Cunoașterea florei și vegetației din Situl Natura 2000 Stânca Tohani (Județul Prahova) [310158]

[anonimizat] I

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. univ. dr. Anca Sârbu

AUTOR:

Prof. Margareta-Salomeea Cotea (Căs. Crișan) Școala Gimnazială nr. 1 Mera, Județul Vrancea

2015

[anonimizat] I

[anonimizat] 2000 STÂNCA TOHANI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. univ. dr. Anca Sârbu

AUTOR:

Prof. Margareta-Salomeea Cotea (Căs. Crișan) Școala Gimnazială nr. 1 Mera, Județul Vrancea

2015

[anonimizat]. dr. [anonimizat], care m-a susținut tehnic și motivațional în elaborarea lucrării.

CUPRINS

INTRODUCERE

,,A înțelege natura înseamnă a [anonimizat] a [anonimizat] a contribui la fericirea omenirii” Eugen A. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], introducerea speciilor invazive etc.

Ideea ocrotirii naturii există încă din anchititate. Se cunoaște legenda potrivit căreia Plinius cel Bătrân a instituit în provincia Thessalia a Imperiului Roman pedeapsa capitală pentru cel care omoară o barză. Ștefan cel Mare a [anonimizat], pășunatul, vânatul, pescuitul, tăiatul lemnelor și recoltarea oricărui produs natural. În 1907, Grigore Antipa și colaboratorii recomandă ocrotirea specială a unor specii de plante și animale.

În momentul de față există o [anonimizat], [anonimizat] a habitatelor în care acestea trăiesc.

[anonimizat] o [anonimizat] 2000, identifiării plantelor cu valoare conservativă, a [anonimizat], ca o premiză necesară protecției și conservării.

Prin extinderea anatomiei ca știință ([anonimizat]), aceasta a venit în sprijinul multor altor ramuri. Este foarte bine cunoscută importanța pe care au avut-o [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]-o gamă largă de domenii precum: [anonimizat], [anonimizat], oferind informații asupra caracteristicilor cormului ca rezultat al preferințelor ecologice ale acestora.

[anonimizat] (Poir) Schischk. și să aibă în acest fel un rol în procesul dezvoltării anatomiei plantelor.

IMPORTANȚA ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Importanța lucrării

Prezenta lucrare se adresează plantelor protejate și siturilor protejate în care acestea trăiesc. Este dezvoltată pornind de la legislația interanțională și națională care susține și promovează protecția și conservarea plantelor, ca elemente esențiale ale dezvoltării biologice și tratează în mod particular un studiu de caz ce se adesează unui Sit Natura 2000 din România și plantelor de importanță conservativă care trăiesc acolo.

Importanța lucrării constă în datele pe care le furnizează, date referitoare la Situl Natura 2000 Stânca Tohani, la vegetația de stepă caracteristică pentru acest sit și la plantele protejate național și/sau European care se regăsesc în această zonă. Numeroase imagini fotografice originale și concludente însoțesc aceste date.

Dintre plantele protejate care au fost identificate în Situl Natura 2000 Stânca Tohani, un interes deosebit a prezentat planta rară Trinia multicaulis (Poir) Schischk., plantă bienală sau perenă care prezintă doua tipuri de exemplare, mascule și respectiv femele, în cadrul populațiilor pe care le realizează.

Pentru această plantă, lucrarea furnizează date de morfologie, ecologie și corologie, însoțite de imagini și hărți de distribuție.

Totodată în această lucrare este analizată din punct de vedere anatomo- histologic, specia rară Trinia multicaulis, plantă unisexuată dioică, care se regăsește în vegetația stepică de pe dealul Stânca Tohani sub forma ambelor exemplare: masculin și feminin.

Menționăm faptul că în literatura de specialitate nu există informații anatomo-histologice, referitoare la exemplarele femele și mascule sub care se regăsește această plantă rară și protejată în România.

Astfel concepută lucrarea aduce informații noi de ordin floristic, corologic și anatomo-histologic, informații care completează cunoștințele existente în momentul de față în literatura de specialitate cu privire la acest subiect.

Obiectivele lucrării

LEGISLAȚIE EUROPEANĂ ȘI NAȚIONALĂ DEDICATĂ PROTECȚIEI ȘI CONSERVĂRII FITODIVERSITĂȚII

Dezvoltare continuă a societății umane a determinat intensificarea impactului antropic asupra biosferei. Poluarea industrială, urbanizarea, defrișarea pădurilor, distrugerea habitatelor naturale, folosirea pesticidelor, expansiunea speciilor invazive, a celor străine și schimbările climatice sunt cauzele dispariției speciilor de plante și nu numai. În aceste condiții, conservarea fitobiodiversității a devenit o prioritate pentru păstrarea echilibrului ecologic regional și global, menținerea unei calității a mediului și asigurarea existenței vieții pe pământ (www.mmediu.ro).

Conștientizarea responsabilității pentru conservarea habitatelor naturale și stoparea procesului de diminuare a speciilor vegetale și animale, a determinat o serie de acțiuni la diferite nivele (mondial, continental, național, local). Astfel au fost create Listele Roșii care cuprind speciile și subspeciile rare ce necesită protecție. După 1960, sub imboldul diferitelor conferințe internaționale au fost create o serie de convenții, strategii și organizații care au contribuit la procesul de conservare a biodiversității și implicit a diversității plantelor, la nivel global, regional și național.

Convențiile cele mai reprezentative, care au vizat conservarea fitobiodiversității sunt (Sârbu și colab. 2001, pag. 16-31):

Convenția Ramsar, inițiată în 1971, orientată către conservarea zonelor umede cu o diversitate excepțională de specii vegetale și animale.

Convenția pentru Protejarea Patrimoniului Cultural și Natural Mondial, inițiată în anul 1972, care obliga statele semnatare să identifice și să conserve habitatele naturale populate de specii de plante și animale amenințate cu dispariția.

Convenția privind comerțul internațional cu plante spontane și animale sălbatice amenințate inițiată în anul 1973 la Washington. Aceasta contolează și limitează comerțul internațional cu elemente de floră precum plantele medicinale.

Covenția de la Berna, a fost inițiată în anul 1976 de către Consiliul Europei, și semnată ulterior de toate statele din Europa. Aceasta are drept obiective conservarea florei spontane, a faunei sălbatice și a habitatelor lor naturale o atenție deosebită fiind acordată plantelor și animalelor pe cale de dispariție.

Plantele strict protejate au fost incluse în Anexa I a Convenției, care cuprindea inițial 119 specii, ajungând să depășească 700 de specii în 2002. Unul dintre avantajele convenției este acela că protecția plantelor începe în momentul în care acestea sunt incluse în anexă (Sârbu și colab. 2001, pag.17-19).

Cea mai recentă și tematic cea mai cuprinzătoare dintre reglementările internaționale privind protecția speciilor și a naturii este Convenția asupra Diversității Biologice, semnată în anul 1992 la Rio de Janeiro de către 150 de state și adoptată în prezent de 193 de națiuni.

Convenția reprezintă cel mai important instrument internațional în coordonarea politicii și strategiei la nivel global privind conservarea biodiversității și mai ales a diversității vegetale. Aceasta are o serie de prevederi de importanță majoră (Sârbu și colab. 2001, pag. 24):

utilizarea rațională a resurselor biologice, bazată pe menținerea permanentă a potențialului biologic;

implicarea populației umane locale, a cetățenilor în conservarea ariilor protejate, a plantelor rare sau intens recoltate în scopuri medicinale;

dezvoltarea cercetării științifice în scopul identificării celor mai importante componente pentru conservare și protecție;

amplificarea eforturilor în domeniul educației și informării cetățenilor cu privire la prioritățile procesului de conservare, la importanța ariilor protejate și a implicării în procesul general de protecție și conservare a diversității biologice;

cooperarea internațională dintre statele membre ale Uniunii Europene în scopul conservării biodiversității.

Convenția pornește de la recunoașterea valorii intrinseci a diversității biologice la toate cele patru nivele de abordare (diversitatea ecosistemelor, diversitatea speciilor, diversitatea genetică și etno-culturală), a valoriilor economice, genetice, sociale, științifice, educaționale, culturale, recreative și estetice ale acesteia (Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității, 2000) (www.mmediu.ro).

La cea de-a șasea Conferință a Statelor semnatare ale Convenției asupra Diversității Biologice din anul 2002, a fost inițiată și adoptată Strategia Globală pentru Conservarea Plantelor.

Aceasta reconsideră importanța pe care o au toate grupele de organisme vegetale, dar mai ales plantele, ca parte vitală a biodiversității, ca resursă regenerabilă esențială pentru funcționarea ecosistemelor, asigurarea fertilității solului, menținerea calității aerului, apei și asigurarea vieții în prezent, dar și pentru generațiile viitoare (Sârbu 2001, pag. 12).

La nivel mondial, pe baza estimărilor realizate până în prezent, se consideră că numărul plantelor vasculare este de aproximativ 300.000 de taxoni, dintre care peste 100.000 sunt amenințați și necesită conservarea, iar dintre aceștia 34.000 sunt amenințați cu dispariția la nivel global.

În acest context, principalul scop al Strategii Globale pentru Conservarea Plantelor este acela de a stopa declinul diversității vegetale și obligă statele membre semnatare ca până în anul 2020 să realizeze următoarele obiective:

evaluarea și documentarea științifică a diversității plantelor;

conservarea și utilizarea acesteia;

promovarea educației și informării privind importanța diversității plantelor;

dezvoltarea infrastructurii necesare procesului de conservare (Sârbu și colab. 2007, pag. 12).

Europa se numără printre primele regiuni care au beneficiat de programe de conservare și adăpostește un număr important de specii vegetale, documentele internaționale (Lista Roșie IUCN, Convenția de la Berna, Directiva Habitate) atestă că un număr însemnat de habitate și specii sunt în pericol: 21% din plantele vasculare ale Europei sunt evaluate ca amenințate (Lista Roșie IUNC), 50% din cele 4700 de plante vasculare endemice sunt în pericol de extincție, iar 64 dintre ele sunt deja dispărute (Sârbu și colab. 2007, pag. 13).

Pentru a răspunde acestei crize a fost concepută Strategia Europeană pentru Conservarea Plantelor care își propune stoparea declinului diversității plantelor spontane din Europa, prin elaborarea unui set de sarcini și activități concrete rezultate din asocierea obiectivelor Strategiei Globale pentru Conservarea Plantelor. În sprijinul Strategiei Europene pentru Conservarea Plantelor, organizația PLANTLIFE INTERNAȚIONAL, a inițiat programul de identificarea importantelor arii pentru protecția plantelor din Europa (IPA-s) care își propune identificarea unei rețele Europene de situri de importanță botanică deosebită (IPA-uri) pentru conservarea speciilor amenințate, a habitatelor amenințate și a diversității vegetale în general. Identificarea acestor zone prioritare pentru menținerea diversității vegetale va permite concentrarea eforturilor de conservare și va susține cu date științifice atât deciziile legislative cât și programele de conservare la nivel global, regional și național (Sârbu și colab. 2007, pag. 13).

O dată cu înființarea Uniunii Europene și ratificarea Convenției asupra Diversității Biologice, în 21 decembrie 1993, a fost elaborat și cadrul legislativ pentru protecția și conservarea mediului pe teritoriul ei. Pentru implementarea politicii de conservare a naturii,

legislația europeană include în prezent două legi fundamentale pentru conservarea biodiversității, cunoscute sub denumirea de Directive.

Directiva Păsări, a Consiliului Europei din anul 1979, a fost primul act legislativ menit să protejeze speciile de păsări și mediile lor naturale.

Directiva Habitate, din anul 1992, se adresează conservării habitatelor naturale, a plantelor spontane și a animalelor sălbatice. Aceasta solicită selectarea la nivel european și național a unor arii speciale de conservare a biodiversității și este cel mai important instrument al Comunității Europene creat în acest scop. Uniunea Europeană susține prin fonduri substanțiale implementarea prevederilor incluse în Directiva Habitate.

În baza acestei directive, statele membre ale Uniunii Europene au identificat Arii Speciale pentru Conservarea habitatelor naturale, denumite Situri Natura 2000. Siturile Natura 2000 sunt arii destinate protecție și conservării speciilor și habitatelor naturale, cu includerea activităților umane care sunt compatibile cu scopurile conservării.

Astfel s-a creat o Rețeaua Europeană de Situri Natura care include toate siturile Natura 2000 de pe teritoriul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Ariile sunt propuse de fiecare țară membră a Uniunii Europene, apoi sunt selectate de Comisia Europeană în colaborare cu țările membre, urmând ca administrarea siturilor să se facă de fiecare țară pe teritoriul căreia sunt prezente (Sârbu și colab. 2001, pag. 23).

Rețeaua cuprinde un număr reprezentativ de specii sălbatice și habitate naturale de interes comunitar și își propune oprirea declinului biodiversității pe termen lung, pentru a asigura resursele necesare dezvoltării socio-economice.

Înființarea Rețelei Natura 2000 reprezintă fundamentul politicii comunitare de conservare a biodiversității și soluția prin care Europa se străduiește să-și păstreze natura în toată diversitatea ei actuală și să promoveze activități economice care nu dăunează habitatelor naturale (Sârbu și colab. 2001, pag. 23).

Până în 2011, țările Uniunii Europene au prezentat propuneri pentru înființarea a

de situri Natura 2000, însumând o suprafață de 946,91 Km2 ceea ce reprezintă 17,5% din teritoriul actual al Uniunii Europene (Sârbu și colab. 2001, pag. 17-19).

Pe lângă aceste convenții și strategii semnate de țările din întraga lume, organizațiile internaționale au intervenit și au acordat un ajutor eficient diferitelor guverne și instituțiilor lor specializate pentru stoparea declinului biodiversității. Cele mai importante dintre acestea sunt:

Uniunea Internațională pentru Protecția Naturiii (IUCN) – fondată în 1948, este cea mai mare și mai veche organizație care a jucat un rol important în procesul de

creare a parcurilor naționale și în conservarea resurselor naturale (Sârbu A. 1994, pag. 36-37).

Fondul Mondial pentru Natură (WWF) – înființată în 1961, derulează proiecte pentru conservarea naturii.

Asociația Internațională a Grădinilor Botanice (IABG) – fondată în1954, are printre obiectivele ei promovarea colaborării internaționale între grădinile botanice și arborete, promovarea cercetărilor taxonomice în domeniul botanic și al educației pentru mediu.

Asociația Internațională pentru Conservarea Grădinilor Botanice (BGCI) – constituită în1990, promovează conservarea ex situ a colecțiilor de plante vii dar și implementarea strategiei de conservare a grădinilor botanice.

Planta Europa – organizația este rezultatul programului European al organizației Plantlife Internațional, a fost înființată în 1995 și constă dintr-o rețea de organizații guvernamentale și non–guvernamentale, care are ca obiective: implementarea Convenției de la Berna și a Rețelei Natura 2000, managementul habitatelor și a speciilor (Sârbu și colab. 2001, pag. 17-19).

În România au existat, preocupări concrete pentru conservarea diversității biologice începând cu secolul al XX-lea. În anul 1930 s-a promulgat prima ,,Lege privind ocrotirea monumentelor naturii din România”, în temeiul căreia a luat ființă Comisia Monumentele Naturii, care avea ca atribuții declararea și asigurarea ocrotirii legale a speciilor de plante și animale rare. În anul 1932, au fost constituite primele rezervații naturale din țară, iar în 1935 se înființează Parcul Național Retezat. Ulterior, sistemul legislativ național își continuă dezvoltare până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar în perioada comunistă involuează (www.mmediu.ro).

România, după 1990, a participat continuu la politica internațională de mediu, semnând și ratificând cele mai importante convenții, rezoluții și acorduri de mediu. Astfel a participat la: Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro, în 1992 ratificând, în 1994, Convenția asupra Conservării Biodiversității iar în anul 2002, la Conferința Națiunilor Unite de la Johanesburg. Totodată, România a ratificat și alte convenții internaționale prin următoarele acte legislative:

Legea nr.5/1991 ratifică Convenția Ramsar.

Legea nr.69/1994 prin care aderă la Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de flora și faună pe cale de dispariție.

Decretul 187/1990 ratifică Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial, Cultural și Natural

Legea nr.13/1993 prin care aderă la Convenția de la Berna (www.mmediu.ro).

O dată cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, în anul 2007, a fost necesară alinierea politicii naționale de mediu la standardele și obiectivele politicii comunitare prin compatibilizarea legislației naționale privind protecția mediului cu cea europeană.

România a devenit membră a multor foruri și componente structurale din rețeaua de ocrotire și conservare a mediului: Birdlife, Econet, Emerald etc. (www.mmediu.ro).

Directivele, regulamentele și deciziile Uniunii Europene au fost transpuse în legislația națională privind conservarea biodiversității. Cele mai importante acte normative în acest domeniu fiind:

Legea 135/1995 de protecție a mediului ce are ca obiectiv reglementarea protecției mediului pe baza principiilor ce conduc la dezvoltarea durabilă a societății. Printre aceste principii este stipulat în mod direct și cel referitor la conservarea biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. (www.mmediu.ro).

Legea nr.462/2001 privind regimul ariilor naturale protejate și conservarea habitatelor naturale a florei și faunei.

Legea nr.265/2006 care are ca obiectiv reglementare protecției mediului pe baza principiilor și elementelor strategice ce duc la dezvoltarea durabilă a societății (www.mmediu.ro).

OUG nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările și completările ulterioare ce asigură transpunerea în totalitate a legislației comunitare din domeniu, reprezentată de Directiva Păsări și Directiva Habitate.

H.G nr.1460/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030 (www.stâncatohani.ro).

Ordinul nr.1964/2007 privind instituirea de arii naturale protejate ca situri de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei Natura 2000.

Ordinul 7/1990 privind constituirea unor parcuri naționale (www.mmediu.ro)

Ghiduri metodologice privind instituirea ariilor protejate de interes comunitar și asigurarea managementul acestora au fost aprobate prin următoarele ordine:

Ordinul nr.1948/2010 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor protejate care necesită structuri de administrare și a Metodologiei de atribuire a

custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare (www.stâncatohani.ro).

Ordinul nr.19/2010 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potențiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar (www.stâncatohani.ro).

Între țările membre și candidate la Uniunea Europeană, România deține cel mai diversificat și mai valoros patrimoniu natural. Datorită poziției sale geografice, țara noastră are o biodiversitate ridicată, exprimată atât la nivel de ecosisteme, cât și la nivel de specii.

Pe teritoriul României se reunesc nu mai puțin de cinci regiuni biogeografice, dintre care două, cea stepică și cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate cu o floră bogată în specii de interes european (Sârbu și colab. 2007, pag. 13).

Astfel că 47% din suprafața țării este ocupată de ecosisteme naturale și seminaturale, și dintre speciile de plante identificate 74 sunt extincte, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 rare (Strategia Națională de Conservare a Biodiversității, 2000). De asemenea există un număr de peste 700 de plante marine și costiere.

În România se regăsesc în jur de 3790 de specii de plante, dintre care 23 de specii sunt declarate monumente ale naturii (Sârbu și colab. 2001, pag. 17-19).

Speciile endemice sunt în număr de 57 de taxoni (specii și subspecii) și 171 taxoni subendemici, adică 4%. Raportat la suprafața țării, suprafața ariilor naturale protejate de interes național este de 7%, iar suprafața totală a siturilor Natura 2000 este de 17,84%.

În baza Directivei Habitate, România a identificat 383 de Situri de Importanță Comunitară, țara noastră având o contribuție importantă la realizarea Rețelei Europene Natura 2000 (Sârbu și colab. 2001, pag. 17-19).

Ca semnatară a Convenției asupra Conservării Biodiversității, România are obligația de a îndeplini obiectivele acesteia și a elabora Strategii Naționale, planuri și programe de conservare a diversității biologice. Până în prezent au fost elaborate trei Strategii Naționale și Planuri de Acțiune pentru Conservarea Biodiversității. Cea de-a treia Strategie Națională și Planul de Acțiune pentru Conservarea Biodiversității a fost reactualizată și se adresează perioadei 2010-2020 (www.mmediu.ro).

Prin această strategie, România stabilește obiectivele naționale în domeniul protecției și conservării durabile a mediului și își propune, pe termen mediu 2010-2020, următoarele ținte: stoparea declinului diversității biologice reprezentată de resursele genetice, specii, ecosisteme, dezvoltarea cadrului legislativ, îmbunătățirea comunicării și educației în domeniul

biodiversității, utilizarea durabilă a componentelor diversității și controlul speciilor invazive (www.mmediu.ro). Pentru îndeplinirea acestor obiective, au fost dezvoltate o serie de programe naționale care au ca scop studierea, evaluarea și luarea unor măsuri de conservare a fitobiodiversității (www.mmediu.ro).

În perioada 2002-2004 România a făcut parte din programul inițiat de organizația PLANTLIFE INTERNAȚIONAL prin proiectul ,,Identificarea Importantelor Arii de Protecție și Conservare a Plantelor din România”, în baza căruia au fost identificate 276 de situri, candidate la Rețeaua Europeană de IPA-uri. Deoarece identificarea și selecția acestora diferă de procesul de desemnare a ariilor protejate din rețeaua națională, prin scop, criterii și metodologie, un astfel de sit poate include o arie protejată, poate coincide cu o arie protejată sau poate fi o zonă neprotejată, care îndeplinește criteriile de selecție (specii amenințate, habitate amenințate, importanță botanică deosebită) și spre care se concentrează eforturile naționale de conservare.

Proiectul a fost cooordonat la nivel național de către Asociația Grădinilor Botanice din România, a implicat specialiști din 16 instituții de profil (ministere, institute de cercetare, grădini botanice, parcuri naționale) și a contribuit la alinierea cercetărilor științifice în domeniul florei și vegetației cu standardele internaționale cât și la identificarea unor zone din România care s-au dovedit a fi prioritare pentru conservarea fitobiodiversității la nivel global și european (Sârbu 2007, pag. 13).

Toate datele incluse în raportul înaintat și toată documentația care a stat la baza identificării IPA-urilor din România a fost utilizată pentru identificarea Siturilor Natura 2000. În acest sens 82% dintre IPA-uri au devenit Situri Natura 2000 sau au fost incluse în Siturile Natura 2000 ale României.

SITUL NATURA 2000 STÂNCA TOHANI

LOCALIZAREA ȘI DESCRIEREA SITULUI NATURA 2000 STÂNCA TOHANI

Situl Natura 2000 Stânca Tohani (cod ROSCI 0235) este localizat în partea de est a Județului Prahova, pe dealurile Strehanu aflate la nord de localitatea Tohani, pe raza teritoriului administrativ al comunei Gura Vadului, lângă șoseaua ce leagă satul Tohani de comuna Jugureni. Aria protejată se găsește la 40 km distanță de municipiul Ploiești și la 6 km de orașul Mizil, foarte aproape de limita cu județul Buzău aflată la est de teritoriul comunei Gura Vadului. Din anul 2008, zona este declarată sit de importanță comunitară și inclusă în rețeaua ecologică europeană Natura 2000 (www.stâncatohani.ro). Coordonatele geografice ale

sitului sunt: latitudine nordică 45004', longitudine estică 26025'.

Dealurile Tohani fac parte din grupa dealurilor din zona geosinclinal, așezate la granița dintre Câmpia Română și subcarpați. Sunt cunoscute de localnici sub numele de dealul Dușmănoasa (în vest) și dealul Strehenu (în est) (Fig. 1, Fig. 2). În literatura botanică sunt cunoscute sub numele de „Stânca Tohanilor”. Altitudinea maximă este de 426 m (Negrean și colab. 1976).

Fig. 1. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – vedere de ansamblu

Fig. 2. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – detaliu al substratului calcaros

Situl apare ca un șir de vârfuri despărțite prin șei largi, având culmile orientate pe direcția NV-SE. Versantul de sud este foarte abrupt, stâncos, în unele locuri brăzdat de grohotișuri scurte și adăpostește o vegetație de tip xerofil. Aici există deschis un punct de extragere a rocii calcaroase, însă de mică amploare. Versantul de nord este înierbat aproape în întregime cu excepția unor porțiuni mici de sub creastă. Aspectul general al zonei este cel de pajiște dezvoltată pe substrat calcaros, presărată cu tufe de arbuști (Crataegus L., Hippophaë rhamnoides L. ssp. carpatica Rousi, Rosa L., Lembotropis nigricans (L.) Griseb.) (Sârbu și colab. 2007, pag. 268).

Negrean în 1976, în lucrarea „Florula Stîncii Tohanilor”, menționează ca numai pe acest deal cresc următoarele specii de plante: Allium flavescens, A. Moschatum, Arabis recta, Lathyrus pallescens, Paronychia cephalotes, Scorzonera austriaca, Trinia multicaulis, Fumana procumbens, Potentilla taurica, Valerianella coronata, V. pumila.

Substratul geologic este reprezentat de calcare sarmatice frecvent aflate la suprafață,în special pe creste și pe versanții sudici. (www.natura2000.mmediu.ro).

Din punct de vedere climatic, zona aparține tipului temperat-continental, dar se resimt aici și unele influențe mediteraneene, temperaturi medii anuale de 100 C, precipitații de 500 mm/an. Zona este bătută de vânturile din nord și nord-est, funcționând ca un ecran de

protecție pentru podgoriile din jur (www.natura2000.mmediu.ro). Situl adăpostește două habitate vizate de Directiva Habitate, dintre care unul este prioritar și o specie de plantă listată în Anexa II la Directiva Habitate.

Suprafața sitului Stânca Tohani este în proporție de 80% domeniu forestier administrat de către Direcția Silvică Prahova.

Custodia sitului aparține Agenției pentru Protecția Mediului Prahova (www.stâncatohani.ro).

Accesul spre zona protejată se face cu multă ușurință datorită drumului care duce chiar spre culme. Din această cauză zona este supusă mai multor tipuri de pericole.

Printre factorii de presiune și amenințare care acționează asupra acestei zone se află:

Împădurirea cu specii exotice (Pinus nigra L. F. Arnold (Pin negru), Robinia pseudoacacia L. (Salcâm). Direcția Silvică a plantat în ultimii 20 de ani aceste specii de arbori în interiorul sitului, la poalele și pe șaua dintre culmi, creșterea acestor arbori făcând posibilă modificarea compoziției solului dar și a microclimatului cu impact asupra creșterii celorlalte specii vegetale (www.natura2000.mmediu.ro) (Fig. 3).

Prezența speciilor invazive (Ailanthus altissima (Mill.) Swingle (Falsul oțetar), Elaeagnus angustifolia L. (Măslinul rusesc)), pot determina modificarea compoziției floristice caracteristică acestor dealuri ca urmare a creșterii acidității solului (Sârbu și colab. 2012, pag. 21).

Pășunatul reprezintă o altă amenințare la adresa compoziției floristice locale (Fig. 4).

Extracția de rocă pe termen mediu și lung poate genera modificarea reliefului pe versantul sudic, cu influențarea în sens negativ a speciilor care vegetează în prezent pe acesta (www.natura2000.mmediu.ro) (Fig. 5).

Utilizarea pesticidelor în plantațiile viticole din podgoria Tohani poate determina poluarea în zona sitului (Sârbu și colab. 2007, pag. 268).

Pentru menținerea caracterul deosebit al vegetației sitului este necesară stoparea activității de împădurire și eliminarea accesului animalelor pentru pășunat. Nu se recomandă oprirea totală a pășunatului deoarece astfel nu s-ar asigura condițiile de menținere a asociațiilor vegetale existente, în special a celor care sunt propice pentru anumite specii interesante (Alyssum caliacrae Nyár., Agropyron brandzae Panțu et Solac., Echium russicum

J. F. Gmel.etc.).

Închiderea exploatării miniere ar asigura o mai bună conservare a speciilor din porțiunea respectivă (Sârbu și colab. 2007, pag. 268).

Fig. 3. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – împădurire

Fig. 4. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – pășunat necotrolat

Fig. 5. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – Exploatare de calcar

IMPORTANȚA BOTANICĂ A SITULUI NATURA 2000 STÂNCA TOHANI

Microclimatul unic în județul Prahova, cu influențe mediteraneene, a favorizat supraviețuirea unor specii vegetale endemice și rare. Flora deosebit de bogată formată din peste 300 de plante, a atras atenția numeroșilor botaniști, studiul plantelor începând încă din anul 1898.

Importanța speciilor vegetale prezente în situl Natura 2000 Stânca Tohani este mai ales de natură fitogeografică. Spectrul floristic arată că domină elemente eurasiatice (35%), pontice (14%) și central-europene (11%), în timp ce elementele sudice totalizează 18% (www.natura2000.mmediu.ro).

Aici crește o specie subendemică pentru România (Alyssum caliacrae), 10 specii endemice pentru Muntenia și multe plante rare aflate pe Lista Roșie a României (Oltean și colab. 1994). Printre acestea se numără: Agropyron brandzae, Alyssum caliacrae, Echium russicum, Scutellaria orientalis L. var. pinnatifida Rchb., Scorzonera austriaca L., Cirsium ligulare Boiss. (Cirsium albidum Velen.), Allium moschatum L., Onobrychis gracilis Besser, Hyacinthella leucophaea (K. Koch) Schur etc. (Sârbu 2007, pag. 268).

Echium russicum (Capul șarpelui) este o specie ocrotită la nivel european și unul din obiectivele conservării sitului. Astragalus vesicarius L. este o specie vegetală rară care pare identică cu specia descrisă în Dobrogea, la Hagieni (www.stâncatohani.ro).

Dintre taxonii rari, care vegetează în acest sit mai fac parte: Thymus glabrescens Willd., Jurinea arachnoidea Bunge, Tetragonolobus maritimus (L.) Roth, Paronychia cephalotes (M. Bieb.) Besser, Adonis vernalis L., Trifolium montanum L., Campanula sibirica L., Salvia nutans L., Teucrium montanum L., Taraxacum serotinum (Waldst. et Kit.) Fisch., Astragalus vesicarius L. ssp. pseudoglaucus (Klokov) Ciocârlan, Plantago argentea Chaix, Trinia multicaulis (Poir.) Schischk. (Sârbu 2007, pag. 268).

Situl adăpostește și numeroase alte specii importante precum: Allium saxatile M. Bieb., Allium flavescens Besser, Cephalaria uralensis (Murray) Roem. et Schult., Fumana procumbens (Dunal) Gren. et Godr., Knautia macedonica Griseb., Minuartia hybrida (Vill.) Schischl., Silene rupestris L., Potentila aurea L., Sternbergia colchiciflora Waldst. et Kit., Valerianella coronata (L.) DC., Valerianella pumila (Willd.) DC. (www.natura2000.mmediu.ro).

Vegetația

Situl Natura 2000 Stânca Tohani găzduiește un tip de vegetație cu valoare conservativă recunoscută (EUNIS E1) reprezentat de pajiști stepice vest-pontice edificate de specii precum: Stipa ucarinica P.A. Smirn., Stipa lessingiana Trin. et Rupr., Festuca valesiaca Schleich. ex Gaudin, Centaurea orientalis L., Convolvulus cantabrica L., Teucrium polium L. subsp. capitatum (L.) Arcang., Agropyron cristatum (L.) Gaertn. subsp. pectinatum (M. Bieb.) Tzelev (Fig. 6, Fig. 7, Fig. 8).

Fig. 6. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – pajiște stepică cu Salvia nutans

Fig. 7. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – pajiște stepică

Fig. 8. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – pajiște stepică

Asociația caracteristică pentru această arie protejată este Taraxaco serotini- Festucetum valesiacae, cu insule de vegetație saxicolă (Fig. 9), este o vegetație de tip xerofil care se regăsește în special pe versantul sudic al dealului. În această zonă sunt prezente și speciile rare (Agropyron brandzae, Alyssum caliacrae, Echium russicum etc.), de origine balcanică ce conferă valoare conservativă a zonei.

Fig. 9. Situl Natura 2000 Stânca Tohani – vegetație saxicolă cu Paronychia cephalotes

TAXONI CU VALOARE CONSERVATIVĂ DIN SITUL NATURA 2000 STÂNCA TOHANI

Situl Natura 2000 Stânca Tohani adăpostește peste 20 de taxoni, plante superioare cu valoare conservativă. O parte dintre ei sunt plante considerate ca fiind amenințate la nivelul Europei și în consecință incluse în anexele Directivei Habitate, altele sunt plante endemice, subendemice și rare protejate în România. Încadrarea acestor plante pe categorii sozologice este în conformitate cu „Lista Roșie a plantelor superioare din România”, Oltean și colab. 1994.

Dintre acești taxoni protejați și deosebit de importanți pentru valoarea botanică a sitului Stânca Tohani vom prezenta câteva exemple reprezentative (Săvulescu, 1957).

Agropyron brandzae Panțu et Sol. (taxon endemic și protejat)

Plantă glaucescentă, fără stoloni, înaltă de 10-40(50) cm. Rizom scurt, cu numeroși bulbi îngrămădiți, duri. Lăstari sterili numeroși, scurți, cu fascicule de frunze distice, scurte, rigide, glabre, proeminente nervate, mai mult sau mai puțin plicate sau convolute. Frunze tulpinale 2-3, cea superioară inserată ± mai jos de mijlocul tulpinii, evident îndepărtată de spic, liniare, înguste, rigide, lungi de 10-40 (60) cm, convolute, la bază evident îngroșate și ușor dilatate, glabre, pe margini brunii. Spic lung de 2-3 (4) cm, ovoidale, comprimate, distic, cu rahisul glabru, scabru sau păros, cu 12-24(36) spiculețe pectinate patente, 5-7 flori. Glume glabre, numai pe carenă uneori scabre, excepțional cu cili rari, lung aristate. Polcea inferioară glabră și carenată, atenuată într-o aristă ± de aceeași lungime (3-5 cm), cea superioară pe margini glabră. Perioada de înflorire mai-iulie (Fig. 10, Fig. 11).

Fig. 10. Agropyron brandazae – ansamblu

Fig. 11. Agropyron brandazae – detaliu

Alyssum caliacrae Nyár. (taxon subemdemic și protejat)

Specie perenă, scundă, erectă, mai rigidă, cu 1-3 raceme scurte, cu inflorescența ± umbeliformă. Siliculă mărișoară, lat ovată, de circa 4 mm lungime și 3-3,5 mm lățime și sămânța foarte îngustă aripată. Înflorește în mai-iunie (Fig. 12, Fig. 13).

Fig. 12. Alyssum caliacrae

Fig. 13. Alyssum caliacrae

Echium russicum J. F. Gmel. (plantă rară, taxon European protejat)

Plantă bienală, erectă, rigidă, hispidă, neramificată, înaltă de 30-90 cm, cilindrică, acoperită cu peri setidormi albi, rigizi, la bază tuberculați și cu peri scurți și moi. Rădăcina pivotantă. Frunze bazale liniar lanceolate, formând rozetă. Frunze tulpinale inferioare liniare lancolate, atenuate în pețiol scurt, acutiuscule, lungi de 7-10 cm și late de 5-10 cm, cele tulpinale superioare de aceeași formă, însă descrescente. Inflorescență cilindrică, lungă de 25- 30 cm, formată din numeroase cincine scurte, înghesuite și bracteate. Flori scurte paniculate, închis roșii, rar albe. Laciniile caliciului liniar lanceolate, acuminate, acoperite cu peri lungi și setiformi. Corola tubuloasă, slab infundibuliformă, lungă de 12-17 mm, ușor curbată și bilobată, cu 5 lobi aproape egali. Tubul corolei de 2 ori mai lung decât caliciul. Stamine 5, cu filamente glabre și roșiatice, mult ieșite din corolă. Stil lung, pubescent, de asemenea mult exsert, cu stigmat subcapitat. Nucule oblic ovoidale, trigone, pronunțat zgrăbunțoasă, cu baza plană, la vârf acutiuscule, lungi de 2-3 mm. Înflorește în perioada iunie – august. Crește în livezi, fânețe, tufișuri. Frecventă în toate regiunile țării (Fig. 14).

Euphorbia nicaeensis All. (plantă rară)

Plantă de culoare palid verde. Tulpini până la 40 cm înălțime, ramificate în porțiunea superioară și dens foliate glabre. Frunze în spirală, lungi de 30-60 mm și latede 15-20 mm, invers ovate, ovat lanceolate sau eliptice, la vârf obtuze și scurt mucronate. Nervurile laterale formează cu cea principală un unghi foarte ascuțit. Foliolele involucrale obovate, mai scurte decât frunzele superioare, cele ale involucelului obovate, mai scurte decât frunzele superioare, cele ale invocelului cordat reniforme sau ovate, acute și de obicei mucronate, galbene. Frunzele și foliolele involuvelelor cu nervuri laterale pronunțate. Umbele multiradiate, cu radii repetate bifide. Radiile umbelei mai lungi de 5-11 cm, mai numeroase, iar sub umbela principală cu numeroase dicazii laterale care poartă umbele. Ciații de 3 mm lungime, cu vârfuri tridentate și glande trapezoidal rotunde, galbene. Capsulă lungă de 3 mm, netedă, glabră sau păroasă. Semințe lungi de 2,5 mm, netede, glauce, cu carunculă conică. Perioada de înflorire: mai-august (Fig. 15).

Jurinea arachnoidea Bge. (plantă rară)

Plantă perenă înaltă de 30-70 cm, asemănătoare cu J. mollis în ce privește forma și mărimea frunzelor, antodiul și indumentul involucrului. Se deosebește eventual de aceasta prin internediul frunzelor și al tulpinii; astfel, frunzele pe față, pețiolii și tulpina în partea inferioară sunt acoperite cu peri fini, drepți, lungi, ± alipiți și numai dosul frunzei este păienjeniu tomentos și cu peri lungi, simplu. Înflorește în mai-iunie (Fig. 16).

Fig. 16. Jurinea arachnoidea

Ononis pusilla L. (plantă rară și vulnerabilă)

Plantă subfrutescentă, înaltă de 10-30 cm. Tulpina erectă, ramificată de la bază, pubescentă și glanduloasă. Frunzele trifoliate, pețiolate. Foliolele obovate sau eliptice, lungi de 12-15 mm, late de 3-4 mm, cu marginile denticulate, cea mediană pețiolată. Stipele pubescente și glanduloase, lanceolate și subulate, împarte lipte de pețiol. Infloreșcența spiciformă, foliată. Flori mici, galbene, solitare, scurt pediculate, în general cleistogame. Caliciul vilos, lung de 8-10 mm, cu lanciniile lanceolate, de 2-3 ori mai lungi decât tubul. Corola de un galben auriu, mai scurt decât caliciul. Vexil orbicular; aripi alungite, la vârf obtuze. Păstaie neagră sau cenușie, ovată ± pubescentă, de aceeași lungime cu caliciul, lungă de 5-9 mm, lată de 4 mm, cu 3-5 semințe aproape sferice sau reniforme, ușor tuberculate. Înflorește în iunie-iulie (Fig. 17).

Fig. 17. Ononis pusilla

Onobrychis gracilis Bess. Enum pl. Volh (plantă rară)

Plantă gracilă, ascendentă, alipit păroasă. Frunze cu 5-9 foliole, cele superioare îngust liniare, cele inferioare eliptice, pe fața glabrescente, pe dos alipit păroase. Racem lax, gracil, foarte lung pedunculat. Dinții caliciului pe margini lung ciliați, la mijloc glabrii. Flori rozee, lungi de 6-7 mm. Fruct lung de 5-7 mm, alipit păros, reticulat, foveolat, cu o singură foveolă foarte mare la mijlocul reticulului, înconjurată cu foveole mult mai mici și cu foveole marginale accentuate. Fructul cu ghimpi numai pe margine cu 5-7 dinți scurți. Înflorește în mai-iunie (Fig. 18).

Fig. 18. Onobrychis gracilis

Paronychia cephalotes (M.B.) Bess. Enum. Hort. Cremenec (plantă rară)

Tulpini lignificate, îndesuit cespitoase. Frunze lungi de 2-5 mm, oblong sau îngust lanceolate, cu mult mai lungi decât late, cu margini scurte ciliate. Flori în capitule. Bractei lat- ovate, albe, membranoase, acuminate și ușor despicate la vârf. Caliciu cu lacinii drepte, de 2 ori mai lung decât capsula. Înflorește în iunie-iulie (Fig. 19).

Fig. 19. Paronychia cephalotes

Scutellaria orientalis L. var. pinnatifida Rchb. (plantă rară)

Plantă rară, cu tulpini subfructescente, lungi de 7-25 cm, puternic ramificate de la bază, cu ramuri ascendente, acoperite cu peri deși, scurți, alipiți, creți și peri lungi mai rari. Internodii în general scurte, nu mai lungi decât frunzele. Frunze ovate sau triunghiular ovate, lungi de 0,5-2 cm, late de 0,5-1,5 cm, cu pețioli păroși, lungi de 0,4-1 cm, adânc serate până la penat-partite, spre bază trunchiate sau slab cordate, cu vârful retezat sau rotunjit, pe față verzi, glabre sau păroase, pe dos suriu tomentoase. Bractei ovate sau lat ovate, imbricate, cele inferioare lungi de 0,8-2 cm, late de 0,6-1,4 cm, membranoase palid verzui sau violacee, ± scuțite, cu marinea întreagă sau 1-2 distanțată, evident nervate, alipit păroase, mărunt și des glanulos punctate. Înflorește în general compactă, lungă de 2-5 cm. Caliciul des păros și cu peri glanduloși, apendicele labiului superior mai rar păris, adesea violaceu. Corola lungă de 2,5-3 cm, galbenă, labiul inferior și lobul mijlociu al labiului superior adesea de culoare violacee, la exterior glandulos păroși și cu peri lungi neglanduloși. Nucula cenușiu des alipit păroasă. Înflorește în mai-august. Crește în locuri uscate, stâncoase, calcaroase, argiloase și grohotișuri (Fig. 20).

Fig. 20. Scutellaria orientalis

Stipa ucrainica P. Smirnov (plantă rară)

Plantă rară, dens cespitoasă, palid verde până la verde-cenușiu. Tulpini numeroase, înalte de 30-60 cm, Vaginele frunzelor glabre, cele tulpinale mai lungi decât internodiile, cea suprioară înconjură baza paniculului. Frunze de obicei plicate, subțiri, groase de 0,4-0,5(0,6) mm, pe fața internă scurt pubescente, pe cea externă țepos scabre sau cu peri mici, lungi până la 0,5 mm. Ligula frunzelor bazale lungă de 1-2 mm, cea a frunzelor tulpinale de 2-4 mm. Panicul lung de 10-15 cxm, îngust și contras, pe axă până sub primele ramuri cu peri mătăsoși. Glume aproape egale, lung acuminate, lungi de 4,5-6,5 cm. Paleea inferioară lungă de 17-19 mm, la bază de jur împrejur păroasă; cele 2 linii păroase marginale rămân cu 2-4 mm mai jos de baza aristei. Arista lungă de 30-40 cm, cu columna glabră, netedă, răsucită elicoidal, deschis straminee și subula penat păroasă, cu peri lungi de 5(6) cm. Înflorește în aprilie-mai (Fig. 21).

Fig. 21. Stipa ucrainica

Trinia multicaulis (Poir) Schischk. (plantă rară)

Plantă rară, bienală, perenă, relativ scundă. Exemplarele mascule mai adesea îngust paniculat ramificate sau, ca și cele femele, piramidal ramificate sau foarte abnundent ramificate. Frunzele bazale numeroase, cu pețiol ± lung, împreună cu rachisul adânc caniliculat, mai adesea simplu penat sectate, cu 3-5 perechi de foliole mult distanțate, cele inferioare lung pețiolate; toate foliolele foarte înguste, aproape filiforme, late de cca 0,5 mm, mai adesea foarte alungite, ajungând până la 7 cm; frunzele tulpinale și cele superioare asemănătoare celor inferioare, reducându-se treptat. Vagina frunzelor alungită, membranoasă, la cele superioare ușor ventricos umflată. Umbele foarte numeroase, la plantele mascule ± verticilate, 5-10 radite; umbelulele cu 8-15 flori cu mult mai scurte decât pedicelii; petale lungi de ¾-1 mm, albe găbui, pe dos cu o dungă galbenă. Umbelele plantelor femele lung pedunculate, 4-8 radiate, cu radii filiforme, aproape egale, până la 3 cm; umbelule cu cca 3-10 flori mult mai scurte decât pedicelii; petale lungi de cca 0,5 mm, eliptic ovate, pe dos cu o dungă verde-gălbuie. Stile de lungimea ovarului, mai scurte decât fructul. Fructe ovoidale alungite, lungi de 3-4 mm, cu coaste evidente, groase. Înflorește în mai-iulie. Crește în locuri ierboase, stepice (Fig. 22, Fig. 23).

Fig. 22. Trinia multicaulis – plantă masculă

Fig. 23. Trinia multicaulis – plantă femelă

Thymus glabrescens Lyka (plantă rară)

Plantă rară, scundă, cu tulpina lung repentă. Ramuri florifere laterale dispuse seriat, acoperite cu peri scurți, revers pubescente sau scurt revers viloase. Frunze spatulate liniare, aproape sesile, glabre, plane, cele inferioare imbricate, cele suprioare lungi de 5-15 mm și late de 1 mm, spre lază înguste, spre vârf lățite și rotunjite, foarte cărnoase, pe margini până la mijloc ciliate, pe ambele fețe copios punctate, cu nervuri disparente. Inflorescență capitată, rareori mai alungită. Caliciul lung de 3,4-4,5 mm, pe partea ventrală des păros, cu dinții superiori lungi abia de 0,5 mm, scurt setiform păroși, mai rar putin ciliați. Corola lungă de 5 mm, ex serată. Înflorește din mai până în iulie. Crește în locuri stâncoase și calcaroase, câmpuri aride, nisipoase (Fig. 24).

Fig. 24. Thymus glabrescens

DATE SELECTIVE REFERITOARE LA MORFOLOGIA ȘI ANATOMIA ORGANELOR VEGETATIVE ȘI DE REPRODUCERE ALE ANGIOSPERMELOR

MORFOLOGIA ȘI ANATOMIA RĂDĂCINII

Rădăcina este un organ vegetativ nearticulat, cu creștere geotropică pozitivă, lipsită de muguri normali, frunze și stomate.

Deși există o mare variabilitate a formei și structurii rădăcinii, de multe ori corelată cu funcțiile secundare pe care aceasta le îndeplinește, în general, la o rădăcină distingem următoarele patru zone morfologice, începând de la vârf spre bază: zona vârfului vegetativ, zona netedă, zona piliferă și zona aspră.

Zona vârfului vegetativ are formă conică și cuprinde celulele inițiale din a căror diviziune se formează meristemele primordiale: dermatogenul, periblemul și pleromul.

Aceasta este protejată de caliptră (piloriză), formațiune mai dezvoltată la plantele dicotiledonate și localizată numai la nivelul apexului radicular la monocotiledonate.

Zona netedă este situată deasupra vârfului vegetativ și coincide cu zona de creștere în lungime a rădăcinii.Celulele sale nu se mai divid ci cresc prin întindere.

Zona piliferă, situată imediat deasupra celei netede, se caracterizează prin prezența a numeroși peri unicelulari de formă tubulară sau cilindrică, numiți peri absorbanți, care înconjoară rădăcina ca un manșon. Pe măsură ce rădăcina crește în lungime, perișorii mai vechi, din partea superioară, mor și cad. În același timp, la partea inferioară a acesteia se formează perișori noi, așa încât regiunea piliferă rămâne cu o lungime aproximativ constantă.

La nivelul zonei pilifere are loc diferențierea meristemelor primare în țesuturi definitive primare ( rizodermă , scoarță, țesuturile cilindrului central) (Sârbu 1999, pag. 120).

Zona aspră se întinde deasupra zonei pilifere ocupând restul rădăcinii până la colet. Această porțiune este lipsită de peri și se recunoaște după cicatricele lăsate în urma desprinderii perișorilor absorbanți și a unui proces de suberificare a pereților celulelor rizodermei și a primelor straturi de celule corticale, formându-se astfel exoderma, care preia rolul rizodermei exfoliate. Toate zonele descrise pentru rădăcina principală se găsesc și la nivelul radicelelor (rădăcinilor secundare) (Sârbu 1999, pag. 121).

Rădăcina principală se ramifică prin formarea de rădăcini secundare de ordinul I numite rădăcini secundare. Acestea, la rândul lor pot da naștere la ramificații de ordinul II ș.a.m.d., alcătuind împreună un sistem de ramificare care sporește capacitatea de absorbție și fixare a plantei.

Pentru plantele angiosperme este caracteristică ramificarea laterală sau monopodială. Aceasta presupune prezența unei axe principale unitare, pe care se diferențiază lateral (sub un unghi de 450), radicelele de ordinul I. Pe acestea se formează în același mod, radicelele de ordinul II, care dau la rândul lor naștere la radicelele de ordinul III etc. (Sârbu 1999, pag. 122).

După raportul dimensional dintre rădăcina principală și radicele, la plantele erbacee se disting două forme de rădăcini: rădăcini pivotante și fasciculate.

Rădăcinile pivotante au rădăcina principală mai dezvoltată în comparație cu ramificațiile secundare (Pisum sativum, Brassica rapa etc.), în timp ce la rădăcinile fasciculate rădăcina principală se atrofiază de timpuriu, iar din ultimile noduri aflate în partea inferioară a tulpinii se diferențiază numeroase rădăcini adventive lungi care se orientează vertical în sol și se ramifică, astfel încât întregul sistem format se prezintă ca un mănunchi sau fascicul (în special la Poacee) (Sârbu 1999, pag. 123).

Anatomia rădăcinii. În cursul dezvoltării unei plante, rădăcina poate prezenta două structuri succesive și anume o structură primară (alcătuită din țesuturi definitive primare) rezultată din activitatea meristemelor primare apicale (dermatogen, periblem, plerom, caliptrogen) dar și o structură secundară formată prin funcționarea meristemelor laterale (cambiul și felogenul).

Structura primară se întâlnește la rădăcinile plantelor de vârstă tânără. Aceasta se menține toată viața plantei la monocotilledonate (clasa Liliatae) și la unele dicotiledonate (clasa Magnoliatae). La majoritatea speciilor din clasa Magnoliatae structura primară nu are decât o existență tranzitorie, rădăcina lor prezentând apoi o strucrură secundară.

Rădăcinile cu structură primară sunt alcătuite din trei zone anatomice concentrice, dispuse de la exterior spre centru astfel: rizodermă, scoarță, cilindrul central.

Rizoderma îmbracă la exterior rădăcina și este alcătuită dintr-un singur strat de celule parenchimatice vii, cu pereți celulozici, subțiri. La nivelul zonei pilifere aceasta generează perișorii absorbanți, iar în zona aspră se exfoliază parțial sau total (Sârbu 1999, pag. 124).

Scoarța (cortex) cuprinde mai multe straturi de celule vii parenchimatice, cu pereți subțiri, celulozici, care lasă între ele spații cu aer. La cele mai multe plante scoarța este diferențiată în trei subzone:

exoderma formată din 1-2 straturi de celule poligonale cu pereți mai groși și ușor suberificați (suber primar) din loc în loc, este întreruptă de celule neîngroșate, numite celule de pasaj, localizate la baza perișorilor absorbanți și implicate în transportul apei cu sărurile minerale. Exoderma este mai subțire la dicotiledonate și groasă la monocotiledonate.

scoarța mijlocie-alcătuită din mai multe straturi de celule parenchimatice vii cu pereți celulozici și spații intercelulare; uneori conțin materii de rezervă și cristale minerale;

Ultimul strat al scoarței, endoderma este de obicei unistratificată, alcătuită din celule cu îngroșări de suberină (benzile lui Caspary) și din celule de pasaj dispuse în dreptul fasciculelor lemnoase (Grințescu 1985, pag. 161).

Cilindrul central (stelul) reprezintă zona cu aspect de coloană, care ocupă centrul rădăcinii. El este format din: periciclu, cilindrul central, raze medulare și măduvă.

Periciclul este unistratificat, alcătuit din celule parenchimatice vii, cu pereți subțiri, dispuse în alternanță cu celulele endodermei. Componenta cea mai importantă a cilindrului central este reprezentată de țesuturile conducătoare care în rădăcină formează fascicule separate liberiene și lemnoase, dispuse în alternanță într-un parenchim fundamental.

Fiecare fascicul lemnos este alcătuit din vase lemnoase și parenchim lemnos.

Protoxilemul este orientat către periciclu (exarh), iar metaxilemul către meristemul medular (endarh). Protoxilemul conține vase lemnoase cu lumen mic, cu pereții celulari parțial îngroșați secundar (traheide subțiri, trahee inelate și spiralate) iar metaxilemul, vase lemnoase cu lumen mare (traheide areolate, scalariforme, trahee reticulate, scalariforme și punctate) a căror prezență este corelată cu tipul de plantă și etapa ontogenetică pe care o parcurge.

Fasciculele liberiene conțin tuburi ciuruite însoțite de celule anexe și parenchim liberian.

Elementele protofloemului care apar în vecinătatea periciclului sunt lungi și înguste, pe când cele ale metafloemului au lumenul mai larg, se formează ulterior și sunt orientate spre măduvă. La multe monocotiledonate lemnul se dezvoltă centrifugal având o poziție endarhă (Grințescu 1985, pag.161).

După numărul de fascicule lemnoase care este întotdeauna egal cu cele liberiene, rădăcina angiospermelor poate fi:

diarhă-cu 2 fascicule lemnoase, la unele dicotiledonate (Cruciferae, Umbeliferae);

triarhă-cu 3 fascicule lemnoase, la fabacee și moracee;

tetrarhă-cu 4 fascicule la pomoidee, fabacee și ranunculacee

poliarhă întâlnită la monocotiledonate (Grințescu 1985, pag. 162).

Fasciculele conducătoare sunt separate între ele prin raze medulare primare iar în centrul rădăcinii tinere se găsește măduva, formată din celule parenchimatice. Dezvoltarea ei este legată de diametrul rădăcinii. La rădăcinile subțiri măduva lipsește, locul ei fiind luat de vase de metaxilemului care se ating în axa rădăcinii (Grințescu 1985, pag. 163).

Structura secundară a rădăcinii este prezentă la majoritatea dicotiledonatele erbacee (Liliaceae, Fabaceae), care cresc secundar în grosime grație celor două meristeme secundare: cambiul vascular și felogenul. Țesuturile noi secundare care se formează în urma activității meristemelor secundare se suprapun peste cele primare astfel:

Liberul secundar, generat de cambiul vascular (la început în formă de stea, mai târziu circular) prin diviziuni periclinale, se dispune spre exterior sub formă de cerc continuu. El este alcătuit din tuburi ciuruite cu celule anexe, parenchim liberian și fibre liberiene (Sârbu 1999, pag. 129).

Lemnul secundar este alcătuit din vase lemnoase cu diametru mare (traheide areolate scalariforme, trahee reticulate, punctate, scalariforme), parenchim și fibre lemnoase toate dispuse într-un cerc pe fața inferioară a cambiului vascular. Liberul și lemnul secundar sunt organizate sub formă de cilindre concentrice, în conformitate cu forma inelară a cambiului.

Din loc în loc, în dreptul fasciculelor lemnoase primare, cambiul dă naștere unor celule parenchimatice, alungite în sens radiar care constituie razele medulare secundare. Fostele fascicule de liber și lemn primar sunt împinse, (coprimate și chiar distruse) spre exterior și respectiv spre centrul rădăcinii (Sârbu 1999, pag. 131).

Felogenul se formează în viața plantei mai târziu decât cambiul vascular și întotdeauna în afara lui.Localizarea felogenului variază cu specia. Acesta se poate forma în periciclu, sau chiar în scoarță, în liberul primar și are în general formă inelară. Prin funcționarea felogenului se formează către exterior suber, iar la interior feloderm. Suberul, felogenul și felodermul alcătuiesc împreună scoarța secundară sau periderma rădăcinii (Sârbu 1999, pag. 130).

MORFOLOGIA ȘI ANATOMIA TULPINII

Tulpina este un organ vegetativ, axial, de obicei cu simetrie radiară, creștere terminală ortotropă (geotropism negativ), a cărui bază se confundă cu ce cea a rădăcinii.

Formarea tulpinii este pornită odată cu constituirea embrionului, dar dezvoltarea ei se continuă mai ales după germinarea seminței, astfel că din tigelă ia naștere hipocotilul

(porțiunea cuprinsă între baza rădăcinii și locul de inserție a cotiledoanelor), iar din gemulă, epicotilul (internodul dintre cotiledoane și prima frunză normală) și celelalte internoduri ale tulpinii. Regiunea de legătură între baza rădăcinii și baza tulpinii se numește colet. La nivelul coletului se face trecerea de la structura rădăcinii la cea a tulpinii (Grințescu 1985, pag. 175).

Tulpina este alcătuită dintr-o axă principală, care poate să rămână neramificată (lalea, ghiocel etc.) sau poate să se ramifice formând ramuri de ordine diferite (primare, secundare, terțiare). Pe toate ramurile există frunze, iar în axila lor muguri. Porțiunile axilei pe care se inseră frunzele devin mai umflate și poartă denumirea de noduri, iar distanțele dintre noduri se numesc înternoduri. La unele plante, întrenodurile sunt lungi și nodurile distanțate (poacee), iar la altele, întrenodurile sunt scurte și nodurile apropiate (păpădie, pătlagină).

La vârful tulpinii frunzele sunt foarte mici și se acoperă unele pe altele; cele externe sunt mai rigide datorită pereților celulari ușor suberificați, devenind protectoare, numite catafile, iar cele de la interior incomplet dezvoltate. Toate frunzulițele servesc împreună la apărarea vârfului fraged al tulpinii numit vârf vegetativ (Grințescu 1985, pag. 176).

Mugurele este considerat un lăstar scurt, nedezvoltat, cu noduri foarte apropiate și frunze reduse care, având o creștere mai activă pe partea externă, se înconvoaie peste meristemul apical al mugurului pe care îl acoperă, și-l protejează (Sârbu 1999, pag. 138).

Lipsa unei formațiuni asemănătoare pilorizei de la rădăcină, este aici îndeplinită de catafile, frunze mici, solzoase și protectoare. Uneori elementele protectoare lipsesc, mugurii fiind nuzi (Grințescu 1985, pag. 176).

Mugurii se pot clasifica după mai multe criterii:

După felul organelor la care dau naștere, mugurii pot fi: vegetativi sau foliari, din care rezultă ramuri și frunze; floriferi, din care se formează flori, micști, din care se dezvoltă atât ramuri cu frunze, cât și flori.

După poziție, mugurii se grupează în mai multe categorii: terminali (apicali), situați în vârful tulpiniilor și ramurilor, determinând creșterea în lungime a acestora; axilari, așezați la noduri, în axila frunzelor (din ei se vor forma ramuri laterale); muguri adventivi, apar în locuri nedeterminate pe tulpină, ramuri, frunze sau chir pe rădăcini și dau naștere prin dezvoltarea lor la ramuri adventive. Dacă mugurele terminal este distrus dintr-o anumită cauză, cel mai apropiat mugure axilar (mugurele de înlocuire) îi ia locul. La graminee mugurii axilari nu dau naștere la ramuri.

După momentul intrării în activitate mugurii pot fi: anuali și dorminzi. Mugurii terminali sunt întotdeauna anuali, iar mugurii dorminzi sunt mugurii axilari care pot rămâne mai mulți ani inactivi, chiar dacă își păstrează vitalitatea. Aceștia pot reface aparatul foliar în

cazul distrugerii lui de către insecte, înghețuri sau refac tulpina în cazul amputării ei (Grințescu 1985, pag. 177).

În natură se întâlnesc puține plante la care tulpina nu se ramifică și acestea se numesc plante monocaule. La majoritatea plantelor, tulpinile se ramifică în diferite moduri. Tipul de ramificare fiind o însușire genetică, specifică anumitor grupe mari de plante.

Principalul mod de ramificare a tulpinii la angiosperme este ramificarea monopodială cu două subtipuri: ramificație racemoasă (lat. racemus = inflorescență) și ramificația cimoasă (gr. kyma = undă, ceea ce se strânge la un loc).

Ramificația racemoasă se caracterizează prin creșterea axului principal al tulpinii tot timpul vieții prin mugurele său terminal, iar ramurile laterale care se dezvoltă , nu depășesc in lungime axa principală. Din mugurii axilari ai axului principal se dezvoltă ramurile de ordinul I, ce produc la rândul lor ramuri de ordinul II etc.

În cazul ramificației cimoase mugurele terminal al axului principal după un timp își încetează activitatea, sau se transformă în floare sau cârcei, iar mugurele axilar cel mai apropiat continuă creșterea tulpinii; în felul acesta rezultă un ax principal constituit din articole de vârste diferite, provenite din activitatea mai multor muguri axilari (Sârbu 1999 pag.140).

Morfologia tulpinii este variată în funcție de cofigurația genetică specifică, dar și de condițiile de biotop. Tulpina este un organ important pentru viața plantei, rezistența sa asigurând supraviețuirea în timp, a individului. Plantele anuale (Nicotiana tabacum L., Avena sativa L., Triticum aestivum L. etc.), și bienale (Beta vulgaris L., Daucus carota L. etc.) au o existență limitată în timp și sunt monocarpice (fructifică o singură dată în viață), comparativ cu cele erbacee perene (Plantago major L., Convallaria majalis L. etc.), care au o viață îndelungată și sunt policarpice (fructifică anual) (Sârbu 1999, pag. 141).

După mediul în care trăiesc tulpinile plantelor angiosperme pot fi: terestre (supraterane și subterane) și acvatice.

Tulpinile supraterane (articulate, nearticulate) sunt cele mai variate din punct de vedere morfologic și structural. După consistența lor se împart în: ierboase și cărnoase. Din categoria tulpinilor supraterane, ierboase frecvent întâlnite fac parte:

paiul sau cumulul, are nodurile proeminente și poate fi neramificat, gol în interior, la grâu sau plin la porumb și ramificat la bambus;

calamusul, o tulpină articulată dar fără noduri evidente, iar nodurile sunt pline cu măduvă spongioasă (Juncus L., Scripus L. etc.);

caulisul, tulpină ierboasă,cu internoduri pline sau goale, fără noduri proieminente caracteristică plantelor anuale și bienale;

scapul, este tulpina care la bază are o rozetă de frunze datorită unor noduri apropiate și ultimul internod lung fără frunze, purtând o inflorescență sau o floare în vârf (Taraxacum F. H. Wiggers., Primula L.);

După orientarea în spațiu tulpinile pot fi: drepte sau ortotrope, volubile, plagiotrope (culcate) (Andrei 1978, pag. 218).

Tulpinile diferitelor plante se pot adapta unor condiții speciale de mediu, îndeplinind alte funcții decât cele specifice acestui organ. Asemenea tulpini își modifică morfologia și structura și se numesc metamorfozate.Cele mai importante tulpini supraterane metamorfozate sunt: tulpinile tuberizate în care se depozitează substanțe de rezervă (gulie); ramurile transformate în spini (Malus silvestris (L.) Mill., Prunus spinosa L.); transformate în cârcei (vița de vie); tulpinile asimilatoare caracteristice speciilor xerofile, suculente la care frunzele sunt reduse.

Tulpinile subterane sunt caracteristice plantelor erebacee perene care pe lângă tulpinile aeriene anuale posedă și tulpini subterane prin care își asigură perenitatea. Asemenea tulpini, fiind adaptate la depozitarea substanțelor de rezervă, precum și la înmulțirea pe cale vegetataivă sunt metamorfozate. Din punct de vedere morfologic, tulpinile subterane metamorfozate sunt uneori asemănătoare cu rădăcinile dar se deosebesc de acestea din punct de vedere structural.

Principalele categorii de tulpini subterane sunt: rizomii, tuberculuii și bulbo-tuberculii.

rizomii sunt microblaste lipsite de clorofilă, cu internoduri scurte sau lungi, prevăzute cu muguri la subsuoara unor frunze reduse la solzi.

bulbii sunt tulpini în formă de disc, turtite dorsiventral, cu noduri apropiate, la nivelul cărora se prind frunze cu tecile cărnoase. La partea inferioară a discului se dezvoltă rădăcini adventive, iar la partea superioară se află un mugure din care se formează tulpina aeriană floriferă;

tuberculii sunt microblaste care provin din tuberizarea vârfului unui stolon subteran. Pe suprafața unui tubercul se pot observa muguri grupați în niște adâncituri, la subsuoara unor frunze reduse care cad de timpuriu;

bulbo-tuberculii sunt microblaste care au o parte centrală tuberizată, iar la exterior prezintă frunze pergamentoase care au rol protector (Andrei 1978, pag. 218-220).

Tulpinile acvatice sunt prezente la plantele submerse (Utricularia L.,Ceratophyllum L.) sau cu frunze plutitoare (Nuphar Sm., Nimphaea L.), adaptate la mediul acvatic.

Anatomia tulpinii. Tulpina, ca și rădăcina prezintă o structură primară și alta secundară.

Structura primară ia naștere din activitatea meristemului apical (completată la unele plante și de meristemul intercalar) și se menține pe tot parcursul vieții la majoritatea plantelor monocotiledonate și la unele dicotiledonate erbacee.

Structura primară a tulpinii. La plantele dicotiledonate tinere, țesuturile se grupează, de la exterior spre interior, în 3 zone anatomice concentrice: epiderma, scoarța și cilindrul central (stelul).

Epiderma, este formată de regulă dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele, cu pereți îngroșați care se modifică chimic secundar (cerificați, cutinizați). În cazul plantelor tinere și a celor erbacee, celulele epidermei prezintă adesea cloroplaste și participă astfel la procesul de fotosinteză. La nivelul epidermei se află stomate, iar uneori și peri (protectori și secretori) (Sârbu 1999, pag. 142).

Scoarța primară este un cilindru parenchimatic, redus în raport cu cilindrul central. De obicei ea este alcătuită din mai multe straturi de celule parenchimatice, cu pereții subțiri, celulozici, care lasă între ele spații intercelulare mici. Scoarța dicotiledonatelor este mai groasă decât a monocotiledonatelor. La plantele erbacee și la cele lemnoase tinere, în celulele straturilor externe ale scoarței se găsesc cloroplaste cu rol în procesul de fotosinteză.

În unele cazuri primul sau primele straturi externe ale scoarței pot constitui hipoderma formată din celule mecanice de colenchim (mai ales la dicotiledonate) sau de sclerenchim (îndeosebi la monocotiledonate). Țesuturile mecanice pot forma cilindri continui sau se prezintă sub formă de zone separate (Andrei 1978, pag. 222).

La majoritatea plantelor tulpina este lipsită de o endodermă tipică, asemănătoare celei din rădăcină. Aceasta este prezentă la tulpinile plantelor acvatice și la multe tulpini subterane. Stratul cel mai intern al scoarței, se transformă într-o zonă de depozitarea a amidonului, denumită teacă amiliferă (Sârbu 1999, pag. 142).

Majoritatea plantelor angiosperme prezintă un singur cilindru central, deci sunt monostelice.

Cilindrul central (stelul) este un eustel bine dezvoltat se prezintă ca o coloană compactă formată din fasciculelor conducătoare libero-lemnoase și țesuturi parenchimatice.

La unele dicotiledonate prevăzute cu o endodermă tipică, cilindrul central începe cu periciclul, de obicei unistratificat alcătuit din celule parenchimatice care își păstrează multă vreme proprietățile meristematice; în periciclul își au originea, de regulă, rădăcinile adventive, mugurii adventivi, uneori felogenul etc.

În tulpina angiospermelor, fasciculele libero-lemnoase pot fi de tip: colateral închise sau deschise, bicolaterale (la Solanaceae, Curcubitaceae, Convolvulacee etc.) și mai rar concentrice (Sârbu 1999, pag. 149).

Majoritatea dicotiledonatelor au țesuturile conducătoare organizate în fasciculele conducătoare mixte (libero-lemnoase) de tip colateral deschise, puține la număr și dispuse pe un singur cerc în parenchimul fundamental al cilindrului central. Ele sunt prevăzute cu teci sau calote de țesut mecanic, care asigură rezistența axei tulpinale (Sârbu 1999, pag. 149)

Cordonul liberian este orientat spre scoarță, iar cel lemnos spre măduvă; dezvoltarea liberului este centripetă (ca la rădăcină) iar a lemnului centrifugă. Cordonul liberian conține vase ciuruite cu celule anexe și parenchim liberian.

Cordonul lemnos este format din vase cu lumen mare (metaxilem) situate în afara cambiului vascular, vase lemnoase cu lumen mic (protoxilem) situate spre vârful fasciculului lemnos și din parenchim lemnos. Fibrele lemnoase sunt absente la angiospermele ierboase cu structură primară. Fiecare fascicul libero-lemnos este înconjurat de câte o teacă sclerenchimatică mai groasă în zona floemică și mai subțire în cea xilemică. În dreptul cambiului vascular teaca sclerenchimatică este întreruptă de câteva celule de pasaj, cu pereți subțiri care permit trecerea substanțelor în sens radiar și creșterea dimensiunilor fasciculului. La unele plante măduva se resoarbe iar în centrul tulpinii se formează un canal medular plin cu aer (tulpină fistuloasă) (Sârbu 1999, pag. 150).

La plantele xerofite și acvatice structura primară diferă mult de cea a plantelor supraterane, ca urmare a adaptării la mediul de viață.

Structura primară a plantelor xerofite prezintă anumite caractere specifice (ex. la Spartium junceum L. – plantă cu tulpinile verzi, prevăzute cu frunze rare, incomplet dezvoltate) (Sârbu 1999, pag. 152):

epiderma este unistratificată, alcătuită din celule dispuse regulat; cuticula este mai groasă iar stomatele mici sunt cufundate în epidermă și prevăzute cu camere substomatice largi;

scoarța, alcătuită din două tipuri de țesuturi care alternează : țesut mecanic sub formă de pachete de fibre sclerenchimatice corticale, însoțite subepidermal de discrete zone de colenchim ce asigură rigiditatea tulpinii și țesut asimilator cu rol în fotosinteză care suplinește din rolul frunzelor mult reduse la această plantă;

endoderma este transformată într-o teacă amiliferă unistratifcată, cu contur ondulat, care urmărește configurația cilindrului central;

cilindrul central mare, este delimitat de un periciclu neomogen alcătuit din pachete de fibre sclerenchimatice periciclice, localizate în dreptul fasciculelor conducătoare și din celule parenchimatice situate în dreptul zonelor interfasciculare;

fasciculele libero-lemnoase sunt numeroase, mari și mici, dispuse în alternanță pe un singur cerc, de jur împrejurul zonei medulare centrale parenchimatice,

metaxilemul este alcătuit atât din vase lemnoase inelate și spiralate cât și din câteva vase reticulate și punctuații cu lumen mare;

parenchimul medular este format din celule voluminoase care se dezorganizează pe măsură ce tulpina îmbătrânește permițând apariția lacunei medulare centrale.

Tulpina plantelor acvatice are o structură primară modificată datorită adaptării la condițiile de biotop. Ca adaptare la viața acvatică, plantele submerse prezintă o structură hidromorfă, având corpul străbătut de canale aerifere, care asigură atât schimbul de gaze dar și menținerea poziției verticale a plantei. Astfel tulpina plantei Myriophyllum spicatum L. prezintă următoarele modificări:

epiderma unistratificată, lipsită de stomate;

scoarța, alcătuită dintr-un aerenchim prevăzut cu un singur inel de canale aerifere mari, endoderma formată din celule voluminoase, multe prevăzute cu îngroșări Caspary în formă de bandă;

cilindrul central mai mic în raport cu scoarța;

țesutul mecanic este redus, ca și numărul vaselor lemnoase din structura fasciculelor conducătoare;

Majoritatea monocotiledonatelor erbacee prezintă pe parcursul perioadei de vegetație, o structură primară a tulpinii care se caracterizează prin dimensiuni mari ale cilindrului central, tipul de stel (atactostel) cu fasciculele de tip colateral închise, numeroase care apar repartizate pe toată secțiunea transversală a unei tulpini (la porumb). Fasciculele conducătoare pot fi egale sau inegale ca mărime și sunt separate de raze medulare mai înguste sau mai late, care rămân parenchimatice sau se sclerifică și lignifică. Partea axilară a tulpinii se numește măduvă, este parenchimatică, uneori poate fi înlocuită, parțial sau total, de o lacună medulară (Sârbu 1999, pag. 153).

Structura secundară apare la majoritatea dicotiledonatelor ierboase prin activitatea celor două meristeme secundare laterale (cambiul și felogenul), care determină creșterea în grosime a tulpinii. Treptat, corpul primar al plantelor, cu structură primară, este înlocuit de corpul secundar, cu o structură secundară, alcătuit din țesuturi secundare.

Cambiul apare mai întâi în interiorul fascicululelor, între liberul și lemnul primar, (cambiul intrafascicular). Aceste zone cambiale se racordează cel mai adesea între ele prin apariția de cambii interfasciculare, formând astfel un cerc (cilindrul în lungul tulpinii) continuu. Cambiul provine numai din țesuturi meristematice (procambiu), sau din procambiu și țesuturi definitive prin dediferențiere. Acesta poate fi discontinuu și în acest caz tulpina păstrează același aspect ca în structura primară, deoarece cambiul produce în interiorul fiecărui fascicul puțin liber și lemn secundar. Cambiul poate fi continuu când lemnul secundar și liberul secundar apar sub forma a două inele concentrice, întrerupte de raze medulare secundare înguste. În alte cazuri cambiul este continuu (formează un cerc complet), dar numai cambiile intrafasciculare dau naștere la liber și lemn secundar, în timp ce între fascicule se formează parenchim secundar (celulozic la nivelul liberului secundar, sclerificat și lignificat la nivelul lemnului secundar). Prin activitatea cambiului se formează liber secundar, lemn secundar și raze medulare secundare. Toate aceste țesuturi secundare determină creșterea în grosime a tulpinii la nivelul cilindrului central (Andrei 1978, pag. 239-240).

Liberul secundar este format din tuburi ciuruite, celule anexe, parenchimul liberian și al razelor medulare și fibrelor liberiene (elemente mecanice), iar lemnul secundar este reprezentat prin vase (trahei si traheide) , parenchim lemnos și fibre sclerenchimatice.

Elementele lemnului și liberului secundar prezintă variații.

Felogenul apare mai târziu decât cambiul și este situat la nivele variabile după specie: în epidermă, în primul strat al scoarței sau în endodermă, mai rar in periciclul sau chiar in liberul primar. Prin activitatea lui acesta va da naștere spre exterior la suber, iar spre interior la feloderm. Suberul, felogenul și felodermul alcătuiesc împreună peridermul sau scoarța secundară. Aceste țesuturi determină creșterea în grosime a tulpinii la nivelul scoarței (Andrei 1978, pag. 239-240).

MORFOLOGIA ȘI ANATOMIA FRUNZEI

Frunza este un organ lateral al tulpinii, în general lățit, cu simetrie bilaterală, care se formează din primordiile foliare. Este organul cu cea mai mare variabilitate morfo-structurală și reprezintă un criteriu de bază în identificarea speciilor de plante.

O frunză completă este alcătuită din trei părți: limb (lamina), pețiol și teacă (bază). Există însă numeroase frunze cărora le lipsește una sau două din aceste părți. Astfel de frunze

se numesc incomplete. De exemplu frunzele de la graminee sunt lipsite de pețiol, cele de la begonie, sunt lipsite de teacă, iar în unele cazuri frunzele sunt lipsite atât de pețiol cât și de teacă, fixându-se de tulpină cu baza limbului (frunze sesile). În studiul morfologic al limbului se au în vedere următoarele aspecte: forma generală, baza, vârful, marginile și fețele limbului și nervațiunea. Limbul este partea principală a frunzei, lățită și de regulă turtită într-un singur plan; limbul are forme foarte variate dar toate pot fi derivate din următoarele forme fundamentale: circulară, eliptică și ovală (Grințescu 1985, pag 235).

După modul de alcătuire a limbului frunzele pot fi: simple și compuse.

Frunzele simple au limbul format dintr-o singură parte. Formele de limb mai des întâlnite sunt:

eliptică, la fag (Fagus sylvatica L.)

ovată, ca la păr (Pyrus sativa DC.);

ovat-lanceolată, adică limbul este de două ori mai lung decât lat, ca la știr (Amaranthus retroflexus L.);

lanceolată, când limbul este de patru ori mai lung decât lat, ca la salcie (Salix alba L.);

circulară sau orbiculară, ca la plop (Populus tremula L.);

reniformă, ca la pochivnic (Asarum europaeum L.);

triunghiulară, ca la lobodă (Atriplex patula L.);

sagitată, ca la săgeata apei (Sagittaria sagitifolia L.);

hastat, ca la măcrișul mic (Rumex acetosella L.);

spatulată, ca la bănuței (Bellis perenis L.);

cuneiformă, când limbul este lat la vârf și îngust la bază ca la saxifragă (Saxifraga cuneifolia L.);

liniară, ca la firuță (Poa pratensis L.),

ensiformă, în formă de sabie, ca la stânjenel (Iris germanica L.);

fistuloasă, adică cilindrică și goală în interior, ca la ceapă (Allium cepa L.);

falcată, în formă de coasă (Bupleurum falcatum L.); .

În cazul frunzelor simple baza limbului prezintă o mare variabilitate. Astfel, poate fi:

rotundă, ca la păr (Pyrus sativa);

cordată, ca la toporași (Viola odorata L.);

sagitată, ca la drob (Isatis tinctoria L.);

hastată, ca la măcrișul mic (Rumex acetosela);

reniformă, ca la pochivnic (Asarum europaeum);

cuneată, îngustată ca la bănuței (Belis perennis);

atenuată, ca la Viola perscifolia Schreb.;

acută sau ascuțită, ca la salcie (Salix alba);

dilatată, ca la susai (Sonchus oleraceus L.);

auriculată, ca la tutun (Nicotiana tabacum);

asimetrică (când cele două jumătăți ale limbului se inseră pe pețiol la niveluri diferite), ca la ulm (Ulmus campestris L.).

Frunzele sesile care se fixează de tulpină prin baza limbului pot fi: amplexicaule (când baza limbului înconjoară parțial tulpina), perfoliate (când baza limbului înconjoară complet tulpina), decurente (când baza limbului se prelungește în jos sub forma unor aripioare), conate sau concrescute (când frunzele sunt opuse și unite prin bazele lor).Uneori baza limbului este transformată într-o teacă (vagină), la unele Poaceae, Cyperaceae și Apiaceae sau este reprezentată de excrescențe foliare, numite stipele (Pisum sativum, Trifolium sp.). La unele plante stipelele concresc formând un fel de cornet care înconjură tulpina, numit ochree (Polygonaceae). La Gramineae și Cyperaceae la limita dintre teacă și limb se află o formațiune membranoasă numită ligulă care are rolul de a împiedica pătrunderea apei între teacă și tulpină (Sârbu 1999, pag. 176-177).

Vârful limbului poate să prezinte deasemenea forme diferite, cele mai frecvente tipuri

fiind:

ascuțit sau acut, cu marginile drepte sau convexe ca la salcie (Salix alba);

acuminat, ascuțit cu marginile concave, ca la mălin (Padus racemosa (Lam.) Gilib.);

rotund, ca la scumpie (Cotinus coggygria Scop.);

obtuz, neascuțit ca la vâsc (Viscum album L.);

trunchiat sau retezat,ca la coroniște (Coronilla varia L.);

emarginat sau știrb, ca la bășicioasă (Colutea arborescens L.);

obcordat, ca la măcrișul de pădure (Oxalis acetosela L.);

mucronat, terminat într-un vârf ascuțit și subțire, ca la măzăriche (Vicia sativa

L.);

spinos, terminat cu un spin, ca la scaiete (Cirsium lanceolatum (L.) Scop.),

cuspidat (treptat, prelung îngustat și ascuțit, ca la lumânărică (Verbascum phlomoides L.) (Grințescu 1985, pag. 236).

Marginea limbului poate fi întreagă ca la liliac (Syringa vulgaris L.), cu incizii mai mici sau mai mari. Frunzele cu marginea ușor incizată pot fi: sinuate, cu contur sinuos (Populus tremula); serate, cu dinții mici și ascuțiți îndreptați spre vârful limbului (Urtica dioica L.); dințate, la alun (Corylus avellana L.), cu dinți ascuțiți orientați perpendicular față de nervura mediană; crenate (Glechoma L.), prevăzute cu dinții rotunjiți (Sârbu 1999, pag. 170).

Frunzele simple cu marginea adânc incizată pot fi: palmate și penate.

Frunzele simple palmate prezintă 3-5 nervuri groase, care converg spre extremitatea superioară a pețiolului în timp ce frunzele simple penate au o singură nervură principală groasă, din care se formează nervuri secundare, iar inciziile limbului sunt dispuse simetric de o parte și de alta a acesteia (Sârbu 1999, pag. 171).

În funcție de adâncimea inciziilor, se deosebesc mai multe tipuri de margini:

lobate(când inciziile nu ajung până la mijlocul jumătății limbului);

fidate (când inciziile ajung până la mijlocul jumătății limbului);

partite (când inciiziile trec de mijlocul jumătății limbului dar nu ating nervura mediană);

sectate (când inciziile ating nervura mediană); După aceste tipuri de incizii frunzele pot fi:

palmat-lobate, la platan (Acer platanoides L.);

palmat-fidate, ca la ricin (Ricinus communis L.);

palmat-partite, ca la piciorul cocoșului (Ranunculus acer L.) ;

palmat-sectate ca la cânepă (Cannabis sativa L.); La tipul penat, deosebim după adâncimea inciziilor :

penat- lobate, ca la stejar (Quercus robur L.);

penat-fidat, ca la scoruș (Sorbus torminalis (L.) Crantz);

penat-partite, ca la traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris (L.) Medik.);

penat-sectate, ca la odolean (Valeriana officinalis L.); (Grințescu 1985, pag. 239).

Frunzele compuse au limbul divizat în mai multe părți distincte numite foliole inserate pe o axă comună numită rahis. Dacă foliolele sunt inserate lateral pe rahis, frunza se numește penată, dacă sunt inserate la extremitatea pețiolului într-un singur punct, ca niște raze, vorbim de frunze palmate.

După numărul de foliole inserate pe rahis, ele se grupează în frunze imparipenat- compuse (cu număr impar de foliole și deci cu o singură foliolă în vârful rahisului) și paripenat-compuse (cu număr par de foliole și fără foliola apicală).

Limbul frunzelor diferă și prin modul de dispoziție al nervurilor. Nervurile reprezintă continuarea la nivelul frunzei a fasciculelor conducătoare din tulpină. La multe dicotiledonate este caracteristică nervațiunea penată care constă dintr-o singură nervură mediană ce străbate limbul în lung de pe care se desprind nervuri laterale secundare sau de ordinul II. Pentru alte dicotiledonate este caracteristică nervațiunea palmată, când nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca și nervuri mediană, pornind toate dintr-un punct situat la baza limbului.

Cele mai multe monocotiledonate au nervațiune paralelă; nervurile se unesc la vârful limbului iar între nervuri se formează anastomoze perpendiculare.

La unele monocotiledonate (Convallaria majalis, Tamus communis L.) și dicotiledonate, (Gentiana lutea L.) nervurile descriu arcuri care unesc conturul limbului, nervațiunea numindu-se arcuată (Grințescu 1985, pag. 239).

Pețiolul leagă limbul de tulpină, îl orientează în poziția cea mai favorabilă față de lumină, conduce seva brută și seva elaborată. În general, pețiolul se prinde cu un capăt de baza limbului și cu celălalt capăt de teacă sau, dacă teaca lipsește, de tulpină. Uneori pețiolul se prinde cu un capăt de mijlocul feței dorsale a limbului, caz în care frunza se numește pelată (Tropaeolum majus L.). Ca formă, pețiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus); turtit, comprimat lateral în partea bazală și dorsiventral în cea apicală (Populus nigra L.), dilatat (Ranunculus acer); umflat datorită dezvoltării puternice a aerenchimului (Trapa natans L.); auricular cu niște urechiușe la (Brassica napus L.); aripat (Citrus limonium (L.) Burn.

Teaca sau partea cu care frunza se prinde de tulpină poate avea mai multe forme: cilindrică și despicată longitudinal ca la Gramineae; cilindrică dar nedespicată ca la Cyperaceae; ventricoasă (umflată și voluminoasă) la Umbelliferae.

Anatomia frunzei. Limbul este partea frunzei care prezintă cea mai mare variabilitate structurală. Din punct de vedere histologic, limbul unei frunze normale este alcătuit din cel puțin 4 tipuri de țesuturi definitive: epidermal, asimilator, conducător și mecanic.

Majoritatea plantelor angiosperme prezintă frunze bifaciale, cu o față superioară (adaxială), acoperită de epiderma superioară și o față inferioară (abaxială), acoperită de epiderma inferioară. Între cele două epiderme, care adesea sunt diferit structurate, este localizat mezofilul cu structură dorsiventrală, diferențiat în țesut palisadic localizat sub epiderma superioară și cel lacunar sub epiderma inferioară. În mezofil se pot găsi canale și buzunare secretoare, vase laticifere, canale rezinifere, celule cristalifere etc.

Rezistența mecanică a limbului este dată în primul rând de rețeaua de nervuri, care sunt însoțite de cordoane colenchimatice (la majoritatea dicotiledonatelor) sau sclerenchimatice (la monocotiledonate). Țesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri, formate din unul până la mai multe fascicule libero-lemnoase cu lemnul orientat spre fața adaxială și liberul spre fața abaxială. În structura nervurii principale, xilemul este dispus radiar, cu floemul localizat împrejurul acestuia, sub formă de mici pachete, separate de insule de țesut sclerenchimatic (Sârbu 1999, pag. 184).

Frunzele cu structură ecvifacială au cele două epiderme mai mult sau mai puțin asemănătoare, cu țesut palisadic dispus sub cele două epiderme, iar la mijloc un parenchim lacunar. La Dianthus caryophyllus, mezofilul include un țesut palisadic format din 2-3 straturi de celule strâns unite între ele, prevăzute cu numeroase cloroplaste și un parenchim lacunar, alcătuit din 3-8 straturi de celule mari, poligonale, cu cloroplaste mai puține și spații intercelulare evidente. Unele celule ale mezofilului conțin cristale de oxalat de calciu, grupate sub formă de druze (Sârbu 1999, pag. 186).

Structura frunzei este ecvifacială și la Galanthus nivalis, dar țesutul asimilator aflat sub cele două epiderme este alcătuit din celule heterodiametrice, mai mici decât cele care formează parenchimul lacunar median. Epidermele sunt alcătuite din celule mici, cu pereții tangențiali externi îngroșați și acoperite de o cuticulă ușor cutată cu stomate. Stomatele sunt prezente la nivelul ambelor epiderme (Sârbu 1999, pag. 186).

La majoritatea Gramineelor și Crasulaceelor, mezofilul nu este diferențiat în parenchim palisadic și lacunos fiind destul de omogen. Epidermele sunt aproape identice, acoperite cu o cuticulă subțire, prevăzute cu stomate. Parenchimul asimilator este format din celule asemănătoare ca formă și mărime, care conțin cloroplaste.

FLORI ȘI INFLORESCENȚE

Floarea este un lăstar scurt, cu creștere limitată și frunze metamorfozate, adaptate pentru formarea de gameți care asigură reproducerea. Floarea la angiosperme este variat alcătuită, o floare completă fiind formată din:

peduncul floral (codița florii) – partea cu care floarea se inseră pe tulpină;

receptacul, extremitatea pedunculului floral pe care se prind celelalte părți ale florii;

sepalele, a căror totalitate formează caliciul;

petalele care alcătuiesc corola;

staminele care împreună formează androceul;

carpelele a căror totalitate formează gineceul;

Androceul și gineceul reprezintă organele de reproducere ale florii. Caliciul și corola formează împreună periantul (învelișurile florii). Florile care posedă androceu și gineceu sunt hermafrodite iar cele care au numai androceu sau gineceu se numesc unisexuate (Andrei 1978, pag. 310).

Când pe același individ se găsesc atât flori bărbătești cât și flori femeiești plantele sunt monoice (porumb, stejar etc.).

Când florile unisexuate sunt dispuse pe indivizi diferiți, plantele sunt dioice (cânepă, urzică). Plantele trioice sunt cele la care unii indivizi poartă numai flori bărbătești, alții numai flori femeiești, iar alții flori hermafrodite (Silene, Saponaria etc.).

Plantele pot fi și poligame când pe acealși individ se află flori femeiești, flori bărbătești și flori hermafrodite (pepeni, floarea-soarelui etc.) (Tiță 2003, pag. 413).

Dispoziția elementelor florale pe receptacul poate fi: spirociclică (în spirală), verticilată (în cerc) și mai rar hemiciclică (învelișurile florale sunt dispuse în verticil, iar organele de reproducere în spirală). Dispoziția verticilată se întâlnește la majoritatea angiospermelor. După numărul pieselor ce alcătuiesc un verticil, florile ciclice pot fi monociclice, diciclice, triciclice sau tetraciclice.

Simetria florilor poate fi:

radiară (flori actinomorfe, la majoritatea angiospermelor);

bilaterală (florile numindu-se zigomorfe), rareori florile sunt asimetrice. Caliciul, învelișul extern al florii poate fi dialisepal, cu sepale libere ca la

Ranunculaceae, Cruciferae ș.a și gamosepal, adică cu sepale concrescute la Solanaceae, Primulaceae, Labiatae etc. (Andrei 1978, pag. 310).

Corola este cel de al doilea verticil al periantului, cu rol important în realizarea polenizării încrucișate. Corola poate fi dialisepală alcătuită din petale libere, neconcrescute (Rosaceae, Ranunculaceae, Caryophylaceae etc.) sau gamopetală, cu petale libere (Solanaceae, Curcubitaceae, Convolvulaceae etc.).

Androceul este reprezentat de totalitatea staminelor dintr-o floare. Staminele sunt organele mascule de reproducere. Numărul staminelor dintr-o floare variază la diferite grupe de plante, dar este destul de constant și caracteristic pentru o anumită specie: 4-5 la cele mai multe Dicotyledonatae, 3 la Gramineae.

O stamină este alcătuită din: filament, conectiv și anteră. Filamentul este de obicei lung, cilindric, neramificat și de aceeași lungime într-o floare. Se întâlnesc flori la care filamentele nu au aceeași lungime. În acest caz androceul poate fi didinam (cu 2 stamine lungi și 2 scurte ca la Labiatae), tetradinam (cu 4 stamine lungi și 2 scurte ca la Cruciferae).

Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită din două loji sau tece, dispuse de o parte și de alta a conectivului, fiecare lojă fiind alcătuită din câte doi saci polinici. Anterele se fixează de filament printr-un singur punct în care caz se numesc oscilante. Se numesc antere bazifixe (Tulipa L.), când punctul de inserție al filamentului se află la baza anterei, iar când se află pe partea dorsală se numesc dorsifixe (Lilium L., Plantago L.).

Filamentele staminei pot fi libere și atunci androceul este dialistemon sau unite androceu fiind gamostemon. Uneori se unesc anterele, fenomenul fiind numit sinanterie. Androceul gamostemon poate fi: monoadelf, diadelf, triadelf etc., după cum filamentele sunt unite în unul, două sau trei mănunchiuri (Andrei 1978, pag. 320).

Gineceul este format din totalitatea carpelelor și reprezintă organul femel de reproducere.În general este format din una sau mai multe carpele, ce ocupă extremitatea axei florale.

La Angiospermae, carpela este închisă, are forma unui vas, astfel că ovulele sunt închise. Carpelele pot fi libere între ele și atunci gineceul se numește apocarpic, sau unite, când gineceul este sincarpic. Indiferent de numărul carpelelor din care este alcătuit, gineceul prezintă trei părți: ovarul-partea bazală umflată a gineceului; stilul- porțiunea cilindrică ce continuă ovarul; stigmatul- partea terminală a stilului (Andrei 1978, pag. 326).

Sunt puține cazuri când tulpina se termină cu o singură floare (Tulipa sp., Galanthus L., Anemone nemorosa L.). De cele mai multe ori florile sunt grupate în inflorescențe. Inflorescențele sunt alcătuite din axe cu noduri și internoduri. Florile apar pe aceste axe la subsoara unor frunze reduse numite bractei. După felul de creștere în lungime a axei principale și ținând cont de modul de ramificație a tulpinilor, inflorescențele se împart în două grupe: racemoase (monopodiale, nedefinite) și cimoase (simpodiale,definite).

Inflorescențele racemoase se caracterizează printr-o axă principală cu creștere nelimitată de pe care pornesc numeroase axe florifere secundare purtătoare de flori. Apariția florilor este acropetală și centripetă (începând de la bază). Acestea se împart la rândul lor în două categorii: simple și compuse (Tiță, 2003, pag.413).

Din categoria inflorescențelor racemoase simple fac parte:

Racemul prezintă o axă principală, pe care se prind, altern, la diferite niveluri, pedunculuii purtători de flori, mai scurți începând de la baza axei către vârf (Convallaria, Robinia, Hyacinthus etc.).

Corimbul derivă din racem, dar pedunculuii florali pornesc de la niveluri diferite, se scurtează treptat și ajung toate aproape la același nivel (Spiraea, Pyrus).

Spicul are axul principal cu numeroase flori scurt pedunculate sau lipsite de pedunculi florali, dispuse în axila bracteelor. Aceste inflorescențe sunt specifice plantelor din familia Poaceae și speciilor de plante din genul Plantago

– limba oii (Oroian 2002, pag. 370-371)

Amentul este un spic cu axa principală flexibilă și pendentă iar florile sunt unisexuate. Se întâlnește la speciile de plante din genul Salix, Populus, Junglas.

Spadixul prezintă axa principală puternic îngroșată, pe care se inseră flori unisexuate sau hermafrodite. Inflorescența este însoțită de o bractee mare numită spată (Arum maculatum L. – rodul pământului, Zea mays L. – porumb, Acorus calamus L. – obligeană).

Umbela derivă din corimb, dar pedunculii florali pornesc de la același nivel, au lungimi egale și toate florile ajung la același nivel. Pedunculii florali sunt dispuși verticilat, iar bracteile însoțitoare formează involucrul (Allium cepa – ceapă, Primula elatior Hill – ciuboțica-cucului).

Capitulul este o inflorescență globuloasă sau ovoidă, cu axul principal scurt și îngroșat, de formă conică, sferică sau ovoidă, pe care se află numeroase flori sesile, protejate la bază de un involucru. Capitulul se întâlnește la plantele din familia Asteraceae (Matricharia recutita L. – mușețel, Eryngium planum L. – scai vânăt etc.).

Calatidiul (antodiul) prezintă axul principal turtit ca un disc sau ca o cupă, pe care se inseră florile sesile iar la exterior este înconjurat de un involucru bine dezvoltat.Este inflorescența caracteristică plantelor din familia Asteraceae (Helianthus – floarea-soarelui, Taraxacum – păpădie) (Oroian 2002, pag. 370- 371).

Inflorescențele racemoase compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescențe racemose simple, unde sistemul de ramificație se repetă de două sau mai multe ori.Aceste inflorescențe pot fi: homotactice și heterotactice.

Inflorescențele racemoase homotactice sunt alcătuite din inflorescențe racemoase de același tip: racem compus (la plantele din familia Brassicaceae, Vitis vinifera L. – vița de vie); spic-compus (Triticum aestivum L. – grâu); corimb compus (Crataegus monogyna Jacq – păducel); calatidiu compus (Leontopodium alpinum Cass. – floarea de colț); umbelă compusă este o inflorescență la care de pe vârful axei principale pornesc dintr-un singur punct mai multe ramificații numite radii, care la extremitatea lor superioară au câte o umbelă simplă (umbelulă). La baza umbelulelor se află bractei care formează involucelul. Este specifică plantelor din familia Apiaceae (Carum carvi L. – chimion).

Inflorescențele racemoase heterotactice sunt alcătuite din inflorescențe simple de tipuri diferite: racem de umbele (ex. la Hedera); corimb de calatidii (ex. la Achillea); panicul din calatidii (ex. la Artemisia) (Tiță 2003, pag. 415).

Inflorescențele cimoase prezintă o creștere definită datorită faptului că axa principală se tremină cu un mugure floral, caracter care se manifestă și la axele secundare. Florile au o dezvoltare bazipetală și centrifugă, cea dintâi se deschide floarea axei principale și apoi, în mod succesiv, se deschid și celelalte.Se împart în două categorii: simple și compuse.

În funcție de numărul pedunculilor secundari de pe axa principală, inflorescențele cimoase simple sunt de trei feluri: monocaziul, dicaziul, pleiocaziul.

Monocaziul sau cima unipară, prezintă axa principală terminată cu o floare, iar ramificațiile apar unilateral. Ramura care se dezvoltă de la primul nod se termină la rândul ei tot cu o floare etc. Există mai multe tipuri de monocaziu: drepaniul, ripidiul, bostrixul, cincinul.

Drepaniul (cima în formă de seceră), este o inflorescență la care toate axele florale se dezvoltă în același plan. Se întâlnește la plante din familia Juncaceae.

Ripidiul (cima în evantai), are axele florale dezvoltate în același plan dar alternativ, spre dreapta și spre stânga. Este caracteristică plantelor din familia Iridaceae.

Bostrixul (cima helicoidală), axele florale se dezvoltă pe mai multe planuri, fiind așezate pe olinie elicoidală (răsucită) la Gladiolus imbricatus L. – săbiuță.

Cincinul (cima scorpioidă), are axele florale care se dezvoltă alternativ, spre dreapta și spre stânga, în planuri diferite și în mod spiralat. Este specific plantelor din familia Boraginaceae (Symphytum officinale L. – tătăneasă, Pulmonaria rubra Schott – mierea ursului).

Dicaziul, sau cima bipară se caracterizează prin aceea că axa principală se termină cu o floare, iar sub ea, la primul nod, se formează două ramuri opuse, mai lungi ca axa

principală, care se comportă ca și aceasta. Inflorescența este întâlnită la plantele din familia Caryophylaceae, Chenopodiaceae și Gentianaceae (Oroian 2002, pag. 372-373).

Pleiocaziul sau cima multipară formează la primul nod al axei principale, situat sub floarea terminală, mai multe axe secundare dispuse în verticil. Aceasta este întâlnită la plantele din familia Euphorbiaceae și Crassulaceae (Oroian 2002, pag. 372-373).

Inflorescențele cimoase pot fi și compuse (homotactice): cincin compus, dicaziu compus, pleiocaziu compus.

În sfârșit, există și inflorescențe cimoase heterotactice, alcătuite din inflorescențe cimoase simple de tipuri diferite: dicazii din monocazii (Tilia tomentosa Moench); pleiocazii din ciații (Euphorbia cyparissias L.) (Tiță 2003, pag. 417).

TRINIA MULTICAULIS, PLANTĂ RARĂ DIN SITUL NATURA 2000 STÂNCA TOHANI

ÎNCADRAREA SISTEMATICĂ

Trinia multicaulis este o plantă rară, dioică care se încadrează în următoarele unități sistematice (Sârbu I. și colab. 2013):

Încrengătura MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMATOPHYTA)

Clasa MAGNOLIATAE (DICOTILEDONATAE)

Ordinul Apiales

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

CARACTERIZARE GENERALĂ ȘI COROLOGIE

Trinia multicaulis (Poiret) Schishkin (T. henningii Hoffm.) se află pe Lista Roșie a plantelor superioare din România ca fiind o plantă rară (Oltean și colab. 1944, pag. 44).

Planta este erbacee, bienală sau perenă, unisexuat dioică, hemitherofită sau hemicripthofită. Rădăcina este napiformă, scurtă și brună. Tulpina erectă, înaltă de 15-40 cm, ramificată (Ciocârlan 1998, pag. 470).

Trinia multicaulis este o plantă xerofilă și moderat termofilă (Popescu și Sanda, 1998).

Exemplarele mascule sunt adesea îngust paniculat-ramificate sau piramidal-ramificate asemănătoare cu cele femele.

Frunzele compuse, 1-2 penat sectate, cu 3-5 perechi de foliole distanțate între ele, au pețiolul lung cu rahisul adânc canaliculat. Toate foliolele sunt foarte înguste, aproape filiforme, late de cca 0,5 mm și foarte alungite ajungând până la 7 cm. Foliolele inferioare sunt lung pețiolate. Frunzele bazale sunt mai numeroase decât cele tulpinale superioare. Teaca frunzelor este alungită, membranoasă și ușor ventricos umflată la frunzele superioare (Oltean și colab. 1944, pag. 44).

Florile unisexuate grupate într-o umbelă compusă; cu umbelule lipsite de bractei.

La plantele mascule, umbelulele sunt numeroase, mai mult sau mai puțin verticilate, cu 5-10 radii. Umbelulele se termină cu 8-5 flori mai scurte decât pedicelii; petale lungi de

3/4-1mm, albe gălbui, pe dos cu o dungă galbenă. Umbelulele plantelor femele sunt lung pedunculate, cu 4-8 radii filiforme, aproape egale, care ajung până la 3 cm.Umbelulele au 3-5 flori cu petale lungi de cca 0,5 mm, eliptic ovate, cu o dungă verde gălbuie pe partea inferioară.

Stilele au aceiași lungime cu a ovarului. Înflorește în mai-iunie (Săvulescu și colab.

1958, pag. 463).

Fructele ovoidal alungite, lungi de 3-4 mm, cu coaste groase, evidente (Săvulescu și colab. 1958, pag. 463).

Trinia multicaulis este menționată ca fiind prezentă în România, Rusia, Ucraina și Moldova (ww2.bgbm.org/EuroPlusMed).

În România este răspândită în zonele de stepă și silvostepă prin pajiștile aride și însorite din județele Prahova, Buzău, Constanța, Tulcea,Vaslui și Iași (Ciocârlan 1998, pag. 470).

Fig. 25. Răspândirea speciei Trinia multicaulis în România (Oprea, 2005)

Datele ulterioare sintetizate de către Oprea Adrian (2005) în lucrarea „Lista critică a plantelor vasculare din România” atestă prezența acestei specii în următoarele locații: 1. Jud. Giurgiu – Comana (Tarnavschi și colab., 1974); 2. Jud. Prahova – Stânca Tohani (Negrean, 1968); 3. Jud. Buzău – Hierăști (Ștefan, 1980), 4. Rezervația „Pâclele” (Mititelu și colab.,

1980), 5. pădurea Piscul Banului (Ciocârlan, 1972); 6. Jud. Vaslui – pădurea Crâng-Bârlad (Mititelu și colab., 1996); 7. Jud. Iași – Horleși-Rediu (Monah, 1997), 8. rezervația „Valea lui David” (Mititelu și colab., 1969); 9. Jud. Botoșani – Călărași în pădurea Ciornohal (Mititelu și colab., 1993); 10. Jud. Constanța – Murfatlar (Panțu, 1902; Prodan, 1939), 11. între Bărăganul și Valea Seacă pe v. Omurcea (Zahariadi și colab., 1963), 12. Constanța la Laz-Mahale (Prodan, 1939); 13. Jud. Tulcea – Babadag (Ștefureac, 1970), 14. Jurilovca (Prodan, 1939).

ANATOMIA ORGANELOR VEGETATIVE

MATERIAL ȘI METODĂ

Materialul vegetal a fost recoltat din Situl Natura 2000 Stânca Tohani pe perioada sezonului de vegetație al anului 2014.

Materialul vegetal recoltat a fost conservat în alcool etilic 70ș.

Metoda utilizată

S-a utilizat metoda dublei colorații: verde de iod și carmin alaunat. Materialul biologic conservat în alcool 70ș, a fost hidratat în apă distilată timp de 30 de minute. Au fost efectuate secțiuni transversale prin ramură, lamină tulpină și rizom la ambele forme: masculin și feminin.

Etapele de prelucrare ale materialului biologic au fost următoarele (Andrei și Predan 2003; Șerbănescu-Jitariu și colab., 1983; Tarnavschi și colab., 1981; Anghel și colab., 1988):

Conservarea materialului vegetal recoltat pe organe vegetative, s-a realizat în alcool 70%.

Separarea materialului biologic s-a realizat de asemenea pe organe vegetative: ramură, lamină, tulpină și rizom la ambele forme: masculin și feminin.

Secționarea materialului vegetal s-a realizat atât manual cu ajutorul măduvei de soc (microtom de mână & brici) și cu ajutorul critomului (200-250 µ grosime). Pentru această lucrare s-au realizat secțiuni transversale prin ramură, lamină, tulpină și rizom (exemplare femele și exemplare mascule) de Trinia multicaulis, secționarea făcându-se cu briciul, fiind necesare secțiuni cât mai subțiri și drepte. Secțiunile au fost adunate într-un vas Petri cu apă.

După realizarea unui număr suficient de secțiuni (aprox. 30) acestea au fost transferate pe lame, într-o picătură de apă, pentru observarea la microscop și selectarea celor mai bune secțiuni. Secțiunile mai groase sau cele oblice au fost aruncate.

Sortarea secțiunilor s-a realizat la microscopul optic de sală. Această etapă este absolut necesară și foarte importantă, întrucât la final se obțin rezultate mai clare și care pot fi valorificate mai ușor dacă au fost alese cele mai bune secțiuni.

Secțiunile sortate se păstrează în alcool 70%.

Hidratarea. Într-un vas Petri se pune apă și secțiunile se depun în acest vas și de păstrează timp de 5-10 minte.

Clarificarea secțiunilor: secțiunile obținute au fost introduse din vasul cu apă distilată într-un vas mic cu Apă de Javel. Vasul a fost acoperit și lăsat 5-6 minute până s-a observat schimbarea culorii secțiunilor în alb. Urmează două etape de spălări, în prima etapă s-a realizat o succesiune de 2-3 băi cu apă acidulată (apă distilată și acid acetic glacial 1%) până s-a observat dispariția mirosului de clor, în a două etapă cele 2-3 băi s-au realizat cu apă distilată până când materialul vegetal a scăpat de mirosul de oțet.

Modul de preparare. Apa de Javele a fost preparată în felul următor: într-un vas s-au adăugat 18 g clorură de calciu și 100 ml apă. S-a lăsat 15 minute apoi conținutul s-a amestecat cu o soluție de 15 g K2CO3 în 100 ml apă. La final s-a obținut un lichid (apa de Javele) și un precipitat care s-a îndepărtat prin filtrare (Șerbanescu, 1983).

Secțiunile sunt tratate cu Apă de Javel pentru a deveni transparente și pregătite pentru colorare.

Colorarea secțiunilor: colorarea secțiunilor s-a realizat folosind tehnica dublei colorații: Verde de Iod și Carmin alaunat (Tarnavschi 1974, pag. 14). Colorarea începe cu depunerea secțiunilor într-un vas Petri peste care se pipetează Verde de Iod, după 2-3 secunde colorantul este scos și se realizează 2-3 băi de alcool 70% până nu se mai colorează alcoolul, urmate de o spălare ce constă în 2-3 băi cu apă distilată până nu mai miroase a alcool. A doua etapă constă în colorarea cu Carmin alaunat, care odată pus peste secțiuni necesită un timp de colorare de l0-15 minute. După scurgerea timpului se face o spălare cu apă distilată ce constă în 2-3 băi succesive.

Modul de preparare. Verdele de Iod a fost preparat după următoarea rețetă: 1 g verde de iod amestecat cu 3-4 ml de acid acetic glacial și cu 100 ml apă distilată. După ce amestecul s-a dizolvat s-au adăugat câteva cristale de timol (Șerbănescu, 1983).

Soluția de Carmin alaunat a fost preparată folosind următorul procedeu: 1g carmin a fost amestecat cu 10 g alaun (K2SO4Al2(SO4)3 x 24H2O. Acest amestec a fost dizolvat în 200

ml apă distilată, iar soluția care s-a obținut a fost filtrată. La final s-a mai adăugat 1 ml formol pentru conservare (Anghel și colab., 1981, pag. 59, Andrei 2003).

Efectul colorării: prin colorare cu Verde de Iod pereții celulari îngroșați și lignificați s- au colorat în verde intens (Șerbănescu, 1983).

Efectul colorării cu Carmin alaunat a fost acela de a colora pereții celulari celulozici în nuanțe de roșu (Șerbănescu-Jitariu și colab., 1983, pag. 25, Andrei 2003).

Montarea secțiunilor: secțiunile obținute au fost trecute succesiv timp de 5-10 minute prin concentrații crescătoare de glicerină în mediu apos: 25%,50%,75% și respectiv glicerină 100%. Montarea secțiunilor s-a realizat în gelatina glicerinată (Tab. 1).

Tabel 1. Concentrații de apă distilată și glicerină utilizate în deshidratarea secțiunilor

Cu un bisturiu, a fost decupat din gelatina glicerinată, aflat într-un vas Petri, un cubuleț cu latura de 3-4 mm și s-a depus pe o lamă de sticlă. Aceasta s-a trecut prin flacară (de mai multe ori) până când gelatina glicerinată s-a topit. Secțiunile din glicerină pură au fost introduse în picatura de gelatină glicerinată topită, după care s-a aplicat lamela. La finalul acestei etape materialul biologic este pregătit pentru vizualizarea și analiza lui la microscopul optic (Anghel și colab., 1981, pag.66).

Modul de preparare: gelatina glicerinată a fost preparată după urmatoarea rețetă: 5 g gelatină incoloră (o parte) au fost tăiate mărunt și au fost puse într-un vas Berzelius peste care s-au turnat apoi 30 ml apă distilată (6 părți), lăsându-se astfel să se înmoaie timp de 2-3 ore.

Această soluție obtinută a fost apoi amestecată cu 35 ml glicerină pură (7 părți) în care s-a mai adăugat și 1 cristal de fenol sau timol. Toată această compoziție a fost încălzită apoi, amestecând continuu timp de 10-15 minute într-o baie de apă pând când fluidul lichid devine complet clar. Apoi s-a filtrat cald prin hârtie de filtru, folosind o pâlnie de sticlă încălzită. După această filtrare amestecul s-a pus în cutii Petri (Șerbănescu și colab. 1983).

Analiza preparatelor în microscopie optică: preparatele obținute, colorate și montate în gelatină glicerinată au fost lăsate la stabilizare timp de 2-3 ore, iar ulterior au fost vizualizate și analizate în microscopie optică (microscop cu fotografiere DOCUVAL).

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Structura rizomului

Structura rizomului este la fel la exemplarele mascule și femele.

Rizomul este gros și prezintă o structură secundară care rezultă din activitatea ambelor meristeme secundare: cambiul vascular și felogenul.

Felogenul se diferențiază sub epidermă și generează către exterior mai multe straturi de suber și spre interior feloderm cu celule ușor colenchimatizate.

Scoarța primară este parenchimatică, meatică și prezintă numeroase canale secretoare.

Fiecare canal secretor ese căptușit cu câte un strat de celule secretoare mari (Fig. 26.) Rizomul are o structură secundară. În centrul rizomului este localizat xilemul primar,

format din numeroase fascicule conducătoare lemnoase dispuse radiar.

Fig. 26. Trinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin rizom, detaliu de canal secretor, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat

(Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 10)

Din activitatea cambiului vascular rezultă inele concentrice de țesuturi conducătoare secundare (lemnoase și liberiene), de aproape aceeași grosime. Se remarcă două inele de xilem secundar (din doi ani succesivi de viață) și două inele de floem secundar (Fig. 27, Fig. 28).

Inelele de xilem, cuprind vase lemnoase de dimensiuni diferite, dispuse în șiruri într-o masă de parenchim lemnos celulozic (Fig. 29), străbătută de canale aerifere. Inelele externe de liber sunt formate din insule de țesut liberian (tuburi ciuruite și celule anexe) dispuse într-o zonă bogată de parenchim liberian celulozic.

Măduva este parenchimatică, de tip meatic și se continuă între fasciculele conducătoare sub formă de raze medulare lungi. Zonele de țesuturi conducătoare sunt străbătute de numeroase raze medulare parenchimatice pluristratificate, care în multe zone se întind până la nivelul scoarței. Razele medulare sunt străbătute de canale aerifere (Fig. 30).

Fig. 27. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin rizom, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 28. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin rizom, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 6,3)

Fig. 29. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin rizom, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 6,3)

Fig. 30. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin rizom, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

uctura tulpinii florifere

Structura tulpinii florifere este în linii mari asemănătoare la cele două tipuri de plante. Conturul secțiunii transversale prin tulpină este circular costat atât la exemplarele mascule cât și la cele femele. Se evidențiază 10-12 coaste de mărimi diferite (Fig. 31, Fig. 32).

Epiderma prezintă celule mari, cu peretele celular extern mai îngroșat decât ceilalți și acoperit de o cuticulă groasă striată (Fig. 33). Din loc în loc sunt prezente stomate. În partea apicală a coastelor epiderma diferențiază peri tectori subulați (cilindrici, rigizi, lent atenuați până la ascuțit spre vârf) (Fig. 34).

Scoarța este diferențiată în cordoane groase de colenchim angular în dreptul și în interiorul coastelor și este parenchimatică în rest (Fig. 35, Fig. 36).

Scoarța parenchimatică prezintă o zonă externă asimilatoare și o zonă internă ale cărei celule au pereții slab și uniform îngroșați. Zona asimilatoare este mai bine dezvoltată în cazul exemplarelor femele (Fig. 37). În cazul exemplarelor mascule la limita dintre aceste ultime două zone se formează adevărate benzi de colenchim.

În scoarță sunt prezente canale secretoare de dimensiuni difeirte. Cele mai mari sunt localizate la baza coastelor, iar cele mai mici în rest. În cazul exemplarelor femele în parenchimul asimilator cortical se diferențiază zone de colenchim (Fig. 37).

Cilindrul central este la fel de voluminos la ambele tipuri de plante (Fig. 38, Fig. 39) și ocupă aproximativ 80% din volumul tulpinii. Structura secundară este de tip fasciculat.

Țesuturile conducătoare sunt dispuse spre periferia cilindrului central, pe un cerc și organizate în fascicule conducătoare libero-lemnoase de mărimi diferite. Cele mai voluminoase fascicule se regăsesc în dreptul coastelor. Sunt fascicule de tip colateral deschis, separate prin raze medulare largi. În cazul exemplarelor mascule liberul este dispus insular și aproape înglobat în libriform (Fig. 39). La planele femele la periferia cordoanelor liberiene ale fasciculelor conducătoare se formează pachete de fibre sclerenchimatice perivasculare (Fig. 37). În cazul exemplarelor mascule la periferia liberului se observă cordoane subțiri de elemente colenchimatice, iar la fața internă a lemnului primar, cordoane subțiri de elemente sclerenchimatice (Fig. 39).

Parenchimul fundamental al cilindrului central este voluminos, de natură celulozo- pectică și de tip meatic, cu canale secretoare localizate mai ales în dreptul fasciculelor vasculare (Fig. 40). Razele medulare sunt parenchimatice în dreptul cordoanelor de xilem și sclerenchimatice în rest. În poziție centrală, măduva se dezorganizează (Fig. 41), rezultând în timp o cavitate aeriferă, relativ mare.

Fig. 31. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 3,2, Ampl. 10)

Fig. 33. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 35. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 20)

Fig. 36. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 12,5)

Fig. 37. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 8)

Fig. 38. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 6,3)

Fig. 39. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 40. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 16)

Fig. 41. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin tulpina floriferă, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 6,3)

Structura ramurii de ordin I

Ramura de ordin I se aseamănă morfologic și tructural cu tulpina floriferă. În secțiune transversală, conturul organului este circular-costat la exemplarele mascule și oval-costat la cele femele (Fig. 42, Fig. 43).

Epiderma este formată din celule mari, relativ izodiametrice, cu pereții celulari tangențiali externi evident îngroșați și acoperiți de o cuticulă groasă și striată. Stomatele sunt prezente și dispuse la același nivel cu celulele epidermice (Fig. 44). În zona coastelor epiderma diferențiază peri tectori suburați, rari.

Scoarța prezintă o componentă colenchimatică (colenchim angular) localizată la nivelul costelor și o componentă parenchimatică în rest (Fig. 45, Fig. 46, Fig. 47). În cazul exemplarelor femele partea externă a scoarței dintre coaste este un țesut asimilator bine reprezentat (Fig. 47).

Teaca amiliferă este prezentă.

Cilindrul central este voluminos, de formă circulară în secțiune transversală. Prezintă fascicule conducătoare libero-lemnoase dispuse circular spre periferia structurii (Fig. 42, Fig. 43, Fig. 46, Fig. 47). Fasciculele au dimensiuni diferite, cele mai mari fiind localizate în dreptul coastelor. În cazul exemplarelor mascule structura secundară prezintă libriform voluminos și floem insular (Fig. 46). În cazul exemplarelor femele, libriformul este de asemenea voluminos, iar cordoanele de floem sunt mai mult sau mai puțin înglobate în acestea (Fig. 47). Razele medulare sunt parenchimatice spre măduvă și sclerenchimatice în rest.

Canalele secretoare sunt prezente. Cele mari se observă la baza coastelor, iar cele de mici dimensiuni, în scoarța parenchimatică și în zona medulară.

Măduva este parenchimatică (Fig. 48), meatică și se dezorganizează în zona centrală (Fig. 49, Fig. 50) generând un spațiu aerifer.

Fig. 42. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 43. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 3,2, Ampl. 12,5)

Fig. 44. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 16)

Fig. 45. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 8)

Fig. 46. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 6,3)

Fig. 47. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 16)

Fig. 48. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 16)

Fig. 49. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 50. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin ramură, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 6,3)

Structura laminei

Forma laminei diferă la exemplarele mascule față de cele femele. În primul caz lamina are o tendință de conduplicare (de îndoire în sensul lungimii sale) dar fără ca cele două jumătăți să se atingă sau suprapună. La nivelul feței inferioare se diferențiază trei coaste spre care proemină nervura mediană și două nervuri de ordin I (Fig. 51).

În cazul exemplarelor femele lamina are în secțiune transversală forma literei V (Fig. 52).

Din punct de vedere structural lamina celor două tipuri de plante se aseamănă prin mai multe caractere ce vizează epiderma, mezofilul, țesutul secundar și se deosebesc prin caracteristicile fasciculelor conducătoare și a țesutului mecanic.

Atât epiderma superioară, cât și cea inferioară prezintă celule epidermice relativ izodiametrice, mari, cu peretele tangențial extern mai îngroșat decât ceilalți și acoperit cu o cuticulă groasă și striată. Stomatele sunt rare și localizate la nivelul ambelor epiderme – frunză bifacială amfistomatică.

În cazul laminei exemplarelor femele epiderma diferențiază și peri tectori, scurți, rigizi, subulați (Fig. 52).

Lamina are structură ecvifacială. În acest sens mezofilul este diferențiat în țesut palisadic (2-3 straturi de celule scurte) dispus sub epiderma superioară și deasupra epidermei inferioare și țesut lacunos dens, localizat central (Fig. 53, Fig. 54).

Numărul de nervuri din structura laminei este mai mare la exemplarele mascule (5 nervuri), față de doar 3 nervuri în cazul exemplarelor femele (Fig. 51, Fig. 52). Fasciculele conducătoare din structura nervurilor sunt de tip colateral închis.

Nervurile din structura laminei exemplarelor mascule sunt mult mai voluminoase, iar fasciculele conducătoare din structura lor prexintă calote sclerenchimatice perixilemice și perifloemice (Fig. 54). În cazul fasciculelor conducătoare din structura nercurilor terțiare, aceste elemente mecanise lipsesc.

Țesutul mecanic este reprezentat în cazul frunzelor de la exemplarele mascule și prin pachete de colenchim angular localizate în zona coastelor (Fig. 54, Fig. 55). Aceste elemente lipsesc din structura laminei de la exemplarele femele.

Structurile secretoare sunt prezente sub formă de canale secretoare situate câte unul în vecinătatea fiecărei nercuri.

Fig. 51. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin lamină, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 52. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin lamină, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 8)

Fig. 53. Tinia multicaulis, exemplar femel, secțiune transversală prin lamină, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 10, Ampl. 16)

Fig. 54. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin lamină, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 6,3)

Fig. 55. Tinia multicaulis, exemplar mascul, secțiune transversală prin lamină, coloranți Verde de Iod și Carmin alaunat (Oc 12,5x; Ob 25, Ampl. 8)

5.3.3. Concluzii

Structura rizomului nu diferă la exemplarele mascule și femele ale speciei Trinia multicaulis. Acesta prezintă structură secundară, cu fascicule conducătoare libero-lemnoase dispuse radiar.

Structura tulpinii florifere este în linii mari asemănătoare la cele două tipuri de plante, femele și respectiv mascule.

Tupina esrte costată, cilindrul central este voluminos, are structură secundară cu fascicule, țesut mecanic bine dezvoltat (colenchim angular și sclerenchim), iar perenchimul fundamental al cilindrului central este meatic.

În zona centrală măduva se dezorganizează (mai repede la exemplarele mascule), generând o cavitate aeriferă mare.

La exemplarele mascule libriformul este foarte bine dezvoltat.

Ramura de ordin I se aseamănă morfologic și structural cu tulpina floriferă.

Există totuși diferențe morfologice la cele două tipuri de exemplare, mascule și femele. În secțiune transversală conturul este circular-costat la exemplarele mascule și oval- costat la exemplarele femele. În cazul exemplarelor femele partea externă a scoarței din zona intercostală este reprezentată de un parenchim asimilator.

Atât în structura tulpinii florifere, cât și a ramurilor de ordin I, coastele sunt prevăzute cu zone extinse de colenchim angular.

Forma laminei diferă la exemplarele mascule față de cele femele, dar din punct de vedere structural lamina se aseamănă prin caracterele care vizează epiderma, mezofilul, țesutul mecanic.

Există totuși și unele diferențe structurale care vizează atât numărul de nervuri, cât și caracteristicile țesuturilor mecanice (sclerenchim și colenchim), acestea din urmă fiind mai bine reprezentate la exemplarele mascule, comparativ cu exemplarele femele.

În toate organele analizate au fost evidențiate structuri secretoare interne, reprezentate de canale secretoare de dimensiuni diferite și care descresc numeric de la rizom spre lamină.

Canalele secretoare sunt căptușite cu un strat de celule secretoare mari. La periferia acestora se diferențiază un strat de celule cu pereții celulari slab și uniform îngroșați, celule care au rol de protecție mecanică pentru celulele secretoare.

Produsul de secreție generat de către celulele secretoare se acumulează în interiorul acestor formațiuni.

CONCLUZII GENERALE

Prezenta lucrare prin datele pe care le furnizează, contribuie la îmbogățirea informației științifice existente în literatura de specialitate referitoare la Situl Natura 2000 Stânca Tohani și la plantele cu valoare conservativă existente în acest sit, cât și la cunoașterea anatomiei unei plante rare – Trinia multicaulis, reprezentativă pentru tipul de vegetație din această zonă.

Lucrarea este structurată pe mai multe capitole mari, care se adresează următoarelor aspecte:

Legislației de mediu, care susține protecția și conservarea plantelor în România, în Europa și în lume;

Siturilor Natura 2000 din România, având ca studiu de caz, Situl Natura 2000 Stânca Tohani;

Plantelor protejate în România având ca studiu de caz, plantele cu valoare conservativă din Situl Natura 2000 Stânca Tohani;

Particularităților anatomo-histologice ale plantelor rare, având ca studiu de caz,

Trinia multicaulis din Situl Natura 2000 Stânca Tohani;

Educației pentru protecția și conservarea mediului înconjurător, a plantelor și a habitatelor protejate, având ca studiu de caz, implicarea temei acestei lucrări în procesul instructiv-educativ.

Lucrarea aduce totodată informații morfo-anatomice și ecologice cu privire la 12 plante cu valoare conservativă din Situl Natura 2000 Stânca Tohani, susținute de imagini fotografice originale.

Lucrarea furnizează pentru planta rară – Trinia multicaulis date de morfologie, ecologie și corologie, însoțite de imagini fotografice și hărți de distribuție originale.

O parte importantă a acestei lucrări o reprezintă studiul anatomo-histologic original efectuat asupra speciei Trinia multicaulis, plantă de pe Lista Roșie a plantelor superioare din România, plantă unisexuată dioică (exemplare mascule și exemplare femele).

Acest studiu aduce date noi, care nu au existat în literatura de specialitate și care evidențiază asemănările și deosebirile anatomo-histologice caracteristice exemplarelor mascule și a celor femele, din structura populației de Trinia multicaulis, din Situl Natura 2000 Stânca Tohani.

Nu în ultimul rând prezenta lucrare exemplifică modul în care rezultatele obținute prin consultarea literaturii de specialitate și prin cercetare științifică pot fi transmise elevilor și deci utilizate în procesul instructiv-educativ cu valențe ecologice.

În acest sens cercul de biologie, excursia botanică tematică și proiectele didactice incluse în această lucrare sunt exemple concrete.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andrei M. 1978. Anatomia plantelor. Ed. Didactică și Pedagocică, București.

Andrei M., Predan G. 2003. Practicum de morfologia și anatomia plantelor. Ed. Științelor Agricole. București.

Anghel I., Toma N., Brezeanu A. 1981. Practicum de citologie vegetală. Editura Universitații București.

Ciocârlan V. 2009. Flora ilustrată a României, Editura Ceres, București

Ciocârlan V. 1972. Flora vasculară a Depresiunii Pâclele, Com., Ref., Muz. Șt. Nat. Ploiești: 57-66

Grințescu I. 1985. Botanică. Ed. a II-a. Ed. Științifică și Enciclopedică București

Mititelu D. și colab. 1996. Noi contribuții la flora și vegetația județului Vaslui, St. Cerc., Muz. Șt. Nat., Piatra Neamț, VIII: 193-211

Mititelu D. și colab. 1993. Flora și vegetația județului Botoșani, St. Com. Muz. Șt. Nat. Bacău, /1980-1993/: 109-126

Mititelu D. și colab. 1980. Flora și vegetația rezervației „Pâclele”cu vulcani noroioși (Jud. Buzău). St. Com. Muz. Șt. Nat. Bacău,/1979-1980/:99-120

Mititelu D. și colab. 1969. Flora și vegetația pajiștilor „Valea lui David” – Iași, St. Com. Muz. Șt. Nat. Bacău: 81-100 + 17 foto + 5 tab. + o hartă

Monah F. și colab. 1997. Contributions floristiques et phytocénologiques, Anuar. Muz. Naț. Bucov., Suceava, XIV: 99-110 + 2 tab.

Negrean G. 1968. Contribuții la flora României. St. Cerc. Biol., Ser. Bot., 20(4):333-336

Negrean G., Moșneag M. 1976. Florula Stîncii Tohanilor. Comunicări și referate. Muzeul de Științele Naturii, Ploiești, 37-45.

Oltean M., Negrean G., Popescu A., Roman N., Dihoru G., Sanda V. & Mihăilescu S. 1994. Lista roșie a plantelor superioare din România. In M. Oltean (Coord.). Studii, sinteze, documentații de ecologie, Academia Română, Institutul de Biologie, 1: 1-52.

Oprea A. 2005. Lista critică a plantelor vasculare din România. Editura Universității

„Alexandru Ioan Cuza, Iași.

Panțu Z. 1902. Plante vasculare din Dobrogea. Publ. Soc. Nat. din România, nr. 3: 34-47

Popescu A. și Sanda V. 1998. Conspectul florei cormofitelor sponrtane din România. Acta Botanica Horti Bucurestiensis. Editura Universității din București.

Prodan I. 1939. Conspectul florei Dobrogei: p. a IIIa, Bul. Fac. Agron., Cluj, VII, /1938/: 1-96 + 31 planșe

Sârbu I., Ștefan N., Oprea A. 2013. Plante vasculare din România. București: Edit. Victor B Victor.

Sârbu A. 1994. Protecția ecosistemelor amenințate: Parcurile Naționale și alte rezerve naturale, Natura, anul XLVII, nr.1-4/1994. pp :36-37

Sârbu A., 1999. Biologie vegetală (curs de bază). Editura Universității din București, ISBN:973-575-318-9, pp:384.

Sârbu A. (coord.), Boillot F., Bianciotto V., Bonfonte P., Booer E.K., Bonomi C., Cicoti M., Cristurean I., Cravotto G., Cristea V., Costică N., Della Beffa M.T., Fati R., Ghiță G., Gruber E., Hens L., Hențea S., Ivănescu L., Janauer G., Kiehn M., Lanfranco L., Micle F., Mititiuc M., Pascale G., Perotto S., Pârvu M., Sârbu I., Tisi F., Schumache, F., Smarandache D., Tănase C., 2001. Diversitatea plantelor în contextul strategiei Europene de conservare a biodiversității – cursuri postuniversitare elaborate în cadrul proiectului TEMPUS-Phare IB-JEP 14030. Editura alo, București!, ISBN:973-99666-1-6, pp:320.

Sârbu A., Sârbu I., Oprea A., Negrean G., Cristea V., Coldea G., Cristurean I., Popescu G., Oroian S., Tănase C., Bartok K., Gafta D., Anastasiu P., Crișan F., Costache I., Goia I., Marușca T., Oțel V., Sămărghitan M., Hențea S., Pascale G., Răduțoiu D., Baz A., Boruz V., Pușcaș M., Hirițiu M., Stan I., Frank J., Sârbu A. (coord.) 2007. Arii speciale pentru protecția și conservarea plantelor în România. București, Editura Victor B. Victor, ISBN:978-973-88181-0-1, pp:396.

Sârbu A., Anastasiu P., Paraschiv A.M., Mihai D.C 2012. Împreună pentru plante, București, Edit. SC TRIMA EVENTS, pp:30, ISBN: 978-973-0-13489-6.

Săvulescu T. și colab. 1966. Flora Republicii Populare Române, vol. I-XIII. Editura Academiei Romȃne, București, pp: 43

Șerbănescu-Jitaru G., Andrei M., Rădulescu-Mitroiu N., Petria E. 1983. Practicum de biologie vegetală. Ed. CERES. București

Ștefan N. 1980. Contribution chorologique pour la flore de la Roumanie. An. Șt. Univ.

„Al. I. Cuza” Iași, XXVI, s. II, Biol. 14-15

Ștefureac Tr. 1970. Considerații fitogeografice și florogenetice asupra Dobrogei, Com. de Bot., SSB: 51-80

Tarnavschi I. 1974. Practicum de morfologie și anatomie vegetală – note de curs. Editura Universității București.

Tarnavschi I. și colab. 1974. La flore du complexe de Comana. Acta Bot. Horti. Bucurest. 239-287.

Tarnavschi I. și colab., 1981. Practicum de morfologie și anatomie vegetală. București.

Tiță I. 2003. Botanică farmaceutică. Ed. Didactică și Pedagocică, R.A. București.

Zahariadi C. și colab. 1963. Contribuții la flora și vegetația Dobrogei, Com. Acad. R.P.R., XIII, nr. 4: 391-395

www.mmediu.ro

www.stâncatohani.ro

www.natura2000.mmediu.ro

ww2.bgbm.org/EuroPlusMed/PTaxonDetail.asp?NameCache=Trinia multicaulis&PTRefFk=7500000

ASPECTE METODICE – IMPLICAREA TEMEI PROPUSE ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV

CONTRIBUȚIA ȘTIINȚELOR BIOLOGICE LA REALZIAREA EDUCAȚIEI PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI

Dezvoltarea continuă a societății umane a determinat intensificarea impactului distructiv al omului asupra naturii (Lazăr 2007, pag. 137).

Corelarea intereselor omenirii în conformitate cu legile Naturii este unica premisă a continuității vieții pe Terra. Generația actuală trebuie să respecte valorile naturii, să înțeleagă răspunderea pe care o are în fața posterității, de a-i transmite toate bogățiile naturii care contribuie la menținerea și calitatea vieții. Aducerea omului în situația de a respecta valorile Naturii și mediul în care trăiește se poate face numai prin educație (Lazăr 2007, pag. 137).

Școala prin autoritatea morală pe care o are aduce o contribuție substanțială în transmiterea cunoștințelor de educație pentru protecția mediului și joacă un rol important în formarea gândirii ecologice a elevului. De aceea este imperios necesar de a sădi în mintea și sufletul fiecărui elev conceptul că omul ca specie biologică este dependent de natură și că nu poate trăi în afara ei.

Biologia, prin disciplinele ei de învățământ are menirea de a asigura formarea unei culturi generale, necesare oricărui cetățean îndeosebi în ceea ce privește mediul și organismele care ne înconjoară și ne influențează viața, dar mai ales a unor informații care vizează educația pentru protecția mediului, formarea unei culturi ecologice care să conducă la un comportament responsabil față de mediul înconjurător.

Necesitatea de a forma la elevi o motivație solidă pentru protecția mediului, convingeri și comportamente ecologice adecvate, a determinat ca studiul biologiei să fie abordat în viziune ecologică, interdisciplinară și aplicativă (Mihail și colab. 1997, pag. 7).

Conținutul programei de biologie scoate în evidență noua abordare, în sensul că cele mai multe corelații intradisciplinare se realizează cu ecologia, iar toate temele mari reluate în fiecare clasă gimanzială au corelații interdisciplinare. Aceasta stimulează motivația pentru protecția mediului și valorificarea acesteia în formarea unor convingeri și comportamente adecvate, de ocrotire și protecție a mediului înconjurător.

Abordarea intradisciplinară și interdisciplinară facilitează aplicarea cunoștințelor teoretice, dezvoltă capacitățile de investigare științifică, îi ajută pe elevi să înțeleagă mai bine

noțiunile predate, să integreze cunoștințele în experiența proprie de viață și să-și formeze comportamente ecologice adecvate.

Biologia prin disciplinele ei de învățământ, poate forma la elevi comportări conștiente pentru a proteja natura, pentru a o respecta și a participa activ la munca de ocrotire.

În procesul predării-învățării disciplinelor biologice trebuie să se acorde o atenție deosebită explicării legității fiziologice și ecologice care stau la baza elaborării măsurilor de protecție a naturii (Iordache 1996, pag. 37).

Sistemul de cunoștințe ecologice se acumulează treptat începând din clasa a V-a până în clasa a VIII-a, constituind premisa înțelegerii de către elevi a raporturilor dintre om și natură.

Începând cu studiul botanicii, elevii pot identifica componentele mediului înconjurător, relațiile care se stabilesc între plante și mediu și pot înțelege rolul plantelor în natură și în viața omului dar și înfluența pe care o are omul asupra plantelor.

Elevii descoperă prin realizarea unor experiențe de fiziologie vegetală că plantele sunt organisme vii care trebuie ocrotite. În cadrul lecțiilor „Fotosinteza”, „Transpirația”,

„Respirația” ei pot analiza și compara aceste procese și pot conștientiza importanța plantelor în natură (Mihail și colab. 1997, pag. 7).

Deoarece educația pentru protecția mediului se face prin acțiuni, elevii pot participa la activități de îngrijire a plantelor din parcuri, grădini, pot înmulți plantele decorative din laboratorul de biologie sau din jurul școlii contribuind astfel la îmbunătățirea calității mediului înconjurător.

Observațiile înregistrate de elevi și materialele adunate în timpul excursiilor și vizitelor științifice pot contribui în egală măsură la formarea unor comportamente ecologice corecte (Iordache 1996, pag. 37). De aceea, unele lecții de zoologie, ca de exemplu:

„Diversitatea animală” și „Ocrotitrea animalelor” trebuie să fie organizate în natură.

Prin activitățile practice elevii pot aplica o parte din cunoștințele, priceperile și deprinderile dobândite în cadrul laboratorului de biologie și pot înțelege mai ușor interrelațiile dintre organism și mediu. Elevii pot fi implicați în diferite activități pentru ocrotirea animalelor. De exemplu: îngrijirea animalelor mici, contruirea unor acvarii, terarii sau cuști pentru păsărele.

Unitatea dintre organism și mediu este abordată în calsa a VII-a, la disciplinele

„Anatomia și fiziologia omului”. În prima lecție despre funcțiile de bază și alcătuirea organismului uman, elevii află că acestea sunt determinate de mediul abiotic, biotic și social în care trăiesc.

În lecțiile de igienă, elevii descoperă importanța unui mediu curat, nepoluat pentru asigurarea stării de sănătate a organismului.

Lecțiile de igienă contribuie și ele la sesizarea diverselor surse de poluare și efectelor acestora asupra sănătății omului.Elevii descoperă importanța unui mediu curat, nepoluat pentru asigurarea stării de sănătate a organismului.

Studierea unor „Noțiuni generale de ecologie” la clasa a VIII-a, vine în sprijinul creării la elevi a unor idei de bază privind poziția și rolul omului în structura naturii și stimulează motivația pentru protecția naturii.

Predarea ecologiei trebuie să înceapă cu o lecție la un habitat: pădure, livadă, parc, unde elvii pot fi îndrumați să facă observații asupra factorilor abiotici și biotici asupra transformărilor pe care omul le poate face în natură (poluarea, defrișarea pădurilor, înlocuirea ecosistemelor naturale cu cele antropizate).

Activitățile practice desfășurate în natură trebuie să fie îndreptate atât spre cercetarea cauzelor deteriorării mediului dar mai ales spre acțiuni care vizează măsurile de ocrotire a naturii. Elevii pot participa la acțiuni de ecologizare a spațiilor verzi, reciclarea deșeurilor, plantarea unor arbori, realizarea unor pliante cu măsuri de ocrotire a plantelor și animalelor.

Implicarea elevilor în astfel de activități legate de sănătatea mediului în care trăiesc, facilitează formarea unor deprinderi și aptitudini pentru protecția mediului.

Profesorul de biologie, trebuie să conștientizeze elevii că organisme internaționale se ocupă de problemele mediului înconjurător, iar protejarea mediului este o problemă națională

– România fiind țara care se poate mândri cu 3 rezervații ale Biosferei, numeroase parcuri naționale și rezervații naturale. Elevii trebuie să cunoască că în România sunt ocrotite specii de plante și animale (Iordache 1996, pag. 38).

Materialul din lucrare poate aduce o importantă contribuție la educarea elevilor: cunnoscând plantele rare dintr-o altă zonă geografică, respectiv județul Prahova, realizările privind conservarea habitatelor naturale, elevii își vor dezvolta sentimentul de respect și dragoste față de natură și frumusețile ei.

Lucrarea de față are și o valoare formativă, prin faptul că atât în aplicațiile practice pe teren, cât și în completarea unor date la lecțiile despre ocrotirea plantelor, apelează la dezvoltarea gândirii logice a elevilor, făcându-i să realizeze corelații între fenomenele fizice și biologice, contribuie la dezvoltarea capacității de a sesiza și asimila noul, îi dezvoltă din punct de vedere intelectual, moral, afectiv și le formează deprinderi de muncă independentă, convingeri și comportamente ecologice adecvate, de ocrotire a frumuseților și bogățiilor naturii.

CERCUL DE BIOLOGIE

Munca în afara clasei constă în efectuarea unor forme de activități benevole din partea acelor elevi care manifestă interes și înclinații pentru aprofundarea cunoștințelor de biologie într-o măsură mai mare decât prevede programa (Tudor 1982, pag. 270).

Aceste activități au însemnătate instructiv-educativă care nu se limitează doar la aprofundarea cunoștințelor și despinderilor într-o anumită ramură a biologiei, sau a unui domeniu de aplicarea a acesteia în practică. Observațiile, experimentele, lucrările practice efectuate în cadrul cercului de biologie contribuie la dezvoltarea gândirii, a înclinațiilor pentru cercertarea științifică, a spiritului de investigație (Tudor 1982, pag. 270).

Pasiunea pentru munca de cercetare științifică înlesnește educarea la elevi a spiritului de responsabilitate față de această activitate și a respectului pentru știință.

Interesul elevilor față de problematica biologiei, se naște, de obicei, la lecțiile curente ținute de profesor. Activitatea în cercul de biologie nu este o prelungire a lecțiilor de la orele de clasă, ci se caracterizează prin opțiune, individualizare, creativitate (Iordache 1996, pag. 255).

Activitatea în cerc, lărgește capacitatea de cunoaștere a elevilor în cadrul disciplinelor biologice prin munca îndependentă dezvoltând interesul pentru investigarea fenomenelor biologice și cercetarea naturii, cultivă spiritul de responsabilitate pentru munca desfășurată, formează deprindrri de utilizare a unor metode, procedee și tehnici de lucru speicifice biologiei (Iordache și colab.,2001, pag.15).

Constituirea cercului de biologie în cadrul școlii contribuie la atragerea elevilor spre studiul și cunoașterea naturii într-un mod deosebit decât se face la orele de clasă. Prin tematica cercului, elevii pasionați de biologie pot deveni colaboratori ai profesorilor, iar prin lucrările practice și deplasările în teren, ei pot contrubui la îmbunătățirea bazei materiale a laboratorului de biologie.

În același timp, dacă profesorul este pasionat, dispune de o largă pregătire de specialitate și știe să îndrume și să atragă elevii, el va contribui la dezvoltarea gândirii copiilor, a înțelegerii de către aceștia, a multiplelor interdependențe ce există în lumea vie a și a importanței diversității.

Dacă activitățile cercului sunt relaxante și aduc elemente noi față de cele învățăte la orele de clasă, ele devin pentru elevi modalități de petrecere a timpului liber (Ion și colab. 2001, pag. 30).

PROIECT DIDACTIC

CERCUL „PRIETENII PLANTELOR”

Etapa pregătitoare

Organizarea cercului de biologie presupune o bună cunoaștere de către profesor a elevilor, în special a aptitudinilor și a intereselor celor care doresc să participe la această formă de activitate (Tudor 1982, pag. 272).

Pentru constituirea cercului „Prietenii plantelor”, se realizează înscrierea elevilor, iar profesorul le prezintă condițiile care trebuie îndeplinite.

Înscrierea în cerc este benevolă și sunt acceptați elevi de gimnaziu care au rezultae bune la învățătură, au dovedit calități pentru munca ordonată, au capacitate organizatorică și spirit de inițiativă.

Constituirea cercului

Cercul are o singură secție – botanică, constituită din 2 grupe de elevi (fiecare grupă fiind formată din 10 elevi).

După stabilirea membrilor cercului, se alege un responsabil care trebuie să țină evidența membrilor, a sarcinilor lor, a aparaturii și materialelor folosite, a materialului bibliografic. De asemenea se aleg: un secretar și un responsabil cu materialele necesare temelor de lucru. Răspunderea întregii activități revine profesorului ca organizator și îndrumător de cerc (Iordache 1996, pag. 258).

Alături de caietele de observații trebuie să existe și un jurnal cu evidența activităților cercului.

Alegerea temei

Activitatea cercului de biologie se desfășoară pe baza unui plan de activitate care este corelat cu particularitățile de vârstă și capacitățile elevilor, cu baza materială existentă în școală.

Se propune ca temă: „Plantele ocrotite în țara noastră” Obiectivele generale urmărite:

educarea elevilor în vederea ocrotirii florei;

dezvoltarea interesului pentru cunoaștere a spiritului de investigare, de cercetare a diversității plantelor;

stimularea interesului pentru cunoașterea plantelor rare;

formarea deprinderilor de a folosi metode științifice și tehnici de lucru specifice botanicii și de aplicare a acfestora în practică;

consolidarea sentimentului de dragoste pentru natură.

Activitatea celor două grupe formate, are o durată de 2 ore săptămânal.

Tematica anuală a cercului

Corelat cu activitatea științifică a cercului s-a realizat și o excursie tematică în Situl Natura 2000 – Stânca Tohani, Județul Prahova.

Organizarea activității de cercetare a cercului

Potrivit tematicii cercului s-a încercat introducerea elevilor în activitatea de cercetare prin stimularea interesului față de protecția și conservarea plantelor rare. Acest lucru s-a

realizat în cadrul cercului prin participarea elevilor la vizite, drumeții, excursii tematice în zone apropiate dar și în afara județului.

În realizarea activităților s-au folosit metode clasice de cercetare cum ar fi: observația directă, analiza, comparația, deducția cât și metode de cercetare specifice biologiei: utilizarea ghidurilor științifice și efectuarea unor lucrări practice de laborator.

Elevii au fost învățați să folosească microscopul și aparatura de laborator, să citească materialele bibliografice în legătură cu tema sau subtema abordată, formându-și deprinderi de muncă practică independentă.

Elevii au fost îndrumați să determine speciile de plante rare, să completeze fișe de teren, să fotografieze plantele și să realizeze pliante cu plantele rare din România.

De asemenea, s-a încercat popularizarea în rândul elevilor a politicii de mediu și importanța respectării legislației în vigoare referitoare la protecția și conservarea diversității plantelor.

În permanență s-a urmărit ca activitatea să aibă caracter de cercetare, observare, independență și experimentare, pentru ca elevii să-și manifeste inițiativa, ceea ce contribuie la dezvoltarea gândirii creatoare.

Apreciez pe baza experienței proprii că cel mai fertil cadru pentru inițierea elevilor în activitatea de cercetare, de investigare a fenomenelor și proceselor biologice, îl constituie activitatea practică susținută de lucrările de laborator.

EXCURSIA TEMATICĂ – Cunoașterea florei și vegetației din Situl Natura 2000 – Stânca Tohani (Județul Prahova)

Excursia tematică constituie o formă de activitate extrașcolară importantă, deoarece le oferă elevilor posibilitatea să observe, să cerceteze și să cunoască în mod direct o mare varietate de aspecte din natură, de ordin biologic, despre mediul natural și factorii de mediu, să înțeleagă mai clar legătura dintre organism și mediu, să contemple frunusețile naturii, în continuă schimbare și să aprecieze valorile pe care le oferă natura (Ureche și colab. 2003, pag. 24).

Excursia poate fi considerată și metodă de învățământ deoarece spre deosebire de celelalte metode ea constituie un mijloc de preadare a unor lecții în afara clasei, de recapitulare și verificare, de aprofundare a conținutului unor lecții, de pregătire a unor lecții

noi, oferind în același timp condiții de a înțelege mai bine fenomenele din natură în toată complexitatea lor, într-o strânsă intercondiționare (Iordache 1996, pag. 219).

Excursia este o metodă de învățământ care răspunde și valorifică în cel mai înalt grad necesitatea de mișcare a copiilor, curiozitatea și spontaneitatea.

Excursiile tematice organizate de școală au multiple valențe de informare și educare a elevilor. Dacă sunt bine pregătite excursiile devin atractive la orice vârstă pentru că se desfășoară într-un cadru nou, stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoștințe, chiar dacă reclamă efort suplimentar (Iordache 1996, pag. 219).

Excursiile tematice au un rol complex în instruirea și educația elevilor:

trezesc interesul elevilor pentru studiul naturii, cunoașterea bogățiilor și frumuseților tării;

elevii își îmbogățesc și consolidează cunoștințele de biologie, excursia contribuind la completarea procesului de învățământ;

capătă deprinderi de a aduna, conserva diferite plante și animale necesare colecțiilor;

stârnesc interesul pentru studierea hărților, a descrierilor geografice, pentru descoperirea plantelor în mediul de viață;

dezvoltă la elevi priceperea de a face unele observații în natură, de a utiliza diverse surse infromaționale;

elevii vor aprecia natura, devenind orotitorii ei activi, deci se realizează o educație în spiritul ocrotirii și protecției mediului înconjurător;

prin conținutul mai variat și mai complex decât lecțiile învățate în clasă, este mai atractivă asigurând o atmosferă destinsă, de voioșie plină de optimism;

contribuie la dezvoltarea spitirului de muncă în echipă, la stabilirea legăturilor de prietenie și consolidarea colectivului de elevi;

joacă un rol esențial în recreerea, refacerea forței de muncă prin evadarea din mediul citadin (Iordache 1996, pag. 220).

Organizarea și desfășurarea unei excursii tematice cuprinde 3 etape: pregătirea, desfășurarea și finalizarea.

Pregătirea excursiei

Pregătirea profesorului:

recunoașterea și studierea itinerarului;

stabilirea problemelor ce vor fi studiate de elevi;

întocmirea fișelor pentru aplicația practică;

stabilirea etapelor excursiei și a problemelor fiecărei etape;

documentarea bibliografică;

pregătirea bazei materiale a excursiei: instrumente, aparate etc.

Pregătirea elevilor:

anunțarea temei, datei, orei și a locului excursiei;

recomandări în vederea pregătirii elevirlor pentru excursie;

încadrarea temei excursiei în problematica programei de biologie;

împărțirea sarcinilor pe grupe de elevi.

Desfăsurarea excursiei:

adunarea elevilor la ora și data anunțate;

deplasarea la locul aplicației practice;

desfășurarea propiu-zisă a excursiei pe itinerariul fixat: prezentarea itinerariului, orientarea geografică în teren, comunicarea problematicii excursiei, repartizarea fișelor de lucru, sistematizarea și fixarea fenomentelor studiate, ordonarea și conservarea materialului colectat.

Valorificarea ulterioară a excursiei:

Data efectuării excursiei se anunță elevilor cu o lună înainte, timp în care se fixează și colectivul de elevi participanți.

Profesorul stabilește obiectivul, graficul și itinerariul excursiei, se documentează cu privire la zona supusă aplicației, pregătește baza materială necesară (instrumente, aparatură, ustensile), proiectul didactic, fișele de lucru ale elvilor, cere permisiunea scrisă conducerii școlii și informează părinții elevilor. Cu 14 zile înainte de data excursiei, profesorul se deplasează în zona destinată excursiei, fixează traseul, locurile cele mai interesante (unde elevii se vor opri pentru explicații), identifică speciile de plante întâlnite în zona cercetată.

Pregătirea elevilor constă în anunțarea cu 6 zile înainte a obiectivelor excursiei, organizarea lor pe grupe de lucru, indicarea bibliografiei corespunzătoare, precizarea echipamentului și obiectelor de uz personal de care au nevoie, prelucrarea normelor de conduită și disciplină în timpul excursiei, fixarea sarcinilor de lucru (observarea factorilor meteorologici, a componentelor biocenozei).

Valorificare instructiv-educativă a temei „Plante cu valoare conservativă – Situl Natura 2000 – Stânca Tohani (Județul Prahova)” se poate concretiza conform proiectului excursiei prezentat în continuare.

PROIECTUL EXCURSIE TEAMTICE CU CARACTER APLICATIV LA DISCIPLINA BIOLOGIE

Locația: Situl Natura 2000 – Stânca Tohani (Județul Prahova)

Grupul țintă: 15 elevi din clasa a V-a, membri ai cercului „Prietenii plantelor”

Tema: Cunoașterea florei și vegetației din Situl Natura 2000 – Stânca Tohani (Județul Prahova)

Tipul excursiei: botanică

Durata: o zi

Scopul: dezvoltarea capacităților de explorare/investigare a speciilor de plante și identificarea particularităților acestora

Obiectivele excursisie:

Elevii vor fi capabili:

să se orienteze în teren;

să cunoască relieful din orizontul local;

să măsoare unii factori meteorologici;

să determine speciile de plante rare;

să stabilească modalități de protecție;

Materiale necesare:

pentru orientarea în teren: hărți ale regiunii (geografice, turistice, topografice), busolă, binoclu;

pentru studierea reliefului: schiță de hartă topografică;

pentru executarea observațiilor asupra componentelor biotopului: termometre

pentru notarea observațiilor: carnete pentru însemnări, creioane;

pentru efectuarea observațiilor asupra componentelor biocenozelor: lupe, pliante;

pentru fotodocumentare: aparate de fotografiat;

pentru documentare: determinatoare, fișe de observație, atlase botanice;

Forma de organizare: – frontală

– pe grupe

Desfășurarea excursiei

În ziua stabilită, elevii se adună în fața școlii, la ora 7:00, se efectuează prezența, se verifică echipamentul de excursie și se repartizează ustensilele și materialele.

Se prelucrează normele de protecție a muncii și regulile de conduită pe timpul excursiei.

Deplasarea se face cu autocarul. Ajunși în comuna Gura Vadului, în apropierea localității Tohani din Județul Prahova, elevii sunt întâmpinați de un specialist al Agenției de Protecția Mediului Prahova.

Acesta oferă elevilor câteva informații, referitoare la următoarele aspecte:

caracterele generale ale sitului;

prezentarea unor plante rare și mai ales a speciei Echium russicum (capul șarpelui), o specie amenințată la nivel european;

prezentarea traseului ce urmează să fie parcurs până spre zona protejată. Elevilor li s-a atras atenția:

să evite gălăgia exagerată;

să se deplaseze numai pe potecile indicate;

să nu pătrundă în zone și locuri nepermise;

să nu rupă plantele;

să nu colecționeze plante decât la indicația profesorului.

Accesul spre zona protejată s-a făcut cu ușurință dinspre șosea pe o potecă ce traversează o veche carieră de calcar care în prezent nu mai este exploatată.

La intrarea in zona sitului, elevii observă mai multe creste de dealuri stâncoase, ascuțite numite Dealurile Strehanu (Stânca Tohanilor).

Prima acțiune practică a constat în localizarea sitului cu ajutorul hărților geografice și topografice, determinarea și aprecierea unor condiții de mediu: temperatura aerului, intensitate a vântului și a luminii, umiditatea aerului.

Profesorul precizează faptul că factorii abiotici influențează speciile de plante care sunt prezente aici.

Primele observații asupra vegetației s-au făcurt în colectiv și au fost urmate de discuții frontale asupra arbuștilor și arborilor prezenți.

Elevii au observat și au recunoscut cu ușurință specii precum: salcâmul, pinul negru, păducelul și măceșul. Îndrumați de către profesor, elevii au format 3 grupe și au identificat cu ajutorul determinatoarelor, pliantelor și atlaselor botanice, câteva specii de plante

reprezentative pentru Stânca Tohani. Printre acestea se numără: Euphorbia nicaeensis, Scutellaria orientalis, Onobrychis gracilis, Trinia multicaulis, Agropyron brandzae, Stipa ucraininica, Alyssum caliacrae, Astragalus vesicarius, Taraxacum serotinum și Plantago argentea.

Elevii ajutați de profesor, au completat fișe de observații pentru fiecare plantă identificată și au realizat fotografii.

Grupele de elevi au comunicat între ele, în vederea compeltării fișelor de lucru.

Toate activitățile s-au desfășurat fără a afecta mediul înconjurător și dezvoltarea ulterioară a plantelor ocrotite.

În finalul activității elevii au fost îndrumați să observe activități ale omului care pot afecta plantele prezente în situl Stânca Tohani și să elaboreze câteva măsuri de protecție și conservare ale florei acestor dealuri. Toate observațiile făcute de elevi au fost notate în caiete.

Excursia s-a încheiat cu deplasarea elevilor spre școală.

Întorși acasă prin valorificarea experiențelor trăite s-a dovedit încă o data că acest tip de activitate este apreciată de elevi.

Astfel, elevii au cunoscut locuri noi si au identificat plante rare care nu sunt prezente în Județul Vrancea.

Valorificarea ulterioară a excursiei s-a materializat în laboratorul de biologie, în cadrul cercului „Prietenii plantelor” unde sub îndrumarea profesorului s-au realizat pliante și prezentări cu planele rare din Situl Stânca Tohani.

FIȘĂ DE LUCRU

I. Caracteristici ale biotopului Sitului Natura 2000 – Stânca Tohani

Poziția geografică

Obiectiv: să stabileasxă poziția geografică a zonei de studiu Ustensile și materiale: hărți geografice, topografice, turistice, busolă Sarcini de lucru:

să poziționeze busola;

se lasă trei minute;

se citește rezultatul și se notează …..

Factori abiotici

Obiectiv: să măsoare și să determine valorile unor factori abiotici

Ustensile: termometru

Sarcini de lucru:

măsurarea temperaturii aerului:

se poziționează termometrul pentru aer la înălțimea de 2 m;

se lasă 15 minute;

se citește și se notează ……….

măsurarea temperaturii solului:

se poziționează termometrul pentru sol în secțiunea făcută cu hârlețul în sol;

se lasă 15 minute;

se citește rezultatul și se notează ……

determinarea intensității vântului după ce se observă la un arbore:

se leagă frunzele – vânt slab

se mișcă rămurelele – vânt potrivit

se mișcă ramurile – vânt puternic

se rup ramurile – vânt foarte puternic

determinarea nebulozității (gradul de acoperire al cerului cu nori):

se folosește scara convențională (1-3 cer senin, 3-7 cer parțial noros, 7-10 cer complet acoperit de nori)

se apreciază vizual

se notează rezultatul ……..

determinarea intensității luminii

se observă în diverse puncte: loc deschis, baza ierburilor, sub coronamentul arborilor;

se apreciază relativ (lumină puternică, moderată, slabă, umbră);

se notează rezultatul în fișă ………

determinarea umidității aerului și solului:

se apreciază prin observații directe (tactile, vizuale): aer foarte umed, umed, potrivit de umed, foarte uscat, sol uscat, cu aspect proaspăt, umed, foarte umed;

se notează rezultatul în fișă…….

DATA:

GRUPA: II. FIȘA DE OBSERVAȚIE A PLANTEI

Notă: Elevii vor completa independent rubricile de la numerele 4, 5, 6, 7, urmând ca împreună cu profesorul să completeze rubricile 1, 2, 3 și 8.

109

PROIECTE DIDACTICE

PROIECT DIDACTIC (1)

Clasa: a V-a

Obiectul: Botanică

Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii

Unitatea de învățare: Protecția plantelor și ocrotirea naturii

Titlul lecției: Ocrotirea plantelor în țara noastră

Tipul lecției: Dobândire de noi cunoștințe

Scopul lecției: Integrarea cunoștințelor legate de poluare și protecția mediului în experiența de viață a elevilor și folosirea acestora pentru formarea de convingeri și comportamente ecologice adecvate, de ocrotire a frumuseților și bogățiilor naturii.

Competențe specifice:

Identificarea unor grupe și specii din regnul Plantae;

Stabilirea relației factori de mediu – plante;

Utilizarea de metode și mijloace adecvate explorării/investigării lumii vegetale;

Utilizarea corectă a terminologiei specifice biologiei în diferite situații de comunicare.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii trebuie:

să explice acțiunea de ocrotire a naturii;

să exemplifice parcurile și rezervațiile naționale;

să identifice plante declarate monumente ale naturii în România;

să realizeze o creație plastică pentru ilustrarea temei lecției.

Strategia didactică:

Metode și procedee: observația, explicația, conversația euristică, problematizarea, modelarea;

Mijloace didactice

pentru activitatea frontală: fotografii, prezentare PowerPoint „Plante ocrotite în România”, harta „Monumentelor Naturii din România”

pentru activitatea individuală: bloc de desen, creioane colorate, timbre poștale, plastilină.

Forma de organizare: Activitate frontală combinată cu activitate individuală

Locul desfășurării: Laboratorul de biologie

Bibliografie:

Ciurchea M., Ciolac-Russu A., Iordache I., 1983. Metodica predării științelor biologice. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Mohan Gh., Ardelean A., Mihail A., 1997: Biologie, manual clasa a V-a. Editura ALL, București.

Tudor V., Csengeri E., Mândrușca E., Ilie G. & Negulescu V. 1979. Metodica predării biologiei la clasele V-VIII. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Popovici L., Moruzi C., Toma I., 1973. Atlas botanic. Editura Didactică și Pedagogică, București.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

SCHEMA LOGICĂ A LECȚIEI

Ocrotirea plantelor în țara noastră

Ocrotirea naturii – totalitatea măsurilor luate pentru împiedicarea distrugerii naturii, dispariția unor plante și animale.

În România:

au fost declarate parcuri și rezervații naturale

au fost declarate monumente ale naturii plante pe cale de dispariție.

Legea pentru protecția monumentelor naturii – 1930, promotor Emil Racoviță

Rezervații ale Biosferei:

Parcul Național Retezat

Parcul Național Rodna

Delta Dunării

Plante ocrotite din țara noastră:

ierboase

Floarea reginei

Papucul doamnei

Garofița Pietrei Craiului

Sângele voinicului

Bujorul românesc

Drețele

arbori

Tisa

Zâmbrul

Zada

arbuști

Smirdanul

Pe plan local

Laleaua pestriță

Papucul doamnei

PROIECT DIDACTIC (2)

Clasa: a V-a

Obiectul: Biologie

Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii

Unitatea de învățare: Structura și funcțiile plantelor – Organele vegetative

Subiectul: Tulpina – alcătuire și funcții

Scopul lecției: Stabilirea corelațiilor dintre structura și funcțiile tulpinii în vederea înțelegerii rolului tulpinii în viața plantelor

Competențe specifice:

Să explice alcătuirea unei plante cu flori;

Să utilizeze metode și mijloace adecvate explorării/investigării lumii vegetale;

Să exerseze utilizarea unor surse de informare.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii trebuie:

să recunoască tulpina pe baza caracterelor alcătuirii sale;

să descrie corect alcătuirea externă și internă a tulpinii;

să recunoască elementele structurale caracteristice tulpinii;

să demonstreze rolul tulpinii în viața plantelor prin evidențierea fruncțiilor sale;

să realizeze preparate microscopice cu secțiuni prin tulpină;

să monteze experiențe de punere în evidență a circulației sevei prin tulpină.

Tipul lecției: Formare de priceperi și deprinderi practice – varianta lecție bazată pe experiențe de laborator

Demersul didactic:

Resurse procedurale:

experimentul de laborator

observația

modelarea

conservația euristică

demonstrația

Resurse materiale

pentru fiecare elev: fișa de lucru, manualul;

pentru fiecare grupă: planșe, modele individuale, microscoape, preparate microscopice, lame, lamele, ramuri, substanțe colorante, lupe, plastilină pentru realizarea unor modele;

– pentru întreaga clasă: mulaj cu structura internă a tulpinii, videoproiector, prezentare Power Point.

Forma de organizare: frontal și pe grupe Evaluare: formativă prin chestionare orală Locul desfășurării: Laboratorul de biologie Bibliografie:

Ciurchea M., Ciolac-Russu A., Iordache I., 1983. Metodica predării științelor biologice. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dobran F., 2000. Biologie. Manual pentru clasa a V-a, Editura Teora, București.

Ion I., Leu U.M. 2001. Metodica predării-învățării biologiei. Editura Pedagogică, București.

Popovici L., Moruzi C., Toma I., 1973. Atlas botanic. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Tudor V., Csengeri E., Mândrușca E., Ilie G. & Negulescu V. 1979. Metodica predării biologiei la clasele V-VIII. Editura Didactică și Pedagogică, București.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

FIȘA DE LUCRU

Sarcini de lucru:

Pe masa de lucru aveți ramuri de salcie, plop, mușcată, crizanteme albe care au fost introduse în vase cu apă colorată în urmă cu 2 zile.

Secționați longitudinal și transversal o ramură și observați cu o lupă.

Efectuați o secțiune transversală prin aceste tulpini și observați microscopic.

Ce observați?

Folosind rezultatele experienței anterioare cu privire la urcarea apei și sărurile minerale prin tulpină, reprezentați printr-un desen schematic drumul acesteia prin corpul plantei.

Efectuați o secțiune transversală prin tulpină de Ranunculus repens (piciorul cocoșului târâtor)

Puneți secțiunea pe lamă, adăugați o picătură de apă și acoperiți cu lamela.

Observați la microscop.

Desenați ceea ce observați.

SCHEMA LOGICĂ A LECȚIEI

Tulpina-alcătuire și funcții

Structura externă:

tulpina principală;

tulpina secundară;

noduri;

internoduri;

muguri: florali, foliari.

Clasificare:

tulpini aeriene

ierboase

drepte (floarea soarelui)

volubile (fasole)

agățătoare (mazăre)

târâtoare (căpșuni)

lemnoase

arbori (măr, stejar)

arbuști (măceș)

tulpini subterane

bulb (ceapă)

rizom (ferigă)

tubercul (cartof)

Structura internă:

epiderma

scoarța

cilindrul central – fascicule mixte libero-lemnoase și măduvă

Funcții:

leagă organele plantei între ele

susține frunzele, florile și fructele

asigură conducerea sevei brute si elaborate

depozitează substanțe de rezervă

organ de înmulțire vegetativă

PROIECT DIDACTIC (3)

Clasa: a V-a

Obiectul: Biologie

Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii

Unitatea de învățare: Structura și funcțiile plantelor – Organele vegetative

Titlul lecției: Nutriția plantelor

Tipul lecției: Lecție de recapitulare, sistematizare – varianta bazată pe schemă recapitulativă

Scopul lecției: Reorganizarea și sistematizarea cunoștințelor despre organele vegetatice ale unei plante superioare cu flori în vederea înțelegerii interdependenței dintre organele vegetative în procesul de hrănire a plantei.

Competențe specifice:

Să explice alcătuirea unei plante cu flori;

Să utilizeze metode și mojloace adecvate explorării/investigării lumii vegetale;

Să realizeze activități experimentale și să interpreteze rezultatele

Să rezolve situații-problemă în relația dintre om și organismul vegetal.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii trebuie:

să indice și să recunoască principalele tipuri de rădăcini, tulpini și frunze pe material bilogic conservat sau proaspăt;

să descrie alcătuirea externă a rădăcinii, tulpinii și frunzei pe material biologic conservat sau proaspăt;

să evidențieze fruncțiile rădăcinii, tulpinii și frunzei și importanța acestora.

Tipul lecției: Lecție de verificare, evaluare și notare – varianta bazată pe îmbinarea verificării orale cu cea scrisă.

Demersul didactic:

Resurse procedurale:

conservația euristică

observația

descoperirea inductică

metoda „Știu, vreau să știu, am învățat”.

Resurse materiale

pentru întreaga clasă: planșe cu structura rădăcinii, tulpinii și frunzei

mulaje cu structura internă a rădăcinii, tulpinii și frunzei;

colecții de rădăcini;

planșe de ierbar cu tipuri de rădăcini, tulpini și frunze;

prezentare PowerPoint cu circulația substanțelor, schimburile de gaze din timpul fotosintezei.

pentru fiecare elev: fișa de evaluare, atlasul botanic.

Forma de organizare: frontal și individual.

Anticiparea dificultăților:

deteriorarea materialului → reorganizarea grupelor;

întrebări suplimentare → asigurarea unui fond de documentare.

Evaluare: formativă prin chestionare orală și prin fișa de evaluare.

Locul desfășurării: Laboratorul de biologie

Bibliografie:

Ciurchea M., Ciolac-Russu A., Iordache I., 1983. Metodica predării științelor biologice. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dobran F., 2000. Biologie. Manual pentru clasa a V-a, Editura Teora, București.

Ion I., Leu U.M. 2001. Metodica predării-învățării biologiei. Editura Pedagogică, București.

Popovici L., Moruzi C., Toma I., 1973. Atlas botanic. Editura Didactică și Pedagogică, București.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

TEST DE EVALUARE – clasa a V-a

Nutriția plantelor

Completați spațiile punctate cu cuvinte care lipsesc:

1. ……………………………………… fixează planta în sol și îi dă stabilitate

2. La exteriorul rădăcinii observă următoarele zone: ………………………………………………….,

netedă și ………………………………………………………….

În structura internă a rădăcinii se observă următoarele zone: epiderma (rizoderma),

……………………………… și ………………………………………………… format din măduvă și

……………………………………………………………………………………………………………………………………

În structura internă a tulpinii se observă următoarele zone: epiderma, ……………………………. și ………………………………….. format din măduvă și …………………………………………………………..

Prin vasele ………………………………….. circulă seva brută, iar prin vasele conducătoare liberiene circulă …………………………………………………………………………….

6. Tulpina ……………………………………………. toate organele plantei între ele și are rolul de a

…………………………………………… seva………………..

7. La unele plante tulpina îndeplinește rol de ……………………………………………………. și

………………………………………………………..

8. Frunza este alcătuită din ……………………………………………………….,

…………………………………… și ……………………………………………………

9. În interiorul unei frunze se găsesc următoarele zone: epiderma superioară,

………………………………………, ………………………………………….. și ………………………………………… 10. Frunza îndeplinește următoarele funcții: ……………………………………., …………………………….

și …………………………………………………

11. Fotosinteza este ………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

12. Rădăcina contribuie la hrănirea plantei prin …………………………………………………….., tulpina contribuie prin ……………………………………………………………………………………………, iar

prin procesele de …………………………………………………………………………………………………………

Punctaj: oficiu = 40 p; subiectul 1 = 60 p (12×5).Total = 100 p. Timp de lucru 30 min. Autoevaluare: oficiu = 40 p; subiectul 1 = p; Total = p.

Punctaj acordat de profesor: oficiu = 40 p; subiectul 1 = p. Total = 90 p.

METODA „ȘTIU, VREAU SĂ ȘTIU, AM ÎNVĂȚAT”

Organele vegetative ale unei plante cu flori

Nutriția plantelor

Procesele implicate în nutriția plantelor: ABSORBȚIA RADICULARĂ CIRCULAȚIA SEVEI BRUTE CIRCULAȚIA SEVEI ELABORATE FOTOSINTEZA

RESPIRAȚIA TRANSPIRAȚIA

La hrănirea plantei participă toate organale vegetative.

BIBLIOGRAFIE METODICĂ

Barnă A., Pop I., Moldovan A. 1998. Predarea biologiei în învățământul gimnazial. Edit. Didactică și Pedagogică, R.A. București.

Cucoș Constantin1998. Pedagogie. Editura Polirom Iași pp.:119-126.

Dobran F., 2000. Biologie. Manual pentru clasa a V-a, Editura Teora, București.

Ion I., Leu U.M. 2001. Metodica predării-învățării biologiei. Editura Pedagogică, București.

Ion I. și Ulpia Maria Leu. 2001. Metodica predării biologiei: Editura Corson, Iași ,pp:15

Iordache I. 1996. Metodica predării biologiei. Edit. Sanvialy.

Lazăr V. 2007. Publicație de biologie. Generis nr. 12/13 2007, pp:137-138.

Lazăr V., Nicolae M. 2007. Lecția forma de bază a organizării procesului de predare- învățare-evalaure la disciplina biologie. Edit. Arves.

Lazăr V., Niță M., Bucșe V. 2005. Lucrări practice de biologie. Edit Arves.

Mihail A., Strinu Z., Logofăt L. 1997. Ghidul profesorului de biologie. Edit. All, pp:8-9.

Mohan G. 2004. Manula clasa a V-a. Edit All, București.

Organizația pionierilor din R.S. România – Consiliul național – Activități agrobiologice pionierești Bucuresști, 1986.

Pădure C.D., Alexandru C., Drăgușin Gh. 2005. Evaluări în biologie și noțiuni de ecologie mondială. Edit. Princteuro Ploiești, pp:7-8.

Programa școlară de biologie pentru clasele V-VIII, aprobată prin ordin al ministrului nr. 5097/9.09.2009-București

Tudor V., 1982. Metodica predării biologiei. Edit. Didactică și Pedagogică, București, pp:270-272.

Ureche C., Cucu C. 2003. Metodica predării biologiei. Edit. Zedax, pp:24-25.

Declarație de autenticitate,

Subsemnata Cotea Margareta Salomeea (Căs. Crișan), cadru didactic la Școala Gimnazială Nr. 1, Localitatea Mera, Județul Vrancea, înscrisă la examenul de acordare a gradului didactic I, cunoscând dispozițiile articolului 292 Cod penal cu privire la falsul în declarații, declar pe propria răspundere următoarele:

lucrarea a fost elaborată personal de subsemnata, sub conducerea D-nei Prof. univ. dr.

Anca Sârbu;

nu au fost folosite alte surse decât cele menționate în bibliografie;

nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și menționată sursa;

lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau concurs.

Data:

07.07.2015 Profesor

Cotea Margareata Salomeea (Căs. Crișan)