Cunoasterea Lui Dumnezeu

“ Și aceasta este viața veșnică:

să te cunoască pe Tine,

singurul Dumnezeu adevărat

și pe Iisus Hristos Pe

care L-ai trimis” (Ioan 17-3).

Dedicații

Înalt Prea Sfințitului Părinte Decan Nifon Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, cu aleasă recunoștință pentru părinteasca grijă, cu care mi-a călăuzit pașii în timpul studiilor, pentru deosebita căldură, cu care m-a înconjurat în toată această perioadă.

Prea Cucerniciei Sale, Prea Cucernicului Părinte Profesor Doctor Dumitru Radu cu aleasă considerație pentru căldura sufletească cu care m-a înconjurat și sincere mulțumiri pentru competentele sfaturi pe care mi le-a dat la întocmirea acestei lucrări.

Preoților și profesorilor mei de la Facultatea de Teologie din Târgoviște, pentru recunoștința ce le-o port pentru eforturile depuse în vederea formării mele intelectuale, morale și religioase.

Nemărginită dragoste și profund respect, părinților mei pentru eforturile deosebite ce le-au făcut în vederea educării și susținerii mele în școală.

CUPRINS

INTRODUCERE

Cunoașterea este o necesitate. Omul nu poate trăi fără să cunoască. Realitatea înconjurătoare, văzută sau nevăzută, este obiect al cunoașterii. Noi înșine suntem obiect al cunoașterii pentru alții, dar și obiect al propriei noastre cunoașteri.

Nu este de condamnat încercarea minți de a-L cunoaște pe Dumnezeu, Dimpotrivă. Cunoașterea lui Dumnezeu este o poruncă pe care o știm din Revelația Sa culminantă în Fiul Său făcut Om: “aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”(Ioan 17.3). Putem spune că finalitatea tuturor formelor de cunoaștere a necunoscutului din noi și din jurul nostru este cunoașterea lui Dumnezeu. Este suficientă numai cunoașterea Lui mentală? Nicidecum! Mental, ne putem chiar îndoi de existența ei. Mental, o putem face chiar să nu existe pentru noi. Acesta este riscul pe care și-l asumă ființa umană atunci când crede că-L poate cunoaște și pe Dumnezeu numai cu mintea.

Prin urmare, avem datoria să-L cunoaștem pe Dumnezeu, dar și conștiința că, pentru anumite căi de abordare, de obicei, căile naturale, El este de negăsit și de necunoscut. Pentru noțiunea iluminată de har, cunoașterea lui Dumnezeu este posibilă, dar splendorile ei rămân negrăite. Numai cu mintea neluminată de har, atunci când este cinstit cu sine însuși, omul poate să spună cel mult că Dumnezeu este, nu și ce sau cum este. Și aceasta, pentru că una din cauzele imposibilității cunoașterii lui Dumnezeu cu mintea rezidă în adâncul de nepătruns care separă creatura de Creator.

Iată pentru ce cunoașterea lui Dumnezeu este dependentă întru totul de revelație și nu de cugetarea subiectivă. De aceea Sfântul Pavel spunea în Epistola către Galateni (49) că am fost cunoscuți de Dumnezeu. Prima cale a cunoașterii lui Dumnezeu constă în revelația cunoașterii sale. El se revelează pentru că vrea să ne mântuiască.

Cunoașterea lui Dumnezeu trebuie să fie activată întotdeauna pornind de la relația care există între Tatăl cel necunoscut și Fiul Care-L face cunoscut, dar prin Care Tatăl ne-a și cunoscut. Cerinței insistente a lui Moise (Exod. 33, 13) de a-l vedea pe Dumnezeu i s-a răspuns “nu va vedea omul fața Mea și să trăiască” (33, 20), pentru că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Cu toate acesta, în Fiul Său, Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut: “Fiul cel Unul Născut Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan, 1, 18). “Cel care M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Prin textul de mai sus, Scriptura ne confirmă imposibilitatea cunoașterii imediate a lui Dumnezeu făcut Om. Deci, în Hristos, este posibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu, cu toată inaccesibilitatea ființei Sale, recunoscând pe Tatăl în ceea ce El a descoperit, a învățat și a poruncit.

Cunoașterea lui Dumnezeu este contribuția omului în cadrul raportului dinamic stabilit prin fidelitatea față de revelație între om și Dumnezeu. Revelându-ni-Se, Dumnezeu ne cultivă, ne fertilizează mintea și noi o lăsăm să fie “fertilizată”, colaborând activ în actul cunoașterii. Această cunoaștere se reprezintă nici ca o a treia realitate, între un subiect cunoscător și un subiect de cunoscut, nu este mijloc spre un scop, ci scop final.

Prin urmare, cunoașterea lui Dumnezeu fiind pătrunderea continuă în taina negrăitei prezențe a lui Dumnezeu cel tripersonal, este tot una cu desăvârșirea.

CAPITOLUL I

NECESITATEA CUNOAȘTERII LUI DUMNEZEU

Cunoașterea lui Dumnezeu – element fundamental al Religiei

Existența lui Dumnezeu este elementul inițial și central al religiei. Fără această existență religia nici n-ar fi imaginabilă, deși nu lipsesc teoriile care, inversând raporturile, cred că ideea de Dumnezeu e ulterioară celei de religie, și deci o creație a acesteia.

“Potrivit acestor teorii, religia s-a născut pe calea unor procese naturale logice, psihologice sau sociologice care au creat întâi ideea de spirit – cum afirmă ipoteza animistă sau pe cea de sacru-cum afirmă teza sociologică și din care s-a născut apoi ideea de divinitate”

Religie fără idee de Dumnezeu este un nonsens. E o definiție în absurd. Numai din momentul existenței unei Divinități și a raportului ei cu omul se poate vorbi de religie.

Religia este “sinteza desăvârșită a celor mai înalte funcții ale sufletului, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu și legătura omului cu El”.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu spune referitor la religie următoarele: “Religia constă în raportul de iubire dintre om și divinitate”.

“Religia creștină cere omului să iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, din toată puterea sa (voința și din tot cugetul său)”. În acest raport al omului față de Dumnezeu sunt angajate toate stările lui sufletești: intelecte, sentiment și voință. Dumnezeu trebuie cunoscut , sentimentul de iubire față de El trebuie simțit și voia Lui trebuie îndeplinită. “Punctul de plecare al oricărei religii este cunoașterea lui Dumnezeu, a raportului ce trebuie să fie între El și om și a condițiilor în care trebuie să se aducă la îndeplinire acest raport de către om”.

Deci, în primul rând “ceea ce interesează în religie este cunoașterea ființei divine, de această cunoaștere depinzând natura și posibilitatea oricărui raport între divinitate și om, adică existența obiectivă și subiectivă a religiei”.

Pentru religie, Dumnezeu este o realitate pozitivă, căci religia n-a zis niciodată “Există un Dumnezeu” ei întotdeauna, “acesta este Dumnezeu”, exprimând prin aceasta atât realitatea existenței lui Dumnezeu cât și raportul omului de dependență personală față de Dumnezeu.

Dacă acest adevăr este valabil pentru orice religie în genere, privește în măsură cu poziția ce o are față de puritatea ideii divine el e cu atât mai evident pentru religia deplinei realizări a economiei divine, care e Creștinismul, care ne dă “cea mai perfectă cunoaștere despre Dumnezeu, despre om și a raportului ce trebuie să domnească între om și divinitate”.

Cunoașterea lui Dumnezeu este deci prima cerință a oricărei religii, și mai ales a creștinismului. “Cunoașterea lui Dumnezeu presupune însă în primul rând, existența Lui, căci a cunoaște ceva ce nu există e un non-sens. Problema cunoașterii lui Dumnezeu se confundă deci cu problema existenței Lui. Se confundă și se complică. Fiindcă dacă puțini sunt aceia care au ceva de obiectat când e vorba de existența lui Dumnezeu, sunt mulți aceia care tăgăduiesc putința cunoașterii acestei existențe”.

Teoretic Dumnezeu nu se poate cunoaște. “Întrucât însă, din punct de vedere moral, existența lui Dumnezeu este absolut necesară, nu ca ideal, ci ca realitate, această existență nu se poate obține decât prin ridicarea, prin înlăturarea lumii, rațiunii teoretice și înlocuirea ei cu alta, cerută de rațiunea practică.”

Cunoașterea fără ajutorul rațiunii nu se poate; atâta vreme cât suntem avizați numai la puterile noastre naturale.

“Toate aceste stări de contemplare sau de extaz sunt însă stări de trăire și nu de cunoaștere. Orice act mistic constituie un moment psihologic, de experiență personală, posibilă în anume momente, sau poate într-un singur moment în viața rezervat unora dintre credincioși și nu tuturor” și “însuși marele maestru al mistiei filozifice, Platon, s-a învrednicit, după mărturisirea sa, de 4 ori de această favoare a extazului. Dar pentru ceilalți, cărora nu le e îngăduită această rară și supremă favoare? Rămân ei lipsiți de cunoașterea ființei divine? Dar și pentru cei ce s-au bucurat de acest rar moment al contemplației în ce stare de cunoaștere rămân ei după aceasta? Fiindcă, dacă cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât sub forma intuiției, ea nu se poate păstra și nici nu poate trece într-o altă formă, cum ar fi cea intelectuală. Misticismul duce deci nu numai la cel mai anarhic individualism, dar, consecvent trăind dintr-o eroare.”

Pentru credincioși, argumentele raționale vin în urma celor descoperite prin puterea revelației. “Importanța lor însă, e cu mult mai mare când e vorba de necredincioși. Una din preocupările apologeticii din toate timpurile a fost tocmai aceasta, de a aduce prin argumente raționale pe cei necredincioși la adevărata credință.”

Adevărurile religioase, pentru a fi înțelese trebuiesc privite din interior, așa cum sunt privite picturile vitrail-uri ale catedralelor, pentru a le aprecia frumusețea ele trebuiesc contemplate dinlăuntru și nu din afară.

1.2. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru preot și profesor de religie

Atât pentru preot cât și pentru profesorul de religie, este necesar să-l cunoască pe Dumnezeu pentru a putea cu ușurință să-l propovăduiască pe Hristos, în domeniul fiecăruia de activitate și să încerce pe cât posibil, să-i aducă pe credincioși respectiv pe elevi “la pășunea cea bună, la liman”, într-un cuvânt, la mântuire.

Nu poți vorbi de un lucru, dacă nu ai ajuns să-l cunoști. De aceea, preotul și profesorul de religie trebuie să aibă o pregătire cât mai bună despre cunoașterea lui Dumnezeu. Această pregătire nu se poate dobândi decât în școala de specialitate, cât și în afara ei. După terminarea studiilor, cât și în timpul lor, îl pot cunoaște pe Dumnezeu prin contemplarea directă cu El, Această contemplare înseamnă rugăciunea neîntreruptă către Dumnezeu, dar și aplicarea în viața preotului și a profesorului de religie, a asceticii și a misticii Bisericii Ortodoxe. Prin această aplicare în viața preotului și a profesorului de religie, aceștia ajung să se curețe de păcatele lor, și să dobândească virtuțile pentru a putea cu ușurință să ajungă la îndumnezeirea lor, iar în acele clipe să poată să spună, ca și Sfântul Apostol Pavel “ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește prin mine” (Gal. 2. 20) că “Nu mai sunt eu învățător, ci Hristos este învățător prin mine”.Acestea sunt cazurile ideale, de îndumnezeire dar într-un sens restrâns căci preoții și profesorii de religie, sunt foarte puțin aceia care ajung la acest stadiu, așa cum “sunt foarte puțini cei care sunt învățați direct de Domnul, prin Duhul Sfânt.”

Cunoașterea lui Dumnezeu, în definiția cea mai simplă, este “legătura omului cu Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Deci, preotul și profesorul de religie “dezvăluie, “descoperă” elevului cât și credinciosului legătura pe care trebuie să o stabilească cu Dumnezeu. Dar “pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan, 1, 18).Prin urmare, Tatăl nu poate fi cunoscut decât prin Fiul, Care… “este Calea Adevărului și Viața” (Ioan, 14, 16): El este învățătorul: De aceea ne spune: “Nici învățători să nu vă numiți, că Învățătorul vostru este unul : Hristos” (Matei, 23, 10).

Preotul și profesorul de religie, trebuie să aibă cunoștința că tot ceea ce poate spune despre Dumnezeu, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, provine din descoperirea, din Revelația Dumnezeiască dată oamenilor de Dumnezeu din dorința de a nu-și lăsa credința în starea căzută. Fie că L-a descoperit natural, fie că L-a descoperit supranaturaral, fie că L-a descoperit supranatural, prin prooroci înainte de întruparea Fiului, și prin Fiul după Întrupare, descoperirea toată s-a făcut din iubirea lui Dumnezeu față de noi și a avut scopul restaurării omului în starea dreptății și a înaintării acestuia spre îndumnezeirea după har.”

Dar deplinătatea învățăturii s-a făcut prin Iisus Hristos: “ pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). El ne-a dat deplinătatea învățăturii. Prin urmare, El este Învățătorul. El este însă și Învățătura “El fiind Rațiunea, în El fiind concentrate rațiunile tuturor lucrurilor, în El fiind ideile voință”, cum găsim la VL: Lossky, sau, cum ne spune singur: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Preotul și profesorul de religie, trebuie să aibă cunoștință clară că în primul rând Hristos este Învățătorul, și prin participare este și El învățător, trebuie să aibă conștiința că așa cum în mântuire harul este principalul, fără ca prin acesta libertatea să se micșoreze, ci din contră tocmai astfel crește, așa și în activitatea învățătorească.”

În plus “trebuie să țină cont de slăbiciunea firii omenești, și după fiecare faptă bună decât să vadă cât se oglindește el în elevi, să zică ca și Apostolul: “Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10) sau dacă este mai avansat și a depășit “smerenia lui Pavel” – “eu sunt cel dintâi păcătos”, – să privească la “smerenia Domnului”, care spune: “Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan, 7, 17).

Nu trebuie să uităm că preotul și profesorul de religie sunt doar învățători, împlinind astfel una dintre slujirile Mântuitorului, adică cea învățătorească ci și păstor de suflete. Aceștia fac în primul rând educație religioasă și apoi instrucție religioasă. Prin urmare “un învățător care nu e în stare să conducă cu autoritate pe cei pe care-i învață spre țintele dorite, nu e un învățător deplin” așa cum “un conducător care nu e în stare să fie învățător e un conducător orb”. Și astfel orb pe orb nu se poate călăuzi.

1.3. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru generația tânără

Generația tânără reprezintă pentru noi, viitorul țării. Tineretul de azi trebuie să fie pregătit pentru a înfrunta cu bine dificultățile vieții. O mare parte dintre tineri nu știu de Dumnezeu, iar împrejurările acestei vieți îi fac să uite întru totul de acesta. Ei consideră că această viață trebuie trăită din plin, fără griji, și cu toate plăcerile ei. De aceea este necesară cunoașterea lui Dumnezeu. Această pregătire pentru cunoașterea lui Dumnezeu se începe din familie. În familia israelită, copii erau considerați o binecuvântare a lui Dumnezeu (Psalmul 127, 3-4). Mai ales un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine.

Vechiul Testament cuprinde multe mărturii privind educația copiilor. “Prima îndatorire în ce privește educația copiilor revenea mamei. “Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale” (Pilde 1,8), “Păzește fiule, povața tatălui tău și nu lepăda îndemnul maicii tale.” (Pilde 6,20). Mai târziu, intervenea și tatăl, ambii părinți având îndatorirea de a da copiilor lor mai ales o profundă educație religios – morală. Scopul major al educației la vechii evrei era, pe de o parte, învățătura Legii divine, iar pe de

altă parte, supunerea față de această Lege în sensul aplicării ei la viața de zi cu zi. Educarea copiilor într-un spirit profund religios constituia o îndatorire permanentă și de căpetenie a părinților, și mai ales a tatălui, În Deuteronom 6,6-7 citim: “Cuvintele acestea (poruncile divine), să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci, și când te scoli, să le legi ca semn la mână, și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta. “Educația și instrucția religioasă trebuiau săvârșite din bună vreme: “Depinde de tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă: chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6).

În afară de părinți, un rol important în educația religios-morală a poporului revenea preoților și leviților. Preoții aveau îndatorirea “de a deosebi cele sfinte de cele nesfințite și cele curate de cele necurate și de a-i învăța pe fii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise” (Levitic 10, 10-11).

Educația copiilor a preocupat pe creștini încă de la început. Noul Testament conține numeroase referiri la acestea. Între Părinții veacului al IV-lea, un rol deosebit de important în această privință îl aveau, în special Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

“Pentru Sfântul Vasile cel Mare, valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare, ori de unde ar provenit ele fie din admirația pentru lucrurile mărețe din natură, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână, sunt vrednice de a fi luate în seamă dacă se atinge scopul major: deprinderea științei de a înțelege pe Dumnezeu. Așadar, omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu pe mai multe căi: fie din contemplarea lumii văzute, care este într-adevăr o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune, și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume, o călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii înțelegându-se din făpturi adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Roman, 1, 20); fie prin cercetarea într-un chip înalt al cuvintelor Scripturii, care-l conduc spre viața veșnică, instuindu-l cu cuvintele lor pline de taine; fie pentru cei care datorită vârstei lor nu pot încă înțelege adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, servindu-se de învățăturile profane, care nu sunt folositoare pentru suflet, însă fără a da întru totul cârma minții filozofilor păgâni”.

Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să citim autorii profani așa cum fac albinele: “acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere”. Așa și noi, să luăm din cărți tot ceea ce ne folosește și ce nu, să lăsăm. O altă treaptă în vederea cunoașterii lui Dumnezeu o constituie Biserica, reprezentanții Bisericii sunt obligați prin predici și cateheze să-i îndrume pe credincioși spre mântuire.

“Sfântul Ioan Gură de Aur este cea mai de seamă personalitate creștină care face din educația copiilor preocupare majoră a vieții sale. Educația copiilor trebuie începută, așa cum spune și Sfântul Vasile cel Mare, foarte de timpuriu, de când aceștia încă nu-și pot dirija singuri acțiunile. Chiar din mica copilărie – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – îngrădiți pe copii cu armele cele duhovnicești, și învățați-i de a-și pecetlui cu mâna fruntea și mai înainte de a putea ei să facă acesta cu mâna, voi înși-vă însemnați-le pe frunte semnul Sfintei Cruci.”

Lipsa creșterii copiilor în frica de Dumnezeu atrage după sine grave consecințe; “între acestea Sfântul Ioan amintește: morțile timpurii, bolile grozave care stăpânesc pe părinți și pe copii, de aici pagubele, tulburările și miile de rele. De asemenea: din această pricină copii sunt târâți în fața judecătoriilor, condamnați și decapitați, iar părinții făcuți de rușine și arătați cu degetul. Din lipsa de educație, toate s-au întors cu susul în jos, iar copilul care ar trebuie să asigure viitorul societății, devine dușman și vrăjmaș comun al tuturor, și al lui Dumnezeu și al naturii, și al legilor, și al vieții de obște al nostru, al tuturor.”

Prin urmare, pentru generația tânără cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă o etapă importanță pe care trebuie să o parcurgă în decursul vieții dar, și un pas spre o treaptă cât mai înaltă a spiritualității creștine.

1.4. Necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu pentru cei care au trăit într-un regim comunist ateu

Perioada anilor 1948-1989 a fost o perioadă de mari încercări și dificultăți din toate punctele de vedere, dar mai ales al credinței ortodoxe. Conducătorii din acel timp au încercat să insufle credincioșilor spiritul ateu, al inexistenței lui Dumnezeu pentru că ei înșiși erau atei.

Modul de lucru al conducătorilor comuniști a fost simplu. Ei au apelat la multe metode pentru a-i îndepărta pe creștini de Dumnezeu. Mai mult decât atât, conducătorul ateu a interzis cu desăvârșire predarea religiei în școli, și a dat ordin dărâmării bisericilor și a troițelor. “Când s-a pus în aplicare planul de sistematizare prin distrugerea satelor, când s-au distrus 20 de bisericii în București, când s-a aflat că și sediul Patriarhiei este amenințat cu evadarea, atunci s-a înțeles că regimul politic din România, este infidel și iresponsabil vizavi de Biserica Ortodoxă majoritară”.

Patriarhul Iustin a respins cu desăvârșire hotărârile conducătorului ateu. “El n-a aprobat niciodată dărâmarea bisericilor pe teritoriul Capitalei, a îngăduit mutarea bisericilor, dar n-a cedat sau înstrăinat patrimoniul bisericesc. În fața dictatorului cauza creștinilor și a Bisericii a fost apărată în mod tacit. “Aștept trecerea furtunii”. Ca să treacă furtuna, autoritățile au amuțit, subestimând elementul distinctiv și pervers al ideologiei totalitare. Când dialogul nu este posibil, Biserica are dreptul de a tăcea, spune Patriarhul Iustin.”

În aceste momente de grea cumpănă, unii creștini cu râvnă mai mare către Dumnezeu nu s-au lăsat prinși în mrejele ateismului ci au continuat să-L slăvească pe Dumnezeu și nu au rupt legătura cu Biserica. Cu toate că anumite servicii religioase le săvârșeau creștinii în ascuns, de teama dictatorului, ei au avut nădejdea în Dumnezeu și au răbdat toate greutățile acestei perioade. Dar nu toți au fost tari în credință. Unii au călcat pe alături în pofida problemelor personale, apelând astfel la așa zișii “misionari”. Acești “misionari” nu au făcut altceva decât să-i îndepărteze pe creștini de Dumnezeu. Ei s-au înmulțit cu repeziciune, instalându-se în anumite parohii și căutând să acapareze cât mai mulți adepți.

După 1989 s-a constatat cu stupoare că populația creștină ducea lipsa cunoașterii lui Dumnezeu. A început să se introducă cu timpul religia în școli pentru a-i învăța pe copii tainele lui Dumnezeu.

“Cea mai importantă schimbare trebuia să se producă în atitudinea preotului față de vocația sa personală, și de misiunea obiectivă la care a fost trimis prin hirotonie. Presupunem că preoții români au fost neliniștiți de starea în care i-a găsit revoluția din decembrie 1989, și că de atunci au semnalat restricțiile și contradicțiile cu care au fost confruntați în perioada 1948-1989. Astfel, eu au înțeles că efortul de convertire a societății începe cu propria lor convertire. Este vorba de fidelitatea faptică a preotului față de preoția sa. Slăbiciunea și neascultarea preotului, ca persoană, nu trebuie să fie confundate cu necredința și infidelitatea preotului ca preot.”

Preotul trebuia să cunoască foarte bine parohia, locul de desfășurare al misiunii pastorale, pentru a putea identifica și stopa aceste fenomene ateiste, pe cât posibil încă din starea incipientă. “Atenția slujitorilor Bisericii trebuie să se îndrepte atât spre mediile deja cuprinse de aceste rătăciri, cât și către ceilalți credincioși, îndemnându-i pe unii spre smerenie, mărturisire, pocăință, părăsirea păcatului și revenirea la dreapta credință, iar pe ceilalți către urmarea mai departe a căii Sfinților Părinți, a dreptei credințe, care a adus sfințirea mai multor generații.”

Preotul trebuie să lupte din răsputeri pentru a-i aduce pe credincioși la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu fiind “necesară o mai mare solidaritate

și comuniune creștină în cadrul fiecărei parohii, cu scopul întăririi comunicării dintre oameni, al cunoașterii și ajutorării lor reciproce. Astfel, parohia trebuie să fie o familie extinsă, în care fiecare credincios să-și găsească alinarea, bucuria duhovnicească, pacea și soluția problemelor sale de viață, pentru “ca toți să fie una” iar mădularele suferinde ale Bisericii să fie tămăduite de aceasta, deoarece suferința lor este și o suferință a Bisericii contemporane (în sensul de comunitate a credincioșilor).”

Lumea, dar și istoria oferă credincioșilor noi și noi posibilități de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Efortul pe care îl depune preotul pentru a păstra și transmite generațiilor viitoare dreapta credință fără de care nu este posibilă mântuirea. “Fără acest efort nu este posibilă mântuirea enoriașilor, dar nici a sa.” În acest scop, slujitorii, bisericii beneficiază de rugăciunile și metodele sfinților de înlăturare a răului, dar și asistența Duhului Sfânt, al lui Dumnezeu cu care se fac împreună – lucrători.

CAPITOLUL II

REVELAȚI A DUMNEZEIASCĂ – PREMISA CUNOAȘTERII

Revelația dumnezeiască dovedește marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni. ”Dumnezeu este iubire” (I, Ioan, 4, 8), iubire nesfârșită, un ocean de iubire, cum zic Sfinții Părinți. Prin ea, Dumnezeu revarsă lumina și căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi și o ajută să se împărtășească cât mai deplin de puterea cea de sus și de adevărul cel mântuitor.

Revelația este baza oricărei religii. “Ideea lui Dumnezeu fiind cunoscută întregii omeniri, atât în religiile naturale, cât și în cele supranaturale, urmează că trebuie să existe o revelație primordială comună tuturor oamenilor, prin care Dumnezeu s-a descoperit omului. Această revelație este cea din momentul creației. De această revelație beneficiază toate religiile.”

Spre deosebire de alte religii “religia creștină Îl concepe pe Dumnezeu ca fiind o ființă personală, care nu rămâne distantă și indiferentă față de creaturile Sale, ci stă în legătură cu ele și îndeosebi în legătură cu omul, coroana creațiunii. Dumnezeu se descoperă oamenilor, pentru ca aceștia să poată să cunoască măcar în parte ceva din ființa Sa, de asemenea Să-l poată cunoaște voia și planurile Sale în legătura cu creatura și îndeosebi în legătură cu El.”

Revelația dumnezeiască a fost dată pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de mântuire dar întrucât nu toți erau vrednici de a primi Revelația

direct de la Dumnezeu ea a fost încredințată anumitor oameni aleși care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi. De aceea, cel dintâi caracter al religiei creștine este acela de a fi o religie revelată.

“Cuvântul “revelație” vine de la latinescul “revelatie=descoperire”. Revelația divină este actul liber, supranatural prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și putere, se descoperă oamenilor. Ea a mai fost denumită ieșirea din “lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16)”, sau “Descoperirea Dumnezeiască” spre a se face cunoscut omului. “Dumnezeu se descoperă omului întrucât El, ca ființă personală și creator al omului, nu poate să rămână distant sau indiferent față de om. Revelația nu trebuie înțeleasă numai ca intenție a lui Dumnezeu de a fi cunoscut, ca o înțelegere și cunoaștere intelectuală din partea omului, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni.”

Din punct de vedere al conținutului “Revelația dumnezeiască cuprinde totalitatea evenimentelor și adevărurilor de credință prin care Dumnezeu Și-a descoperit voia Sa oamenilor, ca aceștia să-și dezvolte capacitatea spirituală, să-L cunoască și să-L preamărească pe El și, prin aceasta, să dobândească desăvârșirea lor, și comuniunea cu Creatorul lor.” Dacă nu ar exista Revelația, cunoașterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor, deoarece El, fiind o ființă spirituală nu poate fi cunoscut prin simțiri. Prin acțiunea Revelației, Dumnezeu Se coboară la om, împărtășindu-i acestuia, pe măsura lui de înțelegere, cunoștința despre Sine, despre voința și planurile Sale.

Revelația dumnezeiască este absolut necesară omului deoarece, fără ea n-ar putea cunoaște nimic despre Ființa divină și prin urmare n-ar avea legătură cu “izvorul Vieții, singurul care-i poate asigura o viață spirituală și materială sănătoasă, completă.” Prin urmare Revelația dumnezeiască este necesară pentru ca omul să-și îndeplinească scopul său ultim pentru care a fost creat. Scopul ultim al omului fiind preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea fericirii veșnice, acesta n-ar putea fi îndeplinit de el, fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, precum ne spune Însuși Mântuitorul Hristos: “Și aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Prin “revelație teologia ortodoxă înțelege faptul descoperirii și manifestării lui Dumnezeu celui viu, precum și conținutul cuvintelor, actelor și evenimentelor (“minuni, semne și acte pline de putere” – Fapte 2,22) prin care Dumnezeu restabilește comunicarea Sa cu creația și cu neamul omenesc, rămânând prezent în mijlocul acestora. Revelația este dezvăluirea și conținutul “tainei celei ascunse timp de veacuri, dar acum, arătată prin Scripturile proorociilor și după porunca veșnicului Dumnezeu, adusă la cunoștința tuturor neamurilor spre ascultare în credință” (Romani 16,15-26). Descoperirea acestei taine, ținută veacuri de-a rândul sub tăcere se face în mai multe etape și în diverse forme: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proorocii, zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 1-2), Înainte de întrupare, descoperirea are un caracter fie natural, cosmic, fie unul profetic, spiritual. Dar “Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege” (Galateni 4,4) și astfel Dumnezeu “S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan, 1, 14).

Descoperirea va avea o formă finală eshatologică, la a doua venire a lui Hristos în slavă: “Pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsit spre lauda și spre slava și spre cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru1,7), “Și să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Hristos Iisus.” (Tit 2,13)

Descoperirea sau Revelația dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceștia , cunoscându-L pe El, voia Lui și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-i împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască.

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală și pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri de Revelații: Revelația naturală și revelația supranaturală.

2.1.Revelația naturală

Din regularitatea cu care se desfășoară fenomenele naturii, din observarea propriei sale vieți interioare, din tot ce se petrece în societate, în istorie și în lume, omul își poate da seama prin cugetare că toate acestea nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrece oricum, ci se desfășoară după anumite legi care îl conduc pe om la concluzia că lumea este lucrarea unei ființe atotputernice.

“Natura este creația lui Dumnezeu, și de aceea putem cunoaște anumite lucruri despre Autor, contemplând creația. Din aceasta e posibil să înțelegem că există un Creator, și să cunoaștem înțelepciunea, puterea și purtarea Lui de grijă față de aceasta. Deși creștinismul a propovăduit că prin păcatul strămoșesc și prin potop lumea și-a pierdut din frumusețea inițială dar a menținut mereu ca și “cioburile rămase după spargerea vasului ne pot arăta câte ceva din frumusețea vasului nespart.”.

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. “Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale sau revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice. Afirmarea lui trebuie înțeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelații nu sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istorice spre ținta pentru care a fost creată, după un plan stabilit din veci.”

Revelația naturală este “cunoștința despre sine pe care Dumnezeu ne-o dă din însăși firea lucrurilor, a lumii și, mai presus de toate, capacitatea de a cunoaște pe care Dumnezeu ne-o dă în însăși structura ființei umane, căci ordinea și armonia care există în cosmos, în structura și voința făpturilor, și tendința pe care o are omul, din fire, spre Cel după al cărui chip și asemănare

a fost creat (Facere 1,26), determină mintea omului să postuleze existența unui Creator atotputernic și atotțiitor, Care a creat lumea și pe om. Întreaga creație este ținută în existența cu puterea lui Dumnezeu, transcedent lumii și omului, dar Care totuși este prezent în viața lumii și a omului, prin lucrările Sale.”

Prin Revelația naturală se mai înțelege și comoara de învățături pe care natura și firea omenească ni le dezvăluie despre existența și unele însușiri ale lui Dumnezeu. “Natura în mijlocul căruia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o. Mintea spune că zidirea trebuie să aibă un ziditor pentru că nu poate fi cineva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea și frumusețea desăvârșită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înțelept și prea iubitor. Întreaga fire ne grăiește despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvântul și noaptea nopților vestește știința. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmul 18, 1-4). Întreaga făptură prin ordinea și armonia ei, arată ca din carte și strigă pe Stăpânul și Făcătorul ei – spune Sfântul Atanasie. Chiar dacă unele popoare se închină la pietre și la lemne, ele știu că este Cineva mai mare decât ele. Întreabă lumea, podoaba cerului, și vezi dacă nu-ți răspund după înțelegerea lor:” Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile acestea le-au cercetat și nobilii filozofi și din artă au cunoscut pe artist”.Sfântul Apostol Pavel întărește și adâncește cuvântul Psalmistului:” Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică, veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. (Romani 1,20).

“Cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi.” Ca ființă rațională. Omul este în măsură să raționeze și să judece și prin aceasta să ajungă la anumite concluzii asupra celor ce se petrec și există în jurul său în lume și în univers. “Din tot ceea ce se petrece în societate, în istorie și în lume, își poate da seama, prin cugetare, că toate aceste fenomene, toate aceste realități cu care vine în contact nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfășoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la concluzia că ele sunt opera unei ființe atotputernice, atot înțelepte și a totperfecte care este creatorul și susținătorul acestora.”

Prin Revelația naturală “Cunoaștem pe Dumnezeu din studierea naturii și a Sufletului omenesc și din observarea lumii și a legilor de care ea se conduce în totalitatea și în fiecare din părțile ei constitutive. Deoarece la această cunoaștere se ajunge prin rațiune, se mai numește și cunoaștere sau cale rațională.”.

Pe calea naturală au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu toți înțelepții păgâni: Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Plotin, Epictet ș.a. precum și întemeietorii de religii: Zaratustra, Buda, Mahomed, ș.a. Pe această cale mergând, s-au convins fără îndoială de existența lui Dumnezeu, marii învățați și cercetători moderni: Newton, Kepler, Copernic, Galilei, Ampere, Liebig, Faraday, Pasteur ș.a. precum și filozofii: Descartes, Kant, Hegel, Cousin, Renouvier. Pe aceeași cale vor merge până la sfârșitul veacurilor mii și milioane de oameni și nu vor greși, fiindcă Dumnezeu a dat omului rațiune, ca să cunoască nu numai cele din jurul său și cele ce se percep cu simțurile, ci să cunoască înainte de orice și mai presus de toate pe Dumnezeu, Creatorul său.

2.2 Revelația supranaturală

Această revelație o completează pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai deplin în lucrările Lui, dar numai atât cât îi este necesar omului pentru mântuire. “Fără Revelația supranaturală, omul n-ar fi putut-o înțelege pe cea naturală, încât abia Revelația supranaturală primordială făcută primei perechi de oameni deschide calea pentru cea naturală. Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează prin Revelația supranaturală, care culminează în Iisus Hristos. (Evrei 1, 1-2).

Se numește Revelația supranaturală, deoarece ea ni se comunică în chip supranatural și este acceptată de om prin credință “Ea se deosebește de cea naturală atât în privința conținutului cât și a formei. În privința conținutului, ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate decât cea naturală, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenești, de aceea ele sunt primite de om numai prin credință. În privința formei, ea vine de la Dumnezeu în diferite chipuri, fie în mod direct, fie prin organele Sale.”

Revelația supranaturală poate fi externă, atunci când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale: îngeri, prooroci, trimiși, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții. Ea poate fi și internă, când ea se produce

în sufletul celui căruia Dumnezeu i Se adresează, luminându-i mintea și împărtășindu-i acestuia cunoștințe, sentimente și îndemnări pe care astfel nu le-ar fi avut. În cazul în care organul Revelației este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba despre inspirația divină.

Revelația supranaturală constă în faptul că Dumnezeu s-a arătat ca persoană unor persoane umane cărora le-a făcut cunoscute existența Sa atât puternică, personală și iubitoare și le-a încredințat răspunderea de a transmite întregii comunități adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni. “Această arătare a lui Dumnezeu este deci mult mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură decât revelarea prin natură. Dumnezeu se înfățișează și se apropie de oameni ca Persoană, în dialog cu persoanele umane. El arată că realitatea supremă și absolutul existenței, sensul suprem al existenței și Lumii este personal, deci omul ca persoană stă în legătură directă cu Sensul suprem. În arătarea Sa personală față de oameni, Dumnezeu și-a exprimat adevărul și voia Sa mai ales prin cuvântul Său, dar și prin fapte minunate, ca expresie ale puterii și existenței Sale absolute.”

Prin aceste fapte, prin minuni, El a întărit Revelația naturală dar mai ales a arătat că temelia lumii, originea, forța conducătoare și sensul suprem al lumii nu este natura ci este Persoana, superioară naturii în chip absolut. “Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale nu numai pentru că precizează scopul existenței omului și a lumii care se deschid, se explică și se cer integrale în viața cu Dumnezeu, în cea mai strânsă trăire cu El, în perspectivă veșnică. Ca și Revelația naturală, nici Revelația supranaturală nu e cauzată de o mai mare experiență religioasă, nu este determinată de o înțelegere omenească mai mare. Trecerea de la Revelația naturală la cea supranaturală nu e determinată de o experiență religioasă, de puteri omenești mai mari. Ea nu e condiționată de date omenești. Dumnezeu activează Revelația Sa supranaturală acolo unde există, poate o experiență religioasă și condiții de receptare mai bune, dar acestea n-o determină deloc ci înseamnă numai că Dumnezeu se folosește în modul cel mai potrivit, mai înțelept și mai eficient de cele existente în scopul Său bun, dar nu că ar depinde sau ar avea nevoie de ajutorul cuiva.” Atât Revelația naturală cât și cea supranaturală rămân inițiativa lui Dumnezeu absolut supremă, necondiționată, independentă de orice determinare.

“În lumina Revelației supranaturale creștinii văd cum Dumnezeu conduce prin lucrări prin împrejurări, prin întâmplările bune și rele din viața lor, prin glasul conștiinței sau prin ideile lor la tot mai multă comuniune cu El. Această comuniune se realizează deplin în Hristos, cel care a coborât real la noi, cunosc că în Hristos s-a pus baza sigură a unirii depline între Dumnezeu și om care crede în El, în care acesta va rămâne etern. Creștinii văd cum Revelația naturală este precizată și completată prin Revelația supranaturală care culminează în Hristos. Amândouă duc către Dumnezeu ca țintă finală și eternă.”

Revelația supranaturală ni s-a dat prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție. “În Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este cuprinsă întreaga Revelație dumnezeiască supranaturală. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor și faptelor Lui, după înălțarea Lui la ceruri.”

Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul carte, cărți), este o colecție de cărți Sfinte, scrise de prooroci, apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt; “ea cuprinde adevărul de credință norme de purtare precum și unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate și transmise credincioșilor în scopul mântuirii.”

Sfânta Scriptură este alcătuită din două părți: Vechiul Testament și Noul Testament. Vechiul Testament ne înfățișează istoria Revelației de la Adam până la Hristos și cuprinde 39 de cărți canonice, la care se mai adaugă 13 cărți necanonice, dar bune de citit, fiind ziditoare de suflete iar Noul Testament cuprinde 27 de cărți toate canonice. Ambele Testament sunt normative pentru credință, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde, Descoperirea Dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu și transmisă de Sfinții Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuși Mântuitorul Hristos, referindu-se adeseori la profețiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: “Să nu socotiți că am venit să strie Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Sfântul Apostol Pavel spune; “Deci, Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Romani 7, 12); iar în alt loc numește legea lui Moise “ pedagog spre Hristos (Galateni 3,24). Numind legea mozaică “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10,1), Sfântul Apostol Pavel arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea e numai umbra, nu însuși chipul lucrurilor. “Sfinții Părinți de asemenea arată clar care este deosebirea între cele două Testamente și superioritatea Noului Testament față de Vechiul Testament. Raportul dintre ele îl arată Fericitul Augustin: “Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testementum in novo patet” (Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou)”

Biblia sau Sfânta Scriptură “a fost scrisă pentru comunitate, în scopul desăvârșirii membrilor ei. Ea a antrenat de la început un model de viață, care corespunde intențiilor Revelației divine. Atât Vechiul Testament cât și Noul Testament au constituit pentru creștini pagini ale Revelației care au fost respectate și venerate, alcătuind adevărate îndreptare de viață pentru cei ce și-au luat osteneala să pătrundă sensul adânc, pe care Dumnezeu îl transmite omului prin intermediul aghiografilor”.

Sfânta Scriptură este tratată de Biserica Ortodoxă ca “Revelația lui Dumnezeu prin excelență, constituind cuvântul inspirat, transmis, prin intermediul aghiografilor neamului omenesc. Ea este singura formă a Revelației care a fost redată sub inspirația Duhului Sfânt și ocupă o poziție unică și supremă între celelalte forme în care ni s-a comunicat Revelația, Scriptura constituind sursa primă și absolută pentru credința Bisericii dintotdeauna.”

Sfânta Scriptură ne dă posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru că în ea Dumnezeu Se descoperă nouă în măsura în care ne este necesară pentru mântuire. “De aceea asupra ei s-au aplecat întotdeauna credincioșii căutând cu stăruință în ea viața veșnică.”Sfinții Apostoli citeau și ei Sfânta Scriptură și îndemnau și pe alții la citirea acesteia. Astfel, Sfântul Apostol Pavel cere lui Timotei să-i trimită “cărțile, mai ales pergamentele” (Timotei 4,13). De asemenea îndeamnă pe Timotei să “ia aminte la citit la îndemnat, la învățătură” (Timotei, 4, 13); îl îndeamnă “să stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (Timotei 4, 16).

De asemenea, credincioșii din Biserica primară “stăruiau în învățătura apostolilor” (Fapte 2, 42), iar Sfinții Apostoli considerau că nu e drept să slujească ei la mese, ci, ei trebuie “să stăruie în rugăciune și în slujirea cuvântului” (Fapte 6, 45). “Evlavia față de cuvintele Scripturii și puterea de înrâurire a acestora se poate observa pe tot parcursul vieții Bisericii. Putem vedea în operele Părinților Apostolici sau ale apologeților cât de apreciate erau cuvintele Sfintei Scripturi”. Est suficient să amintim pe Sfântul Iustin Martirul și filozoful care mărturisea că “i s-a aprins un foc în suflet și L-a cuprins o mare dragoste de profeți și de bărbații aceia, care sunt prietenii lui Hristos”. Apoi, în Alexandria, Panten a fost “ o albină siciliană, care a cules florile livezii profetice și apostolice și el a depus mierea cunoștinței în sufletele ascultătorilor lui.”

În mediul monahal, încă de la început Sfânta Scriptură a fost foarte apreciată ca o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Astfel Sfântul Ignatie Branceaninov mărturisește că în “chinoviile lui Pahomie cel Mare, după trei ani de zile se cerea de la cei începători să știe pe de rost toată Evanghelia și Psaltirea iar de la cei mai capabili și întreaga Sfânta Scriptură fapt care în chip neobișnuit dezvoltă rugăciunea grăită cea cu luare aminte.” Sfântul Ioan Gură de Aur “a făcut ascultare timp de patru ani la un bătrân monah înduhovnicit, apoi s-a retras și a trăit de unul singur într-o peșteră…Acolo a viețuit doi ani …, încercând să învețe pe de rost Testamentul Domnului.” Calea aceasta a fost continuată de-a lungul tuturor veacurilor până în zilele noastre. Este ajuns să amintim de Sfântul Serafim de Sarov, care și la bătrânețe “se adâncea în cititul Bibliei. Într-o săptămână citea Noul Testament în întregime … Uneori tâlcuia cu voce tare ceea ce citea. Călugării veneau să asculte la ușă și plecau cu cel mai mare folos.” “Considera Sfânta Scriptură ca un ocean în care se scufundă fiecare cât poate, și de aceea părintele Cleopa spunea că și îngerii citesc Sfânta Scriptură.”

Toată Scriptura este inspirată de Duhul Sfânt și negreșit de folositoare. Este un lucru foarte bun și folositor sufletului să cercetăm dumnezeieștile Scripturi. Întocmai “ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor” (Psalmul 1,3), tot astfel și “sufletul udat de dumnezeiasca Scriptură se îngrașă și dă rod copt, credința. Ortodoxă, se împodobește cu frunzele totdeauna verzi, adică cu faptele plăcute lui Dumnezeu. Prin Sfintele Scripturi suntem îndreptăți spre virtute și contemplație netulburată.” În Sfintele Scripturi găsim îndemnul la virtuțile și îndepărtarea de la toată răutatea. Sfântul Ioan Damaschin spune “Dacă citim o dată, de două ori, și nu înțelegem cea ce citim, să nu ne trândâvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm.” Căci Sfânta Scriptură ne spune: “Întreabă pe Tatăl tău și-ți va vesti și pe bătrânii tăi și-ți vor spune “ (Deuteronom 32, 7), De aici rezultă că, cunoștința nu aparține tuturor.

De aceea Sfânta Scriptură este izvorul nesecat al nemuririi, din care trebuie să se adape fiecare creștin.

b) Sfânta Tradiție

Al doilea izvor al Revelației divine sau a doua modalitate de fixare, păstrare și transmitere a Revelației divine este Sfânta Tradiție. Sfânta Tradiție este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii. La început cuvântul lui Dumnezeu s-a transmis pe cale orală și s-a păstrat pe cale orală. Cărțile Noului Testament au la baza lor propovăduirea pe cale orală a cuvântului lui Dumnezeu făcută de Hristos și după El, de sfinții Apostoli și de urmașii acestora. Nu tot ce a făcut și a învățat Mântuitorul Hristos și nici tot ce au făcut și propovăduit Sfinții apostoli, trimiși de El la propovăduire (Matei 28, 18-20), s-a consemnat în sfintele cărți ale Noului Testament. “nici o sectă nu recunoaște Sfânta Tradiție ca pe a doua cale și formă de transmitere și păstrare a cuvântului lui Dumnezeu. Atât pentru protestanți, cât și pentru sectari, Sfânta Scriptură este singura normă de credință, “Sola Scriptura”. Protestanții, este adevărat, vorbesc despre Tradiția apostolică dar o consideră consemnată în întregime în cărțile Noului Testament.” Această afirmație a protestanților nu este îndreptățită deoarece Sfânta Tradiție nu este cuprinsă numai în cărțile Noului Testament, ci și în Mărturisirile de credință, Sinoadele ecumenice, dar și în scrierile Sfinților Părinți.

“Tradiția e permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conținutul Scripturii primit prin credința ce se transmite de la apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe de o parte păzit, pe de alta adâncit în înțelesurile lui nealterate primite de la Sfinții Apostoli.“ Tradiția în sensul integral al cuvântului reprezintă “propovăduirea și acțiunea normativă a apostolilor pentru concretizarea sau încorporarea revelației în Biserică, pentru acceptarea umană solidară a lui Hristos și pentru angajarea umană într-o viață solidară în El. Tradiția reprezintă revelația întreagă a lui Hristos, sau pe Hristos însuși, incorporarea ei bisericească inițială, normativă pentru toate timpurile. Tradiția în sensul restrâns, ca parte sau formă nescrisă a Revelației, reprezintă mai ales acțiunea apostolilor sau a lui Iisus Hristos prin apostoli, plini de Duhul Lui, pentru concretizarea și definitivarea revelației în Biserica, ca adunare a oamenilor credincioși în Hristos.”

Tradiția din punct de vedere ortodox “nu constă numai dintr-o sumă de învățături teoretice ale Revelației necuprinse în Sfânta Scriptură, transmise printr-o comunicare intelectuală ci într-o transmisie a unor învățături practice despre mântuire, din generație în generație, prin însăși aplicarea lor profetică. Revelația ne spune ce a făcut Dumnezeu înainte de Hristos și în Hristos și ce a făcut în Hristos până azi în vederea mântuirii noastre; dar ea ne spune și cum să ne însușim efectul acestor acte ale lui Dumnezeu pentru ca să dobândim de fapt mântuirea. Revelația ne spune nu numai că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, s-a răstignit și a înviat pentru a noastră mântuire, ci și că El “va fi cu noi până la sfârșitul veacului”, prin Duhul Sfânt trimis nouă în ziua Cincizecimii, care ni se va comunica în toate timpurile în Biserică, prin Sfintele Taine, pentru a ne conduce la tot adevărul și pentru a realiza unirea și creșterea noastră în Hristos.” Tradiția nu e deci numai memoria teoretică a unor învățături ale lui Hristos, nescrise în sfânta Scriptură ci și trăirea continuă cu El și în El prin Duhul Sfânt.

Tradiția mai constă în “Cunoașterea persoanei lui Hristos și a actelor lui mântuitoare sau a dogmelor în înțelesul lor adevărat, și în aplicarea lor practică prin mărturisire, rugăciune, Taine, viață creștină după voia și pilda lui Hristos. Cunoașterea dogmelor nu e despărțită de mărturisire, de rugăciune , de Taine, de viața creștină după voia și pilda lui Hristos, ele formează împreună un tot prin care se trăiește cu Hristos și în Hristos însuși. Căci prin acest tot lucrează Duhul Sfânt , sau harul lui Hristos, în cei ce cred. Tradiția e deci realitatea eficientă a lui Hristos, trăită și transmisă continuu.”

Tradiția e continuarea lui Hristos prin har și prin viața născută din har sau prin Duhul Sfânt, în generațiile de credincioși sau în Biserică, prin conlucrarea tuturor celor ce-l comunică îl primesc și îl trăiesc.

Tradiția constituie o structură fundamentală și indispensabilă Bisericii Ortodoxe, deoarece în ea și prin ea se păstrează mărturia unică, autentică și originală a Revelației lui Iisus Hristos.

CAPITOLUL III

CUNOAȘTEREA NATURALĂ A LUI DUMNEZEU

3.1. Ce este cunoașterea naturală

Cunoașterea naturală este cunoașterea care pleacă de la noi spre Dumnezeu, adică de la observarea naturii și a desfășurării fenomenelor din ea, toate considerându-se ca avându-și ultima cauză în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, și astfel putându-se atribui lui Dumnezeu însuși corespunzătoare ca: înțelepciune, atotputere, neschimbabilitatea, veșnicia, atotprezența, spiritualitatea, unitatea etc., întrucât totdeauna efectele arată minții dornice de cunoaștere ceva despre cauzele care le-a realizat.

3.2.Trăsăturile și specificul cunoașterii naturale

Atât trăsătura cât și specificul cunoașterii naturale se poate vedea din cunoașterea nedeplină, indirectă, analogică și simbolică.

Cunoașterea nedeplină

Cunoașterea lui Dumnezeu este nedeplină pentru că puterea noastră de cunoaștere este limitată în timp ce Dumnezeu este infinit. În acest sens, Fericitul Augustin a spus: ”Mărginitul nu poate cuprinde nemărginitul.”

Sfântul Apostol Pavel zice: “Cunoașterea noastră este în parte proorocia noastră tot în parte; acum vedem ca prin oglindă în ghicitură” (I. Corinteni, 13, 9-12). Tot el spune “în parte cunoaștem în parte profețim.”. Aceeași concepție o are și Sfântul Ioan Evanghelistul spunând: “pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată“ (Ioan 1, 18).

Cunoașterea lui Dumnezeu este nedeplină spune Sfântul Simeon Noul teolog în cele 225 de capete: “Cel ce stă la țărmul mării, atât timp cât se află în afara apelor, le vede pe toate și privește peste noianul apelor, dar când începe să intre în apă și să se scufunde în ea, pe măsură ce se scufundă, părăsește vederea celor din afară. Așa și cei ce-au ajuns la împărtășirea de lumină dumnezeiască, pe măsură ce înaintează în cunoștință dumnezeiască, se scufundă tot mai mult în neștiință.

Cel ce a coborât în apa mării până la genunchi sau până la brâu vede toate cele din afara apei în chip clar; dar când se coboară în adânc și a ajuns întreg sub apă, nu mai poate vedea ea ceva din cele de afară, decât numai atât că e întreg în adâncul mării. Așa li se întâmplă și celor ce cresc prin sporire duhovnicească și urcă în desăvârșirea cunoștinței și a contemplației.”

Pe Dumnezeu este greu de a-l cunoaște și înțelege cu mintea: “După socotința mea însă a spune ce este Dumnezeu, este cu neputință, iar a-L înțelege cu mintea este și mai cu neputință. Căci lucrul înțeles cu mintea ar putea să-L arate, poate vreun cuvânt, dacă nu îndeajuns, măcar întunecat, omului care nu are auzul cu desăvârșire stricat și înțelegerea zăbavnică. A înțelege însă cu mintea un atât de mare lucru, este absolut cu putință și de neizbutit, nu numai pentru cei nepăsători și aplecați înspre pământ, dar și pentru cei cu minte foarte înaltă și foarte iubitori de Dumnezeu și deopotrivă pentru toată firea născută și pentru cei înaintea cărora se ridică în fața înțelegerii desăvârșite a adevărului.”

Dumnezeirea nu poate fi înțeleasă de mintea omenească și nici nu este cu putință să ne-o închipuim așa cum este Ea. Ceea ce cunoaștem noi despre Dumnezeu este o mică parte din dumnezeirea sa: “cât ceea ce ajunge la noi, este o mică emanație a Dumnezeirii și un fel de mică licărire a unei mari lumini. Astfel că, chiar dacă cineva a cunoscut pe Dumnezeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, într-adevăr L-a cunoscut, încât să pară că este mai asemănător lumini decât altul care nu este deopotrivă de luminos cu el.”

Sfântul Grigorie de Nazians și Sfântul Dinise Ariopagitul spun despre cunoașterea nedeplină a lui Dumnezeu următoarele: “a nu cunoaște din El nimic înseamnă a cunoaște că e mai presus de minte.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: “iubirea, ca sprijinitor, este inferioară, iar cunoașterea, este superioară.”

Cuviosul Isidor Pelusiotul spune că este greu să-L cunoaștem pe Dumnezeu: “mintea nu le poate cuprinde pe cele mai presus de minte și nici cuvântul pe cele mai presus de cuvânt.”

Moise îl vede pe Dumnezeu întâi în rugul aprins apoi în întuneric pe Muntele Sinai: “Moise prin virtute și contemplare pătrunde mai adânc în cunoașterea negrăită a lui Dumnezeu, în adâncul tainei negrăite, în întunericul de pe Muntele Sinai.” În acest sens, Manfred Blum afirmă: “Când el (Moise) a pătruns în dumenzeiasca Sfânta a Sfintelor, în acel nevăzut el însuși nu mai era vizibil; prin aceasta eu cred că el învață că pentru cel ce voiește să fie unit cu Dumnezeu e de trebuință să treacă peste tot ce a văzut și să-și ridice mintea ca pe un vârf de munte în planul nevăzut și necuprins și să creadă că Dumnezeirea este acolo unde nu ajunge cunoașterea.” Aici este vorba de cunoașterea lui Dumnezeu în necunoaștere, dar și despre ridicarea omului dincolo de lucrurile lumii.

Sfântul Dinosie Ariopagitul numește pe Dumnezeu “întuneric” ca fiind cel necunoscut. Tot el spune că nu i se potrivește lui Dumnezeu termenul de “întuneric”: “El e dincolo, de întuneric și dincolo de lumină, dar nu în sens privativ, ci ca mai presus de ele. El e întunericul supraluminos … Întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuiește Dumnezeu. Și fiind nevăzut pentru lumina copleșitoare și inaccesibil pentru abundența revărsării supraființiale de lumină, în El ajunge orice se învrednicește să cunoască și să vadă pe Dumnezeu, prin faptul că nu-L vede, nici nu-L cunoaște, ajungând în realitate în Cel mai presus de vedere și de cunoaște, aceasta cunoscând că este dincolo de toate cele sensibile și inteligibile.”

Noi nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu fără Dumnezeu și înainte de El, ci prin Dumnezeu și după Dumnezeu.

b)Cunoașterea indirectă

Această cunoaștere nu merge direct spre Dumnezeu ci ajunge la El indirect pentru că pleacă de la observarea lumii din care deducem existența lui Dumnezeu.

Interpretând cuvintele Sfântului Apostol Pavel către romani: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându-se prin făpturi, adică veșnica lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără avânt de apărare” (Romani 1,20), Sfântul Ioan Gură de Aur arată că cunoașterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas ci prin așezarea făpturilor la mijloc pentru că și cel înțelept și cel fără minte, cunoscând că privirea, frumusețea celor văzute să se ridice la Dumnezeu. Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, drumul armonios al aștrilor, mersul regulat al zilelor, al nopților, al lunilor și al anilor, purtarea de grijă pe care o minte atotînțeleaptă o are față de fiecare viețuitoare supunerea tuturor față de om, curgerea necontenită a izvoarelor, mișcarea foarte felurită a corpurilor cerești , toate acestea mărturisesc existența lui Dumnezeu, ca izvor al întregii existențe.

Din punctul de vedere al Sfântului Vasile cel Mare, contemplând creația ajungem la cunoaștere, cunoașterea aduce credința iar credința aduce închinarea. Astfel spune el. “Așadar cunoașterea izvorăște din lucrări iar din cunoaștere s-a născut închinarea. “Crezi că eu pot face aceasta?” (Matei 9, 18). “Cred, Doamne, și s-a închinat Lui.” În chipul acesta închinarea urmează credinței, iar credința se întărește prin putere. Și dacă susții că oricine crede acela și cunoaște, și anume cunoaște din ceea ce crede cu adevărat tot așa pot spune și invers prin ce cunoști, prin aceea să crezi. Ori noi cunoaștem pe Dumnezeu după puterea Lui, iar dacă credem în Cel pe care-L cunoaștem atunci și închinarea o aducem tot Celui în Care credem.” Tot în acest sens spune: “Când vorbim de credința în Dumnezeu, ceea ce premerge întâi este ideea despre existența lui Dumnezeu, iar aceasta o deducem din lucrurile create. Faptul că Dumnezeu e înțelept, e puternic, e bun și că are celelalte însușiri îl deducem așa din comparația cu lumea creaturilor, pentru că așa îl cunoaștem și ca stăpân al nostru al tuturora. Și întrucât Dumnezeu Ziditorul întregii lumi, iar noi facem parte din lume, urmează că Dumnezeu e și Creatorul nostru. Acestei cunoașteri îi urmează apoi credința iar din această credință izvorăște închinarea.” Astfel după Sfântul Vasile cel Mare “lumea aceasta n-a fost gândită în zadar nici în deșert ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume o călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute precum zice apostolul, că “cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd înțelegându-se din făpturi.” (Romani 1,20)

La fel ca Sfântul Vasile cel Mare au fost toți Sfinții, respectând natura. “MAI toți monahii iubesc animalele, florile, grădinile, holdele. Le este atât de drag să cultive grădini, chiar în locuri neprielnice, pietroase, și să le păzească, după Sfânta Scriptură, ca pe o “grădină a Edenului” și oferă rodul dobândit spre mângâierea oamenilor ca pe un dar al lui Dumnezeu.”

Suferă când fac rău celei mai mici făpturi. Astfel Sfântul Siluan mărturisește: “Într-o zi am omorât fără vreun gând anume o muscă, rănită de moarte, nenorocită se târa pe pământ. Trei zile după aceea am plâns din pricina cruzimii mele față de o făptură a Domnului și până în ziua de azi îmi aduc aminte pururea de acest fapt.”

Despre părintele Serafim Rose ni se spune că “în zori, înainte de slujba din biserică, obișnuia să dea înconjur pământurilor mănăstirii. În strălucirea aurie a luminii zorilor, puteai să-l vezi pe părintele Serafim blagoslovind și chiar sărutând copacii.”

Despre semnificația acestor gesturi ne mărturisește însuși părintele Serafim care spune: “În murmurul plin de pace al codrilor (unde atâțea nevoitori, și-au aflat adăpost) nu am putea oare vedea o aducere aminte a Raiului cu verdeață lăsată din început pentru sălășluirea și hrănirea noastră și încă dăinuind pentru cei ce sunt în stare să se înalțe, precum Sfântul Pavel, spre a-L zări?”

În cele spuse până acum se vede clar care ar trebui să fie poziția omului față de natură. Prin urmare Ortodoxia nu “este împotriva științei adică potrivnică cunoașterii științifice, în măsura în care ea este, cu adevărat cunoașterea naturii. Întrucât Dumnezeu este autorul atât al descoperirii dumnezeiești cât și al măsurii, nu poate exista vreun conflict între teologie și știință, atâta vreme cât fiecare dintre ele este autentică și rămâne în domeniul care îi aparține în mod firesc.”Prin urmare chiar în contemplația naturală este nevoie de har. În contemplația naturală se contemplă rațiunile de a fi, rațiunile interioare ale lucrurilor, iar aceste rațiuni își au originea în Rațiunea supremă Care lucrează asupra rațiunii naturale prin energiile necreate, prin har. Deci pentru a pătrunde această raționalitate a materiei, trebuie ca harul să structureze rațiunea omului după această raționalitate haotică a materiei și atunci o poate înțelege.

c)Cunoașterea analogică

Este analogică sau comparativă: nu-L cunoaștem pe Dumnezeu de-a dreptul ci ne referim la El prin comparație cu ceea ce putem cunoaște direct cu elementele și fenomenele din natură.

Părintele Serafim Rose spune: “fără cunoașterea Golgotei și a Crucii nimeni nu poate ajunge la adevărata cunoaștere a lui Hristos. Dumnezeu întrupat.”

Înainte de Întrupare, descoperirea lui Dumnezeu are un caracter cosmic. “Dumnezeu nu este o abstracție metafizică o supraființă imobilă, închisă în Sine, nepersonală, ci o ființă care iese în afară care se pune în raport cu altceva, ca un obiect personal, viu: creator” Este un Dumnezeu care se depășește pe Sine adică iese din ființa Sa mai presus de orice nume și cu totul de neîmpărtășit în existență. Dumnezeu este viața: “Eu sunt Cel ce este” (Ieșire 3,14). Dumnezeirea este viața nu numai în ființa în sine a treimii, ci și în lucrarea “în afară”, iconomică, lucrarea comună Treimii. Cuvântul creator, prin care toate lucrurile au fost zidite (Ioan 1,3), în Care avem “viața”, mișcarea și ființa (Fapte 17, 28), își pune amprentele Sale în creațiune. Darul lui Dumnezeu, Care se purta deasupra apelor (Facere 1,2), domină creația astfel încât nu există timp și spațiu fără prezența Creatorului: “Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, acolo ești, de mă voi pogorî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării, și acolo mâna Ta mă povățuiește și mă va ține dreapta Ta” (Psalmul 139, 7-10). Din ordinea sensibilă a lumii, mintea poate, prin contemplare naturală, adică prin privirea “critică” a creației, să intuiască prezența lui Dumnezeu: “ El a făcut pe de o parte mintea văzătoare, iar pe de altă parte a semnat ale Sale în toate cele ce sunt încât prin ele, ca prin niște deschizături, să Se arate minții într-o lumină a înțelegeri, cuvenind-o, luminând-o și atrăgând-o la bine.”

În Biserica Alexandriei din primele secole teologii au insistat asupra acestei metode analogice sau comparative potrivit căreia cunoașterea lui Dumnezeu pornește de la lumea sensibilă în care rațiunea poate intui “Semințele” prezenței și lucrării lui Dumnezeu “Rațiunea poate, de pildă, deduce că mișcarea lumii implică o cauză începătoare, iar unitatea ei, un principiu orânduitor, dar și un scop spre care se mișcă fără voie. Creația are un principiu diferit de sine și dincolo de sine. Ordinea creată și implicarea ei depind de voia lui Dumnezeu, care o duce la scopul ei final, și nu de evoluția naturală. Iar acest scop afectează și ordinea istorică. Teologia creației afirmă astfel finalitatea supranaturală a creației și istoriei.”

Prin urmare, contemplația naturală a creației sensibile, a originii și scopul mișcării lumii conclude că Dumnezeu este cauza existenței, ca, creator și scopul existenței, ca proniator: “Mintea, ridicându-se spre cele dinapoi, ajungea în chip necesar la ceva care este unic începător și orânduitor al ordinii văzute al facerii, al armoniei și al conviețuirii tuturor celor ce există într-o unitate. Căci astfel ar merge înapoi la nesfârșit, ceea ce este absurd. Căci tot ce se mișcă și devine a fost vreme când n-a existat și dacă n-a existat a început.

Iar dacă a început, a fost pus în mișcare. Dar atunci trebuie căutat cine a pus în mișcare totul și cine l-a adus la existență. Acesta trebuie să fie și nemișcat. Căci, dacă nu, cine e cel ce mișcă pe cel ce nu e sub o altă putere, odată ce e necreat? Iar dacă e nemișcat e și neschimbăcios. Și dacă e așa , desigur este simplu, ca nu cumva fiind compus să Se schimbe Cel ce am văzut că este neschimbăcios.”

O altă concluzie este aceasta: “Deci cel ce contemplă cum trebuie creațiunea va conchide numaidecât din contemplarea ei pe Unul cel mai presus de lume. Fiindcă în cele cauzate sunt foarte multe ecouri din care se cunoaște Cel ce a adus la ființă toate prin măiestrie, înțelepciune, putere și bunătate și cu purtarea de grijă, precum a voit. De aceea, și Isaia zice în Duhul: “Ridicați ochii voștrii și vedeți cine v-a arătat toate acestea?” (Isaia 48, 22). Prin “toate acestea” a numit cele multe cauzate, iar prin “cine” a voit să ridice mintea spre Cel din care sunt acestea, care este, după fire, în chip simplu Unul.”

Sfântul Grigorie Palama a făcut o precizare față de tradiția patristică referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu “El nu contestă că mintea naturală poate cunoaște pe Dumnezeu, dar filozofii s-au abătut de la auzul ei normal. El spune despre această cunoaștere naturală, îndrumată de rațiunea neabătută de la auzul ei firesc. Vederea și cunoașterea de Dumnezeu prin făpturi se numește lege naturală. De aceea și înainte de patriarhi și de prooroci și de legea scrisă, ea a chemat și a întors neamul omenesc la Dumnezeu și a arătat pe Creatorul celor ce n-au ieșit din cunoștința naturală, ca filozofii elini. Căci cine, având minte și văzând atâtea deosebiri de substanțe, pornirile echilibrate ale mișcărilor apuse, nu va cunoaște ca din chip și din ceea ce este cauzat, pe Dumnezeu? El va avea și cunoștința de Dumnezeu prin regătie. Deci cunoștința făpturilor a întors neamul oamenilor la Dumnezeu, înainte de lege.”

Prin crearea Lumii de către Dumnezeu este imposibil să nu-L cunoaștem pe acesta. “Prin acestea ne-a dat deosebirile de mult folos ale anilor, ale ceasurilor și măsurile distanțelor de timp și celor ce pricep cunoștința lui Dumnezeu care a zidit a rânduit și a împodobit toate.”

Nu numai a cunoaște pe Dumnezeu cu adevărat, pe cât e cu putință, întrece fără asemănare filozofia elinilor, ci și numai a ști ce loc are omul înaintea lui Dumnezeu întrece toată înțelepciunea acelora. “Căci singur omul dintre cele toate pământești și cerești a fost zidit după chipul Ziditorului ca să privească spre El și să-L iubească și să fie cunoscătorul singur Aceluia, iar prin credința prin înclinarea și dragostea față de El, să-și păstreze frumusețea sa: iar toate celelalte câte le poartă pământul și cerul acesta să le vadă mai prejos de sine și cu totul nepărtașe de minte.”

Dimensiunile creației lui Dumnezeu depășesc posibilitățile noastre de cunoaștere și astfel misterul vieții dăruite de Dumnezeu celui viu, taina subiectivității persoanei umane nu intră în planul de cunoaștere a cosmosului.

d)Cunoașterea simbolică

Noi îl cunoaștem pe Dumnezeu prin simboluri pentru că numai așa putem formula ideea de Dumnezeu care în ființa Sa rămâne de nepătruns.

Deci, cunoașterea lui Dumnezeu are caracter limitat, nu se poate defini în integralitate, fiind mai presus de orice noțiune, atribut sau simbol: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce ești înălțimea desăvârșirilor celor nespuse și adâncul tainelor celor neurmate.” Dacă persoana umană este inepuizabilă în conținutul ei, cu atât mai mult este inepuizabilă Persoana divină supremă, care rămâne ascunsă chiar atunci când se descoperă. Pentru acest motiv, Scriptura spune că: “nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu “ (Ioan 1,18). Tot Sfânta Scriptură îl numește pe Dumnezeu “lumină neapropiată” (I Timotei 6, 16), “foc mistuitor” (Evrei 12, 29).

Această cunoaștere simbolică are rol în cadrul Bisericii celei vii prin intermediul Tainelor și Erurgiilor. Sfintele Taine sunt lucruri văzute instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care celor ce le primește se împărtășește harul nevăzut al Duhului Sfânt spre mântuirea și sfințirea acestora. Prin urmare, ele au o funcție unificatoare dar și de cunoaștere a credincioșilor în Hristos. Taina cea Mare a Bisericii noastre Ortodoxe este Sfânta Euharistie. Ea este Taina prin care, sub forma pâinii și a vinului, creștinul se împărtășește cu însuși Trupul și Sângele Domnului. Prezent în mod real prin prefacerea pâinii și a vinului în cadrul Sfintei Liturghii. Aceste Taine se săvârșesc numai de preot și de episcop. Prin cuvântul Taină se poate înțelege foarte bine că Dumnezeu este ascuns nevăzut.

Cunoașterea lui Dumnezeu prin simboluri are loc prin intermediul Duhului Sfânt și astfel “Duhul Sfânt devenind subiect în subiectul nostru și Lucrările Lui, Lucrările noastre cunoaștem tainele cele ascunse și viitoare și devenim dumnezei după har.”

Dionisie Areopagitul spune: “Iată de ce cei mai mulți dintre noi nu credem cuvintelor că ar revela tainele divine, căci le privim numai ca simboale sensibile legate de acelea. De aceea trebuie să le dezbrăcăm de cele ale simboalelor și să le privim goale și curate. De le vom privi așa, vom adora izvorul de viață ce se mișcă în el însuși și stând în el însuși ca o putere unitară, simplă, de sine mișcătoare, de sine lucrătoare, ce nu se părăsește pe sine, ca fiind cunoașterea tuturor și privindu-se pe sine însuși prin sine.”De fapt prin cuvinte și înțelesuri trebuie să trecem mereu dincolo de cuvinte și de înțelesuri. Numai așa sesizăm prezența plină de taine a lui Dumnezeu. Dacă ținem prea mult la cuvinte și înțelesuri, și aceasta se întâmplă când menținem mereu aceleași cuvinte și înțelesuri ele se interpun între noi și Dumnezeu și rămânem la ele, socotindu-le pe ele drept Dumnezeu.

“Pe de o parte, avem nevoie de cuvinte și înțelesuri, căci ele sunt împrumutate de la creaturile lui Dumnezeu, în care se manifestă puterile Lui și prin care El s-a coborât la nivelul nostru, pe de altă parte, trebuie să le depășim, ca să ne putem afla înaintea lui Dumnezeu însuși, ca izvor al creaturilor și Lucrărilor Sale, urcând mai presus de ele Sau chiar lucrările Sale, sunt mai presus de acestea și deci de cuvintele împrumutate de la ele.”

Pe de o parte, “trebuie să ne ridicăm la sensurile tot mai înalte ale lucrurilor și ale cuvintelor care le exprimă și chiar ale cuvintelor din Sfânta Scriptură. Dar pe de altă parte, trebuie să ne ridicăm dincolo de ele, în experiența tainei lui Dumnezeu și a lucrărilor Sale, Toate lucrurile și cuvintele împrumutate de la ele sunt simboale în raport cu lucrările lui Dumnezeu și cu Persoana Lui ca izvor al lor. Dar în aceste simboale sunt trepte numeroase de sensuri, trepte suprapuse și până nu ajungem la ele nebănuite. Noi trebuie să urcăm mereu la alte sensuri ale lor, la alte trepte și apoi să ne ridicăm dincolo de toate sensurile lor. Cu cât folosim cuvinte mai nuanțate și cu cât ne ridicăm la unele sensuri mai înalte ale lor, ajungem la înțelegerea că Dumnezeu este Cel ce le depășește pe toate, dar și Cel plin de toată adâncimea și complexitatea lor potențială în calitate de izvor unitar al rațiunilor lor. Tocmai de aceea ne cheamă la părăsirea tuturor simboalelor sau a cuvintelor și a sensurilor lor.” Chiar când cuvintele se referă la lucrările iconomiei lui Dumnezeu trebuie să urcăm în sensurile lor, să trecem mereu la altele mai adecvate și să le părăsim și pe acestea, pentru că înseși aceste lucrări sunt necuprinse: “Judecățile Lui sunt nepătrunse – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – căile Lui de neurmat, pacea Lui covârșește toată mintea, darurile de nedescris pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El nu s-au suit la inima omului, mărimea Lui nu are margini. Înțelepciunea Lui nu are număr, toate sunt necuprinse. Nu e vorba de o ființă ci de iconomii… Dar dacă iconomiile Lui sunt necuprinse cu cât mai mult, El însuși?”

Dumnezeu izvorul puterii și al luminii care ne atrage mereu mai sus în cunoaștere, în desăvârșirea vieții. El nu e un plafon care să oprească înălțarea noastră. El e Supremul dar supremul fără de sfârșit și inepuizabil în atracția exercitată asupra noastră, în darurile pe care le revarsă asupra noastră.

3.3. Cunoașterea naturală implică desăvârșire

Dacă cunoașterea naturală pleacă din inițiativa omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu putem spune că pentru a ajunge la desăvârșire trebuie să îndeplinim anumite condiții. Aceste condiții sunt: credința, frica de Dumnezeu, pocăința, înfrânarea, rugăciunea, paza minții și a gândurilor, răbdarea necazurilor, nădejdea, blândețea și smerenia nepătimirea sau Starea de nepătimire.

Credința reprezintă primul pas pentru cunoașterea lui Dumnezeu. “Credința e prin fire “începutul virtuților”. Astfel “binele fiind sfârșitul virtuții e concentrat înlăuntrul credinței”. Credința este binele concentrat, iar binele credința actualizată.” Mântuitorul Iisus Hristos ne învață să avem credință adevărată cât un bob de muștar și când vom spune muntelui să se miște acesta se va mișca. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă despre credința cât un bob de muștar că este aceea că credem cu adevărat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar Iustin Popovici spune că trebuie să credem că Iisus Hristos a Înviat.

Frica de Dumnezeu și de Judecată. Credința sporind devine frică de Dumnezeu. Aceasta trebuie să ne cuprindă tot timpul. Ea este începutul înțelepciunii. Foarte mulți Sfinți Părinți au vorbit ca frica de Dumnezeu și de judecată ne ajută foarte mult să biruim patimile. “Frica lui Dumnezeu este opusă fricii de lume.”Frica are rostul s-o copleșească pe cea a lumii. Frica de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea și totodată să nu dăm ascultare Chemării mai înaintea lui Dumnezeu, care ni se face prin credință. Astfel frica de Dumnezeu și de judecată devine un al doilea pas spre cunoașterea lui Dumnezeu.

Pocăința

Frica de Dumnezeu și de Judecată stârnește în om pocăința. Ea este ca un al doilea botez. Așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul: “Pocăința este reînnoirea botezului, este curățirea conștiinței.”

Pocăința este cunoscută ca având două lucrări: “o lucrare de moment, dar și una de durată”.. Lucrarea de moment este aceea de Taină iar cea de durată rămâne până la sfârșitul vieții noastre. “Ea înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet.” Și ne apropie tot mai mult de Dumnezeu , cunoscându-L mai bine pe Acesta.

Înfrânarea

Următoarea condiție de cunoaștere a lui Dumnezeu este înfrânarea. Ea apare după pocăință ca un principiu de a nu mai săvârși păcate. Starea noastră de păcătoșenie ne face să tindem tot mai mult spre păcat. Mai ales spre cel pe care l-am mai săvârșit, pentru că acela rămâne ca o urmă în noi. “Căci după ce au scăpat de întinăciunea lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăși se încurcă în acestea, ci sunt învinși, li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.”

Înfrânarea trebuie aplicată în primul rând în mintea noastră, pentru că acolo apare la început păcatul.

Rugăciunea

Este comunicarea noastră directă cu Dumnezeu “taina unirii omului cu Dumnezeu”.Credinciosul nu se mulțumește numai cu o cunoaștere din afară a lui Dumnezeu ci el dorește să-L Cunoască direct ca de la “duh la duh”. Rugăciunea este benevolă, la fel și cunoașterea. Dar pentru a ajunge la desăvârșire este nevoie de rugăciune.

Cunoașterea lui Dumnezeu în stadiul ei cel mai înalt este propriu-zis dincolo de pragul rugăciunii, dar pregătit de rugăciune. “Pe treptele rugăciunii se realizează o cunoaștere în dialog, iar dialogul încă presupune înțelesuri, sentimente diferite, oarecum tot o cunoaștere exterioară. Când urcușul duhovnicesc a atins culmea, atunci rugăciunea înaintează, dialogul încetează, mintea nu se mai roagă, ci pătrunde în lucrurile neînțelese și coexistă cu Dumnezeu.”

Îl cunoaștem pe Dumnezeu numai dacă El vrea să ni se descopere. Iar dacă vrea atunci cunoaștem numai ceea ce vrea El să cunoaștem iar pentru a-L cunoaște, trebuie să ne rugăm. Aici apare o antinomie. Pe de o parte ar fi vorba de un act liber al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, de rugăciune de un efort liber al omului. Părintele Dumitru Stăniloae relatează: “cunoașterea e un rezultat produs de întâlnirea între actul voluntar de “pogorâre” a lui Dumnezeu și structura cognitivă.”

Actul de cunoaștere al lui Dumnezeu trebuie să pornească din inimă, și să fie un act al iubirii. De aceea “omul care-L iubește pe Dumnezeu și dorește să stea de vorbă cu El așteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii.” Modul cum trebuie să ne rugăm îl dă domnul Iisus Hristos: “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.”(Matei 6,6)

Există și o îndumnezeire a omului prin rugăciune. “Prin rugăciune constantă ochii sufletului se deschid și fiind umplut de mare desfătare și de un sentiment arzător inexplicabil, omul întreg se transfigurează.”

Referitor la cunoașterea lui Dumnezeu prin rugăciune ca element al iubirii, Christos Yannaras îl citează pe părintele Dumitru Stăniloaie zicând: “Și nu poți iubi pe Dumnezeu, de nu-L vezi pe El. Iar vederea lui Dumnezeu vine prin cunoașterea Lui.”Iată cum rugăciunea devine un lucru necesar, inseparabil omului. Credinciosul respiră prin rugăciunea. Așa cum spune părintele lector doctor Comșa Petre “Rugăciunea este hrana sufletului, pentru că prin rugăciune tragem har. Așa cum avem respirația trupului și o gură prin care tragem aer, așa avem și o gură a sufletului, și fericit este cel care îi află locul.”Prin urmare, cunoașterea lui Dumnezeu realizată cu ajutorul rugăciunii este superioară cunoașterii din cărți. Referitor la aceasta părintele Comșa Petre îl citează pe Sf. Grigorie Palama zicând: “cunoștința prin studiu a Scripturii, profeților și apostolilor e atât de departe de înțelepciunea acelora (care e obișnuită prin rugăciune cu lumânarea de la Duhul Sfânt), cât e de departe de soare ochiul care se împărtășește de razele lui.”

Astfel putem spune cu certitudinea că rugăciunea este una dintre condițiile cunoașterii lui Dumnezeu și nu “o metodă de cunoaștere a lui Dumnezeu.”

Paza minții și a gândurilor

Nu putem cunoaște pe Dumnezeu dacă gândurile noastre sunt pline de răutate. Părintele Dumitru Stăniloae găsește o dublă înțelegere a inimii: vorbește despre o inimă ca fiind centrul ascuns al minții pe care o numește “supra – conștient sau transconștient”, dar care rămâne închisă pentru conștiința noastră și o altă inimă numită de el “subconștientul patimilor.”Acestea fiind “porțile” prin care vin din afara lucrurile bune sau rele. Tot părintele spune: “prin inima bună lucrează Dumnezeu, prin inima cea rea, duhurile rele.” De aceea este obligatoriu ca toate gândurile noastre să le aducem lui Dumnezeu ca prin ajutorul său să fie înlăturate gândurile cele rele, iar gândurile cele bune să rămână. Într-un cuvânt, trebuie actualizat harul dumnezeiesc primit la botez. Jurgen Henkel explică prin cuvintele: “aceasta înseamnă conștientizarea prezenței lui Iisus Hristos de la botez.” Prin urmare, se ajunge încet către desăvârșire.

Răbdarea necazurilor

Este desigur, o altă condiție a cunoașterii lui Dumnezeu, mai ales când avem ca exemple pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe toți sfinții. Lupta pe care trebuie să o dea omul este mai întâi cu plăcerea, pentru ca apoi să apară și necazurile. În ceea ce-L privește pe Mântuitorul Iisus Hristos acesta a îndurat multe plăceri și necazuri: “întâi ispitirea prin plăcere, în pustie, în al doilea rând, încercările supreme prin durere în vremea Patimilor și a morții pe Cruce.” Aceste lucruri le-a primit Iisus pentru a întări în noi firea omenească și noi, la rândul nostru să putem birui aceste plăceri.

Părintele Dumitru Stăniloaie rezumă enunțurile lui Marcu Ascetul și ale lui Isac Sirul în așa zisa “teologiea necazurilor” prin următoarele cinci puncte:

“prin necazuri Dumnezeu ne scoate din păcate”;,

“ necazurile pot fi o consecință directă a păcatelor”;

“necazurile sunt trimise de Dumnezeu ca probă spre întărirea ființei proprii”;

“ele pot veni peste noi ca urmare a păcatelor altora”;

“suportarea lor e un semn de putere și înțelepciune și-l înzestrează pe om cu putere și înțelepciune” .

Răbdarea necazurilor este necesară tuturor oamenilor și celor drepți și celor păcătoși. “Necazurile le sunt folositoare oamenilor, din punct de vedere duhovniceasc, ori pe ce treaptă s-ar găsi. Sunt necesare păcătoșilor, pentru a-i întoarce la o viață creștină normală, dar le sunt necesare și celor înaintați din punct de vedea duhovnicesc, pentru a-i fortifica și a-i ajuta să înainteze spre Dumnezeu.”

Tot părintele Dumitru Stăniloaie afirmă: ”necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce le primește fiind scutit de necazurile veșnice.”

Nădejdea

Din răbdare se naște nădejdea creștină. Este un adevăr susținut de mulți că “pe Dumnezeu îl vezi, de obicei, printre lacrimi.” Deoarece la necazuri omul se apropie tot mai mult de Dumnezeu, și astfel “nădejdea intâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăși toate încercările vieții.”Înainte de patimile Sale Mântuitorul Iisus Hristos, a încurajat pe Sfinții Apostoli și pe noi, pe toți zicând: “În lume necazuri veți avea dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Iar “Fericitul Augustin îi spune unui om încercat de necazuri:” cântă și mergi înainte, la capătul Drumului te așteaptă Dumnezeu.”

Înfruntând necazurile cu ajutorul nădejdii, îl vedem până la urmă pe Dumnezeu care ne zice ca și proorocul Iacov: “Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: “Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi.” (Facere 28, 13).

Blândețea și smerenia

Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie afirmă că “blândețea și smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor și din nădejde.” Un exemplu bun de blândețe și smerenie ni-L dă Mântuitorul Iisus Hristos care zice; “învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (..). Cu singuranța se poate spune că blândețea și smerenia sunt alte condiții ale cunoașterii lui Dumnezeu. “Precum mândria ne înalță în aparență, dar în realitate, ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, așa smerenia, coborându-ne în aparență, ne înalță pe cea mai înaltă treaptă.” Astfel ajungem la nepătimire, la starea de curățire de patimi.

Nepătimirea sau starea de nepăptimire

Nepătimirea este lipsa de păcat, starea pe care o aveau protopărinții noștrii în rai, înainte de cădere și “Starea de pace a sufletului.”

Cel care a ajuns la această treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu prin nepătimire, nu mai poate săvârși așa de ușor păcatele, ci stingând “aproape cu totul patimile din facultățile sufletești ale mâniei și poftei și nu mai poate fi stârnit ușor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile păcătoase.”

Prin urmare nepătimirea înseamnă mai întâi de toate, restabilirea firii din starea ei păcătoasă și apoi ridicarea acesteia mai presus de fire.

Acestea sunt în linii mari condițiile desăvârșirii și ale cunoașterii lui Dumnezeu.

,

CAPITOLUL IV

CUNOAȘTEREA SUPRANATURALĂ A LUI DUMNEZEU

4.1.Ce este cunoașterea supranaturală?

Cunoașterea supranaturală este cunoașterea care pleacă de la Dumnezeu spre oameni: ea este cunoașterea prin revelația divină, începând cu revelația făcută primilor oameni, continuând în Vechiul Testament prin patriarhi și prooroci, și desăvârșindu-se prin însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, către sfârșitul acestor vremuri ne-a grăit nouă prin Fiul” Evrei 1,1)

4.2. Revelația Vechiului Testament

Revelația supranaturală s-a realizat în întreaga istorie a omenirii, începând cu cea dată protopărinților noștri și terminând cu cea care a atins culmea, în Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că: “revelația s-a făcut prin profeți, a culminat în Iisus Hristos și este cuprinsă în Vechiul și Noul Testament precum și în Tradiție.”

Revelația supranaturală reprezintă într-un cuvânt descoperirea pe care Dumnezeu o face prin oameni sau direct. Aceasta s-a dat în trei etape principale:

Revelația primordială dată primilor oameni în paradis și păstrată prin urmașii lor până la Avraam

“În rai omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povățuia și îl conducea direct, îl învăța despre Sine, despre legătura Sa cu omul și rostul acestuia în lume și petrecerea împreună cu acest om.” Aceasta reprezintă Revelația pe care a făcut-o Dumnezeu primilor oameni până la căderea în păcat.

După căderea în păcat a primilor oameni înainte de alungarea lor din Rai, Dumnezeu le-a vestit Revelația dumnezeiască absolută și universală care va veni prin Fiul său prin cuvintele: ”Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta își va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15). “Aceasta nu era decât prevestirea actului de răscumpărare prin noul Adam, Dumnezeu – Omul întrupat, Iisus Hristos. Ceea ce însă la Dumnezeu este în afară de timp și în continuu prezent, nouă, oamenilor, ne apare treptat și în timp.”

Revelația supranaturală nu contrazice pe cea naturală ci, crescând puterile de înțelegere date omului îi adaugă prin mijloace străine ei, adevărurile pe care odinioară le-a avut și, pierzându-le, nu le mai poate câștiga singur.

2.Revelația specială făcută în sânul unui singur popor, și anume, poporul evreu, ales de Dumnezeu pentru planurile providenței Sale, începând cu patriarhul Avraam continuând cu Isaac și Iocov și apoi cu marele legiuitor Moise, cu proorocii Vechiului Testament și alți bărbați aleși, până la venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperii (Revelației) nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Pe aceasta, Sfântul Apostol Pavel o numește ”călăuză spre Hristos” (Galateni, 3, 24). Încredințarea acestei

Revelații supranaturale unui singur popor nu înseamnă o îngrădire a atotputerniciei lui Dumnezeu și nici o jignire a Lui, “fiindcă poporul evreu n-a fost decât instrumentul prin care Dumnezeu a vorbit către toată umanitatea și prin care s-a păstrat cunoașterea unui singur Dumnezeu.”Exclusivismul dar și particularismul poporului evreu, care era mai mult de natură religioasă decât rațională a păstrat Revelația intactă în mijlocul tuturor popoarelor, arată scopul urmărit prin el de divinitate: “păstrarea adevărurilor revelate, spre a fi corupte prin contactul cu celelalte popoare și propagarea ideii mesianice în mijlocul celorlalte popoare când s-a făcut “plinirea vremii”

4.3.Revelația Noului Testament

Revelația dumnezeiească absolută și universală , dată prin însuși Fiul lui Dumnezeu – întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, aceasta fiind Revelația Noului Testament care se identifică cu Biserica creștină. “În Persoana lui Hristos actele supranaturale îndreptate către natură se referă mai ales la natura umană, și ele corespund cu înălțarea spirituală a acesteia, indicând cauzalitatea spiritului în actele supranaturale dar și nivelul spiritual maxim la care este ridicată natura umană în Hristos, și perspectiva ce o deschide El pentru toți cei ce se unesc cu El prin credință.”

Această Revelație este a plinătății harului și adevărului (Ioan 1, 17). Acum ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Revelației dumnezeiești făcută în persoana Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaștere despre Dumnezeu, ca Acela Care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: “În zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evrei 1,2), și tot el o lămurește, arătându-i și scopul: “Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El “ (Efeseni1,9-10)

Cu toate că Revelația dumnezeiască supranaturală s-a dat treptat, în etape ca fiind unitară, fiindcă unul este Dumnezeu cel ce S-a revelat.” Acest lucru îl spune Sfântul Apostol Pavel astfel: “După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul , pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și Veacurile” (Evrei 1,1-2).

Revelația divină este deci, un organ unitar, care culminează în cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

CAPITOLUL V

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU DIN

ÎMPREJURĂRILE VIEȚII

Fiecare om îl cunoaște pe Dumnezeu în împrejurările vieții sale, cu ajutorul Providenței Divine. Acest mod de cunoaștere îl numește Sf. Maxim Mărturisitorul “conducerea prin judecată”Oamenii îl cunosc pe Dumnezeu prin încercările la care sunt supuși de El, prin necazuri, boli, insuccese, mustrări de conștiință pentru relele săvârșite, greutăți, cu ajutorul cărora ajungem la desăvârșire. E o cunoaștere reală dureroasă care trezește în noi spiritul responsabilității încălzind astfel rugăciunea și făcându-ne să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu.

Despre aceasta cunoaștere părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae spune: ”eu nu mai văd pe Dumnezeu numai ca pe Creatorul și Proniatorul a toate, sau ca Misterul care Se face vădit tuturor, umplându-i pe toți de aceleași bucurii mai mult sau mai puțin la fel; ci îl cunosc în grija lui specială față de mine, în raporul Lui intim cu mine, în istoria relațiilor Lui cu mine, în planul Lui în care mă conduce în mod special pe mine spre ținta comună prin durerile , revendicările și direcțiile particulare pe care mi le adresează mie în viață.”Acest raport “intim” al lui Dumnezeu cu omul nu-l face pe acesta să uite de solidaritatea și obligația față de aproapele, ci îl stimulează pe om pentru a-și îndeplini datoriile speciale.

Cunoașterea lui Dumnezeu este însoțită de responsabilitate, de cutremurul față de frica lui Dumnezeu în diferitele împrejurări, făcând sufletul

mai sensibil pentru prezența lui Dumnezeu care vrea ceva de la noi. El nu se face cunoscut printr-o stare de indiferență, care nu ne ajută cu nimic să ajungem la desăvârșire, de aceea ne aduce în numeroase împrejurări, făcându-Se cunoscut din dragostea Lui față de noi.

Dumnezeu se face cunoscut prin toate greutățile noastre, dacă noi căutăm greșelile care stau la bază. De cele mai multe ori aceste greutăți apar pentru că uităm să vedem, în toate cele ce avem, darurile lui. Dumnezeu și prin urmare să le folosim și noi ca daruri față de alții. Pentru că Dumnezeu vrea să dăm și noi din darurile noastre, așa cum El ne dă darurile Sale. Dacă cei ce ne lăudau acum ne bârfesc, acest lucru se întâmplă datorită dreptății și voii lui Dumnezeu pentru că nu am fost recunoscători față de aceea. Pentru că, cu ce măsură am măsurat, tot cu aceeași ni se va da. Deci, atunci când ne merge bine sau rău, să ne gândim la marea responsabilitate pe care o avem față de Dumnezeu și față de aproapele meu.

În fiecare om sărac și bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne ajutorul nostru. De aceea “în mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui stinsă auzim vocea stinsă a lui Hristos, suferința lui, din pricina lipsei și a umilinței, în care îl ținem, e suferința lui Hristos pe Cruce, pe care noi o prelungim.” În toate împrejurările și persoanele prin care ne grăiește Dumnezeu sunt chipuri vii ale transcedenței Sale. De aceea noi trebuie să le luăm ca atare și să acordăm tot ajutorul nostru, pentru a lua cununa cea neveștejită. “Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții este o cunoaștere existențială a lui Dumnezeu, îmbinată cu trăirea lui apofatică, care scoate în evidență caracterul personal al lui Dumnezeu în raporturile Lui cu oamenii.”

Îndeplinind astfel toate îndatoririle noastre vom beneficia de chemarea Mântuitorului Iisus Hristos: “Atunci drepții Îi vor răspunde zicând: “Doamne când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau când Ți-am dat să bei?…Iar împăratul, răspunzând va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 37-40)

Contemplarea lui Dumnezeu în creație – cunoașterea din fapta lui Dumnezeu

Contemplarea lui Dumnezeu în creație este, după părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae o treaptă preliminară a contemplării nemijlocite a lui Dumnezeu: “Precum legea este pedagog spre Hristos, așa omul, cât e copil cu înțelegerea, e îndrumat de oglinzile și ghiciturile lumii create, spre cunoașterea lui Dumnezeu. Această învățătură atribuie creațiunii, cugetării referitoare la ea un rol necesar în urcușul omului spre Dumnezeu. Sf. Maxim este străin de teoria unei vederi la care am ajunge prin ocolirea formelor și legilor cosmosului pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu stă lumea, prin înțelegerea căreia trebuie să trecem.”

Hotărâtoare pentru posibilitatea cunoașterii este perspectiva sub care vedem lumea. “Dacă îi contemplăm frumusețea lumii ca pom al cunoștinței binelui și răului pentru a lăuda pe Făcătorul lui, ne mântuim, dacă socotim că rodul lui e pur și simplu lucru de mâncare ne pierdem.”. Aici se află un simbol din care se desprind rațiunile divine care au originea lor în Rațiunea supremă. Dacă întrebuințăm rațiunea într-un mod corect, cunoaștem doar o mică parte din Dumnezeu. În această privință părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae se separă de o teologie naturală și se face cunoscut ca fiind un teolog al experienței, criticând astfel metodele de cunoaștere ale scolasticilor.

O mare parte din Sfinții Părinți și teologi mai noi, susțin că pentru a cunoaște pe Dumnezeu și a pătrunde în tainele Sale nu o putem face pe calea rațiunii. Structurii simbolice a lumi îi corespunde, o cunoaștere simbolică diferită de cea rațională. Pentru o asemenea cunoaștere simbolică, rațiunii îi este necesară o purificare prealabilă a ființei sale, prin îndelungate nevoințe. De aceea ni s-a dat lumea ca un drum spre Dumnezeu. Această existență a lumii ne arată pe lângă celelalte rosturi ale ei și acelea de a ne da puteri sufletești în urcușul spre Dumnezeu.

Astfel privirea în duh la rațiunile lumii și cunoașterea din creație a lui Dumnezeu este cu putință numai oamenilor care s-au purificat de păcate.

CAPITOLUL VI

ASPECTELE CUNOAȘTERII

Întreaga Teologie Dogmatică este un paradox deoarece, se bazează pe afirmații și contradicții. Printre altele Biserica Ortodoxă are două aspecte ale cunoașterii lui Dumnezeu: cunoașterea catafatică (rațională, pozitivă) și cunoașterea apofatică (negativă).

După părintele profesor doctor Dumitru Radu cunoașterea catafatică este o cunoaștere“negrăită”, deoarece aceasta este o afirmație despre existența lui Dumnezeu. Cunoașterea apofatică e un fel de regăsire fiindcă aceasta depășește limitele raționale și este foarte greu de pătruns cu mintea omenească. Astfel cunoașterea apofatică are un caracter superior față de cunoașterea catafatică: “negația despre posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu a devenit mai accentuată decât afirmația.”

Dumnezeu este în același timp imanent și transcendent, implicându-se reciproc. Este imposibilă o transcendență pură. Dacă –îl considerăm pe Dumnezeu drept, cauză transcendentă a universului, nu este posibil, deoarece ideea de cauză implică pe aceea de efect.

6.1. Cunoașterea catafatică

Se mai numește și cunoaștere rațională pentru că toate argumentele trec prin filtrul rațiunii. Un lucru cert care vine în susținerea cunoașterii catafatice sunt teofaniile Mântuitorulu Iisus Hristos.

Dacă Dumnezeu este ascuns așa cum voi arăta mai departe, El este și “Cel care se descoperă pe sine.”El fiind printre alte atribute ale Sale și înțelept, iubitor și plin de bunătate. Dumnezeu i se arată lui Avraam la stejarul Mamvri sub formă tainică a trei îngeri și Avraam spune: “Doamne, de am aflat har înaintea Ta nu ocoli pe robul tău”; (Facere, 18,3). Altă dată se arată lui Iacob sub forma unui înger, Iacob spune: “Am văzut pe Dumnezeu în fața și mântuit a fost sufletul meu”; (Facere 32, 30). Dumnezeu vorbește cu Moise “față către față” și lumina dumnezeiască se revarsă către chipul său. Iov este sigur că-L va putea vedea pe Dumnezeu “în ziua cea din urmă” (Iov, 19, 25 – 26). Fericirile din Sfintele Evanghelii promit: “Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5-8) Și după Apocalipsă slujitorii lui Dumnezeu “vor vedea fața Lui”(Apocalipsă 22, 4). Sfântul evanghelist Ioan pune vederea lui Dumnezeu în legătură cu învierea care va atinge starea de desăvârșire în momentul Parusiei: “noi vom fi asemănători Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (Ioan ,3,2). Tot așa și Sf. Apostol Pavel spune: “Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc o parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I. Corinteni, 13, 12).

Teofaniile lui Dumnezeu în întreaga Sa creație le va urma vederea “față către față” marcată de o “reciprocitatea cunoașterii așa cum rezultă din raporturile dintre persoane, vedere condiționată de iubirea – agape și de plinătatea Împărăției lui Dumnezeu”

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește și el de cunoașterea catafatică a lui Dumnezeu, prin mijlocul rațiunilor din lucruri. “Cunoașterea mistică apare atunci când lucrarea dumnezeiască a harului va înlocui pe cea naturală din noi.”Această pătrundere a puterii divine în noi constituie pentru Sf. Maxim Mărturisitorul temelia cunoașterii dumnezeiești. El nu distinge în mod expres energiile divine, ci lasă să se înțeleagă că, cunoaștera lui Dumnezeu este o lucrarea dumnezeiască în noi, ceea ce ar corespunde cu descoperirea energiilor divine în oameni.

Sfântul Grigorie vorbește și el în mod special în primele capitole din Marea cuvântare catehetică, care este “un adevărat tratat de Teologie dogmatică.”Făcând referință la rațiune , el spune că “ este neapărat nevoie să credem că rațiunea se potrivește cu firea celui care o are așa cum i se potrivește cu firea celeilalte însușiri. Astfel, desigur, în natura omenească se vede o putere oarecare și o viață și o înțelepciune.”Cu ajutorul rațiunii omul pătrunde “adâncurile tainei”, primește în suflet în chip minunat o modestă înțelegere a învățăturii despre cunoașterea lui Dumnezeu, dar “nu mai poate clarifica prin rațiune această adâncime negrăită a tainei.” Iar în scrierea sa “Fii desăvârșit” Sf. Grigorie de Nyssa zice că “Hristos fiind totdeauna ceea ce este (și este ceea ce numai singur El știe ce este), chiar dacă cineva care judecă cele înalte, se va putea apropia din ce în ce mai mult de El, înțelegerea Lui totuși nu se poate ridica până la El căci aceasta se ridică numai în măsura în care îi este dat ei de la fire,” întrucât “nu este vreunul care să atingă înțelesul lui pe Cel căutat”

Se observă cu foarte mare claritate din aceste cuvinte, cum omul prin cunoaștere rațională poate să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, cât poate să-L cunoască cu rațiunea și totodată cât de mare nevoie are el de un alt mod de cunoaștere, întrucât în afara cunoașterii raționale rămâne nelămurită “adâncimea negrăită a tainei.”

La fel ca și alți Părinți ai Răsăritului, dintre care amintim pe Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa își dă seama că “infinitatea lui Dumnezeu e mai mult și e altfel decât o poate cuprinde omul într-un concept intelectual sau pătrunde spre a o înțelege numai cu rațiunea; aceasta îl ajută să nu vadă în acea “via negativă” a gânditorilor creștini accidentali.”

6.2. Cunoașterea apofatică

Nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, în taina Sa. Dacă am încerca să îl cunoaștem pe Dumnezeu în cele ale Sale, ar însemna că totul s-ar reduce la tăcere, pentru că” nici gândirea și nici vorbirea nu pot cuprinde infinitul în acele concepte care, definind limitează” Astfel Părinții răsăriteni au numit-o calea sau cunoașterea negativă. Dumnezeu se descoperă în cele ascunse și se ascunde în cele văzute. Aici se poate vedea apariția paradoxului. De aceea cu cât Îl experiem mai mult pe Dumnezeu, deducem că nu cunoaștem nimic. Pentru că Dumnezeu este nepătruns și necuprins cu mintea omenească.

În convorbirea lui Dumnezeu cu Moise, Acela a spus: “Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșire 33, 20).

Cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu mai constă și în negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. “Este eliminată în primul rând întreaga creație, chiar și

măreția cosmică a boltei înstelate și lumina inteligibilă a îngerilor din ceruri. Sunt excluse apoi cele mai înalte atribute: bunătatea, iubirea, înțelepciunea și în cele din urmă însăși ființa.” Dumnezeu nu este nimic din acestea toate; în natura Sa, El fiind incognoscibil. Aici intervine din nou paradoxul creștin.

Despre această cunoaștere ne vorbește părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae zicând că Dumnezeu este “soare nepătruns, stea luminătoare dar totuși necuprins.”

Psalmistul, de asemenea vorbește despre cunoașterea apofatică zicând: Dumnezeu “și-a pus întuneric acoperământ” (Psalmul 17,13). Paul Evdokimov comentează cuvintele psalmistului zicând.” Întunericul sau norul simbolizează transcendența dumnezeiască, ele mărturisesc prezența lui Dumnezeu și în același timp Îl ascund și Îl acoperă.”

De aceea “cu cât ne suim mai sus, cu atât cuvintele se împuținează, datorită contemplării lucrurilor inteligibile. Tot astfel și acum, când intrăm în întunericul cel mai presus de minte, vom găsi nu o vorbire concisă, ci tăcere absolută și încetarea gândirii.”

După Sf. Apostol Pavel Dumnezeu “locuiește întru lumină neapropiată: pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-l vadă” (I Timotei 6, 16). Pentru noi oamenii, Dumnezeu este întru totul neaccesibil: ceea ce afirmă la rândul său și Sf. Evanghelist Ioan: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan, 4, 12): “Fiul Cel Unul-născut .. Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18).

Un alt text la fel de concludent este următorul:” nimeni nu cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl , nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere”. (Matei, 11, 27). Aici se poate vedea foarte clar că numai Tatăl și Fiul se cunosc Unul pe Altul; dar, prin voința Fiului, îi poate fi dată și omului o anumită cunoaștere. Părintele profesor doctor Dumitru Radu spune că “Omul nu ajunge niciodată să-L cunoască deplin pe Dumnezeu” Așa cum două persoane nu ajung să se cunoască niciodată suficient, la fel se întâmplă în relația dintre Dumnezeu și om; dar dându-i omului doar o cunoaștere necesară pentru mântuire.

Apofatismul s-a păstrat mai ales în mediul monahal, Christos Yannaras spune că “realitatea lui Dumnezeu nu poate fi redată, nici în mod relativ de nici un nume, de nici o definiție, de nici o categorie de gândire, pentru că El este mai presus de orice abstracție”.Tot părintele profesor doctor Dumitru Radu spune că Dumnezeu este necuprins după “ființa Sa”.. Ceea ce se poate explica astfel și cuvintele Sfintei Scripturi care zice că Dumnezeu “locuiește în lumina neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică Amin.” (I Timotei 6,16).

CONCLUZII

Sub directa îndrumare a părintelui profesor doctor Dumitru Radu , am încercat prin neputințele mele, să arăt modul de cunoaștere al lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate realiza decât prin urcușul duhovnicesc, adică prin virtuți.

Urcușul spre cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate sfârși niciodată, căci ființa lui Dumnezeu echivalează cu Binele nemărginit și în ființa noastră este sădită setea spre bine, pe care nu o putem cuprinde niciodată, căci aceasta ar însemna să punem niște margini binelui pe care l-am putea ajunge.

Înaintarea în cunoașterea lui Dumnezeu nu se oprește niciodată cu sfârșitul vieții noastre, ci continuă și după moarte, ceea ce reprezintă participarea noastră la desfășurarea lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu este veșnică și cu cât omul dorește să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu, înaintând spre El, Dumnezeu capacitatea omului de înțelegere și cunoaștere, îl ajută revelându-se, încât în procesul cunoașterii lui Dumnezeu există totdeauna contribuție și din partea omului cât și din partea lui Dumnezeu.

Desăvârșirea este o mișcare fără sfârșit, o mișcare continuă, a omului spre cunoașterea lui Dumnezeu, cunoaștere care e nedespărțită de făptuirea binelui în propria ființă, întrucât cunoașterea lui Dumnezeu e totdeauna unirea cu realitatea Lui nesfârșită.

Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă un lucru esențial și deosebit de important în viața noastră.

BIBLIOGRAFIE

Andrei Arheipioscopul Alba Iulia, Dinamica despătimirii, Ed. Renașterea, 2001

Arseniev, Nicole, Mistica și Bsierica Ortodoxă, traducere de Remus Rus, Ed. IRI, București, 1994

Basarab Preot. Prof. Mircea, Autoritatea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia anul XXXII, nr. 2, aprilie – iunie 1980

Băncescu Iuliana, Misiunea preotului față de magia contemporană, Ed. Semne, București, 2001

Bria, Pr. Prof. Ion, Credința pe care o mărturisi, Ed. IBM al BOR, București, 1987

Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, cap.21 în Filocalia, vol III, traducere de PR. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed, IBM al BOR, anul 1979

Chițescu Prof. N., Teologia Dogmatică și Simbolică, manual pentru Institutele Teologie , Ed. IBM al BOR, vol II, București, 1958

Clement Alexandrinul, Stromatele, traducere de Dumitru Feciorul în PSB, vol II, Ed. IBM al BOR, 1982

Comșa, Pr., Lect., Dr., Petre și Comșa, Prof, Florentina, Calitățile profesorului de religie, Ed. ASA, București, 2003

Comșa, Pr, Lect., Dr., Petre, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sf. Vasile cel Mare, Ed. ASA, București 2003

Davidescu, Preot, Dr. D.C în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LXIV, nr. 4,iulie – august, 1988

Dionisie Pseudo – Areopagitul, Despre numele divin – Teologia mistică, traducere din grecește de Pr., Cicerone Iordăchescu și Theofil Simeschy, Iași, 1936

Evolokimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, traducerea prefață și notele Pr. Lect. Univ Dr. Vasile Răducă, Asociația Filantropică Medicală Creștină Cristiana, București, 1995

Goraniov Irina, Sf. Serafim de Sarov, traducere de Arhimandritul Paulin Lecea, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999

Henkel Jurgen, Îndumnezeirea și etica a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloie, traducere de diacon Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis Sibiu, 2003

Yannaras, Christos, Libertatea moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Ed, Anastasia, 2004

Yannaras, Christos, Commentaier d’un ortodoxe sur la mort de Dieu, în S.T. seria a II, anul XXI, nr. 1-2, ianuarie – februarie, 1969

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, traducere Pr. Vasile Răducă, 1990

Idem, Introducere în teologia Ortodoxă, traducere în română de Lidia și Remus Rus, Ed. Enciclopedică, București, 1993

Mihălceanu Preot I, Curs de Teologie fundamentală, partea I, Originea și funcția religiei, Cluj, 1986

Idem, Teologia Luptătoare, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994

Mihoc, Preot, Dr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofania Sibiu, 2002

Nifon Conf. Dr. Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină, Ed. ASA, 2002

Niscoveanu, Preot Magistrand Mircea, Doctrina Sf. Ioan Gură de Aur, în comentariul său la Predica de pe Munte, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XVII, nr. 9-10, noiembrie – decembrie, 1967

Plămădeală, Ieromonah Magistrand Antonie, Rugăciune și cunoaștere în învățătura ortodoxă, în S.T., nr. 3-4, seria a II-a, martie – aprilie, an X, 1958

Radu, Preot. Prof. Dr. Dumitru Îndrumări Misionare, Ed. IBM BOR București, 1986

Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția Apostolică din punct de vedere ortodox, în BOR, anul XC VIII, nr. 11-12, noiembrie – decembrie, 1980

Remete, Preot. Lect. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996

Rose Serafim, Cartea Facerii, Crearea lumii și omul începuturilor, traducere de Constantin Făgețan, Ed. Sofia, București, 2001

Savin, I. Gh., Apologetica, vol I, Ed. Anastasia, 2002

Idem, Apărarea credinței, Ed, Anastasia, 1996

Sf. Ioan Damaschin Dogmatica, ediția a III-a, traducere de Preot Dumitru Fecioru, editura Scripta, București, 1993

Sf Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, în vol Apologeții de limbă greacă, în PSB traducere de Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, 1980

Sf. Grigore de Nyssa, Viața lui Moise, în PSB partea I, nr. 29, traducere de Dumitru Stăniloae, editura IBMBOR, București, 1982

Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în PSB nr, 17, tradus de Dumitru Fecioru, Ed, IBMBOR, București, 1986

Sf. Grigore Palama, 150 Capete despre cunoștința naturală… în Filocalia, vol VI, traducere de PR. Prof. Dumitru Stăniloae, cap 2-3, Ed. IBMBOR, București, 1977

Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, București, 1932

Idem, Fii desăvârșit, ediția a II-a, traducere în română de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, București, 1935

Sf. Grigorie de Nazians, Cele 5 cuvinte despre Dumnezeu traducere de Preot Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, 1947

Siluan, Cuviosul Athonitul Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, traducere de Pr. Prof. Ioan Ică și diac asist Ioan I. Ică jr., 1994

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed,. Omniscop, Craiova, ediția a II-a, 1993

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ed. IBMBOR, București, 1978

Idem, Caracterul permanent și mobil al Tradiției în S.T. Seria a II-a, anul XXV, nr. 3-4,martie – aprilie, București, 1973

Idem, Primirea Tradiției în timpul de azi din punct de vedere ortodox, în ST, seria a II-a anul XXVII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, București, 1975

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1993

Idem, Despre pocăința cea făcută cu grija și deplin arătată…i în Filocalia, vol IX, Ed, IBMBOR, traducere de Dumitru Stăniloae, București, 1980

Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sf. Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, seria a II-a, martie aprilie, anul VII, nr. 4, 1957

Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed, IBMBOR, București, 2002

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed, Anastasia, 1993

Struc, Ioan, Probleme în legătură cu Dumnezeu, în Ortodoxia, anul XX, nr. 1, ianuarie martie, București, 1968

Thunberg Lars, În viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed, IBMBOR, traducere de Prof. Dr. Remus Rus, București, 1999

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxa, Ed. Renașterea, Cluj, 2000

Turcu, PR. Magistrand Ioan, Aspecte dogmatice în corespondența cu Isidor Pelustotul, în Ortodoxia, anul XIII, nr. 2, aprilie – iunie, București, 1961

*** Cele 125 de Capele Teologice și practice, în Filocalia, vol VI, traducere de Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977

*** Acatistul Prea Sfintei Treimi, iromosul 1, Ed. Crisiana, București, 1999

*** Credința Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002

*** Sobornicul, vol II, Ed. Berbobol, 1938

*** Viața Sf. Ioan Gură de Aur, traducere de Constantin Cornițescu, Ed, IBMBOR, 2001