niveluri, unul de ordin subiectiv iar altul de ordin obiectiv. Conținutul primului nivel este cauzat de faptul că emițătorul deduce că receptorul nu l-a înțeles deoarece nu-l stimulează, nu-l agreează, nu-l simpatizează și deci nu-l apreciază. În același timp, receptorul poate crede despre sine că nu este stimat.

Așadar, receptorul nu este în dezacord cu emițătorul, dar ignoră sau interpretează greșit mesajul. La acest nivel impermeabilitatea poate avea loc și datorită receptorului, care se consideră în total dezacord cu sursa producătoare de mesaj. Cauzele pot fi de natură subiectivă (simpatii, antipatii), dar și cu origine în experiențele anterioare ale receptorului, în care acesta a fost dezamăgit, fie de cineva apropiat, fie chiar de emițător. Evitarea unor asemenea situații poate fi realizată numai printr-o cunoaștere reciprocă între emițător și receptor sau prin perfecționarea până la rafinament a artei dedublării de către participanții la comunicare. Un al doilea nivel al impermeabilității poate fi cauzat de condițiile în care se desfășoară comunicarea.

Cauzele pot fi dependente de canale, de mijloacele folosite pentru emisie și/sau recepție ori de perturbarea și zgomotele ce însoțesc procesul comunicării. Eliminarea impermeabilității se realizează de către emițător intervenind constructiv în fiecare nod sau moment critic al comunicării.
c) Defazaje între intențiile sursei și așteptările receptorului

Acest efect negativ apare cu predilecție în momentul în care cei doi actori ai circuitului informațional "nu vorbesc aceeași limbă". Posibilitățile celor două părți de a se înțelege în acest caz sunt minime. Ceea ce dorește să transmită emițătorul nu corespunde cu ceea ce vrea sau este pregătit să audă receptorul.

În situațiile de criză, o comunicare eficace și eficientă depinde, în egală măsură, de precizia și acuratețea mesajului. Mesajul emis trebuie să fie cît mai apropiat de cel intenționat de sursă, iar ceea ce recepționează destinatarul trebuie, de asemenea, să fie cât mai aproape de intenția sursei. "Realizarea și atingerea acestui deziderat depinde în bună măsură, de mecanica comunicării: codificarea și decodificarea mesajelor, zgomotul de fond, filtrele și barierele (perturbațiile) din comunicare, mediul, canalele de transmisie a informației și nu în ultimul rând limbajul folosit."

Metoda de eficientizare – ascultarea eficientă

Una dintre achizițiile importante în ceea ce privește optica asupra rolurilor îndeplinite de parteneri în actul educațional o reprezintă schimbarea de accent de pe transmițătorul informației asupra receptorului acesteia. O astfel de direcție de acțiune metodologică se sprijină și pe noile concepții asupra comunicării, care depășesc modalitățile tradiționale de explicitare a fenomenului prin diada emițător-receptor ca factori de prim rang în comunicare, propunând focalizarea demersului științific asupra mesajului ca punct central care definește comunicarea.

Edificatoare în acest sens este explicația oferită de Denis McQuail (1999) în ceea ce privește mesajele, prin care autorul insistă asupra faptului că trebuie specificat că acestea pot să fie transmise fără să fie receptate sau pot să fie incorect receptate și decodificate; invers, anumite mesaje pot fi receptate fără ca acestea să fi fost transmise. Mai precis, există situații aparent paradoxale, când, spre exemplu, emițătorul poate să lipsească sau anumite caracteristici esențiale ale acestuia pot să fie omise, situații în care avem de-a face totuși cu un act comunicațional. Acestei delimitări îi putem aduce însă o gamă întreagă de argumente care ne oferă o altă perspectivă, o perspectivă dinamică și transformatoare asupra metodelor utilizate în activitatea educațională:

Deși comunicarea poate să existe, în anumite cazuri, și în lipsa unuia dintre partenerii în actul comunicațional, ascultarea nu se poate produce decât în prezența celor două componente ale comunicării, emițător și receptor. A rupe ascultarea de emițător și a o situa exclusiv în perimetrul receptării ne privează de o viziune instrumentală și comprehensivă.

Ascultarea devine din ce în ce mai mult, în prezent, un element căruia abordările fenomenului comunicațional nu mai pot doar să îi confere un loc în aria de interacțiune, ci, mai mult, care ne poate furniza perspective despre dimensiunea relației și a interacțiunii înseși.

În al treilea rând, sesizabil este și faptul că ascultarea, concepută mult timp drept un procedeu al aproape tuturor metodelor în special al celor expozitive -, este presupusă tot mai adesea ca fiind un element de
analiză și dezvoltare în sine, individualizându-se astfel ca o metodă aparte. Din punct de vedere strict didactic se depășește sintagma de ascultare activă înlocuindu-se ei cu cea de ascultare interactivă. Raymond S. Ross și Mark G. Ross dezvoltă un interesant model de analiză a ascultării. În ceea ce privește primul exemplu, se au în vedere un număr de premise care influențează decisiv activitatea de ascultare: anumite mesaje nu sunt niciodată auzite; alte mesaje ajung doar în zona interpretării (poate nu sunt niciodată înțelese în profunzime) ; unele mesaje ne parvin simultan sau într-o succesiune foarte apropiată; pot să le distorsioneze pe celelalte iar emoțiile cu care receptăm un mesaj nuanțează numărul de pași în descifrarea acestuia.

Trebuie ținut cont de ceea ce Myers observa, și anume că „participarea activă, verbalizată în discuție produce mai multe schimbări în atitudine decât ascultarea pasivă (…). Mintea oamenilor nu este o tablă nescrisă în care emițătorul poate să scrie ce vrea; ceea ce gândesc oamenii în răspunsul pe care îl oferă mesajului este crucial.” . Acest fenomen este pluriinfluențat, în sensul că acțiunea mai multor factori ca experiența în ascultare, părerea despre emițător, mediul în care are loc ascultarea, tipul de interacțiune este aceea care oferă cadrul concret de ascultare. Ross propune o serie de pași ce trebuie parcurși în timpul ascultării:

Pasul nr. 1: senzația. Este o rezultantă a mai multor analizatori (vizual, auditiv etc.). Din punctul de vedere urmărit sunt importante barierele care acționează la nivelul acestei prime trepte : diferitele tipuri de zgomote; defectele de recepție (probleme la nivelul receptorului); oboseala; alte elemente din câmpul senzorial care distrag atenția; defectele de transmisie (probleme la nivelul emițătorului).

Pasul nr. 2: interpretarea. Presupune atribuirea unui înțeles la ceea ce a fost ascultat.

La rândul său, Ralph Nichols alcătuiește un decalog al factorilor care conduc la o ascultare ineficientă. În demersul de față ne vom opri însă doar asupra unuia dintre aceștia, și anume asupra a ceea ce Nichols identifică sub denumirea de „disturbatori emoționali" ; este vorba despre acele cuvinte care cauzează la unii ascultători reacții emoționale, și astfel segmentează modul propriu de receptare, amploarea și calitatea acesteia. Folosind o metaforă inspirată, el le mai numește și cuvintele „steaguri roșii", precizând că ele reduc eficiența ascultării uneori chiar aproape de zero în momentul când apar în câmpul comunicării. De aceea este important să identificăm cuvintele și frazele care tind să ne distragă emoțional. Utilizarea într-un exercițiu didactic a acestora ar putea începe prin identificarea lor de către fiecare persoană în parte (prin simulări ale comunicării, monitorizate de persoana în cauză și de un observator extern) ; într-o etapă ulterioară, propunem înregistrarea acestora sub forma unor liste și ascultarea unor texte care să le conțină. Astfel, persoana în cauză va fi capabilă să-și dezvolte o variantă proprie de optimizare a modului personal de-ascultare în prezența lor.

Pasul nr. 3: comprehensiunea (înțelegerea). Presupune, pe lângă interpretare, și o evaluare critică a ceea ce s-a ascultat; Ralph Nichols a descris o serie de factori care influențează înțelegerea, dintre care menționăm: inteligența; mărimea vocabularului ascultătorului; abilitatea de a face inferențe; abilitatea de a structura un discurs; capacitatea de a surprinde ideile principale; cunoașterea tehnicilor care îmbunătățesc concentrarea; interes real pentru subiectul discutat; oboseala fizică sau psihică a ascultătorilor; experiența în a asculta materiale dificile; admirația pentru vorbitor; de altfel, prestigiul este un factor deosebit de important în ceea ce privește eficiența comunicării.

Studiile din literatura de specialitate au mai arătat o perspectivă ce poate fi încadrată la acest pas, și anume tendința ascultătorului de a ignora în timpul comunicării informațiile folositoare și de a utiliza informațiile adiacente, nefolositoare.

Pasul nr. 4: răspunsul. Răspunsul este important în funcție de ce persoană a efectuat activitatea de ascultare. Un demers mai analitic se regăsește la Gamble și Gamble care, atunci când încearcă să determine sfera deficiențelor de ascultare, ne propun o relație directă cauzală între circumscrierea unor obiective de către receptor și ascultare. Se precizează, de altfel, că, în lipsa acestui deziderat, oamenii ascultă fără a ști cu exactitate pentru ce fac acest lucru, ceea ce-i conduce la plictiseală și iritare. Cercetările în domeniu demonstrează că eficacitatea ascultării crește atunci când obiectivele sunt identificate și specificate . Sunt propuse astfel patru tipuri de ascultare:

ascultăm ca să înțelegem;

ascultăm ca să reținem;

ascultăm ca să analizăm și să evaluăm conținutul;

ascultăm ca să dezvoltăm relații (ascultarea empatică).

ascultăm ca să ne facem o imagine despre emițător (tot o acțiune de analiză și evaluare, dar a formei, și nu a conținutului mesajului);

ascultăm pentru divertisment.

Când ascultăm pentru a înțelege, sunt focalizate conceptele centrale; astfel, sunt evidențiate cuvintele-cheie și frazele care ajută la sumarizarea cu acuratețe a conceptelor care au fost identificate. Considerăm însă că într-o ascultare interactivă este util și chiar necesar ca și emițătorul să folosească aceste cuvinte și fraze-cheie într-o modalitate care să-i permită receptorului nu doar să le identifice cu acuitate, ci și să le folosească într-un mod pozitiv și coerent; un asemenea demers îl va conduce spre modul în care emițătorul a dorit să prezinte respectivul conținut.

Mai precis, este necesar nu doar ca receptorul să rețină elemente-cheie importante, dar disparate, fără o legătură structurantă între ele, ci să-și însușească și procedeul prin care transmițătorul a pus în relație aceste elemente (care caracterizează în fapt amprenta personală, de interacțiune a ascultării).

Una dintre achizițiile importante în ceea ce privește optica asupra rolurilor îndeplinite de parteneri în actul educațional o reprezintă schimbarea de accent de pe transmițătorul informației asupra receptorului acesteia. O astfel de direcție de acțiune metodologică se sprijină și pe noile concepții asupra comunicării, care depășesc modalitățile tradiționale de explicitare a fenomenului prin diada emițător-receptor ca factori de prim rang în comunicare, propunând focalizarea demersului științific asupra mesajului ca punct central care definește comunicarea.

Elemente centrale în ascultarea eficientă (adaptare după Sperry)

De mare importanță este ideea că ascultarea interactivă este definită de flexibilitate și eficiența ei este direct proporțională și consonantă cu toți ceilalți factori: relația dintre comunicatori, câmpul comunicării, personalitatea fiecăruia dintre aceștia. Lundy a menționat mai multe niveluri de ascultare, precizând că acestea se înscriu pe un continuum, de la completa neatenție la atenția maximă; dintre acestea remarcăm următoarele :

ascultătorul este prezent fizic, dar nu și mental;

aude vorbitorul, dar face altceva în același timp ;

întrerupe vorbitorul frecvent și în mod prematur;

permite vorbitorului să-și încheie emisia, dar, între timp, își intensifică gândirea pentru a răspunde sau a contraargumenta;

permite vorbitorului să-și încheie emisia și apoi stabilește, sumarizează ceea ce a auzit, numai după aceea se exprimă.

Astfel, modul în care ascultarea poate atinge valori optime reprezintă conjugarea de către cadrul didactic a acestei scale, a acestui continuum cu situația concretă și contextul învățării pentru cursanții săi, în sensul trecerii progresive de la o etapă la alta (deoarece scala respectivă se poate nuanța în funcție de necesitățile, dar și de posibilitățile activității instructiv-educative). DeVito precizează trei tehnici simple pentru a obține o învățare mai puternică în procesul de ascultare: parafrazarea gândurilor vorbitorului, exprimarea înțelegerii pentru sentimentele acestuia și adresarea întrebărilor; în ceea ce privește cea de-a treia tehnică, respectiv cea referitoare la dimensiunea întrebărilor, aceasta reprezintă obiectul de studiu principal pentru metoda socratică.

O tehnică utilă, în directă consonanță cu posibilitățile de îmbunătățire a ascultării interactive, o reprezintă focalizarea direcției de acțiune asupra emițătorului . Într-adevăr, ascultarea interactivă se definește în relația receptorului cu un anume emițător și tip de mesaj. Ioan Cerghit vorbește despre metodele interogative (conversative sau dialogate), dintre care cea mai importantă este conversația euristică. „Specificul acesteia rezultă din faptul că, atunci când recurge la această tehnică interogativă, instruirea nu reprezintă transmiterea sau prezentarea de noi cunoștințe, ci efectuarea unei activități comune de gândire cu receptorul, pe care îl determină la un efort personal de căutare, de investigație întreprinsă în sfera informațiilor existente deja în plan mental și de descoperire, pe baza valorificării propriei experiențe de cunoaștere, a unor noi adevăruri, a unor noi generalizări (…).

II.3 Bariere la nivelul mediului și ale canalului de comunicare

Canalele de comunicare se împart în două mari categorii: verbale și non-verbale, pe de o parte, și formale și neformale, pe de altă parte. Canalul de comunicare are un rol important în transmiterea mesajului de la emitent la receptor. Totalitatea canalelor formează mediul de comunicare, de care depinde calitatea și exactitatea receptării mesajului.

Fig. 5 Procesul de comunicare

Canalele pot apărea sub mai multe forme: sunet, imagine, miros, gust; receptorii le preferă pe unele în defavoarea altora. De pildă, unii indivizii preferă imaginile (televiziune, film), alții lectura (cărți, ziare, reviste) iar alții sunetul (radioul) .

În privința caracterului formal al canalelor se arată că, de obicei, acestea reprezintă traseele pe care le parcurg informațiile în cadrul unei instituții. Putem identifica patru tipuri de astfel de canale în funcție de direcția de propagare a informațiilor: verticale ascendente, verticale descendente, orizontale și oblice.

Comunicările verticale ascendente (↑) asigură transmiterea informațiilor de la nivelurile inferioare la cele superioare precum și feed-back-ul. Cele descendente (↓) sunt cele mai răspândite, au loc în mod constant și continuu iar informațiile transmise vin de la niveluri ierarhice superioare spre cele inferioare. Comunicările orizontale (↔) înseamnă mai degrabă dialog, permițând comunicarea între membrii grupului, care se află la același nivel ierarhic. Comunicările oblice ( ∕ )au uneori un caracter neformal, dar în general sunt folosite pentru rezolvarea problemelor urgente, oferind o cale de evitare a contactului pe scară ierarhică.

Canalele de comunicare neformale apar în momentul în care au loc discuții sau comunicări neoficiale, cum ar fi cele între prieteni sau cunoscuți. Un canal neformal foarte cunoscut nouă tuturor ia naștere odată cu apariția zvonului. Zvonul poate să aibă impact negativ sau pozitiv în funcție de cine l-a lansat, de scopul pe care urmărește să îl atingă etc. Deși zvonurile sunt privite cu indiferență de mulți oameni, ele merită să fie analizate pentru a vedea dacă au la bază un fapt real, dacă ne-ar putea afecta în cazul în care se adeverește, dacă sunt sau nu șanse să fie adevărate. Este adevărat că, de multe ori, persoane interesate să producă pagube sau să inducă în eroare reușesc cu succes acest lucru pentru că nimeni nu verifică dacă zvonul e adevărat sau nu.

Canalele de comunicare, prin natura lor, afectează modalitățile de receptare, de acceptare, de evaluare și de procesare. O dată cu schimbarea canalelor, se schimbă și impactul mesajului asupra receptorului. De aceea, trebuie multă atenție în identificarea canalelor care oferă rezultate optime pentru procesul de comunicare. Cum este și firesc, canalele mai eficiente au un impact mai mare.

Implicațiile mediului și ale canalului de comunicare în ceea ce privește strategia și dinamica comunicațională în cadrul situațiilor de criză, ne trimit la cerințele rezultate în urma analizei condiționărilor legate de sursă, receptor, mesaj. Această analiză poate fi realizată prin raportarea la o multitudine de factori, dar în situațiile de criză par a prima următorii:
a) Timpul – suntem în lupta 'contra-cronometru' de păstrare a imaginii sau, după caz, de răsturnare a imaginii.

b) Precizia – raportat mai ales la combaterea cazuisticii zvonurilor.
c) Locul – poate fi cel al producerii crizei, accidentului sau sediul organizației.
d) Relația – comunicarea față în față, prin spontaneitatea ei poate iniția și dezvolta relații de comunicare pozitive.

Raportarea la situația de criză se face în permanență printr-un termen – limită, de aceea, factorul timp și mai ales, reacția adecvată în unitatea de timp, este cea care trebuie să primeze.

II.4 Obstacole specifice procesului de comunicare în organizația militară

II.4.1 Contextul național și internațional ce condiționează comunicarea în cadrul organizației militare

Înainte de a analiza comunicarea în cadrul organizației militare, este oportun să se menționeze pe scurt unii factori externi, de natură națională și internațională, ce pot condiționa -negativ sau pozitiv- eficacitatea comunicării înseși.

Evident, tradițiile istorice ale țării, instituțiile sale, contextul geopolitic, orientările politicii internaționale, condițiile social-economice concură la acutizarea sau atenuarea tensiunilor ce pot avea loc între organizația militară și populația civilă. Aceste tensiuni pot influența eficacitatea comunicării în interiorul organizației militare.

Tradițiile istorice

Armata, care a contribuit de-alungul istoriei la măreția istoriei și la poziția internațională a statului , este tot mai rapid accentuată iar rolul său tot mai ușor înțeles de populația civilă; în consecință, comunicarea în interiorul armatei este facilitată de lipsa –sau de reducerea la minimum- a contestării din exterior.

Instituțiile

O armată, care se configurează ca instrument al unei dictaturi civile sau militare , își poate găsi coeziunea internă prin tendința de a-și găsi propriile privilegii. Totuși, pe termen lung , aceasta poate constitui o bază nesigură pentru o comunicare eficace în interiorul organizației militare, dat fiind faptul că dezertările și nesupunerile pot fi urmate de înfruntări și contestări ale populației civile la adresa dictaturii. Armatele unor state cu tradiții democratice consolidate își pot găsi motivația în sentimentul datoriei care, pe de altă parte, se poate atenua când pericolul la adresa supraviețuirii statului nu este iminent.

Contextul geopolitic

Un stat a cărui supraviețuire este supusă unei amenințări concrete și continue, nu întâmpină dificultăți în a-și convinge populația proprie de necesitatea apărării . Ca urmare, comunicarea în interiorul forțelor armate ale acestui stat atinge cele mai înalte niveluri de activitate productivă.

În schimb, un stat aparținând unei alianțe defensive poate fi mai mult sau mai puțin interesat de problemele apărării, conform percepției privind posibitatea de a fi expus unei agresiuni. Această perspectivă, invalidată de particularitățile naționale, poate constitui – în cadrul unei alianțe defensive- o problemă de comunicare între țările membre ale alianței.

Orientările politicii internaționale

Un stat cu interese economice în exterior are nevoie de forțe armate capabile să le apere. Pentru a se ajunge la un nivel satisfăcător de comunicare interforțe este necesar ca poporul să fie conștient de caracterul imperativ al intereselor economice. Acest sentiment și consensul popular care-i urmează sunt și mai importante când intră în joc onoarea și prestigiul țării, chiar independent de interesele economice.

Condițiile social-economice

Populațiile țărilor mai dezvoltate din punct de vedere social și economic manifestă rezistență față de alocarea unor sume consistente bugetelor apărării. În consecință, comunicarea în cadrul organizației militare este compromisă permanent de contradicția dintre dorința de a avea o pregătire operativă adecvată și restricțiile economice care împiedică această pregătire.

În sinteză, comunicarea – ca element esențial al activității productive în contextul organizației militare – nu poate fi luată în considerare, ca obiect de studiu și analiză, separat de cadrul complex al situației naționale și internaționale.

Învățarea limbilor străine și rolul extranațional al armatei

Din analiza diferitelor piedici de natură psihologică și sociologică ce pot afecta comunicarea, s-ar părea că predarea și învățarea unei limbi străine – ca mijloc de comunicare pentru activități productive în cadrul organizației militare – pot să întâmpine dificultăți insurmontabile. Evident, acest lucru nu este practic adevărat, cu toate că atât profesorii cât și elevii ar putea să tindă spre subevaluarea dificultăților.

Predarea și învățarea unei limbi străine necesită o atitudine mentală complet diferită de cea cerută pentru materii de natură pur militară. Atât din punctul de vedere al profesorului cât și al elevului, dificultatea apropierii de o limbă străină constă în faptul că acesta tinde să se separeu de limbaj, în general, și de complexul de tehnici sociale, în special, ce stau la baza comunicării și înțelegerii, sintetizate mai bine în ideea comunității de interpretare lingvistică. Astfel, un sistem de mijloace și materiale este examinat separat de procesele sociale care l-au produs și care îl pun în funcțiune. Rezultă că o limbă străină nu poate fi însușită, dominată și asimilată de către elev printr-un efort mare de voință, ci că acesta trebuie să se aproprie de ea cu atenție, modestie, plăcere și, mai ales, curiozitate, întrucât este vorba de un cod. Acest cod constituie un mijloc prin care o comunitate națională sau etnică își comunică propriile gânduri, credințe, valori și aspirații care, în același timp, au dat viață și au fost modelate de istoria particulară a comunității, de așezarea sa geografică și de experiența sa socială. Codul poate fi descifrat și înțeles dacă elevul încercă să înțeleagă și profesorul încearcă să explice de ce vorbitorul limbii care este obiectul studiului gândește, simte și se comportă într-un mod specific acelei limbi. Simpla memorare a regulilor și structurilor gramaticale nu va fi niciodată suficientă pentru ca un elev să poată înțelege și vorbi bine limba, mai ales la un nivel avansat. Receptorul trebuie să fie ajutat să devină sensibil la rețeaua complicată de raporturi ce există între structura gramaticală a unei limbi și sistemul de concepte pe care aceasta le exprimă, reprezintă sau transmite. învățarea unei limbi străine comportă o vastă cantitate de cuvinte, structuri, dialecte ce trebuie memorate. Dar înmagazinarea și reperarea succesivă, în folosirea limbii, a acestor elemente pot fi mult ușurate dacă se face o încercare de a înțelege și a furniza contextul lor istoric, sociologic și psihologic.

Lăsând de-o parte crearea de metodologii specific militare ca mijloc de asigurare a contextului semnificativ pentru predarea și învățarea limbilor străine în armată, este oportun să se examineze ce alte metode s-ar putea aplica pentru accelerarea și ameliorarea experiențelor didactice specifice.

II.4.2 Aspectele psihologice care influențează comunicarea în mediul de lucru

În general, în examinarea oricărei probleme este oportun să se țină seama de trebuințele umane fundamentale care o condiționează în mod necesar. Gama trebuințelor umane este cunoscută cu denumirea de Piramida lui Maslow. Trebuie relevat că orice trebuință începe să se manifeste când este aproape satisfăcută cea precedentă. Aceste trebuințe, în ordinea priorității sunt următoarele:

Trebuințe de natură fizică (în lipsa satisfacerii acestora individul nu ar putea supraviețui: foame, sete).

Trebuințe de securitate.

Trebuințe sociale.

Trebuințe de prestigiu.

Trebuințe de autorealizare.

Ținând seama de Piramida lui Maslow, comunicarea se poate manifesta în două moduri: nonverbal (voluntar și involuntar) și prin cuvinte (oral și scris).

Luând în considerare, mai întâi, exprimarea nonverbală, este important ca aceasta să nu fie subevaluată ca sursă de informare utilă, întrucât – așa cum susține Frank Tippet „poate abia 20% din comunicarea dintre oameni este verbală, mai ales pentru experți; în general, cea mai mare parte constă în semnale nonverbale, chiar dacă partea verbală continuă.”

Mijloacele de comunicare nonverbală sunt următoarele:

Expresivitatea facială: aceasta poate releva dacă un individ este atent, plictisit, prevăzător, iritat, jenat, distrat.

Mișcarea corpului: mascarea expresiilor faciale se poate deprinde, dar rar se reușește să se ascundă semnalele inconștiente, care țin de anumite mișcări ale corpului; un ochi format poată să discearnă, de exemplu, dacă o persoană este încordată, chiar dacă expresia sa este aparent relaxată;

Limbajul gesturilor: mai multe gesturi sunt de natură convențională, dar nu sunt în mod necesar înțelese de elementele unei comunități etnice sau naționale diferite.

Inflexiunile vocii: lăsând la o parte conținutul semantic al cuvintelor, tonul și inflexiunea vocii sunt foarte importante în învățarea și deprinderea unei limbi străine deoarece contribuie substanțial la conotațiile cuvintelor, iar orice limbă are propria inflexiune particulară.

Expresia artistică: este o formă deosebit de interesantă de comunicare; pictura, sculptura și alte forme artistice își trag forța din folosirea simbolurilor; aceste simboluri pot comunica un mesaj cu o promptitudine și eficacitate ce nu se pot realiza cu ajutorul cuvintelor; orice serviciu sau instituție ce se ocupă cu publicitatea sau propaganda este conștientă de eficacitatea acestui tip de exprimare.

Tăcerea: este bine cunoscută maxima potrivit căreia tăcerea semnifică aprobare (procedeul tăcerii); totuși, acest lucru nu este în mod necesar și întotdeauna adevărat; tăcerea poate să semnifice și dezaprobare, indiferență, perplexitate, interes; evaluarea corectă a tăcerii unui individ în contextul grupului de lucru poate fi importantă pentru șeful grupului.

În ceea ce privește comunicarea prin cuvinte (orală sau scrisă), trebuie afirmat că limbajul este un mijloc prin care o persoană își relevă sau ascunde propriile intenții (ostile, neutre, amicale), anxietatea, teama, frustările, aspirațiile, satisfacțiile. Capacitatea de percepere psihologică a exprimării prin cuvinte și a celei nonverbale este indispensabilă în orice mediu de lucru, atât pentru cei care trebuie să recepteze (și să înțeleagă) comunicarea respectivă.

O comunicare eficace depinde de următorii factori:

Capacitatea de a vorbi aceeași limbă. Acest lucru poate părea prea evident pentru a mai trebui menționat, dar este oportun să fie menționată indispensabilitatea sa în cadrul unei alianțe în care armate ale unor state diferite participă împreună la activități de pregătire și, eventual, operaționale; pe de altă parte, chiar în cadrul aceleiași națiuni, diferite categorii de specialiști și-au creat un jargon propriu ce poate părea de neînțeles pentru nespecialiști; în relațiile civili-militari, ofițerii de rang înalt – care, normal, întrețin raporturi cu clasa politică – trebuie să redea clar și pe înțeles limbajul tehnic profesional.

Înțelegerea conotațiilor cuvintelor folosite în mesaj atât de către cel care îl emite cât și de cel care îl receptează; dacă cel ce receptează atribuie o semnificație diferită cuvintelor față de cel ce emite, se obține un mesaj diferit („decodificare aberantă”).

Disponibilitatea celui care receptează de a asculta și de a înțelege mesajul. Cel care conduce un grup de lucru trebuie să înțeleagă nevoile grupului și să se străduiască să le satisfacă (doar astfel reușind să-i motiveze pe membrii grupului), precum și să creeze condițiile care asigură exprimarea liberă a informației esențiale.

Capacitatea celui care vorbește de a nu suscita ostilitatea auditoriului, menajându-i sentimentele mai delicate, ca orgoliul și amorul propriu; dacă cel care vorbește folosește un ton condescendent sau de altă natură pentru a-și sublinia propria superioritate presupusă, s-ar putea să nu reușească să obțină colaborarea auditoriului iar, în consecință, activitatea productivă a grupului ar putea fi compromisă.

Intenția reală a celui care vorbește pentru a transmite un mesaj clar și fără echivoc, care reclamă răspunsuri clare și fără echivoc; ca urmare a unor stări de insecuritate, o persoană poate folosi cuvintele ca mijloace de apărare, cu intenția de a ține auditoriul la distanță și de a mistifica un subiect pe care nu-l stăpânește complet; aceasta este o tehnică folosită adesea de canditații care susțin examene orale. Pe de altă parte, cel ce vorbește poate folosi un limbaj erudit în dorința de a obține prestigiu, dar acest sistem nu este potrivit într-un context productiv, în care există oarecum multe bariere în calea comunicării.

Atitudinea de modestie rațională a tuturor celor implicați în procesul comunicării; această atitudine trebuie să-i ducă la analiza propriilor carențe și la adoptarea eforturilor adecvate pentru a-și modifica ideile preconcepute referitoare la metodele de abordare a problemelor.

În concluzie, este interesant să se releve că forma de comunicare psihologică foarte rafinată constituie baza esențială a strategiei militare. Cum a arătat gânditorul chinez Sun-Tzî (cca. 500 î.e.n), „suprema artă a războiului constă în dominarea inamicului fără a lupta”; din acest concept derivă justificarea strategiei descurajării: mesajul de avertizare a inamicului potențial privind faptul că nu este în interesul lui să întreprindă acțiuni militare ale căror rezultate nu ar compensa dezavantajele.

Se pare că există o certă coincidență de opinii în ceea ce privește natura psihologică a comunicării ca bază a strategiei, dacă avem în vedere și foarte cunoscuta definiție a războiului lui Clausewitz: „Act de violență cu intenția de a constrânge inamicul să se supună voinței noastre.” Încă și mai semnificativă este opinia englezului Basil Henry Liddel Hart, care susține că este necesar „…să se acționeze asupra slăbiciunilor psihologice ale inamicului” pentru că „acest lucru, în strategie, constituie arma supremă.”

Crizele apar atunci când relația de intercondiționare existențială între drepturile și îndatoririle umane se deteriorează. Atunci apare comportamentul caracteristic cu carențe specifice vizând nerespectarea legilor, voluntarismul, socotirea intereselor individuale înaintea celor colective, criza de autoritate instituțională, escaldarea corupției, extinderea violențelor, datorită perceperii democrației ca “libertate” sau “drept” de a spune/face orice.

Gestiunea unor asemenea se face preponderent comunicativ iar menținerea în limitele raționalului a furnizorului de autoritate “își are sursa în competență” cum spune Erich Fromm care invocând raționalismul și responsabilitatea adaugă: “Trăsătura cea mai frapantă a comportamentului uman este extrema intensitate a pasiunilor și a conflictelor care îl macină. ”

Cu alte cuvinte, gestiunea conflictelor este o chestiune de echilibru între comportament și autoritate, menținând actul decizional în limite raționale, evitând erorile, abuzurile și aritmiile.

Procesele de comunicare sunt indispensabile pentru influențarea educativă a militarilor, pentru realizarea coeziunii subunităților, unităților și marilor unități, precum și a cooperării dintre acestea. Acestea demonstrează că liderul militar trebuie să stăpânească informația la un nivel adecvat și să o folosească ca orice altă resursă pe care o are la dispoziție. El trebuie să fie un manager eficient al informației, pentru a putea optimiza procesul comunicării în organizația pe care o comandă.

Din practica cotidiană cunoaștem că liderii militari, împreună cu organizațiile lor, se angajează într-o varietate mare de activități de comunicare prin vehicularea continuă a informației atât pe verticală, cât și pe orizontala acestora. În acest fel informația se instituie ca un liant între conducerea rațională eficientă și atingerea scopului acțiunii, fie ca o misiune de luptă, fie finalizarea unui obiectiv educațional. Numai un lider bine informat poate evalua realist evoluția subunității sau unității pe care o comandă în efortul ei pentru îndeplinirea misiunii primite. Calitatea comunicării la nivelul organizației militare îi permite liderului acesteia să reducă incertitudinea ce planează asupra deciziilor sale, să ia hotătâri adecvate situației concrete și să optimizeze cooperarea interumană și organizațională.

De asemenea, liderul militar trebuie să știe să utilizeze comunicarea, cu seva ei – informația, ca pe un puternic factor motivațional, pentru toți membrii organizației militare, pentru ca militarul bine informat, indiferent de locul și rolul său în structura organizației, devenind astfel extrem de eficient în îndeplinirea misiunii sale. Comunicarea îi permite liderului militar realizarea oportună a feed-back-ului prin care el evaluează înțelegerea corectă a mesajelor transmise sub forma de ordine, dispoziții sau hotărâri.

Figura centrală în circulația informațiilor în cadrul organizației militare este comandantul. De aceea el trebuie să înțeleagă și să folosească bine limbajul, atât cel verbal cât și cel nonverbal, pentru conducerea eficientă a organizației sale. Fără a înțelege puterea și efectele limbajului, liderul militar nu poate opera în mod optim pentru a regla și sincroniza eforturile individuale ale militarilor din subordine. În acest sens el trebuie să fie un vorbitor convingător, un ascultător eficient și un conducator capabil de a rezolva un conflict prin dialog. Pentru aceasta el trebuie să fie pregătit și să-și formeze deprinderile necesare comunicării eficiente.

Procesual, activitatea de comunicare în organizația militară constă în transmisia și schimbul de mesaje (informații) între militari, în circulația de ordine și comenzi, în împărtășirea de stări afective și judecăți de valoare, cu finalitate expresă de a obține efecte în procesul de instrucție, educație și acțiune militară, în reprezentările și opiniile membrilor organizațiilor militare.

Pe circuitul informației în organizație sau pe traseul comunicării interpersonale, pot surveni o serie de perturbări. Comunicarea organizațională și interpersonală ascendentă, orizontală și descendentă din organizația militară întâmpină dificultăți datorită anumitor bariere ce produc filtraje, blocaje, distorsiuni și bruiaje atât în transmiterea, cât și în recepționarea informației.
Gradul militar

Pentru raportul comunicațional specific organizației militare, gradul se afla în fruntea listei obstacolelor. Pe de o parte ne simțim blocați, nu găsim argumentele necesare atunci când discutam cu superiorii în grad, iar pe de altă parte suntem nerăbdători și pripiți în dialog cu cei mici în grad. De fapt gradul militar și exercitarea unei funcții de comandă (și nu trebuie să fie neapărat ierarhic superioară) se află mai mult sau mai puțin sub influența a ceea ce psihologii numesc "sindromul puterii". Posibilitatea de a comanda un grup de oameni, indiferent de mărimea lui, poate naște, uneori, tendințe autoritare, mentalități "superioare" și comportamente cu accente de duritate. În ultima instanță, controlul și frânarea acestor atitudini sunt asigurate de standardul cultural al celui în cauză, care îi poate oferi premisele unui dialog neîngrădit de orgolii sau dorința de a părea superior.
Logica incertă

Un document scris clar și cu punctuație corectă sau un discurs realizat într-un limbaj elevat devin, atunci când rigoarea lor logică este incertă, un lucru neplăcut de receptat. Datorită acestui fapt, este necesar să structurăm logic informațiile pe care dorim să le transmitem și să respectăm regulile comunicării scrise sau vorbite. Spre exemplu: cuvântări, informări sau rapoarte dezlânate, fără scopuri bine precizate, fac comunicarea lipsită de eficiență.

Greșelile gramaticale

Orice îndoială asupra corectitudinii gramaticale sau lexicale trebuie soluționată personal, prin apelul la manualul de gramatică sau la dicționare. În acest mod se înlătură un posibil factor de neînțelegere, de fractură logica ceea ce se comunică.

Stilul defensiv versus stilul suportiv

Sunt câteva atitudini din partea unor șefi care determină la subordonații cu care intră în comunicare un comportament defensiv. Principalele atitudini de acest gen sunt: evaluare, control, strategie, superioritate și certitudine. În declanșarea unui comportament suportiv, principalele atitudini ale stilului de conducere sunt: descriere, orientare, spontaneitate, simpatie, înțelegere, egalitate, flexibilitate. Pentru discernerea diferenței între cele două stiluri, vom analiza primele trei perechi de atitudini ce caracterizează fiecare stil în parte.
Astfel, perechea evaluare-descriere are în vedere atitudinea șefului care transmite informația de a evalua apriori fie o anumită situație, un eveniment , fie capacitatea subordonatului care recepționează, fapt ce îl va determina pe acesta din urmă să adopte un comportament defensiv, în timp ce prezentarea obiectivă a situației, analiza cauzală a evenimentului vor stimula procesul de comunicare și vor incita receptorul să sprijine eforturile de rezolvare a problemei.

Perechea control-orientare diferențiază între atitudinile unor șefi care, în procesul de comunicare, își manifestă tendința de a controla activitatea partenerilor de dialog subordonați, determinând astfel, din partea acestora din urmă o rezistență mai mult sau mai puțin manifestată, dar cu certe efecte negative asupra comunicării; atitudinea care sugerează necesitatea cooperării tuturor atât șefi cât și subordonați implicați în stabilirea problemelor și în rezolvarea acestora va stimula eforturile și va stimula comunicarea.

Perechea strategie-spontaneitate se referă la modalitatea în care se face prezentarea unei probleme, ca și cum pentru șef este clară strategia rezolvării ei, fapt ce crează, de asemenea, rezistența din partea celor ce recepționează și îi obligă să se comporte defensiv, în timp ce căutarea în comun, spontană a soluțiilor va câștiga sprijinul deplin al acestora. Circulația informației între transmițător și receptor în organizația militară, înțelegerea corectă a mesajelor nu sunt stânjenite numai de barierele comunicaționale prezentate ci și de așa numitele "distorsiuni perceptive".

Efectul halo

Prima impresie asupra unei persoane duce la evaluări pozitive și negative care influențează percepția și spusele acesteia și în situațiile următoare, afectând, astfel intercomunicarea prin prezența unor judecăți de valoare care, de fapt, nu mai corespund cu atitudinea și comportamentul actual al acelei persoane. Avem de-a face cu așa-numitul "efect halo" ce înconjoară ca un "nimb" o persoană, lucru ce ne face ca, uneori, să refuzăm să acceptăm că ea poate greși când primele impresii au fost pozitive sau stăruim a o menține sub judecăți negative, chiar dacă aceasta a avut realizări remarcabile. Spre exemplu, la unele controale și verificări ce se fac la orele de instrucție sau asupra activității unui ofițer, de multe ori planează asupra aprecierii impresiile anterioare, sau recepționăm mereu discursul unui șef sub semnul imaginii formate cu ocazia primului contact cu acesta, lucru ce poate altera înțelegerea corectă a mesajului transmis de șeful în cauză.

Percepția defensivă

Este o altă față a distorsiunii. Dacă unui șef i se raportează ceva despre o subunitate ce clatină percepția sa anterioară despre aceasta, este posibil că dialogul să fie refuzat în virtutea impresiilor sale anterioare sau să încerce să raționalizeze fenomenul prin explicații cauzale ce plasează cele întâmplate în altă parte și nu în activitatea desfășurată în subunitatea respectivă. Avem de-a face cu tendința de a auzi numai ce vrem sau ne-am obișnuit să auzim, să ignorăm, pur și simplu, informațiile ce vin în dezacord cu ceea ce cunoaștem. Percepția defensivă se manifestă ca un factor de rezistență la schimbare, ea fiind prezentă în modul de a recepta ideile noi, modificările de orice natură în desfășurarea activităților, fiind un semn ce pune în evidența existentă la persoana în cauză a unor mecanisme conservatoare, inerțiale.

Polarizarea percepției

Reprezintă tendința obișnuită de a identifica calitățile persoanelor și mesajelor acestora în cuvinte ce denotă extreme (bun-rău, interesant-plictisitor, instruit-neinstruit etc.). Cu alte cuvinte avem de-a face cu înțelegeri luminoase sau întunecate, ce ignoră paleta largă a griului, care este atât de bogată în informații. Este un fel de a judeca comod, facil, care nu presupune efort intelectual și care nu este productiv pentru comunicarea interumană, fiind restrictiv în realizarea consensului ideatic ce asigură un dialog eficient. Succesul comunicării în organizația militară depinde astfel, în mod decisiv, de comandantul acesteia, care trebuie să fie un adevarat manager al sistemului comunicațional al organizației sale, iar acest lucru presupune un efort continuu din partea lui pentru acumularea de cunoștințe și formarea de deprinderi în comunicarea organizațională și interpersonală.

Orizontale sau verticale, conflictele (interpersonale, intergrupale, interorganizaționale, intrastatale, interetnice, interconfesionale, interstatale, interzonale, internaționale), care evoluează în funcție de mediu, circumstanțe umane, logistice, tehnice, spirituale, politice, militare, fiind stări de anormalitate declanșate, în primul rând, din cauza unor blocaje comunicaționale, care afectează funcționarea unui sistem social, reclamă existența și funcționalitatea unui proces de gestionare a urgențelor, focarelor de conflict, incidentelor, accidentelor, manifestărilor violente.

Acestea depind nu atât de latura materială, cât mai ales de cea umană, respectiv de componenta psihologică inclusă în proces.

Ele pot fi generate de manageri (șefi) și subordonați.

a) Obstacole generate de manageri

Ca inițiatori și coordonatori ai comunicării, managerii au tendința de a ridica bariere artificiale în comunicarea cu subalternii sau cu omologii lor, în general, datorită dificultăților în capacitatea de transmitere a informațiilor. În această categorie intră: insuficienta documentare, tendința de a supradimensiona explicațiile introductive, devenite inutile mai ales când R este familiarizat cu subiectul, tendința de a transforma dialogul în monolog( fie din lipsă de timp ori de încredere în partener sau de interes față de părerea acestuia), stereotipiilor în modul de transmitere și prezentare (scade interesul R), utilizarea unui ton ridicat și marcat de iritabilitate (intimidarea partenerului și lipsa răspunsului), utilizarea unui limbaj neadecvat R (termeni prea uzitați, prea elevați sau de strictă specialitate), lipsa de atenție sau abilitate în dirijarea dialogului către realizarea unui obiectiv, deficiențe în capacitatea de ascultare.

Un alt element ce poate determina crearea obstacolelor în cadrul procesului de comunicare este capacitatea redusă de ascultare sau a ascultării incorecte, ca urmare a lipsei de respect față de personalitatea interlocutorului manifestată prin lipsa de atenție, nerăbdarea, graba de a termina mai repede, rezolvarea în paralel a altor probleme, a capacității scăzute de concentrare asupra fondului problemei, ceea ce deturnează atenția către forma comunicării, a persistenței în prejudecata că cei din subordine nu pot avea idei sau sugestii bune pentru rezolvarea unor probleme (tendința de a considera că orice propunere este un atac la prestigiul conducătorului).

De asemenea, un alt aspect negativ îl reprezintă tendința de a interveni în timpul expunerii și de a prezenta exact varianta contrară, ceea ce este de natură să descurajeze continuarea dialogului, iar în perspectivă, de a bloca inițiativele de comunicare a personalului din subordine, manifestându-se o vizibilă rezistență față de introducerea unor idei noi. O idee nouă perturbă o ordine deja stabilită, iar transpunerea în practică poate implica și dificultăți de realizare, necesitând un efort suplimentar, care ar periclita regulile, existența, confortul, statutul unor persoane, avantajele deja obținute.

O eroare constantă este și tendința de a considera că orice idee, propunere de perfecționare a unui domeniu implică automat existența unei defecțiuni tolerate de conducere.

b) Obstacole generate de subordonați

Au ca sursă fie dorința de securitate, fie lipsa implicării în viața organizației sau factori care pur și simplu țin de temperament, climat de muncă. Formele sub care se manifestă aceste dificultăți sunt rezerva subordonaților în a-și exprima propriile opinii din teama de a nu avea neplăceri cu superiorii sau de a nu-și periclita avansarea, existând convingerea că problemele subordonaților nu-l interesează pe manager.

Lipsa de obișnuință în comunicare blochează orice eseu comunicativ, nedispunând de abilitatea de a se exprima verbal ori în scris, subordonatul renunță la a mai da curs unei comunicări din proprie inițiativă.

În condițiile în care se manifestă tendința de a considera că orice idee, propunere de perfecționare implică automat existența unei defecțiuni tolerate de conducere, o propunere ar părea ca un denunț față de cel ce conduce, ceea ce i-ar putea declanșa ostilitatea.

De asemenea, trebuie să aibă loc o concordanță între cerințele comunicării și posibilitățile subordonaților de a le satisface în condiții de calitate și de timp util urmărindu-se atent și frecvența modificărilor. Cu cât modificarea unor instrucțiuni, ordine este mai frecventă, cu atât creează nemulțumiri în rândul subordonaților, punând în lumină defavorabilă capacitatea și competența managerului.

Modalități de mărire a sensibilității psihologice la problemele comunicării

După stabilirea naturii esențiale a comunicării libere și productive în cadrul organizației militare și examinarea unora din factorii ce pot împiedica sau chiar bara transmiterea comunicării, este oportun să se treacă la examinarea elementelor ce pot mări posibilitățile comunicării, deosebit de importante pentru conducătorii militari. Aceștia trebuie, mai degrabă, să fie capabili să gestioneze relațiile interpersonale, să ajungă la decizii strategice și la tratative politice decât să execute misiuni tehnice.

Învățarea din experiență poate să reclame o perioadă lungă și dificilă de încercări și de greșeli, în timp ce situațiile de necesitate națională pot să se producă înainte ca această perioadă să fi ajuns la un stadiu profitabil. Așa cum afirmă Morris Janovitz : „din punct de vedere militar, omul învață doar din experiență. Dacă are posibilități reduse de a învăța din propria experiență, trebuie să învețe din experiența altora. În acest scop, ofițerul studiază istoria”. Studiul mărturiilor istorice și instruirea practică prin exerciții militare constituie, desigur, o metodă eficace de pregătire a personalului militar pentru situații concrete, în care strategia, tactica și logistica au un rol determinant. Dar, din cauza naturii psihologice și comportamentale particulare a comunicării, simpla învățarea teoretică nu poate produce rezultatele dorite. De aceea, ar fi necesar să se caute echivalentul practic al exercițiilor militare în domeniul abilităților de comunicare. În acest scop, poate fi utilă o privire asupra aceea ce fac marile organizații civile în acest sector specific.

Comunicarea ca misiune a militarilor

Generalul Klaus Neumann spunea: „Forțele armate trebuie să fie conduse de principiul micșorării daunelor în cadrul propriilor rânduri și, ceea ce este nou, al menținerii pierderilor în rândurile inamicului la nivelul cel mai scăzut pe care îl permite atingerea obiectivelor urmărite și al provocării de pagube cât mai reduse în rândul populației și mediului. Aceasta înseamnă și că ducerea luptei nu trebuie săpermită mărirea sprijinului populației la desfășurarea luptei și nici să sporească voința de rezistență din fața inamicului. Iar când vorbim despre acest lucru trebuie să ne reamintim că trăim în era comunicațiilor".

Pe fundalul acestui cadru al ducerii luptei, părțile implicate în conflict trebuie, în funcție de împrejurări, să explice populației scopul intervenției militare și al măsurilor luate, pentru a obține înțelegerea și dorința de colaborare până la câștigarea simpatiei. Această misiune semnifică slăbirea încordării prin intermediul comunicării și clădirea încrederii.

După sosirea trupelor se pune problema organizării conviețuirii cu populația locală și cu rudele celor implicați în conflict. Cu ajutorul radioului, care are o arie vastă de acțiune, se poate accelera formarea atitudinilor, sentimentelor și opiniilor pozitive față de trupe și misiunea lor și pot fi contracarate zvonurile și dezinformarea. Uneori, părțile aflate în conflict pot lua cuvântul la radio, astfel informarea operativă putând colabora la soluționarea conflictului. Cu ajutorul stațiilor de radioamplificare și la manifestelor poate fi făcută cunoscută, de exemplu, modalitatea de acordare a sprijinului la fața locului sau se pot răspândi știri de actualitate din zona limitată respectivă. În acest fel se pot face cereri de depunere a armelor sau de denunțare a partizanilor. In cazul intenției de interzicere a circulației, populația trebuie înștiințată pentru evitarea neînțelegerilor care ar putea avea urmări fatale. Autoritățile civile pot fi sprijinite prin măsuri de asigurări sociale, de igienă colectivă și de securitate.

Noul mod de gândire recomandă considerarea inamicului ca un semen și luarea în considerare a reconcilierii după încheierea conflictului. Comunicarea orientată spre îndeplinirea acestei misiuni militare față de inamicul respectiv contribuie, în afară de aceasta, și la mărirea securității trupelor proprii. Astfel, au procedat și forțele americane în timpul războiului din Golf când au împrăștiat în repetate rânduri manifeste și au folosit stații de radioamplificare pentru a le arăta clar militarilor irakieni care este situația și pentru a le explica că nu vor fi nimiciți. în multe cazuri nici nu se ajungea la situații de luptă. Militarii irakieni își părăseau lăcașurile și se predau în mâinile aliaților. Printre ei se răspândise vestea că sunt bine tratați, îngrijiți medical și că la sfârșitul războiului se vor reîntoarce în patrie. Raportul comandantului suprem al forțelor armate din Golf pentru Congresul SUA observa: „Măsurile de operații psihologice joacă un rol cheie în slăbirea rezistenței morale a inamicului. Acest lucru reiese evident din numărul mare de dezertori irakieni. Conform declarațiilor unui comandant irakian de divizie, manifestele răspândite de cei de la operațiile speciale au avut o mare influență asupra moralului trupelor. O asemenea schimbare ar mai fi putut fi realizată doar prin acțiuni de bombardament executate de trupele de coaliție. La fel de influente s-au dovedit și emisiunile radio ale unităților de operații psihologice. Aceste măsuri de operații psihologice, precum și altele, au furnizat informații complete militarilor irakieni. Pe lângă scopul de subminare a moralului, aceste misiuni aveau și menirea de a da dezertorilor asigurări că vor fi tratați omenește și echitabil. înaintea ofensivelor s-au dat avertismente pentru a le da irakienilor posibilitatea de a se pune la adăpost".

Avertizarea militarilor inamici înaintea sau în timpul unui atac despre posibilitatea de a scăpa nevătămat dintr-o asemenea situație s-a dovedit, până la urmă, folositoare ambelor tabere. Tratamentul demn aplicat prizonierilor de război de către aliați a avut cu siguranță efectul pozitiv de a schimba atitudinea irakienilor față de „militarii străini".

Utilizarea mijloacelor de comunicare nu este benefică doar pentru partea militară. Chiar și în cazul acțiunilor care au doar rol umanitar, acestea pot ușura mult misiunea trupelor. Răspândirea manifestelor înainte de sosirea în Bosnia a avioanelor americane cu ajutoare umanitare demonstrează importanța pe care militarii americani o acordă acestui instrument. Părților implicate în conflict americanii le-au explicat, în primul rând, că acestea vin cu ajutorul tuturor și că, deci, au scopuri pașnice și nu trebuie să se tragă asupra lor.

Pentru comandantul de la fața locului este important să se familiarizeze cu particularitățile culturale, religioase, sociale și etnice ale țării respective. încălcarea unor obiceiuri religioase sau a unor structuri sociale poate periclita întreaga acțiune. Trebuie să existe disponibilitatea de a cunoaște partea adversă, de a o înțelege și de supunere la valorile și cerințele acesteia. Scopul este de creare a unei atmosfere de parteneriat.

„O comunicare eficientă trebuie să țină seama și de alți factori, ha nu este ușor de realizat. Dar merită. Căci cine comunică eficient nu se împușcă reciproc. Iar acesta este sensul noii strategii în gândire, în acest fel nu se ajunge la înțelesuri greșite: comunicarea are limitele ei, când nu se mai ascultă decât argumentul armelor. În acest caz, doar contramăsurile mai ajută dar, chiar așa, tot se mai poate apela la comunicare.”

II.4.3 Rolul leadership-ului în optimizarea comunicării

Definirea termenului conducere este dificilă, chiar dacă pare, la o primă vedere, clară. Așa cum remarca Stogdill în 1974 , se pot identifica aproape tot atât de multe definiții câți sunt cei care au încercat să elaboreze o astfel de definiție. Spre exemplu, pentru T.K. Gamble și M. Gamble, „leadership-ul este abilitatea de a-i influența pe alții" . Hackman și Johnson relevă importanța comunicării în acest proces: „Conducerea este comunicarea umană care modifică atitudinile și comportamentul altor persoane în direcția îndeplinirii scopurilor și necesităților grupului." Folosirea termenului modificare în această definiție trimite tot spre o activitate de influență, o influență care are la bază comunicarea eficientă (modificarea nu se face prin coerciție, spre exemplu). Numărul mare de definiții a generat o largă arie de teorii ale conducerii; mai mult, toate aceste abordări suportă (așa cum observă B. Bass) încadrarea în câteva categorii specifice: focalizarea pe procesele de grup, perspectiva personalității, relații de putere, instrument pentru atingerea anumitor scopuri etc.

Leadership-ul poate fi deopotrivă o forță pozitivă sau negativă (în cazul pozitiv, leadershipul facilitează realizarea sarcinilor pe care grupul le are de îndeplinit, în cazul negativ, realizarea sarcinilor este inhibată. Pentru Homans, cu cât poziția socială a unui individ e mai înaltă, cu atât mai numeroase vor fi persoanele care inițiază interacțiuni cu el, direct sau prin intermediari; oamenii ce nu sunt apreciați trebuie să-i caute ei pe alții și sunt rar căutați de ceilalți. În același timp, se observă că persoanele care au un statut social superior au mai frecvent inițiativa interacțiunii. În urma acestor delimitări, putem trage concluzia că vom identifica liderul unui grup prin faptul că, pe de o parte, există o tendință mai mare la o astfel de persoană de a iniția comunicarea cu cineva de rang inferior și, pe de altă parte, concomitent, aria cantitativă a apelării liderului de către alte persoane ca fiind superioară celei a apelării indivizilor de rang inferior.

O dezvoltare instrumentală a termenului ne este oferită de către David Bowers și Stanley Seashore (Bowers, Seashore, în Hinton, Reitz, 1971); conform acestor autori, conducerea poate fi reliefată de patru dimensiuni: (1) suportul (definind comportamentul ce intensifică sentimentele altcuiva despre propria valoare și importanță); (2) facilitarea interacțiunilor (comportamentul prin care sunt încurajați membrii unui grup să dezvolte relaționări apropiate, reciproc satisfăcătoare); (3) accentuarea scopurilor (desemnând comportamentul care stimulează entuziasmul pentru atingerea scopurilor de grup ori pentru obținerea unei performanțe ridicate) și (4) facilitarea activității (referindu-se la comportamentul ce ajută la realizarea scopurilor prin activități ca: programarea, coordonarea, planificarea și obținerea resurselor).

În literatura de specialitate (DeVito, 1988) regăsim un evantaj extins de funcții ale leadership-ului; acestea se pot adopta și dezvolta, mai ales în legătură cu diferitele teorii în ceea ce privește fenomenul în cauză. Pentru moment, ne vom limita la a descrie succinct câteva dintre funcțiile generale ale leadership-ului:

Activarea interacțiunii grupului este o funcție-cheie a leadership-ului. Chiar dacă, în unele situații, grupul nu trebuie stimulat să interacționeze, rolul liderului rămâne acela de a activa grupul în direcția interacțiunii, în special când acesta este nou-format sau se confruntă cu o sarcină dificilă.

Menținerea unei interacțiuni eficiente reprezintă o continuitate a primei funcții. Acest lucru trebuie privit din două perspective: a problemei care se discută, cu necesitatea focalizării pe obiectivele propuse, și a echilibrului participării membrilor la dezbatere (dacă liderul observă că unii membri vorbesc foarte mult, nelăsându-i pe alții să participe, lucru ce-i nemulțumește pe aceștia din urmă, rolul său este de a se asigura că toți membrii au oportunitatea de a se exprima).

Asigurarea satisfacției membrilor în urma participării este o altă funcție importantă pentru existența grupului. Membrii grupului sunt persoane diferite, cu dorințe și nevoi variate, iar din participarea la grup toți membrii trebuie să obțină satisfacție și motivație pentru continuarea participării.

Managementul conflictelor se focalizează pe necesitatea cunoașterii de către lider a momentului în care intervenția sa este necesară sau inoportună în conflictele apărute între membrii grupului și acționarea în consecință.

Construcția grupului și asigurarea coeziunii acestuia presupun că liderul are de-a face cu personalități diferite, care participă diferit (atât la nivel cantitativ, cât și calitativ), care înțeleg diferit rolul și cuantumul propriei participări la grup (spre exemplu, unele digresiuni de la tema generală trebuie acceptate – dacă se înscriu între anumite limite – deoarece ele oferă membrilor posibilitatea de a lărgi orizontul de discuție și de a cunoaște mai multe unii despre alții).

Încurajarea grupului în direcția perfecționării proprii pornește de la ideea că orice grup, chiar și cele înalt performante, se află în situația de a-și îmbunătăți continuu performanțele; acest lucru se poate întâmpla în cazul în care își focalizează atenția asupra proceselor sale interne și întreprinde autoevaluări pertinente ale propriei evoluții.

În ceea ce privește această ultimă perspectivă, am reliefat până acum faptul că grupul din care face parte individul și organizația ca atare reprezintă un spațiu de învățare. B.M. Staw și J. Ross (1980) interpretează rezultatele unui studiu sugerând că liderul care menține un curs constant de acțiune este văzut ca fiind mai eficient decât cel ce schimbă cursul acțiunilor sale. Ei au identificat astfel anumite limitări ale abilităților celui care învață în a încerca activități variate pentru a observa efectele pe care acestea le produc (Jablin, Putnam, 2001). De altfel, mediul celor mai multe organizații este caracterizat de echivoc și incertitudine (se poate schimba permanent); dar incertitudinea, s-a observat în numeroase studii, este una dintre principalele motivații pentru învățare atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional. Echivocul, în schimb, prezintă alte perspective; echivocul este caracterizat de existența unor interpretări multiple și conflictuale despre situațiile organizaționale.

În științele sociale, pentru că obiectul de studiu este ființa umană și relațiile extrem de complexe pe care aceasta le promovează (unice, imprevizibile și dinamice), se regăsesc – de cele mai multe ori – mai multe teorii cu valoare explicativă ale aceluiași fenomen, într-adevăr, avem de-a face cu un fenomen care ne oferă o dublă condiție – deopotrivă xm pericol (acela al dificultății construirii unui sistem sigur de explicitare, a unor teorii ca valoare de adevăr în absolut toate situațiile) și o șansă aceea de a extinde permanent aria de interpretare și de a obține rezultate surprinzătoare, greu de conceput în determinismul strict al unei teorii ori al alteia.

În literatura de specialitate s-au distins în mod general trei tipuri mari de leadership : stilul „laissez-faire", stilul democratic și stilul autocratic. Să vedem prin ce se caracterizează ele și cum influențează comunicarea în grupurile respective:

Liderul „laissez-faire" nu ia nici o inițiativă privind direcționarea ori sugerarea unui curs alternativ al acțiunii, ci mai degrabă îi permite grupului să progreseze și să se dezvolte de unul singur, chiar dacă acesta face greșeli (mai degrabă avem de-a face cu o ne-conducere decât cu o conducere a grupului); concluzia este că membrii grupului pot fi lesne distrași de la realizarea sarcinii, pot să-și piardă direcția, ceea ce se consemnează ca o diminuare a calității activității lor.

Liderul democratic (sau „participantul") oferă direcții de acțiune grupului, dar întotdeauna grupul se dezvoltă și progresează în modul în care își doresc membrii acestuia; ei sunt încurajați să determine scopurile și procedurile și, spre deosebire de stilul precedent, liderul democratic le oferă membrilor sprijin și sugestii ce contribuie la direcționarea spre cursuri alternative de acțiune; oricum, întotdeauna grupul este lăsat să ia propriile decizii.

Liderul autocratic (sau „șeful") este opusul liderului „laissez-faire". El este cel care determină politica grupului ori ia decizii fără a-i consulta pe ceilalți membri. Comunicarea este unidirecțională, spre lider și de la lider, și rar de la membru la membru; liderul recompensează ori pedepsește membrii grupului în funcție de rolul pozitiv sau negativ avut în realizarea sarcinii.

Trebuie consemnat însă faptul că nici un tip de lider nu este în mod absolut superior altuia.

Abordarea situațională are drept premisă faptul că situații diferite necesită diferite modalități de leadership. Astfel, dezvoltarea și manifestarea leadership-ului pot fi afectate de o serie de factori cum ar fi natura problemei, climatul social, personalitatea membrilor grupului, mărimea grupului și timpul avut la dispoziție pentru a realiza sarcina. În analiză sunt folosite două axe: dimensiunea directivă și dimensiunea suportivă. Din combinarea acestora rezultă patru stiluri de leadership care – în mod natural – presupun dezvoltarea unor moduri comunicaționale specifice. Comportamentul directiv al liderului constă în stabilirea obiectivelor, a metodelor de evaluare, a limitei de timp, definirea rolurilor și demonstrarea modalităților prin care obiectivele stabilite pot fi atinse. Comunicarea se produce într-o singură direcție (unidirecțional). La polul opus, comportamentul suportiv sprijină membrii grupului în integrarea optimă cu situația, cu colegii de echipă, cu propria persoană; este evident că avem de-a face cu o comunicare bi- sau multidirecțională, bazată pe ascultare, schimb de informații, rezolvare de probleme.

Modelul situațional al leadership-ului

(adaptare după K. Blanchard, P. Zigrami, D. Zigrami)

1) Stilul directiv de leadership focalizează comunicarea pe atingerea obiectivelor, oferind instrucțiuni pentru aceasta și urmărind cu atențieactivitatea subordonaților. Maniera de lucru implică, așa cum se poate vedea în figura de mai sus un cuplu de forțe înalt directive – redus suportive.

2) Stilul „de antrenorat", corespunzător unei perspective duble a axelor în ponderea lor maximală (înalt directiv – înalt suportiv), vizează o comunicare care să urmărească atât atingerea obiectivelor, cât și satisfacerea nevoilor de natură socioemoțională ale subordonaților. Atât liderul, cât și ceilalți membri ai grupului sunt conectați la o tensiune de implicare la un nivel ridicat, iar comunicarea servește atât rezolvării propriu-zise a sarcinii, cât și atingerii unui climat de lucru optimal.

Stilul suportiv desemnează o focalizare de tip înalt suportivă – redus directivă. Este evident că putem vorbi despre o tendință spre realizarea unei comunicări implicative, empatie, bazată pe oferirea de feedback (cuprinzând și tipurile de feedback non-evaluativ), pe ascultare și dezvoltarea profesională a subordonaților în directă legătură cu dezvoltarea lor personală.

Stilul de delegare, bazat pe un cuplu de forțe de tipul suportivitate redusă – directivitate redusă, oferă subordonaților responsabilitatea atât pentru realizarea unei sarcini, cât și pentru dezvoltarea unui climat pozitiv. Comunicarea este limitată cantitativ, dar și calitativ.

Abordarea situațională încearcă astfel să intersecteze competența și angajamentul, văzute drept doi factori importanți în dezvoltarea personală a subordonaților. Astfel, pentru ca liderul să fie eficient, este important ca el să desfășoare o activitate de diagnoză pentru a vedea unde se află subordonații în aria dezvoltării și să-și adapteze stilul de conducere în raport cu aceasta.

Teoria schimbului lider-membru. Dacă alte teorii se centrează ori pe lider ca atare (teoriile trăsăturilor, teoria stilului), ori pe context ca element determinant al unui tip de leadership sau al altuia (abordarea situațională, teoria contingenței, teoria rutei spre obiectiv), teoria schimbului lider-membru (LMX – Leader-Member Exchange) încearcă să reconsidere unghiul de abordare din perspectiva interacțiunilor dintre lideri și ceilalți; elementul central devine procesul de leadership și comunicarea (aceasta din urmă văzută ca principalul vehicul prin care liderul poate construi, dezvolta și menține schimburi utile cu subordonații). Modelul LMX asupra conducerii se bazează pe distincția făcută de către Jacob în 1971 între conducere și autoritate. Autorii primelor studii în această direcție se focalizează pe o relație diadică, verticală a liderului cu fiecare dintre subordonații săi, fiecare dintre aceste relații fiind specială și posedând caracteristici unice.

Se pot numi două tipuri de astfel de relaționări: cele care sunt fundamentate în extinderea ori negocierea responsabilităților de rol definite de încredere, respect și influență reciproce (numite și in-group) și cele ce sunt bazate pe contractul de angajare, definite de o comunicare formală (roluri intitulate out-group – regăsite, ca atare, în fișa postului). În interiorul organizației, subordonații exersează atât roluri in-group, cât și out-group, în funcție de cât de bine lucrează cu liderul sau cât de bine lucrează liderul cu ei; un factor important este dat de măsura în care subordonații se implică în negocierea a ceea ce trebuie să facă în cadrul grupului. Subordonații care se implică mai mult în această negociere devin parte a in-group-ului și vor primi mai multă informație, încredere, dobândind mai multă influență decât cei din out-group; în același timp, ei vor deveni mai implicați, mai comunicativi . Există o anumită rețea de relaționări : membrii care sunt mai implicați și mai influenți sunt în directa apropiere a liderului, pe când restul membrilor (justificați de sintagma out-group) sunt mai puțin compatibili cu liderul și de obicei doar vin în grupul de lucru, sunt implicați în desfășurarea directă a propriei activități, după care părăsesc grupul.

În anii '90, G. Graen și M. Uhl-Bien au reluat problema centrându-se, de această dată, asupra modalităților în care calitatea schimbului lider-membru este evidențiată în rezultate pozitive pentru lider, membri, grupuri sau chiar la nivel general, pentru organizația însăși. Astfel, s-a observat că schimburile înalt calitative dintre lider și membri produc evaluări pozitive, angajament mai ridicat din partea subordonaților, o atitudine pozitivă față de activitatea propriu-zisă, mai multă atenție și suport din partea liderului etc. Este evident că în teoria schimbului lider-membru rolul comunicării e unul extrem de important, iar concluzia teoriei conduce spre aceasta: o mai bună comunicare dintre lider și membri produce o lărgire a in-group-ului, fapt cu consecințe pozitive asupra întregii organizații. Cei doi autori au sugerat un proces de construcție a leadership-ului în perimetrul a trei faze: (a) faza de început, (b) faza de familiarizare și (c) faza parteneriatului matur. În prima fază, faza de început, interacțiunea dintre lider și subordonat este determinată în special de reguli obligatorii, de relațiile contractuale, liderul și subordonații înscriindu-se în rolurile prescrise și cerute de organizație. Comunicarea are loc într-o singură direcție (de la lider spre subordonați), centrarea fiecăruia este pe sine însuși. Cea de-a doua fază, faza de familiarizare, implică o mai mare distribuție a resurselor și a informațiilor (atât cele referitoare la activitate, cât și cele de natură personală). Această fază este caracterizată de o perioadă de testare (venind atât din partea liderului, cât și din partea subordonaților) în ceea ce privește aria de interes urmărită, preluarea mai multor responsabilități, mai multor roluri. Interesul are acum o dimensiune mixtă: fără a pierde dominanta centrării pe sine, această variabilă suportă o centrare egală pe ceilalți. Cea de-a treia fază, definită de yn parteneriat matur, se evidențiază printr-o înaltă calitate a schimburilor între lider și subordonați. Apare un grad înalt de respect și încredere mutuală, definit de obligațiile pe care le resimt unii față de alții (se realizează că fiecare îi afectează pe ceilalți și este afectat de ei), interesul propriu e integrat în cel de grup.

Teoria leadership-ului transformațional. Această teorie pleacă de la o idee care aparține în mare măsură influenței actului de comunicare în aria conducerii; caracteristica „transformării" caracterizează leadership-ul drept un proces ce schimbă și transformă indivizii care sunt părți ale acestuia. Sintagma leadership transformațional se datorează în mare măsură lui James MacGregor Burns ; acest autor a făcut o distincție între două tipuri de conducere: conducerea tranzacțională și conducerea transformațională. Conducerea tranzacțională se caracterizează printr-un schimb (cazul profesorului care oferă note bune pentru îndeplinirea corectă a sarcinii de către cursant), în timp ce conducerea transformațională se focalizează pe nevoile și motivațiile oamenilor, încercând să-i sprijine pe aceștia să se manifeste la întregul potențial. Liderul transformațional își propune o schimbare a conduitei celorlalți membri ai grupului (spre exemplu, să devină mai cooperativi și mai puțin conflictuali) și, în procesul de conducere, atât membrii grupului, cât și liderul însuși pot să se dezvolte în direcția unui astfel de set comportamental.

În 1985, B. Bass a dezvoltat o continuitate a conducerii transformaționale cu conducerea tranzacțională, cărora le-a adăugat conducerea „laissez-faire". Această continuitate s-a optimizat apoi într-un model care poate oferi o bază de reflecție, precum și o arie instrumentală persoanelor ce îndeplinesc funcții de lider. Modelul a încorporat șapte categorii de factori înșirați pe o axă de la eficient la ineficient și de la activ la pasiv: (1) influența idealizantă, (2) motivația inspirațională, (3) stimularea intelectuală, (4) considerația individualizată, (5) recompensa contingență, (6) managementul prin excepție și (7) „laissez-faire"-lui.

Primul factor al leadership-ului transformațional este intitulat influența idealizantă sau carisma și descrie liderii care acționează din ipostaza de modele puternice pentru membrii grupului lor; aceștia din urmă se identifică cu liderii lor. Nivelul de încredere în acești lideri este foarte ridicat; liderii carismatici oferă celorlalți un sens al misiunii lor, o viziune.

Cel de-al doilea factor al leadership-ului transformațional este motivația inspirațională; aceasta descrie lideri care comunică așteptări înalte celorlalți membri ai grupului, inspirându-i prin motivația de a deveni o parte a viziunii împărtășite în organizație. Acești lideri utilizează simboluri și dimensiuni emoționale pentru ca grupul să se focalizeze pe mai mult decât propriul interes. Stimularea intelectuală include liderii care își stimulează membrii grupului în a fi creativi, în a promova soluții neobișnuite pentru rezolvarea problemelor organizației; climatul de lucru este caracterizat de această fluență a noilor abordări. Considerația individualizată îi caracterizează pe liderii ce promovează un climat suportiv în care se acordă atenție problemelor și nevoilor membrilor grupului; activitatea liderului este în direcția unui antrenor (coach) și sfătuitor ce alocă un timp suficient pentru a-1 trata pe fiecare dintre membrii grupului într-un mod personalizat.

Pe lângă acești factori ai leadership-ului transformațional, pe modelul continuumului lui B.M. Bass și B.J. Avolio regăsim doi factori tranzacționali (recompensa contingență și managementul prin excepție) și un factor de nonleadership – „laissez-faire" (liderul abdică de la responsabilități, nu oferă deloc feedback ). Recompensa contingență se referă la procesul de schimb între lider și membrii grupului său în care efortul depus de aceștia din urmă este schimbat cu recompense specifice . Managementul prin excepție se referă la leadership-ul care presupune criticism corectiv, feedback negativ și întăriri negative; acest factor se poate regăsi sub două forme: în formă activă și în formă pasivă. Forma activă presupune un lider ce urmărește greșelile și încălcarea regulilor de către membri pentru a dezvolta un comportament corectiv , pe când forma pasivă presupune că liderul nu urmărește greșelile membrilor grupului, dar atunci când o problemă nu ajunge la o rezolvare corectă el intervine corectiv .

Modelul competențelor comunicative. Acest model propus de către Barge și Hirokawa pornește de la ideea că procesul de conducere implică anumite comportamente care ajută grupul să depășească obstacolele în atingerea scopurilor; acest lucru se petrece prin procesul de comunicare și liderul folosește competențele de comunicare într-un mod foarte flexibil. Dintre aceste competențe amintim comunicarea activă care folosește codări ale mesajelor ce le fac pe acestea clare și concise; astfel, cercetările au arătat că liderii sunt percepuți ca vorbind mai clar și mai fluent decât ceilalți membri ai grupului. Cu cât sarcina care trebuie rezolvată de către grup este mai complexă, iar rolurile membrilor sunt mai ambigue și climatul negativ, cu atât abilitățile de comunicare ale liderului devin mai importante.

Deciziile de mediere ale liderului

Tipul de intervenție (monitorizare/acțiune)

Nivelul de intervenție (internă/externă)

Funcțiile intervenției

Modelul de conducere de echipă

(adaptare după Peter G. Northouse)

II.4.4 Educația interculturală

Educația interculturală se dovedește a fi o cerință tot mai presantă într-o lume în care contactele între indivizi care aparțin unor culturi diferite cunosc o amploare fără precedent. Dialogul dintre culturi se constituie drept una dintre coordonatele fundamentale ale dezvoltării lumii. Astfel, educația interculturală este o formă de educație impusă de existența unui nou parametru cultural, creat de procesul globalizării.

Educația interculturală pornește de la premisa că prin asimilarea unor cunoștințe despre cultura țintă și a unor deprinderi specifice culturii respective se creează o bază solidă pentru interacțiune interculturală. Acest lucru se poate dobândi fie prin experiență directă, fie prin programe educaționale care au un efect pozitiv asupra dezvoltării individuale (echilibrul psihologic, încrederea în sine), a abilităților interpersonale (în interacțiunile cu membrii țării gazdă), a abilităților cognitive (o mai bună înțelegere a sistemului social și a valorilor țării gazdă) și adaptabilității și performanței în noul mediu cultural.

Educația interculturală are aplicații în două direcții diferite. Un efort major este axat pe orientarea celor care, într-o formă sau alta, vor avea un contact de durată variabilă cu o societate diferită cultural. Scopul acestui efort este de a furniza un cadru de referință pentru acțiunile și situațiile din context intercultural. Aici se include educația militarilor pentru a face față cerințelor unui mediu cu un caracter multicultural tot mai accentuat, și acest gen de educație se realizează în prezent pe scară largă în majoritatea țărilor dezvoltate.

A doua direcție este în stânsă legătură cu intensificarea caracterului multicultural al societăților de pe glob și se referă la educarea membrilor unor societăți multiculturale pentru a-i face mai receptivi la valorile și practicile culturale proprii și ale culturilor din țara de adopție.

Există și un alt aspect al educației interculturale carea fost evidențiat de Otto Klineberg, și anume faptul că șederea în străinătate reprezintă doar o parte a unui ciclu. Menționez acest studiu pentru că etapele lui se aplică și situația militarilor români aflați în misiuni în teatrele de conflict. Klineberg a identificat cel puțin cinci etape, fiecare dintre ele necesitând intervenții educaționale. Procesul începe cu selecția persoanelor destinate misiunii, pe baza unor criterii relevante. Cei selectați vor fi supuși unei orientări și instruiri inițiale, care are loc înainte de plecare. În această etapă, programele de educație interculturală se pot dovedi extrem de utile . În timpul misiunii, are loc educația permanentă, practică, la locul de muncă, în cadrul a ceea ce se numesc “microculturi internaționale”. În finalul misiunii are loc o instruire cu privire la revenirea la cultura de origine pentru a evita șocul cultural invers. Și în final, după întoarcerea acasă are loc împatrierea, uneori necesară, în special pentru cei care au lipsit din țară pe o periaadă lungă, pentru a facilita tranziția la cultura de origine.

Ca formă de învățare, educația interculturală are la bază o metodologie preponderent formativă axată pe două principii:

În primul rând, relativismul cultural, concepția potrivit căreia orice comportament cultural trebuie analizat numai prin raportare la contextul cultural în care apare. O cultură nu poate fi folosită pentru a judeca activitățile unei altei culturi. A vedea cultura proprie în contextul multitudinii culturilor lumii, a înțelege că nu poate să existe o ierarhie a culturilor și prin urmare a nu încerca impunerea culturii proprii în detrimentul alteia, a considera fiecare cultură drept o manifestare a diversității și creativității umane, cu tot respectul și admirația pe care acestea le merită, sunt atitudini care decurg din relativismul cultural și care reprezintă un fundal permanent pentru educația interculturală. Totuși, relativismul cultural nu trebuie absolutizat deoarece poate duce la acceptarea pasivă a unor forme culturale aberante. Focalizarea excesivă pe aspectele particulare, în detrimentul recunoașterii valorilor umane universale blochează inițiativele sociale și educațional.

Al doilea principiu este reciprocitatea, cu alte cuvinte interacțiunea și fertilizarea încrucișată a culturilor în contextul multiculturalității lumii. Educația interculturală se referă la cunoașterea și înțelegerea normelor, valorilor, comportamentelor din cadrul culturii țintă, dar și conștientizarea propriilor presupuneri culturale, pentru folosirea acestei înțelegeri în relațiile cu ceilalți. Acesta înseamnă conștientizarea valorilor și caracteristicilor culturale proprii și promovarea lor, nu în detrimentul altor culturi, ci alături de celelalte culturi ale lumii, ca o contribuție specifică la patrimonial cultural universal. În educația interculturală în relația dintre Sine și Celălalt este imperativ necesar ca între cele două laturi ale ecuației echilibrul să fie menținut. În caz că balanța se înclină spre Sine, există riscul etnocentrismului, iar în cazul accentului pe Celălalt apare riscul pierderii identității culturale.

Educația interculturală are drept consecință formarea unei noi identități individuale, mai bogate, prin asimilarea unor trăsături specifice limbii și culturii țintă. În cazul limbii engleze este vorba de valorile liberalismului individualist, individualismul, independența, unicitatea individului, implinirea personalității prin realizarea la nivel maxim a potențialităților și talentelor, valori care întregesc și dau pregnanță calităților poporului roman.

Adaptarea la specificitatea noii culturi impune dezvoltarea unei competențe interculturale, cu aspecte cognitive, emoționale și comportamentale. Din punct de vedere cognitiv este necesară asimilarea de cunoștințe – informații cu privire la regulile după care funcționează societatea, la nivel formal și informal, modul în care culturile descifrează realitatea, pe baza experiențelor și așteptărilor lor proprii, cunoașterea limbii ca vehicul esențial de comunicare. Programele de educație interculturală pot furniza informații relevante care se pot învăța prin memorare.

Din punct de vedere emoțional, la contactul cu o nouă cultură cel care trece prin această experiență trebuie să învețe să se obișnuiască cu absența unor lucruri familiare, a rețelor sale sociale și să înceapă să găsească surse de satisfacție în noile circumstanțe ale vieții. Pentru a face față acestor noi situații, educația interculturală poate dezvolta deschiderea și interesul față de noutate, acceptarea noului ca fiind o alternativă posibilă, toleranța și respectul pentru diferență, gândirea pozitivă, respectul pentru valorile general umane, înțelegerea sensibilităților specifice.

Din punct de vedere comportamental, trebuie să se asimileze un nou repertoriu de abilități de comunicare interpersonală și socială pentru a interacționa eficient într-o nouă societate. În acest sens, educația interculturală poate dezvolta la cei care urmează să interacționeze în mediu internațional sau anglo-saxon, capacitatea de a comunica în situații formale și informale, capacitatea de a înțelege și a evita situațiile neplăcute care apar ca urmare necunoașterii codurilor culturale diferite, flexibilitatea, capacitatea de a accepta reacțiile celorlați ca fiind o manifestare a ceea ce este uman etc.

Metode posibile de educație interculturală

Desigur, educația interculturală pornește de la furnizarea unor informații cu privire la cultura țintă. Aceasta este modalitatea cea mai obișnuită de orientare culturală. Fie că este vorba de prelegeri sau materiale video, eficiența acestora este limitată. În general, faptele tind să sublinieze aspectele exotice și ignoră lucruri mai obișnuite, dar importante în viața de zi cu zi. Eficiența este scăzută și ca urmare a atitudinii pasive a militarului, căruia nu i se cere altceva decât să memorize informațiile prezentate. Chiar dacă faptele sunt asimilate corect, aceasta nu înseamnă că ele vor duce la acțiune și mai ales la o acțiune acceptabilă din punct de vedere cultural. Instruirea cognitivă trebuie în mod necesar combinată cu forme de învățare participative. Informația nu trebuie neapărat furnizată de profesor, ci poate fi descopertiă de militarii înșiși.

Sensibilizarea culturală este o metodă prin care informațiile despre o altă cultură sunt însoțite de încercarea de a sensibiliza participanții la aspectele culturii proprii, cu alte cuvinte de a spori gradul de conștientizare a practicilor culturale proprii. Scopul este de a analiza diferitele comportamente culturale din perspectiva ambelor societăți. Ideea de bază a programelor de acest fel este relativismul cultural, faptul că puține valori și credințe și comportamente sunt absolute. Pe lângă memorare, această metodă implică și înțelegerea cunoștințelor predate. Astfel de programe operează cu obiective pe două niveluri:

1. Conștientizarea valorilor și atitudinilor tipice societății proprii, care ar putea fi respinse de membrii unei alte culturi.

2. Conștientizarea trăsăturilor, atitudinilor și prejudecăților personale.

Tehnica incidentului critic este o metodă foarte nouă care a început a fi folosită ca instrument de învățare în ultima jumătate a deceniului trecut. Ea constă în descrierea unor episoade sociale în care apare o neînțelegere sau un conflict ca urmare a diferențelor culturale dintre actori. Incidentele descriu doar ce s-a întâmplat și care sunt reacțiile și sentimentele părților implicate. Militarii trebuie să analizeze aceste incidente în detaliu și să descopere baza culturală a incidentului cu ajutorul instructorului care acționează ca facilitator. Scopul este de a atage din nou atenția asupra determinării culturale a atitudinilor participanților și a interpretării comportamentului altor oameni. Ca metodă se dovedește utilă în realizarea decentrării psihoculturale, pasul major în educația interculturală.

Tehnica incidentului critic are și o versiune mai sofisticată, cultural asimilator, o analiză a comportamentului cultural bazată pe un model teoretic explicit referitor la rolul jucat de atribuțiile isomorfe în facilitarea comunicării interpersonale. Conform acestei teorii, un obstacol major în realizarea comunicării interculturale este reprezentat de incapacitatea participanților de înțelege cauzele comportamentelor celor cu care vin în contact, cu alte cuvinte, de a înțelege corect motivele acțiunilor altor persoane.

Pentru a avea relații interculturale armonioase este nevoie ca cele două persoane care vin în contact, indiferent de cultura din care provin, să atribuie aceleași cauze comportamentului lor. Metoda constă în folosirea unui manual special , cultural assimilator, de fapt un manual de învățare culturală care cuprinde descrierea unor episoade în care interacționează două persoane din culturi diferite, iar aceste întâlniri se termină în neînțelegeri, ostilitate, jenă, ofensă. Spre deosebire de tehnica incidentului critic, în care era sarcina studenților să găsească cu ajutorul profesorului rădăcinile culturale ale unui anumit comportament, de această dată studentului i se prezintă variante de comportament, care corespund atribuirii unor diferite cauze pentru comportamentul anterior. Numai una dintre aceste atribuiri este corectă din punctul de vedere al culturii care se învață. Acestă tehnică de învățare culturală se realizează prin memorare de informații și prin înțelegere. Metoda este utilă și interesantă, implică un grad ridicat de participare a studentului și are un potențial bun de dezvoltare. Ea poate fi adaptată pentru programele de învățământ interculturale cu caracter general (incluzând probleme care apar în majoritatea interacțiunilor culturale) sau cu caracter specific (în cazul unor anumite culturi) și poate fi de asemenea folosită în programele de învățământ la distanță.

Învățarea prin experiență – acțiune sau interacțiune

Desigur, imersiunea totală în mediul culturii țintă este o modalitate foarte eficientă de a face educație interculturală, dar acest lucru nu este prea des posibil. Majoritatea profesorilor de limba engleză din Catedra de limbi străine a UNAp au beneficiat, de stagii de pregătire în SUA sau Canada, în timpul cărora fie au participat la un program teoretic de prezentare a culturii americane ( cursul “Introducere în cultura și civilizația americană”), fie au trăit numai experiența imersiunii în mediul cultural al țării gazdă (Canada). Transmiterea de informații a jucat un rol important, dar s-a luat în considerare și alternativa de a cunoaște realitatea culturală prin experiență directă. Totuși, deoarece această modalitate de a face educație interculturală este costisitoare, rămîne varianta unor simulări cu un grad ridicat de similitudine cu condițiile reale și jocurile pe roluri între studenți și vorbitori nativi sau persoane care pot juca rolul acestora. Important este gradul de participare al cursanților pentru că acesta sporește sentimentul de satisfacție față de procesul de instruire. Cu cât acesta este mai mare, cu atât cursul este perceput a fi mai relevant și mai util, ceea ce sporește motivația participanților. Programele cele mai eficiente combină abordările informative și cognitive cu cele practice, de dezvoltare a unor deprinderi, atitudini și comportamente.

Un rol esențial în comunicarea interculturală revine instructorului, care are sarcina de a crea contextul cultural al limbii și culturii țintă. Un bun profesor de limbi străine este un bun mediator al comunicării interculturale. El pune în contact două experiențe de viață, două paradigme culturale, două sisteme de valori, iar vehiculul este limba. Profesorul de limbi străine trebuie să fie el însuși un model de competență interculturală și toleranță, o persoană care demonstrează că și-a îmbogățit personalitatea ca urmare a contactului și cunoașterii unei noi limbi și culturi. Cultura nu este un supliment al cunoștințelor lingvistice, cultura limbii-țintă furnizează contextul din care invoresc abilitățile lingvistice. Prin întrega lui atitudine, prin modul de organizare a activităților, prin mesajele pe care le transmite, el poate creea un context foarte apropiat de contextul autentic al culturii și limbii pe care o predă, iar programul de instruire poate deveni o imersiune parțială în cultura limbii țintă.

În cultura occidentală profesorul are mai mult rolul de facilitator, organizator și critic prietenos, în timp ce în culturile orientale, și încă și în cultura noastră, studenții consideră profesorul mai mult ca un model de urmat, o autoritate în ceea ce privește subiectul pe care îl predă. Tradițional, în învățământul românesc, profesorul este deținătorul autoritar al cunoștințelor și singurul transmițător al acestora și se plasează în centrul procesului educativ. În ceea ce privește rolul cursantului , culturile orientale văd activitatea studentului ca fiind preponderent axată pe obținerea de rezultate, iar învățarea este considerată ca fiind realizată printr-o atitudine receptivă, de ascultare și reflecție. El trebuie să memoreze, să nu pună la îndoială exactitatea informațiilor transmise și să nu pună întrebări. A pune întrebări este un semn de lipsă de respect și duce la dificultăți inutile. În culturile occidentale cursanții sunt responsabili de pregătirea proprie, ei trebuie să-și dezvolte capacitatea de a lucra și cerceta independent, de a intra în dialog, de a formula păreri proprii și de a le justifica cu argumente, de a-și dezvolta gândirea critică. Profesorul acționează ca facilitator, el ghidează, susține și evaluează eforturile studentului. El trebuie să creeze contextul adecvat și să organizeze activități care să prilejuiască experiențe de învățare semnificative și să ofere oportunități pentru ca studenții să-și poată pune în valoare capacitățile.

Concluzii

Contactul dintre culturi reprezintă una dintre coordonatele dominante ale lumii moderne. Mai mult ca oricând, influențele pe care le exercită culturile cunosc o multitudine de ipostaze. Noul parametru cultural impune o nouă modalitate de abordare a educației : educația interculturală. În prezent, educația interculturală se adresează celor care își părăsesc mediul cultural pentru a trăi sau a îndeplini misiuni temporar într-o altă societate, sau celor care s-au stabilit într-o țară de adopție, și care trebuie să asimilize valorile noii culturi pentru a se integra în societate. Cum numărul acestora este în creștere permanentă, educația interculturală va cunoaște o dezvoltare accelerată. Dialogul dintre culturi se constituie drept una dintre coordonatele fundamentale ale dezvoltării lumii. Educația interculturală poate contribui la promovarea acestuia.

CAPITOLUL III

Gestionarea imaginii organizației

III.1 Imaginea socială a organizațiilor

Cu cât organizațiile sunt mai mari și desfășoară activități mai complexe, cu atât situația lor depinde mai mult de conexiunile pe care le realizează, cu atât imaginea despre organizație condiționează mai subtil performanțele acesteia.

Se poate aprecia că imaginea unei organizații este obiect de patrimoniu, fie că este moștenită , fie că este inclusă în totalitatea bunurilor organizației , fie că este considerată ca dimensiune nematerială, subiectivă, dar care poate fi apreciată în bani, întrucât are valoare de piață.

Imaginea organizațiilor publice cu vocație națională este foarte importantă pentru funcționarea în cadrul societății. Cu atât mai mult se impune acest lucru în cazul organizațiilor din sfera educației, sănătății, culturii, siguranței și apărării naționale, a căror situare în social conferă imaginii lor publice un grad înalt de relevanță.

Organizațiile enumerate mai sus nu pot funcționa eficient în societate decât dacă se bucură de o largă susținere socială, determinată, în primul rând, de încrederea populației în aceste organizații; încredere condiționată, la rândul ei, de modul în care organizațiile respective sunt percepute în societate. În această situație, se pot identifica numai două alternative realiste: organizațiile sunt percepute ca parteneri sociali viabili, de încredere, care gestionează eficient resursele societății sau sunt percepute ca parteneri sociali neviabili, care irosesc resursele societății, fără rezultate substanțiale în folosul acesteia. Volumul resurselor bugetare alocate organizațiilor bugetare depinde, pe lângă dimensiunea bugetului țării, și de imaginea pe care cetățenii, partidele politice și parlamentarii o au cu privire la utilizarea acestor resurse.

În plan internațional, imaginea organizațiilor cu vocație națională asociată cu imaginea de țară este deosebit de importantă. Așa cum adesea se invocă o scală a valorilor internaționale, pe baza căreia sunt ierarhizate statele în ce privește comportamentul lor democratic, respectarea drepturilor omului etc, tot așa pe plan internațional se cristalizează și se invocă, din ce în ce mai mult, o scală a imaginii sociale a statelor, care determină și impune atitudinea comunității internaționale față de ele. Nu de puține ori, în practica internațională, imaginea percepută a statelor a fost unul dintre elementele care au determinat fundamentarea deciziilor politice, economice, militaro-strategice etc. față de ele.

Considerentele invocate mai sus impun ca gestionarea imaginii organizațiilor să fie concepută ca o funcție a conducerii acestora. Prin gestionarea imaginii de către managementul organizației se asigură funcționarea normală a acesteia, reproducerea organizației în modalităp care facilitează integrarea în mediul social, evitarea disfuncționalităților de comunicare din interiorul organizației, evitarea disfuncționalităților de comunicare între organizație și mediul său extern.

Roger Muchielli definește imaginea ca "reprezentarea sau ideea pe care și-o formează indivizii unui mediu sau ai unui segment al publicului" ca urmare a receptării unor informații despre un obiect social. Și în cazul imaginii "este vorba despre o opinie sau despre o atitudine ale căror rădăcini sunt pentru majoritatea iraționale".

Abordarea constructivistă (J. Piaget), preocupată de structura și dinamica reprezentărilor, evidențiază importanța componentelor complexe ale limbajului și gândirii pentru construirea reprezentărilor și imaginilor. Acestea – reprezentările și imaginile – apar în conștiință ca urmare a unei activități psihice complexe, cu caracter constructiv, care vizează sinteza datelor senzoriale, reacțiile și acțiunile concrete ale indivizilor asupra realității.

Abordările teoretice întreprinse de Serge Moscovici, J. Abric, W. Doise, situate tot în cadrul concepției constructiviste, stipulează că reprezentările sociale sunt "un aparat evaluativ, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi". Pe baza elementelor principale ale reprezentării (nucleul sau nodul central și sistemul periferic), ei demonstrează atât posibilitatea conservării reprezentărilor, care absorb în nucleu sistemul de valori, cultura și normele sociale, cât și posibilitatea schimbării acestora datorită flexibilității și mobilității sistemului periferic, care permite ancorarea în realitatea imediată.

Imaginea este considerată ca parte componentă a reprezentării sociale, elementul ei stabil (nucleul) ce corespunde sistemului de valori compatibil culturii și normelor sociale date. Importanța imaginii este dată de posibilitatea ei de a contribui la formarea conduitelor și la orientarea comunicărilor sociale în modalități diverse: difuzare, propagare, propagandă.

Psihologia generală abordează imaginea în strânsă legătură cu componentele actului atitudinal-volitiv: percepție-evaluare-opinie-convingere-atitudine. Etapele parcurse de la receptarea obiectului social până la formarea imaginii sunt condiționate de cunoaștere, apreciere valorică, confruntarea argumentelor, verdictul valoric inițial (opinia), verdictul valoric stabil (convingerea). Imaginea, potrivit acestei concepții, este rezultatul declanșării unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului, îndreptate spre obținerea opiniilor și, ulterior, a convingerilor. Ca urmare, influențarea individului nu se poate face printr-un transfer de opinii sau convingeri, ci numai prin stimularea, declanșarea și generarea lor în individ cu ajutorul argumentului.

Teoriile fenomenologice situează imaginea în sfera experiențelor personale și a comportamentului individului. Experiența în desfășurare, imediată, trăită de oameni este esențială pentru formarea imaginilor. Omul, construindu-și modelele reprezentaționale asupra lumii, reușește, pe această bază, să-i dea acesteia un anumit sens. Se consideră că mecanismele interne implicite, generate în om de experiența proprie, fac posibilă formarea și cristalizarea imaginii de sine și a imaginilor despre lumea în care trăiește.

Potrivit paradigmei procesual-organice, oamenii dispun de bioprocesori și interpretori . Prin bioprocesori, oamenii aparțin bioorganizării pentru că bioprocesorii controlează procesele ce întrețin organismul și interfața lui cu existența înglobantă; interpretorii fac posibilă specializarea, transformă individul în om; ei se constituie preluând și procesând informația furnizată de bioprocesori, apoi se diferențiază și se autonomizează din ce în ce mai mult.

În funcție de natura semnelor utilizate în interpretări, se disting trei tipuri de interpretori: interpretori figurativi – cei care utilizează ca semne preponderent imagini; interpretori verbali -care utilizează ca semne grupuri de sunete articulate; interpretori armonici – cei care utilizează ca semne armonii sonore.

Potrivit concepției procesual-organice, pentru a procesa informație interpretorii au nevoie de trei elemente: criterii, reguli și informație procesată și stocată în memorie folosind diverse semne suport (figurative, verbale sau armonice sonore). Criteriile și regulile apar în condiții diferite, de aceea, trebuie să distingem între criterii și reguli care se formează în interpretori și rămân neexplicitate (implicite) și criterii și reguli care apar explicit în teorii, doctrine, ideologii etc. Criteriile, regulile și informația stocată în memorie devin interpretări-cadru implicite sau explicite pentru noile procesări.

Paradigma procesual-organică, afirmând existența interpretorilor, dă altă interpretare reprezentărilor, diferită de cea conturată în psihologii. În această paradigmă, reprezentările sunt interpretări-cadru ce rămân implicite în interpretori, acele interpretări-cadru care sunt implicate în direcționarea manifestărilor oamenilor și care pot activa sau orienta procesările ulterioare. în această accepțiune, imaginile oamenilor sunt interpretări-cadru derivate din reprezentări, care exprimă sintetic interpretări mai cuprinzătoare.

În raport cu aceste considerații, concepția procesual-organică definește imaginea ca interpretarea-cadru implicită, acea interpretare-cadru care se formează de la sine, prin procesări ce rămân neconștientizate și care se exprimă sub forma opiniilor, atitudinilor, convingerilor, credințelor, mentalităților sau simbolurilor socio-culturale.

Interpretările-cadru implicite sunt de natură simbolică sau analitică și pot fi produse de interpretori figurativi, verbali și armonici. Ca urmare, imaginile pot fi de natură simbolică sau analitică.

În producerea imaginilor, funcționarea interpretorilor conexați cu bioprocesorii este determinată, bioprocesorii putând bloca sau activa criteriile care funcționează ca imagini.

În raport cu interpretarea dată imaginii, ca produs al procesorilor de informații specifici omului, imaginile sociale pot fi interpretate ca ansambluri de criterii, reguli și interpretări implicite, care se formează de-a lungul timpului de la sine, moștenite și transmise prin tradiție și cultură, modificate și îmbogățite succesiv cu elemente noi, acceptate și asimilate de grup, în funcție de context, în modalități ce nu pot fi transparente pentru oamenii implicați.

Imaginile sociale depind de orizontul informațional în care se constituie. Se poate afirma că nu există imagine în sine, există imaginea unui anumit om despre un obiect social anume, formată în raport cu caracteristicile procesorilor săi de informații. Este plauzibil ca acești procesori să fie condiționați de vârstă, sex, religie, apartenență/neapartenență la organizații, nivel de cultură, nivel de instrucție, dar și de starea procesorilor săi.

Pentru a avea consecințe practice (metode), definiția imaginii trebuie operaționalizată. în acest sens, imaginea este definită ca un complex informațional generat de emiterea a două tipuri de mesaje: a) mesaje rezultate din funcționarea organizației și b) mesaje emise deliberat de structurile specializate. Se pune, astfel, problema posibilității studierii și evaluării mesajelor emise de organizație ca urmare a funcționalității ei și a mesajelor pe care le emite deliberat. Credem că primul pas care trebuie făcut în acest demers este să identificăm conținutul fiecărui tip de mesaj și apoi să stabilim relevanța acestor mesaje pentru cristalizarea imaginii sociale a organizației.

III.2 Elementele de identitate ale unei organizații

Imaginea organizației depinde, în mare parte, de modul de manifestare a elementelor ei de identitate. Principalele elemente de identitate ale organizației sunt: scopul organizației, obiectivele organizației, structura organizației, personalului organizației, cultura organizațională.

Scopul organizațional reprezintă însăși rațiunea constituirii și existenței organizațiilor. Simpla existență a scopului, extrem de necesară, nu este și suficientă. Afirmarea scopului, enunțarea sa, construcția unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim moment. Pentru realizarea unei imagini clare și distincte este importantă procedura de realizare a scopului. Transformarea scopului general în rezultate practice finale presupune: compatibilitatea între scopul general și scopurile individuale, între interesele și aspirațiile indivizilor care alcătuiesc organizația; participarea membrilor organizației la remodelarea și redefinirea scopului organizațional în raport cu schimbarea organizațională și dinamica scopurilor individuale; corespondența între scopul general și scopurile specifice (obiectivele organizației).

Obiectivele organizației trebuie să asigure traducerea în practică a scopului general, operationalizarea lui pe domenii de activitate, care să facă posibilă atât asumarea responsabilă de către membrii organizației a scopului general, cât și acțiunea convergentă a acestora pentru îndeplinirea fiecărui obiectiv în parte.

Structura organizațională influențează decisiv natura interacțiunii umane și modul de percepție a organizației. Mărimea organizației, numărul nivelurilor ierarhice (diferențierea pe verticală a organizației), numărul departamentelor, al substructurilor funcționale (diferențierea pe orizontală), complexitatea activității (diviziunea muncii, specializarea) își pun amprenta asupra întregii activități organizaționale, determinând conținutul și semnificația mesajelor rezultate din comportamentul organizațional. Structura reprezintă elementul de identitate, cu consecințe directe asupra tuturor componentelor organizaționale. Ea conferă distincție și specific imaginii organizației.

Personalul organizației este definitoriu pentru identitatea și imaginea acesteia. Esențiale pentru organizație sunt, simultan, relațiile oamenilor (interacțiunea umană) și relațiile fiecărui om cu structura de ansamblu a organizației. Calitatea oamenilor determină calitatea organizației și, de aceea, se impune o preocupare majoră pentru realizarea socializării și profesionalizării fiecărui om în parte.

Cultura organizațională cuprinde: miturile și credințele; simbolurile, ceremonialurile și ritualurile; limbajul specific; sistemul de valori și norme care orientează comportamentul.

Miturile și credințele cuprind istoricul faptelor care au determinat un comportament sau altul, succesele din trecut, oamenii de bază ai organizației, acei vizionari care au transformat organizația, imprimându-i o altă direcție.

Simbolurile, ceremonialurile și ritualurile scot în evidență ce este important să fie respectat în organizație. Steagurile, sigla și firma companiei relevă importanța și locul pe care îl ocupă anumite idei (idei-forță), evenimente și simboluri în viața și activitatea acesteia.

Ceremonialurile și simbolurile conferă valențe simbolice și emoționale unor acțiuni cu semnificație în relațiile organizației cu mediul social în care funcționează și cu proprii membrii: ceremonialuri de învestire în funcții, ceremonialuri de primire a oaspeților importanți, ceremonialuri de inițiere, ceremonialuri de ieșire din activitate a oamenilor etc.

Limbajul specific organizației cuprinde limbajul specializat și codurile de limbaj, însușirea limbajului specific se realizează prin socializarea organizațională și este esențială pentru integrarea individului și pentru posibilitatea lui de a comunica eficient în interiorul și exteriorul structurilor funcționale și ierarhice.

Valorile și normele sunt reflectate în structură, în reguli și proceduri care stabilesc ce este și ce nu este permis membrilor organizației. Ele sunt cuprinse în comunicarea organizațională, definesc statusurile și rolurile atribuite și asumate, comportamentul organizațional dezirabil și limitele competențelor și atribuțiilor membrilor cuprinși în structuri și ierarhii.

Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, tradiției, sistemului de credințe colective, normelor sociale date și contribuie la formarea conduitelor și orientarea comunicărilor sociale. Imaginile sociale se elaborează prin și în raporturile sociale de comunicare și, de aceea, se consideră că dinamica comunicării și dinamica imaginilor sociale se intersectează cu elementele mentalului colectiv, dintre care mentalitățile și orizontul de interpretare al oamenilor și grupurilor sociale joacă roluri fundamentale.

Mentalitatea – ansamblu de opinii, prejudecăți și credințe – influențează imaginile indivizilor, grupurilor umane și popoarelor, în primul rând, prin credințele și prejudecățile cu ajutorul cărora filtrează informația socială și orientează opinia oamenilor. Gustav Le Bon afirmă că opiniile sunt bazate, în principal, pe elemente afective și mistice, adică pe credințe și prejudecăți, de aceea depind exclusiv de reacțiile individuale pe care le modifică fără încetare mediul, caracterul, educația, interesul etc.

Orice comunicare se realizează într-un anumit orizont informațional și de interpretare. În spațiul social coexistă mai multe orizonturi de interpretare. Este plauzibil să afirmăm că toate domeniile activității umane cu simboluri și limbaj propriu se constituie în orizonturi de interpretare în care informația este procesată în mod specific. De aceea, se impune să distingem între aceste orizonturi de interpretare și să analizăm modul în care se procesează informația în fiecare. Demersul se impune cu necesitate în spațiul de interferență și influențare dintre orizonturile de interpretare și imaginile sociale ale indivizilor și organizărilor sociale.

În interiorul fiecărui orizont de interpretare a informației sociale se produc modificări, inclusiv discontinuități (modificări radicale). Fiecare orizont de interpretare conține (menține) în el pe lângă modalitățile corecte de interpretare a informației sociale și modalități eronate sau simplificatoare de procesare. Crizele care apar în domeniul economic, politic, ideologic demonstrează acest lucru.

Deformările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale sunt o rezultantă a modului în care se recepționează și procesează informația în spațiile sociale în care se construiesc imaginile. în aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolabile (valori, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități, credințe etc), dar și elemente controlabile (interese, decizii ale unor centre de putere etc), care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor sociale. Problemele sunt mult mai acute în situația când amimite otizoțituti de interpretate servesc drept mijloace de legitimare pentru agresarea imaginilor sociale ale oamenilor, organizațiilor, națiunilor care se situează în alte orizonturi de interpretare.

Elementul esențial al orizontului de interpretare este sistemul de referință al persoanei sau grupului direct implicat în percepția obiectelor și proceselor sociale. Sociologul Abraham Moles afirmă că fiecare om are un sistem de referință format din toate conceptele de bază rezultate din prelucrarea cunoștințelor acumulate în decursul vieții și stocate în memorie, din opinii păstrate, din prejudecățile asimilate de mentalul individual de-a lungul timpului. Sistemul de referință care ne determină să avem o anumită imagine despre obiect poate fi isemuit cu un "ecran" pe care se reflectă – direct sau mediat – fenomenele exterioare, informațiile sau deciziile cu care suntem confruntați. "Ecranul" este mai mult sau mai puțin dens, mai ordonat sau mai puțin ordonat, mai bogat sau mai sărac, în funcție de cunoștințele acumulate, de nivelul intelectual, de gradul de cultură și experiența persoanei respective.

În momentul în care suntem confruntați cu o "informație-stimul", aceasta se reflectă în sistemul propriu de referință, iar în urma procesării rezultă o opinie, o imagine, în general o atitudine care determină o acțiune.

Sistemul de referință este caracteristic și pentru grupurile sociale. El reunește elementele specifice grupului: credințe, atitudini, opinii, gesturi, norme, principii, valori, stereotipii.

Nu toate imaginile au același grad de relevanță pentru organizație. Gradul de relevanță este dobândit, în primul rând, de imaginile acelor procesori de informații (cetățeni, organizații, instituții) care au un anumit efect asupra existenței, dezvoltării și performanței organizației și a căror influență în timp este posibilă și probabilă. Este plauzibil ca acești procesori să obțină informații mai multe, mai curate (neafectate de medieri) și mai prompt ca alți procesori. Interesul acestor procesori pentru corecta înțelegere a situației organizației este, de asemenea, mai mare.

Așadar, în sensul deja exprimat, pot fi relevante următoarele imagini sociale: a) imaginile organizațiilor și ale categoriilor de cetățeni care se află în raporturi funcționale cu organizația; b) imaginile organizațiilor și categoriilor de cetățeni care pot fi afectate de organizația căreia îi evaluează imaginea; c) imaginea organizațiilor și cetățenilor care pot avea interese în raport cu organizația pe care o testăm; d) imaginile despre organizație care funcționează în interiorul acesteia și aparțin subsistemelor ei vitale (oameni, grupuri, lideri).

Decelarea imaginii organizațiilor după gradul de relevanță are o importanță deosebită pentru orientarea investigării spre ceea ce este semnificativ în sfera de manifestare a imaginilor sociale. Imaginile relevante formează un domeniu pe care organizația trebuie să-1 cunoască, să-1 interpreteze și să-1 evalueze corect. De acest lucru depinde, în mare măsură, adaptarea ei la mediul social, modelarea mediului în care funcționează, perspectivele organizației.

Strategii și tehnici de construire a imaginii organizației

O strategie de construire a imaginii unei organizații trebuie să urmărească, în primul rând realizarea și consolidarea identității acesteia în mentalul grupurilor-țintă relevante pentru echilibrul și funcționarea organizației. Literatura de specialitate, mai ales cea din domeniul marketingului, relevă preocuparea organizațiilor de a pune în practică strategii care urmăresc crearea unui climat pozitiv, marcat de credibilitate și încredere, crearea unei imagini distincte și clare în mediul social relevant și în sferele de interese, creșterea numărului de membri și susținători loiali ai organizației, determinarea și motivarea liderilor de opinie cu privire la problemele principale ale organizației, creșterea succesului pe piață prin captarea atenției, bunăvoinței și încrederii publicului.

Formularea unei strategii de imagine trebuie să țină seama de factorii strategici care definesc starea de ansamblu a organizației, situațiile favorabile care pot fi folosite de aceasta și elementele din mediul social care îi sunt potrivnice. Cei mai cunoscuți factori strategici, cu implicații majore asupra imaginii organizației, sunt: punctele tari ale organizației, punctele slabe, ocaziile favorabile (oportunitățile) și amenințările.

Structurile implicate în crearea imaginii organizației vor ține seama de acești factori atât în etapa de formulare a strategiei, cât și în etapele ce urmează: implementarea strategiei, evaluarea și controlul aplicării acesteia.

O strategie de construire a imaginii cuprinde, de regulă, următoarele elemente: scopul și obiectivele propuse, principalele componente ale imaginii organizației, categoriile de public-țintă, principalele mesaje care trebuie transmise pentru fiecare categorie de public-țintă, canalele de comunicare a mesajelor în raport cu specificul destinatarilor acestora, termenele de îndeplinire a activităților planificate, resursele materiale necesare, elaborarea și aplicarea programelor de relații publice pentru implementarea strategiei de creare de imagine.

O strategie de acest tip urmărește construirea unei imagini pozitive a organizației prin proiectarea personalității, caracterului și identității acesteia în mentalul individual și colectiv. Mai mult decât atât, aceste strategii au ca rezultat formarea unor imagini identitare, specifice ceea ce justifică descrierea acestui proces drept "construirea identității corporatiste" .

Cele mai cunoscute tehnici de construire a imaginii organizației sunt: utilizarea efectului haloului" (utilizarea imaginii unei organizații, unui individ sau unui fenomen ce are deja reputație, pentru a obține un plus de credibilitate pentru organizația proprie); răsturnarea imagologică (ansamblu de activități de relații publice care urmăresc schimbarea în timp scurt a caracterului imaginii unei organizații – din preponderent negativă în preponderent pozitivă – prin asocierea produselor și serviciilor acesteia cu evenimente pozitive de largă audiență și cu implicații majore în viața și activitatea oamenilor); utilizarea unitară a multiplicatorilor de imagine (informarea unitară a multiplicatorilor de imagine – angajați, foști membri ai organizației, clienți, vecini, admiratori, mass-media etc. – cu speranța că aceștia vor retransmite semnale și mesaje relativ unitare); diferențierea imaginii (diferențierea mesajului transmis cu accent strict numai pe caracteristicile proprii organizației)

Utilizarea acestor tehnici se face prin aplicarea lor individuală, de sine stătătoare, sau prin combinarea lor în funcție de scopurile urmărite, starea imaginii organizației, orizontul de interpretare a mediului social în care funcționează organizația, interesele manifeste ale categoriilor de public-țintă, caracteristicile spațiului mediatic/informațional în care se construiește imaginea organizației.

III.3 Evaluarea imaginilor sociale ale organizațiilor

Evaluarea corectă a imaginii unei organizații presupune capacitatea de a stabili o procedură care să îndeplinească condițiile de suficiență. Considerăm că o interpretare relevantă se obține numai pe baza suficienței criteriilor de evaluare, care trebuie să acopere întreaga sferă de manifestare și de relații a entității cercetate. Insuficiența criteriilor determină caracterul irelevant al imaginii obținute.

Rezultă că imaginea unei organizații poate fi evaluată în următoarele moduri: a) spontan; b) pe baza unor interpretări, în funcție de criterii insuficiente; c) pe baza unor interpretări în funcție de criterii suficiente.

Considerăm că o evaluare corectă a imaginii sociale a organizației, care să îndeplinească condițiile de suficiență, trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:

funcția reală a organizației în societate;

funcția atribuită organizației prin decizii explicite legalizate;

orizonturile de interpretare în care funcționează organizația (empirice, religioase, ideologice etc);

concepția de organizare a organizației;

normarea internă a organizației;

funcționarea efectivă a organizației și impactul social pe care îl produce.

Pentru realizarea evaluării propriu-zise a imaginii organizației, criteriile menționate trebuie supuse unui proces de operaționalizare, stabilindu-se sfera lor de cuprindere prin specificarea elementelor cu semnificație în cadrul fiecărui criteriu.

Funcția reală a organizației în socio-organizarea înglobantă poate fi identificată studiind îndeosebi: necesitățile sociale pe care organizația ar trebui să le satisfacă; funcțiile atribuite organizației de către organizarea socială care o înglobează; compatibilitatea între funcțiile asumate de organizație și rolurile organizației în sistemul social, așa cum decurg din entări; capacitatea organizației de a îndeplini funcțiile atribuite; dificultățile ce decurg, ii. din incapacitatea organizației de a satisface unele necesități identificate. Funcția atribuită organizației prin decizii explicite, legalizate influențează imaginea ției prin consecințele ei. De aceea, este util să se investigheze: compatibilitatea între atribuită și interesele sociale specifice domeniului de activitate al organizației; măsura în roncția atribuită organizației acoperă necesitățile ce au generat-o în domeniul specific din e; măsura în care funcția atribuită conferă organizației statusul și rolul social necesare lacționării optime a acesteia; decalajul între funcția reală și funcția atribuită organizației; |merea socială a funcției atribuite organizației; consistența și coerența sistemului legislativ I reglementează funcția atribuită organizației; concordanța între mijloacele necesare finirii funcției atribuite organizației și posibilitățile asigurării acestora.

Orizonturile de interpretare în care funcționează organizația se exteriorizează prin: teristicile culturale ale mediului social în care funcționează organizația; nivelul de instrucție al diului social, pe categorii de populație; genul de informații despre organizație accesibil oamenilor; ir&dul de conștientizare și de acceptare a funcțiilor organizației în societate; sursele de informare ale soățenilor despre organizație; perceperea posibilităților de acțiune a organizației în situații de criză; perceperea viitorului organizației de către structurile de bază ale societății.

Concepția de organizare a organizației se exprimă prin; calitatea organizării; caracterul organizării (tradițional, modern); compatibilitatea între funcțiile organizației și concepția de organizare; raportul dintre concepția de organizare și capacitatea de adaptare la schimbare a organizației; condițiile tehnico-materiale ale organizației; genul de conducere a organizației (empiric, ideologic, scientizat); fluxurile informaționale interne și externe ale organizației; sistemul de relații al organizației și modalitățile de materializare.

Normarea internă a organizației este semnificativă prin: concepția de normare; capacitatea autorității normative a organizației; compatibilitatea între normele interne ale organizației și legile care reglementează societatea; gradul de formalizare al organizației; raportul dintre normare și eficiența organizației; raportul dintre concepția de normare, caracterul normelor și adaptarea la schimbare a organizației; raportul dintre normele moderne și normele perimate în sistemul normativ al organizației; gradul de absorbție a valorilor sociale în sistemul de normare al organizației; raportul dintre exigențele sistemului normativ al organizației și posibilitățile îndeplinirii lor de către membrii acesteia; nivelul de cunoaștere și interiorizare a normelor de către membrii organizației, exprimat prin frecvența încălcării acestora.

Funcționarea efectivă a organizației devine semnificativă în formarea imaginii despre organizație prin: eficiența conducerii organizației; performanțele organizației; reprezentarea organizației în sistemele ierarhice de decizie; caracteristicile reproducerii organizației în societate; grupurile de interese interne și externe care influențează activitatea organizației; controlul conflictelor din cadrul organizației; climatul organizațional; motivația și moralul în cadrul organizației; relațiile efective ale organizației pe orizontală și verticală; încrederea de care se bucură organizația în mediul social relevant.

Modalități de evaluare a imaginilor sociale ale organizațiilor

Gestionarea eficientă a imaginilor sociale ale organizațiilor este imposibilă fără evaluarea acestora. Pentru evaluarea imaginii organizațiilor există mai multe metode, fiecare dintre ele având propriul nivel de operaționalizare și propria capacitate de discriminare.

Cea mai simplă modalitate de a afla informații despre imaginea unei organizații o reprezintă studiul notorietății. Această modalitate se referă la gradul de familiarizare a publicului cu organizația respectivă. Din acest punct de vedere, "a fi" pe piața informațiilor este echivalent cu "a fi perceput".

Încrederea instituțională este un alt mod de a evalua o organizație, prin prisma așteptărilor actorului social. Relația de încredere, așteptările difuze în raport cu o acțiune potențială se construiesc pe baza experienței proprii sau transmise . Partenerii relației de încredere sunt: investitorul de încredere, destinatarul de încredere și beneficiarul destinatarului. Dintre aceștia, numai investitorul de încredere este real. Ceilalți sunt termeni ipotetici care funcționează în raționamentul de încredere al investitorului.

Stocul de încredere al unei instituții se modifică pe măsură ce investitorul de încredere confruntă raționamentul său cu procesele reale de interacțiune socială. Astfel, comportamentul sub nivelul așteptărilor al destinatarului real al încrederii va diminua stocul de încredere, iar cele peste nivelul așteptărilor îl mențin sau îl sporesc.

Un alt mod de a evalua imaginea unei organizații o reprezintă metoda diferențiatorului semantic. Aceasta desemnează o "metodă de măsurare și analiză a conotațiilor semantice ale conceptelor sociale utilizate de oameni în relațiile sau interacțiunile lor". Metoda presupune parcurgerea a două etape distincte. În prima etapă, cercetătorul va selecta conceptele care caracterizează un anumit spațiu semantic. În a doua etapă, fiecare din aceste concepte va fi alăturat unei scale cu șapte trepte, ale cărei sensuri extreme sunt reprezentate de perechi de adjective cu sensuri polare opuse.

Evaluarea imaginii organizației se va face prin referirea subiecților mai întâi la o organizație ideală, iar apoi la organizația reală și concretă așa cum este percepută de subiecți. În acest caz, gradul de diferențiere între organizația ideală și cea reală poate da o măsură a discrepanței existente între cele două organizații, adică, în alți termeni, o măsură a deficitului de imagine al organizației reale față de cea ideală.

Evaluarea globală a imaginilor sociale ale organizațiilor este o metodă mai cuprinzătoare, care are în vedere problema coerenței și sensului imaginii (pozitivă sau negativă). În acest caz, trebuie pusă întrebarea dacă imaginile cu care operează o anumită organizație sunt coerente, pozitive sau negative.

Pentru a evalua coerența imaginii globale a organizației, trebuie să stabilim dacă au fost respectate criteriile de relevanță și apoi compatibilitatea/incompatibilitatea între imaginea populației, imaginea instituțiilor de stat, imaginea presei și autoimaginea organizației. Dacă toate aceste imagini sunt compatibile (cu o anumită abatere admisă), atunci imaginea este coerentă. Indicatorul sintetic, în acest caz, este cel care exprimă compatibilitatea/incompatibilitatea între imaginea presei și autoimaginea organizației, dacă se consideră că imaginea cetățenilor și imaginea organelor statului rămân constante.

Evaluarea va avea în vedere toate imaginile relevante pentru organizație. Întotdeauna există mai multe imagini despre aceasta, iar imaginile cristalizate în interpretorii sociali de informații nu pot fi însumate și nici discriminate prin investigarea unora și ignorarea altora. Imaginile cu care operează organizațiile trebuie să fie rezultatul analizei fiecărui “partener” cu care acestea întrețin relații de la relații de conducere, control, cooperare, până la relații concurențiale și conflictuale, identificându-se caracterul imaginii pozitivă, negativă), deficitul de imagine, elementele care potențează imaginea, elementele care erodează imaginea, elementele care conservă un anumit tip de imagine, factorii care ar putea duce la o răsturnare imagologică, precum și canalele cele mai eficiente de vehiculare a informațiilor între organizație și fiecare "partener" .

Din perspectiva invocată mai sus, gestionarea imaginii unei organizații se concretizează în activități distincte cu fiecare instituție, organizație, grup social, diferențiate în funcție de imaginea fiecăreia despre organizație. Această procedură permite analiza diferențelor dintre imagini, cauzele diferențelor la fiecare partener (interese, capacitatea de interpretare, deficit de informație etc.) și, în consecință, stabilirea măsurilor care să conserve sau să modifice imaginea – inclusiv prin corecții în organizație și în gestionarea ei , astfel încât organizația să nu fie afectată, relațiile să poată fi stabilite și desfășurate în interesul organizației și al partenerilor cu care întreține aceste relații.

CAPITOLUL IV

Studiu privind comunicarea interculturală în teatrele de operațiuni multinaționale

Prin studiul de față, mi-am propus să identific obstacolele comunicaționale apărute în timpul desfășurării misiunilor din cadrul teatrelor de operații multinaționale la care au participat militari de naționalitate română.

Am avut drept obiective următoarele:

Surprinderea caracteristicilor mediului militar specific unui teatru de operații, care influențează relaționarea participanților.

Identificarea sistemului valoric-normativ ce determină modul de comportament al militarilor.

Trasarea unor metode de optimizare a procesului de comunicare ținând seama de diferențele culturale.

Ipoteze:

În cadrul forțelor multinaționale compuse din militari ce apațin unor culturi organizaționale diferite , apar blocaje și obstacole în timpul desfășurării misiunilor.

Conflictele și tensiunile din cadrul grupului militar pot dispărea prin aplicarea unor metode pertinente de eficientizare a comunicării.

Eșantionarea și universul populației

Având în vedere obiectivele propuse, am utilizat date provenite în mod direct de la subiecți. Datorită faptului că studiul de față este unul exploratoriu – de dimensiuni reduse – am optat pentru un eșantion de intenționalitate de tip neprobabilist. Acest eșantion a cuprins un număr de 10 subiecți ce au fost intervievați. Din punct de vedere structural, acest eșantion a fost alcătuit din ofițeri ce au participat la un teatru de operații multinaționale în Afganistan, universul populației fiind reprezentat de Unitatea Militară 01042 Vânători de munte, Curtea de Argeș.

Diversitate în forțele armate multinaționale

Internaționalizarea vieții militare este deja un fapt recunoscut ca efect al schimbărilor intervenite după sfârșitul Războiului Rece. Schimbarea tipului de amenințare a generat schimbări în definirea noilor tipuri de misiuni ale forțelor armate, cât și în schimbări structurale ale organizațiilor militare. Reducerea efectivelor, o dată cu reducerea bugetului alocat armatelor, a impus combinarea forțelor militare și punerea în comun a resurselor pentru menținerea capacității operaționale, indiferent că este vorba de forțe multinaționale permanente sau temporare . Experiențele din domeniul internaționalizării afacerilor au demonstrat că o serie de eșecuri au fost înregistrate ca urmare a necunoașterii, neconștientizării și intoleranței față de diferențele culturale și instituționale dintre membrii organizațiilor aparținând diferitelor națiuni. Aceste cercetări au identificat o puternică omogenitate culturală în rândul forței de muncă naționale și o puternică eterogenitate culturala între națiuni .

În abordări mai recente , studii comparative de cultură organizațională militară au arătat că, dincolo de un specific comun, de o cultură militară internațională determinată de cerințele specifice de ordine și disciplină sau de raportarea la reguli și proceduri similare, culturile militare sunt purtătoarele elementelor culturilor naționale cărora le aparțin. Constituirea unor forțe compuse din (sub)unități și militari aparținând diferitelor națiuni, vorbind limbi diferite, educați în spiritul unor tradiții diferite și având perspective variate asupra organizației militare și profesiei de militar, ridică o serie de întrebări asupra modului cum ele reușesc să lucreze coerent, coordonat și integrat.

Diversitatea poate crește baza de resurse cognitive și abilități legate de sarcină și poate stimula creativitatea care are implicații în generarea deciziilor de calitate. Dar beneficiile potențiale ale diversității nu sunt întotdeauna predictibile și nu pot fi considerate ca de la sine înțelese.

Dublul control asupra militarilor din forțele multinaționale (național și multinațional) poate genera conflicte de rol și tensiuni între autoritățile desemnate să asigure cadrul propice îndeplinirii misiunii. De asemenea, diferitele perspective asupra timpului și punctualității pot crea neconcordanțe în comunicare, în diseminarea ordinelor sau transmiterea și primirea rapoartelor.

Din perspectiva teoriei identității sociale, diversitatea socială poate genera un context în care membrii organizației sunt predispuși la clasificări de tipul noi/ei, pe baza similarității demografice. Apare, astfel, o reducere a cooperării între militari aparținând unor națiuni diferite, chiar dacă ei acționează în aceeași structură multinațională pentru îndeplinirea aceleiași misiuni. Concomitent cu intensificarea neințelegerii și a conflictului, pot apărea coaliții bazate pe similarități culturale și demografice și favoritisme în alocarea resurselor.

În câmpul teoriilor identității, A. Smith,, afirmă că, de fapt, „construcția socială” văzută ca și categorizare, nu înseamnă în mod necesar o negare a realității identității, ci o subliniere a statutului ambivalent al acesteia: de produs real (esențial) și imaginat (construit) totodată. Tot pe aceleași coordonate se găsește și W. Connor când spune că „identitatea nu își extrage sustenabilitatea din fapte ci din percepții; nu din istoria cronologică/factuală ci din istoria sensibilă/simțită”, cu alte cuvinte identitatea este acolo, există, pentru că este percepută a fi acolo; este percepută a fi „eternă” și „deasupra timpului” și „nu faptele ci percepția faptelor este cea care ghidează atitudinile și comportamentul” .

Spre aceeași idee conduc și teorii din alte câmpuri ale sociologiei cum ar fi teoria structurării și ideea de dualitate a structurilor și agenților sociali a lui A. Giddens (1979). Fără îndoială o realitate „structurală” mai mult sau mai puțin fluidă în care actorul social performează există – fie că o vedem ca o construcție, ca o mare narațiune, existând instituții sau moduri tipificate de acțiune, simboluri sau memorii și interpretări „legitimizate” ale acestora, însă în același timp ea există numai în măsura în care este reprodusă de actorii sociali. Translatată în câmpul identității această idee ar putea suna în felul următor: identitatea există la nivel colectiv în măsura în care este reprodusă la nivel individual.

Așadar problema recunoașterii realității, unicității, stabilității și eficacității identității se pune în registrul actualizării sau producerii și reproducerii sale prin acțiunea social, fie ea discurs, atitudine sau comportament al actorilor sociali; cu alte cuvinte ea devine efectivă sau reală atunci când are implicații pentru actorul social și acesta se identifică cu ea. Putem spune plecând de la această idee că identitatea colectivă este identificarea cu ceilalți prin intermediul „elementelor” sau caracteristicilor similare.

Valorile constituie un fel de repere abstracte, absolute, ce nu pot fi observate nemijlocit, de care, fiecare colectivitate, comunitate, etnie, națiune se apropie prin intermediul culturii proprii, în decursul istoriei. Valorile adaugă o tușă importantă, poate chiar cea mai importantă, la portretul lui „cine sau ce este”. Una din definițiile valorii la care se raportează foarte mulți cercetători este cea a lui C. Kluckhohn: valoarea este o “concepție, explicită sau implicită, distinctivă pentru un individ sau caracteristică pentru un grup, cu privire la ceea ce este dezirabil, care influențează selecția modurilor, mijloacelor și scopurilor disponibile ale acțiunii”. Ele apar ca elemente ale universului simbolic, latent al realității și ca suport al nivelului actualizărilor. „Realizarea” valorii reprezintă așadar unul din motivele tuturor acțiunilor indivizilor, deci al întregii vieți sociale: „sistemul standardelor valorice instituționalizat în sistemele sociale și internalizat în personalități ghidează acțiunea” . Deoarece valorile orientează opțiunile și acțiunile oamenilor dar nu pot fi studiate direct, analiza lor implică investigarea nivelului actualizărilor deci al atitudinilor, cunoștințelor, comportamentului indivizilor.

Modalitatea în care națiunile, societățile și oamenii interacționează este profund influențată de valorile pe care le au. Acestea dictează ceea ce este bine sau rău ducând la proiectarea scopurilor și intereselor comune. Un element esențial al oricărui sistem este ideologia sa. Aceasta poate realiza integrarea comunităților, avansarea poziției unui anumit grup și încuraja oamenii să provoace schimbări sociale, economice sau politice.

Cultura este un factor necesar în explicarea și anticiparea compotamentului. Prin cultură înțelegem atitudini, valori și moduri de comportament într-o societate care sunt comune, învățate și transmise. Cultura include obiceiurile, folclorul, norme de comportare, limbajul trupului, gestica, mimica, vestimentația, percepțiile și modurile de gândire. Este impregnată în istorie, artă, mituri, legende și eroi. Produce reacții adecvate la diferite situații. Determină condițiile de manifestare și alte aspecte privind aproape toate manifestările interumane: cerutul scuzelor, recunoașterea, recompensa, pedeapsa, echitarea, vinovăția, rușinea, felicitările și premierea. Alege și aplică sancțiuni sociale și recompense. Se exprimă prin superstiții, cunoaștere normală și puncte de vedere. Încorporează simțul trecerii timpului, individualitatea, proprietatea, comunitatea, importanța personală și de grup. Stabilește ierarhia socială, definește reguli conform sexului, vârstei, poziției, religiei, bogăției, familiei și profesiei. În esență, cultura definește ceea ce este sau nu este bine, acceptat și normal.

Cultura se află în strânsă legătură cu societatea. Societatea se referă la acele trăsături mutuale, comune de comportament dintr-un anumit grup de oameni ce trăiesc în aceeași zonă geografică și au aceeași cultură. Societatea și cultura sunt concepte interdependente, nu pot exista separat. Totuși, nu sunt sinonime. Societatea se referă la oameni și la organizarea socială, în timp ce cultura se referă la modul lor de viață comun, învățat și transmis din generație în generație. Din cauza diferențelor de mediu și experienței istorice, membrii diferitelor societăți umane manifestă diferite trăsături de comportament.

Ca ideologie a diversității, multiculturalismul are menirea de a oferi un cadru de afirmare pentru identitățile de grup. C. W. Watson circumscrie multiculturalismul implicațiilor politice și filosofice presupuse de coexistența modalităților variate de situare a omului în lume și de modul în care diferite entități culturale luptă pentru recunoaștere, atât în cadrul statului național cît și în sistemul global . Multiculturalismul pare să răspundă necesităților unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identități capată forma unor răspunsuri în fața provocărilor aduse atât de către statul național, cât și de sfera transnațională și globală.

Multiculturalismul apare ca „un discurs tipic pentru o modernitate târzie care își asumă experiența socială a diversității și diferenței” . Gândirea postmodernă a pus în evidență relațiile de putere care se află în spatele revendicărilor privind identitatea culturală. În numele dreptului de exercitare a puterii se ajunge, în aparență, la o împingere în plan secund a drepturilor individului, în favoarea impunerii în sfera publică a drepturilor de grup. Este vorba însă de o noua percepere a individului. Nu individul este elementul cheie care dă identitatea de grup, ci apartenența la grup creează cadrul general de regăsire a identității personale. În acest fel se ajunge inevitabil la o politizare a identității și a culturii. Procesul este însoțit de o recunoaștere a pluralismului valorilor, a diferențelor și acceptarea punctuală și temporară a unor discriminări pozitive menite să corecteze inegalitățile și să asigure promovarea unor politici speciale pentru identitățile alternative.

Analiza diversității culturale

România se înscrie în tendința de internaționalizare a forțelor militare atât prin participarea la câteva inițiative regionale de constituire a unor structuri militare multinaționale permanente, cât și prin participarea la misiuni multinaționale în teatre de operații în afara granițelor.

Mi-am propus să determin aspectele specifice comunicării în cadrul forțelor militare multinaționale printr-un interviu acordat de către ofițerii unei unități militare de vânători de munte ce au participat la diverse teatre de operații de menținere a păcii în Afganistan.

Într-un sens foarte larg, Soeters (2001) definea cultura ca reprezentând „moduri comune de a vedea mediul, fiind în directă legatură cu valorile și prioritățile existenței, dar și cu convingerile subconștiente, cu ideile, interpretările și normele care sunt considerate a fi corecte“. Fiind un fenomen de grup, cultura este împărtășită de colectivități umane: națiuni, regiuni, organizații, școli, biserici și familii. Cultura este învățată și derivă din mediul social și nu din substratul genetic al unei persoane.

Cercetarea lui Hofstede (1981) asupra valorilor culturii în organizații abordează nivelul invizibil al valorilor culturale. Cultura este considerată o formă de „programare mentală“, colectiv împărtășită și susținută de indivizi într-o organizație sau grup etnic. Programarea culturală presupune că unele acțiuni sunt mai probabile în anumite culturi decât în altele.

Hofstede își construiește analiza pornind de la patru dimensiuni diferite ale valorilor de bază deținute de membrii diferitelor culturi.

Distanța față de putere – măsura în care inegalitățile de putere sunt percepute și acceptate în societate sau organizație. În societățile cu distanță mare față de putere, ierarhia este acceptată fără a se pune la îndoială legitimitatea deținătorilor puterii.

Evitarea incertitudinii – măsura în care situațiile incerte sunt percepute ca amenințătoare și încercarea de a le preveni prin reguli formale. Societățile cu un nivel ridicat al evitării incertitudinii reduc impactul acesteia prin instituirea de reguli, ritualuri și proceduri.

Individualism/colectivism – măsura în care indivizii au o motivație individuală, sunt orientați către susținerea proprie și viața privată sau au o orientare către stat, servicii sociale și munca în folosul comunității, ca integrare în comunități coezive.

Masculinitate/femininitate – măsura în care rolurile de gen sunt clar delimitate într-o societate (dacă atât bărbații, cât și femeile desfășoară roluri tradiționale) sau dacă ele se întrepătrund. În acest context, valorile „masculine“ presupun recompense materiale și succes în carieră, în timp ce valorile „feminine“ implică aspecte precum comuniune și sensibilitate față de ceilalți.

Operaționalizarea conceptului de comunicare interculturală

În urma interviului și analizei rezultatelor obținute, am ajuns la următoarele concluzii:
Caracteristicile organizaționale și psihosociale specifice unui teatru de operații constituie un cadru determinativ atât pentru mijloacele de realizare a conducerii cât și pentru competențele liderului. Teatrul de operații constituie un organism strict centralizat, menit să asigure unitatea de comanda (conducere) și de acțiune. Ca un instrument de realizare a acestei unități, decizia aparține exclusiv comandantului învestit cu autoritate deplină, privind utilizarea mijloacelor de realizare a acțiunii militare, fără însă ca aceasta să excludă pregătirea colectivă a deciziei respective cu ajutorul echipei de stat major.

Granițele existente la nivelul diferitelor structuri multinaționale nu sunt definiții mentale, create de militari; ele sunt derivate din realitățile rolului militar, din trăsăturile intrinsece profesiei care structurează existența grupului militar. Grupul militar este de fapt, rezultatul unei profesii, caracteristic fiindu-i faptul că este în același timp o organizație – o asociație creată pentru realizarea anumitor scopuri . Există un ansamblu de simboluri, însemne, ritualuri care înconjoară apartenența, identificarea cu grupul și care, evident, acompaniază inițierea noilor membrii. Participarea la organizarea și conducerea utilizării violenței armate implică responsabilitatea, disciplina, profesionalismul, precum și un ansamblu de valori și norme ce funcționează ca principii călăuzitoare în practicarea profesiei (demnitate personală, onoare, sinceritate). Aceasta furnizează și motivația profesională, satisfacția cu care este corelată profesia militară. Numai în acest context se poate înțelege faptul că rolul de militar participant la misiuni internaționale creează o serie de particularități psihologice, de trăsături de personalitate, larg determinate de modul în care acesta își duce viața și esențiale pentru modul în care se va comporta în timpul misiunilor.

Particularizând, în cadrul unui teatru de operații există mari diferențe în ceea ce privește modul de raportare la sarcină și conformarea la reguli, precum și la subordonarea față de superiorii de altă naționalitate. (Anexa 1). Europenii, în general, nu au întâmpinat dificultăți și nici nu au demonstrat idei preconcepute privind subordonarea, manifestând respect și considerație atât față de colegi, cât și față de superiori, indiferent de naționalitatea acestora. În schimb, occidentalii au avut o atitudine puțin diferită, afișând superioritate profesională și personală. Acest lucru a fost mai evident în cazul interacțiunilor cu superiorii străini, aceștia fiind considerați mai puțin pregătiți profesionali și capabili de a se adapta noilor situații internaționale.

Dar, în ciuda acestor mici neajunsuri , aceștia au prezentat și o serie de atuuri, cum ar fi creativitatea, deschiderea spre nou și liberatea de exprimare.

Gradul înalt de formalizare din armata română pune o serie de probleme în privința adaptării la solicitările de tip nou, a depășirii unor oscilații perturbatoare mai puternice care reclamă soluții noi sau modificarea structurilor interne. Trebuie specificat însă, faptul că formalizarea activității și a interacțiunilor poate fi aplicată armatei mai degrabă pe timp de pace. În condiții de război, are loc un masiv proces de readaptare bazat pe descentralizarea inițiativei, pe flexibilitate. (Anexa 2). În general însă formalizarea accentuată a modelelor de comportament, faptul că problemele și cazurile particulare sunt clasate și tratate conform unor criterii prestabilite creează condiții favorabile pentru apariția unor manifestări de conservatorism, care operează fie în interior, fie în relațiile cu mediul.

Astfel, nivelul ridicat de conformism și rigiditatea uneori evidentă a militarilor din zona centrală și de est a Europei determină grave blocaje comunicaționale, îngrădind posibilitățile și capacitățile de autoexprimare, de manifestare a personalității și de dezvoltare adaptativă a subordonaților. De asemenea, procesul de instrucție se desfășoară defectuos, având drept urmare rezultate slabe.

În afara diferențelor culturale și a influențelor vechilor sisteme politice (comunism), un cuvânt greu de spus îl are și experiența. Militarii ce participau pentru prima dată la astfel de misiuni au dovedit un grad redus de adaptare la condițiile specifice unui teatru de operații, ceea ce uneori a fost văzut ca o lipsă de profesionalism. De asemenea, aceștia au întâmpinat obstacole de comunicare interpersonală, socializarea lor nefiind una pertinentă. Munca în echipă, ce prezintă o importanță majoră în timpul desfășurării unei misiuni a fost realizată cu greu din cauza necunoașterii camarazilor și trăsăturilor acestora de personalitate.(Anexa 3)

Militarii cu experiență și-au format însă o serie de idei preconcepute privind colegii și superiorii de alte naționalitați, extrapolându-le asupra întregii structuri militare a acestora.

De asemenea, în ceea ce privește calitatea comunicării în timpul desfășurării diverselor misiuni de menținere a păcii din cadrul teatrelor de operații multinaționale, am ajuns la următoarele concluzii: pe de o parte, comunicarea în cadrul eșaloanelor de conducere s-a realizat, cu preponderență, în registrul reacțiilor negative și al întrebărilor multiple – ceea ce este firesc având în vedere că membrii acestuia se întâlneau, cu acest prilej, pentru prima oara –, iar pe de altă parte, a rezultat o pondere mare a comunicării legate de sarcină și o a doua relativ redusă a comunicării orientate către aspectele umane ale grupului militar. Pornind de la acest fapt, se poate presupune nevoia unor activități de pregătire, anterioare participării la misiuni multinaționale, în domeniul competențelor de relaționare interumană, ca un multiplicator al efectelor competențelor de sarcină și ca sursă de eficiență organizațională.

Dimensiunea de integrare a comunicării relevă că, în pofida rarelor antagonisme manifeste, relațiile interpersonale au fost totuși tensionate. Reacțiile de solidaritate s-au manifestat, în principal, fie pe modelul similarității culturale (turci/azeri, spre exemplu), fie al identității naționale.

Dacă în primele zile ale misiunii reacțiile negative au fost sporadice și s-a manifestat o nevoie crescandă de orientare, reacțiile negative s-au multiplicat și au crescut în intensitate ajungând la apogeu către finalul acesteia, înainte de disoluția grupului. Ele s-au manifestat mai pregnant în perioadele de „acalmie a luptei“ și în cele de maximă intensitate, când nevoia de lucru în echipă făcea ca rezolvarea sarcinilor să se realizeze prin cooperare cu ceilalți membri ai statului major. Tot spre finalul misiunii s-a observat o activitate aproape continuă de autodepășire și afirmare, camarazii fiind tratați cu o ușoară lipsă de sensibilitate și orgoliu.(Anexa 4)

Nevoile de orientare vizau nu numai aspectele legate de misiunea propriu-zisă, ci și pe cele privind facilitățile de cazare, asigurarea mesei, a timpului liber, relațiile cu familiile rămase acasă . În fața acestor nevoi de orientare, comandantul a jucat un rol important. Implicarea sa în activitățile administrative, altele decât cele specifice batalionului, a generat absența sa de la majoritatea sedințelor de informare și de la activitățile presupuse de procesul decizional.

Absența unor competențe specifice activităților dintr-un teatru de operații (necunoașterea procedurilor standard de operare) și a experienței anterioare în organizația de origine privind rolurile îndeplinite pe timpul misiunii, au generat, de asemenea, probleme de comunicare și tensiuni în cadrul grupului de lucru.

Circulația informației între membrii statului major a fost, uneori, un proces confuz și anevoios. Studii multiculturale realizate anterior (Schein, 1990) au relevat faptul că indivizi aparținând unor culturi diferite au percepții diferite asupra timpului, ceea ce generează întârzieri în transmiterea informațiilor sau în prezentarea la ședințele de coordonare. Astfel de comportamente s-au manifestat și în activitatea statului major vizat de această analiză.

Un alt aspect ce trebuie avut în atenție este cel legat de activitățile vizând procesul decizional. Fiecare etapă a acestui proces – de la primirea misiunii, analiza situației și până la luarea și implementarea deciziei – presupune comunicarea inter și intra grupală (cu subunitățile, cu eșalonul superior, cu organizațiile neguvernamentale). Chiar dacă formal se realizau ședințe de coordonare, acestea constau, în marea majoritate a situațiilor, în informarea cu privire la stadiul activității, informare realizată de fiecare compartiment, fără participarea tuturor la elaborarea cursurilor de acțiune și a documentelor de conducere și planificare.

Semnalez, de asemenea, bias-ul organizațional generat de apartenența la grupul național. Identificarea cu grupul național a fost, în unele cazuri, mai puternică decât cea cu grupul de apartenență (statul major), generând favorizarea conaționalilor și influențarea negativă a procesului decizional cu implicații asupra îndeplinirii misiunii și a cooperării între militarii participanți.

Absența cunoștințelor minime de limbă engleză și a unei terminologii militare a reprezentat, de asemenea, un factor cu efecte negative asupra comunicării în cadrul statului major. Unii membri ai statului major se exprimau greu în limba engleza, comunicarea realizându-se prin translație de către un conațional, ceea ce îngreuna procesul decizional.

O altă problemă a fost generată de monopolul asupra anumitor tipuri de resurse (comunicații, transport, birotică). Existența unui grup național într-o anumită poziție-cheie poate genera relații de putere între acest grup și ceilalți participanți la misiune, prin dependența acestora din urmă de resursele gestionate de primii.

De remarcat un element de comunicare simbolică – dincolo de respectarea tuturor regulilor formale de protocol în relațiile dintre oficialități și grupurile naționale participante – panoul cu fotografii din cadrul bazei și CD-ul cu fotografii realizate pe timpul misiunii . Acestea înfățișau cu preponderență anumite grupuri naționale, cele care aveau legatură directă cu resursele necesare realizării acestor materiale de prezentare. S-a resimțit absența din „bagajul“ militarilor români a materialelor de prezentare. Puținele materiale procurate din surse informale au fost foarte bine primite și au fost studiate cu interes de militarii din celelalte țări.

Cei care mai participaseră la astfel de exerciții sau la alte tipuri de activități internaționale în țări sau alături de conaționali ai membrilor statului major au găsit repede subiecte comune, ceea ce a permis o mai ușoară acomodare și crearea unui climat de încredere reciprocă.

Sugestii pentru comunicarea interculturală

În pofida faptului că nu putem face inferențe statistice cu privire la relațiile de cauzalitate dintre diversitatea culturală și comunicarea în mediul militar, putem stabili, utilizând rezultatele acestei cercetări, câteva măsuri care să ducă la îmbunătățirea comunicării militarilor români în mediile multiculturale. Pentru îndeplinirea cu succes a misiunii trebuie avută în vedere, nu numai comunicarea cu ceilalți membri ai forțelor multinaționale, ci și cu populația țării-gazdă.

Un prim pas ar fi informarea militarilor – înaintea participării la astfel de activități – cu privire la diferențele culturale, la obiceiurile și stilurile de viață ale populației țării-gazdă și ale celorlalți participanți. Conștientizarea diferențelor, dublată de însușirea modalităților de surmontare a dificultăților în comunicare, reprezintă un bun punct de plecare într-o colaborare internațională eficientă.

Organizarea unor activități – în perioada de pregătire a misiunii sau la începutul exercițiului multinațional – care să vizeze antrenarea competențelor de lucru în echipă și depășirea problemelor de integrare și comunicare, ar putea crea un climat de încredere care să reprezinte baza unor decizii și acțiuni ulterioare eficiente. Dotarea militarilor prezenți la astfel de activități cu materiale de informare și protocol ar putea contribui la depășirea unor bariere determinate de lipsa informațiilor și evitarea unor situații jenante.

Asigurarea unui anumit nivel de competență lingvistică trebuie dublată de cunoașterea terminologiei militare care să permită o bună comunicare și înțelegerea documentelor și termenilor specifici utilizați. De asemenea, legătura cu familiile rămase acasă reprezintă un element important al comunicării într-un mediu multinațional, atât timp cât resursele de comunicații nu sunt la dispoziția tuturor iar resursele naționale sunt insuficiente.

Metodele de instruire în comunicarea interculturală sunt variate, de la exerciții tip hârtie/creion până la jocuri de rol și simulări.

Abordarea competențelor simple este o metodă utilizată pentru sarcini puternic standardizate și constă în furnizarea unor instrucțiuni scrise pentru gestionarea unei situații interculturale. Un exemplu ar putea fi acela al modului în care ne cerem scuze. Pașii care ar trebui urmați în acest caz sunt:

* se decide daca este nevoie de o scuză

* se decide modul de scuzare (verbal sau în scris);

* se alege timpul și locul;

* se are în vedere sinceritatea demersului.

Gestionarea diferitelor sarcini poate fi abordată într-un mod asemănător, dar aceasta presupune mai degrabă furnizarea de concepte, decât niște simpli pași, precum în cazul negocierii, de pildă. Aceste sugestii se concretizează sub forma unor întrebări cu privire la modul de acțiune specific membrilor unei culturi în anumite situații (spre exemplu: Care ar fi tehnicile de persuasiune folosite în general într-o cultură anume? Ce rol joacă tăcerea pe timpul negocierii? Cum trebuie arătat respectul pentru membrii cu status înalt ai altui grup cultural? În cazul unor situații jenante cum pot militarii noștri să-i ajute pe cei aparținând altor culturi să își protejeze imaginea?)

Incidentele critice sunt utilizate ca studii de caz în discuțiile din perioada de pregătire a militarilor. Prezentarea unor astfel de incidente intervenite între membrii unor culturi diferite este urmată de adresarea a trei întrebări la care militarii trebuie să răspundă: 1) Cum v-ar plăcea să reacționați? 2) Cum se așteaptă ceilalți să reacționați? 3) Cum veți reacționa?

Asimilatoarele culturale sunt instrumente de tipul creion/hârtie, cu ajutorul cărora militarii sunt familiarizați foarte ușor cu elementele specifice altei culturi. Un astfel de instrument prezintă mai multe incidente critice și una sau mai multe întrebări cu variante multiple de răspuns. Răspunsurile la întrebări relevă militarilor valorile și asumpțiile de bază specifice unei culturi. Un astfel de incident, de pildă, ar putea fi acela în care un copil somalez are un braț rupt și mama lui vrea sa vadă un vraci. Se adresează medicului român care nu mai așteaptă venirea vraciului. Ulterior, medicul observă că mama nu mai vine cu copilul pentru a vedea evoluția acestuia. Întrebările ce pot fi adresate militarilor în acest caz pot releva importanța binecuvântărilor și a ritualurilor pentru populația somaleză.

Alte metode, precum vizionarea unor filme, discuțiile, lecturile pot fi la fel de utile în instruirea militarilor pentru a gestiona eficient diferențele culturale.

Concluzii

Procesul de comunicare reprezintă cadrul esențial al interrelaționării oamenilor, al creării și reglării interacțiunilor grupurilor din care fac parte sau a organizărilor ce îi înglobează fiind absolut necesară coexistenței corecte a acestora și realizării unor structuri societale avansate.

Indiferent de specificul organizațiilor, acestea nu pot evolua fără o comunicare eficientă, blocajele iminente ale acesteia neputând fi soluționate pertinent.

Știința comunicării își construiește domeniul său de studiu pe informații provenind din domeniul sociologiei, psihologiei sociale, lingvisticii, semioticii, managementului, aspect ce conduce la definirea ei ca o știință de contact.

Nu există domeniu de activitate socială în care știința comunicării să nu-și poată evidenția existența, aceasta reprezentând un liant, ce crează, dezvoltă și menține multitudinea relațiilor interumane pe care se sprijină existența socială.

Factori de natură economică, culturală sau politică au condus la o accentuare deosebită a rolului pe care îl au procesele de comunicare în viața socială. Trecerea la așa numita industrializare “rafinată”, globalizarea de esență mediatică și rearticularea mecanismelor electorale în direcția “teledemocrației” s-au răsfrânt asupra abordărilor teoretice, domeniul comunicării părând să-și piardă orice drept de delimitare

În lucrarea de față am abordat problematica comunicării din punctul de vedere a mai multor modele științifice: modelul mecanicist, modelul interacționist și modelul organicist. Fiecare dintre acestea presupun un orizont de analiză diferit. Astfel, modelul mecanicist sau cauzal consideră comunicarea ca pe un act interindividual de transmitere a cărui principală trăsătură este linearitatea, presupunând un emițător, un receptor și un mesaj. Comunicarea este percepută ca un act voluntar, rezultat al unei determinări punctuale și care se împlinește prin realizare.

Imaginea este aceea a unui mecanism în care procesul, pentru a fi analizat, poate fi descompus în elemente.

Modelul interacționist abordează comunicarea ca pe un proces interacțional, iar problema tulburărilor de comportament ca pe o chestiune pusă nu la nivelul individului izolat, ci al nivelul interacțiunii elementelor sistemului din care face parte bolnavul. Cadrul obișnuit în care se desfășoară viața privată a oamenilor, familia, se supune unor reguli psihologice care subsumează relațiile dintre membrii ei. Fiind un sistem deschis, reprezintă și un ansamblu ierarhizat, în care fiecare nivel servește drept context pentru nivelul inferior, principiul totalității determinându-ne să o considerăm un ansamblu ce se supune unor reguli de funcționare distincte de cele la care se supun membrii ei, luați izolați.

Modelul organicist, cel mai complex, pune accentul pe relație, nu pe elementele ei constitutive, subliniind că această relație este considerată productivă. Interacțiunea comunicațională produce cunoștințe, intersubiectivitate; ea are ca rezultat limbajul și discursul, precum și grupul social. Bange definește interacțiunea drept „un joc complex de așteptări reciproce, în care subiecții își formează identitatea în și prin sistemul interpersonal și în cadrul acțiunilor sociale, un joc complex în care realitatea socială se construiește prin intercomprehensiune".

În urma analizei acestor modele teoretice am descris rolul și caracteristicile comunicării în organizația militară, precum și rolul pe care îl joacă liderul militar în eficientizarea comunicării.

În partea a doua a lucrării am expus blocajele comunicaționale, cauzele apariției acestora și modul de soluționare. Indiferent de tipul acestora sau nivelul la care apar, comunicarea este mult deteriorată, precum și relațiile bazate pe aceasta. În contextul actual în care au loc numeroase transformări politice, militare, economice, sociale, cultura a avut, de asemenea, mari influențe asupra comunicării, mai ales în context militar, în cazul teatrelor de operații multinaționale.

Contactul dintre culturi reprezintă una dintre coordonatele dominante ale lumii moderne. Mai mult ca oricând, influențele pe care le exercită culturile cunosc o multitudine de ipostaze. Noul parametru cultural impune o nouă modalitate de abordare a educației : educația interculturală.

În partea a treia am surprins aspecte privind imaginea organizațiilor și rolului pe care îl are cultura organizațională. Cu cât organizațiile sunt mai mari și desfășoară activități mai complexe, cu atât situația lor depinde mai mult de conexiunile pe care le realizează, cu atât imaginea despre organizație condiționează mai subtil performanțele acesteia.

Se poate aprecia că imaginea unei organizații este obiect de patrimoniu, fie că este moștenită , fie că este inclusă în totalitatea bunurilor organizației , fie că este considerată ca dimensiune nematerială, subiectivă, dar care poate fi apreciată în bani, întrucât are valoare de piață.

Imaginea organizațiilor publice cu vocație națională este foarte importantă pentru funcționarea în cadrul societății. Cu atât mai mult se impune acest lucru în cazul organizațiilor din sfera educației, sănătății, culturii, siguranței și apărării naționale, a căror situare în social conferă imaginii lor publice un grad înalt de relevanță.

În final, am realizat un studiu în care am analizat comunicarea interculturală în teatrele de operațiuni multinaționale. Ținând cont că, dincolo de un specific comun, de o cultură militară internațională determinată de cerințele specifice de ordine și disciplină sau de raportarea la reguli și proceduri similare, culturile militare sunt purtătoarele elementelor culturilor naționale cărora le aparțin. Constituirea unor forțe compuse din (sub)unități și militari aparținând diferitelor națiuni, vorbind limbi diferite, educați în spiritul unor tradiții diferite și având perspective variate asupra organizației militare și profesiei de militar, ridică o serie de întrebări asupra modului cum ele reușesc să lucreze coerent, coordonat și integrat.

Diversitatea poate crește baza de resurse cognitive și abilități legate de sarcină și poate stimula creativitatea care are implicații în generarea deciziilor de calitate. Dar beneficiile potențiale ale diversității nu sunt întotdeauna predictibile și nu pot fi considerate ca de la sine înțelese.

De asemenea, în pofida faptului că nu am putut face inferențe statistice cu privire la relațiile de cauzalitate dintre diversitatea culturală și comunicarea în mediul militar, am stabilit, utilizând rezultatele acestei cercetări, câteva măsuri care să ducă la îmbunătățirea comunicării militarilor români în mediile multiculturale, în vederea îndeplinirii cu succes a misiunii.

Bibliografie

Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of Comunicative , Editura Teora, București, 1999

Mattelart, A., Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2001

Shannon, C., Weaver,W., Teoria Comunicării, Editura Humanitas, București,1998

Durand, J., Les formes de la communication, Editura Dunod, Paris, 2000

Winklin, Y., Modele de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2003

Lohisse, J., De la transmiterea mecanică la interacțiune, Editura Polirom , Iași, 2002

Marin, V., Comunicare, Editura Universitatea Transilvania, Brașov, 2005

Yves Wonkin, Les cahiers de psychologie sociale, Universite de Liege, 2001

Watzlawick, P. , Psihosociologia actului de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000

Marc, Picard , L'interaction sociale, Editura Integra, Iași, 2001

Willet, G., Modele științifice, Editura Teora, București, 2002

Moles, A., Semiotica, Editura Polirum, Iași, 2002

Morin, E., Science avec conscience, Fayard, Paris, 1998

Wiener, Cyber netics or control and communication in the animal and in the machine, Editura Teora, București, 2003

Morin, E., La Methode, Editura Tritonic, București, 1999

Wiener,N., Știința comunicării, Editura Polirom, Iași, 1997

Morin, E., Science avec conscience, Editura Teora, București, 2000

Morin, E., La nature de la nature, Editura Integral, București, 2002

von Foerster, Dialoguri , Editura Integrum, București, 2001

Ruyer, R., La cybernetique et l’origine de l’information, Editura Flammarion, Paris, 1996

Abric, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002

Habermas , J., Theory, research and practice, State University of New York, Albany, 1996

Berne, E., Harris, T., Comunicare interpersonală , Editura Politica, București, 1997

Pedler, E., „Sociologia comunicării”, Editura Cartea Românească, București, 2001

Culda, L., Gestionarea organizațiilor, Editura Licorna, București, 2001

Coman, M., Introducere în sistemul mass-media , Editura Polirom, Iași , 1999

Elena Purumb, Comunicare și negociere, Editura Polirom, București, 2004

Rotariu, T., Iluț, P., Comunicare, Editura Mesagerul Cluj-Napoca, 1999

Szczepanski, J., Noțiuni elementare de sociologie, Editura Științifică, București, 1997

Graham, H.T., Bennett, R. Studii de comunicare, Editura Humanitas, București, 1999

Leavitt, Bavelas, Barett, Rețele de comunicare, Editura Polirom, Iași, 1999

Marcela Luca, Deprinderi de comunicare, Editura Humanitas, București, 2003

Luthans, Ap., Sociologia comunicării, Editura Integral, București, 2001

Col. Dr. Trecu, V., Comunicarea în organizația militară , Editura Hyperion, București, 2000

Neagoe, V., Rizescu, A., Comunicare,Relații publice și protocol, Editura AFT, Sibiu, 2006

Marin, V., Comunicare, Editura Universitatea Transilvania, Brașov, 2005

Fabrice Lacombe, Introducere în știința comunicării , Editura Polirom, Iași, 2005

Regester, M., Obstacole în comunicare , Editura Teora, București, 2005

Pânișoară, O., Comunicarea eficientă , Editura Polirom, București, 2004

Ross, R., Ross, M., Cum să asculți eficient, Editura Hyperion, București, 2001

Myers, Comunicare și feedback , Editura Polirom, Iași, 2001

DeVito, Tehnicile învățării rapide , Editura Politica, Iași, 1990

Monica Voicu, Rusu, C., Comunicare interpersonală, Editura Teora, Iași, 2002

Regester, M., Studii, Editura Humanitas, București, 2005

Rotaru, N., Dialog, Editura Militară, București, 2002

Tippet, F., De ce așa mult dincolo de cuvinte, Editura Trident, București, 2000

Rotaru, N., Comunicarea în organizațiile militare, Editura Tritonic, București, 2005

Fromm, E., Texte alese, Editura Politică, București, 1998

Becker, D., “Comunicarea ca misiune a militarilor”, 1999

Northouse, Comunicarea eficientă, Editura Integral, București, 2001

Gamble, Gamble, Leadership Editura Hyperion, București, 2003

Brilhart, Galanes, Leadership , Editura Teora, București, 2000

Jacob, Leader-Member Exchange, Editura Politica, București, 2002

Dansereau, Graen, Communication and leadership , Editura Read, Haga, 2000

Dansereau, Comunicare, Editura Hyperion, Iași, 1999

Graen, M. Uhl-Bien, Procese funcționale în cadrul grupului, Editura Humanitas, București, 1999

Bass, B, Leadership, Editura Polirom, Iași, 2001

Brilhart, Galanes, Overseas students in higher education , Editura Teora, București, 2001

Klineberg, O., The role of international university exchanges , Editura Bochner S , Cambridge, 2002

Cucoș, C., Educația. Dimensiuni culturale și inteculturale , Polirom, București, 2000

Toffler, A., Previziuni și premise, Editura Antet, București, 1999

Adamopoulos, J., Lonner, W.J., Absolutism, relativism and universalism in the study of human behaviour in Psychology and Cultura , Editura MA: Allyn&Bacon, Simile, 2000

Jaspers, J., Hewstone, M., Cross-cultural interaction, social attribution and intergroup relations , Editura S. Bochner , Cultures in Contact: Studies in Cross-Cultural Interaction, Oxford, Pergamon, 1999

Cortazzi, M., Jin, J., Communication for learning across cultures, Editura D. McNamara , Routledge, 1999

Bălan, N., Psihologie și pedagogie militară, Editura Militară, București, 1998

Neculau, A., Reprezentările sociale – dezvoltări actuale, Editura Militară, București, 2000

Husserl, E., Meditații carteziene, Editura Humanitas, București, 1999

Culda, L., Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1998

Culda, L. , Procesualitatea socială , Editura Licoma, București, 1996

Chiciudean, I., Gestionarea imaginii în procesul comunicării, Editura Licorna, București, 2004

Le Bon, G., Opiniile și credințele , Editura Științifică, București, 2001

Wilcox, D., Ault, Ph., Agee, W., Public Relations: Strategies and Tactics, Editura Harper Collins Inc., New York, 2002

Kotler, Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, București, 2002

Vlăsceanu, M., Psihosociologia organizației și a conducerii, Editura Paideia, Iași, 2001

Florea, M., Popa, C., Structurile organizaționale și eficiența acțiunii, Editura Academiei, București, 2002

Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 2000

Sandu, D., Sociologia tranziției – valori și tipuri sociale în România, Editura STAF, București, 2003,

Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 2004

Hofstede, G., Managementul structurilor multiculturale, București, Editura Economică, 1998.

Soeters, J., Multinational collaboration in 1st German-Netherlands Corps. A preliminary raport for commanders, Reserch rapport, KMA, 2005

Smith, A., The nation: real or imagined?, Penguin Books, London, 1999

Connor, Walker, The timelessness of nations in Nations and Nationalism, London, 2004

Parsons, Shills, „Values and social systems”, in Culture and Society, Cambridge: Cambridge University Press, 2001

Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București,2002

McQuail, D., Comunicarea, Institutul European , București, 2001

Anexa 1

Distanța față de putere

Anexa 2

Nivelul de evitare a incertitudinii

Anexa 3

Individualism / Colectivism

Anexa 4

Masculinitate / Feminitate