Cunoasterea Contributiei Personalitatilor Istorice la Realizarea Dezideratelor Fundamentale ale Popor
„Ce interes mare trebuie să aibă istoria națională pentru noi, îmi place a crede că și d-voastră o înțelegeți ca și mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoșilor noștri, care prin moștenire sunt și ale noastre. Inima mise bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, decât Hanibal, decât Caesar, aceștia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele”
M. KOGĂLNICEANU
I N T R O D U C E R E
Dezvoltarea multilaterală, armonioasă a personalității elevului, se realizează printr-un complex de influenț instructiv-educative, cuprinse în conținutul obiectelor de învățământ, în metodele și procedeele de instruire și educare, în mediul educativ creat în clasă și în școală. Pe drumul formării personalității instrucția se împletește cu educația, iar rezultatul acestei îmbinari esteomul cu cultură generală temeinica, ce posedă o gândire dezvoltată și capacitatea de a-și însuși cunoștințele de care avea nevoie n diferite împrejurari ale vieții.
În procesul îndelungat de creare a personalității, istoria, ca obiect de învățământ, are o importanță deosebită datorită abundenței de fapte, conținutului de idei și sentimente care oglindesc trecutul bogat în lupte și plin de speranțe al poporului român. Tezaur al învățămintelor trecutului, istoria apare ca disciplină independentă din zorii umanitații, când nevoia de a consemna și transmite experiența trecutului se face tot mai mult resimțită.
Considerată de către antici “ Magistra Vitae”, a fost cartea de căpătâi a tuturor generațiilor care au luptat pentru progres, libertate națională și dreptate socială.¹
Componentă esențială a culturii generale, știință umanistă prin excelență, având în centrul său omul și activitatea umană, istoria îmbogățește viața spirituală a tineretului patriei, dar și a celor vârstnici, dezvăluindu-le sensurile devenirii istorice. Prin aceasta se constituie într-o știință a trecutului, a prezentului și a viitorului. Prin natura sa, istoria cuprinde un material imens, prezintă o varietate de date, fapte, evenimente, o uriașa comoară de experiență acumulată de-a lungul mileniilor care poate și trebuie să îmbogățeasca activitatea prezentă și viitoare cu învățăminte și concluzii pentru ridicarea țării noastre pe noi trepte de civilizație.
Prezentând evoluția societății din teritoriul carpato-danubiano-pontic sub toate aspectele și de-a lungul mileniilor, istoria este o sursă de exemplaritate, este profund evaluativă, elevii găsind în faptele strămoșilor, ale generațiilor anterioare modele de dăruire pentru slujirea patriei, fie cu “ ascuțișul sabiei”, fie cu “ ascuțișul minții”- cum scria reputatul nostru istoric Constantin C. Giurescu. 2 Dată fiind bogăția de învățămine, de idei morale, de modele demne de urmat pe care le cuprinde, funcția evaluativă a istoriei a fost recunoscută încă din antichitate. Numeroase sunt personalitățile care pot servi cadrului didactic ca model în vederea formării comportamentului elevilor, a integrării sociale a acestora. Dar, isoria îndeplinește acest rol educativ numai dacă, în procesul de predare-învățare, învățătorul are în vedere formarea convingerilor, cultivarea sentimentelor patriotice. Ea se adresează deopotrivă intelectului și inimii, solicitând rațiunea și simțirea, din a căror împletire se naște motivația devotamentului și atașamentului față de patrie și popor.
Istoria patriei este opera poporului, înfăptuită cu efort, cu grele sacrificii de-a lungul veacurilor. Ea degajă eroismul, frumusețea vieții, poate consolida sentimentul de dragoste față de patrie la un înalt nivel moral. Istoria este considerată un inestimabil tezaur de experiență, înnobilată succesiv de fiecare generație, pe care elevii trebuie să-l cunoască spre a fi capabili să înțeleagă tendințele generale ale dezvoltării umane, să aducă propria lor contribuție la moștenirea lăsată de înaintași.
Rolul istoriei patriei în dezvoltarea sentimentului patriotic este evidențiat de istoricii noștri, din cele mai îndepărtate timpuri. Scriind despre zbuciumata viață a poporului român, cronicarii noștri au realizat o operă patriotică. Constantin Stolnicul Cantacuzino concepea istoria ca pe un îndrumător moral și cultural al poporului: “ Fără istorie nu numai de râsul altora și de ocară suntem, ca și orbi, muți, surzi suntem de lucrurile și faptele celor mai demult ce într-acest pământs-auîntâmplat. ” 3
Nicolae Bălcescu aprecia istoria poporului ca “ un izvor de suvenire sublime care de multe ori îl luminează asupra soartei sale, îl trag din adormire, din nepăsare și deșteptă în inima lui demnitatea de om și entuziasmul libertații.
În concepția lui Bălcescu, istoria informează, învață, educă. Este știința cea mai activă, cea mai utilă pentru conștiința oricărui cetățean. Este “ cea dintâi carte a neamului. ”
Nicolae Iorga sublinia că “ istoricul este dator a fi un animator neobosit al tradiției naționale, un mărturisitor al unității neamului, un descoperitor de idealuri și de exemple întru îndeplinirea acelor idealuri. ” 5
Istoria trebuie să constituie o călăuză morală, un nesecat izvor de învățăminte, de pilde eroice.
Figura marilor personalități istorice, de numele cărora sunt legate importante acte în viața popoarelor, capătă, cu trecerea vremii, în ochii posterității contururi aureolate, însușiri deosebite, atribute ideale, valori de simbol.
În istoria noastră, admirabilă pentru cine o înțelege, numele unor domnitori personifică ideile-forță ale momentului în care ei conduceau destinele țării sau care au constituit permanențe ale rezistenței seculare românești.
Marile jertfe date de înaintași, în această bătălie necurmată pentru a trăi în lume demn, pentru a-și făuri o viață mai bună, pentru a fi stăpân în propria țară, constituie un element de profundă mândrie națională, precum și o înaltă pildă pentru toți cetățenii României, pentru generația actuală.
Astfelistoricul A. D. Xenopol aprecia că “ Nu este mijloc mai puternic de a asigura traiul poporului în istorie, decât conlucrarea sa la izbânzile civilizației, ceea ce se găsește în studiul istoriei sale. ” 6
Prin activitatea mea ca învățătore, sunt profund conștientă de faptul că, realizarea unor lecții bune, de calitate, interesante pentru elevi, presupune o pregătire temeinică de specialitate, dublată de folosirea unor metode adecvate în procesul de predare-învățare a istoriei în ciclul primar.
În elaborarea lucrării am valorificat, pe de o parte, propria mea experiență în munca didactică, confruntând-o cu ideile și concluziile din articolele și lucrările de specialitate (istorie și metodică) studiate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte, noutățile găsite în studiile și materialele cercetate în mod special în vederea redactării acestei lucrări. Motivul pentru care am optat pentru realizarea acestei lucrări este acela că, de-a lungul anilor, am observat că elevii clasei a IV-a au tendința de a memora mecanic cunoștințele cuprinse în manualul de istorie sau cele din caietul de notițe. După puțin timp de la însușirea unor cunoștințe, dacă sunt din nou întrebați, elevii nu mai sunt capabili să-și amintească noțiuni elementare predate, deoarece tot ceea ce se învață mecanic se uită. Pentru a nu transforma această disciplină într-o “ corvoadă” pentru elevii ce trebuie să rețină nume de personalități istorice, numeroase date, nume de localități și evenimente, am apelat cu succes la diferite metode și procedee care mi-au oferit posibilitatea să verific, să reactualizez cunoștințele elevilor, dar și posibilitatea de a face acest lucru în mod plăcut și atractiv pentru elevi. Introducând oră de oră în lecție aceste mijloace și procedee interesante și captivante, am constatat că toți elevii participă cu interes și plăcere, fiind dornici să nivelul lor ridicat de înțelegere și volumul mare de cunoștințe însușite. Elevii care de obicei nu deschideau nici manualul de istorie pentru a se pregăti la acest obiect, fiind antrenați în lecție au început să fie activi, să răspundă, să ajute la rezolvarea unor situații. Istoria s-a transformat astfel într-un obiect la care elevii învățau cu plăcere, nu pentru notă sau constrânși de părinți ori învățător.
În această lucrare mi-am propus să demonstrez cum anume, cunoașterea contribuției personalităților istorice la realizarea dezideratelor fundamentale ale poporului român, constituie un factor important în optimizarea procesului de predare-învățare a istoriei naționale la clasele primare, la educarea patriotică, moral-civică a școlarilor mici, pornind de la ipoteza că, utilizând în lecțiile de istorie metode și procedee specifice disciplinei istorice, pentru a scoate în relief rolul personalităților istorice, rezultatele școlarilor mici au fost cu mult mai bune, iar faptele personalităților au constituit un imbold pentru elevi, un model de urmat (evident este vorba de personalitățile pozitive), modificând comportamentul copiilor și raportarea la trecut, prezent și viitor.
C A P I T O L U L I
CONSIDERAȚII ASUPRA PERSONALITĂȚII UMANE. PERSONALITATEA ISTORICĂ ȘI ROLUL SĂU ÎN DEVENIREA SOCIETĂȚII. IMPACTUL ACȚIUNILOR PERSONALITĂȚII ASUPRA COMUNITĂȚII (CU REFERIRI LA GENERAȚIA TÂNĂRĂ)
Dicționarul limbii române contemporane definește personalitatea ca fiind ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ; ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane și o distinge ca individualitate.
Personalitatea este un produs al interacțiunii complexe dintre individ și mediul social, ea se formează și se autoformează în procesul activității creatoare, a practicii și a educației.
Obiectivul principal al pedagogiei, al întregii acțiuni formative, exercitată de familie, de școală, de societate în genere, este modelarea personalității copilului astfel încât de la vârsta maturității sale să se poată integra în condițiile existente în acel moment.
Personalitatea omului este condiționată în dezvoltarea sa de două categorii de fapte: de fondul calități transmise ereditar și de totalitatea acțiunilor exercitate de mediul înconjurător asupra sa.
Ereditatea, factor cu studiul căruia se ocupă genetica, se exprimă la nivelul persoanei prin transmiterea caracteristicilor fizice și psihice la ascendenți, cu valoare în genere pozitivă, dar uneori și negativă. Caracteristicile ereditare alcătuiesc primul fond de însușiriasupra cărora condițiile de mediu și de educație acționează contribuind la conturarea personalității ca individualitate pe plan imediat sau ca personalitate pe plan de perspectivă. 1
Omul este prin excelență o ființă sociabilă, iar factorii de mediu care acționează asupra sa, aparțin cu deosebire mediului social. Dintr-o simplă individualitate biologică, noul născut se transformă treptat într-o personalitate prin intermediul ambianței sociale. Copilăria reprezintă o perioadăde asimilare, despre care se poate spune că este epoca celor mai mari cuceriri din viața omului. Factorii ereditari prezintă altă configurație pentru fiecare copil. Tot astfel condițiile de mediu nu sunt nici ele aceleași. Prin această interacțiune dintre copil și mediu, copilul se transformă continuu, astfel încât se poate spune că fiecare copil este rezultatul propriei sale istorii, al propriei sale lupte pentru integrare, acomodare și asimilare, în condițiile realității exterioare.
Procesul de maturizare psihologic a copilului exprimă acest proces de socializare, de realizare a copilului ca ființă umană cu posibilități mereu în creștere de independență și de autoconducere.
Același proces înseamnă, totodată, modificarea echilibrului între biologic și social în favoarea socialului, iar decalajul respectiv exprimă trecerea de la individualitate spre personalitate.
Personalitatea apare în aceste condiții, ca un studiu în dezvoltarea copilului efect al procesului de maturizare pe plan biologic și pe planul conduitei sociale. Personalitatea reprezintă o structură specifică de însușiri, care determină o formă proprie de conduită în contact cu realitatea înconjurătoantegrare, acomodare și asimilare, în condițiile realității exterioare.
Procesul de maturizare psihologic a copilului exprimă acest proces de socializare, de realizare a copilului ca ființă umană cu posibilități mereu în creștere de independență și de autoconducere.
Același proces înseamnă, totodată, modificarea echilibrului între biologic și social în favoarea socialului, iar decalajul respectiv exprimă trecerea de la individualitate spre personalitate.
Personalitatea apare în aceste condiții, ca un studiu în dezvoltarea copilului efect al procesului de maturizare pe plan biologic și pe planul conduitei sociale. Personalitatea reprezintă o structură specifică de însușiri, care determină o formă proprie de conduită în contact cu realitatea înconjurătoare.
Caracteristicile grupului social în care copilul se dezvoltă (familie, anturajul familiei, grupul de joc, clasa de elevi, așezarea social-geografică, etc. ) condiționează prin gradul de dezvoltare culturală, prin condițiile materiale, prin aptitudine și opiniile exprimate, prin natura relațiilor interpersonale, prin afectivitatea oferită, prin statutul impus, situații variate de experiență individuală și implicit forme diferite de dezvoltare ale persoanei.
Personalitatea nu este deci o sumă de caracteristici considerate izolat. Ea nu este, deci, atenție+memorie+emoție+caracter. În fondul psihologic al unei persoane se găsesc cu grade diferite de dezvoltare, aceleași variabile care sunt prezente în structura psihologică a tuturor persoanelor, fără ca prin aceasta oamenii să fie identici între ei. Ceea ce deosebește pe un om de altul este exprimat de echilibrul stabilit pe plan intern între anumite caracteristici. Acest echilibru îmbracă forme diferite de la individ la individ. În structura psihică a fiecărei persoane găsim o altă organizare, un alt raport de forțe. În procesul de integrare în diferite forme de viață sau de activitate fiecare ființă umană se manifestă într-un mod diferențiat. Formula individuală exprimă o integrare în unitate a multitudinii de aspecte psihice, fiecare dintre acestea primind coloratura întregului căruia îi sunt subordonate, această realitate conduce la ideea de identitate a persoanei, la modul său specific de a gândi, de a simți sau de a acționa.
Stabilitatea caracteristicilor individuale se află la baza relațiilor interpersonale, fiecare om cunoscând valorile pe care le apreciază semenii cu care se găsește în contact și modul lor de reacție în situații diferite. Această constantă a personalității umane relevă faptul că, în interiorul fiecărei grupări sociale, fiecare persoană este o individualitate bine organizată și diferențiată de ceilalți, care se integrează într-un anumit statut, conturându-și un rol determinant.
În structura psihologică a persoanei se găsesc alături însușiri care pot fi apreciate pozitiv si însușiri considerate negative. Persoana trebuie înțeleasă în echilibrul său interior, în raportul existent între coordonatele principale ale personalității sale. Experiența zilnică ne îndeamnă să caracterizăm oamenii cu care lucrăm împreună, prin câteva trăsături dominante.
Dominanta psihică este variabila care intervine activ în structurarea echilibrului interior. Ea susține anumite caracteristici și inhibă pe altele, permițând o anumită linie de conduită de viață. Dominanta ne explică de ce o anumită persoană, într-o anumită situație, a preferat integrarea într-o anumită realitate și a refuzat-o pe alta. Este vorba de o dominantă care exprimă un interes, o anumită concepție de viață.
Dominantele sunt deci aspecte psihice, moștenite sau dobândite, prezente în structura personalității, cu rol activ în conturarea echilibrului interior. Dominanta are un caracter hegemonic și se poate exprima pe linia talentelor speciale, a temperamentului, a caracterului și a motivației. Cunoașterea dominantelor înseamnă, pentru persoană, posibilitatea de a le stăpâni, de a le satisface și totodată direcția de intervenire.
Omul este ceea ce exprimădominantele personalității sale.
Personalitatea umană, rezultat al interacțiunii dintre factorii ereditari și acei de mediu, trebuie concepută ca o realitate dinamică, în proces continuu de modelare și perfecționare.
În zorii propriei sale geneze, omul a căutat un sprijin spiritual în afara ființei sale, concretizat într-o lume a zeilor, pe care o invocă de câte ori se simțea neputincios. Sentimentul neputinței s-a transformat cu timpul în certitudine existențială
Momentul de ridicare pe verticală a coincis cu descoperirea personalității sale individuale. 2
Nevoia de a încredința colectiv sau unipersonal conducerea socie tății, a fost primul sentiment politic al omului istoriei vechi. Primele personalități ale lumii au fost poate artiștii anonimi rupeștri, personalitățile politice, istorice, religioase.
Prin personalitatea istorică se înțelege conducătorul unui stat, al unui popor, al unei nații sau al unei clase sociale care prin activitatea sa exercită o influență apreciabilă asupra destinelor acestora, asupra desfășurării evenimentelor. Caracterul progresist sau retrograd al activității unei personalități istorice este determinat de situarea ei pe pozițiile progresiste, democratice înaintate, respectiv conservatoare, pre cum și de concordanța acestei activități cu acțiunea legilor obiective ale dezvoltării sociale (referințele le facem asupra personalităților politice, cele mai multe invocate de noi în lucrare).
Punând în dreptul conducătorilor și conducerii societății din diverse timpuri, cuvântul personalitate, nu înseamnă că între termeni există semnul de egalitate.
Conștiința umanității reține din istorie esențele.
Esențele sunt marile evenimente politice, sociale, marile prefaceri care au adusomenirea în stadiile ei superioare și la a căror apariție și dezvoltare au contribuit, prin clarviziune, pătrundere, participare directă și influențare, personalitățile. Produs al societății organizate, personalitățile s-au născut în viața istorică, politică, socială.
Primele personalități au fost conducătoripolitici, dar aceasta nu înseamnă că toți conducătorii politici au fost și personalități.
Astfel, Ștefăniță-Vodă sau Mihnea Turcitu au fost domnitori, ca Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, au îndeplinit aceleași funcții politice, dar despre primii nu vom putea spune niciodată că au fost personalități în adevăratul sens al noțiunii.
Un individ social, o persoană devine personalitate dacă este un agent al progresului societății, dacă aceasta contribuie la binele omenirii.
Personalitatea este o expresie a neliniștii constructive, ea nu se mulțumește să participe ca spectator la desfățurarea evenimentelor, ci intervine activ. În clipa în care neliniștea ei vatămă societatea, nu se mai poate vorbi de personalitate (în sens pozitiv).
De exemplu, împăratul Romei, Neron, a fost bântuit de neliniști incendiare, distructive, care au dus la distrugerea semenilor săiCa un contra exemplu, Decebal, deși învins de Traian, a fost o personalitate bântuită de neliniștea creatoare a libertății, independenței și neatârnării. Această neliniște a unit sufletele dacilor, a înălțat sentimentele de apărare a independenței poporului geto-dac. 3
Există pericolul, de scurtă durată însă, să confundăm o personalitate cu o falsă personalitate. Atitudinea cea mai înțeleaptă constă în cântărirea faptelor, în verificarea și confruntarea lor. Eroarea poate dura o perioadă, dar nu înteagra epocă intră definitiv în eroare. Non-personalitate își va găsi întotdeauna, însă trecător, un public care să o admire, public, ale cărui valori despre viață sunt false.
În concluzie, neliniștea personalității nu distruge liniștea și viața societății.
Nelegând persoana umană de istoria socială concretă în care se dezvoltă, nu se poate înțelege cum, dintr-o simplă persoană, apare personalitatea, o ființă socială exemplară, care merge cot la cot cu semenii lui, cu vremea, dar cu un pas mai curajos, mai sigur, înainte.
A te cunoaște bine pe tine însuți, înseamnă a reuși să-i cunoști și mai bine pe semenii tăi, a le cântări cât mai exact faptele.
Nu există domeniu în care succesul să vină de la sinee, iar personalitatea să se formeze fără o adâncă încordare a voinței. Personalitățile adevărate s-au realizat educându-și voința, energia, îndreptându-se spre țelul lor, cu conștiințăși dăruire.
În “ Jurnalul”său plin de înțelepciuni, genialul Tolstoi ne îndeamnă să ne alegem un exemplu pe care să-l urmărim în viață:…. ” un exemplu bun face cât o filozofie sau un sistem întreg”.
Începând de la o anumită vârstă, poate chiar din copilărie, poate din adolescență, suntem cu toții urmărițide spectrul unei personalități:fie că am descoperit-o în personajul unei cărți, fie în persoana unora din părți, profesori sau cunoștințele noastre. La acel personaj, profesor sau tatăl nostru ne place ceva ce nu am ști să definim. Ne urmărește dorința de a-l urma, de a-i semăna, dorință care uneori ne urmărește toată viața, alteori până la o anumită vârstă, când reușim să vedem că idolul nostru a fost bun, demn de dragostea noastră, dar că noi trebuie să mergem pe picioarele noastre.
Viața adevărată a marilor personalități ne dezvăluie un adevăr de necontestat:marile spirite ale umanității au fost ființe omenești asemănătoare semenilor lor, dar au fost înzestrate cu daruri neobișnuite care i-au înălțat deasupra societății în care au trăit.
Personalitățile în istorie se pot impune în prim-planul vieții numai în măsura în care înțeleg tendințele obiective ale legilor dezvoltării sociale, necesitățile imperioase ale mersului înainteal omenirii, ele astfel putând aduce o contribuție pozitivă la transformarea lumii, la înfăptuirea aspirațiilor și dealurilor înaintate ale popoarelor, ale fiecărei națiuni în parte. De regulă, marile momente din istoria omenirii, ca și din Istoria Românilor, au ivit personalități pe măsură, din aantichitate până astăzi, în toate domeniile:militar, diplomatic, cultural, acestea fiind adevărate “ motoare” pentru progresul unui popor sau altul. De aceea istoricii, și nu numai ei, au acordat spații largi în operele lor despre viață și activitatea personalităților, de multe ori relatările bazându-se pe legende, tradiții, transmise oral. Astfel Homer, Herodot, Strabon, Dio Cassius, Titus Liviu, dacă ne referim la antichitate, au realizat pagini de mare valoare artistică și științifică despre diverse personalități ale lumii vechi, inclusiv despre personalități ale lumii daco-getice. 4
Pentru școlarii mici personalitățile istorice exercită o atracție deosebită, mai cu seamă interesându-i faptele lor de arme, legendele care s-au țesut în jurul lor plasâdu-i în lumea demult apusă, dar readusă în actualitate pri pagini nemuritoare. Prin urmare la clasele primare, un loc aparte îl ocupă în lecțiile copiilor legendele istorice, foarte multe dintre ele având ca protagoniști personalități remarcabile din istoria neamului.
Amintim aici spr exemplificare doar câteva asemenea exemple, legendele despre:Mircea cel Bătrân, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza, ca să nu mai vorbim de mari conducători ai poporului român, cu care școlarii mici fac cunoștință di primii ani de școală. 5
Textele, ilustrațiile, diafilmele, diapozitivele, casetele audio-video, exponatele muzeelor intermediază cu eficiență între figurile istorice și școlarul mic, contribuind în mare măsură la cunoașterea istoriei naționale, la educarea lui patriotică, moral-civică. Istoria devine astfel mai plăcută, mai accesibilă.
De aceea, aducerea în prim-planul lecțiilor de istorie a personalităților, în diferite momente ale predării-învățăturii, constituie un auxiliar prețios în înțelegerea istoriei neamului, învățătorul având la dispozițieo gamă largă de metode și procedee didactice prin care măreția unei personalități poate fi receptată de către elevi la adevărata sa dimensiune.
CAPITOLUL II
PERSONALITĂȚI ALE ISTORIEI ROMÂNILOR CARE AU ILUSTRAT EPOCA MODERNĂ. ROLUL LOR ÎN CONSTRUCȚIA STATULUI NAȚIONAL. IMPACTUL FAPTELOR LOR ASUPRA ȘCOLARILOR MICI
În istorie, se știe, rămân numai personalitățile accentuate, care nu numai că au însemnat ceva în vremea lor, dar ale căror idei și fapte au fost valabile și au devenit simbolice în măsura acțiunilor întreprinse. Viabilitatea și perenitatea acestor idei și acțiuni sunt date de corespondența dintre acestea și năzuințele populației covârșitoare sau ale popoarelor subjugate.
Fiecare popor este preocupat să-și cunoască înaintașii, vatra pe care s-a constituit ca entitate etnică.
Poporul român s-a aplecat întotdeauna cu dragoste și respect asupra trecutului său; el s-a născut odată cu patria sa și se găsește din vremuri memoriale pe aceleași meleaguri unde se află și astăzi. Poporul nostru prețuiește în mod deosebit etapele de înflorire din istoria națională. Unul dintre aceste momente îl reprezintă, fără îndoială, făurirea României moderne.
În pragul epocii moderne s-a afirmat în Muntenia primul conducător al unei revoluții moderne românești: Tudor Vladimirescu. 1
S-au scurs 185 de ani de la 1821, când, într-o zi geroasă de ianuarie „norodul românesc" a pornit din câmpia Padeșului în cea mai mare ridicare pe care a înfăptuit-o vreodată până atunci împotriva tiraniei. Tudor Vladimirescu, care a stat în fruntea poporului, a fost cel dintâi om din popor, primul dintre pământenii din pătura de jos, care, în zorii unei epoci noi, și-a asumat misiunea de a doborî nedreptatea și de a aduce libertatea celor mulți.
Patriotismul lui Tudor Vladimirescu, jertfirea lui pentru realizarea unui drept și a unui țel suprem al poporului, se pot înțelege acum mai limpede ca oricând dintr-o serie de acte, cugetări și intenții ale lui, care, tălmăcite mai just, întăresc afirmația lucidă și deloc exagerată, făcută de însuși Tudor Vladimirescu, că el era „ cel mai bun fiu al patriei ". Pompiliu Eliade scria că „Tudor Vladimirescu a fost o personalitate puternică și originală. Fără naștere și cultură aleasă, el este tipul omului din popor, asuprit de suferință, care pare să fi strâns în el pătimirile de veacuri și urile sălbatice, gata să izbucnească, ale întregului său popor".
Tudor Vladimirescu, provenit din pătura mijlocie a societății din acea vreme, este omul care va sintetiza năzuințele poporului spre emancipare socială, care se va face exponentul intereselor maselor largi și va lansa chemarea la luptă.
Prin originea sa, prin condiția socială, prin formația sa intelectuală și morală, prin rolul său administrativ și militar, Tudor Vladimirescu întruchipa o personalitate aptă să răspundă la chemarea vremii sale.
El s-a născut în Vladimiri, sat de moșneni în județul Gorj.
Anul nașterii sale nu se cunoaște. Se presupune că s-a născut între anii 1770-1780. Sătenii din Vladimiri duceau o viață caracteristică micilor proprietari de pământ, care practicau agricultura și creșterea vitelor. Ei erau oameni dârzi, energici, harnici, întreprinzători. Se găseau printre ei destui cunoscători ai cititului și scrisului.
Acesta este mediul copilăriei lui Tudor. Aici i se imprimă lui cele dintâi noțiuni despre rosturile și ambițiile unei vieți de moșnean. Tudor și-a însușit temeinic învățătura în tovărășia fiului boierului craiovean, loniță Glogoveanu. Pentru vremea sa și pentru mediul din care provenea și în care trăia, Tudor era un om cu cunoștințe avansate. Se poate afirma că Tudor Vladimirescu este cel mai instruit dintre conducătorii care provin din aceeași pătură socială a popoarelor lor.
Martori contemporani l-au descris pe Tudor ca înfățișare exterioară, caracter și temperament. CD. Aricescu îl descrie ca pe un om de statură mijlocie, de constituție robustă, bine legat, fruntea îi era lată și încrețită, ochii căprui cu căutătura cruntă . Fața smeadă, cam prelungă și uscățivă; nasul drept și potrivit; gura bine făcută; bărbia rotundă . Semn distinctiv: un neg pe umărul obrazului. Culoarea părului și a mustăților lui era galben-castanie. Părul era lăsat pe spate, în formă de chică. Mustățile groase și tunse se lăsau pe buze; sprâncenele groase și lăsate pe ochi.
Ca îmbrăcăminte, Tudor purta haine boierești lungi; pe cap o căciulă înaltă și dreaptă, confecționată din hârșie neagră, cu fundul de postav alb, ceea ce se considera un semn de domnie. Peste cămașă, el purta pieptar cu șireturi negre, iar peste pieptar avea dulamă de culoare neagră-verde, lungă până la genunchi. Pe deasupra dulamei venea o scurteică lungă până la brâu. Gambele îi erau acoperite cu poturi strâmți, cu copci și găitane. Ca încălțăminte folosea iminei când ieșea în oraș, iar la drum cizme lungi. Atunci purta în mod obligatoriu pistoale la coburul calului. Iarna purta peste toate o bundă lungă și îmblănită.
Înfățișarea fizică și trăsăturile redate mai târziu de către pictorul Theodor Aman într-un portret foarte cunoscut, corespund în bună măsură cu realitatea.
Înfățișarea lui Tudor, mai cu seamă în ceea ce privește îmbrăcămintea purtată de el ne este sugerată de portretul zugrăvit în 1808 în biserica de la Prejna, ctitorie a lui.
Un portret minuscul care ne oferă un simbol cât se poate de sugestiv al personalității lui Tudor Vladimirescu, ne-a parvenit pe o pecete a lui în tuș negru, datând din 1810, pe când Tudor era comandant de panduri. El este desenat aici îmbrăcat în haine de pandur cu căciulă oltenească, ținând în mâna dreaptă sabia deasupra capului său, gata de a lovi în vrășmaș. în comandarea unei astfel de peceți se vede gândul lui Tudor de a se înfățișa ca un luptător împotriva inamicului țării. El va spune, peste un deceniu, că se afla „cu sabia sa în țara sa".
Trăsătura dominantă a caracterului său era sobrietatea, asprimea: „ un om greu din fire, aspru, posomorât"-scrie Scarlat Dăscălescu. Păstra ținuta marțială, impunătoare, „Sta drept ca un soldat" și din toată înfățișarea lui se degaja un aer de „comandir".
„Scurt la vorbă și legat la minte"-așa îl definește pe Tudor un căpitan de panduri, fost subaltern al său. Tăcea nu pentru că nu ar fi avut ce spune, ci pentru că avea aversiune pentru vorba deșartă. Tudor Vladimirescu era omul care în tăcere își plămădea gândurile și hotărârile; nu avea timp de pierdut cu tot felul de chestiuni neînsemnate. în rare momente gândurile ce-l frământau, hotărârile se dădeau pe față „Trăi-voi oare ca să scap țara de leprele străine?"—exclama Tudor față de un prieten.
Nimeni nu-l vedea pe Tudor râzând. Meditațiile intense asupra luptei pentru viață, a individului, a societății, asupra neajunsurilor și nedreptăților nu lăsau loc, nici timp pentru relaxarea ce îngăduie să râdă fără grijă. Fire aprigă, el cultiva în sine spiritul de protest, răzbunare și revoltă; își îndreaptă gândurile spre soluțiile de îndreptare a lucrurilor. Era sever. Fiind zelos și corect, înțelegea ca și alții ar trebui să fie la fel.
Împingea severitatea până la cruzime, pricinuind chiar și moarte, convins că victima își merita soarta. Trădarea și nesocotirea poruncilor lui îl face necruțător. în timpul revoluției, la Benești, va executa doi arnăuți care s-au revoltat și s-au dedat la jaf. La București dă porunci strașnice ca pandurii să nu jefuiască. Actele săvârșite nu izvorau din sentimentul de ură, ci erau dictate de interese generale superioare.
În rest, Tudor Vladimirescu se manifesta ca un om foarte înțelegător, militant pentru promovarea intereselor celor oropsiți. El știa să câștige aprecierea și încrederea oamenilor. Una dintre trăsăturile caracteristice permanente în conduita lui Tudor era respectul față de oameni. Era binevoitor cu cei care aveau nevoie de sprijinul său, era plin de compasiune pentru suferințele locuitorilor.
Întrebat de ce nu se însoară, el răspunde: „Eu nu sunt făcut nici pentru avere, nici pentru muiere ! Sunt făcut pentru altceva !". acest „ altceva" era: lupta pentru binele obștesc, pentru binele poporului. Nu era făcut pentru a se însura și era îmbrăcat cu „ cămașa morții", cum va spune în 1821. lată ce cugeta acest singuratic în liniștea deselor sale izolări. El își destăinuie, simplu, frământările de care este cuprins pentru destinul poporului său, căruia el i se consacra cu totul. Tudor a înțeles sacrificiul pe care țara îl cere.
„ Netăgăduit este, zice Dăscălescu, că era om de inimă și hotărât, poate și ambițios și din aceste calități se naște vitejia. Cine știe ce ar fi fost într-altă sferă, într-o altă epocă, cu spirit mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit".
Acest adevăr este sesizat de Laurencon, când își exprima credința că „ fără catastrofa nemiloasă care i-a curmat așa de repede zilele", Tudor ar fi fost poate mai norocos „și ar fi domnit în Țara Românească".
O dată cu intrarea lui Tudor în București, se inaugurează perioada scurtă a celei dintâi ocârmuiri în istoria țării exercitată de către un om din popor. Ea s-a desfășurat în condiții complexe și a pus în fața conducătorului revoluției probleme multiple, reclamând eforturi deosebite de pricepere în tactica și propaganda revoluționară, în aplicarea unor metode corespunzătoare de îndrumare a mișcării, potrivit cu condițiile obiective.
De aceea, ca o măsură de consolidare a situației, Tudor încheie la 23 martie un acord cu boierii. Aceștia recunoscură că pornirea lui Tudor la luptă este „și folositoare și izbăvitoare și norodului spre ușurință". Tudor nu mai este nici „tânăr", nici „tulburător", ci „ de binele țării voitor". Din partea sa, Tudor limitează acuzația pentru starea rea a țării la adresa „ domnilor ce au stăpânit până acum".
Astfel s-a făcut compromisul, prin concesii reciproce între două părți care în fond se urau. Tudor avea însă nevoie de aceasta pentru susținerea cauzei revoluției pe plan extern și mai avea nevoie de autoritatea unui divan în raporturile cu eteriștii. Peste puține zile boierii semnează adresa către Rusia, Austria și Poartă, în care dau un caracter de legitimitate mișcării lui Tudor.
Tudor reușește să țină o bună administrare. Consulul Austriei recunoaște că el ținea „ buna rânduială în oraș". Autoritatea lui Tudor Vladimirescu în această vreme este mare în ochii poporului.
Locuitorii alergau cu jalbe la el adresându-i-se ca unui domn al țării. Poporul I-a socotit ca pe un domn al său. Pandurii, când veneau să se înroleze în oastea lui Tudor exclamau:„Să trăiască domnul Tudor!" Aceasta dovedește marea lui popularitate de care se bucura în ochii maselor.
Un fapt de seamă al acestei „ domnii " era proiectul unei constituții elaborat de Tudor, care exprima pe larg o serie de revendicări și dorințe ale poporului. Acest proiect prevedea reducerea dărilor și desființarea vămilor interne. Dregătoriile și rangurile să nu se mai dea pe bani, ci după destoinicie. Numărul slujbelor să fie redus la cel necesar, iar domnii să nu aducă cu ei mai mult de patru boieri greci. într-o variantă a textului acestor cereri se stipulează poziția lui Tudorîn țară: „ Theodor Vladimirescu, care ca un părinte binefăcător a fost ales și hotărât de întreg poporul românesc să fie căpetenie și cârmuitor devotat, să aibă împreună cu celelalte căpetenii grijă de treburile dinăuntrul și dinafară țării. "
Un alt aspect important al cârmuirii lui Tudor în București caracteristic mai ales pentru ultimele săptămâni ale acesteia. După 31 martie, când primejdia invaziei otomane crește și unele cete de turci pătrund din când în când în interior, Tudor a trebuit să încerce negocieri cu turcii. Adoptând față de Poartă o tactică diplomatică
bine gândită, el a socotit că nu este prudent și nici nu era momentul potrivit să înfrunte de la început în mod deschis puternica împărăție otomană.
Însă, turcii pregăteau acțiuni de mari dimensiuni. Astfel, la 1/13 mai Poarta pune în mișcare un număr excesiv de mare de ostași. în Moldova intră 18. 000 de turci, in Muntenia 6. 200 de soldați, iar în Oltenia 7. 500 de otomani. Cele trei oștiri înaintară încet și cu prudență spre lași, București și Craiova.
În totalitatea ei, marea boierime este ostilă lui Tudor și revoluției condusă de el, amenințându-l cu moartea. „Osânda morții îți va fi grozavă și cumplită ca a unui turburător", îi scriau ei.
Mai mult, boierii iau măsuri concrete de lichidare fizică a conducătorului revoluției. Această amenințare trufașă, pronunțată încă la 30 ianuarie din partea marilor boieri, își găsește o înfiorătoare confirmare în deznodământul din acele zile de la Golești și Târgoviște, a cărui victimă este Tudor Vladimirescu. „Hotărăște-te singur morții și fii încredințat că nu vei găsi scăpare. Citește cu luare aminte aceste scrise, ia-ți seama bine. . . " scriau boierii aceluia care era „ chivemisitor pentru binele și folosul tuturor", adică al norodului care „își cere dreptatea. "
Divanul constituit la Câmpulung apare ca instrument în mâinile eteriștilor care au pretins că l-au trimis pe Tudor la judecata divanului. Tudor este dus la Târgoviște într-o căruță de poștă, urmată de alte cinci căruțe cu arnăuți de pază. Ipsilanti îl dă în pază lui Caravia, cel mai odios dintre căpeteniile eteriste, care l-a închis în Mitropolie și l-a supus interogatoriului și torturii, cu scopul de a scoate de la el banii pe care credea că-i are.
Luat dintre ai lui, Tudor era singur la discreția eteriștilor, inamicii săi. „De teamă ca pământenii să nu se răscoale și să-l elibereze", Ipsilanti a dispus ca Tudor să fie omorât mișelește, în taină. Vasile Caravia l-a scos pe Tudor noaptea și l-a împușcat, apoi imediat i-a ciopârțit trupul, aruncându-l într-un iaz.
„Astfel a fost curmată prin trădare viața lui Tudor, fără nici o cercetare și fără nici o umbră de judecată", spune colonelul Liprandi, care s-a informat de la martori oculari.
Referitor la învinuirile aduse lui Tudor, același autor spune: „ Toate acestea au fost numai o născocire criminală! Nu trebuia oare ca Tudor să fie executat public la lumina zilei decât să i se curme viața în mod tâlhăresc?" Mormântul lui Tudor ? Marii cutezători n-au mormânt. Ei rămân în conștiința oamenilor. Amintirea ce Ie-o păstrează poporul este locul lor de veci.
Tudor nu a fost judecat pentru că s-a știut că nu i se va găsi vreo vină care să justifice sentința ce o doreau eteriștii. Nu a existat nici un tribunal legal. Neavând un suport legal pentru fapta ei, conducerea Eteriei a ascuns moartea lui Tudor, lansând zvonul că acesta ar fi fost trimis în Rusia. Realitatea e că Tudor a fost victima trădării. El nu s-a temut de moarte și nici nu a putut fi de acord cu avertismentul dat de boieri: „Nu cuteza a te crede mai mult pentru sine decât ceea ce firea te-au clădit. " Cuvintele prin care Tudor și-a afirmat cu tărie devotamentul față de patrie, pronunțate în fața celor care-i căutau moartea constituie o acuzație categorică la adresa lor: „Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și străini de această țară. . . Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții! "
Cuvinte profetice, prin care Tudor reafirma ceea ce a spus și altădată boierilor: „în toata viața mea sunt hotărât a sluji și a mă jertfi pentru binele patriei mele. "
Tudor a căzut victima patriotismului său, pentru că, așa cum s-a exprimatei în ultima zi la Găiești, se afla „cu sabia în convingeri, ca să fi crezut că adversarul său poate merge cu perfidia până la lichidarea mișelească". El, omul din popor, cu o viață de muncă și de ideal, cunoștea o soluție și mai cinstită: înfruntarea deschisă.
Nicolae Bălcescu spunea: „Vladimirescu care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului și a personifica deșteptarea lui, avu încă norocirea de a-și da viața pentru credința sa. "
Evenimentele memorabile din vremea mișcării revoluționare, ca și figura luminoasă a conducătorului ei, Tudor Vladimirescu, au lăsat o impresie adâncă și neștearsă în amintirea poporului.
Figura lui Tudor a intrat în legendă. Adânc mișcați de moartea tragică a comandantului lor, pandurii au făurit un cântec alegoric despre eroul lor. Acest cântec minunat, intitulat” Cântecul lui Tudor", s-a cântat pretutindeni în Țara Românească și în Moldova, circulând până dincolo de Prut și până în Banat. Cântecul a purtat amintirea vie a lui Tudor, legându-i numele de înlăturarea strâmbătății și de instaurarea dreptății. Căci, după cum a scris marele istoric al poporului nostru, Nicolae lorga, Tudor „făcuse într-adevăr un mare păcat: vroise ca țara lui să aibă parte de fericire și de putere . "
Francezul Laurencon a scris în 1822 o carte despre evenimentele anului 1821 în Principatele Dunărene și îl laudă pe Tudor Vladimirescu, comparându-l cu revoluționarul napolitan Mazzanielo.
Memorialiștii români Ștefan Dăscălescu și Dimitrache Protopopescu au avut cuvinte de simpatie și recunoaștere a jertfei lui Tudor.
În ciuda înfrângerii ei, Revoluția din 1821 nu a rămas fără rezultate. Restaurarea domniilor pământene a constituit rezultatul pozitiv cel mai de seamă al revoluției, care a creat condiții de mai mare stabilitate pentru dezvoltarea vieții economice, sociale și culturale și a constituit un pas înainte pe calea cuceririi independenței naționale.
Această scumpă cucerire este rezultatul luptei de mai multe decenii purtată de către toți aceia care au dorit „binele obștesc", pentru a cărui înfăptuire se ridicase poporul în 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.
Gândul și fapta lui Tudor rămân și după 181 de ani, precum vor rămâne și în viitor, o pildă vie în amintirea poporului nostru pentru care el s-a jertfit.
Prima jumătate a secolului al XIX -lea este, în istoria modernă a românilor, o perioadă agitată și poate cea mai bogată în transformări, care au pregătit printr-o mișcare social-culturalâ largă, evenimentele revoluționare de la 1848.
Rezultatele mișcării de eliberare națională s-au răsfrânt și în conținutul Tratatului de la Adrianopol (1829), prin care Moldova și Țara Românească au căpătat autonomie administrativă și libertatea comerțului, intrând în circuitul economic european.
Înlăturarea domniilor fanariote și instalarea domnitorilor pământeni, apariția unor relații economice și politice inexistente până atunci constituiau premisele necesare pentru ridicarea societății românești pe o nouă treaptă de dezvoltare social-economică, pentru modernizarea vieții socîal-politice și culturale.
Epoca medievală și formele despotice de guvernare deveniseră o frână puternică în calea acestor tendințe, făcând să crească nemulțumirile păturilor active ale societății și ale spiritelor înaintate ale vremii împotriva inegalităților și lipsei de libertăți. Revoluția lui Tudor Vladimirescu relevase însă slăbiciunea edificiului medieval, dăduse poporului conștiința forței lui și mai ales convingerea că, pentru rezolvarea problemelor sociale acute există o cale mai sigură decât aceea a reformismului promovat de iluminiști.
În ciuda tuturor represiunilor, se intensifică starea de spirit antifeudală, pretutindeni răsunând glasuri care cereau modernizarea sistemului de guvernământ, îngrădirea drepturilor abuzive ale marii boierimi. Lupta pentru emancipare socială și națională, în preajma anului revoluționar 1848 devine, în toate provinciile românești, un postulat al opiniei publice progresiste, o amplă manifestare a conștiinței naționale, marcând începuturile revoluției burghezo-democratice.
Revoluția de la 1848 a marcat triumful definitiv al idealurilor democrat-liberale pe cea mai mare parte a continentului european și a anunțat zorile lumii noi.
După cum reiese din programele și practica revoluției, revendicări-parțial realizate-ca republica, votul universal, abrogarea pedepsei cu moartea și a „pedepselor degradante " (tortura, bătaia), emanciparea israeliților și a „ celorlanți compatrioți de alte credințe", corespundeau cu cele mai înaintate proiecte vehiculate pe plan internațional. Importantă era voința revoluționarilor de a aduce țara la astfel de parametri. Tocmai plasarea ștachetei cât mai sus a creat o șansă în plus pentru reușita sincronizării și a recuperării. Refuzul strategiei „pașilor mărunți" a constituit „secretul" succesului românesc din secolul al XlX-lea, factorul care a făcut posibilă detașarea României în raport cu celelalte țări din jur. Revoluția de la 1848 este atestatul primei noastre intrări în Europa. Dintr-o societate tradițională, înapoiată și închisă, lumea românească își depășește condiția și se transformă rapid, pentru a deveni o parte a lumii occidentale, pentru a adera la valorile acestei societăți a deschiderii și a progresului. Dovada acestei metamorfoze este însăși existența unei revoluții române, fie și numai efemer victorioasă.
De la 1848 înainte putem spune că lumea românească a optat, pentru adeziune la comunitatea occidentală. Favorizată și de latinitatea sa, ce o predispunea la legături cu Occidentul până la asimilare, societatea românească a reușit, metaforic vorbind, să se prindă, ca un „ultim vagon", la „trenul" Europei.
Făuritorii României moderne au fost foarte puțini numericește, o mână de oameni, o minoritate, practic, irelevantă statistic; exilații după Revoluție au fost treizeci și cinci. Efervescența revoluționară a anului 1848 a adus în prim planul vieții politice o pleiadă de intelectuali remarcabili ca: Ion Heliade- Rădulescu, Nicolae
Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri și alții. Niciodată însă în istoria noastră nu s-a mai întâmplat ca atât de puțini să facă atât de mult și atât de durabil, pentru atât de mulți. Să nu uităm că acea mână de oameni a reprezentat exemplul social după care s-au modelat ca cetățeni și ca europeni, generații întregi de români, iar clasa politică ce s-a afirmat la 1848, a determinat apoi destinele țării noastre vreme de peste o jumătate de secol, până spre orizontul anului 1900.
Transilvania a ivit în preajma mijlocului de secol XIX o mare personalitate
românească, antrenată în tumultul revoluției pașoptiste: AVRAM IANCU.
Născut la Vidra în 1824, crescut în cultul tradiției revoluționare a lui Horea, școlit la Zlatna și Cluj, ridicat cancelist la Târgu Mureș, ajuns tribun al poporului, el a îmbrățișat din primul moment cele mai înaintate concepții, manifestându-se cu o îndrăzneală eroică.
Era un tânăr înalt, voinic, frumos, cu privire blândă, luminată de ochi mari albaștri. Vorbea scurt, apăsat, limpede, fără ocolișuri. La școala din Zlatna, la liceul din Cluj a învățat filozofia și dreptul ca să cunoască mai bine situația iobagilor din Transilvania și mai ales pe cea a moților din Munții Apuseni și să le poată apăra cu legea în mână dreptatea. 5
Avram lancu s-a declarat pentru libertatea tuturor locuitorilor Transilvaniei, fără condiții și fără privilegii, iar din punct de vedere social pentru cea mai avansată formulă, destinată să pună capăt serbiei seculare a țăranilor.
În urma unei proclamații a lui Simion Bărnuțiu, fruntașii români au luat atitudine categorică împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria reclamată de revoluționarii maghiari. Avram lancu a convocat la locuința sa din strada Olarului pe toți canceliștii, pentru a le cere să se solidarizeze cu proclamația lui Bărnuțiu.
Ca urmare a cuvântării înflăcărate a lui lancu, propunerea de a merge la Blaj a fost primită cu un entuziasm unanim de participanți „ cu un cuget și cu o inimă, ridicându-și mâinile în sus și strigând cu o însuflețire română: Ne jurăm, fraților, cape 18/30 Aprilie prin foc și prin apă și prin toate pericolele vieții să mergem la Blaj. . . pentru mântuirea națiunii noastre. "6
Din acest moment, lancu a devenit unul din principalii exponenți democrat-revoluționari ai românilor. El a reușit să aducă la Blaj câteva sute de moți călări, care au defilat prin Piața Blajului, imprimând adunării însuflețire și prestigiu. Drumul lui lancu de la Vidra de Sus, până la Blaj, a fost considerat un drum istoric, deschizător de noi speranțe și largi perspective pentru realizarea vechilor idealuri ale românilor. Pentru mobilizarea maselor s-a alcătuit ad-hoc un marș popular, care s-a răspândit cu iuțeala fulgerului în toată Transilvania.
Deosebit de impresionantă a fost adunarea de la Blaj, din 15 Mai 1848. Au participat peste 60. 000 de români. Avram lancu a venit în fruntea câtorva mii de moți și a luat parte activă la elaborarea programului. „Un tablou extraordinar de interesant și de zguduitor – nota un participant- apariția lui Avram lancu, în cojoc albastru, cu blană de miel, cu pălărie neagră împodobită cu pene de cucoș, călare pe un cal buestru, sporea măreția acestei adunări democrate și revoluționare. "
Revoluționarii români au fost nevoiți să caute căi și argumente, să-și încurajeze poporul. Glasul lui lancu a țâșnit înflăcărat: Uitați-vă pe câmp, românilor, suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari că Dumnezeu e cu noi! "
„ Ori de câte ori lua cuvântul – scria Bărnuțiu despre lancu -era peste putință să nu răpească cu sine pe ascultători, lancu mai era și unul din junii cei mai frumoși ai timpului său. "
La 29 mai, Dieta din Cluj în care nu se afla nici un român, ca reprezentant al poporului, vota unirea Transilvaniei cu Ungaria. Autoritățile guvernamentale au dezlănțuit o aprigă acțiune de prigonire a participanților la adunarea de la Blaj și a susținătorilor moțiunii adoptate acolo, operându-se numeroase arestări și execuții sângeroase, ținând astfel mai departe națiunea română în aceeași stare de umilință și nedreptate.
În fața acestei atitudini, lancu a cerut Comitetului național întrunit la Sibiu pentru reexaminarea situației, să ordone ridicarea și înarmarea românilor; era singura cale de a pune capăt persecuțiilor și a obține punerea în aplicare a celor hotărâte pe Câmpia Libertății.
În zilele de 14-28 septembrie 1848, în Blaj s-a ținut o nouă adunare, la care lancu a venit însoțit de 6. 000 de moți înarmați. înfățișandu-se poporului adunat peCâmpia Libertății el a declarat: „Pretențiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea, noi suntem gata a le apăra cu orice preț. "
Transilvania a fost împărțită în 15 prefecturi și s-au creat tot atâtea legiuni militare, lancu și-a asumat organizarea și conducerea legiunii Aurari hemina din Munții Apuseni, aducând sub drapelul său pe vitejii moți; Apusenii au devenit nucleul apărării militare a întregii regiuni.
La începutul lunii decembrie, trupele guvernului revoluționar maghiar au pătruns în Transilvania și au ocupat orașele Cluj, Dej, Bistrița, Sighișoara, Brașov, Sibiu. împotriva populației românești din ținuturile ocupate s-au dezlănțuit noi represalii.
Singura regiune neocupată a fost cea a Munților Apuseni, apărată de Avram lancu, unde a continuat să se exercite și autoritatea administrației românești. în jurul lui lancu s-au grupat și celelalte forțe; munții au devenit o adevărată fortăreață a libertății și independenței. Pentru toți revoluționarii români, Avram lancu era, în acel moment, singura și marea nădejde. îl vedeau pornind să elibereze toată Țara Românească. „Frate lancule- scria Golescu Albu -, în tine punem astăzi speranța ce o aveam în Magheru. "
La începutul lui mai 1849, pentru a pătrunde cu orice preț în cetatea Apusenilor, trupele guvernului maghiar au atacat linia Brad- Abrud, cu intenția de a ajunge la Câmpeni, unde se afla reședința statului major al lui lancu și a lichida astfel îndârjita rezistență a apărătorilor munților. Concomitent cu pregătirea acestui atac, Kossuth a încredințat deputatului loan Dragoș misiunea de a intra în tratative cu lancu și ceilalți conducători români, fără a face propuneri concrete, o înțelegere, cu condiția să depună armele. Asumându-și această misiune, Dragoș a cerut iui Kossuth asigurarea că pe tot timpul tratativelor, operațiile militare împotriva moților vor fi suspendate.
La discuțiile cu Dragoș, de la Abrud, au participat Avram lancu, Ion Buteanu și alți prefecți și tribuni. Dar, la 5 mai, în toiul discuțiilor prefecții au primit uluitoarea veste că trupele maghiare au sosit prin surprindere la marginea Abrudului, pregătindu-se să intre în oraș. lancu a părăsit discuțiile și s-a îndreptat în goana calului spre Câmpeni. Tulnicele au răsunat din culme în culme, vestind primejdia și dând semnalul de adunare. La 8 mai 1849 s-a produs contraatacul fulgerător a lui lancu, forțele sale ocupând a doua zi Abrudul, lancu a dovedit cu această ocazieremarcabile calități de comandant și mult curaj personal. La 16 mai, profitând de împrăștierea moților după victoria obținută cu cinci zile mai înainte, maghiarii au intrat din nou în Abrud. La chemarea lui lancu, cetele moților s-au adunat cu o rapiditate uimitoare, infrângându-i pe maghiarii conduși de Hatvany.
Munții au rămas în mâinile românilor, conduși de Avram lancu.
Personalitatea eroică și victoriile lui lancu au provocat nu numai dragostea și admirația românilor din Transilvania, care l-au numit „ Craiul munților", ci și ale celor de peste Carpați, care vedeau în el un sprijin pentru propria lor luptă de eliberare.
Ca pe un mesager al împăcării l-a primit lancu pe Bălcescu care venea cu cea mai nobilă propunere: colaborarea celor două revoluții. La îndemnul lui Bălcescu, Avram lancu a scris lui Kossuth, din Câmpeni, la 3 august 1849, când revoluția ungară se prăbușea și când ar fi putut trage foloase de la habsburgi: „ . . . pentru a vă dovedi sentimentele noastre frățești pe care le nutrim față de națiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutri față de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o și apărându-ne numai în cazul când am fi atacați. "
La 13 august 1849 revoluția maghiară a trebuit să plece steagul la Suria, lângă Arad. Asupra Ungariei, readusă sub autoritatea habsburgilor, s-a abătut un val de sângeroase represiuni.
Legiunile românești care luptaseră pentru revendicările exprimate pe Câmpia Libertății au fost și ele dezarmate în condiții brutale. în locul drepturilor cuvenite poporului, împăratul Franz losef I a oferit unora dintre conducătorii românilor câteva decorații. Indignat de ingratitudinea împăratului, lancu a refuzat cu demnitate decorațiile și onorurile trimise de împărat: „Să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor lor. "
Avram lancu a reprezentat poporul în marele ceas al revoluției și nu concepea să fie tratat cu dispreț nici chiar de împărat. Cine-I disprețuia pe el disprețuia poporul.
La 9 februarie 1851 autoritățile vieneze l-au chemat pe lancu și pe ceilalți delegați și i-au somat ca în termen de 8 zile să părăsească Viena, unde în perioada 1849-1850 au intervenit pentru obținerea drepturilor așteptate.
Din acest moment orice legături între conducătorul român și guvernul habsburgic au fost rupte. în vara anului 1852, când împăratul a întreprins o călătorieîn Transilvania și a vizitat Munții Apuseni, lancu a refuzat să se prezinte în fața monarhului, deoarece drepturile pentru care luptaseră românii nu deveniseră realitate. După plecarea împăratului, el a doborât în mod demonstrativ și a călcat în picioare pajura imperială, fixată pe frontispiciul primăriei de la Câmpeni, arătând astfel că numai prin prăbușirea puterii pe care o reprezenta aceasta se putea spera într-o viață bazată pe libertate.
La 17 august 1852 s-a emis un mandat de arestare împotriva lui lancu; a fost întemnițat la Alba lulia, apoi la Sibiu, unde i s-a înscenat un proces. Teama de o nouă răzvrătire a moților a determinat autoritățile să-l elibereze.
O dată cu aceasta a luat sfârșit și rolul său politic, lancu ieșind din aceste cumplite încercări cu nervii profund zdruncinați. Era un om al faptei și al gândului întru apărarea dreptății și cucerirea libertății. Fără ele, viața lui n-avea sens. A agonizat, rătăcind prin țară, douăzeci de ani, mut și enigmatic, venerat și plâns. Durerea care îl mistuia a dat vieții sale semnificații de simbol și l-a transformat într-un martir național.
Revoluția se încheiase, pretutindeni se reinstaura, atotputernică, forța administrației imperiului habsburgic, dar lancu continua să fie considerat de către moți „prefectul munților. "
Oricine venea în contact cu realitățile din satele moților nu putea să nu sesizeze prestigiul de care se bucura. Conducătorul armatei țariste, generalul Luders, scria într-un raport către țar că lancu și-a câștigat „ prin simțul său de dreptate și de cinste încrederea conaționalilor. . . . lancu, sufletul revoluției române, și-a câștigat în popor încredere și iubire nemărginită. " 0 impresie similară își formase istoricul francez Elias Regnault, care peste câțiva ani, în lucrarea dedicată istoriei Principatelor Dunărene, scria: „ Reputația lui lancu creștea din zi în zi. Nu i se mai spunea decât «Craiul munților». "
Marea lui popularitate în rândurile moților, prezența sa zilnică printre aceștia, au pus pe gânduri autoritățile habsburgice, cărora le inspira un sentiment de teamă.
În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram lancu a fost găsit fără suflare în curtea unui brutar din Baia de Criș, care îl adăpostise peste noapte. Peste trei zile a fost înmormântat ca „ Mort al națiunii" la Țebea, sub ramurile gorunului legendar al lui Horea. Viața lui atât de zbuciumată luase sfârșit. Pe ultimul său drum, eroul a fost însoțit de 36 preoți, de peste 4. 000 de moți și de prefecții și tribunii intrați în istorie: Axente Sever, Simion Balint și alții.
Lacrima moților, ca și cântecele lor, s-au unit atunci cu lacrimile românilor de pretutindeni, gloria lui lancu răsfrângându-se asupra tuturor.
Moartea lui a căpătat dimensiunile unui eveniment național.
Întreaga presă de pe ambele versante ale Carpaților a consemnat, îndoliată, dispariția eroului și a comentat pe larg semnificația istorică a activității sale revoluționare.
Barițiu scria: „Această manifestare de doliu general la români pentru moartea lui Avram lancu este un adevărat fenomen. Numai epocile extraordinare produc oameni extraordinari, numai popoare ajunse la un grad oarecare al conștiinței de sine și al culturii își aleg sau recunosc de conducători pe bărbați de acei care au venit tocmai la timp nu ca să vorbească, cât mai vârtos să lucreze, bărbați ai faptelor, ai acțiunii, care știuseră a-și identifica interesele lor cu ale poporului și a se inspira de mărimea epocii în care au ajuns. Avram lancu, om născut pentru acțiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali, cari dacă ar fi trecut peste noi lăsând numai urme de simple adunări, de petițiuni și proteste, poate. . . că națiunea română ar sta în aceste zile de cercare nouă încă și mai rău decât a stat până în anul 1848. "
Cuvinte de laudă la adresa marelui dispărut au apărut și în organele de presă maghiare: „ lancu cel onest și serios a fost inamicul faptelor neomenoase. Acei maghiari, care au căutat scut la el, au avut cea mai onestă tratare. Acesta e un fapt pe care nimeni nu-l poate nega. "
Fruntașii politici sau istoricii maghiari l-au reprezentat pe lancu nu departe de dimensiunile lui reale, recunoscând justețea idealurilor sale naționale și revoluționare, forța personalității lui care s-a contopit atât de armonios cu cauza poporului căruia i-a aparținut. La elogiul lui Paul Vasvari din anii revoluției „lancu acesta e un om fără seamăn, cu sânge rece, destoinic, dar când vorbește despre suferințele neamului său fanatic îi scânteiază ochii și poți vedea într-inșii făclia aprinsă a revoluției, " aveau să se adauge aprecierile lui Jancso Benedek:” lancu a fost figura cea mai onorabilă a mișcărilor române din 1848-1849. lancu era revoluționar, născut idealist ca și Petofi, Vasvari și ceilalți tineri maghiari. A crescut în aceeași lume de idei ca și tinerii maghiari din vremea lui. . . "Prin lupta sa neînfricată, prin crezul său fierbinte în viitorul națiunii, prin spiritul de sacrificiu, Avram lancu s-a impus nu numai contemporanilor, ci și generațiilor care aveau menirea să aducă la îndeplinire „dosarul" nerezolvat al revoluției de la 1848.
Poporul l-a slăvit în cântece care au trecut din gură în gură și au țesut în jurul lui aureola legendei. Amintirea sa a rămas adânc încrustată în sufletul poporului, care i-a dat puterea de simbol al năzuințelor sale de dreptate, libertate și demnitate.
Un alt reprezentant de seamă al revoluției de ia 1848 a fost Nicolae BălceSCU. Istoric, scriitor și cel mai înverșunat luptător la 1848, Nicolae Bălcescu a fost una dintre cele mai importante personalități ale României în secolul al XlX-lea. Născut la București la 29 iunie 1819, provenea dintr-o familie fără avere ce aparține micii boierimi. După tată trebuia să se numească Petrescu, însă păstrează numele mamei, după moșia Bălcești – Vâlcea. Tatăl său moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. Peste un an,
Nicolae începe să învețe limba greacă acasă. în 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava, unde își arată pentru prima dată vocația pentru studiul documentelor, fiind pasionat de istorie. La 19 ani, în 1838 se înrolează în armată, primind gradul de iuncher. Aici inițează un curs pentru a-i învăța pe ostași scrisul, aritmetica și geografia.
În octombrie 1840, participând la mișcarea complotistă a lui Dumitru Filipescu (doreau împroprietărirea clacașilor) Nicolae Bălcescu este arestat sub acuzația de complot împotriva domnitorului Alexandru loan Ghica, alături de Eftimie Murgu și alții. Judecarea acestora s-a făcut cu dovezi false și uzând de mijloace infame, Bălcescu primind doar trei ani de închisoare, din cauză că era minor (certificatul său de naștere era greșit, data nașterii fiind 1821 în loc de 1819). Pedeapsa va fi ispășită la mănăstirea Mărgineni, de unde va ieși după doi ani cu sănătatea șubrezită. în anul 1843 înființează împreună cu Ghica și Teii societatea secretă „Frăția " care avea un program revoluționar, era acoperită de societăți literare și care a constituit piatra de temelie a revoluției de la 1848 din MunteniaÎn 1844 Bălcescu debutează în literatură cu opera „ Puterea armată și arta milita-ră de la întemeierea principatului Român până acum ", care a avut un mare succes.
Nicolae Bălcescu s-a dovedit a fi un istoric inspirat cu un imens interes pentru unirea tuturor românilor, ilustrând unitatea poporului său, în ciuda faptului că erau separați de diferite granițe. în paralel cu activitatea literară, Bălcescu face călătorii în Moldova și Transilvania, în scopul unor schimburi de idei cu revoluționarii de acolo, în 1845 este ales secretar la„ Asociația Literară a Tinerilor Bucureșteni".
În anul 1846, de teama unui conflict cu autoritățile din cauza articolelor sale în revista „ Magazin " referitoare la problema țărănească, pleacă în Europa și se stabilește la Paris, unde înființează „Societatea Studenților Români. " Tot aici și acum apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazul, motivând astfel aspirațiile revoluționarilor din acea vreme. Din păcate se îmbolnăvește de tuberculoză, boală care mai târziu îi va fi fatală.
În 1847, la îndemnul medicilor pleacă în Italia. Revoluția de la 1848 îl găsește pe Bălcescu pe străzile Parisului, nu ca un spectator ci ca un participant direct (el îi trimite lui Vasile Alecsandri o bucată de catifea din tronul regelui Ludovic Philip). în această situație el convoacă la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care se hotărăște întoarcerea acestora acasă și declanșarea revoluției în Principatele Române.
Ion Ghica în lucrarea „ Note scrise sub dictarea lui Bălcescu " scria: „ în Paris, îndată după revoluția Vienii, Bălcescu convoacă la dânsul o adunare. . . Toți moldo-românii, afară de Brătieni, se adunaseră la 20 martie seara. Acolo s-a hotărât în cea dintâi adunare a se face o mișcare, s-a făcut un program potrivit proclamației ce s-a făcut pe urmă în iunie. . . în pricina proprietății s-a hotărât în unanimitate de toți moldo-românii pentru împroprietărirea țăranului prin despăgubire. . . Bălcescu. . . . a propus ca toți, atât moldovenii cât și românii, să se adune în Valahia ca să înceapă mișcarea de acolo și să treacă iarăși împreună în Moldova. Moldovenii au fost de părere ca mișcarea să fie simultană și ca fiecare să meargă în principatul lui. "
Deși Bălcescu a dorit izbucnirea revoluției cât mai repede, respectiv 11 aprilie, el a fost combătut de frații Brătianu care au dorit așteptarea consimțământului lui LamartinBălcescu este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea și împroprietărirea țăranilor. Câteva zile mai târziu când prințul Gheorghe Bibescu a abdicat, Nicolae Bălcescu a devenit unul dintre secretarii noului guvern provizoriu.
În ciuda sănătății sale precare, el a rămas pe frontul revoluției în timpul celor trei luni cât a durat regimul revoluționar, devenind ministru de Externe, apoi secretar. El va susține votul universal și va înființa comisia pentru propagandă după modelul francez și ziarul zilnic „Naționalul. "
Pe 13/25 septembrie se va afla printre revoluționarii arestați și exilați în străinătate. Bălcescu își va petrece o perioadă de timp în Transilvania pentru a urmări revoluția transilvană la fața locului, până când va fi expulzat de autoritățile habsburgice.
Spre sfârșitul lui 1848 merge la Constanținopol unde constată că idealurile revoluției eșuaseră. El organizează cu Ion Ghica o legiune de voluntari români, care să lupte alături de trupele maghiare de eliberare. El ajunge cu legiunea în Mehadia, însă maghiarii sunt suspicioși iar revoluția lor este înf rântâ înainte să intervină și legiunea română.
După o ultimă călătorie disperată în Transilvania Bălcescu s-a întors la Paris în octombrie 1849. Cu toate că acum era foarte bolnav el încearcă unirea emigranților ro- mâni divizați din cauza problemelor de principiu și a unor chestiuni personale. Elanul revoluționarilor se stingea încet-încet. Spre sfârșitul anului 1850 și începutul anului 1851, Bălcescu se retrage din viața politică și continuă munca la monografia lui Minai Viteazul, care reușise să unifice pentru scurt timp toate cele trei ținuturi românești la începutul sec. al XVII-lea. Datorită operei lui Bălcescu, Mihai Viteazul a devenit simbolul redeșteptării românilor. în lucrarea „ Mersul revoluției în istoria românilor " apărută în publicația „ România viitoare ", la Paris, în 1850, Bălcescu analiza cauzele revoluției române: „Revoluția generală fu ocazia iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinți și lucrare a poporului român asupra lui însuși. "
În mai 1851 la Paris ține un discurs despre „Mișcarea românilor din Transilvania la 1848", comemorând Marea Adunare de la Blaj din 1848 când „libertatea și măreția românilor a văzut lumina zilei. " Starea sănătății lui Bălcescu sedeteriorează în continuare. Se stabilește lângă Paris, la Viile d'Avray în speranța însănătoșirii care nu se produce însă.
În primăvara lui 1852 pornește spre țară în dorința revederii pământului natal, în luna august îl găsim la Constantinopol, de unde se îmbarcă spre Galați dar nu e lăsat să debarce, chiar și cu intervenția cumnatului său Scarlat Geanolu, la Domnul țării. La 22 septembrie se afla din nou la Constantinopol, în pragul morții- Sfătuit de medici se îndreaptă spre Italia și se stabilește la Palermo unde și-a petrecut ultimele zile, lucrând la studiul său monumental „Românii supt Mihai- Voievod Viteazul ", rămas în manuscris neterminat și publicat postum de Alexandru Odobescu.
S-a stins din viață la 29 noiembrie 1853 la vârsta de 33 ani, într-o cameră modestă a hotelului Trinacria, în mizerie și sărăcie. A fost înmormântat într-o groapă comună, osemintele nefiind niciodată identificate.
Impresia contemporanilor despre Bălcescu s-a reflectat în multe scrieri, cu aprecieri elogioase. Unul din admiratori și prieteni, a fost și Vasile Alecsandri, care scria despre Bălcescu: „ Pe fruntea lui largă și curată se vedeau trecând gânduri mărețe; în ochii lui limpezi și negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de patrie, glorie și independență națională! Vorba lui era dulce și convingătoare, ca graiul multor oameni destinați de soartă a muri în floarea tinereții". 8
Există personaje care lasă urme adânci în conștiința epocii în care trăiesc.
Un astfel de om a fost și Ion Heliade Rădulescu- „a doua
mare personalitate a literaturii române, după Dimitrie
Cantemir"(George Călinescu), primul dintre marii scriitori
ai epocii moderne.
Un personaj care s-a ridicat deasupra epocii învăluit în
faldurile mantiei sale, un om ce și-a ascuns pe cât a putut
disperarea în spatele unor cuvinte fastuoase sau gesturi
neașteptate, încât ne întrebam adesea: dar omul Heliade,
cel din intimitate, din viața de toate zilele, cum a fost?
Ion, poate cel mai sănătos copil al târgovișteanului Ilie Rădulescu (încă trei odrasle ale acestuia s-au prăpădit de ciumă până în 1829)s-a născut la 6 ianuarie 1802. Copilăria i-a fost plină de iubire și atenție părintească . Era destul de „căpos" iar
„chefurile" i se pedepseau fără șovăire. Mie Rădulescu, pe care îl găsim ocupând funcția de căpitan de poteră spre 1810, nu se sfiia să-și mai „atingă", din când în când, băiatul zburdalnic. Altfel, îi îndeplinea aproape toate dorințele. Nu s-a dat în lături să cumpere pentru fiul său terenul locuinței lui Gh. Lazăr, înspre Obor, pe atunci loc de barieră a Bucureștilor. Deci, banii nu reprezentau chiar o problemă în familia Rădulescu. Aceasta se putea mândri și cu o moșie înspre partea Făgărașului, dar și cu o proprieta-te în București, pe Calea Herăstrău . renumită prin dimensiunea grădinii sale.
Poate educația grecească a mamei, Eufrosina, i-a ghidat lui Ion primii pași în ale cărții. A fost repede atras de poveștile Alexandriei pe care Ie-a descifrat, se pare, în podul casei, ajutat de niște olteni știutori de carte, angajați ai părintelui său.
În timpul vestitei ciume a lui Caragea din 1812 a fost trimis la moșia din Gârbovi unde s-a delectat cu lectura cărților populare. . Elev la Academia Domnească (grecească) din București, trece la Sf. Sava când Gh. Lazăr deschide aici, în 1818, prima școală superioară în limba română.
Pe la 1820, la aproape 18 ani, a devenit profesor ajutor al lui Gh. Lazăr, cu un salariu de 100 de lei pe lună, predând mai întâi singur, apoi alături de alți colegi (Eufrosin Poteca, I. Popp ș. a. ), cursuri de „aritmetică rațională, de geometrie și trigonometrie, de geographia matematică sau astronomică" și de gramatică.
În jurul anului 1823 își va cunoaște marea iubire, dar și chinul amar al întregii sale existențe. Purta numele de Măria Alexandrescu și în curând avea s-o ia de soție. De la început, familia i-a fost lovită de drame. Până în 1830, a avut doi copii, botezați în tradiția antică – Virgiliu și Virgilia. Ambii s-au prăpădit de mici. Căsnicia începea să se clatine serios. Problemele familiale nu l-au împiedicat să-și continue activitatea culturală. La 11 octombrie 1830 a reușit să cumpere și prima tipografie particulară, pe care a instalat-o pe terenul dăruit de tatăl său la Obor, fosta proprietate a lui Gh. Lazăr. A devenit apoi, pe rând, redactor al Buletinului oficial, deci, implicit, slujbaș al Postelniciei, pitar, paharnic și chiar clucer.
lată că, a sosit și timpul prosperității: a primit de la generalul Kiseleff comanda tipăririi Regulamentului Organic, descurcându-se destul de bine prin hățișurile noului tip de afaceri; din vânzarea exemplarelor tipărite, a încasat sume frumoasePrimii ani ai domniei lui Alexandru Ghica (1834 -1842) au însemnat și pentru Heliade accesul la glorie. A devenit favorit al domnitorului, pentru o vreme, și chiar, după un obicei ce încerca să imite Curtea din Viena, trecea drept poet al Curții. Și-a îndreptat atenția asupra vieții politice interne. La început, poetul se dorește un observator atent și nepărtinitor. „Eu, pentru că nu sunt de nici un partid și nici nu am vrut să fiu vreodată de altă clasă decât de aceea în care se afla pluritatea românilor, adică de aceea fără titluri și privilege, nu văz alt ceva decât vrajba între lupi și zgomotul celor mari asupra dobitocului sfâșiat care e țăranul" (Scrisoare către G. Barițiu, 29 noiembrie 1838).
Din aceeași parte a „dobitocului sfâșiat" (țăranul) se va ridica apoi împotriva lui Alexandru Ghica, cel care, la început, i se păruse a fi prototipul perfect al Omului, cum se și chema poema pe care Heliade i-o dedicase in 1838.
În 1848 Heliade a jucat un rol crucial. Proclamapa de la Izlaz din 9/21 iunie, documentul programatic al revoluției muntene, a fost concepută și citită de el. A fost membru al Guvernului Provizoriu. Momentul 1848 îl va marca profund, mai ales exilul. Familia Rădulescu va pleca la Paris, apoi în Turcia, trecând prin clipe nu prea bune. Din exil ironia sa se revărsa acum asupra tuturor. într-o scrisoare din perioada pariziană, mai exact din 24 septembrie 1850, reiese că românii „nu sunt decât cam leneși, cam muieratici, au micile invidii ale muierilor, duc și iau vorbe cu chiriastitele, parte debilă, parte scuzabilă, parte ce are trebuința de creștere, de conducere. . . "
Problemele bănești aproape că îl dărâmă. Fastuosul personaj de altă dată este obligat să fie extrem de atent cu cheltuielile. E foarte dureros pentru el, așa cum mărturisesc scrisorile sale: „Chiria camerei necesită 60 de franci; prânzul a câte doi franci jumătate zilnic-75;dejunul, chiflele și lapteie-15;tutunul-15;iar focul, lumânările, zahărul și cafeaua-40 de franci. " O existență la capătul rezistenței. Apar strigătele de desnădejde: „N-am haine. O pălărie de un an și jumătate. Frac n-am, cămășile m-au lăsat; cizme n-am nicidecum. Cine este în starea mea și se duce la vizite seamănă a bețiv", consemnează el într-o scrisoare din 24 mai 1850.
Cuplul e măcinat de gelozie. Reîntâlnirea de la Chios nu va rezolva nimic în problemele familiei. îl va face pe Heliade doar mult mai retras și mai de neînțeles. Nici slujbele oferite de la Constantinopol, ca „reprezentant al națiunii", nici reîntoarcerea în țară și candidatura la Cameră din partea urbei Târgoviște nu îi pot aduce liniștea. într-o scrisoare către proteguitorul său în treburi bănești, DavicionBali, folosește următorii termeni pentru a caracteriza situația din țară în 1859:„Cu scrisoarea aceasta nu voiu a-ți recomanda vreun candidat: aleagă-se cine se va alege, că tot va avea inima de om și oarecare principe (principii) de român; numai creatura aceea (fostul domn Al. Ghica) să nu se aleagă, că este capabil să ducă biata țară pe copcă. Eu îmi fac datoria și acum; și dumneavoastră faceți cum veți ști, după cum văz că tot fac românii de la un timp încoa" (28 iulie 1859).
La 27 aprilie 1872, se stingea din viață, în imobilul din str. Polonă, nr. 20, într-o stare mentală de neinvidiat. Dar, poate pentru prima dată, va avea parte de recunoașteri grandioase și unanime. Funeraliile au fost pe măsură, căci se stinsese una „dintre cele mai ilustre glorii naționale.
Ion Heliade Rădulescu a fost considerat părintele literaturii române. El a fost poet, profesor, publicist, orator, creator de sisteme lingvistice și filosofice, autorul unei Gramatici a limbii române(1828), editor de ziare și de cărți, spirit carbonar, inițiator de societăți culturale și politice, una dintre figurile centrale ale Revoluției de la 1848.
Fără a fi făcut parte din societățile secrete din 1840 sau 1845, Heliade a contribuit esențial la pregătirea Revoluției de la 1848 prin întreaga sa activitate culturală și politică, prin pledoariile sale pentru lărgirea drepturilor politice, acordate de Regulamentul organic numai boierimii, pentru denunțarea abuzurilor, în special a celor îndreptate împotriva țărănimii, pentru desființarea cenzurii, în favoarea răspândirii învățământului, mai ales a celui practic, și a culturii. La revoluție el ia parte ca membru al Comitetului revoluționar constituit în martie 1848; în această calitate, el (împreună cu Cristian Teii, preotul Radu Șapcă și alți revoluționari) proclama la Izlaz cele 22 de puncte ale Constituției, marcând astfel începutul revoluției și constituirea Guvernului provizoriu. Membru al guvernului și mai târziu al Locotenentei de trei, el are o poziție favorabilă progresului, liberalizării vieții politice și reformelor sociale (desființarea robiei țiganilor și a clăcii, a cenzurii, generalizarea învățământului, lărgirea dreptului de vot, întărirea autonomiei și demnității naționale), însă este potrivnic măsurilor radicale, violente, care ar fi putut duce – după aprecierea sa – la intervenția străină în țară. A fost un pașoptist de frunte, diferențiindu-se de ceilalți și bucurându-se în cea mai mare măsură de prețuirea multora, mai ales de păturile mijlocii, participarea sa la revoluție constituind pentru mulți un stimulAtras din tinerețe de teatru (copil fiind, încercase să scrie o tragedie și jucase apoi, ca elev, în unele piese la Sf. Sava), Heliade este unul dintre cei mai hotărâți sprijinitori ai activității dramatice în Țara Românească încă din primul an de apariție a „Curierului românesc", unde publica știri despre spectacole de amatori și articole despre rolul pedagogic al teatrului. în 1833, el înființează „Societatea Filarmonica" și școala de actorie, al cărei director devine, organizând cu clasele de elevi spectacole care au un mare răsunet în public.
Din cotizațiile de la „Școala Filarmonica", începe construirea Teatrului Național.
Cu zece ani înainte de M. Kogălniceanu, el este primul care îndemna pe scriitori să-și caute izvoare de inspirație în istoria patriei: „Istoria noastră este plină de întâmplări și fapte mari și eroice și este un izvor de unde să se adepe duhurile și cu tragedii originale. Dați dară ajutor tinerilor simțitori, începeți a alcătui și a tălmăci ca să înzestrați biblioteca teatrului cu faptele voastre. "
A fost unul dintre fondatorii Academiei Române și primul ei președinte, ales la 31 august/12 septembrie 1867, reales în 1868 și 1869. Atunci au fost organizate cele două secții – de filologie, literatură și istorie arheologie -, cele două fonduri Cuza și Zapa și a organizat primele trei premii ale Academiei Române, a sprijinit proiectul de ortografie al lui Timotei Cipariu și a aprobat apariția „Analelor", care apar până astăzi. Tot sub președinția lui s-a aprobat Regulamentul și constituirea unei comisii pentru elaborarea Dicționarului limbii române, care abia la sfârșitul acestui an va fi finalizat.
Într-o epocă de rapidă și substanțială modernizare a societății românești, Heliade Rădulescu este unul dintre principalii inițiatori în domeniul culturii. Ideile sale, care exprimau tendințele generale ale burgheziei în curs de emancipare, dezvoltă unele laturi ale iluminismului și sunt influențate parțial de teorii ale socialismului utopic; ele se concretizează într-o serie de inițiative și activități care fac din el un adevărat ctitor al culturii române moderne.
Patriot ardent, fiind un mesianic, visând la o unitate mistică universală, se cuvine să-l socotim drept un părinte fondator al spiritului nostru modern.
Ion Heliade Rădulescu a contribuit la dezvoltarea învățământului românesc. în 1822 el preia Școala de ingineri hotărnici, pe care a așezat-o pe baze moderne, prefigurând Institutul Politehnic de mai târziu. A fost un activ promotor al luminăriineamului, ca dascăl, poet, editor, lider de opinie. A fost o mare personalitate a momentului, patronul și îndrumătorul întregii mișcări culturale din Țara Românească. Pentru vremea aceea, Heliade Rădulescu a impulsionat trezirea conștiinței naționale și a sentimentului răspunderii cărturarilor față de popor. S-a străduit și a reușit să ridice școli în beneficiul neamului, dar și să trezească potențialul spiritualității românești după modelele apusului.
Ion Heliade Rădulescu rămâne în cultura noastră, prin contribuțiile sale la modernizarea culturii române, reprezentând în literatură momentul 1830, stimulând și încurajând tinerele talente pe baza devizei:” Scrieți, băieți, numai scrieți !"Printre realizările sale se numără: eliminarea alfabetului chirilic și publicarea unei gramatici a limbii române. Ideea că orice limbă este nu numai purtătoare ci și creatoare de cultură a însuflețit pe intelectualii timpului. Se poate afirma că la începutul secolului XIX s-a realizat unirea națională prin limbă a românilor. Una dintre principalele contribuții ale lui Ion Heliade Rădulescu a fost simplificarea alfabetului chirilic, crearea alfabetului de tranziție și propagarea alfabetului latin. Heliade a fost creatorul alfabetului de tranziție. Creat de Heliade, în Jara Românească, acesta a fost promovat de Gh. Asachi în Moldova și Gh. Barițiu în Transilvania; folosit timp de trei decenii acesta a atenuat șocul introducerii oficiale cu alfabetul latin. Gramatica lui Heliade a încheiat drumul unui lung și ireversibil proces de modernizare a culturii române, care a început în 1870, cu gramatica lui Samuel Micu și Gh. Șincai.
Spirit enciclopedic, Heliade a fost și primul romanist român, a făcut o paralelă despre dialectele române și italiene, a publicat regulele sau gramatica poeziei . Academicianul Marius Sala, în alocuțiunea sa din ședința omagială 200 de ani de la nașterea lui Ion Heliade Rădulescu găzduită de Academia Română, în ziua de 14 ianuarie 2002, arăta că locul de frunte al lui Heliade în istoria filologiei române este asigurat de gramatica numită simplu românească și de alfabetul de tranziție pe care l-a creat.
Fără să fie înțeles, Ion Heliade Rădulescu rămâne o personalitate dominantă printre făuritorii României, rostul lui fiind mai ales acela de a pregăti trecerea la modernitate și de a contribui la pregătirea noilor elite ostile lumii vechi, dornice de a înlătura sechelele vechiului regimÎn inima țării și a Capitalei, statuia sa îl menține prezent printre noi, amintindu-ne să nu-l dăm uitării, să-l păstrăm printre cei care, firesc, sunt așezați în Panteonul românilor.
Marele eveniment al Unirii din 1859, a impus în arena vieții social-politice
românești și l-a afirmat pe „ Domnul Unirii": Alexandru loan Cuza. 10
Lui Cuza, una dintre marile personalități ale istoriei naționale, poporul i-a făurit încă din timpul vieții luminoasă și trainică legendă, păstrând și transmițând din generație în generație amintirea neștirbită a faptelor sale memorabile. 11
În istoria politică a Moldovei numele de Cuza este pomenit încă din trecutele veacuri. Neam de boieri mijlocii, cum erau Cuzeștii, câțiva din rândurile lor s-au ridicat totuși la înalte ranguri boierești. Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru loan Cuza și-a petrecut o bună parte din copilărie pe moșia tatălui său, la Bărboși. A crescut astfel aproape de țărani și printre ei. Poate că și aceasta explică în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la lași i-a avut colegi la învățătură pe Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, care îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii și a înfăptuirii statului național român, sfetnici apropiați și colaboratori direcți. în vara lui 1834, tânărul Cuza pleacă la Paris să-și completeze învățătura.
Spre sfârșitul lui 1839 se înapoia în țară cu titlul de membru al Societății Economiștilor din Paris, fără a-și termina studiile juridice. în februarie 1840 își dădu demisia din armată, intrând în magistratură. Era un om curtenitor și prietenos, dornic de petreceri și de glume, amuzându-i pe cei din jur cu snoavele și conversația sa. înfățișarea-i era plăcută: statura mijlocie, păr castaniu bogat, ochii albaștri, strălucitori și inteligenți. Atrăgător și plin de farmec, se bucura peste tot de o bună primire.
Coleg de școală și prieten cu mulți dintre membrii mișcării naționale din Moldova, Al. I. Cuza avea strânse și statornice legături cu cei ce pregăteau o schimbare în starea lucrurilor. Spre deosebire de revoluția din Muntenia, mișcarea revoluționară din Moldova a avut la început un caracter mai restrâns. Lipsiți de un program concret de revendicări, revoluționarii moldoveni au rămas izolați de poporul care ar fi putut să-i apere de arnăuți și miliția lui Sturdza.
Arnăuții călcară mai multe case confiscând arme și umplând închisoarea de arestați, printre care se afla și tânărul Cuza. Spre sfârșitul anului 1848, capitala Franței adăpostea o mulțime de români care desfășurau o activitate propagandistică, făcând cunoscută opiniei publice situația țărilor lor, trezind simpatii pentru poporul român și cauza sa. Al. I. Cuza în lunile cât a rămas la Paris a luat parte la activitatea desfășurată de moldovenii și muntenii aflați acolo.
Cuza, la întoarcerea în țară, a călătorit pe același vapor cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, cu care a stabilit bune relații. Spirit onest, de o rară probitate, Cuza a fost numit președinte al judecătoriei ținutului Covurului. în februarie 1851, Grigore Ghica îl numește director al Departamentului din lăuntru, în sarcinile căruia cădeau multe dintre funcțiile statului. Cuza s-a ocupat cu interes și spirit de dreptate de numeroasele plângeri ale țăranilor împotriva proprietarilor, ca și a abuzurilor autorităților. Om integru, el ia unele măsuri pentru frânarea ilegalităților și uneori chiar destituie pe funcționarii vinovați.
Ridicat în 1855 la rangul de vornic, după un an este numit pârcălab (prefect) al ținutului Covurului, cel mai important ținut după lași. Se dovedi din nou un dregător destoinic, cu autoritate, reprimând necinstea.
Călătorul străin Doze, în cartea sa „ Un mois en Moldavie "publicată in 1857 la Bruxelles, arăta că pârcălabul din Galați „este un tânăr moldovean de mare merit, care și-a făcut educația la Paris. . . și care a profitat de mișcarea intelectuală a Franței. " îl găsea „administrator inteligent. . . om de inițiativă, plin de patriotism. "
Noul caimacan, Nicolae Vogoride, îl înaintează în grad într-un ritm puțin obișnuit; la 12 aprilie la gradul de locotenent, peste patru zile la cel de căpitan, iar peste alte cinci zile este avansat maior. Cu toate aceste stăruitoare atenții, Cuza rămăsese mai departe același devotat partizan al unirii, „dând impresia de om al lui Vogoride – spune Xenopol – ei a adus mari servicii luptei unioniste. "
În septembrie 1858 Al. I. Cuza a fost înaintat la gradul de colonel și numit ajutorul șefului oastei. ra socotit om priceput, energic, cinstit, lipsit de prejudecăți aristocratice, adică printre tinerii care au rupt cu trecutul. Avea o inteligență ascuțită, un dezvoltat simț al demnității personale și al mândriei naționale, apărând cu zel prestigiul țării.
La proclamarea lui Al. I. Cuza ca domn, Mihail Kogălniceanu a rostit cuvântarea tradițională ca formă, dar nouă, revoluționară în conținut: „A lega n du-te pe tine domn în țara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: in legi nouă, om nou ! Fii dar omul epocii I Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-ta, ca domn, fii bun și blând, mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție. Fii simplu, Măria-ta, fii domn cetățean; urechea ta fie pururi deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire. "12
La vestea dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza, o explozie de bucurie a cuprins Bucureștiul și întreaga țară.
Unirea Principatelor, în 1859, a deschis și perspectiva luptei diplomatice pentru promovarea intereselor românești pe plan extern, în primul rând, intensificării acțiunilor diplomatice în vederea dobândirii independenței naționale. Anii de domnie ai lui Cuza, politica sa europeană, au marcat o nouă etapă în lupta de afirmare și consolidare pe plan internațional a tânărului stat național român. Cu tactul diplomatic, dârzenia și mândria patriotică ce l-au caracterizat, domnul Cuza a apărat cu demnitate prestigiul țării sale, pregătind totodată calea spre deplina independență a României.
Chiar de la începutul domniei Al. I. Cuza s-a arătat preocupat de situația Principatelor. în acest sens, el scrie lui Vasile Alecsandri, la Paris: „ Ca român, simt necesitatea de a ridica țara mea în ochii națiunilor și în propria mea stimă; ca domnitor sunt convins de necesitatea de a acționa cu vigoare și decis să folosesc cât de mult evenimentele care le pregătesc pentru fericirea și independența poporului. . . Poporul are încredere în mine și are dreptate, căci îmi voi face datoria mea de domnitor și de om până la capăt. A trăi respectat sau a muri regretat, iată . . . deviza mea și de asemenea ambiția mea. " Dobândirea și recunoașterea unirii de către marile puteri sporiseră mult prestigiul domnitorului. Un călător străin care ne-a vizitat țara scria că Al. I. Cuza „ are negreșit câteva adevărate calități- multă subtilitate, un intelect strălucit și uneori seducător, o reală probitate. . . "Foarte puțini
41
dintre adversarii săi „ar putea ține frânele domniei în mâini mai dibace și mai cuminți. "
Domnitorul, în anul 1863, s-a hotărât să-l numească în fruntea guvernului pe Mihail Kogălniceanu.
Om de acțiune, Al. I. Cuza însemna în domeniul faptelor ceea ce, pe plan teoretic, reprezintă sfetnicul său Kogălniceanu. Unirea lor, a gândului cu fapta, într-o acțiune conștientă, condusă cu abilitate, duse în cele din urmă la realizarea reformelor de mult plănuite, de care atârna mersul înainte al tânărului stat național. De aceea, figurile lor au intrat în istorie legate de actele cele mai de seamă ale acestei epoci, atât de însemnate pentru ceea ce s-a numit cu dreptate renașterea României.
La începutul lui decembrie 1864, deschizând sesiunea celor două corpuri legiuitoare, Camera și Senatul, domnitorul a făcut o expunere a succeselor dobândite în ultimele cinci luni: o descentralizare a administrației prin înființarea consiliilor comunale și județene, un nou cod penal și un nou cod civil, legea electorală, legea instrucțiunii publice cu învățământul primar obligatoriu, introducerea sistemului metric, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea unei case de consemnații, o nouă lege de recrutare și de organizare a armatei și, desigur, cea principală-reforma agrară. Toate aceste reforme și legi, aprobate într-un timp într-adevăr scurt, prin caracterul progresist față de trecut, erau binevenite pentru întregul popor, menite a împinge înainte tânărul stat românesc. Cuza își mărturisea dorința și ambiția de a face ca, sub domnia lui poporul român să dobândească „ toate libertățile de care se bucură națiunile cele mai înaintate. "
Una din acțiunile conduse cu perseverență de Al. I. Cuza, pe linia întăririi autonomiei țării, a fost legea care declara autocefalia Bisericii Române. Totodată s-a introdus și calendarul gregorian, trecându-se de la 31 decembrie 1864 direct la 13 ianuarie 1865.
Om fiind, și nu dintre cei mai perfecți, Cuza nu a fost scutit de un șir de greșeli. Poate că una dintre cele mai regretabile, care a contribuit mult la izolarea sa, a fost îndepărtarea lui Kogălniceanu, în urma intrigilor, după ce aproape un an și jumătate îi fusese un colaborator atât de util și apropiat.
Kogălniceanu era și el vanitos, uneori tiranic. Cu toate acestea era o personalitate proeminentă a epocii. Plecarea sa i-a cauzat mult rău domnitorului, șubrezindu-i pozițiile politice. Convins că impulsivul Cuza a început să se sature de el, Kogălniceanu îi cerea să i-o spună în față: „ Nu voi lua cu mine altă părere de rău decât aceea de a vedea că, o dată noi duși, toate faptele noastre cele mari și toate lucrările noastre se vor duce pe gârlă. "
Peste câțiva ani, când nu va mai fi domn, întâi ni ndu-l la Viena, Cuza îi va spune cu un sentiment de tardivă remușcare: „Ești răzbunat! Căci n-ai căzut tu am căzut eu. "
După șapte ani de glorioasă domnie Al. I. Cuza a părăsit scena istoriei la 11/ 23 februarie 1866. Evenimentele care au precedat actul abdicării pun în evidență strălucita gândire politică a lui Cuza, înaltul său patriotism. Domnia lui a parcurs succesiv mai multe etape, realizând, la capătul fiecăreia dintre ele, asemenea transformări încât se poate spune că acești șapte ani au reprezentat o adevărată epocă revoluționară pe drumul progresului poporului român.
Obiectivul cel mai important al politicii domnitorului a fost acela de a rupe legăturile de suveranitate cu Poarta Otomană, de a înlătura „garanția" celor șapte puteri, de a afirma independența țării sale. Nemulțumirea acestor puteri a evoluat în raport direct cu pașii succesivi ai afirmării independenței pe care îi realiza Cuza.
Domnitorul român era supus presiunii puterilor garante îngrijorate de cursul ascendent al unirii și independenței românilor. Tocmai de aceea domnitorul s-a adresat la 1 octombrie 1865, împăratului Franței, expunându-i obiectivele politicii sale și dificultățile inerente pe care a trebuit să le depășească. în această scrisoare către Napoleon III, Cuza s-a declarat gata să abdice „ lăsând un tron pe care eu nici nu l-am visat, nici nu l-am căutat, "și a apreciat că „ retragerea mea poate să consolideze independența României". Scrisoarea a rămas fără răspuns din partea împăratului Franței. Din acest gest, Cuza a înțeles că politica franceză ceda influențelor puterilor ostile Unirii și că singura alternativă pentru a contracara încercările acestora de a reveni asupra Unirii, era sacrificarea sa în favoarea unui prinț străin. El a declarat de mai multe ori, atât înainte de 11 februarie 1866 cât și mai târziu, că nu a privit calitatea de domnitor decât ca un „depozit sacru" al aspirațiilor poporului său. lată de ce nu a calificat niciodată evenimentul de la 11 februarie 1866 altfel decât ca un act politic de consolidare a statului român unit. Abdicarea lui Cuza apare ca un act politic de profund patriotism al domnitorului care, așa cum scria marele istoric A. D. Xenopol „dovedește în primul loc, a lui dezinteresare și deci a lui iubire de țară. . ., încât, ca un soare ce apune, aruncă razele sale luminatoare asupra întregului tablou al domniei lui și ne dă cheia înțelegerii tuturor strădaniilor sale. "Ostenit de atâtea hărțuieli, cu sănătatea zdruncinată, Al. I. Cuza părăsea România pentru a nu o mai vedea niciodată, deși contribuția sa la realizarea tânărului stat unitar fusese din cele mai importante.
În acea seară de duminică 13 februarie 1866 își lua rămas bun cu multă demnitate de la membrii noului guvern și ai Locotenentei Domnești, care ținuseră să fie de față „Dea domnul să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. " Apoi descoperindu-se, strigă emoționat: Să trăiască România!" Al. I. Cuza pornea pe drumul pribegiei. La graniță îmbrățișa santinela română, salutând astfel țara de la care își lua rămas bun pentru totdeauna.
În ziua de 15 mai 1873, răpus de o boală de inimă, Al. I. Cuza se stinse sub privirile neputincioase ale soției sale, Doamna Elena. Aduse în țară, rămășițele sale pământești și-au găsit odihna în țărâna Moldovei strămoșilor săi.
Moartea lui Cuza a însemnat un adevărat doliu național; o dată cu el, țărănimea îngropa și speranța că fostul domnitor ar putea reveni pentru a-i face dreptate. în toată Moldova și în toată țara clopotele băteau a jale, vestind sfârșitul marelui domnitor. Cu ochii înotând în lacrimi, poporul simțea că a pierdut un sprijin, o nădejde. Cuza își câștigase pentru totdeauna un loc în marea și recunoscătoarea inimă a mulțimilor.
Cu această tristă ocazie, M. Kogălniceanu a spus: „Nu este în lumea aceasta totul deșertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele care sunt nepieritoare. Cuza n-are nevoie de istoriograf, căci singur și-a scris istoria prin legile și actele sale. Nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui. . . "
Alexandru loan Cuza, beneficiind de sprijinul unor mari personalități, dominate de aureola lui Mihail Kogălniceanu, a domnit cu destule frământări, șapte ani, dar a reușit să rămână de-a pururi în Istoria României și în sufletul poporului de rând, pentru care a sacrificat totul, inclusiv tronul. După cum afirma istoricul Constantin C. Giurescu, „Cuza a fost un mare patriot, punând întotdeauna interesele și nevoile Țării mai presus de ale sale, făcând întotdeauna abstracție de persoana sa. Tot ce era național, tot ce privea neamul a găsit la el înțelegerea cea mai deplină, de aceea enatural ca el să fi gândit și la românii din Ardeal și la aceia din Basarabia și la aceia din Macedonia. Complet dezinteresat, ca mulți de altfel din generația lui, Cuza n-a căutat să facă avere cât a fost Domn.
Închipuirea poporului, atât de bogată, i-a atribuit lui Cuza în afara calităților sale reale, însușiri pe măsura dorințelor maselor populare. Ele doreau întruchipate în domnitor vitejia, bunătatea, spiritul de dreptate.
Chiar dacă a avut unele slăbiciuni și scăderi omenești, Al. I. Cuza a rămas în istoria noastră ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului
nașterii sale, în 1920, N. lorga spunea despre Al. I. Cuza că în ciuda unor aparențe
care mascau un suflet onest, nobil și tare, el e în adevăr Voievodul, după vechea datină a lui Ștefan cel Mare. în el se încorporează nația cu nevoile cele mai adânci și aspirațiile cele mai înalte". Dacă ar dori cineva „să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă-Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa și că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul. "
Încă în viață fiind, se creaseră despre el numeroase legende, mai toate având un tâlc exprimând o dorință a poporului care-l dorea drept și bun cu cei mici, aspru și necruțător față de împilatori, adică față de boieri, de negustori și călugări. Era transpunerea modernă a vechilor legende și basme populare, în care binele învinge întotdeauna răul.
Cuza rămâne pentru totdeauna cel dintâi domn al țărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, și încă în unanimitate în ambele țări. Ales nu ca un nume mare, răsunător, însă târând după el și amintirea nefastă a trecutului, ci ca un om nou, întruchipând voința națională.
Pentru multe din faptele sale, a meritat recunoștința nu numai a contemporanilor, ci și a generațiilor următoare. El n-a avut parte de blestemul cuvenit tiranilor detronați, ci dimpotrivă, mulțimile l-au regretat. Zadarnice au fost încercările vrăjmașilor de a-l detrona din sufletul, din amintirea și recunoștința purtată de masele largi ale poporului, care îi pomeneau numele cu venerație întrucât fusese călăuzit în acțiunile sale de idei înaintate, progresiste.
Faptele și atitudinea sa fermă, în împrejurări hotărâtoare pentru dezvoltarea noastră națională, l-au impus ca un om de mare curaj, înțelepciune și tact, ca pe un patriot înflăcăratDe atunci și până în zilele noastre, Al. I. Cuza a rămas una din cele mai populare figuri istorice, căreia poporul avea să-i păstreze amintirea cea mai vie, înscrisă nu numai pe frontispiciul Universității din lași, întemeiată în anii domniei lui, ci și în inima caldă și mare a poporului recunoscător. Trecerea timpului nu va face să pălească niciodată strălucirea numelui său ce figurează la loc de cinste în Panteonul marilor făuritori ai istoriei noastre.
O figură de seamă a istoriei românilor o reprezintă
marea personalitate a luiMihail Kogălniceanu. Mare
om politic de obârșie moldoveana, orator neîntrecut, avocat, istoric, scriitor, publicist, reprezentant al revoluției de la 1848 din Moldova, el a fost unul dintre cei mai importanți români din generația sa. 13
Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la lași. Era fiul vornicului llie Kogălniceanu și al Catincăi Stavila, „ coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea-Albă. " Primele învățături le capătă acasă de la călugărul maramureșean Gherman Vida, apoi urmează pensionul francez al exofițerului Cuenim și școala împreună cu Al. I. Cuza, V. Alecsandri, Matei Milo. Urmează studii literare strălucite la Luneville (Franța), istorice și juridice la Universitatea din Berlin. în anii studenției a publicat un studiu despre țigani (Leipzig, 1837)și „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Vlaques transdanubiens (Berlin, 1837).
Intrând în conflict cu domnul Moldovei, prințul Mihail Sturza, care era preocupat de influențele radicalismului vestic asupra domniei sale, Kogălniceanu nu a mai putut să-și dea doctoratul și a fost nevoit să se întoarcă în țară.
Reîntors la lași, a continuat să publice în liniște, fondând o rețea de reviste, dând o noua orientare literaturii române, în sensul specificului național („Alăuta românească", 1838; „ Arhiva româneasca", 1840; „Calendar pentru poporul român", 1842; „Propășirea", 1843).
În 1839 redactează „Foaea sătească a prințipatului Moldovei", publicație nevinovată de economie rurală cu efecte modeste dar sigure. încă din 1838 deschidea subscripția pentru o ediție completă, după mijloacele de atunci, a operelor
lui Dimitrie Cantemir, în colaborare cu C. Negruzzi. Kogălniceanu avea să scrie „ViațaDomnului", avea să traducă din franțuzește „Istoria Imperiului Otoman", din nemțește „Descrierea Moldovei".
În 1840 devenea, alături de C. Negruzzi și V. Alecsandri, unul dintre directorii Teatrului Național, începând să publice „Repertoriul Teatrului Național din anul 1840-1841".
Tot în 1840 apare și „Dacia literară", întâia revistă literară bine organizată, care nu avu nici ea îngăduința de a continua mai mult de un an. Revista se deschide cu o „Introducție" în care Kogălniceanu își propunea să continue activitățile lui Heliade și a lui Asachi, care se socoteau inițiatorii presei românești. Scopul pe care și l-a propus Kogălniceanu era să îmbogățească literatura „cu producțiile românești fie din orice parte a Daciei", să reproducă scrieri originale pentru ca „întocmai ca într-o oglindă să se vadă scriitorii moldoveni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său". Deși revista „Dacia literară" s-a publicat numai un an, ea a contribuit la apariția unor scriitori demni ai neamului său.
În 1843 Kogălniceanu este profesor la Academia Mihăileană. Nimic nu poate fi mai plin de semnificații pentru maturizarea conștiinței naționale decât cuvântul de deschidere a cursurilor de istorie, pe care l-a rostit Mihail Kogălniceanu:„Eu privesc ca Patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istorie națională istoria Moldovei întregi înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania".
În perioada 1843-1844 ideile sale reformiste au început să-i creeze probleme.
Cursul său de istorie a fost suspendat de către consulul rus în 1844, pașaportul i-a fost ridicat în timpul unei călătorii la Viena și a fost închis pentru scurt timp când s-a întors în țară. Domnitorul Mihail Sturza, cu care intră în conflict, îl exilează la Rașca (o lună, în 1844). în 1845 s-a implicat în mișcarea națională și culturală din Muntenia.
În 1845-1847 la Paris s-a alăturat „ Asociației studenților români", care includea pe Ghica, Rosetti și Bălcescu.
Odată cu izbucnirea revoluției de la 1848, Kogălniceanu a devenit o personalitate politică națională importantă, cu toate că nu a participat direct la revoluție. Din condeiul lui au curs numeroase pamflete care-l atacau pe Sturza și în iulie 1848 a fost pusă o recompensă pe capul său, care l-a determinat să se refugieze la Cernăuți (Bucovinaupă căderea domnitorului Sturza, începe lupta pentru Unire și pentru independența României.
Kogălniceanu a devenit membru al Comitetului Central revoluționar din Moldova aflat în exil, fiind liderul și purtătorul de cuvântai acestuia. Una din bornele de hotar ale procesului de emancipare în spiritul european al acelui „secol al naționalităților", o reprezintă faimosul document adresat de Kogălniceanu conducerii abuzive a Protectoratului Rusesc, memoriu intrat în istorie sub numele „Dorințele Partidei Naționale din Moldova".
Expunerile sale despre „Dorințele Partidei Naționale" (august, 1848) au reprezen-tat un excelent manifest polemic și au arătat năzuințele revoluționarilor pașoptiști. Aceștia cereau: autonomie internă, libertăți civile și politice, desființarea claselor privilegiate și unirea Moldovei cu Muntenia. Kogălniceanu a publicat în același timp „Proiect pentru Constituția moldoveana" care arăta cum ar putea fi transpuse aceste idei în realitate.
O epidemie de holeră l-a forțat să plece din Bucovina în Franța (1849, ianuarie) unde a continuat să militeze pentru cauza română.
Paradoxal, frustrarea și eșecul revoluției din Moldova din 1848 au fost recompensate în 1849, când în urma Convenției de la Balta-Liman din aprilie, Grigore Ghica, un reformist liberal și unionist a fost numit domnul Moldovei (1849-1856) de către sultan. împreună cu el au venit la lași Kogălniceanu, Cuza și alți pașoptiști, pe care Ghica i-a instalat repede în noua administrație.
O nouă epocă a răsărit și combinată cu războiul Crimeei a dus la realizarea în anii cincizeci-șaizeci a multora dintre „dorințele Partidului Național", redactate în 1848.
Kogălniceanu a ocupat diferite poziții guvernamentale înalte după 1849, a continuat să scrie, să se implice în activități culturale și a devenit principalul lider al mișcării unioniste care a dus la crearea statului român național prin unirea Moldovei cu Muntenia. Implicarea sa în campania electorală pentru alegerile din Divanul ad-hoc a dus la înlăturarea opoziției și triumful Partidului Național în dubla alegere a lui Cuza în 1859.
În perioada 1859-1865 Kogălniceanu a fost de mai multe ori prim ministru și geniul din spatele reformelor interne ale lui Cuza, care includeau: secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, și reforma agrară, în 1864. La abdicarea lui Cuza, în1866, Kogălniceanu l-a urmat pe domnitor și a continuat să fie liderul reformei liberale și pragmatice din România. A fost de multe ori membru al cabinetului (guvernului), chiar ministru de externe 1877-1878, când România și-a câștigat independența. La 9/21 mai 1877, într-o conjunctură internațională favorabilă, România și-a proclamat independen-ța de stat. Ministrul de externe Mihail Kogălniceanu declara cu mândrie în Parlament: „ Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare. "
Cu demnitate, cu mult tact și o remarcabilă abilitate în mânuirea mijloacelor diplomatice, Kogălniceanu cerea agenților diplomatici să apere cu fermitate dreptul României de a ocupa în familia europeană un loc egal cu al altor state suverane".
A fost ales membru al Academiei Române în 1868. Din cauza temperamentului și educației conservatoare, Kogălniceanu a fost un naționalist democratic, dar nu a fost un radical. El credea în guvern constituțional, drepturi civile și alte poziții liberale, dar acorda importanță națiunii și nu individului.
Aceste atitudini prudente erau tipice generației moldovene de la 1848.
Ca politician, orator și lider cultural Mihail Kogălniceanu a jucat roluri importante în dezvoltarea României moderne, pentru mai bine de jumătate de secol, înainte, în timpul și după 1848, rămânând în conștiința neamului ca un român adevărat.
Atunci când a avut loc consultarea românilor cu privire la viitorul celor două Principate, Moldova și Muntenia, în cadrul așa numitelor” divane ad-hoc", s-a hotărât unirea Principatelor și aducerea la conducere a unui Principe dintr-o familie domnitoare străină.
După domnia de scurtă durată a lui Alexandru loan Cuza, în anul 1866, Locotenenta Domnească l-a adus la putere pe tânărul de numai 27 de ani,
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol s-a născut la Sigmaringen, în sudul Germaniei de astăzi, în ziua de 7/20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției sale, JosefinaDupă terminarea cursurilor secundare, Carol a urmat școala de cădeți din Munster, iar apoi, în 1857, școala de artilerie de geniu din Berlin.
El s-a remarcat, pe când avea gradul de locotenent, în războiul austro-germano-danez, participând la asediul cetății. în 1866, după ce Contele Filip de Flandra refuzase tronul Principatelor Unite, șeful diplomației române, liberalul Ion C. Brătianu a plecat în Germania pentru a-l aduce în țară pe Principele Carol, care se înrudea cu împăratul Germaniei, Wilhelm I, și care fusese ales la sugestia lui Napoleon al lll-lea.
lată un fragment din adresa prezentată de delegația română Principelui Carol, prin care i se comunica actul alegerii fiului său ca domn al României: „Poporul român a simțit ca orice popor june care aspiră. . . și care are conștiința puterii sale, că cea dintâi condiție de existență pentru o națiune este de a stabili principiul stabilității în patrie.
După exemplul și al altor națiuni, el și-a ales Suveranul său credincios afară din sânul său într-o familie de sânge regal, având tradițiuni glorioase și istorice".
După o călătorie incognito plină de peripeții, cu trenul pe ruta Duseldorf-Bonn-Freiburg-Zurich-Viena-Budapesta, pe data de 8 mai 1866, Carol a ajuns la Baziaș, unde s-a îmbarcat pe un vapor dunărean care l-a dus până la granița cu România. El avea un pașaport fals, călătorind deghizat ca om de afaceri, pentru că între Germania și Austria exista la acea dată o stare conflictuală.
La 10 Mai 1866, Carol a sosit la București, capitala României, fiind întâmpinat de mulțimi entuziaste. Acest moment a reprezentat nașterea Dinastiei, și în același timp începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească. România avea încă, la acea vreme, statut de țară aflată sub suzeranitate turcă. Principele Carol a primit titlul de Domnitor și a jurat credință în fața adunării parlamentare: „Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit Român. . . Cetățean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărți cu voi soarta cea bună, ca și pe cea rea".
În 1869 Domnitorul Carol s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied, iar în 1871 se năștea Măria, prima principesă română din Dinastia de Hohenzollern. Din păcate, Măria a murit de scarlatină la numai trei ani, iar cuplul princiar nu a mai avut urmași.
Primii ani ai domniei, nu au fost prea ușori pentru Carol. Domnitorul s-a adaptat destul de greu la o nouă cultură și limbă, la modul balcanic, agitat de a facepolitică în Principatele Unite, fiind, în jurul anului 1870, la un pas de abdicare. Nu avea, însă, să treacă prea mult timp până când Carol avea să se remarce, conducând armatele ruso-române în timpul războiului pentru independență.
Proclamarea Independenței României la 9 Mai 1877 a constituit un moment extrem de important în dezvoltarea statului modern român, moment la care Carol a avut o contribuție esențială. Armata română, sub comanda directă a Prințului Carol I, a trecut Dunărea și a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusă de Osman Pașa (10. 12. 1877). Independența a fost pecetluită cu sângele vărsat din belșug de Armata Română, lucru ce i-a conferit valoarea și legitimitatea maximă pe care le poate avea un fapt politic.
Afirmarea României ca țară europeană independentă a făcut necesară schimbarea statutului ei de Principat. Astfel, în 14/26 martie 1881 Parlamentul a votat o nouă formă de guvernământ – regatul . Noua Constituție, inspirată după cea belgiană (din 1831), care a fost promulgată în 1866 și s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constituțională.
La 10 Mai 1881 se proclama Primul REGAT Român, iar perechea princiară Carol și Elisabeta devenea primul cuplu de monarhi constituționali. Evenimentul a fost adus la cunoștința tuturor cancelariilor europene, micul regat românesc intrând în rândul țărilor monarhiste moderne. 10 Mai 1881 este ziua în care Regelui Carol I i-a fost pusă pe cap o coroană confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna, ziua în care bardul de la Mircești, V. Alecsandri a scris versurile viitorului imn regal și poezia „ 10 Mai ", care a devenit imn intonat în ziua Națională a României -10 Mai, decenii la rând. După proclamarea Regatului, Carol I I-a desemnat ca moștenitor al tronului pe Ferdinand, cel de-al doilea fiu al fratelui său mai mare. Prin aceasta se asigura continuitatea Dinastiei de Hohenzollern pe tronul României.
Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol au dus la schimbări majore în viața statului român. Regele era un om extrem de sever și disciplinat, cu o moralitate impecabilă. El a încercat toată viața să impună colaboratorilor stilul său meticulos și exact. Regina Elisabeta spunea despre soțul ei că „ și în somn poartă Coroana pe cap".
România a parcurs o perioadă de dezvoltare marcantă, atât în domeniul economico-social cât și în cel al culturii.
Primii ani ai domniei lui Carol I s-au caracterizat, între altele, prin acțiuni permanente de întărire a regalității, a monarhiei constituționale în România
De la prima sa vizită la lași, Carol I a denumit capitala Moldovei ca a doua sa reședință. După 1871, când devine evidentă întărirea regalității, Carol și-a fixat reședința de vară la Sinaia, iar relația sa cu orașul lași devine doar culturală și edilitară.
Din acest punct de vedere autorii prezintă câteva din acțiunile lui Carol I, pentru restaurarea unor monumente ale arhitecturii religioase și laice. Trebuie subliniat faptul că, până la încoronarea lui Carol I, orașele României nu aveau statui publice. Astfel orașul lași a primit, ca donație din partea lui Carol I, prima sa statuie, cea a lui Grigore III Ghica; ultima statuie realizată la lași cu contribuția financiară a regelui a fost cea a lui Al. I. Cuza. Printre edificiile construite la lași în această perioadă se număra Teatrul Național și Universitatea.
Toate acestea dovedesc efortul material, moral și spiritual al regelui Carol I pentru dezvoltarea edilitară și urbană a orașului lași în timpul domniei sale.
Un alt moment semnificativ al domniei lui Carol I – unii istorici considerându-l punctul de apogeu – apare după campania din 1913, de pacificare a Bulgariei și obținerea Cadrilaterului, străvechi teritoriu românesc, unde dăinuiesc importante relicve ale simbiozei daco-romane, pământ aflat în componența Statului Medieval Țara Românească încă din preajma anului 1380, sub domnia lui Mircea cel Bătrân.
La declanșarea Primului Război mondial, Regele Carol nu s-a opus hotărârii Consiliului de Coroană de a nu se alătura Germaniei, dar acest moment a însemnat pentru el o grea lovitură, lată portretul suveranului român, creionat de ambasadorul Franței, Maurice Paleologue, în ajunul războiului din 1914-1918: „Hohenzollern, prin naștere, german prin educație, gust, caracter și toate ideile sale în raporturile intime cu curțile de la Viena și Berlin, el se considera reprezentantul providențial al germanismului".
în 1914, Regele Carol I avea să închidă ochii, la vârsta de 75 de ani, lăsându-l pe nepotul său, Ferdinand, să înfăptuiască ceea ce el nu putut să facă: pornirea la luptă, în fruntea armatelor române, împotriva țării sale natale și unirea provinciilor românești într-un singur stat. Pe patul de moarte, el îl indemna pe Ferdinand: „Luptă în război, comandă trupele române ca să integrezi Transilvania ca parte a României". Austerul rege Carol a domnit 48 de ani, cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare. Faptele din îndelungata sa domnie nu au dezmințit nici una din declarațiile sale adresate poporului nostru căruia i-a rămas devotat până la moarteCarol se odihnește la Curtea de Argeș, în Biserica Episcopală, unde după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată și credincioasa lui soție, Elisabeta.
Regina Elisabeta s-a născut la 29 decembrie 1843
la Neuwied, în Germania. A fost o aristocrată, a cărei copilărie a fost umbrită de boala din familie. A fost educată acasă, învățând temeinic și cunoscând franceza, engleza, greaca și latina. A călătorit în Rusia și Anglia. Poliglotă, având o solidă cultură muzicală și artistică, în 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătorește cu Domnitorul Carol I al României. Tânăra pereche princiară este primită cu căldură de populația românească. La 10 Mai 1881 a fost încoronată ca Regină a României. Elisabeta a devenit puternic interesată de noua ei țară, mai ales ca o consolare după pierderea unicei sale fiice adorate, de patru ani, Măria (1874).
A învățat limba română, întemeind școli și alte instituții și traducând manuale școlare.
Cu o putere de muncă neobișnuită își consacra întreaga activitate unor opere de binefacere, fondând societăți de caritate și azilul „Elena Doamna", societățile „Furnica", „Țesătoarea" și azilul de bătrâni „Elisabeta", societatea „Vatra luminoasă" și altele.
În timpul războiului din 1877 -1878 a întemeiat Institutul Surorilor de Caritate. Activitățile ei în această sferă i-au atras denumirea de „ Mama răniților".
Iubitoare și creatoare de artă și literatură, era o bună cunoscătoare și interpretă de muzică – canto, clavir, orgă, având în același timp și calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată și cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu și mulți alții . A organizat, în special la Castelul Peleș, serate muzicale și spectacole teatrale care s-au bucurat de participarea unor personalități de marcă ale artei interpretative românești. Mare admiratoare a lui George Enescu, l-a susținut moral și financiar. îl admira pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare romantic.
Încântată de frumusețea peisajului românesc, de sensibilitatea și bogăția folclorului românesc, Elisabeta începe să scrie delicate poezii și proză inspirate din realitățile românești. Sub pseudonimul Carmen Sylva (cântecul pădurii) își semnează creațiile literare.
A lăsat posterității numeroase lucrări scrise în germană și traduse ulterior de către George Coșbuc, Adrian Marin etc. Principalele volume au fost: „Poezii românești", Cugetările unei regine", „Poveștile Peleșului"(vândute în peste un milion de exemplare), „Vârful cu dor", „Cuibul meu", Cântece din valea Dâmboviței", „Cântecele mării". „Noi, femeile devenim poete – spunea Carmen Sylva – ca și toamna care respiră în fiecare adiere a aerului, în fiecare rază, în ultima înflăcărare a soarelui ce apune".
Natură romantică, sensibilă, poeta scrie sub influența curentelor epocii, romantismul și simbolismul, fiind influențată de atmosfera culturală a epocii. Stăpânește arta descrierii, a portretului, iar subtilitatea imaginației si plasticitatea stilului ne fac să trecem peste stângăciile prozodice și peste prima impresie de artificial.
Simțea chemarea pădurii, iubea cântecul pădurii, iubea cântecul păsărilor și veșnic neastâmpărata mare. Codrul îi era frate bun, iar în mare vedea viața însăși cu zbucium, cu legănat de valuri și strigăt de pescăruși. Marea „ Vrea să dănțuiască / Mlădiind brațele în pornire nebunească / și cânta, atât de minunată, cânta".
Din aprilie 1881 a devenit membră de onoare a Academiei Române.
În ultimii ani de viață era văzută adesea în cerdacul căsuței de la Constanța, aproape de malul mării, la intrarea în port. Fire prietenoasă, distinsă, o umbră albă gânditoare făcând semn cu mâna vapoarelor plecate într-o direcție necunoscută, aceasta era ultima imagine a Elisabetei cu care se obișnuiseră constănțenii, care o priveau cu căldură și admirație.
La 1 februarie 1916, în timpul primului război mondial, Elisabeta, delicata și sensibila Regină a României închidea ochii pentru totdeauna, la reședința sa din Sinaia.
O fâlfâire de aripă pierdută în spuma unui val, un gând curat, un vers de dor pentru tot ceea ce înseamnă frumusețea acestei lumi: aceasta a fost Carmen Sylva.
Cuplul regal Carol I și Elisabeta își doarme somnul de veci la Mănăstirea Curtea de Argeș, respectați de întregul nostru popor.Realizatorul zborului mecanic, primul om care a reușit să se desprindă de sol cu un aparat mai greu decât aerul, conceput prin proprie inventivitate,
Traian Vuia16, s-a născut în comuna Surducul Mic, astăzi Traian Vuia, în județul Timiș, în vecinătatea graniței româno-ungare.
A urmat școala generală în satul său apoi, studiile secundare la Liceul de Stat din Lugoj, promovând examenul de bacalaureat în 1892, ca șef de promoție. Ca elev de liceu era pasionat de matematică, fizică și tehnică. De aceea studiile superioare Ie-a urmat la Budapesta, oraș în care a frecventat un an de zile Școala Politehnică, secția mecanică, pe care a trebuit s-o întrerupă din cauza problemelor financiare, înscriindu-se la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1901. Principalul motiv a fost posibilitatea de a munci și de a câștiga ceva bani ca să se întrețină (la Politehnica nu putea să realizeze acest lucru).
Obține titlul de doctor în științe juridice cu disertația „ Militarism și industrialism, regimul de Stat(u) și de Contract(u)".
Preocupat încă din copilărie de aparatele de zbor, pașii lui Traian Vuia se îndreaptă în anul 1902 spre Paris, care era considerat în acea vreme centrul lumii aeronauticii. Aici studiază reviste și monografii de specialitate referitoare la problema zborului mecanic și la construcția aeronavelor mai grele decât aerul, consultându-se cu precursori ai aviației – G. Besancon, Santos-Dumont, Ferber, Tatin.
La 16 februarie 1903 Vuia prezintă la Academia de Științe un memoriu asupra invenției sale intitulat „Proiect de aeroplan-automobil" . Comisia specială de aeronautică a considerat acest proiect o utopie și l-a respins, scriind: „ Problema zborului cu o mașină mai grea decât aerul nu poate fi rezolvată și este doar un vis. Vuia nu a renunțat și a cerut licența de la Oficiul Industrial de Proprietate din Franța. La 17 august 1903 a obținut brevetul de invenție francez nr. 332. 106, pentru aeroplanul-automobil. Hotărât să-și dedice întreaga viață acestui țel a început să construiască mașina zburătoare în iarna lui 1902. In ciuda multor dificultăți-principală fiind lipsa banilor – și-a urmat visul.În toamna anului 1904 a început să construiască un motor care era tot o invenție proprie, pentru care a primit licența de la Marea Britanie. Mașina zburătoare a fost numită „Vuia I " și era un avion simplu cu aripi ridicate.
Traian Vuia a construit astfel un avion monoplan cu cadru din țevi de oțel, cu aripi din pânză de in impermeabilă, întinsă pe un schelet metalic și având forma aripilor liliacului, echipat cu motor cu anhidridă carbonică, cu o singură elice și cu tren de aterizare prevăzut cu roți pneumatice (înainte, decolarea depindea de mijloace externe: catapulte, cablu de lansare etc. ) Primul motor de aeroplan a apărut în 1903 construit de frații Wright. Motorul lui Vuia a fost al doilea din lume, care a funcționat la o mașină zburătoare (motorul se află expus la Paris în Muzeul Aerului, iar copia sa se găsește la București la Muzeul Militar Central). Elicea a fost construită de Tatin, care văzând că aeroplanul devenea realitate s-a hotărât să-l ajute.
În timp ce-și construia aeroplanul, Vuia a primit vizita unor importante personalități franceze ale aviației, care au rămas surprinse de faptul că el folosea doar o elice. Replica lui Vuia a fost:„ N-am văzut niciodată o pasăre care să aibă mai mult de două aripi".
Nimeni, în afară de cei ce-l ajutaseră la construirea aeroplanului, nu credea în reușita zborului, dar încercările sale erau urmărite de toți, cu interes.
Cu acest aparat „ Vuia I "el a efectuat epocalul zbor de la 18 martie 1906, pe terenul de la Montesson, dovedind lumii că zborul mecanic este posibil.
Văzând că vremea este prielnică, Vuia s-a decis să zboare. La orele 15 și-a montat motorul și după cinci minute mașina a început să se miște, pe o distanță de 50 de metri. Aparatul a părăsit solul, ridicându-se ia o înălțime de un metru, dar după 12 metri s-au ivit probleme la elice și Vuia I a aterizat.
Vuia era fericit de izbânda sa. Pionier al aviației mondiale, Vuia a fost primul inventator din lume, care a construit și a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, care a decolat și a aterizat, folosind mijloacele proprii de bord. Acest eveniment a fost puter-nic mediatizat pentru că zborul fusese controlat oficial.
Traian Vuia a realizat prima aripă de avion cu incidență variabilă în zbor, a susținut și aplicat, la aparatul construit de el, principiul unei singure elice tractive și a reali-zat primul aeroplan cu aripi pliante.
În august 1906, a construit aeroplanul „Vuia I bis" cu care a făcut numeroase experiențe. Aparatul de zbor „Vuia II" construit în 1907, cu performanțe superioare, echipat cu motor Antoinette de 25 CP, a fost expus la primul Salon Aeronautic, de la Paris.
La 27 martie 1907, Vuia, Santos – Dumont și Bleriot au participat la un miting aviatic, la Bagatelle. Numai Traian Vuia a reușit în încercarea sa de a zbura, în timp ce ceilalți nu au putut nici măcar să se ridice de la sol.
Unii istorici ai aviației pretind că Vuia ar fi plagiat avionul lui Clement Ader, ce a încercat să zboare în anul 1907. Dar existau mari diferențe între cele două aparate: cel al lui Clement avea aripi foarte diferite și poate din această cauză nu a reușit în încercarea sa.
În anul 1907 – după succesele înregistrate în zbor- Vuia spunea că problema zborului a fost complet rezolvată. Mai târziu el declara: „ Creația avionului a fost terminată în 1906. După acest eveniment constructorii au industrializat aviația, care reprezenta o misiune foarte importantă deoarece se confruntau cu o nouă mașină.
Este clar că avionul a fost creat în Franța, cu toate că frații Wright pretindeau că ei l-au realizat. Când au venit în Franța au folosit același procedeu de a decola pentru a demonstra că ei sunt adevărații inventatori. Acestea trebuie repetate pentru că mulți le uită". (Memoriile lui Traian Vuia, 1955)
Între anii 1918 -1921 Vuia a realizat două tipuri de elicoptere experimentale, pe aerodromul de la Juvissy și la Issy-les-Moulineaux, cu care a adus o contribuție esențială la progresul zborului vertical.
O altă mare invenție a sa a fost, în 1925, generatorul de abur original cu combustie internă și ardere catalitică, cu care a realizat generatoare de abur, de foarte înaltă presiune, 100-200 de atmosfere, față de 10 atmosfere cu cât se lucra în epoca aceea. Acest tip de generator de abur, cu circulație forțată unică, cu presiune și temperatură înaltă și cu randament termic ridicat, se aplică astăzi, în toate centralele termice.
În perioada 1928 – 1932, Traian Vuia, împreună cu un colaborator al său, Emmanuel Yvonneau, a brevetat în Franța diverse tipuri de generatoare cu abur.
Eminent om politic, patriot, și luptător pentru libertate, Traian Vuia a constituit la 30 aprilie 1918 Comitetul Național al României din Paris, comitet care milita pentru unirea Transilvaniei cu România.Fire activă, în anii ocupației hitleriste adăpostește la Paris, în calitate de președinte al Frontului Național Român, ziarul „ La Roumanie Libre" și sprijină mișcarea de rezistență împotriva fascismului.
Traian Vuia a publicat o serie de articole cu descrierea și performanțele invențiilor sale: „ Projet d'aeroplan-automobil", în Compte Rendus de l'Academie de science" CXXXIV, Paris 1903; „Improved Aeroplane Motor", Londra 1904; „Zborul vertical", București 1922 ș. a.
A fost membru al Societății de Chimie din Franța, iar la 27 mai 1946, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Cu prilejul împlinirii a 84 de ani de la epocalul zbor realizat la 18 martie 1906, primăria din Montesson (Franța) a hotărât montarea unei plăci comemorative. De asemenea, o piață din localitate va purta numele lui Traian Vuia, iar bustul inventatorului român se află expus în localul primăriei franceze.
La 03. 09. 1950 în București se stingea din viață cel căruia îi datorăm primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, marele inventator român și pionier al aviației, Traian Vuia.
Prezentarea unor personalități marcante ale istoriei neamului ne întărește convingerea că rolul lor în societatea românească a fost deosebit, în momente hotărâtoare pentru națiunea română, pentru poporul român. Evident, manualele școlare rețin doar personalitățile devenite adevărate simboluri pentru români, din rațiuni științifico-metodice. Am încercat, prin creionarea epocii și faptelor unor mari Oameni ai Țării, să dovedim, încă odată, că ei își merită deplin locul, atât în tratatele științifice de specialitate, cât și în cărțile de școală. Faptele lor scot în relief calitățile cu care au fost înzestrați – conducători militari, diplomați, organizatori de țară, iubitori de cultură, atașați ideii de patrie – trezind admirația a generații de tineri. 17
Legendele și povestirile – adevărate mituri – țesute în jurul personalităților istorice, confirmă, credem, dragostea copiilor pentru eroii lor, căpătând în ochii micului școlar valoare de simbol, de erou de poveste, și așa Istoria Neamului rămâne una din „iubirile" dintâi din clasele primare.
Rațiuni de ordin metodic, dar și de suflet, ne-au determinat să nu ne oprim decât la unele figuri ale istoriei românilor, deși, istoria modernă românească ne oferă și alte remarcabile exemple de personalități dăruite patriei române. Pentru toți considerația noastră este la fel de înaltă, și recunoștința la fel de puternică.Din galeria acestora din urmă nu pot lipsi: regele Ferdinand, regina Măria, Ion C. Brătianu, luliu Maniu, mareșalul Ion Antonescu, la care s-ar adăuga marile figuri ale culturii noastre moderne, începând cu M. Eminescu și terminând cronologic cu istoricul N. lorga. Credem că o lucrare distinctă de acest tip s-ar putea ocupa pe îndelete și de Oamenii Mari ai epocii contemporane.
Dincolo de toate, reafirmăm ideea că, un popor este receptat în exterior prin valorile sale, sunt” cartea lui de vizită", este ceea ce putem considera „părticica" din tezaurul universal.
Modul în care activitatea personalităților istorice contribuie la cunoașterea mai profundă a trecutului Neamului nostru, faptele lor fiind îndreptar prețios pentru viitorii oameni adulți, va fi obiectul secvenței următoare din lucrarea noastră, considerații care au ca bază propria noastră experiență didactică, la care se adaugă, evident, întreaga activitate de până acum a învățământului primar românesc în predarea-învățarea istoriei naționale, considerațiile teoretice, metodice, cu privire la procesul didactic în general.
C A P I T O L U L III
CUNOAȘTEREA DE CĂTRE ELEVII CLASELOR PRIMARE A ACTIVITĂȚII ȘI TRĂSĂTURILOR PERSONALITĂȚILOR ISTORICE-FACTOR IMPORTANT ÎN OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREDARE-ÎNVĂȚARE A ISTORIEI ROMÂNILOR, ÎN EDUCAREA PATRIOTICĂ ȘI MORAL-CIVICĂ A ȘCOLARILOR MICI (ASPECTE METODICE)
“ Ceea ce pentru noi, maturii, apare ca un fapt cunoscut și chiar arhicunoscut, pentru cei mici constituie o noutate indiscutabilă, cu care își înzestrează conștiința, fără alt efort decât cel al recepționării unor nume și întâmplări interesante, atrăgătoare, dragi. Adică e vorba de istoria învățată, deprinsă din epoca jocului și a poveștilor. Și dacă scuturăm cugetele și ne gândim bine, cele mai impresionante povești sunt cele recepționate încă din copilărie și închise în inimă ca niște neprețuite relicve, devenite adevărate comori morale. ”
Educația moral-civică și patriotică, de la cea mai fragedă vârstă a tinerei generații, constituie un proces unic și continuu, care se realizează în toate etapele de dezvoltare a personalității elevilor.
Cerințele educației moral-civice și patriotice se stabilesc în raport cu vârsta și nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor avându-se în permanență în vedere asigurarea continuității procesului educativ.
Educația patriotică și moral-civică a elevilor se realizează prin conținutul întregului proces de învățământ, dar îndeosebi prin cel al limbii și literaturii române și al istoriei patriei. Istoria ca obiect de învățământ, dispune de valențe deosebite care contribuie la formarea unor valori moral-volitive, capacități intelectuale, atitudini, comportamente și aptitudini practice la tineretul școlar.
Punând în valoare trecutul glorios de luptă al poporului nostru, istoria contribuie la înțelegere a șitrăirea marilor transformări aduse de prezent, pune în evidență vitejia poporului român, a marilor
61
conducători care au luptat pentru libertate și independență națională. 1
Este cunoscut faptul că istoria are ca scop științific cunoașterea trecutului și înțelegerea legilor care guvernează evoluția omenirii, dar finalitățile etice de “ povățuitor’’ al vieții. Așa cum afirma Miron Costin”, Prin acele trecute vremi să pricepem cele viitoare’’așadar să învățăm din pilda înaintașilor. 2
Deci istoria se constituie efectiv într-o știință a trecutului și prezentului.
Istoria este considerată “ carte sfântă a unui popor, ea este proorocul care spune și strigă neâncetat: că fără frica de Dumnezeu și fără iubirea de patrie un popor nu poate trăi pe lume liber și nesubjugat. Istoria ne spune că poporul, când urmează legile lui Dumnezeu, când are bune purtări și nu-i stăpânit de patimi rele ajunge la un viitor fericit. ’’ 3
Tot referitor la importanța istoriei rămân valabile pentru totdeauna cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: “ Istoria este disciplina cea mai umană din toate. Nu există disciplină omenească prin care să ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și de viață. Unui profesor adevărat, nu-i va face plăcere să-i prezinte elevului exact ce a spus el și încă într-o formă cât mai simplă ceva ce a ieșit din mintea și judecata elevului. A familiariza elevii cu locul, cu oamenii, cu momente și monumente celebre ale trecutului nostru istoric, vizitând muzee prin excursii cu aceeași tematică privind trecutul nostru românesc se află cum arătăm. ” 4
Școala-acest mare făurar al personalității elevilor are cele mai propice condiții pentru o educație multilaterală dominată de fierbinte patriotism. Ea poate să lumineze, să adâncească, să descifreze și apoi să reconstruiască imaginile concrete locale, încărcate de istoria continuității noastre pe întreg teritoriul țării.
Marele poet antic, Ovidiu, scria că „nu poți iubi ceea ce nu cunoști”
Deci este de datoria noastră de dascăl să aducem istoria în fața copiilor și să-i pe ei în istorie pentru a-i cunoaște trecutul și ase mândri cu el iubindu-și eroii. Dar pentru realizarea acestui obiectiv „este necesar ca dascălii, pe lângă informație științifică și experiență metodică, să fie ei înșiși iubitori de istori, să transmită dragoste de Neam, Țară și Credință, dragoste pentru oameni, copiilor pe care îi au în grijă”.
Istoria îndeplinește mai presus de orice un important rol
educativ, accentul punându-se pe formarea convingerilor, cultivarea
sentimentelor, crearea acelor disponibilități pe care orice tânăr trebuie să le aibă ca bun patriot și bun cetățean. Dintotdeauna a fost nevoie de înarmarea tineretului, a întregului popor, cu cunoștința faptului că istoria poporului român a fost înainte de toate o luptă continuă pentru păstrarea ființei sale ca popor liber și neatârnat, o luptă pentru drepturi, viață mai bună și mai demnă.
Dezvoltând recunoștința și prețuirea față de strămoșii care cu sacrificii și jertfe uriașe au apărat ființa națională a poporului, au purtat steagul luptei pentru libertate și neatârnare, pentru dreptate națională și socială, trebuie să sădim în cunoștința oamenilor sentimentul răspunderii față de moștenirea înaintașilor, al hotărârii de a duce mai departe făclia progresului și civilizației pe pământul României.
Țara noastră, România, are o istorie de muncă, de creație, de luptă și eroism pe care datori sunt a o cunoaște și copii, a o iubi, cum se iubesc pe sine.
În decursul anilor petrecuți la catedră, în predarea-învățarea istoriei m-a preocupat identificarea unor metode cât mai potrivite de a face accesibile școlarilor idealurile naționale, să-i entuziasmeze pentru ele și să le cultive marile valori care definesc conduita umană în viața socială: setea de dreptate și adevăr, curaj civic, credința în triumful binelui și al omeniei, spiritul de sacrificiu pentru patrie, demnitatea și mândria națională.
Studiul istoriei patriei în clasele I-IV constituie un izvor bogat de învățăminte pentru școlarii mici. Istoria în această etapă școlară are un rol primordial în educarea sentimentului patriotic. Deasemeni literatura constituie o sursă inepuizabilă de educație patriotică, deoarece oglindește cu putere viața și trecutul înaintașilor noștri.
Cu ocazia evenimentelor sărbătorite la „1 Decembrie”, „24 Ianuarie” am încercat cu elevii din clasa a-I-a să călătoresc puțin prin istorie, ajutați de minunata culegere de povestiri a lui Dumitru Almaș care spunea: „Mi-a plăcut a mă osteni scriind <<Povestiri istorice>> cu gândul de a-i face să se simtă încă din anișorii când abia deschid ochii asupra lumii, că au buni și străbuni vrednici care se cuvin să fie iubiți și respectați”. 6
M-am străduit ca elevii clasei întâi să înțeleagă, să învețe și să simtă din povestirile istorice accesibile lor că pe acest pământ a trăit un popor de oameni harnici -daci- că ei aveau porturi, tradiții și obiceiuri asemeni celor de azi ale românilor de la munte.
Țara noastră deși era împărțită în „țărișoare” mai mici -Moldova, Țara Românească, Transilvania- toate erau locuite de români. Toți acești români au luptat când țara era în primejdie pentru a apăra pământul strămoșesc, chiar cu prețul vieții.
Am căutat să trezesc în sufletul elevilor sentimentede admirație față de figurile legendare ale istoriei noastre, de mândrie patriotică față de trecutul măreț al poporului nostru, spiritul lor de abnegație, pentru slujirea cu devotament a poporului.
Obiectivele operaționale pe care le-am urmărit au fost:
-copiii să cunoască armele, steagul și îmbrăcămintea dacilor;
-să recunoască pe români, dar și pe vrăjmași, după arme, îmbrăcăminte;
-să recunoască portretele marilor conducători:Decebal, Traian, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza.
Consider că la vârsta școlară mică se poate transmite din „abecedarul istoriei” că înaintașii noștri trebuie iubiți și prețuiți deoarece ne-au păstrat pământul, ne-au apărat, ne-au îmbogățit și înfrumusețat țara.
Din faptele de luptă și de muncă ale strămoșilor noștri, se adună treptat în inimile elevilor, o neprețuită comoară morală. Realitatea psiho-socio-afectivă a școlarilor mici ne dezvăluie unteren fertil în care se pot sădi impresii, emoții și sentimente pozitive în legătură cu unele fapte și figuri istorice. În acest sens ne putem sprijini pe particularități ca:
-puternica impresionabilitate și flexibilitate a sistemului nervos al copiilor, ce favorizează imprimarea în mintea lor a faptelor deosebite de luptă, de vitejie ale unor personalități care s-au detașat din rândul poporului, prin curaj, îndrăzneală, istețime în momente de grea primejdie pentru țară;
-tendința de a imita, specifică la această vârstă copiilor, poate fi valorificată prin perfectarea unor modele de acțiune și de comportare demne de urmat. Ei își manifestă deseori dorința de a semăna cu mari figuri istorice.
-bogăția în conținut a emoțiilor și sentimentelor care se pot manifesta în jurul unor evenimente, a unor persoane;
-creșterea rolului reglator al cuvântului care are greutate în povestirile istorice.
Cea mai îndrăgită cale de familiarizare a elevilor mici cu
din trecutul de luptă al înaintașilor, consider că este povestirea învățătorului prin îmbinarea unor imagini auditive cu unele vizuale. În unele situații, pentru a sublinia corect descrierea unor portrete fizice sau unele fapte istorice semnificative narațiunea am îmbinat-o cu lecturarea unor fragmente prezentate direct sau prin intermediul benzii magnetice.
Textele cu conținut istoric le întâlnim încă din clasa a II-a, prin ele se îmbogățesc și se aprofundează cunoștințele de istorie ale elevilor privind trecutul glorios al poporului nostru, faptele unor personalități din trecut –voievozi, revoluționari – contribuind la realizarea unor sarcini instructiv-educative legate de predarea istoriei în clasa a IV-a. Și în predarea textelor cu conținut s-a demonstrat că solția cea mai eficientă în contactul elevilor cu conținutul este povestirea învățătorului. Aceasta favorizează, pe de-o parte, accesibilizarea înțelegerii mesajului, a conținutului, iar pe de altă parte asigură creearea unui fondafectiv puternic.
O povestire caldă, nuanțată, expresivă, cu o intonație adecvată, cu pauzele și accentele necesare, cu gesturile cele mai potrivite, emoționează puternic și menține atenția elevilor pe tot parcursul ei. Este bine cunoscută în acest sens evocarea făcută de Mihail Sadoveanu dascălului său, Domnul Trandafir. “ Mai cu seamă explicațiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor și acasă îi visam o noapte întreagă. Uite și acum mi se pare că Domnu’ nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile și era și el mișcat când ne spunea de mărirea strămoșilor. Când făcea un semn cu mâna, așa într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut și eu vedeam tot ce spunea glasul lui. . . ’’
În proiectarea unei lecții cu conținut istoric se presupun o suită de acțiuni sau preocupări orientate în direcția prefigurării, prin descriere detaliată, în concordanță cu principiile și legile psihopedagogice, a întregului program de desfășurare a lecției. Aspectele sau detaliile includ un asemenea program pot fi grupate în jurul unor elemente cheie, formulate interogativ, dar la care trebuie să se răspundă prin proiectul elaborat: “ spre ce tind?”“ cum ajung acolo?”“ cum voi ști când am ajuns?”.
Încercând să răspund acestor întrebări, voi arăta cum am proiectat: obiectivele generale și cele operaționale, conținutul
activității, nivelul clasei, condițiile de desfășurare ale activității, didactică, mijloacele de evaluare și scenariul didactic.
Spre exemplificare voi folosi modul de concepere a activității cu tema: “ Cuza-Vodă și sultanul” de Dumitru Almaș desfășurată la clasa a II-a.
În legătură cu întrebarea “ Spre ce tind?” am stabilit ca obiective generale: familiarizarea copiilor cu unele aspecte privind viața și lupta românilor pentru unire, la jumătatea secolului al XIX-lea, cunoașterea de către elevi a unirii Munteniei cu Moldova, pentru a înțelege acest eveniment ca pe o etapă importantă în procesul de formare a statului național unitar român.
Ca obiective operționale am stabilit următoarele:
-să cunoască contribuția lui Al. I. Cuza, ca personalitate istorică la recunoaștere Unirii și ca reprezentant al poporului.
-să aleagă din propoziții expresiile cu ajutorul cărora ar pute alcătui portretul lui Al. I. Cuza.
-să înțeleagă semnificația și sensul faptelor istorice ce vor declanșa puternice trăiri afective, sentimente de mândrie națională pentru trecutul poporului nostru și pentru eroi.
-să trăiască sentimente de admirație și respect față de marele domnitor, Al. I. Cuza.
-să înțeleagă cinstea, curajul, dragostea de țară, atribute ce trebuie să caracterizeze pe fiecare om al patriei.
Întrebarea “ Spre ce tind?’’ne-a condus la proiectarea metodelor și procedeelor didactice, la materialul didactic folosit în fiecare etapă. Lecția s-a desfășurat după următorul plan:
I. Reactualizarea cunoștințelor s-a realizat prin metodele conversației și explicației. Astfel am cerut elevilor să-și reamintească evenimentul sărbătorit la 24 Ianuarie când am susținut o activitate artistică.
II. Pentru captarea atenției în vederea anunțării temei am folosit metoda expunerii unor fragmente prin care am căutat să le precizez copiilor că în primii ani de domnie (1859-1861) Al. I. Cuza a desfășurat o amplă acțiune diplomatică pentru recunoașterea dublei alegeri și înfăptuirea Unirii, că Franța, Anglia, Rusia ș. a. au recunoscut dubla alegere în martie 1859, dar Austria și Turcia, ostile Unirii, au recunoscut dubla alegere tocmai în septembrie 1859.
III. La anunțarea titlului povestirii se va explica cuvântul de “ domn’’și “ sultan’’ și se va prezenta imaginea lecturii “ Cuza Vodă și sultanul’’din volumul lui Dumitru Almaș
IV. Prezentarea noului conținut, conducerea învățăturii și asigurarea conexiunii inverse. Elevii ascultă povestirea istorică prezentată prin metoda expunerii, îmbinată cu demonstrația și explicația pe baza unui set de imagini dinainte prezentate. Pentru precizarea conținutului, am formulat întrebări de felul: “ De ce credeți că sultanul era împotriva Unirii?”“ Ce fel de domn era Al. I. Cuza?”“ Cum s-a purtat Cuza-Vodă în fața sultanului?”. Am dat elevilor posibilitatea să adreseze întrebări în vederea lămuriri conținutului.
La întrebarea “ Cum voi ști când am ajuns?” am răspuns prin aplicarea unei fișe de evaluare cu următorul conținut:
a) Care era visul de veacuri al românilor?
b) Cum s-a realizat Unirea?
c) Descrieți prin câteva trăsături de caracter pe Domnul Unirii.
La încheierea activității am notat rezultatele sarcinilor pe care le-am avut de realizat în cadrul acestei secvențe și am constatat că toți elevii au răspuns bine la prima sarcină, 95% la a doua, iar 83% au reușit să puncteze câteva trăsături de caracter definitorii ale Domnului Unirii.
Activitatea am încheiat-o prin cântecul „Hora Unirii” reușind să-i emoționez, lecția încheindu-se cu un profund caracter patriotic.
Faptul că îmi desfășor activitatea într-un cabinet de istorie, figurile voievozilor și domnitorilor stârneau curiozitatea elevilor.
Astfel pe lângă textele impuse de manual am încercat să le prezint câte ceva pentru a le alunga curiozitatea vis-a-vis de portretele care ne ambientează sala de clasă.
Pe cât a fost posibil le-am citit povestiri din volumul I și II al Povestirilor istorice de Dumitru Almaș. Ei poate nu au reținut toate amănuntele povestirilor dar au aflat câte ceva de Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu și alții, reușind să-i impresionez chiar spre satisfacția mea, în fiecare zi îmi cereau să le citesc din aceste cărți.
Am folosit frecvent diafilmul deoarece imaginea poate rămâne în fața copiilor, atâta timp cât am considerat că este necesar.
Am organizat și desfășurat diferite activități-concursuri pe teme istorice, programe artistice cu ocazia unor evenimente–în așa fel încât să-i fac pe copii să vibreze de emoție la cunoașterea faptelor istorice din care s-au desprins vitejia, curajul, dar și înțelepciunea, omenia și mai ales profunda dragoste de țară, de dreptate a marilor noștri înaintași, figuri
de eroi de care este plin mărețul trecut istoric al poporului român.
O categorie aparte a textelor istorice evocatoare, cu o mare forță educativă o constituie legendele istorice.
Conținutul legendelor istorice provoacă emoții, bucurie, curiozitate, simpatie față de oamenii buni și curajoși și dispreț față de cei răi și lași, dragoste față de popor, față de patrie.
Copiii îi îndrăgesc mult pe eroii poporului nostru care s-au remarcat în luptele pentru eliberarea națională și socială, prin fumusețea morală a acțiunilor lor pe care ar dori să le imite și pe care le trăiesc atunci când le ascultă, le povestesc, le interpretează în dramatizări. Legendele istorice corespund cel mai bine prin conținut, vârstei la care se află copiii, pentru că îmbină realul cu fabulosul și oferă imaginea perfecționării spre care tinde psihicul copilului. Prin lectura lor copiii dobândesc unele reprezentări ce vor sta la baza viitoarelor noțiuni de istorie. Încă de la o vârstă fragedă și pe o cale accesibilă și în concordanță cu particularitățile vârstei, copiii ajung să înțeleagă interdependența fenomenelor ce au loc în societate, a faptului că diferite evenimente sociale se datorează unor cauze ce pot fi analizate.
Orele de citire, de comunicare, cu deosebire cele de educație moral-civică și patriotică au ca scop dezvoltarea pe un plan superior a premiselor conștiinței și conduitei patriotice, cultivarea sentimentelor morale de formare a deprinderilor de conduită patriotică.
Familiarizarea copiilor cu aspecte din trecutul de luptă al poporului român, cu figurile legendare ale marilor domnitori români se poate realiza printr-o serie de mijloace:convorbiri, povestiri, lecturi, dramatizări, audiții, vizionări, etc. . .
În lecțiile de literatură se întâlnesc modele de conduită patriotică, atitudini elevate privind atașamentul față de patrie. Aceste modele și atitudini patriotice îndeplinesc pe plan pedagogic funcția unui comportament modelator al conduitei elevilor, al comportamentului viitorului cetățean. De aceea, este necesar ca în cadrul lecțiilor de literatură să relevăm comportamentele patriotice cu valoare de model, să le comentăm cu elevii și să le solicităm ca în compuneri să caracterizeze personajul cu valoare de simbol motivând de ce îl consideră o pildă de urmat.
Cadrul organizat în care elevii iau primul contact în școală cu istoria patriei este lecția de istorie. Dincolo de cunoștințe, de date, de
fapte, lecția de istorie este un moment de maximă încărcătură emoțională, care duce la sădirea de sentimente, de vibrante sentimente patriotice, numai dacă realizăm un echilibru între informativ și formativ. Efortul susținut al învățătorului din a face din lecție o activitate plăcută pentru elevi, prin împletirea cunoștințelor transmise cu fapte sau aspecte relatate din legende istorice sau opere literare, care sporesc atractivitatea lecției de a realiza o colaborare fructuasăcu elevii, considerându-i parteneri de dialog, reprezintă un act de creație didactică. În participarea activă a elevilor la actul învățăturii un rol deosebit l-a avut cabinetul de istorie unde imi desfășor activitatea zilnic cu clasa. În măsura dotării cu materiale documentare și a mijloacelor audio-vizuale adecvate acestea a oferit elevilor un cadru eficient de lucru. Prin felul cum s-a desfășurat, prin ilustrația, documentația și metodologia de lucru folosită în cadrul cabinetului de istorie, prin măiestria pedagogică, lecția de istorie a devenit o adevărată lecție de educație patriotică și moral-civică.
Am căutat că în dobândirea cunoștințelor de istorie să folosesc metode și mijloace care să angajeze elevul într-o activitate cognitivă proprie, care să mobilizeze toate funcțiile intelectuale și emoțional-motivaționale ale acestuia în vederea sarcinii de învățare. În predarea-învățarea istoriei nu au folosit metodele izolate ci întotdeauna integrate într-un sistem metodic, dar în funcție de obiectivele urmărite, de problemele de istorie care se tratează, de structura problemei, de forma de prezentare a cunoștințelor, de clasa de elevi, de mijloacele didactice din dotare, am căutat ca într-o lecție o metodă să devină preponderentă.
Astfel în lecțiile în care am prezentat clasele sociale în diferite etape ale istoriei, situația economică, socială și politică a Țărilor Românești în diferitele etape de dezvoltare, formele luptei de clasă am folosit metoda comparației. Folosind comparația concomitentă pe baza unui tabel didactic “ Revoluția de la 1848 din Țările Române’’ se orientează gândirea elevilor spre analiza faptelor, evenimentelor și stimulează procesul abstractizării și generalizării.
Solicitând elevii să desprindă asemănările și deosebirile dintre faptele, evenimentele, procesele sociale petrecute concomitent în Țările Române, îi ajut să înțeleagă desfășurarea sincronică a acestora și le dezvolt capacitatea de a opera cu noțiunile însușite.
În lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor “ Lupta pentru independență-trăsătură dominantă a întregii istorii a poporuluiromân’’ am folosit ca metodă preponderentă comparația, prin care am stimulat și am orientat gândirea elevilor în analiza evenimentelor care au avut loc de-a lungul istoriei în toate provinciile locuite de români. Prin folosirea comparației, elevii au înțeles mai bine aspectele comune și specifice luptei pentru independență duse de poporul român din Țările Române, unitatea sa în această luptă.
Prin întrebări adresate elevilor am stabilit ideea că strămoșii noștri își confirmă existența și organizarea lor multiseculară. În acest sens am actualizat cunoștințele acestora despre strămoșii noștrii daco-romani și conducătorii lor;formarea poporului român și a limbii române;rezistența poporului român în fața popoarelor migratoare și continuitatea sa neîntreruptă. Am subliniat că poporul român, datorită bogăției și frumuseților teritoriilor sale, a trebuit să lupte pentru libertate și independență încă de la începuturile existenței sale.
După elucidarea acestei probleme am solicitat elevii să analizeze, pe scurt, prin comparație, întemeierea statelor românești: Voievodatul Transilvaniei, Țara Românească, Moldova și Dobrogea. Elevii și-au structurat răspunsurile pe explicarea cauzelor interne și externe care au dus la apariția statelor românești. Am insistat asupra necesității apărării împotriva dușmanilor din afară și asupra politicii externe a statelor românești: apărarea patriei și relațiile de prietenie, pașnice, cu popoarele vecine.
Concluzia care a rezultat în urma acestei analize a vizat sublinierea faptului că întemeierea statelor românești reprezintă un proces, este rezultatul luptei pentu independență dusă de tot poporul.
Rezolvarea acestei probleme a creat cadrul necesar înțelegerii luptei poporului român împotriva otomanilor, maghiarilor, expresie a dorinței de viață pașnică și independentă. Prin compararea luptei dusă de poporul român în secolul XIV-XV cu cea din secolul al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, elevii au fost conduși spre înțelegerea cauzei drepte a acesteia, începută din vremea lui Basarab I și continuată în timpul lui Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare (sec XIV-XV), Mihai Viteazul, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea.
În analiza acestei idei am intervenit cu sublinierea împletirii permanente a luptei pentru independență cu lupta pentru unitate teritorială și economică. Am reactualizat cunoștințele elevilor în legătură
cu bătăliile câștigate de români la Posada, Rovine, Ialomița, Belgrad,Giurgiu, Stănilești.
Pentru înțelegera permanentei luptei poporului român pentru independență, am continuat cu reactualizarea cunoștințelor elevilor în legătură cu evenimentele petrecute în prima jumătate a secolului al XIX-lea: revoluțiile de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859.
În acest scop am formulat întrebări ca:
-De ce numim evenimentele petrecute în anii 1821 și 1848 revoluții?
-Din ce cauze au izbucnit ele?
-Ce se urmărea prin aceste revoluții?
-Ce însemnătate au avut ele?
Am subliniat ideea că Unirea din 1859 au constituit un mare pas spre independența națională.
Elevii au fost solicitați să analizeze în continuare proclamarea și cucerirea independenței de stat a României din 1877. Astfel am formulat următoarele întrebări:
-În ce an a avut loc războiul pentru cucerirea independenței?
-Unde au avut loc cele mai importante bătălii?
-Localizați-le pe hartă!
-Descrieți vitejia ostașilor români în aceste lupte.
-Ce însemnătate a avut cucerirea independenței?
Lecția a continuat cu relevarea luptei poporului român pentru înfăptuirea obiectivelor sale prioritare: apărarea independenței de stat și lupta pentru făurirea statului național român;participarea României la primul război mondial;caracterul acestui război;lupta dreaptă pentru recâștigarea teritoriilor acaparate de alte state, pentru unirea tuturor românilor;unirea Transilvaniei cu România în 1918 –o altă etapă în realizarea statului independent;continuarea luptei pentru independența deplină în anii 1918-1944.
Folosind metoda demonstrației cu ajutorul unor obiecte și urme istorice reale-arheologice, etnografice, numismatice concludente la conținuturile învâțării din unitatea “ Omul de-a lungul istoriei’’ am contribuit la dobândirea de către elevi a unor cunoștințe de istorie ce asigură durabilitatea și temeinicia lor. Pentru aceasta am prezentat elevilor diferite obiecte din dotarea cabinetului, altele le-am procurat, iar după studierea temelor am realizat o excursie la Cetatea Bran pentru ca ei să observe diferite obiecte și urme arheologice. Cu această ocazie, observațiile elevilor au fost orientate spre sesizarea însușirilor
concrete ale obiectelor istorice, spre înțelegera așezării strategice a cetății, spre spre particularitățile tehnologiei construcțiilor. M-am preocupat de orientarea activității elevilor de la o simplă observare a acestora, spre cea ce ar sprijinii efectiv operațiile gândirii lor, în scopul înțelegerii esențialului din obiectele percepute, în vederea formării reprezentărilor și noțiunilor de istorie.
Cu ajutorul literaturii beletristice și al folclorului am realizat în modalități variate cunoașterea atmosferei unei epoci, a profilului moral al unor personalități istorice, a faptelor de vitejie. De exemplu pentru lecțiile “ Figuri de voievozi și domni’’ am apelat la volumul II din “ Povestiri istorice’’ de Dumitru Almaș, din care am selectat fragmentele care reflectă modul cel mai autentic și semnificativ realitatea istorică încercând să prelucrez conținutul cu cuvinte și expresii accesibile copiilor acolo unde a fost cazul.
La lecția “ România în anii celui de-al doilea război mondial’’ pe lângă materialele folosite am încercat să integrez și izvoare de istorie locală prin folosirea unor documente ce aparțineau unor oameni care participaseră în al doilea război mondial și extrase din monografia comunei. Prin aceasta am căutat să întăresc convingerile elevilor asupra faptelor impresionante de eroism ale poporului nostru, de a determina pe elevi să mediteze asupra unor importante probleme și trăsături morale și de caracter, care trebuie să devină proprii generațiilor de elevi–patriotismul, umanismul, eroismul, curajul, demnitatea, mândria națională, solidaritatea internațională, dragostea de muncă și prețuirea valorilor materiale și spirituale create de poporul român de-a lungul dezvoltării sale istorice.
Cu ajutorul imaginilor cu conținut istoriic am putut ilustra afirmațiile teoretice despre faptele istorice studiate, integrând cunoștințele elevilor în legătură cu nivelul de viață, de cultură, de civilizație al oamenilor dintr-o anumită perioadă, cu personalitatea unor voievozi sau domni ai maselor populare. Astfel folosind setul de diafilme “ Istoria patriei’’ la lecția “ Figuri de voievozi și domni-Mihai Viteazul’’-picturile “ Unirea în timpul lui Mihai Viteazul’’”, Intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia’’ au dat posibilitatea observării prelungite de către întreaga clasă acestor fenomene petrecute în istorie, îndepărtate în timp și spațiu, conducând gândirea elevilor spre esență, spre descoperirea cauzelor care au determinat apariția fenomenului istoric și a urmărilor lui.
În vederea înțelegerii de către elevi a personalității lui Ștefan cel Mare și a modului cum a organizat și cum a pregătit țara pentru apărare, lecția s-a desfășurat prin proiectarea și comentarea cu ajutorul elevilor, a unor imagini cum sunt:
-Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare;
-Dezvoltarea meșteșugurilor și a agriculturii;
-Construcțiile și negoțul;
-Satele de răzeși;
-Cetățile ridicate în timpul lui Ștefan cel Mare;
În vederea orientării gândirii elevilor spre înțelegerea problemelor prezentate, înainte de proiectarea imaginilor am dat elevilor următoarele sarcini de lucru:
-să observe înfățișarea domnului Ștefan cel Mare (îmbrăcămintea, statura);
-să observe dezvoltarea agriculturii, meșteșugurilor, construcțiilor și negoțului;
-să observe înfățișarea cetăților;
După vizionarea imaginilor li s-a lăsat timp elevilor să-și sistematizeze observațiile.
În timpul desfășurării lecției, proiectarea proiectarea fiecărei imagini a fost menținută pe ecran atât timp cât a fost necesr pentru a putea observa și comenta conținutul ei. Am intervenit cu completări la comentariul elevilor atunci când a fost necesar, le-am explicat, detaliat, organizarea țării, pregătirile pentru apărare întreprinse de Ștefan cel Mare, am localizat pe hartă cetățile: Suceava, Cetatea Neamțului, Hotin și Cetatea Albă.
În final, în vederea sistematizării și consolidării cunoștințelor dobândite, elevii au fost solicitați să răspundă la următoarele întrebări:
-Cum a gospodărit Ștefan cel Mare țara?
(A înființat noi târguri, a sprijinit meșteșugurile și comerțul, i-a îndemnat pe țărani, pe meșteșugari, pe târgoveți, pe mica boierime să muncească mai mult și mai bine).
-Cum a pregătit Ștefan cel Mare apărarea țării?
(A pregătit o oaste, a înzestrat-o cu arme noi, a întărit cetățole Suceava, Hotin, Cetatea Neamțului, Cetatea Albă).
-Cum explicați faptul că în fruntea luptei românilor împotriva turcilor în secolul al XV-lea afost Ștefan cel Mare?
(Prin calitățile lui: chibzuit în gospodărirea și în pregătirea țării pentru
apărare, viteaz, bun conducător și patriot).
Întrucât eficiența metodelor de învățare sporește în măsura în care ele necesită curiozitatea și interesul elevilor, este necesar ca procesul de învățare a istoriei să se desfășoare pe un fond de problematizare. Aceasta presupune organizarea conținutului cunoștințelor de istorie, în așa fel încât elevul să învețe rezolvând diferite probleme și aplicând cele învățate. A crea un cadru problematizat înseamnă a da posibilitatea elevilor să pună probleme și să găsească noi căi de rezolvare. În acest cadru se creează condiții optime pentru îmbinarea educației intelectuale cu educația moral-afectivă, promovându-se încrederea în forțele proprii, independența în gândire, receptivitatea la nou etc.
Realizarea unei legături mai bune între cunoștințele dobândite anterior și noile informații despre fenomenul sau procesul studiat s-a bazat pe folosirea problematizării. Cu ajutorul unui set de întrebări la tema “ Formarea statului național modern român-Unirea Moldovei cu Muntenia’’ au creat o situație problemă astfel:
-Cum explicăm dorința de Unire a poporului român?
-De ce unele țări erau împotriva Unirii?
-Care a fost contribuția burgheziei la înfăptuirea Unirii?
Am creat astfel tensiunea între necunoscutul sugerat și implicat, pe de o parte, și datele inițiale ale problemei, pe de o altă parte, tensiune care s-a finalizat prin demonstrarea necesității istorice a actului Unirii. Aceasta era necesar să se înfăptuiască deoarece românii chiar dacă veacuri de-a rândul au fost despărțiți de stăpâniri străine, ei tot s-au simțit frați și s-au întâlnit pe cărările Carpaților, pe văile râurilor, în luptele duse împotriva cotropitorilor străini. Ei aveau strămoși comuni dacii și romanii, ei cântau aceleași doine și cântece de vitejie, au jucat aceleași hore. Doreau să se unească pentru a reliza un stat puternic, pentru a-și putea dezvolta economia și cultura.
Pe lângă celelalte metode folosite în lecția de consolidare și sistematizare a cunoștințelor „Strămoșii noștri” am folosit ca metodă preponderentă jocul. Prin această metodă elevul este pus în situația de a-și alege modele, de a-și manifesta preferința pentru un erou sau altul, de a se comporta ca acești eroi, deci contribuie la educarea patriotică și moral-civică a școlarului mic. În asemenea împrejurări jocul poate deveni mijloc de constatare a nivelului de cunoștințe ale elevilor și a gradului de dezvoltare a capacităților lor intelectuale. Astfel în vederea desfășurării acestui joc am pregătit o înregistrare cu poezia „Pui de lei” de Ion Nenițescu, ilustrații istorice înfățișând scene de pe „Columna lui Traian”, benzi confecționate cu întrebări și răspunsuri corecte și greșite, calendarul istoric cronologic.
Elevii au avut ca sarcină de joc recunoașterea, selectarea și gruparea pe teme a ilustrațiilor istorice.
S-au împărțit elevii în trei grupe, fiecărei grupe revenindu-i sarcină diferită:
a)grupa întâi să aleagă răspunsuri corecte la întrebările:
-Cine au fost strămoșii noștri?
-Care au fost conducătorii de seamă ai dacilor și romanilor?
-Care erau ocupațiile dacilor și ale romanilor?
b)grupa a doua va selecta din setul de fotografii pe cele care reprezintă figuri de daci, figuri de romani, scene de luptă.
c)grupa a treia va înscrie în calendarul istoric perioada când Decebal a condus Daci;anul când a avut loc primul război dintre Traian și Decebal;anul în care Dacia a fost cucerită de romani și transformată în provincie romană.
Introducerea în joc am realizat-o prin audierea poeziei „Pui de lei” de Ion Nenițescu. După audiere elevii au trecut la realizarea sarcinilor primite. Permanent am urmărit dacă sarcinile sunt corect rezolvate, făcând recomandări și completări unde a fost cazul. La încheierea jocului am făcut aprecierile, anunțând rezultatele obținute.
Am încercat să menționez doar câteva modalități prin care putem educa micii școlari în spiritul dragostei și respectului față de trecutul glorios al patriei și față de eroii neamului.
În munca mea voi căuta să redau pe înțelesul lor realizarea unor bunuri materiale și spirituale, să le întăresc ideea că fiecare generație a adăugat câte ceva moștenirii lăsate de strămoșii noștri și că patria nu poate dăinui peste veacuri decât dacă ei vor fi demni urmași ai lui Decebal, Traian și ai „urmașilor, urmașilor” lui Ștefan cel Mare.
Punând la baza întregii munci educative sentimentul de împlinire a datoriei dorința sinceră de a modela cea mai impresionantă ființă pe care natura a creat-o și a înzestrat-o cu darul vorbirii, nu pot să nu contribui la ridicarea pe o treaptă superioară a menirii pe care o am, aceea de a forma adevărați patrioți, iubitori de Neam, Țară și Popor.
BIBLIOGRAFIE
Ioan Lupuș, Scrieri alese, vol. I, Cluj-Napoca, 1977, p. 37-38.
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Humanitas, București, 2000, p. 10.
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 489.
N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, volumul “ 1848 la români”, vol II, p. 1189.
N. Iorga, Generalități cu privire la studiile istorice, în volumul, Pompiliu Teodor”, Evoluția gândirii istorice românești”, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 397.
D. Xenopol, Lecțiunea de deschidere a cursului de Istoria Românilor de la Universitatea din Iași, în” Convorbiri literare”, anul XVII, 1883-1884, p. 306.
Ioan Grigoraș, Personalitatea morală, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1982, p. 61-64.
Mihai Bărbulescu și colaboratorii, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 12-22.
Dumitru Almaș, Decebal, Editura Meridiane, București, 1972, p. 109-113.
Iohanna Șarambei, Nicolae Șarambei, 99 de personalități ale lumii antice, Editura Albatros, București, 1983
Marin Matei Popescu, 100 de personalități din Evul Mediu românesc, Editura Ion Creangă, București, 1981;
Mihai Alexandru Canciovici, Domnitori români în legende, Editura Alfa, 1996.
Dan Berindei, Revoluția română din 1821, Editura Academiei Române, București, 1991;
Petru Demetru Popescu, Legende și povestiri din istoria românilor, Editura Multimedia Exim, București, p. 122-123.
Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra societății românești în vremea domniilor fanariote. Editura Univers, București, 1982, p. 326.
G. D. Iscru, Revoluția română din 1848-1849, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu", din București, 1997.
Lupaș, Avram Iancu, Cluj, 1924.
Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Editura Dacia, Cluj, 1972.
Petru Demetru Popescu, Op. cit, p. 124-127.
Cornelia Bodea și Paul Cernovodeanu, Materiale noi pentru biografia lui Nicolae Bălcescu, în „Studii", XVI. 1963, 2, p. 373-408.
Aprecierea lui V. AIecsandri, în volumul, Vasile Păsăilă, Povestiri istorice, Editura Sigma, 1998, p. 75.
George Călinescu, Istoria literaturii române. De la originipănă în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 131-149.
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966.
Minai Alexandru Cunciovici, Op. cit, p. 157-224; Petru Demetru Popescu, Op. cit, p. 128-131.
*** Gândirea social-politică despre Unire(1859). Culegere, Editura Politică,
București, 1966, p. 229.
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu 1817-1891. Bibliografie, București, 1971;
Idem, Mihail Kogălniceanu istoric, Junimea, lași, 1974;
I. D. Lăudat, Mihail Kogălniceanu omul epocii sale, Analele Universității lași, limbă și literatură, tom XIV, 1968, fascicula I.
loan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vo\umui I, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1972, p. 647;899. 17.
Mirela-Luminița Murgescu, Intre „bunul creștin" și „bravul român" . Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878), Editura A'92, IAȘI, 1999, p. 186-203.
Dumitru Almaș, Povestiri istorice, Partea I, Editura Didactică și Pedagogică, București 1982, p. 3-4.
Pe larg despre această problemă la Ioan Nicola, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică RA, București 1992, p. 103-134 și 135-144.
Letopisețul Țării Moldovei, Miron Costin, Chișinău, Editura Hy-perion, 1990, p. 135-136.
Grigorie Cristescu, Manual de Istoria Românilor, curs ușor și mediu pentru școlile primare, Iași 1877, p. 7 în lucrarea prof. dr. Vasile Păsăilă „Didactica Istoriei pentru învățământul primar”-Universitatea din București, Departamentul ID-CREDIS-2005, p. 7.
N. Iorga, Generalități cu privire la studiile istorice, p. 97-98; în volumul, Pompiliu Teodor, „Evoluția gândirii istorice românești”, Edi-tura Dacia, Cluj 1970, p. 397.
Vasile Păsăilă-Didactica Istoriei pentru învățământul primar, Universitatea din București, Departamentul ID-CREDIS-2005, p. 5.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cunoasterea Contributiei Personalitatilor Istorice la Realizarea Dezideratelor Fundamentale ale Popor (ID: 164333)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.