Cum să fii un tată bun pentru fiica ta Introducere Un tată poate uneori să -și iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al fiecărei fete depinde… [611847]

Alain Braconnier
Cum să fii un tată bun pentru fiica ta

Introducere
Un tată poate uneori să -și iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al
fiecărei fete depinde de rela ția pe care o are cu tatăl ei. Această rela ție îi va
consolida întreaga exist ență atunci când, din feti ță, ea va deveni adolescentă,
apoi femeie, iubită sau so ție.
A înțelege rela ția pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a în țelege rolul
pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără și, apoi, ca femeie. Amprenta
lăsată est e pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorin ța taților și de
nevoia ca ace știa să fie mândri de ele: mândria este un stimulent
nemaipomenit, fără egal pentru via ța profesională, familială și amoroasă, și
fetele au nevoie să fie motivate de do rința paternă, cu condi ția ca aceasta să nu
fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi și una negativă
atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când rela ția a lăsat o
rană adâncă.
În ziua de azi, numeroase femei a șteaptă de la un bărbat ca el să fie la
înălțimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească
admira ția și, în acela și timp, să știe să le dea afec țiunea pe care n -au primit -o
îndeajuns sau deloc. Oare faptul că a șteptările legate de „tatăl ideal” nu le -au
fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să -l caute mult
timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calită țile tatălui lor,
unele fete nu găsesc „perla rară ” care ar putea să se ocupe de ele și să le ajute
să se realizeze în via ța lor de femei?
Toți tații au un rol determinant în destinul fiicelor lor, și asta se
adevere ște încă din primele zile, din primele luni de via ță. Așadar, cum trebuie
ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest pa șaport de feminitate de care
ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a -și edifica via ța de femeie? Ce
trebuie ei să facă și ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să
poată fi fericită alături de ei, datorită lor, și nu împotriva lor? Bineîn țeles, nu
putem rezuma povestea unei femei la rela ția pe care o are cu tatăl ei, dar câte
satisfac ții și insatisfac ții feminine pot fi totu și analizate în cadrul ei, dacă ne
dăm osteneala să ne gândim la acest lucru!
Rolul și func ția taților nu mai sunt acele ași ca acum cincizeci de ani.
Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să -l ocupe lângă fiica lor, încă din

primii ani de via ță ai acesteia, s -a schimbat considerabil. S -a trecut de la un
model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fi ică poate direct
să se identifice, cu condi ția ca acest lucru să merite efortul. Și, inevitabil,
relația între un tată și fiica lui s -a modificat din această cauză. Astăzi, un tată
participă afectiv și concret la formarea fiicei lui încă din primele ei lun i de via ță;
toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar
câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în
toate domeniile vie ții: în via ța școlară, în modul lor de via ță, în independen ța pe
care o au, în via ța afectivă și amoroasă, în reu șita socială. A șteptările lor în
privin ța tatălui s -au schimbat dintr -o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum
se manifestă și ce semnifică în realitate? Se știe că rela ția dintre o mamă și fiica
ei este marcată de ambivalen ță, că rela ția dintre un tată și fiul lui este
dominată de complicitate și rivalitate și că între o mamă și fiul ei predomină
dragostea și nevoia de distan țare. Dar între un tată și fiica lui ce există de fapt?
Cum poate fi calificată a ceastă legătură și cum pot fi explicate principalele
dificultă ți întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare
fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleia și familii, cred că povestea care îl leagă
pe un tată de fiica lui are la bază lu cruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel
de puternice ca și sentimentele trăite, dar și a furiei și decep țiilor acumulate
de-a lungul timpului. Este și cazul fetelor care con știentizează faptul că tatăl
lor nu s -a deta șat suficient de propria lui cop ilărie și continuă să proiecteze
asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame.
* * *
Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Fran ței*, își datorează energia,
forța de caracter și gustul pentru putere descenden ței ei p aterne, care a făcut
din Floren ța, în epoca tatălui său, Lorenzo al II -lea, și în cea a bunicului său,
Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,
devenită regină a Fran ței prin mariajul cu Hen -ric al II -lea (1547), a guve rnat
Franța, după moartea acestuia (1599), ca regină -mamă în timpul domniei celor
trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX -lea și Henric al III -lea. (N. F.)
Experien ța mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra
fiicei lui nu e rezervată doa r regilor și prin țeselor. Să ne întoarcem la tinerele
femei de astăzi. Cum să nu considerăm că rela ția cu tatăl lor le -a marcat, într -o
anumită privin ță, existen ța? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie
modernă, căreia îi place independen ța, nu es te mul țumită de rela ția ei de
cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, sus ținută și
„impresionată ”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mul ți bărba ți din
genera ția lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care î și iubea copiii; un
bărbat distant, dar care reu șise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de
asemenea, în via ța lui ex -trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.
Când era mică, lui Anai’s i -ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să -i
vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era
totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să -și arate
sentimentele. Ajunsă la vârsta maturită ții, această femeie de treizeci de ani,
inteligentă și debordând de energie, dore ște, desigur, ca multe dintre
contemporanele ei, ca so țul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile și dificultă țile

cotidiene, să nu o decep ționeze tot timpul, dar ea dore ște, de asemenea, mai
mult decât atât, să poată regăsi în rela ția cu el unele sentimente pe care i le -a
trezit tatăl ei. Acest „tip de tată ” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,
admira ție și pudoare.
Totul se schimbă o dată cu înaintarea în vârstă, iar fetele sunt probabil
mai con știente de acest lucru decât ta ții lor. Adeseori, ace știa din urmă nu
suportă să vadă că fiica lor a crescut, le e greu să o descopere femeie în bra țele
unui alt bărbat, să audă cum îi cere sfatul altuia, să o vadă acceptând altă
autoritate decât a lor. Chiar dacă se estompează cu timpul, această dorin ță de
întâlnire, această căutare a tatălui nu se epuizează niciodată. În definitiv, fiicele
și tații nu sunt „chiar atât ” de diferi ți, dar sunt suficient de mult încât să
încerce, uneori timp îndelungat, să -și vorbească și să se întâlnească. Într -un
film foarte frum os, Pe hele șteul auriu (On Golden Pond), recompensat cu trei
premii Oscar, Jane și Henry Fonda joacă rolul unei fiice și al unui tată care fac
bilan țul uimitoarei lor rela ții. În timp ce stau amândoi pe marginea unui lac,
Chelsea (Jane Fonda) î și dă seama că i-a lipsit comunicarea cu tatăl său și
dragostea pe care o a ștepta de la el. Norman (Henry Fonda), un om mândru și
de o ironie uneori corozivă, descoperă și el toate gre șelile pe care le -a făcut
neînțelegând ce voia fiica lui de la el. Această fiică și tatăl ei se confruntă atunci
cu intensitatea unei afec țiuni pe care absen ța comunicării și distan ța aparentă
dintre ei n -o lăsau să se întrevadă. Fiicele și tații au nevoie de o via ță întreagă
ca să se întâlnească? Într -o zi, am întrebat -o în glumă pe o pr ietenă, care se
plângea de egoismul masculin, până la ce vârstă l -a iubit pe tatăl ei. Ea mi -a
răspuns cu umor: „Până la doi ani, când am descoperit că era bărbat! ” Apoi,
devenind deodată serioasă, a adăugat pe un ton confiden țial: „Cred că tata a
fost mer eu bărbatul cel mai important din via ța mea. Mi -ar plăcea să i -o spun
într-o bună zi, dar cu o condi ție: să -și facă timp să mă asculte, să nu se simtă
vexat dacă îi fac repro șuri și să renun țe la tonul paternalist care m -a enervat
atât de des, ca și cum a ș fi tot o feti ță!”
* * *
Femeile care mi -au vorbit îndelung despre tatăl lor mi -au vorbit adesea și
despre dificultă țile cu care se confruntau în rela ția cu el. M -am întrebat și eu o
dată cu ele: de ce, în această rela ție uneori dură, făcută din dragos te și din
pudoare, unora le trebuie o via ță întreagă ca să comunice cu adevărat, să se
apropie și să-și spună că se iubesc? Se întâmplă asta fiindcă rela ția cu tatăl
cimentează existen ța fiicelor și fiindcă cimentul este un material care are nevoie
de timp pentru a se întări și pentru a permite realizarea unui edificiu reu șit?
Așadar, cu timpul, fetele devin femei și păstrează multă vreme, dincolo de
aparen țe, admira ția pe care o aveau, feti țe fiind, pentru tatăl lor. La rândul lor,
cu timpul, ta ții sfâr șesc prin a accepta faptul incontestabil că fiicele lor au
devenit femei și că ei continuă să le iubească, chiar dacă într -un mod diferit.
Adevărata întâlnire dintre aceste două fiin țe necesită uneori ani de zile pentru a
permite un recul suficient și o comun icare fără culpabilizare, fără agresivitate,
ca între doi adul ți care se iubesc profund. Timpul, numai timpul rezolvă mereu
totul.

Nu trebuie să tragem de aici concluziile care se impun înainte de a fi prea
târziu? Nu putem să favorizăm astăzi acest dial og, mai dificil decât ar părea,
între fiice și tați? Tații trebuie să admită că fetele lor au intui ții și așteptări,
chiar dacă ele nu și le exprimă în mod direct; fetele trebuie să știe că tatăl lor
simte adesea tandre țe, iubire și stimă pentru ele, chiar dacă el nu este un
campion în exprimarea sentimentelor. Fiecare are de făcut un pas către celălalt.
În centrul rela ției dintre fete și tatăl lor se află o puternică nevoie de
pudoare care protejează cel mai adesea de marile momente pasionale; neputând
fi înlăturat cu totul, acest obstacol trebuie cel pu țin ocolit. Această carte
reune ște confesiunile unor fiice în legătură cu ta ții lor, confesiuni făcute unui
bărbat, dar și unui terapeut, deci cuiva cu un rol special. Indiferent dacă rela ția
cu tatăl lor a fost sau nu fericită, toate m -au asigurat, mai devreme sau mai
târziu, de importan ța capitală pe care acest bărbat a avut -o în via ța lor.
Evident, am luat în considerare și ceea ce mi -au spus ta ții sau ceea ce mi -au
povestit mamele. Am încercat să în țeleg ceea ce mi s -a spus în mod clar și
direct, dar am căutat să descopăr și sensul ascuns al altor cuvinte. Am vrut să
vă transmit ceea ce am aflat, în speran ța că fiicele de azi și de mâine nu se vor
mai sim ți singure în fa ța întrebărilor pe care și le pun despre tatăl lor și că
viața lor va fi mai u șoară, dar și în ideea că ta ții vor afla astfel mai multe despre
ceea ce fiicele lor a șteaptă de la ei și le vor în țelege mai bine. La urma urmei, în
aceste pagini, încercăm să răspundem la întrebarea fundamental ă pe care și-o
pun fiicele: „Cine este tatăl meu? ” și la aceea, la fel de tulburătoare și esen țială,
pe care și-o pun, în oglindă, ta ții: „Cine este, a șadar, fiica mea? ”
Cine e ști tu, tată? Cine e ști tu, fata mea?
Ofată care vorbe ște despre tatăl ei pr opune foarte repede o imagine care îl
țintuie ște într -una dintre posturile lui. Această imagine lasă să se vadă
aspectul pe care ea vrea să insiste cel mai mult, cel care a preocupat -o
îndeaproape. Panorama pe care o prezint aici regrupează „fotografiile ” pe care
le-am auzit evocate adesea. Ea nu este chiar completă, nu reflectă întregul
evantai de posibilită ți, dar eviden țiază reprezentările cele mai frecvente, cele
mai determinante. Evident, dincolo de aceste imagini, legăturile dintre o fată și
tatăl ei sunt bogate și mult mai complexe decât o simplă etichetă. Acestea fiind
spuse, un cli șeu rămâne un reper; el este punctul de plecare pentru în țelegerea
mizelor unei rela ții speciale, cu totul deosebite. O fată se poate agă ța de
imaginea generală pe care o are despre tatăl ei – „Erai atât de autoritar! ” – dar,
odată cli șeul descoperit, merită să fie în țelese motivele care au făcut -o să se
focalizeze pe această imagine.
Ce povestesc femeile despre tatăl lor .
Fetelor le este adesea frică de tatăl lor și această teamă persistă multă
vreme. Totu și, ele î și iubesc tatăl. Este unul dintre paradoxurile cele mai
notabile ale rela ției dintre fiice și tați. Poți să te saturi să iube ști, dar niciodată
nu te saturi să fii iubit: frica pe care fetele o încearcă fa ță de tatăl lor vine din
teama de a nu mai fi iubite? Sau este legată de pozi ția de autoritate simbolică
pe care o întruchipează tatăl lor? Începând cu vârsta de 6 -7 ani, fetele
meditează la ceea ce reprezintă tatăl pentru ele și, în mod incontestabil, emit
aprecieri despre genitorul lor. Până unde poate merge a șadar această iubire? La

ce deziluzie poate ea ajunge? Să vedem toate acestea, ra -portându -ne la câteva
cazuri.
„A fast mereu lângă mine ”: tatăl ideal .
Valerie, o prietenă cu care discutam despre pro iectul acestei căr ți, mi-a
spus la un moment dat: „Sper că n -o să vorbe ști numai despre probleme. Știi,
eu m -am în țeles mult mai bine cu tatăl meu decât cu mama. El mi -a dat mereu
sentimentul că este lângă mine. ” Există mul ți „tați buni ” sau, pentru a
parafraza formula pediatrului și psihanalistului Winnicott, ta ți „suficient de
buni” *. Este un dar înnăscut, un model fericit care să le fi fost
* Donald Woods Winnicott (1986 -l971) – medic, pediatru și psihanalist
britanic, considerat părintele fondator al psihanalizei copilului în Marea
Britanie. În lucrările lui, atribuie o importan ță deosebită mamei și rela ției
copilului cu mama, introducând conceptul de „mamă suficient de bună ” („good –
enough mother ”). (N. T.)
Transmis de propriul lor tată? Sau, dimpot rivă, e vorba de o „repara ție”
față de un tată pe care nu -l vor fi iubit și pe care, mai ales, n -ar vrea să -l imite?
Sau de o filia ție în legătură cu o mamă atât de iubită încât i -au căutat imaginea
în fiica lor? Fiecare caz este singular, dar regăsim apro ape mereu, la aceste
fiice, la aceste femei, ideea că tatăl lor era cel mai bun, că va fi mereu lângă ele:
ceilal ți bărba ți din via ța lor pot fi la înăl țime? Aceasta este adevărata întrebare
care se pune atunci când tatăl este considerat perfect și incapab il să facă ceva
rău.
E cazul lui Diane, studentă la limbi străine, care a rupt de curând rela ția
cu prietenul ei. E tristă și simte nevoia de mângâiere. Ea vorbe ște despre asta
cu cea mai bună prietenă a ei și cu fratele său, care îi este confident, dar care
trăiește acum în Anglia. Rela ția cu mama ei este o rela ție mamă -fiică tipică,
bazată pe complicitate și rivalitate. Conflictele sunt frecvente. Diane se simte
singură și această solitudine o apasă. Trece printr -un moment dificil. O întreb:
„Și tatăl t ău?” Pentru întâia oară, în această primă ședință, un zâmbet îi
luminează fa ța. Îmi răspunde: „Eu și tata nu ne vorbim prea mult, dar știu că
el mă iube ște; m -a iubit întotdeauna mult. Cred chiar că sunt preferata lui.
Știu că mă pot baza pe el ”. Sentiment ul că un tată va ști mereu „să răspundă
prezent ” este o constantă la toate fetele care au o imagine bună, dacă nu una
foarte bună, despre tatăl lor. În mod evident, această bază de securitate – pe
care psihologii care studiază ata șamentul au atribuit -o mam ei – revine, în cazul
lor, tatălui.
Cât despre Laurence, ea î și face griji în legătură cu serviciul. Se simte
maltratată de directoarea ei; s -a ajuns la limita hăr țuirii morale. Ea îmi spune
că nu este obi șnuită să trăiască asemenea conflicte. Părin ții ei sunt foarte
diferi ți, dar au fost, și unul, și celălalt, foarte precau ți cu copiii lor. Mai ales cu
ea. Părin ții ei erau u șor an -xioși – mai ales mama, adaugă ea; ei se certau
uneori, dar evitau mereu ca problemele lor personale să aibă repercusiuni
asupra copiilor. Laurence a păstrat amintirea unui tată care, atunci când ea
era mică, venea în fiecare seară să se a șeze pe patul ei ca să -i povestească o
„întâmplare ” și să-i spună noapte bună. Î și mai aminte ște că tatăl ei o ajuta,
atunci când putea, să -și repete lec țiile; o făcea fără să se enerveze și fără să -i

ceară să fie o elevă perfectă; se arăta interesat de via ța ei școlară, de notele pe
care le lua; participa la ședințele cu părin ții. Devenită adolescentă, Laurence a
simțit nevoia să se distan țeze d e tatăl ei, ceea ce el a suportat, spune ea
zâmbind, destul de bine. El nu s -a amestecat niciodată în flirturile ei, n -a făcut
nici o apreciere la adresa iubi ților ei. Totu și, era acolo, foarte prezent. Via
mama ei, evident, care îl ținea la curent cu conf idențele. În ziua
bacalaureatului, Laurence î și aminte ște că tatăl ei a înso țit-o diminea ța, fără
să-i pună nici o întrebare, fără s -o streseze; i -a cumpărat doar un corn cu
ciocolată, mic -dejunul ei preferat.
I-au rămas în memoria afectivă o serie de mi ci detalii, aparent fără
importan ță. Laurence crede că întotdeauna i -a fost u șor să vorbească cu tatăl
ei. Această amintire este pre țioasă în momentul în care ea trebuie să înfrunte
dificultă ți profesionale. Are în minte imaginea unui tată care i -a dat mer eu
sfaturi bune, care a căutat să -i ofere afec țiune. Ea nu -l vede ca pe un tătic
mămos, care ar fi iubit -o prea mult. Nici ca pe un tată egoist sau indiferent.
Acest bărbat, orfan de tată din copilărie, a fost crescut împreună cu sora
lui de către mamă și de bunicii din partea tatălui. Laurence crede că, de și nu
vorbe ște niciodată despre asta, tatăl ei n -a avut o copilărie fericită. Asta să fie
motivul pentru care s -a arătat mereu atât de atent cu copiii lui? A mo ștenit de
la mama lui un caracter optimist ? Sau are, pur și simplu, talentul de a fi un
tată bun? Laurence nu știe răspunsul, dar este convinsă că va putea mereu să
conteze pe afec țiunea lui atât timp cât va trăi și, fără îndoială, chiar și după
aceea.
Povestea lui Emilie este aparent la antipoz ii celei a lui Laurence. Aceasta
se consideră prea capricioasă, i se pare că are mereu nevoie de siguran ță. După
ce a făcut studii de decora țiuni, ea a lucrat în mai multe ateliere, dar niciunul
nu i-a convenit. Emilie și-a dat repede seama că are nevoie d e un șef care să o
facă să se simtă lini ștită. A găsit unul și, de atunci, se simte mult mai pu țin
anxioasă, în via ța privată, s -a îndrăgostit de un bărbat cu cincisprezece ani mai
în vârstă decât ea; îl admiră, iar el îi dă o senza ție de siguran ță pe care n-a mai
simțit-o lângă nici un băiat de vârsta ei. De unde vine această nevoie de a se
simți protejată? Cu siguran ță de departe, spune ea. Î și aminte ște că, încă din
copilărie, era foarte anxioasă; sim țea nevoia să facă lucruri bune și să ia note
mari. Î și aminte ște, de asemenea, că, atunci când un profesor i se părea mai
sever sau nu îi în țelegea felul de a fi, ea era descumpănită și începea să ia note
proaste. Talentată la desen, Emilie se refugia, în momentele de angoasă și
îndoială, în camera ei, pentr u a visa și a desena. Astfel că, în mod firesc, ea s -a
îndreptat către studiile de artă plastică.
Emilie a crezut mult timp că a mo ștenit această anxietate de la mama ei.
Ea îl considera pe tatăl ei un om foarte protector, riguros, care i -a dat mereu
ceea ce a avut nevoie, fără să o răsfe țe. „El a știut, spune ea, să nu dea aten ție
capriciilor mele. Se ocupa de toate în casă. Fără îndoială, spune ea, din cauza
anxietă ții mamei mele, pentru care orice constituia o problemă. ” După ce a
terminat școala de ar te plastice, tatăl ei, ne ținând cont de opinia so ției lui, a
acceptat ca ea să plece în străinătate pentru a -și continua studiile și pentru a
deveni mai autonomă. Anul acela i -a confirmat dificultă țile pe care le avea în a

relaționa cu ceilal ți, din cauza faptului că era capricioasă și prea dependentă.
Ea a atribuit aceste aspecte ale caracterului ei angoaselor pe care le încerca,
ceea ce am crezut și eu la începutul curei. Privind în urmă, Emilie crede că
tatăl ei a lăsat -o să facă gre șeli, dar că el a exe rcitat întotdeauna o autoritate pe
care o consideră pozitivă. La întoarcerea în Fran ța, ea s -a mutat singură, dar a
continuat să aibă dificultă ți de rela ționare și probleme în via ța de zi cu zi. Se
simțea incapabilă să facă demersuri, să se ocupe de docume nte administrative,
să gestioneze via ța cotidiană. Un exemplu relevant a fost acela al cumpărării
mobilei. Ea l -a chemat în ajutor pe tatăl ei, sub pretextul că era bun negociator,
deși știa că era un pretext fals.
După rela ția cu un bărbat mult mai în v ârstă decât ea, rela ție despre care
știa că este mai mult expresia unei dorin țe de protec ție decât a unui real
sentiment de iubire, ea a întâlnit un bărbat de vârsta ei care a știut s -o înfrunte
– atunci când devenea prea exigentă sau prea dependentă – dar și s-o
liniștească prin securitatea afectivă și materială pe care i -o oferea. De și își
iubea în continuare tatăl, Emilie a avut sentimentul că de acum înainte putea
să se deta șeze de el și chiar să -și permită să -l critice, fără ca prin asta să -l
respingă. Ea a devenit con știentă de binefacerile pe care i le aducea un tată
tandru, protector și care îi respecta dorin ța de independen ță. Aceste calită ți le
așteaptă și de la tovară șul ei de via ță atunci când vor avea copii.
Ca în orice lucru, măsura este bună : tandre țea și protec ția paterne
trebuie să lase posibilitatea tinerei fete să -și câștige autonomia și să-și asume
propriile responsabilită ți. Aceasta înseamnă că un tată „suficient de bun ”
trebuie uneori să dea dovadă de iubire și de fermitate, adică să n u fie
ambivalent. Aten ția despre care vorbesc nu este sinonimă cu sufocarea, iar
fermitatea nu este răutate sau nedreptate: aten ția este interesul pentru celălalt,
iar fermitatea este coeren ța și stabilitatea unei atitudini care ia în calcul
punctul de ved ere al celuilalt. O fiică poate să nu aprecieze pe moment
atitudinea tatălui ei, dar, mai târziu, ea va spune: „În definitiv, am știut
întotdeauna că o făcea pentru binele meu; avea dreptate ”. Pentru o fată,
capacitatea tatălui ei de a -i accepta chiar și greșelile care o fac să se confrunte
cu greută țile vie ții este dovada talentului său educativ.
Fiecare mamă știe că dozajul între un sentiment protector și necesitatea
de a favoriza autonomia copilului său este dificil. La fel este și pentru un tată,
în relația cu fiica lui. Fără afec țiune ori protec ție, o fiică se poate sim ți
nefericită și în pericol, dar, dacă sentimentele paterne sunt prea intense sau se
prelungesc prea mult, ele pot totodată s -o sufoce. Dincolo de ceea ce reclamă în
mod con știent, fiin ța umană este mereu gata să se lase în grija altuia – fără
îndoială, trebuie să vedem în asta o nostalgie incon știentă a copilăriei. A șa cum
o mamă nu -și iube ște niciodată prea mult fiul, cu condi ția să-și iubească
copilul, și nu pe ea însă și prin intermed iul acestuia, tot a șa un tată trebuie să
știe să -și dozeze dragostea astfel încât fiica lui să nu se simtă nici abandonată,
nici sufocată. O fată va sim ți că tatăl ei o iube ște dacă el o iube ște pentru ceea
ce este, cu defectele și calită țile ei, cu certit udinile și temerile ei, și nu pentru
ceea ce ea suscită în el ca satisfac ție personală.

Ceea ce o fată a șteaptă de la tatăl ei și ceea ce prime ște adesea o
determină să -l considere o fiin ță tandră și protectoare. Manifestările concrete
sunt foarte import ante în acest caz. Când un tată o întreabă pe fiica lui, în timp
ce mănâncă ceva: „ Ție cum ți se pare chestia asta? ”, el manifestă un interes și
un respect care trec dincolo de fraza anodină rostită. Când un tată știe să -și
întrerupă munca și să se arate i mediat disponibil atunci când fata lui se
confruntă cu o problemă serioasă – fie ea școlară, universitară, profesională, de
sănătate sau materială – ea nu simte nevoia să -l audă spunându -i că o iube ște,
ci constată aceasta concret, prin atitudinea lui, pri n faptul că o ascultă și că îi
acordă aten ție. Când un tată cumpără o carte, răsfoie ște un ziar, se uită la o
emisiune de televiziune sau pe un site de pe internet recomandate de fiica lui,
prin toate acestea, el îi spune cât de mult contează ea pentru el. Am putea da
multe exemple care să arate că, dacă gesturile de afec țiune și cuvintele tandre
contează, comportamentele sunt la fel de importante. În definitiv, pentru o fată,
un tată tandru și protector este un om puternic, ferm, jovial, demn de
încredere, care știe să o apere, un tată prevenitor, atent, tandru, iubitor și
afectuos. Acest tată ideal este, fără nici o îndoială, un om care cumulează
calită țile masculine și feminine de for ță și tandre țe. Chiar dacă, în ziua de azi,
nu to ți tații sunt capabili încă de toate acestea, cel pu țin mul ți încearcă. Dar
oare aceasta este imaginea pe care o păstrează despre ei fiicele lor și pe care o
vor păstra și atunci când vor căuta un bărbat pe măsura a șteptărilor și
speran țelor lor?
„Când eram mică, mi -erafrică d e el.”: tatii autoritari .
De câte ori am auzit această frază, chiar din gura femeilor ajunse la
maturitatea deplină. O feti ță poate fi terorizată de tatăl ei, și această amintire
rămâne mult timp impregnată în inima ei. Adul ții le provoacă întotdeauna
puțină teamă copiilor, chiar și atunci când nu este vorba de violen ță verbală ori
fizică: ei sunt mari, sunt impresionan ți, comandă, apar țin unei alte lumi.
Fetițele încearcă acest sentiment în special fa ță de tatăl lor, care nu este mereu
conștient de efectu l pe care -l pot produce vocea, statura, absen țele sau
misterul lui. Oricum, indiferent dacă sunte ți tată sau mamă, nu trebuie să
refuza ți să vă exercita ți autoritatea de părinte; trebuie pur și simplu ca această
autoritate să fie justă, propor -ționată și adaptată la sensibilitatea copiilor.
Există, incontestabil, unele caractere mai autoritare decât altele, și unii
tați confirmă acest lucru. Este adevărat, de asemenea, că unele fete sunt mai
sensibile decât altele: o privire dezaprobatoare poate avea pent ru ele o nuan ță
represivă nejustificată. Trebuie ca tatăl să se adapteze la caracterul fiicei lui și
invers. În psihologie, numim asta „adaptare reciprocă ”. O tânără, hipersensibilă
încă din copilărie, îmi povestea: „Era de ajuns ca tatăl meu să se uite ur ât la
mine pentru ca să mă retrag în cochilia mea. Chiar și astăzi, de și mă simt
adultă, de și duc o via ță de adult, de și mă comport ca un adult, e de ajuns să
fiu în fa ța lui ca să redevin feti ța emotivă de altădată ”.
Așadar, bazându -ne pe ceea ce spun f iicele, între autoritatea protectoare
și dezaprobarea la limita răută ții, frontiera este uneori instabilă. Să ascultăm
mărturia acestei colege de bran șă, doctori ță: „Eram preferata tatălui meu, o
simțeam foarte bine. El era nedrept cu sora mea, o teroriza. Am avut uneori

impresia că n -o iubea. N -am în țeles niciodată de ce. Acest lucru i -a pus mari
probleme surorii mele, bineîn țeles, dar și mie. Sora mea are astăzi tot felul de
greută ți în via ță, ea n -a știut niciodată să se afirme. De fapt, cred că e
depres ivă și mă gândesc că tatăl meu are o mare contribu ție la asta. Mi -am dat
seama foarte devreme de acest tratament diferit între ea și mine. Acest lucru
mă făcea să mă simt vinovată, dar, în mod paradoxal, cel mai penibil pentru
mine era faptul că făceam tot ul pentru ca tatăl meu să mă placă: eram prinsă
între dorin ța ca el să n -o mai trateze pe sora mea a șa cum o trata și frica de a
nu-mi face și mie la fel. Deodată, am devenit o adolescentă foarte prudentă; cea
mai neînsemnată privire a lui, care mă făcea s ă mă tem că nu mai eram cea
care se a ștepta el să fiu, îmi înfrâna pornirile de revoltă. Am fost foarte
cuminte, să știți.”
Acești tați sunt adesea bărba ți care consideră, mai mult sau mai pu țin
conștienți, că femeile trebuie „să se supună ”. Fiicele lor înțeleg adeseori asta
destul de târziu; într -o bună zi, ele devin brusc con știente sau constată pur și
simplu că, în via ță, se simt prea supuse fa ță de un reprezentant al sexului
masculin – un prieten, un coleg de serviciu, un patron etc. Este și cazul lui
Severine, care încearcă să renun țe la slujba actuală de asistentă de director și,
în acest fel, la rela țiile de supunere excesivă care o leagă de patron. Ea
recunoa ște că, încă de la intrarea în via ța activă, a căutat un „mentor ” și
constată că acum l -a găsit. Mai mult decât se a ștepta. La început, Severine se
simte mai degrabă umilită decât revoltată, dar suferă din ce în ce mai mult din
cauza exigen țelor patronului, a supunerii pe care o afi șează fa ță de el, a
caracterului mani -pulant al „ șefului ”. Cu ti mpul, ea începe să reac ționeze, se
revoltă cu pruden ță și inteligen ță. Ajunge să spună nu, ceea ce nu mai făcuse
înainte. Severine a în țeles, în cele din urmă, motivele acestei supuneri excesive
care o împiedică să -și realizeze dorin țele: tatăl ei a fost și rămâne un bărbat
autoritar și violent prin ceea ce spune; el și-a arătat mereu for ța și puterea prin
banii pe care îi câ știga și de care familia lui era dependentă. În mod
semnificativ, concomitent cu emanciparea fa ță de patron, Severine a îndrăznit
pentru prima oară să -i spună tatălui ei cât câ știgă pe lună: este, fără îndoială,
modul ei de a -i arăta că nu mai are nevoie de el. Totu și, un asemenea demers
nu se face fără o oarecare dificultate. În unele momente, lui Severine îi este
frică de ceea ce poate să spună sau să facă, dar ea are acum certitudinea că,
dacă nu se afirmă, va rămâne toată via ța profund nefericită. Fizic, de multe ori
încearcă o senza ție de sufocare; ea știe că, în felul acesta, corpul ei exprimă
ceea ce trăie ște ea în plan psihic, dar este foarte convinsă că, în timp, strădania
ei de afirmare a sinelui o să învingă această angoasă.
Am constatat frecvent că fetele care reac ționează împotriva unui tată prea
autoritar prezintă dificultă ți în a -și recunoa ște propriul lor exces de autorit ate.
Ele au tendin ța să se revolte, să spună „nu ” când trebuie să spună „da ”, să fie
idealiste și să-și gestioneze prost for țele și puterea. Ca și cum aceste femei s -ar
identifica involuntar cu ta ții lor pentru a se apăra mai bine de ei. Sabine, de
exemplu , are două surori și un frate. Ea este singura care s -a revoltat împotriva
unui tată autodidact care voia ca to ți copiii să lucreze în afacerea familiei încă
de la sfâr șitul școlarită ții obligatorii. Sabine s -a luptat ca să -și continue studiile

și a fost s usținută de unchiul din partea mamei, pe care îl adora și care, se
pare, era șocat de atitudinea cumnatului său. Ea a plecat de acasă la 18 ani
pentru a face cursuri de infirmieră, reu șind să se între țină singură. În timp ce
lupta împotriva tatălui ei pent ru a-și câștiga autonomia, Sabine era fericită,
ceea ce nu însemna însă că nu avea și momente de furie și descurajare, în
schimb, când s -a confruntat cu al ți tineri de vârsta ei, în rela țiile de prietenie
sau amoroase, ea și-a dat repede seama de propria e i intransigen ță și de
caracterul ei autoritar, ceea ce o face să sufere! Este încă un repro ș pe care i -l
face tatălui ei: i -a transmis genele!
„Acasă, se purta ca un adolescent. ”: tatii amici .
Ne vin adesea în minte „mamele -cloșcă” atunci când vrem să evocăm prea
marea apropiere pe care unii părin ți o au fa ță de copilul lor. Nu voi relua aici
ceea ce am scris deja în altă parte cu privire la această problemă1. În schimb,
mi se pare că se poate face o paralelă cu cei numi ți în mod familiar „ta ții amici ”.
Într-adevăr, un tată poate da și el impresia că -și iube ște prea mult fiica, că nu
marchează îndeajuns distan ța. Cel mai adesea, asta se întâmplă pentru că el se
identifică acum cu tinere țea copilului său: are pentru el o iubire care ar putea fi
calificată drept narcisistă, o iubire îndreptată mai degrabă către sine decât
către celălalt. Imaginea „tatălui amic ” trimite adesea la bărba ți care nu reu șesc
să devină adul ți și cărora le e frică să -și exercite func ția paternă, la bărba ți care
întâmpină greută ți în a-și asuma statutul de părinte și sunt ei în șiși domina ți
de nevoia infantilă de a fi iubi ți, uneori atât de mult, încât stabilesc o rela ție de
fuziune cu fiica lor.
Aceste rela ții de amici ție pun adesea mari probleme fiicelor, când acestea
cresc, și mamelor, care nu găsesc sprijinul patern necesar pentru a -și crește
copilul. Ace ști tați amici au acelea și centre de interes ca fiica lor și ca prietenii
de vârsta ei – seriale tv, modă, muzică. Ei supralicitează uneori, discutând
despre iubi ții sau despre flirturile fetei lor, chiar și atunci când aceasta nu ține
morțiș să facă a șa ceva, preferând, cum e și normal, să -și păstreze confiden țele
din acest domeniu pentru prietenele ei sau, eventual, pentru mamă.
Când sunt încă foarte tinere, fetele acestor ta ți amici pot gândi, ba chiar
le pot da de în țeles celor din anturaj, și chiar tatălui lor, că au noroc să poată
împăr ți totul în acest fel. Dar acest sentiment lasă locul mereu, la un moment
dat, unei jene care le face să instaureze, cu mai multă sau mai p uțină
pricepere, o distan ță care nu exista. De asemenea, uneori, mai ales în
adolescen ță, ele se folosesc de opozi ția dintre comportamentele celor doi părin ți:
dacă, de exemplu, mama lor spune „nu ”, ele îl vor face pe tatăl lor să spună
„da” – dar, procedâ nd așa, ele î și dau seama, fără nici o plăcere, că -și pot
manipula tatăl după cum vor. Îmi amintesc de o fată care și-a schimbat astfel
radical părerea despre tatăl uneia dintre prietenele ei. După ce a început prin
a-mi spune că prietena ei avea mult noro c să aibă un „tată amic ”, care îi vorbea
fără ocoli șuri despre via ța lui și căruia ea putea să -i spună tot, un tată care, pe
scurt, nu era ca al ei, care nu -i înțelegea pe tineri, ea și-a schimbat părerea. Și-
a dat seama că prietena ei nu era fericită să -și vadă tatăl comportându -se ca
un adolescent de vârsta ei. Ea a fost chiar dezgustată când prietena i -a povestit
că tatăl ei îi propusese să fumeze împreună marijuana. Dintr -o dată, l -a privit

cu alți ochi pe propriul său tată, pe care -l considera acum mul t mai respectabil.
Eu sunt, ca mul ți alții, convins de necesitatea men ținerii „barierei dintre
genera ții”, care constă în respectarea diferitelor vârste ale vie ții și diferitelor
statute din sânul grupului familial. Un tată este un tată: nu e un amic. Un
amic este un amic: nu e un tată. Această distinc ție nu împiedică deloc
dragostea filială, dimpotrivă.
„în afară de el, nu mai există nimici ”: tații egocentrici .
Și la ta ții egocentrici există o dominantă narcisistă, dar nu este vorba de
un narcisism pro iectat asupra copilului, ca în cazul precedent al tatălui amic,
ci de unul „amibi -an”, unde totul se reduce la sine, la propriile dorin țe, la
propriile nevoi. „Femeile erau hrană afectivă pentru tatăl meu, îmi poveste ște
Géraldine. El se comporta egoist fa ță de ele; nu le privea niciodată pentru ceea
ce ele erau, ci pentru imaginea despre el însu și pe care acestea i -o ofereau. Am
fost și eu victimă a egoismului său și am suferit. ” Dacă trebuie să te iube ști pe
tine însu ți pentru a -i iubi pe ceilal ți și pent ru a-ți construi propria identitate,
dacă narcisismul are, a șadar, propria sa utilitate, aceasta nu înseamnă că
narcisismul nu poate deveni și un obstacol în calea lui Oedip, adică a
romanului de dragoste care constituie trama rela ției pe care părin ții o întrețin
cu copiii lor și, mai ales, ta ții cu fiicele. Când Narcis îl detronează pe Oedip,
atunci egoismul este cel care domină schimbul.
Nici o fată nu are de câ știgat dacă este fiica ideală a tatălui ei, deorece
această identificare foarte puternică cu dorin ța paternă riscă să se facă în
detrimentul existen ței ei de femeie și de mamă. Să ne gândim la redutabila zei ță
Atena, fiica lui Zeus, cel mai mare dintre to ți zeii greci: atotputernică și de
temut cum este, ea rămâne fără bărbat și fără copil, nu est e nici femeie, nici
mamă. Să ne gândim, de asemenea, mai aproape de noi, la fiica cea mică a lui
Freud – voi vorbi de ea și mai încolo: Anna a fost singurul dintre copiii lui
Freud care a ajuns psihanalist și a călcat pe urmele tatălui său, dar ea nu s -a
ridicat niciodată la înăl țimea fondatorului psihanalizei, iar destinul ei a fost
acela și cu al Atenei, glorios, dar solitar.
Adesea, când o fată caută să se identifice în mod excesiv cu tatăl ei,
aceasta se datorează admira ției pe care i -o poartă și senti mentului că nu va
putea niciodată, în ceea ce o prive ște, să atingă un asemenea ideal. Atitudinea
tatălui în acest tip de raporturi nu este nici pe departe neutră: dacă acceptă să
se arate imperfect în ciuda tuturor calită ților sale2, el poate domoli dorin ța de
identificare a fiicei lui; în schimb, dacă se lasă purtat de egocentrism, fiica lui
va fi foarte probabil confruntată cu o insatisfac ție personală a cărei origine n -o
va recunoa ște uneori decât târziu în via ță.
Kati explică în acest fel lipsa încre derii în ea însă și. Ea nu încearcă
sentimente ostile fa ță de tatăl ei, se simte aproape de el, îi cere sfatul atunci
când se află în dificultate. „Totu și, spune ea, tatăl meu m -a crescut în ideea că
trebuie să fii puternic și să nu ai nevoie de nimeni. ” Ea se simte prinsă între
două tendin țe contradictorii: pe de o parte, admira ția pentru un tată care nu î și
arată niciodată slăbiciunile, care face fa ță încercărilor vie ții cu cornbativitate și
curaj, ca de exemplu în cazul concedierii lui din motive economic e; pe de alta,
refuzul de a considera, asemenea lui, că nevoile afective sunt un semn de

slăbiciune. Ea a făcut totul ca să -și ascundă lipsurile și frustrările. Și, cum nu
a reu șit întotdeauna, s -a sim țit vinovată și uneori ru șinată: trebuia ca tatăl ei
să-i dea dreptate și era cu atât mai rău când n -o făcea.
Dezaprobarea paternă este periculoasă pentru o fată atunci când are la
bază un exces de exigen ță narcisică. Ea poate lua diferite expresii și se poate,
de exemplu, manifesta prin atitudinea refractar ă, mai mult sau mai pu țin
flagrantă, fa ță de orice rela ție cu un bărbat, niciodată destul de bun din cauza
dispre țului celui care a fost totu și promovat la rang de ginere! Prin compara ție,
conflictele soacră -noră, atât de des evocate, par mai u șor de „gest ionat ”, căci
sunt mai con știentizate și mai bine exprimate: dezamorsarea lor este posibilă;
între bărba ți, așa ceva este de neimaginat: miza rivalită ții este înso țită de tăcere
sau de negare. Nu cred că un tată î și imaginează cât de mult o face să sufere p e
fata lui atunci când îl respinge pe bărbatul ales de ea.
Acest gen de tată are în privin ța fiicei lui a șteptări nemăsurate. Exigen ța
lui se referă în general la diferite domenii: intelectual, profesional sau material;
ea nu exclude, după cum o să vedem , domeniul amoros, unde se manifestă sub
forma unei căutări a idealului masculin, niciodată satisfăcut, nici un
pretendent nefiind destul de „bun ” pentru o fiică atât de iubită. Un asemenea
comportament ascunde cel mai adesea, la tată, o dorin ță incon știentă de
realizare personală, ba chiar inten ția de a o păstra alături de el pe cea pe care o
consideră mo ștenitoarea lui în toate sensurile cuvântului. Evident, un tată este
îndreptă țit să fie exigent pentru binele fiicei lui, dar nu exigent în mod
sistematic , pentru că atunci ar părea că are în vedere doar binele lui personal.
Niciodată nu -ți dai mai bine seama de asta decât atunci când un tată î și
„subminează ” direct fata, pentru că ea nu -i satisface propriile aspira ții, nu -i
împline ște așteptările, numeroas e și ridicate. În aceste situa ții, totul este luat
în seamă: fizicul fetei, capacită țile ei intelectuale, via ța ei socială, ocupa ția – în
definitiv, tot ceea ce este ea, tot ceea ce face. Nu mai e vorba atunci de
rivalitatea oedi -piană, vizând excluderea o ricărei concuren țe masculine sau a
oricărei emancipări feminine, ci de o nevoie sadică, mai mult sau mai pu țin
conștientă, de a -și umili propria fiică. Din fericire, aceste cazuri sunt relativ
rare.
„De fapt, nu era niciodată prezent ”: tații inaccesibili .
Câte fete și femei nu se plâng că au avut un tată inaccesibil! Motivele
invocate sunt variate; cel mai des întâlnit este hiperimplicarea lui în muncă și
slaba disponibilitate pentru propria familie. Se întâmplă adesea ca, o dată cu
timpul, acest repro ș să se schimbe în recunoa șterea unei stări de fapt: „Dacă
muncea atât, era ca să ne facă nouă via ța mai u șoară”. Alt motiv frecvent
invocat: personalitatea introvertită a tatălui. Un tată introvertit și puțin
comunicativ este mai întâi „prost văzut ” de fiica lui, care suferă mult timp din
cauza tăcerilor sau stângăciilor lui; o dată cu vârsta sau cu trecerea timpului,
acest repro ș dureros lasă locul unui regret mai senin, acceptării realită ții unui
bărbat care nu se va schimba. Crescând, fetele se resemneaz ă în privin ța
tatălui tandru și afectuos pe care nu l -au avut; ele î și dau, de asemenea, seama
că acea carapace paternă are rolul de a proteja de o anumită suferin ță, că ea
este dovada unei timidită ți asumate cu dificultate sau a unei forme de

psihorigidit ate penibilă, dar inevitabilă. La nivel superior, rana rămâne, în
general, dureroasă, în pofida trecerii anilor. Există, într -adevăr, o categorie de
tați a căror inaccesibilitate vine din faptul că nu și-au dorit niciodată fiica și nu
s-au interesat niciod ată de ea. Distan ței prea mici despre care vorbeam în cazul
taților amici i se opune aici distan ța prea mare care duce nu la decep ție sau
furie, ci la un sentiment de abandon și de vid. Această durere este una
terifiantă pentru un copil; ea lasă urme pe vi ață. În sfâr șit, putem întâlni femei
care, o dată cu experien ța vieții, ajung la o constatare dureroasă: tatăl lor le
pare inaccesibil pentru că ele nu -i vor în țelege niciodată complexitatea. În
biografia ei, la capitolul „Tata ”, Jane Fonda scrie despre ta tăl ei, marele actor
Henry Fonda: „Henry dădea impresia unui om deschis, dar și inaccesibil, blând,
dar și capabil de accese de violen ță bruscă și periculoasă, foarte critic, în
primul rând fa ță de el însu și, întemni țat și încercând să -și smulgă gratiile, dar
și temându -se de lumină, opunându -se în mod maladiv oricărei constrângeri
exterioare, dar și impunându -și o disciplină de fier. Fa ța lui reflectă aceste
conflicte interioare. ” „îmi amintesc că țipa tot timpul. ”: tații colerici .
Furia face parte din c ele cinci mari emo ții omene ști și ne prive ște pe
fiecare dintre noi. Acestea fiind spuse, u șurința cu care este exprimată pare
mai mult masculină decât feminină, ceea ce nu înseamnă că femeile resimt mai
puțină furie, doar că ele o manifestă mai pu țin. Une le crize de furie se
declan șează în mod exploziv și frecvent, uneori din motive neînsemnate:
acestea sunt cele de care fiicele se tem cel mai mult, căci nu numai că ele le
provoacă o frică fizică, a șa cum se întâmplă adesea cu manifestările de
autoritate a le tatălui, dar, în plus, ele nu au un mod de exprimare pe care să -l
folosească preponderent.
În fața furiei unui tată, o fiică nu posedă neapărat mijloacele de răspuns
necesare, mai ales dacă aceste furii sunt imprevizibile, dacă ele îi apar
dispropor ționate în ceea ce prive ște intensitatea sau frecven ța lor în raport cu
ceea ce ea trăie ște; se simte neputincioasă și își imaginează cu u șurință o
dramă pe care este gata s -o născocească. Géraldine î și aminte ște de accesele de
furie paternă care o înspăimân tau când era copil, pentru că nu le în țelegea
motivele; treptat, s -a obișnuit cu ele. Asta n -a împiedicat -o să-l iubească pe
tatăl ei, pe care îl vedea pu țin, și să trăiască plină de emo ție momentele lor
fericite – când era mică, îi spunea o poveste; când a crescut mai mare, venea,
când putea, s -o aștepte atunci când ie șea de la școală. Totu și, și după trezeci
de ani, țipetele lui îi mai răsună încă în urechi. Ea vede în toate acestea o
legătură directă cu dificultatea ei de a se confrunta cu cel mai mic co nflict, de a
se afirma pe plan personal, social și profesional în lumea adultă. Intuitiv, ea
asociază amintirea, rămasă în memorie, a furiilor tatălui său cu obsesia pe care
o are pentru orice subiect de dispută sau de eventual dezacord. Evident, un
adult nu are de ce să -și interzică să se înfurie, atunci când situa ția o justifică,
dar atunci când se află în pozi ție paternă, pozi ție care e una de autoritate, de
protec ție și de securitate, mai ales fa ță de fiica lui, el are datoria de a ține cont
de cauzele sentimentului pe care îl trăie ște și de consecin țele pe care
manifestările acestui sentiment le poate avea asupra copilului său: accesele de
furie, incomprehensibile și imprevizibile, riscă, într -adevăr, să inducă o

„angoasă flotantă ”, o inhibi ție în gândi re sau tendin ța de a dramatiza toate
situa țiile existen ței.
„Din punct de vedere material, nu mi -a lipsit niciodată nimic. ”: tații
„bancheri ”
Există ta ți ale căror fiice resimt în mod dureros faptul că ace știa nu se
gândesc decât să le asigure un anume confort material și financiar. În trecut,
statutul patriarhal al tatălui punea în prim -plan acest rol de furnizor pentru
nevoile familiei; Mo ș Goriot de Balzac este una din mărturiile cele mai ilustre.
Astăzi, acest statut de „tată bancher ” se întâlne ște în două situa ții distincte.
Prima este cea a ta ților a căror muncă este extrem de solicitantă și despre care
fiica spune: „El nu este niciodată prezent, nu facem nimic împreună, dar
datorită lui trăim cum trăim. ”; în schimb, atunci când fiicele lor au prob leme,
acești tați avansează cu plăcere următorul argument: „Trebuie să muncesc
pentru a -mi hrăni familia. ” Cealaltă situa ție este mult mai recentă, fiindcă
privește familiile despăr țite, unde copiii trăiesc cu mama, iar tatăl contribuie cu
o pensie aliment ară care să le acopere nevoile. Povestea lui Caroline combină
aceste două aspecte. De la vârsta de opt ani, când părin ții s-au despăr țit, ea
trăiește cu mama și cu fratele ei. Adolescen ța s-a instalat cu brutalitate, și ea
traversează de ceva timp o perioa dă dificilă, datorată cu siguran ță vârstei, dar
nu numai. Caroline începe prin a se plânge de mama ei, care, după părerea ei,
a fost mereu prea nervoasă, cu o dispozi ție instabilă, care îi cere, de exemplu,
să o ajute la treburile casnice, dar o tratează, în acela și timp, ca pe o feti ță. Am
întrebat -o dacă îl vede pe tatăl ei și ce rela ție are cu el. Răspunsul ei este
prompt: „Aproape că nu -l văd deloc pe tatăl meu. Munce ște mult, oricum. Ce
face cel mai bine este să ne dea bani; îi varsă mamei o pensie pen tru studiile
mele și ne face un cadou foarte frumos de Crăciun, mie și fratelui meu. Altfel,
am impresia că sunt o străină pentru el. ” În realitate, această adolescentă îi
repro șează tatălui ei lipsa de interes și de afec țiune. Ea se gânde ște ca într -o
bună zi să meargă să stea cu el, dar îi e prea frică de un refuz care ar face -o să
sufere și mai mult, fără a mai vorbi de culpabilitatea pe care ar sim ți-o la
gândul că -și abandonează fratele și mama. Asemenea lui Caroline, o fiică
așteaptă ca tatăl ei să -i arate interes și ca acest interes să se traducă mai pu țin
prin condi ții materiale confortabile sau prin cadouri frumoase, cât printr -o
prezen ță, a lui, care este de neînlocuit. Acest lucru era, fără îndoială, valabil și
în trecut, dar poate că astăzi, o da tă cu disputa pentru egalitatea sexelor, este
și mai actual.
„într-o zi, l -am văzut plângând. ”: tații depresivi .
Un tată care plânge este, fără îndoială, pentru o feti ță, unul din tablourile
cele mai impresionante și, în acela și timp, cele mai tulburăt oare, într -atât ea ar
vrea să -l vadă puternic și fericit ca în pove ști. Un asemenea spectacol, chiar
unic, chiar fantasmat, va lăsa o amprentă puternică în mintea ei, suscitând
sentimente de revoltă sau de nedreptate, de furie sau de culpabilitate,
declan șând o interoga ție profundă asupra vulnerabilită ții oamenilor și a
fragilită ții aparen țelor.
Așa s-a întâmplat cu Mathilde, care a venit să mă vadă din cauza
problemelor cu so țul ei. Amândoi sunt profesori, s -au cunoscut în timpul

studiilor. S -au îndrăgos tit unul de altul, s -au căsătorit și au acum trei copii.
Până în urmă cu șase luni, Mathilde îl admira mult pe so țul ei, Paul, pentru
gusturile artistice, cultura și calită țile lui de profesor. Astăzi, ea nu -l mai
înțelege. De ceva timp, nu mai este intere sat de munca lui, vrea să reia
cursurile de teatru pe care le -a întrerupt la vârsta de 20 de ani, nu mai face
nimic în casă: este cu mintea în altă parte atunci când este acasă. Mathilde se
plânge că trebuie să -și asume de una singură via ța conjugală și familială. Ea
munce ște mult și se ocupă cu plăcere de copii, dar, și repetă mereu acest
lucru, nu poate să facă totul. Rela ția de cuplu se degradează, conflictele devin
din ce în ce mai frecvente, și Mathilde simte din ce în ce mai pu țină atrac ție
pentru so țul ei. În ceea ce -l prive ște, Paul are tot dreptul să vrea să -și schimbe
viața, dar, în realitate, ceea ce simte ea la el este mai pu țin o dorin ță pozitivă de
a face altceva cât, mai ales, o fugă care ascunde o formă de depresie.
Situa ția cuplului său îi aminte ște de o poveste mai veche, trăită în timpul
copilăriei, de care i -a fost greu să se deta șeze. Nu este prima dată, recunoa ște
ea, când un bărbat pe care îl iube ște cade în depresie. Când avea 10 ani, tatăl
ei, fără să se știe prea bine din ce motive , a traversat o veritabilă depresie al
cărei diagnostic ea n -a putut să -l pună decât retrospectiv. Î și adora tatăl și era
foarte mândră de el. Era un pictor cu o anumită reputa ție în regiune. Ea era cu
atât mai ata șată de el cu cât avea o mamă autoritară, dură, insensibilă. În
amintirile ei, tatăl său e un om blând, calin, tandru, care o lua în bra țe când
era îngrijorată sau avea vreun necaz. Și apoi a urmat criza. O perioadă de timp
pe care ea nu o poate determina, tatăl ei a încetat să mai meargă să picte ze
afară; rămânea închis în atelierul lui, unde ea nu avea dreptul să intre, î și
aminte ște că uneori a rămas culcată în fa ța ușii atelierului, pretextând că -și
face temele, pentru a fi mai aproape de el și pentru a -l asculta cum plânge. Se
pare că tatăl lu i Mathilde nu și-a mai revenit niciodată din acest episod
depresiv. Neglijându -și crea ția artistică, el și-a găsit câteva slujbe provizorii,
puțin valorizante și prost plătite, cauzând probleme materiale și nelini ști
întregii familii. Din acel moment, el n -a mai fost niciodată acela și, repetă
Mathilde; ea a continuat ani de zile, până la dispari ția lui, să -l sprijine în felul
ei, încercând cu orice pre ț să-l liniștească, să -l facă să zâmbească, să -i aducă
puțină mul țumire, în special prin studiile pe care l e-a făcut.
Astăzi, Mathilde are sentimentul că drama se repetă. Con știentă de
legătura care există între situa ția ei actuală și cea din copilărie, ea nu vrea ca și
copiii ei să treacă prin această încercare. Va trebui să fie toată via ța puternică
și să t răiască lângă un bărbat pe care trebuie să -l susțină, cu riscul de a se
sacrifica? A se sacrifica sau a fi liberă, alegerea este dificilă. Mathilde în țelege
că acum nu e vorba de tatăl, ci de so țul ei, pe care trebuie să -l pună în fa ța
responsabilită ților lui. Ceea ce și face. Discu ția deschisă, dar calmă, pe care o
are cu Paul îi provoacă o reac ție salutară partenerului ei de via ță, care, somat
să ia o hotărâre, reu șește să facă un compromis acceptabil între slujba lui de
profesor și pasiunea pentru teatru , să regăsească o speran ță în via ța din care
Mathilde și copiii lui fac parte.
Un caz special: „Tatăl meu, eroul. ”

Oare pentru că tatăl ei a scris: „Eu gândesc a șa cum o fată î și scoate
rochia ” 3, Laurence Bataille, fiica scriitorului George Bataille, a spus: „Când
scrii, ar trebui să te gânde ști la progenitura ta? 4 ” într-adevăr, nu este u șor să
fii fiica unui om celebru. Toate femeile pe care le -am cunoscut în cursul
practicii mele profesionale m -au făcut să ajung la concluzia că rela ția cu un
tată cu noscut și recunoscut pentru competen țele lui sportive, pentru talentul
său artistic, pentru ambi țiile politice sau pentru munca lui intelectuală avea
ceva pasional, ba chiar pasional în exces. Trebuie să recunoa ștem că dragostea,
atașamentul și admira ția pe care orice feti ță le simte pentru tatăl ei devin și
mai puternice datorită notorietă ții acestuia. În adolescen ță, în mod
semnificativ, fetele î și adoră tatăl sau îl urăsc. Apoi, ele încep să se desprindă
de această influen ță paternă, pentru a încerca să existe prin ele însele, iar
această dorin ță legitimă de independen ță pune uneori serioase probleme.
Comentariile pe care le -au făcut în mod public copiii starurilor sunt ecoul
acestei dificultă ți. Astfel, Julie, fiica lui Gérard Depardieu, mărturisea: „Fac
parte dintr -o familie unde totul era lipsit de măsură. Ceea ce mă îngrijorează
este că am peste 30 de ani și n-am făcut încă nimic, n -am copii, n -am
familie.5 ” Cât despre Elizabeth Jagger, ea va refuza să asculte muzica ilustrului
ei tată, Mick Jagger: „U n lucru este sigur, chiar ar fi declarat ea, mai târziu voi
fi orice altceva, dar nu star rock. ” Asta n -o împiedică pe „Lizzie ” să fie manechin
și să arate dramul de nebunie paternă, pozând în ținute foarte excentrice6.
Cum î și iubesc fiicele ta ții.
Ca în povestea lui Mathilde, rela ția, fericită sau nefericită, pe care o fiică
o are cu tatăl ei îi poate influen ța mult destinul de femeie sau raporturile cu
bărba ții. Totu și, majoritatea ta ților își iubesc fiica, adeseori mai presus de orice.
Uneori o iube sc chiar prea mult, astfel încât le e frică de ea, a șa cum le e frică
de femeile de care sunt îndrăgosti ți. În acest caz, pentru a se apăra, ei pot să se
arate indiferen ți, clasându -le de bunăvoie în „cealaltă tabără ”. Ei invocă eterna
rivalitate dintre se xe sau o ireductibilă diferen ță de natură, a șa cum fac când se
simt refuza ți.
„Tatăl meu contează pentru minei ”: fiicele care se simt bine în pielea lor .
Contrar unei idei preconcepute, via ța unei fete este influen țată în aceea și
măsură atât de mamă, c ât și de tată, și uneori chiar mai mult de acesta din
urmă. În general, o fiică ce se simte bine în pielea ei și care este independentă
resimte dragoste și respect pentru tatăl ei, dar, dacă ea se simte bine în pielea
ei și este independentă, aceasta însea mnă, că și ea a primit, la rândul ei,
dragoste și respect de la tatăl ei; ea a ignorat excesele pe care cele două
sentimente le generează: respectul extrem, care poate fi perceput ca indiferen ță,
și dragostea excesivă, care împiedică astfel câ știgarea auto nomiei.
Stephanie descoperă că alegerile pe care le -a făcut în adolescen ță au fost
motivate incon știent de dorin ța ca tatăl ei să fie mândru de ea. Dacă a ales să
susțină bacalaureatul la literatură, a făcut -o pentru a continua tradi ția
paternă, bunica e i din partea tatălui fiind profesoară de literatură, iar tatăl ei
fiind jurist. În momentul intrării în via ța activă, Stephanie a ales să lucreze
într-o mare companie din domeniul resurselor umane, aceea și în care a lucrat
și tatăl ei o via ță întreagă și unde s -a sim țit fericit. În anul următor, s -a

căsătorit cu un coleg din această companie. Între ei există o iubire profundă,
durabilă, bazată pe complicitate intelectuală și multă tandre țe.
Din câte se pare, Stephanie este o femeie echilibrată, energică, are
încredere în ea, î și acceptă limitele ei și pe ale celorlal ți. Soțul ei nu este câtu și
de pu țin îngrijorat de rela ția strânsă pe care ea o are cu tatăl ei; fiecare din cei
care formează acest trio rămâne la locul lui și petrec excelente momente
împreun ă, punând lumea la cale sau discutând probleme de serviciu, ceea ce
nu împiedică deloc cuplul să aibă clipele lui de intimitate pe care nu le -ar
împăr ți pentru nimic în lume cu altcineva. Chiar dacă păstrează o rela ție
puternică cu tatăl ei, mai ales pe pl an profesional, Stephanie a reu șit să-și
construiască în mod autonom o via ță de cuplu și de femeie.
După câ țiva ani de la intrarea în via ța de adult, Stephanie începe să se
plictisească la serviciu, unde nu se bucură de recunoa șterea pe care ar dori -o.
Ea se gânde ște atunci să -și schimbe profilul de activitate. Plănuie ște să creeze
un site pentru vânzarea de flori pe internet, împreună cu cea mai bună
prietenă a ei. Acest proiect, care i -ar da mai multă libertate și i-ar ameliora
confortul material, o mot ivează. So țul ei o încurajează să -și pună în practică
ideea: îi dă energia să meargă mai departe și să creadă în ea. Tatăl ei o ascultă
și el. Fără a fi împotrivă, el se arată mai prudent și îi propune s -o ajute să facă
un plan financiar al afacerii. Aceas tă analiză eviden țiază atunci fragilitatea
afacerii imaginate de Stephanie.
Chiar dacă este pu țin decep ționată, lui Stephanie nu -i este ru șine să
recunoască, chiar în fa ța tatălui ei, că s -a înșelat; ea nu vrea să se
încăpă țâneze din orgoliu. Î și dă seam a, retrospectiv, că ceea ce i -a permis să
elaboreze acest proiect este dragostea pe care i -o poartă partenerul ei; de
asemenea, a putut să -i vorbească tatălui ei despre aceasta datorită excelentei
relații pe care o are cu el și încrederii pe care i -o poart ă. După ce a reflectat mai
bine, această tânără luptătoare de aproape 30 de ani va hotărî ca, în loc să
schimbe domeniul de activitate, să schimbe pur și simplu firma și să acceadă la
un post mai bun în domeniul resurselor umane. În forul ei interior, ea l e
mulțumește celor doi bărba ți din via ța ei, cum îi place să le spună, pentru că
au fost alături de ea, fiecare în felul lui, pentru că au ascultat -o fără s -o judece,
pentru că au ajutat -o la proiectul ei, chiar dacă acesta era nerealist, pentru că
au știut, ca întotdeauna, să îmbine respectul pentru independen ța ei cu grija
de a o proteja.
„Niciodată fără Tati ”: dependentele .
Precum mica sirenă de pe stânca ei din Copenhaga, o fiică prea
dependentă de tatăl ei poate avea un destin de singurătate și tristețe.
Compara ția nu e anodină. Născută în splendoarea lumii marine, mica sirenă,
eroina pove știi lui Andersen, se îndrăgoste ște de prin țul pe care l -a salvat în
timpul unei furtuni. Ea î și dore ște atunci să aibă corp de femeie și bea o licoare
magică. Îns ă această licoare o face să -și piardă vocea fermecătoare, iar prin țul,
decep ționat de această frumuse țea mută, îi întoarce spatele. Pentru a -și
recăpăta corpul de sirenă și pentru a -i regăsi pe ai ei, ea trebuie să accepte să -l
înjunghie pe prin ț, dar nu g ăsește for ța necesară să facă acest gest. Se aruncă
atunci în mare, sortită unei eternită ți de singurătate și triste țe. O fiică trebuie

să știe „să -și ucidă ”, în mod simbolic, tatăl, adică să se deta șeze de el pentru a
se autorealiza și pentru a -l găsi pe bărbatul vie ții sale. Altfel, ea riscă să
rămână singură și probabil tristă.
Desigur, nu este întotdeauna u șor să faci deosebirea între o rela ție
armonioasă dintre un bărbat și o femeie – la origine, între o fiică și tatăl ei – în
cadrul căreia există o anumită dependen ță, dar în care fiecare evoluează
respectând autonomia celuilalt, și o rela ție în care dependen ța femeii fa ță de
bărbat, și în special a fiicei fa ță de tatăl ei, este invalidantă. În unele cazuri
totuși, nu există nici o îndoială, și se poa te afirma clar că unele fiice sunt prea
dependente. Și nu fiindcă ele manifestă o atitudine infantilă în momente de
angoasă sau de inactivitate, acest lucru i se poate întâmpla oricui; fiicele de
care vorbesc aici a șteaptă de la părin ții lor, de la prieten ii lor, de la partener, de
la celălalt, în general, să aibă grijă de ele în mod constant, să le satisfacă
dorin țele, capriciile, într -un cuvânt, să se confrunte cu realitatea în locul lor.
Mai există și un alt caz, mai complex și mai pu țin evident. Unele fiice
sunt stăpânite de o frică profundă și irațională, și anume că ceilal ți vor în
permanen ță să le agreseze. Logica ar spune că, fiind neîncrezătoare, ele ar
trebui să păstreze o distan ță. Însă, în mod paradoxal, se produce exact
contrariul, și vedem ac este fiice dependente, neîncrezătoare, căutând fără
încetare o rela ție în care ar putea să se simtă în siguran ță, până într -atât încât,
uneori, să uite de ele însele și de ceea ce vor. Schematizând, apar două situa ții:
fie întâlniri superficiale care nu po t niciodată să se dezvolte în mod durabil și
care lasă o amărăciune profundă; fie rela ții aparent reu șite, dar care nu pot să
alunge gustul amar al neîncrederii care continuă să persiste, minând povestea
din interior.
Evident, această dependen ță nu este mereu con știentă. E cazul lui
Ophelie, o tânără fermecătoare, traducătoare de profesie, care n -a putut
niciodată să se integreze într -o firmă unde ar fi putut totu și să câ știge mult mai
mulți bani și în mod mult mai constant. Motivul principal este că se s imte
incapabilă să -și respecte contractele. De altfel, chiar și lucrând ca free -lancer, a
pierdut mai mul ți clien ți în acest fel, fapt pe care -l regretă și care o face să se
simtă vinovată. Ophelie se întreabă de unde vine această incapacitate. Ea are
doi copii mici, un so ț care este adesea acasă și care o ajută cu numeroasele
treburi casnice și, în plus, îi place meseria de traducătoare. Atunci, de ce nu
poate să -și facă treaba corect? De ce riscă uneori, nefăcând ceea ce trebuie? De
unde provine nepăsarea aceasta care o cuprinde din când în când? De ceva
timp, ea a găsit o solu ție salvatoare: vine să lucreze într -unui din birourile
tatălui ei, care are o firmă. Mirat, acesta i -a spus, mai în glumă, mai în serios:
„Ei, ce zici, nu e ști cam prea dependentă d e bătrânul tău tată? ”
Poți să fii dependentă de tată fără să fii neapărat con știentă de asta; ceea
ce nu înseamnă că acest lucru nu rămâne o sursă de handicap și de blocaj.
Ophelie î și aminte ște că, atunci când era doar o feti ță, tatăl ei o ajuta seara s ă-
și facă temele și că a reu șit să termine școala numai datorită acestei sus țineri
care s -a prelungit până la bacalaureat, în schimb, atunci când și-a început
studiile superioare, s -a confruntat cu mari dificultă ți și a fost nevoită să repete
primul an de universitate. Și-a revenit apoi, dar, în perioada de sfâr șit a

școlarită ții, a muncit mult. Ophelie face legătura cu tatăl ei, o legătură la care
nu se mai gândise niciodată până atunci. După ce a luat bacalaureatul,
sprijinul tatălui ei a încetat; ea a av ut chiar sentimentul că studiile n -o mai
interesau. Pe moment, a apreciat libertatea pe care el i -o lăsa: a ie șit în ora ș, și-
a făcut de cap, dar, de fapt, nu căuta, a șa cum face și azi, sus ținerea tatălui?
Dificultatea de a lucra singură, de și ar vrea să facă acest lucru, și senza ția că
lucrează mai bine într -un birou care o apropie de tatăl ei vin în sprijinul acestei
ipoteze. Ophelie con știentizează subit că a rămas și mai dependentă decât
credea de tatăl ei.
Oricine știe că iubim a șa cum suntem iubi ți. Iubirea dintre părin ți și
copiii lor lasă o urmă care le va marca via ța. Tandre țea și iubirea dintre o fiică
și tatăl ei pot, în unele cazuri, să provoace o impresie prea puternică, în sensul
fotografic al termenului. Îmi amintesc de o prietenă care a re fuzat un post
foarte interesant din cauza relativei nesiguran -țe pe care o prezenta. Ea și-a
explicat op țiunea astfel: „După cum știi, tatăl meu a lucrat mereu în aceea și
firmă; el i -a rămas foarte fidel patronului și fiului său când acesta i -a succedat.
Am crezut mult timp că sunt mai dependentă de mama decât de tata, dar
probabil că nu e adevărat. ” Această prietenă tocmai în țelesese că încerca
dintotdeauna să semene cu tatăl ei pentru a -i face acestuia plăcere.
Amprenta tatălui poate fi atât de puternic ă, încât ea poate conduce la o
căutare incon știentă a idealită ții în mintea și sufletul fiicelor. Devenite femei,
acestea vor căuta mai târziu, la bărba ții pe care îi vor întâlni, sentimente,
calită ți, uneori chiar trăsături fizice ale tatălui lor: nu e in terzis să cau ți ceea ce
ți-a plăcut, chiar dacă acest lucru provine de la tatăl tău, dar un asemenea
demers nu este o garan ție a fericirii. Ajunsă femeie, fiica riscă să -i „lanseze ”
într-o bună zi so țului, care este nerăbdător, furios, îi trasează sarcini legate de
menaj sau îi repro șează că a cheltuit prea mult: „Parc -ai fi taică -meu! ” Invers,
soțul, într -un moment de enervare, riscă să -i spună ce are pe suflet de mai
mult timp: „Ai fi făcut mai bine să te mări ți cu tai -că-tu.” În astfel de cazuri,
faimosu l complex al lui Oedip, care ține de o fantasmă și care nu e decât
metafora iubirii unui copil pentru părintele lui, riscă să -și găsească o
obiectivitate pe care n -a căutat niciodată să o aibă.
Așa stând lucrurile, în rela țiile umane suntem prea des tent ați să nu
punem în lumină decât aspectele simpliste sau negative. Or, dacă în psihicul
fiicei se produce o identificare incon știentă între ea și tatăl ei sau între acesta și
bărbatul de care s -a îndrăgostit, asta se întâmplă pentru că ea vrea să
regăsească mai degrabă calită țile tatălui decât defectele. A fi portretul tatălui
său nu dă în mod obligatoriu o viziune peiorativă a identificării: o fată poate
găsi la tatăl ei și calită țile care îi vor permite să se realizeze și să reu șească.
„Liniștește-mă.”: anxioasele .
Dacă băie ții, așa cum spuneam mai înainte, sunt în mod natural mai
colerici, se pare că fetele sunt în mod natural mai anxioase; în orice caz, că -și
recunosc mai u șor anxietatea și o exprimă fără multă dificultate. Anxietatea,
când este exces ivă, provoacă suferin ță.
Beatrice știe ceva despre toate acestea, căci poartă eticheta de anxioasă
de când era copil. La 30 de ani, această femeie vorbe ște despre ea ca despre o

caraghioasă mult prea susceptibilă, care reac ționează la cea mai mică critic ă și
pânde ște cu aten ție cel mai mic semn, din partea celor din jur, care aminte ște
de o critică sau o dezaprobare. Ea atribuie acest caracter anxios unei situa ții
speciale, în țeleasă gre șit de tatăl ei: faptul că are o soră geamănă de care este
extrem de apropiată și de care, în acela și timp, ea a căutat dintotdeauna să se
diferen țieze. Beatrice î și aminte ște de câte ori se sim țea agasată la școală de
colegii ei atunci când ace știa îi spuneau fără rea inten ție: „E ciudat. Nu știi
niciodată cu care din voi două vorbe ști.” Dacă ea însă și avea sentimentul că are
acelea și gusturi ca sora ei, în acela și timp o irita ca aceasta să facă totul ca ea,
să vrea să aibă acelea și haine, să facă acelea și lucruri ca ea. Astfel, ea era
pasionată de tenis, sport pe care l -a practicat în mod regulat. Până în ziua în
care sora ei a vrut să -l practice și ea. „Nu există nimic mai penibil decât să ai
sentimentul că trăie ști în umbra cuiva. Spune Beatrice. Știu că și sora mea
încearcă acela și sentiment în ceea ce mă prive ște. Asta m-a făcut să fiu mult
mai atentă la ceea ce ar putea al ții să vrea de la mine, să a ștepte, să -mi ia, la
modul lor de a -mi aprecia comportamentul. Tatăl meu, de exemplu. ”. Mai exact,
în ceea ce -l prive ște pe tatăl ei, Beatrice consideră că el n -a înțeles n imic din
problema ei: în condi țiile în care ea avea nevoie ca el să o privească, pentru a
simți că există, el î și petrecea cea mai mare parte a timpului ștergând
diferen țele dintre cele două fiice ale sale.
„Ba chiar cred, adaugă ea, că era agasat de anx ietatea și de
susceptibilitatea mea. Poate că din acest motiv o prefera pe sora mea. În orice
caz, el a reac ționat oribil. ” în timp ce ea voia ca tatăl ei să în țeleagă această
trăsătură de caracter din cauza căreia ea însă și suferea și care era consecin ța
angoaselor ei de soră geamănă, el nu făcea, prin remarcile sau comentariile lui
ironice la adresa susceptibilită ții ei, decât să -i intensifice acest sentiment. Și
astăzi, Beatrice continuă să a ștepte de la tatăl ei un cuvânt care să o
liniștească.
Povest ea lui Gabrielle nu este deloc diferită. Și ea îi repro șează tatălui,
într-o anumită măsură, anxietatea excesivă pe care o trăie ște. Crede că a fost
prea sever cu ea, că n -a înțeles niciodată cât era de sensibilă. Această severitate
era în principal legată de tonul și vocea lui, fiindcă, în fond, Gabrielle știe că
tatăl ei nu e un tip rău și că o iube ște mult. La pu țin timp după consulta ție,
această femeie drăgu ță de 25 de ani are un interviu cu un șef de la resurse
umane pentru o nouă slujbă. Ea se teme de această întrevedere, pentru că îi e
foarte greu să se simtă evaluată. De altfel, motivul pentru care a venit să mă
vadă este lipsa de siguran ță care o face să sufere de mult timp și pe care a
ajuns, cu timpul, s -o considere un handicap în via ța personală și profesională.
Această lipsă de siguran ță o nelini ștește cu atât mai mult, cu cât știe de ceva
timp că ceilal ți au încredere în ea. Această contradic ție o exasperează.
Gabrielle este mereu gata să -i ajute pe ceilal ți, să-i asculte, să le facă un
servic iu. De altfel, ceilal ți nu se în șa-lă în această privin ță: apelează la ea
atunci când au o problemă. În urmă cu câteva luni, din cauza acestui
comportament, tatăl ei i -a repro șat că este prea „amabilă ” cu oamenii și a
supranumit -o „sora Tereza ”. Felul ei d e a se comporta nu este recent,
dimpotrivă. Ea î și aminte ște că, arunci când era mică, sora ei mai mare o

trimitea sistematic să -i salute pe invita ți, atunci când părin ții lor aveau
musafiri la cină: ea se ducea și era mul țumită să -i facă pe plac surorii e i, avea
sentimentul că este utilă. Pe la 10 ani, bunicul ei dinspre mamă, de care era
foarte ata șată, a murit pe nea șteptate și, din acel moment, mama ei a căpătat
obiceiul de a i se confesa în momentele de triste țe. Gabrielle se miră că a fost
mereu atât de grijulie fa ță de ceilal ți, încercând mereu să -i ajute. Totu și, a fost
deja decep ționată de mai multe ori de cei pe care i -a ajutat. Ultima oară, i s -a
întâmplat chiar cu prietena ei cea mai bună, pe care a sus ținut-o vorbind mult
cu ea la telefon. „De a ltfel, adaugă ea, toată lumea mă sună. ”
Gabrielle face parte din categoria anxioaselor devotate care se tem mereu
de viitor și care încearcă să se apere de acest fond anxios acordându -le o
atenție deosebită celorlal ți. Ea spune că este mereu preocupată, mai ales atunci
când nu de ține controlul sau nu stăpâne ște ceea ce se spune sau se petrece în
jurul ei. În schimb, este uimită de faptul că spune uneori lucruri pe care le
regretă. Ea se consideră regina gafelor și nu știe care e cauza. Treptat,
conștienti zează faptul că latura ei foarte devotată este probabil excesivă, că ea
are fără îndoială nevoie, din când în când, să exprime ceea ce simte, chiar dacă
poate fi ceva negativ, în special la adresa tatălui său, care, după părerea ei, n -o
înțelege și nu înce arcă să o lini ștească, de și e singurul care ar putea să o facă
cu adevărat.
Se vede de aici cât de mult te împiedică o atitudine autoritară să -l ascul ți
pe celălalt. O astfel de atitudine este atribuită ta ților sau ta ții înșiși și-o
atribuie, crezând că acesta e rolul pe care trebuie să -l joace. În plus, trebuie
știut faptul că ta ții, ca bărba ți, au în general tendin ța să dea bir cu fugi ții în
fața anxietă ții celuilalt, a fiicei lor deopotrivă. Tot într -o manieră tipic
masculină, reac ția lor este să caute o solu ție concretă la problemele care apar
sau să provoace iritare, ceea ce înrăută țește situa ția.
„Dacă a ș îndrăzni. ”: timidele .
O timiditate spontană și parțială este cât se poate de normală la un copil
mic: este o formă de rezervă provocată de întâ lnirea cu necunoscutul,
imprevizibilul sau in -controlabilul. A șa că e foarte normal ca un tată să poată
spune, peste ani, că, încă de când era un bebelu ș, fiica lui părea foarte
temătoare. Studiile au arătat că timiditatea este comportamentul cel mai stabi l
în copilărie. Educa ția nu rezolvă totul, chiar dacă ea poate apoi să atenueze sau
să intensifice această trăsătură ini țială de caracter7: 25% din copiii clasa ți în
categoria „timizilor ” când erau bebelu și mai sunt încă și la vârsta de 7 ani.
Fetele car e, atunci când cresc mari, rămân în categoria copiilor prea
timizi manifestă adeseori ulterior o inhibi ție excesivă. Când această inhibi ție
persistă, se observă în general intensificarea ei în perioada adolescen ței.
Timiditatea riscă atunci să afecteze nu doar câmpul rela țional, ci și pe cel
intelectual. Tânăra va manifesta o deosebită lipsă de încredere în ea, care o va
face să se îndoiască de ceea ce știe, de ceea ce scrie, de ceea ce poate spune în
clasă. Chiar dacă această timiditate sau inhibi ție nu co nstituie un handicap
școlar, neîncrederea în sine riscă s -o determine să facă alegeri, de orientare în
special, care nu corespund capacită ților ei reale.

Ca și în cazul anxioaselor, comportamentul tatălui este adesea invocat de
timide ca element determin ant în na șterea și mai ales în dezvoltarea acestui
sentiment. O atitudine în țelegătoare la un bărbat care trece drept reper și
model, care este temut și foarte iubit, ar fi putut contribui la dezinhibarea lor,
dar, cel mai adesea, tinerele timide n -au întâ lnit decât tăcerea sau iritarea
tatălui lor: din acest motiv, frica lor a devenit și mai puternică, ca și lipsa de
încredere în ele însele. Ajunse femei, tinerele timide păstrează o amintire
dureroasă despre această „lipsă ” paternă. Astfel, un prieten îmi povestea despre
sora lui mai mică, care, muncind foarte mult, î și luase cu brio examenul de
bacalaureat, acest lucru permi țându -i să se gândească la studii superioare
complet satisfăcătoare. Ea voia să urmeze Medicina și avea în mod
incontestabil chemarea și capacită țile necesare pentru a șa ceva. Doar că nu se
simțea la înăl țime, considerând că fetele care făceau asemenea studii trebuie să
fie neapărat mult mai bune decât ea. Tatăl prietenului meu, un absolvent
strălucit de Politehnică, n -a „tresărit ” aflân d că fiica lui hotărâse să fie
esteticiană; el a fost probabil decep ționat și nefericit din cauza lipsei de ambi ție
a fiicei lui, dar n -a știut să găsească cuvintele potrivite pentru a discuta
problema cu ea. El s -a mul țumit pur și simplu să spună sec: „Cu m vrei tu. ”
Prietenul meu mi -a spus că era convins că, în acel moment, sora lui ar fi dat
orice pentru un cuvânt de încurajare din partea tatălui ei. Dar, neîntâm –
plându -se nimic, ea se sim țise probabil abandonată, aproape trădată. Acest
sentiment n -o pără sise, fără îndoială, nici treizeci de ani mai târziu: trebuie că
nu-l iertase pe tatăl lor că nu crezuse în ea, nici în ziua aceea, nici în altele, dar
nu spusese niciodată nimic despre asta. La cincizeci și ceva de ani, continua să
trăiască închisă în ea însăși, fără prieteni, fără viitor.
Din exterior, lucrul cel mai frapant este timiditatea rela țională care
conduce la retragerea în sine, la refuzul exprimării, la lipsa îndrăznelii de a lua
cuvântul într -un grup, la imposibilitatea de a participa la o a ctivitate colectivă,
chiar dacă cel în cauză î și dore ște s-o facă. Ceea ce nu știu în general ta ții
timidelor este că fiica lor are o existen ță fantas -matică și imaginară deosebit de
bogată și dezvoltată, că ea vorbe ște pu țin de fa ță cu el, dar și de fa ță cu alții,
pentru că se teme ca nu cumva aceste fantezii ori fantasme să fie descoperite,
mai ales dacă unele o privesc personal. Timiditatea este frecvent asociată fie cu
o culpabilitate fa ță de dorin țele sexuale sau fa ță de dorin țele agresive, fie cu
rușinea, care este oglinda, în negativ, a ceea ce fiica și-ar dori să fie în ochii
tatălui ei – ea dore ște înainte de toate ca acesta să fie mândru de ea. Evident,
această timiditate se atenuează progresiv o dată cu intrarea în via ța adultă, dar
ea poate persi sta, ca în cazul surorii prietenului meu, numero și ani.
„Te iubesc, te părăsesc ”: provocatoarele .
Un tată îmi telefonează nelini știt. Fiica lui nu s -a întors seara acasă. „De
data asta, a întrecut măsura! Zice el, enervat. E numai vina tipului mai în
vârstă decât ea, pe care -l frecventează de o lună de zile! Va trebui ca asta să se
schimbe! Nu mai poate continua. ” Din fericire, Elodie s -a întors la domiciliul
familial. După două zile, a venit la mine cu părin ții ei.
Fata nu -și dore ște să fie acolo, as ta e clar; ea refuză să vorbească. Tatăl
îmi explică situa ția; mama pare și ea foarte îngrijorată și furioasă pe fiica ei.

Aflu că ele se ceartă frecvent și din ce în ce mai violent. Elodie a fost recent
mutată la un alt colegiu, pentru a nu mai fi sub inf luența „elementelor
negative ” care erau în clasă. Mama mi -o descrie pe fiica ei ca pe un copil cu un
caracter puternic, tenace, un copil îndărătnic și dotat cu o mare sensibilitate.
Tatăl intervine: „Da, este adevărat, este foarte sensibilă. Și a avut mere u
această atitudine provocatoare. ” La școală, unde este o elevă bună, profesorii
au eviden țiat mereu această atitudine la Elodie. Tatăl î și motivează distan ța pe
care a luat -o față de prostiile fiicei lui și uneori agresivitatea prin refuzul de a
intra în ceea ce el consideră provocări. Elodie intervine pentru prima oară și
spune privindu -și mama: „Am cu cine să semăn! ” îi cer să -mi explice ce vrea să
spună. Ea revarsă atunci un potop de repro șuri asupra mamei, acuzând -o mai
ales de faptul că mereu vrea să atragă aten ția prin felul ei țipător de a se
îmbrăca.
Tatăl lui Elodie pare un bărbat căruia i -a fost greu să -și impună cu
fermitate pozi ția paternă. După ce a agresat -o verbal pe mama ei, Elodie se
întoarce acum spre el. Îi spune cu mine de fa ță că n -are dreptul să -i interzică
să iasă în ora ș, să meargă unde vrea, să se întâlnească cu cine vrea; în orice
caz, dacă i -o interzice, ea tot o s -o facă! Luându -mă drept martor, tatăl mă
întreabă atunci dacă mi se pare normal ca un băiat de 25 de ani să iasă cu o
fată care are abia 15. Mă gândesc că, fără să vrea, acest bărbat se pune pe o
poziție de rivalitate cu iubitul fiicei lui, în loc să -și exercite autoritatea asupra
ei. Îl întreb ce crede despre rela ția lui Elodie cu un băiat mult mai în vârstă
decât ea și care nu are, după cum mi s -a relatat mai înainte, o reputa ție bună
în cartier. Această întrebare îl lasă dezarmat. Mama lui Elodie intervine agresiv:
„în orice caz, tu n -ai fost niciodată lângă ea când trebuia! ” Apoi, o văd pe Elodie
singură. Ea se simte mai în largul ei și îmi vorbe ște mai ales despre disputele
neîncetate dintre părin ții ei. Î și aminte ște că ei s -au certat întotdeauna și că
această situa ție o face să -și dorească să plece de acasă. Îi pun și ei întrebarea
pe care i -o pusesem deja tatălui ei. Ea îmi răspunde că știe foarte bine că acest
băiat nu e potrivit pentru ea, dar că face asta pentru a -i scoate din sărite pe
părin ții ei, pe care, în adâncul sufletului, îi iube ște. Mai ales pe tatăl ei, cu care
a avut dintotdeauna o rela ție strânsă, c hiar dacă nu -și spun prea des unul
altuia cuvinte de dragoste. După această întrevedere, Elodie îmi apare ca o fată
lipsită de repere și limite, o fată care î și caută incon știent tatăl, pe care îl
provoacă în mod direct prin comportamentul ei, el în țelegân d, de altfel, bine
acest lucru, chiar dacă îi este greu să și-l asume.
Când o fată mimează provocarea, pe cine caută ea să provoace cel mai
adesea? Pe tatăl ei. De ce? Pentru ca el să se intereseze de ea, s -o lini ștească, s –
o protejeze. Provocarea este u na dintre modalită țile unei fete de a -și căuta tatăl.
Prin defini ție, orice provocare reclamă o reac ție din partea celui căruia această
provocare îi este adresată. De câte ori n -am întâlnit la ședințele de psihanaliză
femei tinere care adoptau comportament e în mod evident exagerate doar cu
scopul de a atrage aten ția, de a suscita un interes mai mare! Câte adolescente
n-am văzut manifestând dificultă ți școlare, rela ționale sau comportamentale
doar pentru a -l face pe tatăl lor să se preocupe de ele! Simpla pr ezență a
acestuia din urmă la întâlniri atenua deja problema.

O femeie poate manifesta un veritabil caracter opozant, acesta nu este
nici apanajul bărba ților, nici chiar al adolescen ților. Ea spune atunci în mod
sistematic „nu ” propunerilor care i se fac , fie că sunt favorabile sau
nefavorabile, fie că sunt făcute sub formă de ordin categoric, de invita ție sau
într-un spirit de conciliere. Această atitudine de opozi ție corespunde unei
trăsături generale de caracter, care nu este în mod sistematic orientat ă
împotriva tatălui sau, mai târziu, a partenerului. Prin această atitudine, se
exprimă o dispozi ție considerată adesea familială, a cărei origine poate fi
descoperită la unul din părin ți sau la unul din bunici – „E mama ei întreagă! ”,
„E bunicul ei întreg !”, dar și „E tatăl ei întreg! ” Situa ția este cu totul diferită
când această tendin ță „contestatară ”, acest caracter opozant, nu se manifestă
decât fa ță de tată. În acest caz, cel mai adesea, critici -le aduse de fete tatălui
lor, în special în adolescen ță, nu sunt dovada lipsei de dragoste, ci a unei nevoi
extrem de puternice de a se deta șa de un tată pe care îl iubesc cu pasiune, a
necesită ții de a -și afirma independen ța ca să se poată întoarce mai târziu către
un alt bărbat.
Este adevărat că, pentru a -ți găsi propria identitate și pentru a te defini,
este adesea indispensabil să te opui. Oricine știe că autonomia nu se dă, ea se
cucere ște; ceea ce este valabil pentru popoare sau na țiuni este valabil și pentru
individ. Opozi ția și criticile, semne ale une i distan țări, sunt cu atât mai
necesare, cu cât legăturile profunde sunt puternice. Acest lucru este adevărat
pentru unii băie ți în rela ția cu mama lor și pentru unele fete în rela ția cu tatăl
lor. Adevărata dificultate pentru aceste fete este de a depă și faza de opozi ție, de
a-și asuma nevoia de independen ță: unele ajung repede la aceasta, altele nu
reușesc niciodată sau foarte târziu.
„Nu vreau să cresc mare ”: eternele feti țe.
Precum Alice în țara minunilor, unele femei dau impresia că au rămas
blocat e în stadiul copilăriei. Este adevărat că este plăcut să fii tratată ca o
păpu șică datorită drăgălă șeniei tale, solicitudinii aparente fa ță de ceilal ți,
blânde ții tale. Totu și, dezavantajele legate de acest stil de via ță sunt factori de
suferin ță. Să rămâi o eternă feti ță înseamnă, dincolo de ceea ce -ți dore ști, să
rămâi în imaginar sau să -ți fabrici o identitate plecând de la ceea ce a șteaptă
alții: femeia se simte constrânsă să fie fiica ascultătoare, prin țesa cea bună,
eroina tragică sau so ția plină de f armec și docilă. Insatisfac ția care rezultă din
faptul de a te sim ți pasivă, fără autonomie, de a nu te împlini, de a nu -ți asuma
forța și puterea poten țialului tău și responsabilită țile care decurg din aceasta
apare într -o zi, apoi revine din ce în ce mai regulat și nu mai dispare niciodată.
Myriam vine să mă vadă pentru că a con știentizat faptul că nu reu șește
să crească. Ea vine după o ruptură sentimentală cu un băiat care îi plăcea, dar
de care nu se sim țea cu adevărat îndrăgostită. Ea î și dă seama că aștepta de la
el să se ocupe de ea, să îi ofere afec țiune și siguran ță. Această situa ție s-a
repetat deja de mai multe ori în via ța ei. Myriam interpretează această repeti ție
ca fiind semnul unei dificultă ți importante și profunde. Ea nu știe să se stimez e
suficient, să aibă încredere în ea, să se implice, ceea ce o face mereu să caute
pe cineva care să -i ofere lini ște și protec ție. Fină și inteligentă, această tânără a
reflectat deja mult și a încercat să în țeleagă singură ce anume o împinge să se

comport e astfel. Ea stabile ște o legătură cu copilăria ei, cu ata șamentul tatălui
ei față de ea, cu divor țul părin ților care a fost bulversant pentru ea. Avea patru
ani și își aminte ște că a plâns mult în acea perioadă, fapt de care părin ții ei,
susține ea, nici nu-și mai amintesc. Această uitare o șochează la început, apoi
se întreabă dacă nu cumva î și ascundea triste țea în spatele unei aparente
indiferen țe sau veselii. Ea crede că, de și nu a arătat -o, s-a sim țit abandonată și
că astăzi caută ceea ce a pierdut în copilărie. În timp, după multe ședințe,
această con știentizare dureroasă o ajută să creadă că are în ea o for ță pe care
nu o exploatează. Myriam acceptă să se confrunte cu imaginea decep ționantă a
părin ților săi, în special a tatălui ei. După luni de zile de terapie, ea găse ște
forța de a deveni ea însă și fără a mai a ștepta ca tatăl ei să -i dea această for ță;
altfel spus, ea cre ște și acceptă să -și depă șească copilăria. Pentru a lăsa în
urmă statutul de eternă feti ță, o fiică trebuie să -și abandoneze, la u n moment
dat, vechile scheme și să accepte să se angajeze în via ță prin propriile for țe.
Să dictezi în locul tatălui: amazoanele .
Spre deosebire de femeile care rămân eterne feti țe, cele numite
„amazoane ” au adoptat trăsături ale temperamentului mascul in și, în loc să se
identifice cu valorile feminine, se identifică cu puterea și forța bărba ților. După
cum ne amintim, amazoanele din legendă îi foloseau pe bărba ți ca pe ni ște
obiecte pentru procreare; ele îi exploatau și îi transformau uneori în sclavi,
eliminau figura tatălui procreator, făcându -l anonim. Amazoanele de astăzi nu
mai sunt a șa de exigente, dar ele se identifică în mod excesiv cu masculinul –
adesea, ele primesc încă din copilărie eticheta de „băie țoi”. Dacă ne interesăm
de tatăl lor, ne d ăm seama că, în mod clar, acesta era cel mai adesea
iresponsabil, absent, neglijent sau prea slab. Fără nici o îndoială că acest lucru
explică ostilitatea amazoanelor ori lipsa lor de încredere în bărba ți, astfel încât
uneori ele ajung să -i dispre țuiască. Aceste femei „războinice ” pot cunoa ște o
remarcabilă reu șită socială și profesională, pot fi superwomen sau
superstaruri; ele demonstrează prin aceasta câtă nevoie au să reu șească și să
reacționeze împotriva unui tată iresponsabil, fiindcă, prin ceea ce fa c, oferă
dovada că nu este atât de greu să fii responsabil și puternic. Nu este vorba aici
de punerea în discu ție a figurii femeii puternice, active și fericite că e a șa, ci de
conștientizarea faptului că a -și construi via ța în jurul imaginii tatălui său p oate
fi un obstacol în calea dezvoltării unei fete, alimentându -i un sentiment de
neputin ță sau, dimpotrivă, o atitudine prea dominatoare, rezultată dintr -o
dorin ță permanentă de control.
O poveste de dragoste de -a lungul timpului .
Viața mea profesiona lă îmi confirmă mereu cugetarea genialului Einstein:
„Trebuie să faci ceea ce e complex să fie cât mai simplu posibil, dar nu mai
simplu decât posibil. ” înțelegerea rela țiilor dintre o fiică și tatăl ei este mult mai
complexă decât descrierile pe care le p oate face ea la un moment dat sub forma
unor afirma ții de genul: „Tatăl meu îmi provoacă frică ” sau „Tatăl meu este un
etern adolescent ”.
Când sunt mici, fetele manifestă multă dragoste fa ță de tatăl lor. Apoi,
când cresc, repede, un voal pudic le ascund e sentimentele, gândurile,
judecă țile. Cuvinte de dragoste, cuvinte pline de ură, cuvinte spuse la furie,

cuvinte de împăcare: ele nu -și vor exprima adevăratul sentiment decât în
momentele speciale ale vie ții sau în perioadele de criză.
Fără a minimaliza importan ța legăturilor pe care le are o fată cu mama
ei, aș vrea să examinez aici diferitele etape care compun povestea unei fete și a
tatălui ei.
Se pare că, într -adevăr, rela ția lor se transformă pe măsură ce însă și fata
se transformă, pe măsură ce be belușul care era devine feti ță, apoi adolescentă,
apoi femeie tânără și, în fine, femeie în toată firea, bine ancorată în via ță. În
fiecare din aceste stadii și în pofida tuturor diferen țelor pe care o să le vedem, o
nevoie primează la o fiică: să simtă mâ ndria tatălui ei pentru ea. Mândria este
un stimulent fără egal pentru via ța amoroasă, familială, profesională, și toate
fiicele, la toate vârstele, au nevoie să fie purtate de dorin ța tatălui lor de a le
vedea realizându -se – cu condi ția să nu fie o dorin ță superficială sau egoistă.
La numeroase fiice, amintirile din copilărie cu tatăl lor sunt dominate de
tandre țe, bucurie și nostalgie. Desigur, aceste amintiri sunt, în parte,
reconstruite; desigur, ele fac dovada unor sentimente profunde pe care orice
copil le are pentru părin ții lui, a legăturilor care s -au țesut între ei de -a lungul
timpului, a rela țiilor elaborate în vârtejul evenimentelor, într -un cuvânt, a ceea
ce structurează o existen ță umană. Dar o feti ță își vede tatăl cu ochii iubirii, și
această imagine este una puternică, pregnantă, care o va înso ți de-a lungul
întregii sale vie ți, indiferent care vor fi dezamăgirile sau dramele care î și vor
pune ulterior amprenta pe prima ei poveste de dragoste.
La ce visează feti țele?
Pediatrul și psiha nalistul Winnicott a format genera ții întregi de medici și
psihologi, ini țiindu -i în conceptul fundamental al „mamei suficient de bune ”,
adică a unei mame care nu se situează nici în omnipoten ță, nici O poveste de
dragoste de -a lungul timpului 63
În fuzi une*, nici, evident, în respingere. Această aptitudine de a fi o
mamă suficient de bună depinde de calită țile personale ale femeii, dar este
determinată, în parte, și de rolul pe care -l joacă tatăl. Ce este atunci un tată
„suficient de bun ”? Este vorba mai întâi de un tată capabil să -i arate copilului
său, și în special fetei lui, că și-a dorit ca ea să se nască și, foarte repede după
aceea, de un tată capabil să marcheze, prin prezen ța lui, o diferen ță în raport
cu ceea ce reprezintă mama. Astfel, în timpu l dezvoltării lor, fiicele vor trece
prin etape succesive, în cursul cărora tatăl va rămâne o referin ță pe care ele n –
o vor uita niciodată. Dar să începem cu începutul: na șterea feti ței.
Primul bărbat pentru care contezi .
Cum să nu crezi că acceptarea fericită sau decep ția în fa ța faptului că un
nou-născut este fată sau băiat are influen ță asupra sentimentului de identitate
al acelui copil? Acest lucru este valabil atât pentru dorin ța mamei, cât și pentru
cea a tatălui. Eu cred, fără a face din aceasta un determinism absolut, că, la
naștere, fericirea sau, dimpotrivă, decep ția părintelui în fa ța sexului
bebelu șului contează. Este cu atât mai adevărat, cu cât astăzi se studiază, de
altfel, dorin ța mamei sau a tatălui chiar și înainte de na ștere: „Identita tea
concep țională apare în spa țiul parental de gesta ție psihică din diferen țierea și
identificarea psihică a fiin ței concepute. Ea î și găse ște locul în dezvoltarea

personalită ții și participă la constituirea sentimentului de identitate psihologică
a fiin ței umane.1 ”
* Fuziunea se referă la imposibilitatea perceperii unei distinc ții între
subiect și obiect. (N. T. ) „Ea se declină plecând de la identitatea celor care l -au
adus pe lume și arată că există o continuitate psihică între fiin ța umană
concepută și cei care i -au dat via ță.2”
Dorin ța unui tată de a avea o feti ță lasă asupra acesteia o amprentă de
neșters. Invers, cuvintele negative, chiar dacă ele nu sunt auzite ca atare de
bebelu ș, provoacă un rău care poate deveni un veritabil handicap. E vorba d e
cazul când o feti ță aude un membru al familiei sau pe cineva din afară
spunându -i că tatăl său voia un băiat: este, de asemenea, cazul când tatăl îi
încredin țează direct și fără ocoli șuri dezamăgirea că ea nu fusese un „băie țel”.
Am auzit adesea această reflec ție dureroasă din gura femeilor, mult timp după
nașterea lor: „De fapt, tatăl meu nu mă dorea ”.
În afară de cazul în care se confundă inegalitatea, care este o no țiune de
drept, cu diferen ța, care este un fapt, nu se poate nega că, încă de la na ștere,
primirea părin ților, mamă și tată, este orientată în func ție de sexul copilului:
culoarea scutecelor, tapetul camerei, lenjeria pentru pătu ț. Stereotipurile
sociale și culturale ale epocii continuă să -i ghideze pe părin ții de azi, chiar dacă
ei nu mai sunt con știenți de asta; ele corespund unei realită ți obiective: o fată
nu e un băiat și invers. Producătorii de hăinu țe sau de jucării o știu bine, ei
adaptându -și strategia de marketing în func ție de acest dat inevitabil. Aceasta
nu înseamnă că ta ții nu trebuie să manifeste interes fa ță de „universul feminin ”
în care trăie ște, social, cultural și comercial, feti ța lor încă de la na ștere;
dimpotrivă, ei trebuie să intervină, să contribuie activ la dezvoltarea copilului
lor încă din primii ani de via ță, căc i ei sunt purtătorii diferen țelor esen țiale: o
relație tată -fiică este impregnată de influen țe paterne, oricât de pu țin știu ta ții
să le exprime.
Spre deosebire de ceea ce se observă între o mamă și fiul ei, unde există
dintr-odată o diferen ță, recunoa șterea alterită ții cu o feti ță implică în mod
necesar trei persoane: mamă, copil și tată. Mamele fac, de altfel, foarte devreme
o diferen ță între un fiu și o fiică. Se știe, de exemplu, că ele nu au acelea și
gesturi cu bebelu șul lor, în func ție de sexul aces tuia, și aceasta încă din
primele zile de via ță. De exemplu, ele se obi șnuiesc mai bine cu mi șcările
corpului, cu ritmul somnului și al alimenta ției, cu expresia dorin țelor băie ților
lor decât cu cele ale feti țelor. Acestei diferen țe i s-au dat mai multe i nterpretări.
Unii speciali ști au estimat că mamele resimt o fragilitate mai mare la sugarii de
sex masculin; al ții au avansat ideea că mama era „erotizată de copilul de sex
masculin din cauza senza țiilor sexualizate pe care feminitatea ei le treze ște.” 3.
Eu aș propune aici o a treia ipoteză: mamele știu în mod intuitiv că fetele, mai
mult decât băie ții, vor primi o altă dragoste decât a lor, cea a tatălui. În ceea ce
le prive ște, fetele au fa ță de tatăl lor un ata șament care este la înăl țimea celui
pe care îl încearcă ini țial pentru mamă, dar la această dragoste pe care o au
pentru cei doi părin ți, ca orice copil, indiferent de sex, se adaugă, în cazul lor,
seduc ția pe care tatăl lor o exercită asupra lor și importan ța vitală pe care o are
pentru ele deta șarea de mamă.

Să fii tatăl unei feti țe, să fii tatăl unui băie țel.
Numero și părin ți cred că trebuie să dea aceea și educa ție copiilor lor,
chiar dacă recunosc că fiecare este diferit, că are propriul temperament,
propriile nevoi. În particular, ei sunt g ata să recunoască faptul că feti țele și
băiețeii nu au acela și fel de a fi și, mai ales, acelea și manifestări pentru a
exprima ceea ce doresc și ceea ce nu le place, dar nu -și dau seama de
diferen țele pe care ei în șiși le induc prin comportamentele lor.
O tânără mamă îmi spunea într -o zi: „So țul meu nu -i schimbă scutecele
Juliei în acela și fel ca mine. ” Aș putea adăuga: „Nu o atinge în acela și fel, nu îi
vorbe ște la fel, nu o ține în bra țe la fel etc. ” Speciali știi în primele rela ții au
arătat, observând cu aten ție comportamentele fa ță de cei doi părin ți, că
bebelu șii percep aceste diferen țe, oricât de mici ar părea ele, și chiar le pândesc
pentru a -și putea construi în mod clar identitatea sexuală. Ca și mamele, ta ții
participă în mod precoce la formarea identită ții copiilor lor. Lucrările în
domeniu au arătat, de exemplu, că toate feti țele se îndreaptă mai spontan și
mai devreme decât băie ții spre cei din anturaj și, în special, spre tată, care,
acum, le ascultă mai mult. La fel, când încep să vorbească, pentru că sunt mai
vorbăre țe și exprimă mai bine în cuvinte ceea ce doresc și ce simt, ele au
conversa ții relativ mai consistente decât băie ții cu mama lor, dar și cu tatăl.
Băieții înva ță mai mult ac ționând, iar fetele vorbind: ta ții ajung în mod
sponta n la această constatare, subliniată de toate studiile. În acela și timp, dacă
în cazul fiilor, ei intervin mai mult pe plan fizic, pentru a le dezvolta spiritul
combativ și curajul, pe fiice au tendin ța să le stimuleze mai mult în sensul
pruden ței și al del icateții. Tandre țea lor nu se manifestă nici ea deloc la fel. În
timp ce dezmierdările oferite băiatului sunt adesea fizice, „virile ” – ei îl apucă de
mijloc, îl strâng la piept, îi înfundă capul în puloverul lor – pe fată o iau în bra țe
în mod diferit – cu blânde țe, lăsând -o să-și sprijine capul pe pieptul lor.
Afecțiunea nu este inegală, însă diferită. De altfel, când sunt întreba ți despre
rolul tatălui, băie ții vorbesc cu plăcere de „cadru ”, de „interdic ție”, în timp ce
fetele se referă mai mult la func ția „protectoare ”, chiar dacă ele reperează și
funcția de autoritate, agreabilă sau detestabilă. O fiică are nevoie să citească
admira ție și mândrie în privirea tatălui, are nevoie să descopere o confirmare
fericită a feminită ții ei.
Să fii mama unei feti țe, să fii tatăl unei feti țe în ultimii douăzeci de ani, s –
au înmul țit observa țiile minu țioase despre interac țiunile între bebelu și și
mediul lor înconjurător. Dacă majoritatea acestor studii se referă la
interac țiunile mamă -bebelu ș, cele referitoare la ta ți au adus informa ții bogate:
locul, func ția și rolul pe care ace știa îl ocupă foarte de timpuriu în via ța
bebelu șilor nu fuseseră imaginate anterior.
Acestea fiind spuse, pentru un bărbat, primele perioade ale paternită ții
sau ale paternalită ții nu sunt de o simplitate evidentă. În timp ce, la femei,
nașterea fizică a unui copil și nașterea psihică proprie ca mamă coincid cel mai
adesea, nu acela și lucru se întâmplă și pentru un tată: se constată uneori un
serios decalaj între cei doi. Mul ți bărba ți întâ mpină dificultă ți în a se interesa
de fe-tița-sugar, de care nu se simt ata șați imediat, a șa cum se întâmplă cu
mamele. Le va trebui pu țin timp „pentru a trăi emo țional, și nu doar

intelectual, ca tată al acelui copil, pentru a sim ți că el este cu adevărat copilul
lor și pentru a se descoperi treptat pregătit pentru a -și asuma locul, rolul și
funcția de tată4 ”.
Pe de altă parte, să precizăm că, dacă tatăl are nevoie de pu țin timp
pentru a parcurge drumul și a-și recunoa ște bebelu șul lui în acel copil, fet ița,
la rândul ei, îl va recunoa ște mult mai repede decât î și imaginează el5. Plecând
de la un model experimental desemnat drept „joc triadic ”, o echipă elve țiană6 a
demonstrat astfel că sugarii de doar câteva luni se uitau diferit la fa ța mamei
sau la cea a tatălui, pentru a stabili momente interactive în doi sau în trei,
alternativ. La fel, psihiatrul pediatru Daniel Stern7, binecunoscut pentru
lucrările lui despre acordajul efectiv și armonizarea emo țiilor la bebelu ș, a
stabilit că acesta din urmă repere ază destul de repede diferen țele existente între
stilurile interactive ale celor doi părin ți.
Studiind dezvoltarea copilului foarte mic, cercetătorii au pus în eviden ță
existen ța, foarte de timpuriu, a momentelor de „aten ție asociată8 ”, definită
drept ca pacitatea de a -și orienta privirea în prezen ța unui părinte – în cazul de
față, tatăl – către celălalt părinte – în cazul de fa ță, mama – cu care se
interac ționează. Această aten ție asociată ar începe să se dezvolte între 2 și 4
luni și ar putea fi pe depl in eficace către sfâr șitul primului an de via ță.
Capacitatea unui copil de a distinge între două figuri majore din jurul său se
manifestă în mod precoce, în teoria lui despre ata șament, englezul John Bowlby
estimează că o figură de ata șament secundar – în general, mama – și o figură
de ata șament secundar – în general, tatăl – sunt perceptibile încă din al doilea
semestru al vie ții. Și mai interesant: dacă se ia un grup destul de mare de copii
de vârstă mică, se observă acelea și propor ții de ata șament securi zat atât fa ță de
tată, cât și față de mamă – în aproape două treimi din cazuri, din popula ția
generală.9 Lua ți individual, este interesant de remarcat faptul că există o slabă
coresponden ță între tipurile de ata șament pe care copilul mic îl manifestă fa ță
de mamă și față de tată, acesta putând să se arate în siguran ță în prezen ța
tatălui și anxios fa ță de mamă, și invers. În schimb, bebelu șii care beneficiază
de o rela ție securizată atât cu mama, cât și cu tatăl vor fi avantaja ți în
dezvoltarea lor, spre de osebire de copiii care nu au decât un singur ata șament
securizat sau niciunul.10 Plecând de la aceste lucrări despre observa ția directă
a bebelu șilor, psihanalista franceză Genevieve Haag a arătat foarte bine
importan ța reperării precoce de către copiii fo arte mici a obiectelor distincte, pe
care ea le denume ște metaforic „obiecte -mamă ” și „obiecte -tată”, în concordan ță
cu elaborarea, deja efectuată la această vârstă, a perechilor contrastante,
precum cald și rece, neted și aspru, moale și tare.
Masculin, feminin: ce în țelege din aceasta o feti ță în raport cu fiica, o
mamă este în avans cu o poveste, și anume povestea ei. Asta le face de altfel pe
fiice, în momentul adolescen ței, să simtă con știent și să exprime în mod explicit
sentimente de rivalitate fa ță de ea. În schimb, dacă mamele încearcă să le
transmită fiicelor propria lor experien ță și să aibă cu ele o rela ție de
complicitate și feminitate împărtă șită, ele însele nu sunt private de gelozie, mai
mult sau mai pu țin con știentă, atunci când se confrun tă cu capacitatea de
seduc ție și de independen ță a adolescentelor lor. S -ar părea totu și, și acesta e

punctul care ne aduce aici, că această ambivalen ță, cel pu țin din partea
fiicelor, începe mult mai devreme decât ne -am fi imaginat altădată, cu mult
înain tea perioadei oedipiene, unii amplasând -o chiar în momentul na șterii:
nevoia mamei și dorin ța prezen ței ei vor fi înso țite foarte repede de dorin ța de a
se distan ța de ea. Oricum ar fi, expresia manifestă, și unanim acceptată, a
acestei mi șcări este cea ca re se produce în general între 18 și 24 de luni și care
coincide cu achizi ția a două mari competen țe care favorizează autonomia:
mersul și limbajul. O expresie caracteristică a acestei tendin țe, remarcată de
toate mamele din lume, este înclina ția feti ței lor spre a spune „nu ” la tot ceea ce
i se propune sau i se cere. Această tendin ță de a vrea să -și afirme autonomia și
independen ța este naturală la orice fiin ță umană la o asemenea vârstă mică,
dar ei i se adaugă, într -un mod foarte sensibil la orice feti ță, căutarea complexă
a unui sprijin pe lângă celălalt părinte, adică pe lângă tată. În general, în
lucrările consacrate locului tatălui, găsim această func ție de a fi cel de -al
treilea, care desparte de mamă, func ție în legătură cu care semnalam mai
înainte că pare să se exerseze mult mai precoce decât s -a crezut mult timp.
Totuși, astăzi, mul ți speciali ști estimează că tatăl are în acela și timp o altă
funcție determinantă. A șa cum scrie psihiatrul pediatru Bernard Golse, „oricare
ar fi fantasmele tatălui în legătură cu acest subiect, ca și ale mamei înse și,
totul ne arată astăzi că tatăl exercită mai degrabă o func ție de legătură și de
contextualizare fa ță de diada mamă -bebelu ș11.” Tatăl va interveni ca un
„orizont împăr țit” de mamă și de bebelu ș, „orizont c are mai mult îi apropie
decât să -i îndepărteze unul de celălalt ”: el va însufle ți cuplul mamă -bebelu ș.
Această schimbare de punct de vedere este capitală, căci duce la concluzia că
locul tatălui nu este doar o construc ție maternă propusă și/sau impusă
bebelușului, ci este rezultatul unei co -participări a diadei mamă -bebelu ș.
Evident, aceasta nu înseamnă că func ția de „separator ” nu mai există. Ba
chiar ea e cea care îl va ajuta pe bebelu ș să decodeze anumite mesaje materne,
tatăl îndeplinind, în anumite c ondiții, rolul de „traducător al limbii materne ”
12. Tot ea îl va proteja pe bebelu ș de o confruntare continuă sau prea intensă
cu mama, făcând din tată un fel de „camarad de război ” sau, mai pa șnic
vorbind, al treilea animator pentru copilul mic.
Oricum ar fi, de acum înainte, pare incontestabil că triunghiul
emblematic tată -mamă -copil iese în eviden ță mult mai precoce decât ar dori -o
clasica triangula ție oedipiană. Importan ța acestor diferite puncte de vedere
rezidă în faptul că tatăl nu mai este consid erat ca „separator ” sau „castrator ”, ci
i se recunoa ște o dimensiune de amploare și de legătură ignorată înainte de
această perioadă precoce a dezvoltării.
Primul bărbat care contează înzestrată rapid pentru limbaj și capabilă
să-l perceapă pe cel al alt ora, o feti ță își dă seama imediat că există tonalită ți
diferite, moduri de expresie diferite care îi sunt propuse, dar și că o parte a
limbajului mamei îi este destinată ei, în timp ce alta se duce în altă parte. Ea
conștientizează că acest cuvânt care îi scapă se adresează unui al treilea și,
printre altele, evident, tatălui, ceea ce o face să se întrebe: „Cine este acest
personaj care nu este nici eu, nici ea? ” O să descopere repede: este primul
bărbat din via ța ei.

O disimetrie fecundă se instaurează dintr -o dată între fiică și tată, nu
atât pentru că ea este un bebelu ș și el un adult, căci asta e valabil și pentru
mamă, fiind expresia unei „situa ții antropologice fundamentale ” 13, sursă a
„seduc ției primare ” pe care o exercită un adult, mamă și tată, asupra unui
bebelu ș care se na ște, ci pentru că tatăl este primul bărbat din via ța fiicei sale,
în timp ce ea nu este prima prima femeie din via ța lui. Această disimetrie
evidentă în rela ția fiică -tată constituie ceea ce Jean Laplanche a numit
„semnificant enigmatic ” 14, în mod evident incon știent pentru un bebelu ș care
tocmai a venit pe lume.
O prietenă îmi povestea cât de mult îi plăcea, când era copil, să -l observe
pe tatăl ei în prezen ța propriei lui mame – bunica ei din partea tatălui – în
timpul prâ nzurilor pe care le instituiseră între ei trei. Ea observase că tatăl ei se
comporta diferit cu această ocazie, că era mult mai pu țin impresionant decât în
timpul meselor familiale la care luau parte mama, fratele și sora ei. Este
adevărat că, pentru un bă rbat, prima femeie din via ța lui este și rămâne
propria mamă, iar na șterea unei feti țe, pentru că este o feti ță, se inserează
bineîn țeles în această parte a istoriei personale a tatălui. Înainte de a deveni
tată, un bărbat a fost fiu ori frate și, incon știent, poate proiecta asupra feti ței
lui fantasme privind această lume feminină. Astfel, un bărbat îmi povestea într –
o zi: „Nu știu de ce, dar, de cum am văzut -o pe fiica mea în bra țele mamei ei la
maternitate, m -am gândit la sora și la mama mea, la rela țiile pe care le aveau;
am trăit un sentiment dezagreabil gândindu -mă că so ția mea o să repete cu
fiica noastră ceea ce se petrecuse între mama și sora mea. ”
Totuși, pentru că ea este copilul lui, un tată o să -i dea fiicei sale un loc
diferit de cel pe care -l va fi dat altor femei din via ța lui, și în special propriei
mame sau so ției. Pentru o feti ță, tatăl este, a șadar, primul bărbat din via ța ei.
Ea își dore ște, de altfel, să -i placă, ceea ce este normal, tot a șa cum este normal
ca un tată să -și iubească fi ica și să-și dorească să fie iubit de aceasta. Totu și,
în mod paradoxal, cu cât și unul, și celălalt con știentizează mai repede aceste
sentimente, cu atât simt mai multă teamă și cu atât riscă să se rănească
reciproc. Cum se poate men ține această legătură puternică și vie fără a cădea
în idealizare sau respingere? Poate con știentizând faptul că o rela ție tată -fiică
evoluează și că actorii nu trebuie să se cantoneze într -un singur rol: fata mereu
în partea femininului, tatăl mereu în partea masculinului.
Descoperirea lumii .
Toate lucrările de psihologie care compară interac țiunile unui bebelu ș cu
tatăl lui cu cele existente între un bebelu ș și mama lui au pus în eviden ță
puncte comune, dar și divergen țe. Printre aceste diferen țe există constatarea că
unul dintre rolurile principale jucate de tată ține de capacitatea sa spontană de
a încuraja copilul mic, fată sau băiat, spre lumea exterioară. Tatăl cu jocurile,
mama cu grijile? Nu, evident că nu, mai ales astăzi15, dar stilul de schimburi
în timpul jocuril or nu este, obiectiv vorbind, acela și între cei doi părin ți. În timp
ce o mamă încearcă să capteze aten ția copilului său, mai ales cu ajutorul
jucăriilor, în scop didactic, el, tatăl, se arată mai activ, mai fizic, sti -mulându -i
interesul pentru lumea înco njurătoare. Asta ar putea explica, de altfel, legătura
observată la copilul de cinci luni între sociabilitatea lui și implicarea paternă16.

În cartea lui, Contes cruels pour Anae’Ue17, Michel Field îi poveste ște
fiicei lui, sub forma a cincisprezece basm e, ceea ce s -a petrecut pe cele cinci
continente în timpul acelei zile obi șnuite care a fost ziua extraordinară a
nașterii ei. El pune în mod remarcabil întrebarea numărul unu a tatălui: „Cum
să-i spui despre lume unui copil care tocmai s -a născut? ” O mamă are
incredibila competen ță să sesizeze în mod intuitiv ceea ce simte bebelu șul ei, să
vorbească despre aceasta, să creeze un dialog imaginar care să sune just; un
tată procedează altfel, el îl pune pe copilul său în legătură cu ceea ce îl
înconjoară și va spune: „Uite ce frumo și sunt copacii. ”, „Acesta este un prieten
de-al lui tata. ”, „Când vei fi mare, vei avea și tu o ma șină frumoasă. ”. În aceea și
ordine de idei, se observă că el are un efect securizant în privin ța a tot ce
înseamnă ini țiativă, riscuri și exploatarea lumii: obser -vându -i pe bebelu șii care
înoată, s -a constatat, de exemplu, că ace știa răspundeau mai mult la incitările
tatălui lor decât la cele ale mamei18.
Descoperirea alterită ții.
Deschiderea către alteritate este facilitată, a șadar, în mod incontestabil,
atât de mamă, cât și de tată, chiar dacă în mod diferit. Mai ales că, în rela ția
dintre o fiică și tatăl ei, e vorba mereu și de pu țină deschidere către o altă
alteritate fundamentală: diferen ța dintre sexe. Cuvântul „diferen ță” vine din
grecescul, phorein și din latinescul ferre, din aceea și rădăcină ca „fertil ”:
diferen ța e fertilă; diferen ța sexuată este fertilă, în toate sensurile termenului.
Ea poate fi sursă de opresiune, de dominare, de respingere, dar și de
structurare. Cum sc rie, pe bună dreptate, Jean Cournut, „diferen ța deranjează
pentru că separă. Ea structurează, creează, este la baza progresului, ea
deschide drumul necesar gândirii; ea permite mi șcarea, ea este mi șcarea ce
rupe monotonia repetitivă și plictisitoare a inva riantului, a clonei, a ceea ce
există mereu pentru totdeauna, fără schimbare. Această diferen ță constructivă
pune capăt repeti ției19”.
Pentru un copil mic, în special pentru o feti ță, diferen ța personajului
fundamental care este mama poate fi reprezentat ă de ceilal ți: doica, sora mai
mare, bunica. În schimb, diferen ța fundamentală între masculin și feminin, cel
puțin în societă țile noastre contemporane, este în mod esen țial absorbită de
tată. Modul în care un tată î și ia fiica în bra țe, tonul vocii lui, c uvintele pe care
le folose ște, felul cum o prive ște, chiar mirosul lui și, mai ales, primele
sentimente pe care în mod intuitiv ea le simte ca venind din partea acestui
„străin ” sunt foarte diferite de cele pe care le percepe venind de la mamă. Va fi
ea pr ofund marcată de acest lucru? Nimeni n -o poate spune, dar, în
deschiderea originară a fiicei către lume, cu siguran ță nu există doar mama.
Iubirea oedipiană și urmările ei .
Un jurnalist îmi spunea recent râzând: „Scrie ți o carte despre rela ția tată –
fiică? Mă interesează! Se pare că am un complex oedipian de propor ții.”
Complexul oe -dipian este fără îndoială conceptul crucial, cel mai cunoscut al
psihanalizei. Să ne amintim că, la feti ță, este vorba despre o metaforă pentru a
explica criza, normală, pe c are o traversează între 3 și 6 ani, cea în care, în mod
imaginar, ea î și dore ște ca tatăl ei s -o iubească a șa cum o iube ște pe mama ei.
Această dorin ță este esen țială, căci este un element constitutiv în formarea

identită ții ei sexuale, a dorin ței de a ști ce gânde ște celălalt despre capacitatea
ei de seduc ție și despre capacitatea ei de a face fa ță rivalită ții pe care o
presupune orice rela ție umană. A șa stând lucrurile, pentru ca acest complex
oedipian al feti ței să se construiască, mai trebuie ca ea să s imtă că reprezintă
pentru tatăl ei ceva important.
Fiica adorată .
O feti ță a sim țit, înaintea vârstei de 3 ani, dragostea pe care i -o poartă
tatăl ei. Lumea i -a confirmat -o: basmele pe care le -a ascultat înainte de a
adormi seara i -au oferit imaginea u nei fiice îndrăgite de tatăl ei, fie un tată rege
precum cel al lui Pocahontas, prin țesa celor două lumi, fie unul protector ca
acela al Cenu șăresei. Când apare faimoasa criză oedipiană, e vorba, în realitate,
de prima criză de iubire din via ța acestui cop il – cea pe care celelalte crize
amoroase de mai târziu nu vor face decât s -o repete, într -un mod sau altul:
fetița este atunci, pentru prima dată în via ța ei, confruntată cu următoarea
dilemă: „II iubesc și îmi doresc ca el să mă iubească, dar nu -l pot iu bi atât de
mult pe cât a ș vrea să i -o arăt, iar această iubire nu va putea să dureze la fel de
mult pe cât mi -o doresc eu astăzi. ”
Diferen țele dintre o fată și un băiat apar mai clar când copilul intră în
această faimoasă etapă oedipiană – a cărei precoc itate, în raport cu ceea ce era
descris în mod clasic, este astăzi mai bine acceptată. Freud, primul care a
teoretizat universalitatea complexului Oedip, pornind de la miturile foarte vechi
ale umanită ții, poveste ște: „Am descoperit în mine, ca pretutinden i, sentimente
de dragoste fa ță de mama mea și de gelozie fa ță de tatăl meu, sentimente care
sunt, cred, comune tuturor copiilor mici. ” Este vorba aici de consacrarea
tatălui -terț sau, pentru a relua o sintagmă a psihanalistului Jean Guillaumin,
„partea a t reia a tatălui20 ”, care, a ș adăuga eu, permite feti ței „să intre în
posesia lui Eu ”. Evident, pentru feti ță situa ția este, după cum spuneam mai
înainte, inversă decât cea prezentată aici de tatăl psihanalizei: sentimentele de
dragoste sunt îndreptate spre tată, iar gelozia spre mamă. Asta și explică, de
altfel, de ce Freud însu și a considerat că „a deveni femeie ” este sarcina psihică
cea mai dificilă a unei feti țe, deoarece presupune ca ea să renun țe la „obiectul ”
matern pentru a se întoarce către tată. În acest scop, ea trebuie să se arate
foarte activă pentru a realiza această mi șcare pe care un băie țel nu trebuie s -o
facă. Este momentul în care ea va începe să -i spună mamei: „Tata îmi dă să
mănânc. Tata mă îmbracă. Tata în sus. Tata în jos. ” Aceste faze s unt absolut
normale, pentru că, dacă tatăl nu se înscrie realmente în psihismul copilului,
ceea ce psihanalistul Jacques Lacan numea „decăderea din drepturi a Nume –
lui-Tatălui ”, acest lucru poate avea consecin țe grave.
Se știe că, în interpretarea freudi ană, apelul făcut de feti ță către tatăl ei
ar fi consecin ța descoperirii că mama este „castrată ”: ceea ce o încurajează să
se întoarcă spre tatăl ei ar fi dorin ța de penis. Acest punct de vedere metaforizat
se inspiră cu precădere din descoperirile curelor psihanalitice, dar este
incontestabil că o mamă nu poate niciodată să împlinească toate a șteptările
copilului său și, mai ales, ale fiicei ei. Căci o fată a șteaptă altceva: „Nu este
exagerat să sus ținem că, în acest sens, interven ția tatălui este suscitat ă de fiică
cu scopul de a -și oferi prin el un. Oedip ” 21.

O rela ție fiică -tată se plasează sub o lumină pasională, în măsura în care
ea este ecoul pasiunii materne primitive, dar și pentru că iubirea se poate
dezvolta în scenarii imaginare fără ca aceste a să fie realmente realizate. Acesta
este motivul pentru care nu se observă din ea decât ni ște indicii, în cuvinte,
jocuri, desene, comportamente, și care explică, de asemenea, faptul că ulterior
aceste scenarii sunt uitate. În plus, s -ar putea spune că ac este scenarii sunt
puternic refulate ulterior, căci, crescând, fata în țelege importan ța reală a
acestora și nu-și mai dă voie să le imagineze în mod con știent.
Privirea unui tată o construie ște pe fiica lu i „Dacă un tată n -o interesează
pe fiica lui, scr ie psih -analista Catherine Mathelin, ea nu va trece niciodată la
stadiul de Făt -Frumos ” 22. Este foarte adevărat, totu și, un tată nu ia locul
unui îndrăgostit, ceea ce ar face să se sub -înțeleagă că nu există diferen ță între
un copil și un adult. Iubirea o edipiană se înscrie mai mult în curentul tandre ții
decât în cel al sexualită ții: „Oedip este Oedip, nu este incestul. ” Rolul pe care îl
are tatăl în acest moment al existen ței fiicei sale se înscrie în triangula ția
familială: un tată este tatăl fiicei sale și soțul mamei acesteia.
În rela ția mamă -fiică, cel de -al treilea – soț și tată – este în acela și timp
un altul, un martor, o limită. Miză a iubirii, căutând incon știent și, uneori,
mult mai con știent, să fie iubi ți de cele două păr ți, unii ta ți pot ave a
sentimentul că sunt indispensabili bunei func ționări a trioului pe care -l
constituie împreună cu so ția și fiica lor și că participă la el în mod activ. De -a
lungul dezvoltării fiicei lor, și chiar și ulterior, acest sentiment nu -i va părăsi,
de altfel, n iciodată în totalitate. Al ți tați, în schimb, nu sunt lini știți cu această
situa ție. Ei pot atunci „să dea bir cu fugi ții”, sub diferite forme, fiind prezen ți
cât mai pu țin posibil, nevrând să intervină niciodată, înfuriindu -se brusc,
adesea în mod exagera t. Din această cauză, ei provoacă în acest caz consoartei
lor reac ții de genul: „Nu e ști niciodată aici când e nevoie de tine! ”, „Tu nu
înțelegi nimic din ce se petrece. ” sau „Intervii mereu când nu trebuie! ”, ceea ce
le permite, în forul lor interior, să replice, având con știința curată: „Dacă a șa
stau lucrurile, atunci descurca ți-vă singure și nu conta ți pe mine să vă rezolv
problemele. ” Or, în aceste situa ții, ceea ce îi cere feti ța tatălui ei este, mai exact,
să recunoască faptul că ea există – să o pri vească oarecum23. Unii au mers
până acolo încât au vorbit despre un „Oedip radiosco -pic24 ” pentru a sublinia
importan ța acestei priviri paterne în momentul în care feti ța se întoarce spre
tatăl ei ca să se deta șeze de legătura maternă. A se lăsa privită „î ndelung ” ar fi
chiar vital în acel moment, o feti ță riscând să ac -ceadă mai greu la feminitatea
ei fără privirea unui tată care să o sus țină. Într -adevăr, o feti ță n-are nevoie
doar de un tată care, în mod imaginar pentru ea, o iube ște, nici de un tată
simbolic care să exercite o a treia func ție în raport cu mama: ea are nevoie de
un tată real și prezent care să o privească. Fără această privire, ea e
amenin țată să devină „fiica invizibilă ”, sentiment deosebit de dureros, ale cărui
consecin țe se observă ult erior, de exemplu, la unele tinere deprimate sau
anorexice.
Disimetria fundamentală care există între un tată și fiica sa, și care se
poate rezuma prin formula următoare: „Eu sunt ceea ce î ți lipse ște” suscită un
sentiment amoros: jocul iubirii apare ca o circula ție a lipsei. Totu și, acestui

sentiment amoros i se asociază în mod nedisociabil dragostea pentru
cunoa ștere25. Din acest punct de vedere, tatăl reprezintă o altă func ție
poten țială, deloc neglijabilă: cea a dorin ței de a ști, care se bazează pe a ceastă
dragoste pentru cunoa ștere legată de ceea ce nu ai în posesie. Julia Kristeva, în
cartea ei, Le Génie féminin, a insistat asupra acestei distinc ții între afinitatea
pentru arhaic, care ar ține de mamă, și dorin ța de a ști, care ține de tată.
Rolul favorabil sau defavorabil al mamei .
Așadar, e bine ca o fiică să iasă, prin intermediul tatălui, din preistoria
maternă și să acceadă la propria ei istorie? Oare putem ajunge să gândim că
această îndepărtare de mamă este înso țită în mod necesar de ostil itate,
suscitând o ură care ajunge să fie cât se poate de reală și să dureze o via ță
întreagă26? Să le lăsăm lui Freud și urma șilor lui gravitatea unei astfel de
afirma ții și să ne interesăm de atitudinea mamei. Ce se întâmplă dacă aceasta
îi refuză fiicei ei accesul la tată, dacă ac ționează precum o mamă vitregă din
basmele pentru copii, cum ar fi Albă -ca-Zăpada sau Frumoasa din pădurea
adormită? Trebuie să ne gândim, a șa cum au afirmat unii, că lupta dintre fiică
și mamă se dezlăn țuie, fantasmatic, dintr -o dată27?
În mod incontestabil, atitudinea unor mame și interpretarea desenelor
fetițelor lor, ca și mărturiile unor femei mult mai târziu par să meargă în acest
sens. În aceste desene, se recunoa ște adesea, fără dificultate, o simbolistică
paternă, sub forma unui copac uria ș, personajul masculin ocupând cea mai
mare parte a paginii sau ie șind în eviden ță printr -o culoare deosebit de vie, în
timp ce imaginea maternă, mult mai terifiantă, este expediată în planul secund
sau de -a dreptul într -un col ț. La fe l, femei deja bine instalate în via ța adultă
încă mai spun cu violen ță, după ani de zile: „Mama mă sufoca! Din fericire, tata
era acolo. ” sau sub formă de regret sau lamenta ție: „Tatăl meu a fost mereu un
om slab, i -a dat întotdeauna dreptate mamei! ” Unele femei nu reu șesc din
această cauză să -și suporte mama, pentru ele rela ția cu tatăl fiind capitală.
Nu e vorba aici de a pune în discu ție complicitatea, atunci când este
bună, dintre o mamă și fiica ei. O asemenea complicitate îi dă copilului
sentimentul că mama investe ște în el, îi permite să se identifice cu ea, să se
considere opera sau dublul acestei mame, ceea ce îl ajută să -și formeze propria
imagine și să-și dezvolte o identitate feminină reu șită. Vorbind despre mama ei,
Sido, Colette* scria: „Mama mea mă lăsa să plec, după ce mă numea ”
Frumuse țe, Giuvaier din Aur „: ea se uita cum se pierde în zare opera ei, ” opera
ei de artă „, cum spunea ea. ” în general, dragostea unei mame pentru feti ța ei
nu poate fi pusă la îndoială – minunatul surâs al Sfinte i Ana privindu -și copila
așezată pe genunchii ei, în tabloul lui Leonardo da Vinci, ne -o aminte ște – dar,
în aceas –
* (Sidonie Gabrielle) Colette – romancieră franceză (1873 -l954). Adorată
de mama ei, Sidonie Landoy, Colette a trăit o copilărie fericită într-un oră șel din
Bourgogne. (N. T.)
Tă perioadă de dezvoltare, este indispensabil ca o feti ță să poată continua
să crească și, pentru aceasta, să se deta șeze de mama ei. Mama trebuie să
înțeleagă și să accepte acest lucru, chiar dacă e dureros pentru e a, iar tatăl
trebuie să -și joace rolul, imens, pe care -l are în această poveste.

Depă șirea crizei .
Am vorbit de această perioadă oedipiană ca despre o criză. Ca în orice
criză, există ceva care o anticipează și ceva care rezultă din ea. Am văzut ce e
înainte, dar ce se întâmplă după această „criză de dragoste28 ”? În mod
schematic, sunt posibile patru urmări:
— Naviga ția „în largul mării ”. Dragostea oedipiană rămâne prezentă, dar
se instalează o distan ță care îi permite feti ței să aibă propria judecată , adică să –
și urmeze dezvoltarea personală și să se afirme independent de tatăl ei. Treptat,
un tată simte că fiica lui poate fi jenată de apropierea prea mare dintre ei; el
renun ță la spontaneitate, devenind mai re ținut; î și ascunde iubirea în
comportamen te formale. Atingerea este o reprezentare, concretă și simbolică în
acela și timp, a iubirii. Ea este baza vie ții afective dintre două fiin țe umane, dar
numai dacă, pentru o clipă, este limitată. Ceea ce am scris referitor la rela ția
mamă -fiică este și mai adevărat în cazul rela ției tată -fiică: „Dacă interdic ția
atingerii se referă mai întâi, în mod prozaic, la riscul de a se răni, de a se arde
sau de a se tăia, ea trimite, dincolo de asta și în mod simbolic, la două
interdic ții fundamentale: crima și incest ul. Când atingerea străpunge inima
frontierelor simbolice și a sublimării lor, transgresiunea conduce la actul în
care tandre țea, acea tandre țe care, pentru psihanali ști, acoperă în mod fericit
cu voalul ei dorin țele incestuoase incon știente, este absentă. ”
— Cronicizarea. Jarul e mereu gata să reaprindă focul și flacăra
oedipiană. Feti ța de 7 -8 ani rămâne într -o rela ție de mare apropiere cu tatăl
său, pe care acesta din urmă o favorizează în general, împiedicând -o astfel să
se formeze ca subiect deta șat, într-un fel, de legăturile ei infantile anterioare.
— Ruptura. Se poate petrece printr -o cădere bruscă a sentimentului,
altfel spus, printr -o distan țare brutală care rupe apropierea anterioară. Ea
survine, cel mai adesea, sub efectul unei obliga ții inte rne de fugă în fa ța forței
pulsionale intense și a interdic ției supraeului.
— Transformarea sentimentelor în contrariul lor, cum se observă frecvent
în crizele de dragoste dintre adul ți. Rela ția fetei cu tatăl ei este de acum înainte
dominată de dezgust și chiar de respingere.
Evident, aceste diferite urmări sunt în func ție de atitudinea celor doi
parteneri ai întâlnirii oedipiene; s -ar putea chiar spune a celor trei parteneri, în
măsura în care rela ția de la fiică la mamă, și de la mamă la fiică, joacă
incontestabil un rol. A șa cum, pentru a cre ște, o feti ță are nevoie mai întâi să
se distan țeze de mama ei îndreptându -și aten ția spre tatăl ei mai ales din acest
motiv, ea trebuie după aceea, începând cu vârsta de 7 -8 ani, să poată lua
suficientă distan ță față de acesta. A rămâne prea ata șată de el ar însemna,
într-adevăr, să -și asume riscul de a suferi prea mult și chiar de a muri din
punct de vedere psihic. Cu to ții ne amintim de fiica Antigonei, bântuită de -a
lungul vie ții ei scurte de figura tatălui ei de care n -a putut să se despartă.
Cum să -ți protejezi fiica fără s -o sufoci .
Dorin ța cea mai mare, după perioada oedipiană, este a șadar ca tatăl să -și
protejeze fiica fără s -o sufoce. Toată lumea recunoa ște faptul că sentimentul de
a fi tu însu ți, de a avea propria identitate, în special propria identitate sexuată,
se formează înainte de adolescen ță. Acest sentiment presupune ca puterea

tutelară a tatălui să nu se sprijine pe omnipoten ță, ca el să autorizeze
detașarea ca funda ție a alterită ții. Această autonomie acordată de tată, a cărui
responsabilitate este aici clar în joc, pare aproape vitală. Este suficient să
ascul ți unele femei evocând cu triste țe ace ști ani ai copilăriei lor pentru a te
convinge de acest lucru. În această perioadă în care se for mează judecata, ele
spun că s -au sim țit dependente, ba chiar „prizoniere ” ale dorin țelor,
sentimentelor sau comportamentului tatălui lor. De asemenea, și nu este cel
mai mic dintre paradoxuri, ele au trebuit să înve țe să se protejeze, să reziste și
au deve nit mai independente decât ar fi fost cazul fără această nevoie
imperioasă de a -și construi propria identitate. În unele cazuri, și din acela și
motiv, dragostea prea mare a unui tată poate conduce la deta șarea de fiica sa.
Acest paradox nu este mereu u șor de în țeles de către ta ți, care, iubindu -și (prea
mult) fiica, nu în țeleg distan țarea acesteia de ei când ea este încă, în ochii lor,
atât de mică.
„Da, e ști destul de mare pentru. ”
O dată faimoasa perioadă oedipiană depă șită, copilul, indiferent dacă e
băiat sau fată, intră în ceea ce numim vârsta ra țiunii: el este capabil de o
judecată sănătoasă și conștient resim țită, pe care o va face despre el și despre
cei din anturajul lui. La spontaneitatea lui de copil se asociază din ce în ce mai
mult reflec ția asupra a ceea ce îl înconjoară, evaluarea evenimentelor și a
ființelor umane, inclusiv a celor mai apropiate: mama și tatăl.
În decursul acestei noi perioade, între 7 și 10 ani, o fată dore ște să poată
spune: „Tată, sunt destul de mare pentru. ” Ceea ce așteaptă de la tatăl ei nu
mai e doar ca el s -o alinte, s -o ia în bra țe când se întoarce seara acasă, să -i
vorbească tandru sau s -o dojenească dacă ea întrece măsura. Apare o altă
așteptare, mai subtilă: ca el să -i dea încredere în ea. Ce face o feti ță atu nci
când se a șază alături de tatăl ei cu o carte în timp ce el însu și citește? Ce face
ea atunci când comentează documentarul pe care îl privesc împreună la
televizor? Caută să -și facă remarcată prezen ța, să-i aducă acestuia la
cuno ștință faptul că a cresc ut, că poate avea acelea și activită ți culturale sau
acelea și interese ca ale lui. Dacă, în această perioadă, un tată î și ignoră fiica,
dacă se comportă ca și cum ea nu ar fi acolo, dacă nu manifestă nici un interes
pentru ceea ce încearcă ea să -i spună sau dacă, dimpotrivă, se arată prea
exigent, prea autoritar, dacă -i dă impresia că ceea ce este ea sau ceea ce face
nu este niciodată suficient, atunci ea riscă, în mod evident, să ajungă să se
îndoiască de ea însă și și să nu aibă încredere. Două atitudini po t rezulta de
aici: fie feti ța se închide în ea însă și, fie rămâne cu ideea că nu este la înăl țimea
a ceea ce ar trebui să fie, de unde și riscul anumitor e șecuri școlare.
Agresivitatea sau provocarea cu care feti ța se confruntă începând cu această
vârstă p revestesc o adolescen ță dificilă.
„Da, știu că po ți înțelege. ”
La această vârstă, feti țele așteaptă de la tatăl lor să nu le mai considere
fetițe, ci să recunoască faptul că au crescut; ele vor ca el să le facă să râdă, dar
și să le vorbească despre lu cruri serioase pe care acum sunt pregătite să le
abordeze. Într -una din cele treisprezece povestiri despre copiii deporta ților care
alcătuiesc cartea lui Nadine Vasseur, Je ne lui ai pas dit que j’écrivais un

livre29, Chantai Avram poveste ște cu emo ție și recuno ștință cum tatăl ei, când
ea nu avea decât șapte ani, venea lângă ea și-i povestea despre via ța lui din
lagăre. Ea spune că acest ritual a făcut -o să se simtă mai pu țin strivită de
durerosul trecut familial decât al ți copii de deporta ți care au avut de îndurat
tăcerea părin ților, ace știa evitând să le spună despre ororile și suferin țele pe
care le trăiseră.
Această mărturie, cu totul deosebită, arată că un tată nu trebuie să -i
spună totul fiicei lui, nu trebuie să -i împărtă șească dorin țele, grijile sau
secretele lui de adult, el având la dispozi ție mii de modalită ți de a -i vorbi, când
ea ajunge la vârsta la care poate în țelege marile probleme ale vie ții.
Transmi țându -i propria experien ță și propriile cuno ștințe, un tată dovede ște că
are încredere în fiica lui și, procedând astfel, îi dă încredere în ea. Evident, nu e
vorba să iei un copil drept un adult, ci doar să recuno ști la el, emergen ța
capacită ților reflexive și critice care nu existau până atunci și care de acum
înainte pot fi mobilizate.
Fără a fi sever sau plictisitor, po ți găsi un echilibru între fericirea,
nepăsarea și gravitatea vie ții cu un copil de această vârstă. Intervalul 7 -l0 ani
coincide, într -adevăr, cu ceea ce speciali știi în dezvoltarea afectivă și
intelectuală numesc „perioada de laten ță”. Situându -se între cele două etap e
„fierbin ți”, cea oedipiană și cea a adolescen ței, ea se caracterizează prin
capacitatea copiilor de a se deschide către lume gra ție competen țelor cognitive
și mentale achizi ționate. Este perioada în care ei în cep să reflecteze ceva mai
mult, în care înva ță să recite poezii și caută să le în țeleagă sensul profund, în
care î și dezvoltă abilitatea în calculul mental, în care devin pasiona ți de istorie
și geografie etc.
Curiozitatea și apetitul pentru cunoa ștere sunt specifice atât fetelor, cât
și băie ților, în mod evident. Dacă amintesc acest lucru, o fac fiindcă, chiar și în
ziua de azi, fetele, de și considerate mai precoce, sunt în acela și timp văzute de
tatăl lor ca fiind mai frivole. O mamă îmi spunea într -o zi că atitudinea so țului
ei o scotea din sărite din cauza diferen țierilor pe care le făcea între copiii lor: în
vreme ce putea să -i explice cu lux de amănunte fiului lui de 10 ani, care abia
dacă îl asculta, istoria Statelor Unite pe care tocmai le vizitas e, era incapabil să
facă acela și lucru cu fiica lui de 8 ani, care, totu și, îi sorbea cuvintele.
Stereotipurile au cu siguran ță viață lungă! În general, ta ții își iubesc enorm
fetițele. Ei le sacralizează, le idealizează, le admiră, uneori prea mult. Ei le
acceptă chiar preten ții pe care nu le -ar admite din partea altei femei, inclusiv
din partea propriilor so ții. Dar ei trebuie să știe și ce a șteaptă fiica lor de la ei
după perioada micii copilării. Chiar înainte de criza adolescen ței, fetele visează
la un tată care să le vadă cum cresc mari.
Ce așteaptă o adolescentă de la tatăl ei?
Nu există adolescen ță fără copilărie, iar rela țiile pe care o fiică le dezvoltă
la această vârstă cu tatăl ei, chiar dacă ele sunt în mod necesar diferite, rămân
impregnate cu o afec țiune deosebită. O adolescentă formulează anumite cereri,
conștiente sau incon știente, mai complexe. Desigur, ea este mereu în căutarea
validării speculare a propriei existen țe30, dar, de data asta, pentru a trece de
etapa decisivă care constitui e accesul definitiv la feminitate.

Sosește, așadar, momentul în care tatăl trebuie să accepte că fiica lui nu
mai este copil. O adolescentă, prin chiar specificul vârstei, va căuta să se
afirme, uneori cu pre țul provocării. Și ea va avea nevoie ca cineva să știe să
răspundă nevoii ei de distan țare, marcată prin tăceri din ce în ce mai
enigmatice și prin critici. Tatălui îi revine sarcina de a în țelege această nevoie
de distan țare, de a sesiza momentele când fiica lui rămâne accesibilă discu ției
sau de a ști ce glume să facă, fără să întreacă măsura, cu scumpa lui feti ță
care este pe cale să devină o tânără femeie.
„Devin o femeie. ”
Adolescen ța este o perioadă de căutare identitară și cea mai explicită
manifestare a ei la o fată este numărul de minute, dacă nu chiar de ore,
petrecute în fa ța oglinzii pentru a -și examina modul în care e îmbrăcată.
Problema cea mai spinoasă la o adolescentă este imaginea pe care o are despre
corpul ei, pe care poate, fără nici o bază obiectivă, să și-l deteste,
considerând u-se prea grasă, prea slabă, prea scundă sau prea înaltă. Într -un
asemenea context, cuvintele nefericite pe care un tată le poate spune, chiar în
glumă, despre aspectul ei fizic riscă să o urmărească toată via ța.
O adolescentă care este pe cale să devină femeie caută mereu afirmarea
identitară a propriului eu și a comunită ții căreia îi apar ține, confirmarea
faptului că și ea apar ține lumii feminine. În această căutare, tânăra se sprijină
mai întâi, bineîn țeles, pe mama ei, cu care, încă de la na ștere, se află într -un
raport de identitate feminină. Ea se va sprijini, de asemenea, pe „amicele ” ei,
având foarte adesea nevoie de o prietenă bună căreia să -i împărtă șească
dilemele. Această căutare identitară, ca și dorin ța de a se afirma care decurge
din ea, tre ce și prin dorin ța de a nu mai fi văzută ca un copil, ci recunoscută ca
o tânără la care se uită băie ții. Lumea masculină cu care s -a confruntat încă de
la na ștere prezintă de acum înainte alte atrac ții: seduc ția, cu amenin țarea pe
care o suscită, și atrac ția sexuală.
O tânără îmi spunea într -o zi, prinsă între dorin ța de a merge la tatăl ei
în weekend și cea de a rămâne cu iubitul ei la Paris: „Cred că îi iubesc la fel de
mult pe amândoi, dar atât de diferit. ” Aparent, ceea ce constituia pentru mine o
evidență era pentru ea o adevărată descoperire! Dragostea se trăie ște și se
dovede ște, este un sentiment al sufletului și al trupului. În copilărie, trupul
este pu țin implicat sau sub o formă care ține în mod esen țial de „curentul
tandru ” al afectivită ții. În adolescen ță, în schimb, el devine totodată doritor și
dorit, căpătând un loc prioritar. Adolescenta descoperă dragos -tea-pasiune,
diferen ța dintre tandre țe și atrac ția puternic senzuală. Ea descoperă că această
dragoste este îndreptată către un altul, că reciprocitatea este în mod imperativ
reclamată. Ea în țelege că po ți renun ța să iube ști, dar niciodată să fii iubit. Că,
pentru a te iubi pe tine însu ți, trebuie să treci prin celălalt, să recuno ști că e ști
capabil să iube ști și să te faci iubit. Ea î și dă seama, în fine, că po ți trece de la
sentiment la act, dar și că po ți traduce în act fără sentiment. Apar întrebări
esențiale: există diferite tipuri de iubire? Spre cine se îndreaptă ele? Cum iubim
și de ce?
O dată cu venirea adolescen ței, o fiică vrea să continue să -și iubească
tatăl, dar ea are nevoie ca această iubire să poate fi trăită și gândită cu totul

diferit, fără a fi apropiată de ceea ce i se întâmplă să simtă acum pentru al ți
reprezentan ți ai sexului masculin. Mai mult ca niciodată, o adolesc entă are
nevoie să găsească la tatăl ei atitudini, comportamente și cuvinte lipsite de
echivoc. Ea are nevoie de o iubire respectuoasă – care să o respecte pe ea însă și
și pe cea care a devenit, să respecte sentimentele pe care ea le are pentru
ceilal ți. Se înțelege atunci de ce o atitudine ambiguă din partea tatălui îi poate
produce oroare, o poate scârbi, agresa sau traumatiza. Cum spunea Lacan,
tatăl este acolo pentru „a legaliza o dorin ță31”.
Nevoia de respect .
Cu tatăl ei, o feti ță știe să se arate tandră și feminină, dar ca un copil
care caută să -și vrăjească părintele. O adolescentă este mult mai pu țin
evidentă în seduc ția ei: ea afi șează o nevoie de distan ță foarte puternică, chiar
dacă va continua să -și admire tatăl și să aibă nevoie de tandre țea lui.
Gestionarea acestei noi situa ții este mai complexă decât pare, căci seduc ția
spontană și fără echivoc care exista înainte, în copilărie, lasă loc la mai multă
ambiguitate, din cauza emergen ței, la tinerele fete, a unei sexualită ți adulte
care se exp rimă prin schimbări fizice, emo ții inedite, gusturi diferite. Ta ții se
confruntă .
Evită să fii impudic .
Desigur, de la 6 -7 ani, deci cu mult înaintea adolescen ței și a tulburărilor
de la pubertate, o feti ță simte că tatăl ei este un bărbat și că ea est e o „mică
femeie ”. Către această vârstă, ea devine din proprie ini țiativă mult mai pudică;
nu mai vrea să se arate goală în fa ța lui, închide u șa de la baie când el trece pe
acolo și poate sim ți dezgust dacă el manifestă, prin gesturi sau cuvinte, o
atitud ine prea „sexuală ”, chiar sub formă de glumă. În adolescen ță, o dată cu
schimbările fizice și fantasmatice care o inaugurează, această nevoie de
pudoare se accentuează peste măsură. Jena pe care fata o încearcă deja ea
însăși în fa ța propriei schimbări nu suportă nimic care să o mai poată
intensifica, cu atât mai pu țin ceva care vine de la tatăl ei.
Nevoia de pudoare explică dificultă țile de comunicare, uneori durabile,
care se instalează între o fată și tatăl atunci cu un dublu risc, pozi ționându -se
„prea aproape ” sau „prea departe ”. Frica de dorin țele și de fantasmele, mai mult
sau mai pu țin explicite, pe care fata lor care cre ște le suscită, mai ales într -o
epocă precum este a noastră, poate, într -adevăr, să aducă cu sine o jenă pe
care ta ții și-o vor m anifesta printr -un aparent dezinteres sau prin critici
nepotrivite. Invers, ei pot adopta și o atitudine aproape „perversă ”, mergând de
la cuvinte prea erogene – „Are fund frumos fata mea! ” – până la gesturi de
tandre țe deplasate. Concret, în adolescen ță, un tată nu mai poate intra în
camera fiicei lui și cu atât mai pu țin în baie, dacă nu știe cum este îmbrăcată
sau ce face.
Ei. Constrângerile pudice se exteriorizează, cuprinzând corpul, dar și
limbajul. Fără a fi con știenți de acest lucru, dar fiindcă, așa cum to ți psihologii
o știu, excita ția sexuală care apare abole ște discursul, fiicele și tații nu mai au
de acum înainte încredere unul în altul și nici chiar în ceea ce ar putea să -și
spună.
O frontieră invizibilă de netrecut .

Flore este o tânără d răguță, de 17 ani, pe care părin ții o consideră prea
timidă. Ea are pu ține prietene și se simte stânjenită în compania băie ților. A
avut mereu o latură rezonabilă și a fost mereu foarte apropiată de tatăl său,
precizează mama ei. Când o primesc singură, Fl ore vorbe ște pu țin și pare, într –
adevăr, foarte timidă, dar, încet, fără îndoială pentru că mă cunoa ște mai bine,
ea acceptă să se destăinuie. Îmi confirmă că se simte foarte apropiată de tatăl
ei, dar că nu îi vorbe ște aproape niciodată; adaugă spontan că vede totu și în
privirea lui cât de mult o iube ște, ceea ce o face fericită. Ea î și aminte ște cu
drag că, atunci când era mică, o dată pe săptămână, lua prânzul numai cu ea.
Ea mai spune că uneori s -a sim țit jenată fiindcă el se preocupa prea mult de
ea, că i-a fost mereu teamă să nu cheltuiască prea mul ți bani pentru ea, pentru
studiile ei, pentru hainele ei. Flore îmi mărturise ște chiar, într -o zi când s -a
lăsat în voia confesiunii, că îi place latura feminină pe care o simte la tatăl ei,
care lucrează în domeniul modei, și i-ar plăcea mult ca, mai târziu, să lucreze
și ea în acest sector.
Săptămânile trec și Flore, care între timp se relaxase, ajungând să -mi
vorbească aproape cu u șurință, redevine tânăra timidă, aproape pudică, de la
început, abia îndră znind să -mi strângă mâna sau să mă privească atunci când
mă salută. Mai las să treacă pu țin timp înainte de a -i semnala acest lucru, dar
ghicesc că are să -mi spună lucruri de care se jenează. Îi amintesc totu și că se
află acolo ca să spună tot ceea ce vrea : psihoterapia serve ște și la a șa ceva.
Ceva mai târziu, Flore se decide să evoce o amintire despre care n -a vorbit cu
nimeni. Când era tânără adolescentă, cam pe la 12 ani, ea și-a surprins tatăl
privind -o în timp ce se dezbrăca înainte de culcare. Acea p rivire a tulburat -o
teribil și o mai îngroze ște și astăzi când se gânde ște la ea. De la acea scenă, de
atâția ani, aproape că n -a mai vorbit cu tatăl ei. Nu că i -ar fi purtat pică în mod
deosebit – astăzi, ea crede că nu era nici o inten ție rea în acea pri vire, ci doar
conștientizarea transformărilor care îi afectaseră trupul, ca și cum tatăl ei și-ar
fi dat seama, în acea seară, că feti ța lui crescuse – dar nu mai putea să
vorbească cu el, fără să în țeleagă prea bine de ce. Povestea lui Flore arată în ce
măsură o fată poate sim ți, într -un mod aproape violent, nevoia de pudoare din
partea tatălui ei.
Frica de a nu fi respinsă în mod paradoxal, concomitent cu această
nevoie crescândă de pudoare, o altă teamă apare la o adolescentă: aceea de a
nu fi respinsă de tatăl ei. Ținând seama de comportamentele ei, ne -am putea
aștepta ca o fată de 14 -l5 ani să dorească să se elibereze complet de tatăl ei.
Dar nu se întâmplă deloc a șa: teama de a nu fi respinsă este acolo – este tot
acolo, a ș spune, pentru că este o te amă aproape ancestrală. Lucrările de
antropologie ne -au învă țat că, în societă țile străvechi, exogamia presupunea
„exportarea ” fetelor în urma în țelegerilor dintre bărba ți, aceste schimburi
favorizând alian ța și bunele rela ții între sate și triburi. În ace ste societă ți
supuse puterii masculine, fetele suportau această situa ție de care depindea
viitorul lor de femeie și de mamă. Fetele însele, ajunse adolescente, revendică
dorin ța de a ie și, cerând, în cel mai bun caz, aprobarea părin ților, transgresând
printre altele interdic ția parentală. Totu și, se poate remarca faptul că, în
această situa ție, fetele se adresează mai cu plăcere mamei lor, ca și când le -ar fi

fost mereu pu țin teamă ca tatăl lor să nu pronun țe o condamnare fără apel sau
să le alunge din casa familială. Profit de asta aici pentru a repeta că fetele nu
resping interdic ția tatălui, ele știu că ea se înscrie în func ția paternă: un tată
are datoria să reprezinte legea și să facă, de asemenea, cunoscute interdic țiile,
dacă el consideră că fiica lui este în pericol. Unul din fundamentele acestei
respectări a legii, cu condi ția ca ea să nu fie nici nedreaptă, nici excesivă, nici
terifiantă, este fără îndoială frica profundă, inoculată de mii de ani fetelor, că
tatăl lor le respinge dacă ele nu se arat ă la înăl țimea a ceea ce ele însele
consideră just.
Cum se întâmplă adesea, mitologia greacă ne pune în fa ță invarian ții care
structurează principalele rela ții umane. Cunoa ștem cu to ții povestea
Persephonei, fiica lui Zeus și a lui Demeter, răpită de Had es, zeul Infernului, în
timp ce culegea narcise. Demeter, zei ța fecundită ții, este disperată și pleacă în
lume, în căutarea ei, renun țând chiar la func țiile ei de zei ță. Atunci, Zeus
intervine și îi ordonă lui Hades să -i dea înapoi fiica mamei ei. El îi pr opune
zeului Infernului următorul compromis: Per -sephone va fi so ția lui, ea va fi
zeița Infernului, dar va trebui să -și petreacă jumătate de an cu mama ei și
restul timpului cu el. În mod simbolic, se poate în țelege de aici următorul
mesaj: un tată are da toria de a lăsa libera alegere fiicei lui când aceasta are
vârsta potrivită pentru acest lucru; el trebuie să -i permită să -l caute, să -l
găsească și să trăiască cu bărbatul vie ții ei, dar trebuie, de asemenea, să -i
asigure continuitatea transmiterii unei v ieți familiale originare, al cărei garant
și reprezentant este. Când un tată, el însu și adesea stânjenit de această
situa ție, acceptă să -l primească pe iubitul fiicei lui acasă la el sau în vacan țe cu
ei, de și soția lui nu este foarte încântată de venirea acestui băiat pe care nu îl
cunoa ște, temându -se de influen ța lui, ba chiar de efectul nefast asupra
copilului ei, nu se află el în aceea și situa ție cu Zeus? Pentru ca unui tată să i se
recunoască această func ție simbolică, mai trebuie ca el să nu se prete ze la
propria -i descalificare! Melissa, 16 ani, află, surprinzându -l pe tatăl ei vorbind
la telefon, că există o altă femeie în via ța acestuia. Ea este șocată, păstrează
secretul o lună, apoi, cu ocazia unei dispute între părin ți, intră într -o profundă
stare de furie și începe să urle la tatăl ei: „Termină, min ți! Chiar și pe mama o
minți! Min ți tot timpul! De săptămâni întregi o în șeli și-ți bați joc de noi! ” Din
reacția mamei ei, Melissa în țelege că nu -i spunea nimic nou, că ea știa deja că
soțul o în șală. Din acest motiv, ea simte o furie puternică, îi judecă tăcerea la șă
și îi cere tatălui ei să spună adevărul despre ceea ce se întâmplă. Cu oarecare
reticen ță, tatăl cedează și poveste ște că a întâlnit o tânără de 24 de ani de care
s-a îndrăgostit.
Câteva luni mai târziu, o primesc pe Melissa la cererea părin ților ei, a
căror despăr țire este acum efectivă. Ei se tem și unul, și celălalt de
repercusiunea problemelor lor de cuplu asupra fiicei lor. Melissa refuză, într –
adevăr, categoric să -și vadă tatăl, c hiar în absen ța noii lui partenere, în fa ța
mea, ea repetă că el n -avea dreptul să -i distrugă familia și că nu va reveni
asupra deciziei pe care o luase de a nu -l mai vedea. O simt extrem de hotărâtă
și, în acela și timp, extrem de rănită. Ținând seama de r ealitatea situa ției, evit
să pun direct în discu ție punctul ei de vedere și încerc să plec de la teme

generale legate de pasiune și de îndrăgostire, a șa cum sunt ele zugrăvite în
romane și în filme, să o aduc pe această tânără, căreia îi place literatura, la o
anumită reflec ție asupra vie ții. Ea îmi răspunde, fără agresivitate, dar cu la fel
de multă fermitate, că în țelege ce -i spun, că știe foarte bine că tatăl ei nu este
primul bărbat care -și înșală și își părăse ște soția, dar că ea personal s -a sim țit
atât de trădată, respinsă și abandonată, încât nu poate să -l ierte.
Pentru a se dezvolta, o adolescentă trebuie să -și vadă tatăl respectându -i
mama Problema locului pe care un tată îl dă mamei este crucială încă din
primele ore de via ță ale unui copil, dar numai la adolescen ță traspare în mod
concret și pe deplin importan ța determinantă a acestui lucru. O adolescentă
care poate constata buna calitate a rela țiilor pe care părin ții ei le între țin nu va
avea sentimentul că trebuie, într -un fel sau altul, să um ple un gol afectiv și
emoțional existent între ei. Feminitatea ei se va dezvolta mai bine, fără teamă și
fără culpabilitate, dacă bărbatul casei – tatăl, evident – nu spune nici o vorbă
peiorativă, nu ține nici un discurs negativ despre femeia pe care a al es-o și, în
sens mai larg, despre femei și feminitate.
În acest domeniu, o tânără are, în general, trei tipuri de a șteptare de la
tatăl ei; ea dore ște:
— Ca el să respecte rela ția pe care o are cu mama ei;
— Să nu folosească rela ția pe care o are cu ea pentru a compensa
insatisfac țiile pe care le poate avea în via ța de cuplu cu mama ei;
— Să-i arate, prin rela ția pe care o are cu mama ei, un model fericit de
relație între un bărbat și o femeie.
După cum se vede, între un tată, o mamă și fiica lor, relațiile se pot
repede deteriora dacă protagoni știi devin indiferen ți. Vigilen ța este deosebit de
oportună pentru ca fiecare din cei trei să -și păstreze statutul – de părinte sau
de copil, de bărbat sau de femeie – și să lase celorlal ți doi libertatea de a-și trăi
povestea.
Pentru o fată, un tată care î și stimează partenera, care îi recunoa ște
calită țile și competen țele, care o tratează fără autoritate excesivă sau care nu îi
este supus, reprezintă un reper; el o înva ță și îi arată respectul dintre bărb ați și
femei: este o lec ție pe care ea nu o va uita mai târziu, în propria sa via ță de
femeie. Am sim țit mereu bucuria și plăcerea pe care o fată le încerca atunci
când evoca rela țiile bune care existau între părin ții ei. Dacă, de exemplu, el
poate spune z âmbind, în fa ța agresivită ții fiicei lui sau a provocării ei: „Ia te
uită, ne curge acela și sânge prin vene ”, nu-i voi recomanda să spună: „E ști
maică -ta întreagă. ”
Tatăl este și un mediator .
Orice ar putea să spună sau să lase să se în țeleagă, o adole scentă î și
iubește și își stimează mama, are nevoie de ea, găse ște în ea un sprijin, în
calitate de confidentă și uneori chiar de complice. Un tată o poate auzi
spunând, într -un moment de conflict, frecvent în adolescen ță, că mama ei are
toate defectele de pe pământ, că nu în țelege absolut nimic, că nu -i bună de
nimic, de altfel. Lui îi revine sarcina de a decripta aceste vorbe ca provocări sau
strigăte de ajutor; el trebuie să știe s-o facă pe mediatorul între fiică și mamă,
fără a încerca să se amestece î ntr-o rela ție care, într -un fel, îi va scăpa

întotdeauna. Celălalt caz este și el, în mod foarte evident, adevărat. La
întrebarea: „La ce servesc mamele? ”, răspunsul cel mai frecvent este: „Să
dezamorseze conflictele cu tatăl! ” Câte mame nu i -au cerut, înt r-un moment
sau altul, fiicei lor: „Fii drăgu ță cu tatăl tău! ”, uneori mergând chiar până la a -i
ordona: „Trebuie să -ți iube ști tatăl! ” Când comunicarea cu unul din cei doi
părin ți a devenit dificilă sau când este blocată, îi revine celuilalt părinte sarci na
să intervină și să-și asume rolul de mediator, fără a fi părtinitor, rămânând cât
mai neutru posibil și fiind cât se poate de pragmatic: este inutil să -și atragă
ostilitatea fiicei sau a so ției neluându -le partea; ceea ce contează mai presus de
toate es te men ținerea comunicării.
Parteneriatul în educa ție.
Câte mame nu au dorit să le ajut fiica pentru că ele nu puteau ob ține, de
la partenerul lor, parteneriatul în educa ție pe care îl cereau! Rolul pe care am
încercat mereu să mi -l asum în această circ umstan ță este de a servi drept
călăuză între fiică și tatăl ei, răspunzând în acela și timp cererii mamei. Sunt
profund convins că, de fiecare dată când acest lucru este posibil, educa ția unei
fiice trebuie să fie împăr țită între mamă și tată – nu numai în caz de dificultă ți,
ci tot timpul. Desigur, există situa ții în care acest parteneriat este complex sau
imposibil, ca în cazurile de divor ț deosebit de conflictuale, dar nu trăim nici
într-o societate matriliniară, nici într -o societate matriarhală, unde ma mele ar
avea un loc preponderent pentru că bărba ții sunt men ținuți la distan ță sau
sunt absen ți.
Acestea fiind zise, iar ta ții o știu sau o simt, mamele, între alte sarcini, au
avut-o, de la na șterea fiicei lor, și pe aceea de a le asigura îngrijirea,
supravegherea, confortul și securitatea fără de care copilul n -ar fi putut cre ște.
Acest lucru este înscris în memoria afectivă a copilului și nu se poate șterge. În
schimb, o mamă încearcă satisfac ția de a se sim ți indispensabilă, sesizând la
fiica ei ceea ce un bărbat nu este mereu capabil să perceapă. Identitatea ei
feminină și intui ția o ajută. În mod incontestabil, o mamă va accepta și va
înțelege adesea mai bine comportamentele adolescentei ei, ea va avea o
sensibilitate deosebită la semnalele pe care a ceasta le poate adresa celor din
jur.
Dorin ța de recunoa ștere.
Când începe adolescen ța, o fată se a șteaptă ca tatăl ei să continue s -o
iubească tandru, a șa cum făcea și când era mică, dar acestei a șteptări i se
adaugă acum o alta, care de altfel intră în contradic ție cu prima: aceea de a -l
vedea pe tatăl ei că o consideră de acum înainte și o tânără, că o tratează în
consecin ță și îi permite să ocupe un loc corespunzător în sânul familiei. Este o
schimbare majoră și o cotitură delicată.
„Care este loc ul meu? ”
Selma, o adolescentă de 15 ani, îmi poveste ște visul pe care l -a avut cu o
săptămână în urmă. Profesorul ei de istorie, pe care ea îl apreciază mult,
trebuia să ducă toată clasa la Barcelona. El îi spusese că -i va rezerva biletul de
avion și că va fi singura care va beneficia de acest privilegiu. Ziua cea mare a
sosit, ea s -a dus la aeroport și a descoperit atunci că el nu făcuse nimic: ea nu
se putea îmbarca la bordul avionului pentru că nu avea bilet. Îi cer precizări

Selmei; ea î și aminte ște atunci că a avut acest vis după o seară în care părin ții
ei aveau invita ți niște prieteni pe care ea îi iube ște mult. Î și imaginase că va
cina împreună cu ei și că tatăl său, care se gânde ște mereu la toate, îi va fi
rezervat un loc la masă, dar nu: „în rea litate, este clar, tatăl meu consideră că
eu nu pot avea conversa ții cu adul ții.” Fără a merge până acolo încât să pună
în discu ție dragostea pe care tatăl ei i -o poartă, Selma este tristă și chiar
furioasă pe el, dar n -a îndrăznit să -i vorbească despre de cepția ei.
Pentru ta ți, una din dificultă țile majore legate de această perioadă vine
din faptul că ei trebuie să accepte dorin ța fiicei lor de a nu mai fi tratată ca un
copil, pentru că ea consideră că nu mai este un copil, și să-i respecte pozi ția de
copil în familie și, mai precis, în raport cu cuplul pe care -l formează cu mama
ei; lui îi revine, în principal, sarcina de a delimita aceste două spa ții feminine,
dându -le soției și fiicei lui sentimentul că le recunoa ște pe amândouă în ceea ce
reprezintă f iecare.
„Și eu contez! ”
Este sfâr șitul lunii iunie; părin ții Juliei mă sună ca să -i primesc
împreună cu fiica lor. Sunt nelini știți în privin ța ei, mai ales mama. Julia a
încheiat catastrofal primul an de liceu, de și, până atunci, era o elevă bună. Ei
pun acest dezastru pe seama dependen ței amoroase a fiicei lor de un băiat
întâlnit în septembrie anul trecut. Acest băiat, care locuie ște singur cu mama
lui, pare să găsească în familia lor un cadru și o căldură familială care îi
lipsesc, căci n -a trecut a proape nici o zi fără ca el să nu fi venit la ei acasă. S -ar
părea, de asemenea, judecând după ceea ce le -a mărturisit recent fiul lor mai
mare, că, sub influen ța lui, Julia a început să fumeze ha șiș. Părin ții se ceartă
în cabinetul meu, aruncându -și unul altuia responsabilitatea dificultă ților pe
care le are fiica lor, care ridică ochii spre cer, exasperată.
Fiecare rămâne pe pozi ția lui. Julia neagă problema pe care o pune
relația ei cu acest băiat. Mama îi repro șează so țului ei că nu intervine suficien t,
că nu -și impune autoritatea îndeajuns. Tatăl, depă șit de conflictele permanente
dintre fiica sa și soție, consideră că trăie ște „în plină isterie feminină ”. La un
moment dat totu și, acest bărbat va lăsa să se vadă cât de mult este afectat de
comportamen tul fiicei lui. Cu lacrimi în ochi, el îi va spune că îi este foarte frică
pentru ea, din cauza rela ției pe care o are cu iubitul ei. Julia nu pare să
reacționeze, întrucât începe vacan ța de vară, fiecare e de acord că perioada este
propice pentru un armis tițiu. Julia trebuie să plece la unchiul ei din partea
tatălui, în Bretagne. Le propun ca, la întoarcere, să o văd singură, ceea ce ea
acceptă cu reticen ță.
La întoarcerea din septembrie, regăsesc o fată mult mai destinsă și
surâzătoare. Ea îmi spune că a fost bine în vacan ță, mai ales datorită tatălui ei,
care a luat -o cu el zece zile în Bretagne. Au stat mult de vorbă și, chiar dacă ea
a fost cea care a avut ini țiativa, el a știut s -o asculte, s -a arătat interesat de
viața ei, de prietenii pe care -i are și de studiile ei. Julia crede că tatăl ei este
mulțumit că ea a ales să repete anul pentru a putea trece la profilul științific în
al doilea an. Are sentimentul că în vara asta a crescut, mărturise ște ea cu
înțelepciune. În legătură cu iubitul ei, recuno aște că părin ții ei aveau dreptate:
devenise prea dependentă de el. Ea l -a revăzut, de altfel, după ce s -a întors din

vacan ță și i-a spus că are nevoie de mai multă libertate. Și rela ția cu mama ei
s-a ameliorat, și ea nu mai are, ca înainte, sentimentul c ă tatăl ei n -o ascultă
decât pe ea. În fa ța atâtor semne de evolu ție pozitivă, îi propun Juliei să o revăd
peste două luni împreună cu părin ții, dacă nu apar noi dificultă ți între timp; ea
încuviin țează.
Am făcut a șa cum am spus, îi revăd pe to ți trei îm preună la data
convenită. În unanimitate, criza este declarată „depă șită”. Julia merge
satisfăcător cu școala, iese mult mai pu țin – în special cu acel băiat fa ță de
care, chiar dacă nu o spune clar, se pare că s -a distan țat: „în orice caz, nu mai
suntem î n aceea și clasă, precizează ea. Este mai bine, de altfel. ”
Această poveste dovede ște cât de util îi poate fi un tată fiicei lui
adolescente care încearcă să se analizeze. La această vârstă, este nevoie adesea
de foarte pu țin pentru ca totul să basculeze într-un sens sau în altul.
Disponibilitatea pe care un tată o găse ște pentru fiica lui este esen țială în
această perioadă a vie ții; ea presupune, î n „Nu mai sunt o pu ștoaică! ”
Nevoia de recunoa ștere la adolescente se manifestă adesea în mod
indirect. Une le fiice pot chiar să sus țină că nu le pasă de părerea tatălui lor
despre ele și să-și manifeste nefericirea pe care o încearcă în realitate printr -un
eșec al rezultatelor școlare, prin probleme alimentare îngrijorătoare, prin fugă
de acasă sau o agresivit ate la limita suportabilului: ele nu vor face neapărat
legătura între aceste comportamente și rela ția nesatisfăcătoare pe care o au cu
tatăl lor. Și totu și.
Louise este în plină rebeliune împotriva părin ților ei, se plânge, după mai
multe luni de psihote rapie, că tatăl ei nu în țelege nimic din genera ția ei, că are
gusturi învechite; aproape că ar cre ște-o cum au fost crescute propriile lui
surori acum cincizeci de ani: interzicându -i să iasă în ora ș înainte de a împlini
18 ani! „Pe moment, îl urăsc, a ș vrea să nu existe! Nu știe nici măcar ce vârstă
am. Zilele trecute, mi -a zis: ” Când ai 14 ani, nu te por ți de parc -ai avea 20." În
timp ce tocmai am împlinit 15! Nu știu nici măcar dacă știe că are o fiică. Dacă
nu voia copii, n -avea decât să nu facă. Când m ă gândesc că el mi -a ales numele
– era numele bunicii lui, imagina ți-vă. Și fapt, o oarecare subtilitate, pentru că
adolescenta trebuie să poată spune singură că s -a maturizat și nu să i se pară
excesivă sau sufocantă sus ținerea care i se oferă. Pentru to ți tații, adolescen ța
este ocazia de a -i arăta fiicei lor că îi acceptă și îi recunosc unele dintre dorin țe,
oricât de pu țin tolerează și ea, la rândul ei, expresia dorin țelor altuia – a mamei
ei, în primul rând.
Pentru că pe el însu și îl cheamă Louis! „L ouise suspină, face o pauză
lungă, apoi pare să se înfunde și mai tare în fotoliu. ” în fond, noi doi, reia ea cu
o voce mai calmă, suntem mai rău decât Bonnie și Clyde. „Nu în țeleg ca -re-i
legătura cu celebrul cuplu de gangsteri americani. I -o spun și îmi replică: ” Ei se
înțelegeau foarte bine, erau îndrăgosti ți unul de altul. Chiar și în violen ță. „Un
nou moment de lini ște, apoi Louise reia repede: ” Uitați, știu că exagerez, dar
mi-ar plăcea atât de mult să mă vadă a șa cum sunt, și mai mult decât o
puștoaică. Să știți că mă adora când eram mică. Mama mi -a povestit că, atunci
când m -am născut, mi -a făcut zeci de fotografii cu un aparat pe care l -a
cumpărat special. Chiar a spus că e cea mai frumoasă zi din via ța lui. Știu că,

de fapt, mă iube ște, chiar cred că îi semăn. Când eram mică, păream un
adevărat băie țoi. În vacan țe, la bunicii dinspre tată, mergeam la pescuit cu el,
așa cum făceau veri șorii mei cu unchiul meu."
Multe din crizele adolescen ței sunt, la fete, declan șate, într -un grad sau
în altul, de dorin ța, mai mult sau mai pu țin con știentă, de a fi recunoscute de
tatăl lor pentru ceea ce sunt pe cale de a deveni. Ceea ce este, în principal, în
cauză în această cerere nu este atât a rămâne obiectul iubirii, al tandre ței și al
solicitudinii paterne, c a atunci când erau feti țe. Ele nu a șteaptă deloc ca tatăl
lor să le lase să facă tot ce vor, să nu impună limite dorin ței lor efervescente de
a trăi, de a ie și, de a -și exersa toate poten țialită țile de care se simt de acum
înainte posesoare – dimpotrivă, f etele vor un tată care să le ofere lini ște, să le
protejeze. Recunoa șterea pe care fetele o reclamă, fără a o mărturisi mereu, se
referă la luarea în calcul a faptului că ele au ie șit din copilărie și că feti țele care
erau nu mai există.
Un model de iden tificare .
Trebuie deci să constatăm că rela ția între o fată și tatăl ei evoluează
diferit de cea între un fiu și tatăl lui. Fără îndoială, fiindcă ea nu este fondată
pe rivalitate, ci pe recunoa șterea diferen ței de identitate – diferen ță pe care o
obiect ivează corpul, sensibilitatea sau modul de exprimare a dorin țelor și
părerilor. Într -un anumit mod, legătura care îi une ște pe tată și fiică te face să
te gânde ști la cordonul ombilical care -o leagă pe mamă de fiul ei. Mai complex,
el este cu siguran ță la fel de puternic și necesită la fel de mult, pentru
construirea personală a copilului, să fie tăiat în momentul adolescen ței: într –
adevăr, cu această condi ție, o fată care cre ște se va sim ți autorizată să -și afirme
manifestările statutului ei emergent de fe meie, fie că este vorba de existen ța
unui prim iubit sau de secrete ale unei intimită ți feminine descoperite la
pubertate. Acestea fiind zise, la adolescen ță, și în ciuda acestei repozi ționări în
jurul femininului și al masculinului, o fată continuă să se identifice cu tatăl ei,
cu valorile pe care acesta le apără sau le întruchipează, pe scurt, cu o parte a
vieții lui.
Limbajul obi șnuit al psihologiei stabile ște el oare o diferen ță clară între
imita ție: „ea î și imită tatăl ” și identificare: „ea se identi fică cu tatăl ei ”?
Identificarea nu este o simplă imita ție; ea se referă la un ansamblu de trăsături
care rămân în permanen ță la subiect. Identificarea este apropiere, punere în
sine a ceva exterior: devii într -o anumită măsură ceea ce este celălalt. No țiunea
de identificare constituie un concept -cheie în teoria psihanalitică elaborată de
Freud. Iată un exemplu pe care el însu și îl dă în coresponden ța cu Fliess:
"Faptul că tine -!
I rele din rândul burgheziei se identifică adesea cu servitoarele curtate de
tatăl lor exprimă o fantasmă care semnifică în acela și timp dorin ța incon știentă
a fetei de a fi admirată și iubită de tatăl ei, dar și pe aceea, la fel de
incon știentă, de a fi servitoarea tatălui." Suprapunerea celor două scene
constituie fantasma, care este rezultatul identificării. Fata î și construie ște acest
model de identificare cu tatăl de la cea mai fragedă vârstă; la adolescen ță
totuși, el constituie, ca și identificarea cu mama, un pivot major al
sentimentului de identitate.

Cele două niveluri d e identificare .
În mod clasic, se disting două niveluri de identificare: identificarea
primară și identificarea secundară. În identificarea secundară, dorin ța este de a
fi ca celălalt: „se identifică cu ”. O fată poate astfel să se identifice cu tatăl său în
alegerile ei artistice, sportive sau profesionale; ea o să vrea să studieze chitara
sau vioara, a șa cum a făcut tatăl ei când era tânăr; o să vrea, ca și el, să facă
tenis sau chiar fotbal; o să vrea, ca și el, să devină animatoare, jurnalistă,
doctor sau profesor. În schimb, în identificarea primară, dorin ța nu mai este de
a fi ca celălalt, ci de a fi celălalt: această identificare este directă, imediată și
mai precoce decât identificarea secundară. În jocul frecvent de -a tata și de-a
mama, func ționeaz ă ambele tipuri de identificare: feti ța se comportă ca și cum
ea ar fi tatăl, dar se și simte, din când în când, într -adevăr, tatăl. Și în via ța ei
cotidiană, feti ța arată, prin comportamentul ei, că poate lua cu adevărat locul
mamei sale, dar și pe al tat ălui. Ea poate, de exemplu, atunci când frate -!
Le mai mic spune mereu „nu ” sau plânge fiindcă nu vrea să -și mănânce
piureul, să -l certe într -un mod identic cu cel pe care l -ar folosi tatăl ei într -o
ocazie asemănătoare. Dar ea face mai mult decât să -și imite tatăl, ea poate și
să devină într -adevăr tatăl băie țelului. Prin aceste comportamente, ea arată
atunci, fără s -o știe, că este tatăl ei.
În identificarea primară, se regăse ște rela ția speculară: copilul î și
descoperă imaginea în oglindă, făcând -o asemănătoare cu actul pe care -l face
sau căutând să o mimeze. Să -l facă pe tatăl său să zâmbească zâmbind sau să
zâmbească cu zâmbetul lui sau cu vorba lui, într -o interac țiune unde ea și el
pot avea pozi ții simetrice, constituie matricea care face posibile reprezentările
de identificare, în interac țiunile cu celălalt, copilul face exerci țiul de a fi celălalt
și de a -și dovedi propria putere for -țându -l pe acesta să facă ceea ce face el. , Ca
tata"
Identificarea cu părin ții, adică atribuirea incon știentă de atitudini sau
trăsături de caracter, se dezvoltă încă din copilărie, dar personalitatea se
formează definitiv începând din adolescen ță. În această perioadă, o fată va
începe să caute modele de identificare. Unele din aceste modele vor fi în
prelungirea co pilăriei – este cazul părin ților; altele vor fi, evident, extrafamiliale.
Noemie, 17 ani, îmi vorbe ște de familia ei paternă. Sentimentele ei fa ță de
tată, istoric de meserie, sunt moderate. Ea îl descrie ca pe un om sensibil și
cultivat, cu care simte c ă are multe afinită ți, dar care nu este interesat decât de
propria persoană: „Eu nu exist decât atunci când abordez subiecte care îl
pasionează. În rest, nici nu mă vede. ” Totuși, și ea vrea să devină mai târziu
istoric: „E o trăsătură de familie, spune ea , simplu. Nu e nimic de făcut, eu
sunt mai mult fiica tatălui meu decât a mamei mele. ” în legătură cu acest
lucru, ea îmi mărturise ște că are un strămo ș care, prin alian ță, face parte din
familia imperială rusească. Aparent, este mândră de asta și crede că acestei
descenden țe familiale îi datorează gustul desosebit pentru cultură, în special
pentru cea franceză, în mod evident, Noemie î și însu șește calită țile acestei
descenden țe paterne.
Pentru Iris, lucrurile stau exact invers. Ea seamănă mult cu mama ei și
tatăl n -o contrazice. Se întâmplă ca el să -i spună adesea glumind: „E ști mai rău

decât mama ta. ” Iris se simte într -adevăr foarte apropiată de mama ei, cu care
vorbe ște mult: amândouă au multe gusturi în comun; sunt de asemenea la fel
de spontane și de sociabile. De și își iube ște mult tatăl, pe care -l consideră
amuzant, Iris mărturise ște că uneori o face să -i fie ru șine, de exemplu atunci
când se ridică de la masă și se duce să citească ziarul sau să se uite la
televizor, arătând în mod ostentativ că ce ea ce se discută nu -l interesează.
Acestea fiind zise, Iris știe că seamănă și cu tatăl ei, și e mândră de această
asemănare. Astfel, recunoa ște la ea aceea și capacitate de a se izola pentru a
reflecta, aceea și pasiune pentru natură și animale, acela și refuz al oricărei
mondenită ți: acestea sunt calită ți pe care, fără îndoială, el i le -a transmis. Ca și
Iris, o fată poate să se simtă apropiată de mama ei, să -și însu șească unele din
trăsăturile ei, fără ca prin aceasta să refuze orice asemănare cu tatăl ei. Abia la
sfârșitul adolescen ței și, în general, mai degrabă la vârsta adultă, ea recunoa ște
și acceptă, fără să se plângă, ba chiar fiind mândră de asta, asemănarea de
caracter cu unul dintre părin ți sau cu amândoi.
Cum să găse ști distan ța potrivită .
Găsirea distan ței potrivite în rela ția cu o fiică, mai ales în adolescen ță,
înseamnă rezolvarea unei probleme cruciale pentru cei doi părin ți, căci
problema autonomiei nu o prive ște exclusiv pe mamă. Poate chiar tatălui îi
revine sarcina de a fi deosebit de vigilent pentru a evita cele două piedici pe
care le constituie fie o „prezen ță excesivă ”, receptată în mod inevitabil ca o
intruziune, fie o „prea mare discre ție”, ce riscă să fie considerată abandon.
Sophie, 14 ani, este în vacan ță cu mama ei la ni ște prieteni; tatăl ei li se
va alătura mai târziu, din cauza serviciului. Este o adolescentă echilibrată. Se
ocupă cu multă aten ție de copiii mici ai cuplului la care stau. Din când în când,
ea lasă impresia că se distrează cu ei, ca și când ar mai fi un copi l. Față de
ceilal ți, manifestă interese și atitudini tipice pentru o tânără: diminea ța, de
exemplu, stă mult în baie înainte de a pleca la plajă sau de a merge la
cafeneaua din sat frecventată de băie ți de vârsta ei; poartă un tricou mulat și
fustă mini, c aută să se facă drăgu ță fără a fi provocatoare. Într -o seară, într -un
moment de destindere generală, sim țindu-se foarte apropiată de prietenii
mamei ei și mai ales de tatăl copiilor mici pe care îl cuno ștea de mai mul ți ani,
ea se hazardează să întrebe: „F rancis, spune -mi, bărba ților le plac mai mult
sânii mari sau cei mici la femei? ” încurcat, Francis stă pu țin să se gândească,
apoi răspunde: „Cred că bărba ților le plac mai ales sânii frumo și.” Povestindu –
mi această întâmplare, Francis îi adaugă două comen tarii: „Văzând -o pe
Sophie, am în țeles, în special în acea seară, ce înseamnă o ” adevărată
„adolescentă: în unele momente, este un copil; în altele, o adevărată femeie.
Cred că n -ar fi îndrăznit niciodată să -i pună această întrebare tatălui ei și
totuși avea nevoie să o pună: eu am jucat acest rol, rolul de tată. ”
Această întâmplare arată în ce dilemă se află o adolescentă: atunci când
ar avea nevoie de părerea, de sfaturile tatălui, ea nu i se poate adresa direct în
probleme intime. La această vârstă, re spectarea unei anumite distan țe de către
tată este, într -adevăr, indispensabilă și sentimentele de dragoste, de sus ținere,
de recuno ștință, de admira ție pe care el le încearcă trebuie, mai mult ca în alte
perioade, să fie lipsite de conota ții sexuale. Este de preferat să se facă

abstrac ție în totalitate de această dimensiune a rela ției tată -fiică; totu și, ea
există în mod real: toate rela țiile umane au o componentă sexuală normală și
banală, inclusiv cea dintre un tată și fiica lui. Or, pentru că la adolesc ență o
fată este pe cale să devină femeie, este absolut necesar ca gândurile și
sentimentele cu tentă sexuală, care fac și ele parte din rela ția ei cu tatăl, să fie
perfect canalizate și reprimate la minimum din partea tatălui.
Această distan ță legitimă dintre un tată și fiica lui este, de altfel,
necesară cu mult dincolo de nivelul superficial al comportamentelor aparente și
al cuvintelor schimbate. Se pot întâlni situa ții în care tatăl este îndepărtat
geografic de fiica lui, din motive profesionale sau din cauza destrămării
cuplului parental, și în care, afectiv și psihic, proximitatea rămâne mare.
Invers, între un tată și o fiică ce trăiesc sub acela și acoperi ș, într -o proximitate
fizică importantă, poate exista o distan ță rela țională și afectivă invers
propor țională cu depărtarea geografică ce separă acele fiin țe. Acest paradox ține
de faptul că rela ția dintre o fată și tatăl ei implică două persoane într -o
întâlnire reală, dar este trăită la trei niveluri: o inscrip ție simbolică marcată de
diferen ța între genera ții și sexe, o inscrip ție socială care îl plasează pe fiecare
într-o cultură dată și, în fine, o inscrip ție fantasmatică sau imaginară care le
trans -cende pe celelalte două precedente, la bine și la rău. În această diferen ță
complexă, între reper ele simbolice și sociale, pe de o parte, și libera circula ție a
fantasmelor, pe de altă parte, se realizează pozi ționarea fiecăruia. În asta rezidă
distan ța potrivită pentru ca rela ția dintre o fiică și tatăl ei să fie una fericită,
cea mai fericită posibi lă. În definitiv, la sfâr șitul adolescen ței, un tată trebuie să
fi știut să -și ajute fiica să se descurce suficient de bine singură și să-i fi eliberat
acel „pa șaport de feminitate ” de care ea are nevoie pentru a deveni femeie și
pentru a descoperi alte lu cruri.
Femeile și tatăl lor .
O rela ție între o fiică și tatăl ei, atunci când este satisfăcătoare, nu se
întrerupe în adolescen ță. Dacă legăturile care s -au format în timpul copilăriei și
adolescen ței sunt făcute din dragoste și respect, atunci fetele, devenite femei,
pot căuta în via ță un bărbat care să știe să le în țeleagă, să le sus țină, să le
protejeze dacă e necesar, care să le respecte și să le iubească pentru ceea ce
sunt. Într -adevăr, acestea sunt calită țile pe care propriul lor tată le -a arătat
față de ele, dovedindu -le astfel nu numai că era posibil să spere la a șa ceva de
la un bărbat, ci că aveau tot dreptul. În asemenea condi ții, se constată cel mai
adesea că alegerea tovară șului de via ță nu le împiedică pe fete să rămână
apropiate de tatăl lor.
Cum să fim mândri unul de celălalt .
Jane Fonda, despre care am vorbit deja, avea cu tatăl ei rela ții marcate
de ambivalen ță. În cartea ei, mărturise ște că, dincolo de criticile aspre pe care i
le-a adus, a sim țit mereu un sentiment de mândrie legat de sim țul datoriei pe
care acesta îl avea, de frumuse țea, de delicioasa lui timiditate, de capacită țile
lui personale: „Tatăl meu fusese cerceta ș, și simțul datoriei era înscris în ADN –
ul lui. Din nefericire, el ne amintea mereu acest lucru. Tatăl meu era de o
frumuse țe dumnezeiască, fermecător de timid. A fost primul din promo ția lui,
devenind ofi țer de informa ții aeriene. Ca mul ți alții, el s -a întors din război

schimbat. Cred că tatăl meu trăia într -un mediu exclusiv masculin, având o
misiune de îndepli nit, o misiune adevărată, ceea ce făcea din el altceva decât
un erou de cinema. ”
Mândria este un stimulent inepuizabil. O femeie care se poate sprijini pe
cea a tatălui ei găse ște for ța de a depă și spaimele, temerile, obstacolele pe care
le întâlne ște în viață. Se hrăne ște din ea și o alimentează în acela și timp.
Această nevoie de mândrie o stimulează pentru a reu și în via ța profesională,
sentimentală sau familială. Tânăra scriitoare Fai’za Guene, după imensul
succes al primei ei căr ți, Kijfe Kiffe demain , spunea într -o convorbire cu un
jurnalist: „Eu prefer să rămân modestă. Îmi place să câ știg bani, bineîn țeles.
Fie și numai pentru că a ș vrea să cumpăr o ma șină ca să -i plimb pe părin ții
mei. Tatăl meu are 75 de ani. A venit din Oran ca să muncea scă aici și n-a
reușit să ob țină permis de muncă. Și mi-ar plăcea să -i ofer asta. Dar mai știu
că nu faptul că mi se vând căr țile va face din mine un om de bine. Și dacă am o
ambi ție în via ță, aceasta este să devin un om de bine32. ”
S-ar putea spune că o asemenea atitudine nu este decât expresia brută a
narcisismului, condamnabil în sine. Dar asta înseamnă să uităm că
narcisismul, atâta vreme cât nu este exacerbat, este un aspect normal al vie ții,
de care fiecare are nevoie pentru a trăi, care este la originea sti mei de sine și a
încrederii în sine. Acest „narcisism de via ță” este în acela și timp, atunci când
este proiectat asupra celuilalt, o for ță vitală transmisă cu fericire. Cea mai
bună dovadă a acestui lucru este furnizată a contrario: când această mândrie
între o fată și tatăl ei nu (mai) există, suferin ța și triste țea îi iau locul.
În realitate, încă de când sunt foarte mici, fetele sunt foarte fericite să se
simtă mândre de tatăl lor. Ele sunt fericite atunci când, arătând o fotografie
unei prietene sau u nui prieten, aud pe un ton admirativ: „Ce frumos! E tatăl
tău?! ” Ele sunt fericite când constată că tatăl lor este inteligent, cultivat, abil
sau descurcăre ț. Sunt fericite când se publică vreun articol despre el într -un
ziar al firmei unde lucrează ori în buletinul informativ al asocia ției în care
militează. Ele sunt mândre de el atunci când a fost curajos, onest și generos.
Mai târziu, chiar dacă ele o arată mai pu țin, chiar dacă sunt mai distante sau
par mereu în dezacord, această mândrie rămâne adânc an corată în ele. De
altfel, tocmai din acest motiv, o fată î și iartă cu greu tatăl atunci când nu se
ridică la înăl țimea a ceea ce a șteaptă de la el și o decep ționează.
Mândria pe care o simte o fată pentru tatăl ei este fără îndoială una din
caracteristic ile cele mai frapante pe care mi -a fost dat să le observ de -a lungul
practicii mele profesionale. Cel mai adesea, sentimentul este reciproc și tații
încearcă și ei o imensă mândrie pentru fiica lor. Fără să o recunoască mereu cu
ușurință, ei vor fi încânta ți ca cineva să laude inteligen ța ori frumuse țea fiicei
lor. Privi ți fața unui tată care o înso țește pe fiica lui în timpul ceremoniei de
căsătorie a acesteia. Desigur, este vorba de o zi excep țională, de un moment
deosebit de fericit, dar, dincolo de asta , străluce ște o fericire și o mândrie care
nu scapă nimănui. Na șterea unui copil va fi un alt moment de mândrie
împărtă șită, mai întâi pentru cuplul de părin ți, evident, dar și pentru fiica
devenită mamă și pentru tatăl ei devenit bunic.

Mândria pe care o fată se bucură să o simtă gândindu -se la tatăl ei este
dublă: ei îi place să fie mândră de el, dar îi place la fel de mult ca el să fie
mândru de ea. De când e foarte mică și de-a lungul întregii vie ți, ea va fi
stăpânită de această dorin ță, dar, devenit ă femeie, un alt bărbat este lângă ea:
soțul, prietenul sau iubitul, căruia trebuie să -i dea locul care i se cuvine. O
femeie și tatăl ei trebuie să fie aten ți la enervarea și chiar la gelozia pe care ar
putea să le suscite acestui bărbat legăturile foarte apropiate dintre ei: mândria
lor reciprocă riscă, într -adevăr, să -i rănească acestuia narcisismul. Bărba ții
sunt mereu gata să se simtă în competi ție. Așa sunt făcu ți ei. Inutil să mai
adăugăm ceva.
O permanentă sus ținere .
Altă constatare: femeile a șteaptă, toată via ța, ca tatăl lor să fie puternic,
prezent în momentele dificile ale existen ței lor și să manifeste o în țelegere
pașnică a evenimentelor declan șate uneori chiar de ele însele. Să ascultăm
povestea lui Camille pentru a în țelege mai bine.
Camille și soțul ei traversează acea faimoasă perioadă de criză de la
mijlocul vie ții. Cuplul are trei copii, două fete și un băiat care sunt destul de
„reușiți”, chiar dacă fata cea mare le dă mai multă bătaie de cap de când a
intrat în criza adolescen ței. Această femeie de patruzeci de ani, eficientă și
activă, nu mai crede în căsnicia ei de ceva timp: tensiunile, conflictele,
dezacordurile au distrus iubirea, spune ea. Înainte de a lua o decizie, se
hotără ște totu și să vorbească despre asta cu singura pers oană în care ea are cu
adevărat încredere: tatăl ei. Știe că -i va da un sfat bun; chiar dacă îl apreciază
pe so țul ei, el va ști să judece cum trebuie situa ția și să o sus țină. O revăd
după ceva timp: ceea ce anticipase s -a confirmat. Tatăl ei n -a încercat să ia
partea nimănui. Nu l -a condamnat nici pe so țul ei, nu i -a repro șat nici ei faptul
că uneori este prea exigentă și vrea mereu ca totul să meargă bine. El i -a spus
simplu: „Dacă î ți iube ști soțul, rămâi cu el; dacă nu, părăse ște-l. Știu că vei
face al egerea potrivită, în acord cu ceea ce sim ți cu adevărat. ” Camille mi -a
spus că se gândise atunci că, într -adevăr, via ța nu era un lung fluviu lini știt,
iar cel mai important este să -i iube ști pe cei cu care trăie ști, dincolo de
probleme și conflicte, și mai ales să ai mereu o sus ținere reciprocă în caz de
dificultă ți: „Este ceea ce a găsit mama mea la tata și eu de asemenea; nu există
nici un motiv pentru ca eu, să nu fac la fel cu so țul meu. ” Relația pe care
Camille a putut s -o perceapă la părin ții ei și „soliditatea ” tatălui ei i -au permis
să-și depă șească propria criză conjugală: ea a primit sus ținerea pe care o
aștepta de la tatăl ei.
Cum să po ți iubi un bărbat diferi t „Singurul bărbat capabil să o
impresioneze era cel care îi era superior prin intelig ență, reu șită și experien ță.”
Acestea sunt cuvintele pe care le spune despre Charlotte Bronte biografa ei,
Margot Peters. Și aceasta, din cauza orgoliului personal, cum o sugerează
această afirma ție, sau pentru că aceste calită ți, pe care ea și le recuno ștea, nu -i
aparțineau ei în abisul propriului incon știent, ci erau ale tatălui ei, pe care
această femeie, scriitoare engleză de prim -plan, n -a acceptat niciodată să -l
înlocuiască cu un alt bărbat? Tot din cauza legăturii cu tatăl lor, femeile îi vor
repera, potrivit unui studiu științific american33, din -tr-o singură privire, pe

bărba ții care li se par că pot fi ta ți buni? În legătură cu acest subiect, îmi
amintesc vorbele unui coleg care afirmase într -o zi în public că divor țul îi părea
cea mai bună ie șire posibilă dintr -o primă uniune, deoarece cau ți mereu în ea
imaginea mamei, dacă e ști băiat, și imaginea tatălui, dacă e ști fată: numai
după această primă experien ță, poți așadar, după părerea acestui coleg, să -ți
alegi liber un partener.
Mai multe ipoteze au fost avansate pentru a explica de ce unele fete aleg
bărba ți care seamănă puternic cu tatăl lor. Pentru unii, ar fi consecin ța unui
complex Oedip neterminat; pentru al ții, ar fi aproape o fantasmă incestuoasă
incon știentă; pentru al ții, ar fi vorba des pre o „atrac ție genetică naturală34 ”. Mi
se pare că răspunsul poate fi găsit, cel pu țin par țial, în altă parte.
Nu mai trăim în epoca victoriană, femeile nu se mai căsătoresc cu un
bărbat pe care nu îl iubesc, ele nu mai trebuie să se căsătorească cu ori ce pre ț.
Acest liber -arbi-tru, această liberă alegere este cu siguran ță un semn de
progres. A șa stând lucrurile, numărul tot mai mare de femei nemul țumite și al
despăr țirilor care rezultă din aceasta este un fapt inevitabil. Tot a șa cum este
indiscutabilă nostalgia iubirii și a tandre ței pe care femeile aflate în terapie
mărturisesc că o încearcă pentru acest tată mitic, tatăl idealizat al copilăriei lor.
Mi se pare că apropierea dintre aceste două constatări ne permite să spunem
că nu e suficient să fi fos t iubită de tată pentru a deveni o fată sau o femeie
împlinită. În acest domeniu, tatăl are o altă datorie, pe care nu trebuie s -o
neglijeze niciodată: aceea de a o autoriza pe fiica lui să plece, să -l părăsească.
Cum să te po ți desprinde de imaginea tat ălui.
Anna are 30 de ani și traversează o perioadă dificilă. De doi ani, trăie ște
cu Adrien, un băiat de vârsta ei. Este pentru prima dată când este îndrăgostită
de un băiat de acest gen. Mai înainte era mereu atrasă de tineri fantezi ști care
aveau e șecuri la școală, apoi la instalarea în via ța de adult, de și erau complet
capabili să se descurce. Adrien este un tânăr absolvent al Sco -Iii Na ționale de
Administra ție, este serios, calm, inteligent și îi oferă lini ște. Totu și, treptat,
vechii demoni ai Armei ies din nou la iveală. La o petrecere, ea regăse ște un
„ex”, Vincent, de care a fost foarte îndrăgostită și pe care l -a părăsit pentru că
nu făcea nimic, în afară de faptul că fuma „joint ” -uri trăind pe spinarea
părin ților. Ea este atunci cuprinsă de dori nța incontro -labilă de a -l revedea,
ceea ce și face în weekendul următor, când Adrien este plecat din ora ș din
motive profesionale. Rela ția lor amoroasă și sexuală este reluată. Anna se simte
vinovată, dar în acela și timp se simte din ce în ce mai pu țin bine cu Adrien,
căruia nu are totu și nimic să -i repro șeze. Într -o zi, tatăl ei află din întâmplare
că ea se vede din nou cu Vincent în secret și îi spune: „Nu începe din nou să
faci gre șeli, nu le repeta pe cele pe care le -am făcut eu la vârsta ta. ”
După c e mi-a povestit această scenă, Anna continuă și îmi spune o altă
frază a tatălui ei care a marcat -o la fel de mult. Era în urmă cu mai mul ți ani,
cu ocazia unui examen prin care î și încheia studiile, și el i-a spus: „Dacă î ți iei
examenul, vei putea să mă ajuți în cabinetul meu de arhitectură. ” Propunerea
părea anodină, și totu și. Anna știe că tatăl ei o adoră. Ea însă și s-a sim țit
mereu foarte apropiată de tatăl său, uneori prea mult. Astăzi, ea în țelege că a
interpretat această afirma ție ca pe o expresie a dorin ței tatălui ca ea să nu -l

părăsească niciodată și să rămână toată via ța lângă el. A con știentizat atunci
că alegerea iubi ților ei, cei cu care nu avea nici un viitor, nu era fără
semnifica ție. Invers, într -o asemenea configura ție, Adrien a fost prim ul bărbat
cu care și-a imaginat că -și poate trăi via ța ei, el fiind atât de diferit de tatăl său;
era de asemenea primul bărbat care risca să rupă definitiv legătura cu tatăl ei.
Dar, în orice caz, cum ar fi putut ea să iubească un alt bărbat în afară de t atăl
ei alegând băie ți imaturi sau un bărbat care s -o oblige să se despartă în mod
real și simbolic de „tatăl ” ei?
După cum se vede din povestea Armei, rela țiile care o leagă pe o fată de
tatăl ei se construiesc de -a lungul copilăriei, al adolescen ței și, de asemenea,
mult după aceea. Ele devin mai complexe pe măsură ce trece timpul, și viața,
continuând să fie marcate profund de iubirea din copilărie, făcând dovada
evolu ției acestei iubiri în adolescen ță, cu noile ei exigen țe de pudoare, de
recunoa ștere și de independen ță și, în sfâr șit, reflectând nevoia unei identită ți
de femeie bine asumată într -un sentiment de libertate, singurul care permite
întâlnirea cu un alt bărbat. În definitiv, după ce am ascultat atâtea fete și
atâtea femei vorbindu -mi despre relațiile cu tatăl lor, mi se pare că nu gre șesc
dacă afirm că, pentru a fi fericite, ele au nevoie să -i spună tatălui lor: „Te
iubesc, dar lasă -mă să mă descurc singură și eliberează -mi, cu ajutorul
mamei, ” pașaportul de feminitate „. ”
De la cuvinte regr etabile la răni dureroase .
Am întâlnit numeroase fete care mi -au vorbit despre rela țiile fericite pe
care le -au putut avea cu tatăl lor, dar am întâlnit și altele care mi -au vorbit
despre aceasta cu amărăciune, furie sau triste țe. Incontestabil, un tată o poate
face nefericită pe fiica lui. Vom vedea cum cea mai directă consecin ță, chiar
dacă nu este una ineluctabilă, este dificultatea fetei de a găsi dragostea unui
bărbat.
Relația „normală ” a fiicelor cu tatăl lor nu este lipsită nici de probleme,
nici de dificultă ți pasagere, aceasta este un fapt, dar ceea ce vreau eu să
abordez aici sunt cazurile în care legăturile dintre o fată și tatăl ei sunt sursa
unei reale și profunde suferin țe. Unele cazuri pot părea paradoxale, cum e cel
când un tată iube ște prea mult; altele sunt u șor de în țeles, cum ar fi absen ța,
dispari ția precoce sau refuzul unui tată de a pune capăt unui conflict mai mult
sau mai pu țin îndelungat ori puternic cu fiica lui. În fine, mai există și
comportamentele paterne insuportabile, în s ituațiile extreme de reale violen țe
fizice sau sexuale.
O suferin ță paradoxală: ta ții care iubesc prea mult .
Un tată î și iube ște prea mult fiica dacă îi acordă în mod evident un loc
mai important decât celorlalte femei din via ța lui. Poate fi sus ținut paradoxul că
un tată care î și iube ște prea mult fiica o poate face nefericită? Eu cred că da.
O dragoste care sufocă .
Louis -Prosper Claudel, tatăl lui Camille, al cărei destin strălucit și tragic
este cunoscut*, nu era prea apropiat de scumpa lui fiică atunci când îi șoptea
la ureche: „Tu e ști micu ța mea vrăjitoare? ” 1 Mo ș Goriot, atât de disponibil,
atât de generos, după cum ni -l arată romanul lui Balzac, nu era el prea iubitor?
Un tată poate, în mod involuntar, să o împiedice pe fiica lui să -și câștige

independen ța, să scape de sentimentul incon știent de culpabilitate pe care îl
încearcă mereu în fa ța iubirii pe care el i -o poartă și să o împiedice uneori să -și
afirme punctele de vedere proprii sau opozi ția. Acest tată transgresează, fără să
vrea bineî nțeles, necesara diferen ță dintre genera ții și creează, fără să știe, un
sentiment apăsător. Le -am auzit de multe ori pe femei spunând: „Tatălui meu i –
a fost prea teamă că nu -l iubesc ”. Este adevărat că unii ta ți își manifestă în
mod excesiv temerile de a pierde o parte din tandre țea pe care o
* Camille Claudel – sculptori ță franceză (1864 -l943), sora scriitorului
Paul Claudel. A fost foarte apropiată de tatăl ei, un om extrem de sensibil, care
a sus ținut-o în cariera artistică. A fost eleva lui Auguste R odin, cu care a avut o
relație amoroasă. După ruptura cu el, destinul ei a luat o întorsătură tragică.
Atinsă de demen ță, ea și-a petrecut ultimii 30 de ani din via ță într -un azil de
aliena ți mintal. (N. T.)
Primesc de la fiica lor. Ei sunt atunci gata, într-un mod foarte stângaci,
să facă totul pentru a o mul țumi.
Un tată care î și iube ște vrea mult fiica poate să o facă nefericită, să o
culpabilizeze și riscă să accelereze o distan țare din partea ei. Ta ții pot atunci să
pluseze cu aten ții neîndemânatic e sau să se plângă de răceala sau
ingratitudinea fiicelor lor. Fata, fugind de dragostea prea puternică a tatălui ei,
își manifestă angoasa prin iritabilitate, ba chiar prin comportamente uneori
ostile, pe care se simte obligată să le adopte pentru a se di stanța. Se formează
astfel un cerc vicios în detrimentul fiecăruia dintre ei.
Un sentiment de omnipoten ță indus .
Un tată care î și idolatrizează fiica poate, în mod paradoxal, să provoace
apari ția la aceasta a unui sentiment de omnipoten ță care o face d ezagreabilă
prin exigen țele pe care le exprimă. Aurelia, în vârstă de 15 ani, vine la ședințele
de terapie înso țită de mama ei. Motivul aparent al vizitei ei este un profund
dezacord și certuri constante între ele. Aurelia îi repro șează mamei ei că stă
mereu cu ochii pe ea, că n -o interesează decât de rezultatele ei școlare, că nu o
lasă să se vadă cu prietenii și că, mai ales, consideră că iubitul ei, pe care -l
cunoa ște de pu țin timp, nu poate avea decât o influen ță nefastă asupra ei.
Mama lui Aurelia se apără în fa ța acuza țiilor. Ea consideră că fiica ei se
comportă de parcă ar fi mai mare decât este în realitate, că nu -și asumă nici o
responsabilitate acasă, că se crede „o regină ”, că nu dă nici un ajutor, că este,
într-un cuvânt, o fiin ță „groaznică ”.
Pe măsură ce întrevederea se derulează, tonul e tot mai ridicat. Mi -e
foarte greu să intervin și, de fiecare dată când încerc să o fac, am sentimentul
că efectul este contrar celui pe care încerc să -l obțin. Dezacordul dintre ele, și
pot spune chiar disp uta, e tot mai vizibil. Reu șesc totu și, la un moment dat, să
pun o întrebare: „Tatăl tău, Aurelia, so țul dumneavoastră, doamnă, ce crede
despre asta? ” Mama îmi răspunde că fiica sa se consideră mica prin țesă a
tatălui ei și că acesta din urmă este singurul responsabil de acest lucru. Ea se
lansează atunci în lungi diatribe împotriva so țului ei. Aceste critici la adresa
soțului, exprimate violent și pasional, par să le pună subit pe fiică și pe mamă
în acord. Aurelia intervine pentru a adăuga: „Oh, da! În or ice caz, mă iube ște
așa de mult, că nu e niciodată lângă mine. ” Le propun o a doua întrevedere, de

data asta în prezen ța acestui bărbat. Amândouă consideră că acest lucru va fi
dificil. După două întâlniri ratate, o primesc în sfâr șit pe Aurelia împreună c u
mama și tatăl ei. Acesta din urmă mi se pare un tip șters; unele din atitudinile
și vorbele lui dau impresia unei mari apropieri de fiica lui. El spune, de
exemplu, că fiica lui se înfurie uneori și poate fi chiar violentă cu mama ei: „Cu
siguran ță, nu g ândește cu adevărat ceea ce spune ”, adăugând de câteva ori, ca
o scuză: „A șa-i adolescen ța!” Aurelia afi șează un zâmbet ironic, din care nu
înțeleg dacă se răzbună pe mama ei și încearcă plăcerea de a ie și învingătoare
din confruntarea cu ea sau dacă îi ar ată astfel tatălui ei că îl domină.
Un detaliu mă frapase totu și încă de la prima mea întâlnire cu Aurelia și
mama ei: adolescenta purta o șapcă din velur negru, elegantă, și care îi dădea,
în ciuda unei laturi de băie țoi, un farmec feminin incontestabil . În timpul
acestei a doua întrevederi, Aurelia poartă aceea și șapcă. A șa cum fac adesea, la
un moment dat, îl întreb pe tată ce profesie are. Nu mică mi -a fost surpriza să
aflu că meseria lui îl obligă să poarte în mod regulat o șapcă! Nu mă pot
împiedica , întorcându -mă când spre unul, când spre celălalt, să nu le spun
zâmbind, uitându -mă la șapca lui Aurélia: „Se pare că ave ți multe lucruri în
comun! ” De data asta, Aurélia râde de -a binelea. În schimb, tatăl ei nu pare să
fi înțeles aluzia, spre deosebire de mama, care adaugă: „Vede ți, v-am spus doar,
regele și prin țesa.” Mă gândesc în sinea mea că regele e gol. Într -adevăr, fiica
lui pare să domine rela ția. Acest tată nu poate, a șadar, să înlăture disensiunile
dintre so ția și fiica lui; s -ar putea chiar s pune că, incon știent, aceste disensiuni
îi sunt de folos, fiindcă îl scutesc să intre în conflict direct cu nevasta lui.
Sistemul este bine instalat și doar în țelegerea acestui sistem de către cei trei
protagoni ști va permite fiecăruia să -și reia locul, să -și exprime resentimentul în
fața celui căruia i se adresează în realitate și să meargă mai departe.
O fată caută pur și simplu să fie iubită de tatăl ei; cel mai adesea, ea
reușește să facă asta, dar ac ționează ca un copil, cu spontaneitate și fără
gânduri rele ascunse. În ceea ce -l prive ște pe tată, el este un adult, dar poate să
ajungă să seducă „prea mult ”, fie din cauză că are el însu și o imensă nevoie de
afecțiune, fie într -un moment pervers în care neagă distan ța dintre copil și
adult. Trecerea de la limbajul tandre ței la cel al pasiunii riscă atunci să dea
naștere unei periculoase ambiguită ți. Fără să meargă până acolo, un tată poate
să-și iubească prea mult fiica, fără a avea vreo ambiguitate sexuală, ci doar
pentru că el n -o are decât pe ea și pentru că ea e singura fiin ță din lume care îi
dăruie ște dragostea de care are nevoie.
Legături dureroase, dar comprehensibile .
Este vorba despre legături în care suferin ța provine dintr -o situa ție în
mod obiectiv dureroasă.
Tatăl absent în romanul ei Gamines, Sylvie Testud2 poveste ște despre
dispari ția tatălui, care a fugit, abandonând -o pe mama ei. De la tatăl ei n -a
păstrat decât o urmă minusculă: „Am pus fotografia lui în buzunarul de la
spate al jean șilor și am stat pe ea timp de treizeci de ani. N u am tată, dar nu –
mi pasă, asta e. ” Această aparentă for ță de caracter nu se întâlne ște prea des;
în general, o fată nu -și iartă tatăl că n -a fost lângă ea, fie pentru că a dispărut

prematur, fie, ca în cazul lui Hortense, pentru că a fost absent în copilă rie. Ea
își va manifesta furia într -un mod nea șteptat, surprinzător și pentru ea însă și.
Hortense îmi poveste ște o întâmplare care a marcat -o foarte mult. Când
era mică, tatăl ei a plecat trei ani în străinătate din motive profesionale,
nerevenind în Fra nța decât sporadic. La capătul celor trei ani, el s -a întors în
sfârșit în sânul familiei. Ea î și aminte ște foarte bine că avea 10 ani și că, în
ziua întoarcerii, revederea a decurs rău. Ea era cu siguran ță foarte enervată,
fusese insuportabilă și, în defi nitiv, spunea ea, se pregătise pentru o decep ție.
Deși ar fi trebuit să se bucure, ea păstrase o amintire urâtă despre întoarcerea
tatălui ei. Acest lucru o făcuse ca toată tinere țea să păstreze o ranchiună încă
vie fa ță de tatăl ei.
Tatăl „etern ” 3
Astăzi, în marea majoritate a cazurilor, decesul tatălui survine la o vârstă
la care copilul, în cazul de fa ță fata, este deja bine instalat în via ța adultă.
Astăzi, dispari ția unui tată se produce în general din ce în ce mai târziu.
Această evolu ție poate, fără îndoială, să diminueze durerea doliului, însă
travaliul doliului continuă să fie o realitate. Dar, în diferite cazuri – pierderea
unei mame sau a unui tată pentru un fiu, pierderea unei mame sau a unui tată
pentru o fiică – ținând cont de particularit ățile fiecărei pove ști, experien ța mea
mă face să cred că, pentru o fată, cea mai dureroasă pierdere este cea a tatălui.
O profundă suferin ță la moartea tatălui nu înseamnă în mod obligatoriu
că tatăl și fiica aveau o rela ție fericită, lipsită de orice c onflict sau de repro șuri
ale fiicei. Dispari ția tatălui pare a fi momentul în care întregul ata șament
reînvie, indiferent care a fost calitatea rela ției. Impactul pierderii tatălui le poate
face pe unele femei să se simtă mai pu țin disponibile în via ța lor conjugală sau
familială. Asta poate justifica lipsa lor de aten ție, de disponibilitate, de toleran ță
în via ța profesională. Unele simt timp de mai multe luni o adevărată stare de
rău, iar altele, în cazuri mai rare, ce -i drept, cunosc o „mică ” depresie, î n afara
cazului când e vorba de o dispari ție prematură, din fericire, ele se obi șnuiesc
treptat cu doliul.
Dispari ția prematură .
Cazul dispari ției premature a tatălui merită, într -adevăr, să fie tratat
separat. Diane Middlebrook4 este autoarea unei căr ți foarte frumoase despre
legendarul cuplu literar american Sylvia Plath și Ted Hughes, respectiv poeta și
scriitorul căsători ți pentru a fi împreună la bine și la rău. Când Ted Hughes o
părăse ște pe Sylvia Plath în 1963, ea dă drumul la gaz și se sinucide . Avea
atunci 31 de ani. Diane Middlebrook ne face să în țelegem că Sylvia „murise ” cu
mult înainte. Tatăl ei, frumosul Otto Plath, emigrat din Dantzig în Statele Unite,
a murit când ea avea opt ani, în urma complica țiilor provocate de un grav
diabet. Ea nu va înceta să -l cheme în ajutor pe mult iubitul ei daddy: „Tată,
tată, consolează -mă!”, strigă ea printre suspine în fa ța psihiatrilor pe care îi
consultă încă din adolescen ță din cauza depresiei și a tentativelor de
sinucidere. Este frumoasă, revoltată, a r vrea să fie ea însă și, dar se pare că
trebuie să aleagă mereu între scriitură și moarte.
Când a fost ales, în 1984, „poet laureat ” (un titlu decernat pe via ță și prin
care devii membru al Casei Regale a Angliei), Ted Hughes a mărturisit:

„Energia, nici odată diminuată, a Sylviei Plath a avut asupra vie ții mele o
influen ță majoră ” 5. Dar de unde provenea această energie, dacă nu din
disperarea de a -și fi pierdut tatăl prea de tânără?
Sibylle Bedford, scriitoare și jurnalistă (a consemnat câteva mari pro cese,
printre care cel al lui Jack Ruby uciga șul presupusului asasin al lui John
Kennedy), și-a pierdut tatăl la vârsta de șapte ani. Consecin țele acestei pierderi,
în afara gustului pentru scris, sunt diferite de cele men ționate în cazul Sylviei
Plath. În legătură cu autobiografia acestei scriitoare, Sables mouvants,
jurnalista Josya -ne Savigneau scrie: "Nomadă iubitoare de lux, europeană
absolută, cosmopolită poliglotă, amatoare de călăto .
Rezilien ță și rezonan ță.
Importan ța legăturii care există într e o feti ță și tatăl ei face din dispari ția
acestuia din urmă un veritabil traumatism, dar știm, mai ales gra ție lui Boris
Cyrulnik7, că există factori de rezilien ță și de rezonan ță. Primii permit fiin ței
umane să se elibereze de traumatismele precoce; cele lalte arată că cicatricea va
rămâne mereu.
Pauline, o tânără foarte simpatică, a venit să mă vadă când și-a început
viața profesională, pentru că nu se sim țea în stare să înfrunte mizele unei vie ți
de adult: să exercite cu plăcere și în mod constant o me serie, să aibă o rela ție
prelungită cu un bărbat. Când am văzut -o pentru prima oară, am crezut -o mai
tânără decât părea. Trebuie să spun că era îmbrăcată și pieptănată ca o
adolescentă. Nu i -am spus -o, dar nu m -am mirat când, în timpul primei
întrevederi, mi-a relatat foarte spontan – și, se pare, pentru a se u șura –
povestea ei. Tatăl ei murise de cancer când ea avea opt ani și încă se mai
gândea adesea la asta. Cultiva chiar aceste gânduri pentru a păstra amintirea
tatălui ei: „Pentru mine, este ceva inti m.” Nu voia rii, gustul o purta către
persoane mai în vârstă decât ea: „În prieteniile și iubirile mele, am căutat
întotdeauna persoane mai în vârstă. ” Problema e că, o dată cu trecerea
timpului, nu mai rămâne nimeni ca să răspundă unor asemenea înclina ții.6"
Cum să nu faci legătura între acest gust pentru persoane mai în vârstă decât
ea și pierderea tatălui, un aristocrat neam ț, atât de iubit, pe care un tată vitreg
britanic, căsătorit de convenien ță cu mama ei italiancă, nu l -a înlocuit
niciodată?
Ca ma ma ei să știe că mergea la psihanalist: „Mi -e teamă să nu creadă că
n-a făcut tot ce putea pentru mine după decesul tatălui meu. Ceea ce am să vă
spun e personal, îmi iubesc mama, dar nu vreau ca ea să -mi cunoască toate
gândurile. Este ca și cum ar intra î n baie fără să bată la u șă și m-ar vedea
goală. ”
Pauline fusese a șadar crescută de mama ei, ca și fratele ei mai mic, care,
după părerea ei, fusese mult mai curajos. Ea nu făcuse decât să -și continue
studiile cu mai multă sau mai pu țină u șurință. În adol escen ță, deși a rămas
foarte apropiată de mama ei, ea recunoa ște că s -a comportat foarte provocator
și că i s -a împotrivit mult, fără îndoială, spune ea astăzi, fiindcă îi admira
curajul de care dăduse dovadă și se sim țea vinovată că ea nu este atât de
puternică. Era foarte sociabilă cu oamenii de vârsta ei, dar suferea că nu are

prietenii statornice. De unde venea această frică de a avea o rela ție intimă? Îi
era teamă ca aceasta să nu se întrerupă din nou prematur?
Făcuse studii de Drept pentru a deveni avocat, ca tatăl ei. Repetase anul
de două ori, dar, cu toate astea, reu șise să -și termine studiile și să-și ia
diploma. Era momentul pe care -l alesese ca să fie ajutată. Acceptase rapid
ideea că avea în ea dorin ța de a reu și, de a se sim ți bine în pielea ei, așa cum
dorea mama ei, dar și de a fi a șa cum i -ar fi plăcut tatălui ei. Sim țea adesea,
spunea ea, nevoia să i se spună ce trebuia să facă, asemenea unei feti țe. În
acele momente, realiza, mai mult ca niciodată, cât îi lipsea tatăl ei. Dispari ția
prema tură a unui tată poate, ca în cazul lui Pauline, să -i provoace unei fete,
fără ca ea să fie cu adevărat con știentă de asta, o oarecare dificultate în a
crește și în a -și găsi autonomia.
Când el nu vrea să cedeze .
Nimeni nu va nega faptul că rela ția une i fiice cu tatăl ei este marcată de
dispute, de conflicte și uneori chiar de adevărate rupturi. Există chiar, în unele
situa ții, multă violen ță. Totu și, în marea majoritate a cazurilor și oricare ar fi
fost problemele anterioare, o fată va dori mereu, într -un moment sau altul, să
aplaneze conflictele cu tatăl ei. Din nefericire, acesta din urmă nu vrea mereu
asta, fie că s -a sim țit prea rănit, fie că a fost prea decep ționat, fie că e prea
orgolios sau prea încăpă țânat.
„N-am îmbră țișat alegerea tatălui me u”
Tatăl lui Mărie este florar. De -a lungul anilor, el și-a deschis mai multe
florării. Când copiii lui au crescut, a dorit ca ei să vină să lucreze cu el pentru
a-l ajuta și pentru a -și extinde afacerea. Mărie are doi fra ți care și-au întrerupt
studiile și s-au supus dorin ței tatălui lor. Dar ea a refuzat. Pasionată de
literatură, voia să se facă profesoară. Cu multă tenacitate și tărie de caracter, s –
a opus tatălui ei, ajungând să se certe cu el. Și-a realizat dorin ța. Acum e
profesoară și e fericită să -și exercite profesia. Are totu și sentimentul că tatăl ei
îi poartă pică în continuare fiindcă i -a înșelat a șteptările. A avut mai multe
tentative de a se apropia de el, dar acesta a rămas distant. Ea are sentimentul
că el nu -și va schimba niciodată atitud inea în ceea ce o prive ște. Tatăl lui Mărie
nu este în război deschis cu fata lui, dar ea se teme că nu -i va ierta niciodată
dorin ța de autonomie, totu și cât se poate de firească.
„în ciuda tuturor eforturilor. ”
Povestea lui Sarah este diferită și mai violentă. Războiul cu tatăl este
pricinuit de căsătoria ei cu un bărbat pe care el nu -l acceptă absolut deloc. Ea
admite că, prin această alegere, a fost, fără îndoială, mai mult sau mai pu țin
provocatoare, dar nu în țelege totu și ca, după atâ ția ani, tatăl ei să nu poată
depăși diferendul dintre ei, a șa cum î și dore ște ea. Ba chiar și-a convins so țul
să se angajeze într -un domeniu profesional menit să -l satisfacă pe tatăl ei. N -a
ajutat la nimic. Ea suferă și se simte sfâ șiată între sentimente opuse: să -și
părăsească so țul, de și îl iube ște, pentru a potoli mânia tatălui său, care nu se
va schimba niciodată, sau, dimpotrivă, să rupă orice rela ție cu el.
Dacă povestea lui Mărie și cea a lui Sarah diferă, consecin țele sunt
acelea și: tații lor par să nu mai vr ea să se împace niciodată cu ele, în ciuda
eforturilor pe care ele le -au făcut. Ce -i de făcut a șadar atunci când un tată nu

vrea să facă pace? O fată care suferă din acest motiv trebuie să se resemneze,
să renun țe la dorin ța de împăcare și să se deta șeze sau trebuie să continue să
gândească la faptul că timpul lucrează în favoarea ei și să-și arate cu tenacitate
dorin ța de tandre țe și de afec țiune? Desigur, nu există un răspuns, într -atât
cazurile și situa țiile sunt diferite unele de altele. Totu și, un lucr u este sigur: o
fată nu va regreta niciodată că a făcut primul pas spre tatăl ei, oricare ar fi
rezisten ța acestuia. Lui îi revine apoi sarcina de a -și asuma responsabilitatea
actelor sale, a deschiderii lui sau, dimpotrivă, a autoexilării în spatele unor
ziduri pe care singur le -a ridicat.
De la cuvinte regretabile la răni dureroase 133 Legăturile care sunt sursă
de nevroză .
Legăturile care sunt sursă de nevroză pot fi mult mai pu țin evidente
decât cele pe care le -am evocat mai înainte. Ele sunt par țial la originea unei
suferin țe ale cărei cauze subiectul nu le în țelege imediat. Propun să deosebim
două tipuri de situa ții conflictuale, în parte incon știente: când miza principală
se situează direct între tată și fiică și când aceasta se situează în triang ulația
tată, mamă și fiică.
Prea marea presiune psihică a tatălui .
Experien ța mea profesională m -a învă țat că ta ții puteau fi tenta ți să
stabilească cu fata lor trei moduri de rela ție cu consecin țe dureroase: tenta ția
„strict imperativă ”, tenta ția „pro iectivă ” și tenta ția „regresivă ”. Unii ta ți pot fi
stăpâni ți de o tenta ție „erotică ”, ce riscă nu atât să -i facă să sufere, cât să le
distrugă pe fiicele lor. Despre asta, voi vorbi mai încolo.
— Tentația strict „imperativă ” se referă la ta ții ale căror principale
schimburi cu fiica lor consistă în a -i explica, în termeni tehnici, ce trebuie să
învețe, să spună, să nu spună, să facă, să nu facă, cu cine trebuie să se
întâlnească, pe cine nu trebuie să frecventeze etc. Se spune că ea este strict
„imperativ ă”, căci nu lasă loc altor schimburi, mai intuitive, mai afective.
Acestei tenta ții strict educative i se asociază în general o tenta ție modelatoare:
„Fă ca mine. Pe timpul meu. Părin ții mei m -au învă țat că. Dacă vrei să
reușești.” Copilul, în cazul de fa ță fata, pentru a continua să se simtă iubită,
atunci când este sensibilă, percepe aceste sfaturi ca pe ni ște dictate cărora nu
are dreptul să li se sustragă. Ea devine atunci subiectul unui conflict interior
care îi ghidează puternic via ța: „Vreau să fiu l iberă, dar, dacă nu -i fac pe plac
tatălui meu, el n -o să mă mai iubească. ”
— Tentația proiectivă este diferită de precedenta, dar consecin ța poate fi
asemănătoare. Tatăl vrea ca fiica lui să fie și să realizeze ceea ce el n -a putut să
fie și să realizeze . Nu mai e: „Fă ca mine ”, ci „Fii ceea ce eu n -am putut să fiu ”.
Proiec ția unui ideal asupra fiicei lui reprezintă aici motorul principal și
cvasiconstant al rela ției tatălui cu copilul său. Consecin ța acestei tenta ții
proiective este într -adevăr apropiată de cea a tenta ției strict imperative, căci ea
lasă pu țin loc individualizării fetei, libertă ții de a fi ea însă și și posibilită ții de a
fi influen țată de alte modele sau de alte întâlniri.
— Tentația regresivă se întâlne ște la ta ții domina ți atât de mul t de
impulsul lor erotic sau agresiv, încât fug de orice contact cu fiica lor, care ar

putea să le scoată la iveală fragilitatea. Pentru a se apăra psihic, ei se pot arăta
foarte distan ți, ba chiar dezinteresa ți de func ția lor paternă.
Acestor trei tenta ții ale tatălui le corespund trei sentimente ale fiicei: cel
de a nu fi niciodată suficient de apreciată, cel de a nu fi niciodată considerată
fiica ideală și, în sfâr șit, cel de a nu exista pentru tatăl său.
Caut cu disperare stimă .
O fată este întotd eauna decep ționată de a nu fi la înăl țimea speran țelor
tatălui ei. Dar această speran ță pune probleme atunci când este excesivă. O
colegă8 poveste ște cazul unei paciente care, atunci când era mică, î și făcea
temele cu tatăl ei. Acesta se enerva foarte u șor și adesea ajungea să -i tragă
câteva palme la fund. Pentru că se încăpă țâna, evident, să rămână surdă la
explica țiile pe care i le dădea tatăl ei, și terorizată fără îndoială de acesta, ea lua
în mod frecvent note proaste. Se în țelege de ce l -a clasat ulte rior pe tatăl ei în
categoria ta ților autoritari. Devenită adult, ea prezenta o tulburare care o jena
foarte tare: încurca în mod frecvent cuvintele și îi era greu să se facă în țeleasă.
Un tată nu trebuie să uite niciodată că, dincolo de aparen țe, o fiică încearcă
mereu să fie la înăl țimea dorin țelor lui. Dacă ea are sentimentul că nu reu șește,
va fi foarte adesea obsedată de gândul: „Nu voi reu și niciodată! ” Acest gând
riscă să se generalizeze la întreaga ei existen ță și la tot ceea ce face.
Dar un alt s entiment poate rezulta din faptul că nu este niciodată la
înălțimea dorin țelor tatălui: ura. Într -adevăr, tenta ția strict imperativă poate
genera unei fiice sentimentul dureros că tatăl ei nu o respectă. Am subliniat
deja cât de mult are nevoie o fată să s imtă respect din partea tatălui. Din
nefericire, ta ții nu se gândesc mereu la acest aspect. Ei pot, involuntar, dar
uneori și voluntar, ceea ce e mai grav, să se uite într -un fel, să spună ceva, să
facă un comentariu care pentru ei n -are mare importan ță, dar care rămâne
întipărit în memoria copilului, a adolescentei sau a tinerei femei. Această lipsă
de respect poate atinge toate domeniile vie ții, dar atacă mereu, mai mult sau
mai pu țin, femininul. Atitudini sau vorbe autoritare repetate sunt în țelese, de l a
o anumită vârstă încolo, de o fată ca un afront personal din partea tatălui.
Evident, aceste atitudini și vorbe repetate vor fi și mai inoportune dacă sunt în
mod direct îndreptate către ea. Fără îndoială, ceea ce o face cel mai mult să
sufere pe o fată este ca aceste atitudini sau vorbe să aibă o conota ție sexuală.
Ca orice femeie, dar cu mai pu țină experien ță și, de asemenea din cauza
legăturii filiale, aceasta simte atunci la tatăl ei tendin ța de a o considera un
obiect.
A fi cu orice pre ț ceea ce el n-a putut să fie în fa ța unui tată stăpânit de o
tenta ție proiectivă, o fiică poate trăi sentimentul de a nu fi niciodată fiica ideală.
Un tată, ca și o mamă, poate a ștepta de la fiica lui ca ea să ajungă ceea ce i -ar
fi plăcut lui să fie, să aibă ceea ce i-ar fi plăcut lui să aibă sau să facă ceea ce i –
ar fi plăcut lui să facă. Este normal ca un părinte să -și proiecteze asupra
copiilor lui propriile idealuri. El le transmite astfel reprezentarea conform căreia
viața înseamnă dorin țe și așteptări, care fur nizează motive de a trăi și obiective
de realizare personală. Este ceea ce, în psihologie, se cheamă „idealul eului ” și
care permite copilului să se formeze. Și ca întotdeauna în câmpul psihologiei
umane, totul e o problemă de grad. Este a șadar necesar să distingem între

acest „ideal al eului ”, construit prin proiec ția idealurilor părin ților, și ceea ce
este numit „eul ideal ”, care dă na ștere unui sentiment de omnipoten ță sau de
megalomanie. În cazul acestui „eu ideal ”, nu se mai pune problema alegerii
unui scop, despre care știi că nu poate fi atins decât par țial, și să fii totu și
fericit; nu mai este vorba despre o dorin ță sau o fantasmă, ci de o realitate
absolută, constrângătoare, antrenând un sentiment de omnipoten ță sau de
megalomanie.
Eul ideal poat e avea ca origine o presiune tiranică, mai mult sau mai
puțin con știentă, din partea părin ților. Tatăl o poate exersa asupra fiicei lui. Un
tată ale cărui studii n -au fost prea reu șite sau strălucitoare a șteaptă ca fiica lui
să aibă o reu șită școlară, iar ea nu -i poate îndeplini cu adevărat această dorin ță
– decât doar cu pre țul unui efort deosebit de intens, care, mai devreme sau mai
târziu, va duce la o criză personală sau rela țională cu tatăl său. Un tată care a
suferit că apar ține unui mediu social mode st poate căuta cu orice pre ț ca fiica
lui să se mărite cu cineva înstărit. O tânără femeie îmi mărturisea într -o zi: „Am
fost obligată să -i spun: ” Totuși, n-o să-mi alegi tu so țul „.”
La un grad superior, am putut observa tinere suferind de o anorexie
mentală (se știu pu ține lucruri despre originea acestei tulburări), dintre care
unele aveau în mod incontestabil o rela ție deosebită cu un tată foarte exigent și
idealist. Unele î și considerau corpul ca fiind centrul nevralgic al imperfec țiunii
lor. Ele nu știau că idealul de a slăbi și controlul strict al alimenta ției, în
numele unei imperfec țiuni imaginare privind o anumită parte a corpului, nu
era decât realizarea incon știentă și interiorizată a unei dorin țe paterne de
perfec țiune fizică proiectate asupra lor, întrucât, aparent, aveau o rela ție bună
cu tatăl lor. Una dintre aceste fete mi -a povestit într -o zi, în timpul ședinței de
psihoterapie, un vis semnificativ: „Eram la Londra și mă plimbam cu tatăl meu.
Oamenii îl priveau și spuneau: ” Ce bărbat frumos ar fi dacă ar avea treizeci de
kilograme mai pu țin! „Este adevărat că mereu l -am considerat gras pe tatăl
meu și că l-am auzit adesea spunând: ” Nu vreau să semeni cu mine, mi -ar fi
plăcut atât de mult să fiu slab! „Am avut mereu sentimentul că tatăl meu
făcuse o fixa ție pentru femeile fili -forme. În visul meu, dintr -o dată, nu mai
eram eu cea care mă plimbam cu el, ci manechinul Kate Moss, despre care știu
că este anorexică sau că a fost. Ei păreau să fie foarte ferici ți. Nu în țeleg,
fiindcă, într -adevăr, n -aș vrea să semăn cu ea. ” Nu e nevoie de interpretări prea
lungi pentru a descoperi dorin ța ascunsă din acest vis: aceea de a fi imaginea
ideală constrângătoare pe care acest tată o a ștepta de la fiica lui și pe care i -ar
fi plăcut s -o arate celorlal ți.
Dar am mai întâlnit și un alt caz. E vorba despre fete care nu sunt
pasionate, dar se simt constrânse să practice una din următoarele trei activită ți
artistice sau sportive: dansul clasic, echita ția sau gimnastica. Sunt activit ăți
care, după cum se știe, cer o extremă rigoare, o exigen ță deosebită și o angajare
totală. Am regăsit la unele dintre ele o legătură cu proiec ția unui eu ideal al
tatălui. E vorba despre ta ți care, din diverse motive, a șteaptă în mod
incon știent ca fiic a lor să realizeze ceea ce ei resimt, la modul narcisist, ca pe o
lipsă dureroasă. Totu și, spre deosebire de fetele care suferă de anorexie
mentală, în cazul cărora e vorba în principal de un conflict latent cu tatăl și de

un conflict manifest cu mama, amâ ndoi sim țindu-se nelini știți și vinova ți din
cauza pierderii în greutate a fiicei lor, în cazul de fa ță, conflictul dintre tată și
fiică este foarte explicit.
Tații în defensivă .
O fată care nu se simte recunoscută, valorizată, văzută sau în țeleasă de
tatăl ei, care nu are impresia că est e „reală ” în ochii lui, se a șteaptă să trăiască
aceea și experien ță și cu restul societă ții, al cărei reprezentant cel mai important
îl consideră. Ea se întreabă dacă va putea vreodată să facă parte din această
lume, din moment ce nu face parte nici măcar din via ța lui, și dacă se va sim ți
vreodată iubită sau acceptată9. O fată poate avea sentimentul că nu îl
interesează pe tatăl ei. Ea vrea să găsească explica ții simple acestui lucru: este
prea egoist, i -ar fi plăcut să aibă un băiat – precum Clara, care era convinsă în
visele ei că tatăl i -ar fi oferit totul dacă, din întâmplare, ea s -ar fi născut
„băiat ”. Dar în țelegerea acestui dezinteres este uneori mai complexă. Nu este
ușor pentru o fată să se confrunte cu un tată s tăpânit de tenta ția regresivă de
care vorbeam mai înainte. În fa ța unui tată distant, care se preocupă doar
aparent de fiica lui sau care nu se ocupă de ea decât din punct de vedere
financiar, este greu pentru o fată să în țeleagă că, în realitate, lui îi e frică de o
relație prea apropiată și că adoptă o atitudine defensivă fobică. Ea poate, pur și
simplu, să interpreteze comportamentele, bazate pe această frică, ca o lipsă de
interes fa ță de ea, ceea ce o face să -și pună întrebări despre ce este ea, ce a
făcut sau ce a spus ca să merite o asemenea atitudine. Ea poate, de asemenea,
în cazul unei separări a părin ților, să creadă că tatăl ei o consideră prea
apropiată de mama sa sau că îi seamănă prea mult și că o face să plătească
pentru o problemă care nu o prive ște. E și cazul lui Ophelie, care îmi spune,
într-o zi: „În realitate, cred că tatăl meu nu mai este interesat de mine de mult
timp. ” Aparent, ea are motive să creadă acest lucru. Când îi telefonează tatălui,
el nu îi răspunde întotdeauna. Când, în ad olescen ță, ea a reu șit la un examen,
el n-a felicitat -o. Când a aflat că a fost admisă la o școală de comer ț, el i-a
spus: „în sfâr șit, acum o să lucrezi și tu!” Amintirile de la rarele mese de prânz
luate cu tatăl ei sunt mai degrabă dureroase: el părea j enat, nu știa ce să -i
spună și momentele de tăcere erau apăsătoare. Ea ajunge din când în când să –
și explice acest comportament considerând că tatăl ei a fost mereu interesat în
primul rând de el, de via ța lui profesională și personală. În aceste momente, ea
aproape că îi iartă atitudinea. Dar, cel mai adesea, se zbate între două
sentimente: e supărată pe el sau e supărată pe ea însă și. Într -adevăr, părin ții ei
s-au despăr țit când ea era foarte mică. Are sentimentul că tatăl i -a lipsit mult,
că a întâmpinat multe dificultă ți până să -și găsească un loc între sora și mama
ei, loc pe care ar fi putut să -l găsească mai u șor dacă tatăl ei ar fi fost lângă ea.
Consecin țele sunt prezente și azi în rela ția cu ceilal ți, alături de care uneori îi e
greu, pe bună drept ate, să -și găsească locul.
Devenită femeie, chiar dacă și astăzi mai suferă încă din cauza atitudinii
tatălui, ea simte în mod intuitiv că, dincolo de acest dezinteres manifest,
sentimentele lui sunt, cu siguran ță, mult mai complexe. El rămâne totu și un
mister pentru ea.

Ophelie este doar un exemplu, printre altele, al unei suferin țe pe care am
întâlnit -o la multe fete sau femei tinere: aceea de a avea sentimentul că ta ții lor
n-au manifestat fa ță de ele interesul pe care erau îndreptă țite să -l aștepte din
partea lor. Experien ța arată că, atunci când ele au în țeles că dincolo de acest
interes se ascund sentimente mai complexe și că ele pot face primul pas spre
un astfel de tată care are o fobie în rela ția cu fiica lor, rela ția se modifică,
suferin ța se a tenuează și poate chiar să dispară. La doi ani după ce îmi vorbise
despre dezinteresul, aparent – după părerea mea – al tatălui ei fa ță de ea,
Ophelie a știut într -o bună zi să -și depă șească resentimentul. Cu ocazia uneia
dintre rarele lor mese de prânz, e a și-a luat inima în din ți și i-a spus cu multă
teamă tot ceea ce avea pe suflet. Nu mică i -a fost surpriza, dar și bucuria, să -l
vadă pe tatăl ei emo ționat de ceea ce -i spunea – deși unele vorbe n -au fost prea
tandre. De atunci, rela ția dintre Ophelie și tatăl ei nu a încetat să se
îmbunătă țească. Se văd mai regulat, iau prânzul împreună, iar el pare să se
intereseze cu adevărat de meseria ei și chiar se întâmplă, îmi spune ea, să o
sune.
Triangula țiile nefericite .
Faimosul conflict oedipian nerezolvat a făcut să curgă multă cerneală.
Fără îndoială, prea multă. Asta nu -l împiedică să corespundă unor situa ții
suficient de sugestive pentru a nu -l da uitării.
Mamele geloase din cauza rela ției tată -fiică.
Pentru că mama poate fi uneori percepută ca osti lă de fiica ei (culmea
acestui sentiment se observă la fetele de 17 -l8 ani), este cât se poate de normal
ca ea să poată spune, într -un moment sau altul, văzându -și fiica împo –
trivindu -i-se și căutând cu abilitate să se agate de tatăl ei: „Nu -l iube ști decâ t
pe tatăl tău ”, „Ești ca tatăl tău ”, „Sunte ți făcu ți ca să vă în țelege ți” etc. Este cu
totul altceva când o mamă este într -adevăr geloasă pe fiica ei.
Povestea lui Camille Claudel ilustrează iar această situa ție: mama ei era
nu doar geloasă din cauza iu birii și susținerii tatălui ei, dar, în ochii ei, Camille
uzurpase locul unui fiu mai mare, Charles -Henri, decedat la șaisprezece zile
după na șterea ei. Când vorbea de fiica ei Camille, această mamă o numea de
altfel „uzurpatoarea ”.
Diane a între ținut, f ără doar și poate, o rela ție privilegiată cu tatăl ei. El a
făcut -o mereu să râdă. Ea are sentimentul că nu au nevoie de multe cuvinte ca
să se în țeleagă. Ea îi repro șează frecvent mamei ei de a fi, dimpotrivă, foarte
apropiată de fratele ei. Tatăl ei are o profesie valorizantă, de care este mândră și
pe care ar vrea s -o exercite și ea. Și-a început acum studiile superioare, care o
vor face cu siguran ță să-și îndeplinească această dorin ță. Mama ei l -a ajutat
mult pe tatăl ei în reu șita lui profesională, dar regretă că nu a făcut ni ște studii
care să -i fi permis să aibă o profesie mai bănoasă. Ea i -a împins mereu pe cei
doi copii să facă studii superioare și a reu șit. Diane recunoa ște că îi datorează
mult mamei ei; când era copil, era împră știată, îi lipsea p uterea de concentrare
și mama ei a avut mereu răbdare cu ea. Dar, de mai mult timp, ea resimte, din
contră, o gelozie incontestabilă din partea mamei, din cauza aten ției pe care i -o
acordă tatăl ei. Ea recunoa ște că, din când în când, îl manipulează pe tat ăl ei
pentru ca el să se intereseze de ea și i se adresează mai mult lui pentru a o

enerva pe mama ei. Consideră că, în felul acesta, se răzbună pentru micile
„răută ți” pe care le spune mama despre fizicul ei. Ea este într -adevăr, de când
era mică, destul de durdulie și seamănă prin aceasta cu tatăl ei. Mama ei este o
femeie drăgu ță, slăbu ță, pentru care fizicul contează mult și îi atenuează
complexul pe care îl are la nivel intelectual.
Diane î și aminte ște că, de mult timp, atunci când vin prietene acasă la
ea, mama sa o compară sistematic cu ele: haine, machiaj, tot ce are legătură cu
aspectul fizic este trecut în revistă și evaluat mereu în detrimentul lui Diane.
Tatăl ei, dimpotrivă, insistă mereu pe vivacitatea ei de spirit, pe umorul și,
bineîn țeles, pe inteligen ța ei. I se întâmplă, din când în când, să fie jenată de
complimentele pe care i le face, fie între patru ochi, fie în fa ța altora. În
prezen ța mamei, sentimentele ei sunt pu țin confuze: este fericită că tatăl îi face
complimente, mai ales că acestea o agasează pe mama ei, dar, în acela și timp, îi
repro șează în sinea ei că pune gaz pe foc.
O fată poate să sufere în mod real din cauza geloziei mamei ei. Ea simte
evident care îi este originea și că, în unele cazuri, ca acelea pe care le
prezent ăm aici, această gelozie este cauzată în mod esen țial de buna rela ție
care se stabile ște între tată și fiică. Evident, se poate spune cu u șurință că
suntem în plin complex Oedip. Singura problemă este că etapa oedipiană, acea
criză amoroasă între feti ță și tatăl ei, este un stadiu normal al dezvoltării în
copilăria mică, este spontan, natural și în mare parte incon știent. Cu totul
altceva se întâmplă însă în situa țiile comparabile cu cea a lui Diane. Rela ția cu
tatăl trece, în mod obligatoriu, par țial, prin mamă. O fată î și respectă tatăl în
funcție de cât de mândră se simte de el, dar și în func ție de ceea ce mama ei îi
transmite implicit. Dacă mama este prea geloasă pe rela ția tată -fiică, ea n -o să
vrea să faciliteze această legătură și va putea chiar, mai mult sau mai pu țin
conștient, s -o împiedice, fie în mod direct, prin ostilitatea pe care o va
manifesta fa ță de fiica ei, fie în mod indirect, devalorizându -l, mai mult sau mai
puțin pe fa ță, pe tată.
Tații care o resping pe mamă .
Dacă fetele sunt sen sibile la discursul patern despre feminin și
feminitate, ta ții, chiar dacă unii dintre ei cred contrariul, nu -i fac un serviciu
fiicei lor atunci când o critică sau, mai rău, o dispre țuiesc sau o resping pe
mama ei. Ace ști tați riscă să favorizeze ceea ce unii numesc „fetele paterne10 ”,
adică fete care pot în mod incon știent să fantasmeze asupra unei lumi fără
mamă. Mitologia greacă ne oferă cea mai bună reprezentare simbolică: Atena,
care este femeie, dar virgină, și mai ales fără mamă, a ie șit din craniul tatălui
ei, Zeus. Ca întotdeauna, mitologia greacă ne revelă o fantasmă a fiin ței umane:
aceea a unui tată născător care a făcut mai mult decât să respingă femeia,
pentru că el o exclude ca mamă și îi interzice, ca fiică, să cunoască un alt
bărbat. Acest mit este cu atât mai interesant, cu cât el trimite și la fantasma
unei vie ți numai între bărba ți, la valorizarea exclusivă a virilită ții, ceea ce se
regăse ște de altfel uneori la unii ta ți care o resping pe mama fiicei lor.
Legătura dintre fete și tatăl lor declan șează sentimente variate și
complexe, iar o fată nu este dispusă să accepte totul de la tatăl ei, mai ales s -o
dispre țuiască sau s -o respingă pe mama ei. Nu este vorba, a șa cum cred unii

tați, de complicitate sau de coniven ță feminină. Respingând u-i mama, un tată îi
arată fiicei lui că el dispre țuiește ceea ce este feminin în ea. Este u șor de în țeles
că, cu cât imaginea unei mame este mai negativă, cu atât cea a tatălui riscă să
fie mai seducătoare pentru fiica lui. Asta poate să meargă până acolo încât să -i
provoace teama de a nu semăna cu mama ei.
Ea va putea astfel să aibă uneori sentimentul că tatăl ei, în unele
momente sau în legătură cu unele aspecte, are dreptate; e posibil ca ea să
simtă fa ță de mama ei animozitate sau să o critice. Totu și, mai devreme sau
mai târziu, ea va încerca sentimente profunde de jenă, de culpabilitate, de
rușine sau de furie văzându -și tatăl cum î și exprimă deschis fa ță de mama ei
tot ceea ce chiar ea a gândit din când în când. Expresia respingerii la el devine
o sursă de angoasă profundă pentru ea.
Divor țurile complicate .
Cele două situa ții „triangulare ” pe care le -am men ționat – respingerea
tatălui de către mamă, respingerea mamei de către tată – pot în mod evident să
se întâlnească în cazurile de separare sa u de divor ț. Tatăl îi poate repro șa soției
lui tot ceea ce l -a făcut să vrea să se despartă de ea sau, invers, ea să -i
repro șeze lui ce a făcut -o să se despartă de el. Copilul, în cazul de fa ță fata, se
simte victima unor conflicte legate de loialitate, a unor probleme legate de
putere sau bani, la care nu e deloc exclus să se adauge tulburări afective foarte
profunde: a avea și a păstra un tată sau o mamă. Într -o situa ție recunoscută de
dispre ț sau de respingere a mamei de către tată, două atitudini sunt p osibile
pentru fiică: fie să întărească legăturile care există între ea și mama ei, fie să
fugă de această situa ție dureroasă prin ruptura cu fiecare dintre cei doi părin ți
sau, în adolescen ță, să adopte comportamente provocatoare sau deviante. În
acest ul tim caz, asumările de riscuri sunt adesea semnale adresate părin ților
pentru ca ei să se în țeleagă cel pu țin pe un subiect comun: starea fiicei lor.
O altă sursă de suferin ță pentru fată se referă la conflictele legate de
educa ția ei, care nu sunt, de al tfel, apanajul cuplurilor divor țate. Fiecare
părinte este și el fructul a doi părin ți, care i -au transmis propriile lor valori și
propriul lor model educativ. Aceste valori și modele pot fi foarte apropiate, a șa
cum pot să fie și foarte diferite. Or, trebu ie știut că disonan țele foarte puternice
între cei doi părin ți riscă să -l determine pe copil să nu mai respecte autoritatea
părintească. Nu doar fiindcă i se oferă două modele educative foarte diferite,
dar și pentru că fiecare dintre aceste modele este ce l mai adesea criticat sau
violent respins de celălalt părinte, cel care nu îl aplică.
S. O. S . Părin ți în criză în fa ța feti țelor în plină dezvoltare sau a
adolescentelor în plină schimbare, în plin conflict psihic, părin ții repun și ei în
discu ție diver se probleme sau retrăiesc conflicte vechi. Pentru unii, confrunta ți
cu „criza de la mijlocul vie ții”, o situa ție de conflict cu fiica lor adolescentă
poate chiar să scoată la iveală o opozi ție latentă în interiorul cuplului conjugal.
Experien ța mea de psih olog și psihiatru de copii de vârstă mare, adolescen ți și
tineri adul ți, mi-a arătat că, într -un număr deloc neglijabil de cazuri, tocmai
asocierea crizei observate la copil cu cea observată la părin ți, mai ales sub
forma devalorizării mamelor de către ta ți, era cea care le aducea pe fete într -o
situa ție de blocaj.

De la cuvinte regretabile la răni dureroase 147 Un caz special:
Rolul tatălui în via ța fiicei anorexice .
După cum știe fiecare, anorexia mentală este o tulburare care apare mai
mult la fete decât la băie ți. În general, mamele sunt cele care se îngrijorează
primele din cauza slăbirii excesive a fiicei lor, care selectează din ce în ce mai
drastic alimentele, excluzând tot ceea ce ar putea să o în -grașe și în special tot
ceea ce con ține grăsim i. Amenoreea vine să completeze tabloul. Adeseori și fără
prea mari dubii, s -a atribuit mamelor responsabilitatea, cel pu țin par țială,
pentru această tulburare a fiicei. Este adevărat că se întâlnesc tinere anorexice
ale căror mame au suferit ele însele în adolescen ță de aceea și tulburare. Este
adevărat că se întâlnesc adesea la unele mame ale acestor fete preocupări
excesive cu privire la hrană, chiar înainte de declan șarea tulburării fiicei lor. S –
a insistat, de asemenea, pe faptul că o fată anorexică se caracterizează prin
dorin ța de a nu mai datora nimic altuia și că refuzul hranei ar fi, în mod
simbolic, dorin ța de a -și respinge mama care o hrăne ște și de care nu mai vrea
să depindă.
În definitiv, s -a vorbit pu țin despre ta ți. Totu și, lucrări recente1 1 arată că
tații fiicelor anorexice aveau în comun cu acestea o dificultate emo țională
cunoscută sub numele de alexitimie. E vorba o tulburare definită ca
„incapacitatea de a -și descrie în cuvinte emo țiile sau sentimentele ”. Această
tulburare se poate măsu ra pe o scară de evaluare a importan ței unor
caracteristici precum: distingerea dificilă a sentimentelor, senza țiile fizice,
dificultatea de a -și descrie sentimentele, diminuarea activită ții referitoare la
reverie, gândurile orientate către exterior și nu spre propriile gânduri sau
atitudini
(ceea ce este desemnat tehnic printr -o lipsă a „capacită ții autoreflexive ”).
S-a descoperit atunci că ta ții aveau valori ale alexitimiei (dificultă ți emo ționale)
care corespundeau cu cele ale fiicelor lor, în timp ce mama, evaluată și ea, nu
prezenta aceste caracteristici. Această descoperire are o consecin ță concretă:
trebuie favorizată exprimarea sentimentelor prin diverse mediatizări care să
vină în ajutorul fetei, în primul rând și înainte de toate, dar și în cel a l tatălui.
Aceste lucrări reflectă interesul care s -a dezvoltat în ultimii ani cu privire la
locul tatălui în în țelegerea anorexiei. Au fost propuse mai multe ipoteze. În
spiritul acestei căr ți, care încearcă să favorizeze comunicarea dintre ta ți și
fiicele lor, nu voi face decât să le citez aici cu titlu informativ, chiar dacă ele
exprimă adesea un punct de vedere subiacent care l -ar face responsabil pe tată
de tulburarea fiicei lui. S -a vorbit astfel, sub diferite forme, de dificultă ți în
asumarea func ției paterne12, de un tată devalorizat, strivit sau și mai direct
desemnat sau perceput ca incestuos sau pervers. S -a vorbit, de asemenea, de
tați care le acordau prea pu țină aten ție fiicelor lor, ceea ce poate conduce la un
proces de autodistrugere, inclusiv prin atacuri împotriva propriului corp13. Al ți
autori vorbesc de „ma -ternizarea ” taților de anorexice. După ei, ar exista ta ți
care joacă întru câtva rolul de „mamă bună ” sau „ta ți-mame ”, la care
identificarea feminină prevalează14. Acest punct de vedere ar fi confirmat de
dificultatea pe care o au ta ții de a juca un rol de interdic ție față de fiica lor

pentru a nu sacrifica buna în țelegere cu ea, mai ales atunci când aceasta iese
din spital15.
Pe scurt, aceste lucrări încearcă să stabilească unele carac teristici
comune ta ților de anorexice, ajungând la ideea unei „lipse a tatălui ”: identitate
prost asumată, pregnan ța identificărilor feminine, maternizarea, puterea
investi țiilor antioedipiene16 etc. Acestea fiind spuse, trebuie să recunoa ștem că
aceste ca racteristici se regăsesc și în alte tulburări pe care le pot prezenta
tinerele fiice aflate în dificultate.
În cartea ei Le Pavilion des enfants fous, Valerie Vaiere poveste ște cum a
stat în spital timp de patru luni, la vârsta de 13 ani, pentru anorexie . În mai
multe rânduri, ea î și evocă părin ții și, între al ții, pe tatăl ei, despre care
vorbe ște în termeni foarte duri: „Ea este ipocrită, oarbă, nevrotică și fără
energie, el este mincinos, schizofrenic, obsedat sexual, frustrat.17 ” Ea va
sublinia în ace astă carte înclina ția homosexuală a tatălui ei și în acela și timp
legătura extraconjugală a acestuia cu o femeie. Se regăsesc în povestirea
acestei fete anorexice, al cărei destin a fost tragic, unele din punctele de vedere
evocate mai sus. Din fericire, d acă anorexia este în cazul fetelor, un fapt
constatat, gravitatea ei este variabilă și contextele sunt foarte diferite. Nu
putem totu și neglija importan ța rolului jucat de tată în procesul psihic prin
care o fată „devine femeie ”.
Comportamentele paterne care pot duce la nebunie .
Există femei care nu -și amintesc niciodată de copilărie. În această
perioadă, ele au suferit un adevărat traumatism ale cărui forme pot fi multiple.
Poate fi vorba de o dispari ție, de o separare dureroasă, de o violen ță psiholog ică
deci, dar care, în asemenea cazuri, este asociată sau consecutivă unei violen țe
fizice sau sexuale. Via ța lor este atunci adesea dominată de o lume imaginară și
de dificultatea asumării realită ții, ceea ce arată incapacitatea de a șterge
distan ța exist entă între universul lor imaginar și realitate. În aceste situa ții,
activită ți creatoare precum scrisul, pictura sau muzica sunt de multe ori
mijloace de a depă și și de a sublima realitatea apăsătoare a vie ții cotidiene.
Pe marginea prăpastiei .
Fără a cădea în excesele actuale de dincolo de Atlantic, care prezintă
masculinitatea sub semnul unei absolute brutalită ți18, este necesar să
abordăm problema violen ței paterne. A șa cum istoria umanită ții, via ța cotidiană
și experien ța profesională ne învă ță, leg ăturile dintre un tată și o fiică pot fi
într-adevăr dominate de o violen ță uneori explicită, alteori mult mai surdă,
totuși extrem de distructivă pentru fiică, lăsând cel mai adesea urme de
neșters.
Observatorul vie ții sociale și profesioni știi din aces t domeniu constată o
agravare a maltratării copiilor, și mai ales a fetelor, de către ta ți. Sindromul
copilului bătut, fie că e vorba de o fată sau de un băiat, este bine cunoscut de
pediatri. Punerea diagnosticului rămâne însă dificilă, chiar dacă examene le
radiografice din ce în ce mai sofisticate ajută la stabilirea lui.
Violen ța paternă este înainte de toate o problemă legată de bătaie și de
comportamente sexuale deviante, dar există și o maltratare prin neglijen ță sau
chiar prin indiferen ță totală ca re conferă copilului sau adolescentului un statut

de victimă, refuzându -i rolul de subiect, pentru a -i atribui identitatea copilului
bătut.
Dar există și o altă formă de maltratare, care poate fi asociată cu violen ța
fizică sau care se poate exprima sing ură, ale cărei efecte, mai pu țin studiate, nu
îmi par mai pu țin patogene. Vreau să vorbesc despre exprimarea verbală a
violen ței: strigăte, insulte, toate agresiunile verbale al căror obiect este copilul.
În fața insultelor, o fată poate desigur să se aper e și să replice, dar ea poate, de
asemenea, să rămână fără voce: o violen ță verbală care debutează sistematic cu
„Taci! ” îl face adesea pe copil să aleagă tăcerea și închiderea în sine.
De cele mai multe ori, un tată violent care are cu fiica lui o rela ție
dominatoare, fie că e fizică și/sau psihică, nu ține cont de nevoile ei și îi
înăbu șă dorin țele. Într -adevăr, când se vorbe ște de violen ța paternă și de
maltratare, nu este vorba de un comportament unic, limitat, izolat, într -un
moment de furie, fără in tensitate excesivă, care va lăsa urme neînsemnate sau
deloc la copil. Este vorba de un comportament repetat și/sau într -o formă care
îl va marca pe copil pentru totdeauna.
Desigur, maltratarea este tributară în mare parte subiectivită ții, fie ea
individu ală sau colectivă. Nu trebuie uitat că no țiunea de violen ță rămâne
variabilă, în func ție de societă ți, popoare și epoci. Într -adevăr, cu cât această
violen ță este mai aproape de noi, cu atât ne afectează mai mult. Exploatarea
prin muncă a copiilor sinonimă cu sclavia sau brutalizarea fiicelor în numele
practicilor religioase extremiste de -abia încep să trezească interesul. Dar cele
mai nedrepte sunt mai ales violen țele care rămân secrete și despre care fetele
nu pot vorbi decât atunci când devin femei – și mult după! Violen ța paternă
față de femei cunoa ște probabil cauze multiple: contexte familiale, economice
sau sociale deosebit de defavorizate, alegerea educa ției în detrimentul
afectivită ții, punerea în discu ție a rolurilor jucate de părin ți, clasica repe tiție
din genera ție în genera ție care face ca unii dintre ta ții care maltratează să fi fost
ei înșiși victime etc.
Unele dintre fiicele maltratate sau abuzate reu șesc să -și construiască o
viață satisfăcătoare. Dar un lucru este clar: chiar dacă există ex plicații ale
violen ței paterne și chiar dacă rezilien ța este posibilă, totu și nici o toleran ță nu
trebuie admisă.
De la incestual la incestuos .
Am văzut că un tată simte în general iubire pentru fiica lui. Acest
sentiment este trăit de spirit și resim țit în corp. Astfel că poate lua forme
multiple. De la afec țiune la pasiune, de la tandre țe la senzualitate, sentimentul
unui tată pentru fiica lui depă șește frontierele în mod clar și pentru totdeauna
definite. Dar, a șa cum scrie Ca -therine Matheline: „Un tată nu trebuie să -și
seducă fiica prin cine știe ce metodă. El a sedus -o oricum fără să facă nimic. El
trebuie să -i spună că este seducătoare, dar nu trebuie să încerce să -i placă.19 ”
Tulburări paterne .
Charles Lutwidge Dogson, alias Lewis Carroll, n -a fost niciodată tată, dar
este evident că, în epoca noastră, atrac ția autorului lui Alice în țara minunilor
pentru feti țe ar fi ridicat numeroase semne de întrebare. A șa cum scrie Jackie
Wullschlager, este bine cunoscut faptul că prieteniile lui „sunt dea supra

oricărei suspiciuni. Ca un adevărat victorian (e născut în 1832), acest
universitar celibatar, timid, original și discret (.) este convins că legătura cu
copilăria înal ță spiritul și sufletul (.). Totu și, în epoca noastră postfreudiană,
este aproape imposibil să cite ști miile de scrisori pe care le scrie (feti țelor) fără a
descoperi o senzualitate ascunsă. În 1877, el notează în jurnal că a întâlnit ”
fetița cu formele cele mai frumoase văzute vreodată. Mi -ar plăcea să -i fac sute
de fotografii20 „. ” Chiar dacă nu era tată, nu se poate nega că Le -wis Carroll
era tulburat, a șa cum pot fi unii ta ți.
Bertrand î și dore ște să o pot ajuta pe fiica lui, Iulie, de 12 ani, care
suportă cu greu via ța de zi cu zi alături de mama ei, de care Bertrand a divor țat
în urmă cu patru ani. Iulie o recunoa ște cu u șurință: se ceartă cu mama ei
aproape din orice. Mâncarea, greutatea ei, ie șirile în ora ș, prietenele, prietenul,
rezultatele școlare, vacan țele, totul este pretext de certuri violente cu mama ei.
Aceasta din urmă nu mai rezistă și Bertrand ar vrea să facă ceva. Dar ce? Îl
întreb atunci dacă Iulie n -ar vrea să stea o perioadă cu el, a șa cum se întâmplă
uneori în astfel de situa ții. El răspunde atunci brusc că î și iube ște fiica, că ar
putea s -o ia la el, dar că nu v rea să facă acest lucru. El consideră că ex -so-ția
lui i-a lăsat prea multă libertate lui Iulie, fiind responsabilă de afirmarea
excesivă a fiicei lor. Apoi, dintr -o dată, fără legătură cu ceea ce îmi povestea,
îmi spune că, dacă î și dore ște s-o pot ajuta pe fiica lui, este pentru ca ea să nu
devină o „u șuratică ”. Această interven ție nea șteptată este un veritabil strigăt
din inimă. Dincolo de o teamă care nu pare să -l intereseze, acest tată este în
mod incontestabil tulburat de fiica lui. Ea știe oare? Iuli e este impresionată de
accentele de sinceritate și de tandre țea tatălui ei. Este emo ționată că el pare să
o cunoască atât de bine, mai ales când îmi mărturise ște că, dincolo de
atitudinile ei uneori prea violente, dincolo de caracterul aparent puternic, ea
este de o mare sensibilitate. Ea îl ascultă atunci extrem de atentă, cu o mină
serioasă și gânditoare, cuprinsă de o emo ție pe care nu și-o poate ascunde. E
vorba în acest caz de ceea ce unii definesc prin termenul „incestual ”, prin
opozi ție cu situa țiile în mod evident incestuoase, care trimite la o fantasmă sau
la o idee nesănătoasă care poate apărea, dar care este imediat refulată.
Ce se întâmplă între Camille Claudel și tatăl ei, a șa cum poveste ște Anne
Delbee, atunci când tânăra de 13 ani îl anun ță că vrea să devină sculptor?
„Vreau să fiu sculptor! ” Ea se ridică în picioare. El îi cuprinde talia. Este deja
mare pentru cei 13 ani ai ei. Cuprins de o mare tandre țe pentru ea, el se ridică
la rândul lui și o strânge la piept. „Fata mea, fata mea! ” El simte acel corp de
femeie în devenire. Îi ține capul cu amândouă mâinile. „Ce frumoasă o să fie
această femeie! ” El îi prive ște gura imensă, provocatoare. Ea are obrajii în
flăcări. Lini ștea din bucătărie este teribil de apăsătoare. Amândoi se privesc21."
Ulterior, va fi u șor de în țeles pasiunea care o va uni pe Camille Claudel de
Auguste Rodin, doar cu pu țin mai tânăr decât tatăl său, ca și internarea ei într –
un spital de psihiatrie din Viile Evrard, pe 10 martie 1913, la o săptămână
după decesul acestuia di n urmă.
Ne aflăm în fa ța unor situa ții pe care psihologii le califică a șadar drept
„incestuale ”, a căror periculozitate nu este clară și poate fi sursă de interpretări

din partea unora și altora; ea poate, totodată, să depindă de contextul
situa țiilor. E ste cu totul altceva fa ță de incestul propriu -zis.
Un tată poate uneori să fie tulburat de fiica lui – ce tată ar îndrăzni să
spună că n -a fost niciodată? Dar, de și tulburarea nu este act, se poate eventual
trece la a șa ceva. Și mai periculos este să se traducă în act fără sentiment.
Incestul adevărat reprezintă culmea violen ței unui tată asupra fiicei lui.
Traumatismul pe care îl provoacă nu va fi niciodată uitat. Violen ța incestuoasă
este ceva de nereprezentat pentru psihismul uman. Este vorba de o
imposibilitate de reprezentare înnăscută, fiindcă există evenimente, situa ții,
relații pe care fiin ța umană, prin natura ei, este incapabilă să le integreze
psihic.
Oroarea de incest .
Este nevoie să amintim că incestul, „perversiune prin excelen ță22”, este o
adevărată crimă care se produce de cele mai multe ori între tată și fiică23?
Viața ne înva ță că astăzi, ca și ieri, acest comportament criminal este adesea
ascuns și trecut sub tăcere în mod deliberat, în momentul în care acest
comportament are loc, d e către tată bineîn țeles, dar adesea și de către feti ță și,
ceea ce nu este deloc ie șit din comun, chiar de către mamă. Feti ța poate
ascunde acest lucru mul ți ani. Ea va fi adesea în căutarea cuvintelor potrivite
pentru a exprima ce i s -a întâmplat și își va manifesta suferin ța sub diverse
forme care exprimă, în tăcere, ceea ce ea vrea să strige întregii lumi.
Oricine știe astăzi că depresiile adolescentelor sau ale femeilor tinere,
gesturile suicidare, comportamentele alimentare patologice (anorexie sau
bulimie) pot ascunde această rană profundă care nu se cicatrizează. În alte
cazuri, una dintre consecin țe va fi nevoia de răzbunare și dorin ța de a trăi care
le împinge pe unele fete sau femei să fie uneori violente sau excesive în rela ția
cu bărba ții.
Ruperea tăcerii .
De-a lungul secolelor, foarte mult timp, incestul a fost considerat o
transgresiune în mod vag tolerată; și mai ales ascunsă. În tratatele de
criminalistică ale Vechiului Regim*, incestul și violul sunt considerate
condamnabile, dar, în r ealitate, un număr infim de acte sunt judecate. O
societate care iartă, prin tradi ție, brutalitatea fizică, riscul lipsei de demnitate
pe care -l impune tăcerea și imprecizia expertizei medicale favorizează această
stare de fapt.
Când păstrarea secretului este foarte apăsătoare, când suferin ța este
prea mare, fiica rănită va căuta în jurul ei o a treia persoană căreia va putea
să-i dezvăluie ce a pă țit: mama ei, o soră sau o veri șoară (care uneori îi va
spune că și ea a suferit acelea și traumatisme), un do ctor, un judecător, un
psiholog, o asistentă socială și mai ales un iubit în care are suficientă încredere
pentru a -i vorbi despre aceasta.
Recunoa șterea maltratării .
Trebuie știut, copiii maltrata ți își denun ță mai rar decât ne -am putea
închipui părin ții. Fie că e vorba de agresiuni fizice, de neglijen țe grave, de
abuzuri sexuale sau de violen ță psihologică – vătămări care, de altfel, se
suprapun adesea – unele indicii trebuie să -i alerteze pe cei din anturaj.

* Vechiul Regim (Ancien Régime) – perioa dă din istoria Fran ței cuprinsă
între sfâr șitul Evului Mediu și Revolu ția Franceză (între secolele XVI -XVIII). (N.
T.)
Comportamente care spun multe .
Cel mai adesea, un anumit fel de a vorbi al părin ților, și în special al
tatălui, trebuie să alerteze: el nu -și nume ște copilul, ci spune „aia ”, „ea” și se
plânge de el: „Nu vorbe ște niciodată, plânge tot timpul, mă întreb dacă este fiica
mea”. De fa ță cu tatăl, copilul este adesea tăcut, stă nemi șcat, dar, când este
singur, se agită, aceasta dacă nu e vor ba de o fată deja victimă a violen ței
paterne. În acest caz, ea se ascunde într -un col ț, pândind cel mai mic gest al
adultului, corpul fiindu -i încordat.
Copiii de vârstă mai mică improvizează jocuri de violen ță repetitivă sau
desenează explicit un copil maltratat. Când e mai mare, o fată fie pare să se fi
adaptat la regulile nebune ști ale familiei, fie vorbe ște despre acest lucru cu o a
treia persoană, într -un moment de sinceritate pe care îl poate regreta după
aceea.
Discursul copilului în ceea ce pri vește mai exact maltratarea sexuală, și
în special incestul, absen ța traumatismului fizic aparent și trecerea deliberată
sub tăcere a ceea ce s -a întâmplat, întâlnite uneori chiar și la mamă, conduc la
luarea în considerare în mod esen țial a spuselor copil ului sau ale adolescentei
care adesea nu va vorbi despre evenimentele dramatice decât după foarte mult
timp. Se știe, de exemplu, că, în fa ța unei tulburări precum anorexia mentală,
după o fugă de acasă sau o tentativă de sinucidere în adolescen ță, fata se
trezește pentru prima dată confruntată cu revela ția abuzului sexual la care a
fost supusă când era mai mică.
Nu se poate stabili cu certitudine dacă este vorba de o violen ță fizică sau
sexuală, decât cu ajutorul opiniilor celor din anturaj și al mai mul tor persoane
competente: pediatru, radiolog, ginecolog, psiholog, asistentă socială, profesori,
judecător etc.
Se știe astăzi cât de important este ceea ce declară copilul, dar este
nevoie și de pruden ță, întrucât invocarea violen ței fizice și/sau a abuz ului
sexual de către copii sau adolescen ți este din ce în ce mai frecventă în cazurile
de separare a părin ților.
O serie de indicii trebuie să conducă la acordarea unei aten ții cu totul
deosebite declara țiilor copilului, dar acest discurs nu trebuie în țeles ca expresia
sistematică a adevărului. Un copil maltratat în familie sau într -o institu ție se
închide în general în tăcere, de frică sau de ru șine, și nu este gata să vorbească
despre acest lucru în mod spontan. În orice caz, trebuie știut că o fată car e
spune că a fost maltratată este o copilă sau o adolescentă aflată în suferin ță,
care trebuie ajutată.
Fericită și nefericită în dragoste .
Am spus -o deja, rela ția cu tatăl cimentează existen ța fiicelor, pe care
trebuie să le pregătească cât mai bine p osibil pentru fericirea de mai târziu,
alături de bărba ții pe care îi vor întâlni. Să adăugăm totu și că această rela ție
tată-fiică nu este singurul determinant și că o femeie poate fi fericită cu un
bărbat care o va îndepărta de rela țiile complicate care o leagă de tatăl ei. Orice

determinism absolut conform căruia o rela ție nefericită cu tatăl va genera în
mod sistematic dificultă ți cu bărba ții sau în via ță ar fi simplist: chiar și
dispari ția prematură a unui tată îi poate da fetei dorin ța de a reu și. Cele bra
elenistă Jacqueline de Romilly, membră a Academiei franceze, prima femeie
care a predat la Colegiul Fran ței, acum în vârstă de 90 de ani, mărturisea
recent1 că, dacă dragostea pentru cultura greacă a mo ștenit-o de la mama ei,
energia și optimismul i le datorează tatălui ei, un bărbat strălucit, mort în
războiul din 1914, când ea nu avea decât un an.
Totuși, sprijinindu -mă pe practica mea profesională, voi insista aici pe
dificultă țile pe care unele fete sau femei le au în a fi fericite în dragoste, ca
urmare a rela țiilor complicate cu tatăl lor, fie că le e greu să întâlnească un
bărbat care să le placă, fie că aleg un bărbat sau o succesiune de bărba ți
pentru care în mod sistematic le este ca o mamă, fie că sunt în căutarea unui
tată de substitu ție. Toate aceste situa ții, oricare ar fi gravitatea lor, trimit la
această chestiune fundamentală: cum să faci să nu fii nefericită în dragoste din
cauza tatălui tău? În al ți termeni: cum să faci să nu întâlne ști un bărbat care
este copia fidelă a tatălui? Cum să nu î ți petreci via ța căutând bărbatul ideal?
Cum să nu întâlne ști un bărbat care nu va fi niciodată disponibil? Cum să nu
întâlne ști un bărbat care iube ște pe alta? Cum să nu întâlne ști un bărbat care
te va face să suferi?
Să nu știi să iube ști și nici măcar să seduci un bărbat .
T.
O femeie poate seduce un bărbat fără să vrea, poate să vrea să seducă
fără să reu șească, dar ea poate, din fericire, și să seducă atunci când î și
dorește asta. Puterea de seduc ție rămâne ceva misterios. Se cunosc probabi l
mai bine unele din cauzele care o fac pe o femeie să sufere fiindcă nu a sedus
suficient. Cel pu țin trei dintre ele decurg din rela ția cu tatăl: o fată poate să fie
marcată de dorin ța tatălui ei de a avea un băiat și să devină în mod incon știent
„băie țoiul” atât de dorit, poate să -i fie prea frică de feminitatea ei sau poate să
aibă o rela ție prea idealizată cu tatăl ei.
Am auzit multe femei explicându -mi că sufereau din cauză că nu știau să
seducă, dar, cuno șteau cauza principală: erau prea mult ni ște „băie țoi”. Aveau
mulți prieteni, se sim țeau în largul lor în mijlocul băie ților, asta încă din
copilărie, dar atunci când le plăcea un băiat, ele auzeau adesea, ca răspuns la
avansurile lor, această frază fatidică: „Pentru mine, e ști ca o soră. Ba chiar ca
un frate. ” Ele puteau să dea mai multe explica ții acestei laturi de „băie țoi”, dar
cauza principală era că tatăl le dorise „băie ți”.
Numeroase femei se adresează psihologului pentru că suferă din cauza
eșecurilor repetate în via ța lor amoroasă. Fie n -au putut să se îndrăgostească
niciodată cu adevărat de un bărbat, fie e șecurile lor sentimentale succesive le –
au făcut treptat să -și dea seama ce anume le împiedica să ob țină ceea ce -și
doreau. De -a lungul timpului, găsesc mai multe explica ții, dar una singu ră
capătă consisten ță: rela țiile pe care le între țineau cu tatăl lor erau prea
complicate. Fie adoptau, fără să vrea, pozi ția de eterne sacrificate pentru al ții,
împinse de o dorin ță profundă de a ob ține fără încetare dragostea și stima
tatălui lor. Fie, m ai con știent, nu găseau niciodată bărba ți suficient de buni

pentru ele. Și în acest caz, ele vor descoperi că acest ideal masculin, pe care
nu-l conștientizaseră mai înainte, releva faptul că erau în căutarea unui bărbat
care să aibă acelea și calită ți ca t atăl lor sau a unui bărbat pe care tatăl lor,
credeau ele, se a ștepta să -l aleagă. Astfel, ele nu putuseră niciodată să renun țe
la tatăl lor în mod real.
Mai multe explica ții pot fi avansate pentru a în țelege această imposibilă
renun țare la tată. Uneori, e vorba de dispari ția reală a unui tată survenită prea
devreme: imaginea acestui bărbat o bântuie pe fiica lui fără răgaz, împiedicând –
o să-și deschidă inima. Invers, există uneori și tați care iubesc prea mult și care
le imprimă pentru totdeauna fiicelor lor nevoia de a găsi o iubire necondi ționată
la fel de puternică. Al ții, din cauză că au respins -o pe mamă, i -au provocat fetei
lor frica de bărba ți, și în special de orice bărbat cu care ar putea avea o rela ție
amoroasă. O ultimă situa ție posibilă este c ea în care o fată aflată în conflict
puternic cu tatăl ei păstrează în ea o dorin ță profundă de a se împăca cu el,
ceea ce o împiedică să se împace cu ea însă și și cu dorin țele de bunăstare și
fericire personală. Toate aceste situa ții, oricât de diferite a r fi, arată că rela ția
cu tatăl condi ționează în parte via ța amoroasă a fiicei lui.
O întâlnire imposibilă .
Catherine are acum 32 de ani. Ea nu mai stă cu părin ții de doi ani, dar îi
e foarte greu să se îndepărteze de domiciliul familial. Este singura fiică a unui
cuplu care aparent nu s -a înțeles niciodată. Părin ții au ie șit din două culturi
diferite și bunica ei din partea tatălui n -a acceptat niciodată căsătoria fiului ei
cu mama lui Catherine. Tatăl ei pare să nu fi putut tăia niciodată cordonul
ombilical care îl leagă de mama lui, devenită văduvă la pu țin timp după ce i -a
avut pe cei doi fii ai săi. El i -a impus mai întâi tinerei lui so ții, într -un mod
egoist, afirmă ea, prezen ța unei soacre, în numele avantajelor materiale,
financiare și educative de care beneficia fiica lor, Catherine. Confruntat apoi cu
conflictul permanent dintre propria sa mamă și soția lui – conflict de care
Catherine î și aminte ște bine, de și avea doar 5 sau 6 ani – tatăl său a sfâr șit
prin a se despăr ți de mama lui, pe care co ntinua s -o vadă totu și zilnic. În orice
caz, a șa poveste ște Catherine, devenită confidenta privilegiată a tatălui ei, care,
după cum a sim țit ea, o iubea mai presus de orice, în timpul adolescen ței ei,
conflictele dintre mama și tatăl ei au devenit mai apr inse și își aminte ște mai
ales de teama constantă ca părin ții să nu se despartă. În mod paradoxal, de și
tatăl ei părea să privilegieze rela ția cu pro -pria-i mamă, Catherine î și aminte ște
că el îi făcea crize de gelozie so ției lui. Aceste conflicte părinte ști și teama pe
care i -o provocau au „privat -o de adolescen ță”, după cum spune ea. A rămas o
fată foarte timidă, învă țând cât mai bine posibil la școală, dar fără eficacitate,
ieșind foarte pu țin, neavând aproape deloc colege, cu excep ția uneia pe care o
consideră și acum cea mai bună prietenă. După ce și-a luat bacalaureatul,
această tânără inteligentă n -a îndrăznit să facă studiile pe care și le-ar fi dorit,
fără îndoială ca să nu se îndepărteze de părin ți. A făcut a șadar studii de
secretariat, meserie car e nu-i displace și care îi dă multă satisfac ție. Ea pare
într-adevăr extrem de devotată și competentă. I se repro șează adesea lipsa de
inițiativă, dar este felicitată pentru că nu face niciodată gre șeli. La vârsta de 23
de ani, ea s -a îndrăgostit de fratel e celei mai bune prietene. Această iubire a

rămas mult timp platonică, băiatul nefiind deloc grăbit să se angajeze într -o
relație. În timp, sus ținută de tatăl ei, spune ea, această rela ție s-a consolidat
treptat, astfel încât după cinci ani de „apropiere ”, Catherine a avut prima ei
relație sexuală. Un an mai târziu, ei se instalau într -un mic apartament care
aparținea părin ților ei și era aproape de domiciliul acestora. Foarte rapid, ea a
fost decep ționată de caracterul egoist și foarte gelos al partener ului ei, de care
nu și-a dat seama mai înainte. După un an de via ță comună, s -au despăr țit. Se
pare că părin ții ei, și în special tatăl, i -au sus ținut atunci decizia. Ea îmi spune
cât de u șurată s -a sim țit, întrucât se temea de judecata tatălui ei, și cât de
mult o ajutase el, inclusiv material. Ea crede că nu e în pericol să se mai
îndrăgostească de un asemenea tip de băiat. Nu mă pot împiedica să nu fac
legătura între trăsăturile de caracter ale tatălui ei pe care ea mi le -a descris și
cele pe care le descop erise la acest băiat: egoismul și gelozia excesivă. La
momentul potrivit, i -o spun. N -a fost mirată. Ba chiar a adăugat: „Nu știu dacă
voi putea vreodată să mă lipsesc de tatăl meu. ”
În spatele unui zid de timiditate, amenin țarea incestului .
Hortense a fost mereu o feti ță rezervată, a cărei timiditate s -a agravat o
dată cu trecerea anilor. Aparent, ea rămăsese mult prea apropiată de mama ei,
o femeie exigentă, dar, se pare, nefericită și nemul țumită de via ța ei. Tatăl lui
Hortense, inginer comercial, dă dea, dimpotrivă, impresia unui bărbat activ,
extravertit și mereu bine dispus. Era u șor să atribui responsabilitatea
timidită ții excesive a lui Hortense mamei ei.
Dar psihoterapia a scos la iveală fa ța ascunsă a problemelor cu care se
confrunta această f ată. În afară de timiditate, Hortense suferea de o gelozie
excesivă, de care era con știentă, fa ță de alte fete de vârsta ei. Ea a devenit
femeie și această gelozie a rămas intactă. De și avea o legătură strânsă cu cea
mai bună prietenă a ei, ea era foarte g eloasă mai ales pe rela țiile sentimentale
pe care aceasta putea să le aibă. Și la serviciu, era extrem de sensibilă la
complimentele pe care șeful le făcea colegei nou angajate. Fiind timidă,
Hortense era con știentă de dificultă țile pe care le avea în rela țiile cu oamenii.
Ca o eroină din pove ști, era în căutarea lui Făt -Frumos care să vină la ea și s-o
ia pe frumosul lui cal alb. Inteligentă și sensibilă, ea era complet con știentă de
faptul că a șteptarea ei era imaginară; știa, de asemenea, că era prea dis cretă,
dar asta n -o făcea să -și dorească mai pu țin ca un bărbat să o remarce.
Suferin ța ei interioară, timiditatea extremă și gelozia maladivă o făceau uneori
să nu mai știe cine e cu adevărat și să se simtă din când în când complet
nebună. Ca să se eliber eze de demonii ei și de această pasivitate pe care o
considera maladivă, timp de mai mul ți ani a încercat o „autoterapie ” făcând
teatru. Această activitate, de și agreabilă, nu a eliberat -o. Atunci s -a hotărât să
facă ședințe de psihanaliză. Evident, timidi tatea ei s -a manifestat din nou, cu
atât mai mult, cu cât eu eram bărbat. Totu și, în măsura în care esen țialul
problemelor ei era legat de rela țiile cu bărba ții, legătura „mai neutră ” pe care
putea să o aibă cu mine, în contextul terapiei, lăsa speran ța că ar putea să
vorbească despre ele.
Ea nu și-a reconstituit povestea decât treptat. Arunci și-a reamintit cât
de mult o marcaseră atitudinea și cuvintele tatălui ei. Fiind singură la părin ți,

ea credea că fusese imediat adorată de tatăl ei. Dar, cu timpul , această adora ție
o făcuse să se simtă jenată. Î și amintea de o frază care o șocase profund, pe
când nu era decât un copil. După una din frecventele certuri ale părin ților ei la
care asistase, tatăl îi spusese cu o privire care o intimidase foarte tare, d upă ce
mama ie șise din casă: „Când vei fi mare, vei putea să fii so ția mea. ” Poate că
această frază nu fusese rostită de tatăl ei într -un mod suspect, dar Hortense n –
o inventase și mai ales o asociase cu o privire care îi dăduse un cu totul alt
sens. De at unci, se gândise adesea la ea și încă se mai gândea. În plus, mama
ei îi spusese că, într -o perioadă din copilărie, ea avusese mari probleme cu
somnul, legate, după părerea mamei ei, de co șmarurile foarte frecvente.
Hortense credea acum că tulburările de s omn și coșmarurile surveniseră ca
urmare a ceea ce îi spusese tatăl ei. Ea se sim țise mult timp derutată între
admira ția și afec țiunea pe care le avea pentru el și jena pe care o resim țea.
În adolescen ță, Hortense a trăit un alt episod care, văzut retros pectiv,
căpăta sens. De și foarte timidă, ea se îndrăgostise de un băiat care o for țase să
aibă o rela ție sexuală cu el. De atunci, ea sim țea un dezgust pentru bărba ți,
dar și un sentiment de ru șine fa ță de ea însă și, legat de pasivitatea pe care o
manifest ase atunci – pasivitate pe care și-o explica în acela și timp prin dorin ța
și plăcerea pe care le sim țise și prin sentimentul că experimentase violen ța
celuilalt.
Grație legăturilor care se pot stabili cu u șurință între fraza și privirea
tatălui său și ceea ce sim țise după acest eveniment traumatizant cunoscut în
adolescen ță, ea a putut să -mi vorbească despre furia pe care o sim țea față de
bărba ți. A în țeles sensul geloziei ei extreme și ceea ce putea să însemne
timiditatea ei excesivă: un mod de a -și cont rola toate sentimentele violente pe
care le sim țea față de oameni. Treptat, și-a dat voie să se întâlnească cu unul,
cu doi, apoi cu trei băie ți, cu care î și exersa voluntar și conștient capacitatea de
a se sim ți dominatoare, și nu dominată. Era con știentă că-i folosea pe ace ști
băieți ca pe ni ște subiec ți ai unui experiment și că se răzbuna fără îndoială
pentru ceea ce suportase. Ea a putut în paralel să se deta șeze de părin ți, și în
special de tatăl ei, în mod concret și afectiv. Dar n -a îndrăznit nicioda tă să-i
spună cât de convinsă era că el îi frânase dezvoltarea personalită ții și îndeosebi
a feminită ții. A știut însă să -i repro șeze fără să se simtă vinovată tot ce avea pe
suflet în legătură cu certurile violente la care asistase toată copilăria și de c are
îl făcea în mare parte responsabil. Se pare că el i -a acceptat repro șurile fără să –
i dea sentimentul că face pu țin caz de ele sau că le găse ște nedrepte. Hortense
s-a sim țit atunci cuprinsă de un sentiment de libertate și a putut să
întâlnească, în sfâ rșit, un băiat pe care îl iube ște și care o iube ște.
Absenta tatălui poate perturba rela ția cu bărba ții.
Lumea filmului, dar și aceea a psihanalizei, este marcată de povestea lui
Marilyn Monroe, actri ța mitică ale cărei existen ță nefericită, haotică și sfârșit
tragic le cunoa ștem2. Această stea de cinema ar fi putut fi considerată
prototipul femeii fatale, „personaj central al sumbrelor povestiri în care
bărbatul sucombă vrăjilor unei seducătoare3 ”, la fel ca Eva, Circe, Dalila sau
Salome. Biografii lui Marilyn, dar și psihanalistul ei, accentuează faptul că ea
trăia un profund sentiment de abandon și de triste țe din cauză că nu -și

cunoscuse tatăl, ea care cântase My Heart Belong to Daddy („Inima mea îi
aparține lui tati ”). În biografia pe care i -a consa crat-o, Donald Spoto scrie:
„Vorbea despre tatăl ei mai mult decât despre oricine altcineva din copilărie ”, va
spune mai târziu unul dintre prietenii ei apropia ți. „își amintea de mama ei, dar
fără o reală emo ție. În schimb, tatăl îi lipsea teribil4 ”. „în filmul Inadapta ții, al
lui John Huston, Marilyn Monroe îl are ca partener pe celebrul Clark Gabie,
despre care ar fi spus următoarele: ” Aș fi vrut să fie tatăl meu, să -mi dea
oricâte palme la fund ar fi fost necesar, numai să mă strângă la pieptul lui și
să-mi spună că eram feti ța lui cea dragă și că mă iubea5. „Ea a dat în diferite
perioade ale vie ții ei versiuni fanteziste și contradictorii legate de numele și
personalitatea tatălui ei, care erau tot atâtea tentative de a -și inventa o filia ție.
Susan Doll , care i -a consacrat o carte, a scris: ” Chiar înainte de moartea ei, în
1962, Marilyn a completat un formular oficial în fa ța secretarei ei, care a văzut –
o pe actri ță, melancolică, mâzgălind cu amărăciune „necunoscut ” pe linia unde
scria „tatăl ” 6 „. Rela țiile pe care Marilyn le -a între ținut în via ța ei cu bărba ții
vin să confirme, dacă mai era nevoie, cât de mult rela ția dintre o fiică și tatăl ei
o poate face pe aceasta nefericită în dragoste, mai ales atunci când ea îi caută
un substitut toată via ța. Mic hel Schneider transcrie din spusele lui Marilyn: ”
Expresia mea favorită când vorbesc despre experien țele mele cu bărba ții: ei
sunt foarte rar acolo, cu mine „sau ” Am avut profesori. Oameni pe care puteam
să-i admir, dar niciunul cu care puteam să semăn. M -am sim țit mereu un
nimeni și singurul mod de a fi cineva a fost probabil să fiu altcineva. De aceea
am vrut să joc și să fiu actri ță"7.
Dacă povestea lui Marilyn comportă o dimensiune spectaculară de via ță
expusă și de parcurs extrem, cele anonime, a dou ă tinere femei despre care o
să vă vorbesc în continuare, confirmă ideea unei legături între absen ța tatălui
în copilărie și dificultatea unei rela ții ulterioare cu un bărbat.
O curiozitate insa țiabilă .
Tatăl lui Caroline a plecat când ea avea doi ani și jumătate. Și, dintr -o
dată, adaugă: „Doi ani și jumătate nu înseamnă nimic, la urma urmei ”. Vine să
mă vadă pentru că este foarte geloasă pe so țul ei. Se simte în mod constant
tentată să -l spioneze, să -l interogheze despre locul unde și-a petrecut ziua, să-i
verifice telefonul mobil etc. Mărturise ște chiar, cu ru șine, că îi scotoce ște
regulat prin buzunare. N -a găsit niciodată nici un indiciu care s -o facă să
creadă că so țul ei o în șală, că -i ascunde unele lucruri, dar gelozia o obsedează.
Se simte cupri nsă de dorin ța de a -l face să plătească pentru ceva, dar nu știe
pentru ce. Cu timpul, descoperă că datoria neplătită se referă probabil la tatăl
ei și la faptul că acesta a abandonat -o. Dar, treptat, face o altă descoperire. Ea
este din ce în ce mai convi nsă că ceea ce o determină să ac ționeze astfel trimite
la o dorin ță profundă care o uime ște până și pe ea: aceea de a descoperi
misterele virilită ții. Ea crede că nimic nu -i va potoli dorin ța de a ști ceea ce
simt, gândesc sau exprimă so țul ei și bărba ții, în general. Mărturise ște că vrea
să pătrundă misterul pe care îl reprezintă ei pentru ea. Caroline în țelege brusc
că această dorin ță are probabil legătură cu o afirma ție pe care mama ei i -o tot
repeta: „Fiii rămân cu tatăl lor și fetele cu mama. ” Această afirma ție, spune ea,
era cu siguran ță motivată de dorin ța mamei ei de a o face să accepte faptul că

ea o cre ștea singură. Dar, pentru Caroline, asta a căpătat un cu totul alt sens
și a trezit în ea o formidabilă curiozitate pentru lumea masculină, la care
absen ța tatălui a contribuit în mod deosebit.
Tatăl de suflet .
Judith face psihoterapie aparent pentru problemele de greutate care o
complexează. Este o femeie foarte tânără, care se exprimă corect, cu simplitate
și emo ție. De un an, este studentă la o facultate de arhitectură, la Paris.
Venirea în capitală a fost justificată, spune ea, de studiile pe care nu putea să
le facă în ora șul ei natal. Problema legată de greutate o are de la începutul
adolescen ței și e cauzată de accesele de bulimie, care nu r eprezintă o tulburare
serioasă de comportament alimentar, dar care au rezistat totu și la toate
regimurile pe care le -a ținut. Și, imediat, adaugă că, după părerea ei, este vorba
de ceva „psihologic ”, îi cer să -mi explice motivele pentru care crede acest lu cru.
Îmi spune arunci că părin ții ei s -au despăr țit pe când ea era copil, că nu s -a
înțeles niciodată cu adevărat bine cu mama ei, spre deosebire de tatăl vitreg cu
care este, spune ea, în rela ții bune. Are un frate mai mare care a părăsit destul
de devrem e domiciliul familial pentru a face studii în străinătate. O întreb
atunci: „ Și tatăl tău? ” Ea îmi răspunde la început că nu -l cunoa ște și că nu s -a
arătat niciodată. De și pare să fi depă șit această problemă, sunt surprins să văd
că-i curg lacrimi pe obraj i. O întreb ce i se întâmplă. Extrem de emo ționată, ea
îmi spune atunci că a venit la Paris pentru a încerca să -și găsească tatăl. Speră
într-adevăr că acesta locuie ște tot acolo, fiindcă a descoperit, în urmă cu mai
mulți ani, într -un sertar al mamei ei, o scrisoare de la tatăl său al cărei plic
avea ștampila unui arondisment parizian. Ea a întreprins în secret o anchetă
demnă de un detectiv particular și găsise deja adresa lui probabilă. A continuat
să fie foarte emo ționată în timpul acestei lungi povesti ri și a sfâr șit prin a -mi
spune: „Tatăl meu vitreg e tatăl meu, dar tatăl meu adevărat e ” tatăl meu de
suflet „. ”
Judith î și va găsi tatăl în timpul terapiei. Ea va fi decep ționată de această
întâlnire. Tatăl ei nu corespundea cu reprezentarea idealizată pe care și-o
făcuse despre el. Dar faptul că reluase legătura cu familia din partea tatălui și
mai ales cu bunicul ei o va u șura. Îi va fi greu să îndrăznească să le vorbească
despre demersul ei mamei și îndeosebi tatălui vitreg, pe care îi era teamă să
nu-l rănească. Comportamentul ei bulimic și problemele cu greutatea se vor
diminua. Și, mai ales, avea să întâlnească un băiat de care se va îndrăgosti,
ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci. Ea îmi va spune cu această
ocazie următoarele: „Nu po ți iubi mai mul ți bărba ți în acela și timp ”.
Consecin țele situa ției unui tată care nu e niciodată mul țumit.
Multe femei caută în via ța lor un om care să le iubească pentru ceea ce
sunt, care să nu le devalorizeze, care să nu le țină predici tot timpul, m ai mult
sau mai pu țin explicit, care să nu le dispre țuiască sau să le facă să se simtă în
societate ni ște ratate. Regăsim aici principalele calită ți pe care o fată le a șteaptă
de la tatăl ei. Dacă nu a găsit aceste calită ți la tatăl ei, ea riscă să caute
bărbatul ideal, cel care, în mod incon știent, în inima lor seamănă cu tatăl pe
care și l-ar fi dorit. Cu to ții putem admite că acest bărbat ideal este deosebit de
rar, mai ales atunci când trebuie să existe ca so ț. Căutarea acestui bărbat se

dovede ște așadar a fi mai mult o fantasmă decât o realitate. Pentru a fi liberă și
fericită, trebuie să accep ți că e ști imperfectă, și celălalt la fel.
O fată care n -a găsit aceste calită ți la tatăl ei poate să le caute cu
disperare la bărba ții pe care îi întâlne ște. Unul dintre paradoxurile omene ști se
referă la faptul că, tot căutând în mod con știent aceste calită ți la un bărbat,
unele femei dau, fără să vrea și fără să -și dea seama, peste bărba ți care au
până la urmă acelea și defecte ca și tatăl lor. Această situa ție este la originea
multor despăr țiri și divor țuri.
Căsătoria cu un bărbat pe care îl ocrote ști.
Se pare că femeilor le place să -i ocrotească pe bărba ți. Mult timp au fost
acuzate că le place să -l ocrotească prea mult pe so țul lor. S -a mers chiar până
acolo încât acest comportament a fost interpretat ca semn al unei legături
incon știente cu tatăl lor, fie prin nostalgia de a nu fi jucat acest rol cu el, fie
pentru a -i lăsa mereu loc bărbatului puternic pe care nici un altul nu -l va
putea înlocui vreodată. Legătura unei fiice cu tatăl ei ar putea a șadar să -i
distrugă via ța de femeie.
Dacă so țul așteaptă de la voi să -l ocroti ți, ce-i de făcut? Fie vă
exploatează și n-aveți nici un motiv să -l lăsa ți s-o facă, fie este mai slab decât
sunte ți voi. Această sit uație este mai frecventă decât se crede, având în vedere
că bărba ții își ascund această problemă în spatele unor atitudini de prestan ță
agasante. Nu vre ți să ave ți un copil drept partener, nu vre ți, așa cum s -a spus,
nici un tată ca prieten sau ca so ț, ci vreți un bărbat, și în secret vre ți un bărbat
care să aibă grijă de voi. Adeseori, femeile pe care le -am întâlnit care î și
ocroteau sau î și dominau prea mult so țul, și obosiseră din această cauză, sau
care erau foarte ambi țioase și considerau că tovară șul lor de via ță nu era
suficient de ambi țios, fuseseră lipsite de afec țiunea părin ților, și, în special, a
tatălui. Aceasta era pentru ele o modalitate incon știentă de compensare sau de
a arăta că nu au nevoie de ajutor. Dar cu ce pre ț!
Alegerea unui bărbat mai în vârstă .
Am văzut că indiferen ța unui tată o va face mereu să sufere atât de mult
pe fiică, încât uneori o rela ție chiar ostilă pare, dacă ne gândim bine,
preferabilă. Această indiferen ță îi va marca, mai mult sau pu țin puternic, via ța.
Una din „m ărcile ” adesea observate este în fond u șor de în țeles: este vorba de
dorin ța de a întâlni un bărbat mai în vârstă care va umple golul lăsat de lipsa
iubirii paterne.
Un bărbat mai în vârstă se arată adesea seducător, atent și protector.
Această situa ție aminte ște cât de multă nevoie are o fată să fie cunoscută și
recunoscută de mama ei, bineîn țeles, dar și de tată. Tinerele femei care î și
doresc să întâlnească un bărbat mai în vârstă decât ele fac de altfel singure
legătura cu dezinteresul pe care tatăl l or l-a manifestat fa ță de ele.
Relația cu tatăl nu e mereu în cauză .
Evident, doar această explica ție nu va justifica unele rela ții de cuplu
caracteristice. O femeie î și poate ocroti bărbatul sau, în mod sistematic, pe to ți
bărba ții din via ța ei datori tă, așa cum am spus mai înainte, legăturilor
particulare pe care le are cu tatăl ei. Ea va suferi din acest motiv.

Nu trebuie s -o confundăm cu alte tipuri de femei al căror caracter
competitiv și ambi țios le face să ocupe cu plăcere pozi ții dominante, fi e în
domeniul privat, fie în cel social sau profesional. Aceste femei sunt fericite și
unele cupluri se împacă foarte bine cu această situa ție. Dar există și astăzi
femei ambi țioase, în sensul pozitiv al termenului, care se plâng că so țului lor îi
lipsește ambi ția. Legăturile pe care le au aceste femei cu tatăl lor nu intră în
discu ție aici. Într -adevăr, problema lor nu se rezumă la faptul că au rămas prea
atașate de tatăl lor, ci că ele nu reu șesc să găsească un echilibru în cuplu. Ele
obosesc adesea să po arte singure greutatea tuturor responsabilită ților, de la
cele mai importante, precum educa ția copiilor sau cumpărarea unei case, la
cele mai neînsemnate dar indispensabile, cum ar fi petrecerea unui weekend
sau cumpărarea unui aspirator. Altfel spus, acel e femei nu au nimic să -și
repro șeze, cel care trebuie să -și reconsidere comportamentul este partenerul
sau so țul, prea pasiv în fa ța vieții.
O via ță pentru a -și vorbi .
Varietatea și complexitatea legăturilor dintre o fiică și tatăl ei, adăugate la
pudo area evidentă pe care această rela ție o suscită, explică în mare parte
dificultatea pe care amândoi o au în a -și vorbi deschis. Dacă e vorba aici despre
denun țarea culturii tăcerii, aceasta nu echivalează totu și cu alunecarea în
tirania transparen ței, prin expunerea intimită ții și ridicarea în slăvi a meritelor
abolirii secretului.
Fiecare fiică are secretele ei, fiecare tată are misterele lui .
Să începem cu pudoarea care marchează foarte profund rela ția tată -fiică.
Acest sentiment determină mereu, la o rice fiin ță umană, o re ținere în
exprimare, fie că este vorba de limbajul verbal ori de expresia corporală. Totu și,
între o fiică și tatăl ei, locul privilegiat pe care îl ocupă acest sentiment în raport
cu alte sentimente, care există și ele, este firesc. El trimite la ceea ce se
întâmplă în profunzimea rela ției tată -fiică, la nevoia de a găsi o distan ță
suficientă care îi face pe amândoi să se gândească la ceea ce acceptă să arate și
la ceea ce nu doresc să arate. Aceasta explică de ce toate fiicele au se cretele lor,
ceea ce e cât se poate de normal, și de ce to ți tații au misterele lor, lucru la fel
de normal.
În această rela ție, fiecare trebuie să accepte că rămâne mereu un con de
umbră în identitatea celuilalt. Este vorba mai mult decât de un filtru, este un
fel de „noapte americană ” destinată să dezvăluie, păstrând în acela și timp o
distan ță suficientă. Un tată și o fiică reprezintă, oarecum, unul pentru celălalt
o enigmă. Freud spune chiar, în legătură cu teoriile sexuale infantile, că tatăl
întruchi pează problema enigmatică prin excelen ță1. În ceea ce -l prive ște, oare
enigma pe care o reprezentau femeile l -a făcut să devină un Sherlock Holmes al
psihicului uman, determinându -l să caute fără încetare ceea ce i se părea
inaccesibil?
Așa stând lucruri le, men ținerea unei distan țe foarte mari comportă un
risc de care trebuie să fim con știenți: acela al transformării rela ției cu celălalt
într-o rela ție plină de necunoscut sau, mai grav, într -o rela ție cu un
necunoscut. Or, această transformare va avea în mod inevitabil un efect
pervers: sub influen ța unei curiozită ți trezite de ceea ce îi este inaccesibil, fiin ța

umană vrea să știe tot mai mult. Această reac ție cât se poate de naturală nu se
referă doar la rela ția tată -fiică, dar are mari șanse să se manif este în cadrul ei.
Spiritul uman este de a șa natură încât, cu cât ne este interzis accesul,
indiferent unde, cu atât dorim mai mult să intrăm. Un tată nu poate rămâne
pentru fiica lui o enigmă totală și invers, ceea ce nu înseamnă că toate secretele
și toate misterele trebuie să fie în mod sistematic dezvăluite2.
Posibilitatea de a -i vorbi propriului tată .
Am întâlnit, timp de peste douăzeci de ani, un mare număr de fete și
femei pentru care problema esen țială a existen ței era legătura cu propriul tată.
Aceste fete și femei î și iubeau mult tatăl, dar cât de mult și-ar fi dorit ca el să se
comporte altfel fa ță de ele! Să le în țeleagă mai bine, să știe să comunice mai
mult cu ele. A șa stând lucrurile, am întâlnit și tați care regretau că nu au știut
să dia logheze mai bine cu fiica lor. A șadar, nu este pierdută orice speran ță de
întâlnire, cu condi ția unor clarificări care să favorizeze o în țelegere mai bună!
Orice bărbat știe că femeilor le place să se întâlnească unele cu altele
pentru a -și povesti via ța, pentru a se amuza, pentru a se elibera, pentru a face
schimb de păreri. În absen ța bărba ților, ele nu simt nevoia să joace vreun rol,
cel de femeie, de so ție, de mamă sau de „feti ță”, nu mai au nevoie să utilizeze
strategii de seduc ție sau de apărare. Bă rbații ar plăti uneori scump ca să știe ce
își spun în acele momente. Putem să le în țelegem, căci, adeseori, vorbind
despre bărba ți și criticându -i, stabilesc legături strânse între ele. În timp ce
bărba ții se măsoară între ei, și asta din timpul școlii, f etele se adună în grupuri
mici, fondate pe cooperare, în țelegere, intimitate și secrete împărtă șite. Dar
despre ce pot ele să discute în tot acest timp ? se întreabă bărba ții. Despre
orice, ar răspunde ele; despre bucurii, deliruri, necazuri, temeri, despre
dorin țele lor, despre pove știle de familie, despre copii, dragoste, sex. Și, evident,
despre bărba ți! Când femeile se întâlnesc, totul pare mai u șor de spus: ele nu
se tem că destăinuirile lor ar putea fi subiect de batjocură sau că ar putea
suscita dispr ețul sau alimenta ni ște reglări de conturi, de și nu se spune chiar
totul și o oarecare neîncredere poate uneori să apară. Aceste schimburi între
femei au existat dintotdeauna. Poate că pur și simplu astăzi se fac într -un mod
mai deschis decât în trecut, la un prânz sau o cină între colege, fără jenă ori
culpabilitate. Un sondaj recent arăta că 62,7% dintre femei găseau „petrecerile
între fete ” haioase și regretau că nu sunt organizate mai des3.
Această nevoie de complicitate feminină se regăse ște evident și în familie.
Se în țelege de la sine că o fată va împăr ți mai mult cu mama decât cu tatăl ceea
ce ea consideră secret, feminin, intim, ofensator sau tabu. Totu și, chiar dacă
nu pe el îl alege pentru a -i face confiden țe, este dureros pentru un copil să
trăiască lângă un tată care nu vorbe ște, căruia nu i se poate vorbi și care
rămâne inaccesibil, refractar la orice discu ție. În memoria acestor fete devenite
femei, tăcerea tatălui lor rămâne o tăcere asurzitoare, și acest lucru este
important: o feti ță sau o adolescentă simte nevoia să vorbească cu tatăl ei, nu
pentru a -i împărtă și secretele ei, ci pentru a -l cunoa ște mai bine.
S-o repetăm: există o func ție pozitivă a secretului și a misterului. Fa ță de
tatăl ei, o fată trebuie să aibă grădina ei secretă, a dică să dispună de un spa țiu
în care să -și poată depozita secretele intime: este o condi ție esen țială a

dezvoltării și a independen ței ei. Secretele îi garantează o autonomie psihică și
îi afirmă libertatea personală. Singura excep ție valabilă în acest dom eniu este
cea dictată de datoria de protec ție: un tată are mereu dreptul să știe ce anume
poate să -i pună copilul în pericol – pe plan personal, social și, evident, în mod
vital. Acum, de cealaltă parte, dinspre fată, misterul pe care -l reprezintă tatăl ei
nu va fi niciodată perceput în totalitate și, de altfel, acest aspect de bizarerie îi
conferă într -o anumită măsură pozi ția de autoritate simbolică de care fiica lui
are nevoie. Astfel stând lucrurile, în țelegem mai bine că rela ția pe care o fiică o
întreține cu tatăl ei îi poate influen ța raportul ulterior cu sexul masculin.
Povestea care le une ște pe aceste două fiin țe foarte apropiate, dar a căror
identitate trebuie, în acela și timp, să fie clar diferen țiată, este, într -adevăr, cea
care se va repeta mai târziu, când această fată, devenită femeie, va întâlni al ți
bărba ți.
L.
Dorin ța de a -i vorbi propriului tată .
N-am întâlnit niciodată, în cursul consulta țiilor mele, fete sau femei care
să nu fi avut, într -un moment sau altul, dorin ța foarte puterni că de a -mi vorbi
despre tatăl lor. Procedând astfel, ele îmi dezvăluiau sentimentele pe care nu
reușiseră să i le exprime acestuia în mod direct: afec țiunea lor, mândria, furia,
decep țiile, repro șurile și, bineîn țeles, pudoarea. Amintindu -și scene din via ța de
familie, ele îmi spuneau povestea lor, pentru că nu puteau să vorbească
deschis cu el despre toate acestea. Țin să precizez că aceste confiden țe despre
tatăl lor nu mi -au fost niciodată făcute cu u șurință, nici măcar mie, care, în
calitate de terapeut , sunt, aproape prin defini ție, un interlocutor neutru și
binevoitor. O incontestabilă re ținere caracterizează modul în care femeile, tinere
sau mai pu țin tinere, vorbesc despre tatăl lor. Această re ținere este, în mod
evident, mult mai importantă atunci c ând ceea ce spun le evocă o suferin ță
profundă, bine instalată, sau le obligă să -și amintească perioade de criză gravă
– preferin ța netă pentru un alt copil, divor țul părin ților, refuzul tatălui de a
accepta alegerea lor amoroasă. Când se referă la tată, d iscursul unei femei este
întotdeauna încărcat de pasiune și emo ții; rareori este univoc, și amestecă
iubirea cu critica, tandre țea cu frustrarea, bucuria cu furia, indulgen ța cu
neînțelegerea. Complexitatea, subtilitatea și varia ția în timp sunt
caracteris ticile rela ției dintre o fată și tatăl ei.
Putem îndrăzni să facem aici o paralelă. S -a tot spus că experien ța
plăcerii feminine este o experien ță intimă, interioară, care are loc într -un spa țiu
secret, insesizabil, ceea ce face ca accesul unui bărbat la reprezentarea și la
simbolizarea ei să fie dificil. Secretele unei femei ar fi, pentru un tată, printr -un
proces de generalizare, ceea ce este adesea misterul sexualită ții feminine pentru
un bărbat? Nu am un răspuns cert, dar e sigur, în schimb, că ta ții trebuie să
aibă fa ță de fiica lor, precum bărba ții față de femei, aceea și aten ție pentru ceea
ce există în spatele lucrurilor trecute de ele sub tăcere fără a merge totu și până
la a vrea să descifreze totul. În ceea ce le prive ște, fetele trebuie să găseas că
cuvintele, reprezentările și gesturile pentru a exprima ceea ce simt și nu
îndrăznesc să spună, pentru ca tatăl lor să nu proiecteze asupra lor inten ții,
sentimente sau gânduri imaginare sau inexacte.

Aceea și emo ție, două limbaje .
Chiar dacă o fată nu trebuie să știe totul despre tatăl ei, iar un tată nu
trebuie să știe totul despre fiica lui, ei n -ar trebui totu și să fie ni ște străini unul
pentru celălalt. Cum se explică atunci această constatare dureroasă și foarte
frecventă a unei prea mari lipse de cunoa ștere reciprocă? De ce fiicele și tații
vor atât de des să știe unul despre celălalt, de ce regretă că nu pot stabili o
legătură mai profundă decât cea care există deja între ei?
Distan ța față de un tată .
Marine, 30 de ani, î și prezintă tatăl c a pe un om distant, exprimându -și
puțin emo țiile, dar incontestabil foarte ata șat de cele două fiice ale lui. Are un
caracter destul de introvertit – „ca și sora mea ”, precizează Marine. În schimb,
ea comunică bine cu mama ei, de care se simte foarte aprop iată, mult mai
apropiată decât de sora ei. Actualul ei prieten, cu care stă de doi ani, este la fel
de pu țin expansiv ca și tatăl ei. Uneori, latura lui introvertită o enervează foarte
tare; ea îi interpretează atunci tăcerea ca pe o dezaprobare, de și știe că probabil
nu este cazul. Î și dă osteneala să facă bine diferen ța între aparen țe și realitatea
adevărată, dar nu este mereu u șor, remarcă ea. Recent, i s -a plâns mamei ei de
faptul că prietenul ei este foarte închis în el, spunându -i: „Ori tata, ori el, tot
aia el ” Mama i -a spus că în țelegea fiindcă și ea, într -o perioadă, avusese
acelea și dificultă ți, după care a adăugat: „ Știi, de fapt, tatăl tău este un mare
sentimental. ” S-a dus atunci să caute un teanc de scrisori, legat cu o panglică
albă, și a scos una, cea pe care tatăl lui Marine i -o trimisese în timpul uneia
din deplasările lui în interes de serviciu. „Nu ți-am arătat niciodată
coresponden ța mea și în special această scrisoare. Ar fi trebuit poate s -o fac,
tocmai aflasem că eram însărcinată cu ti ne.” Marine a luat scrisoarea oarecum
jenată, dar a citit -o. Printre alte cuvinte de dragoste adresate so ției lui
însărcinate, tatăl ei, acel bărbat aparent rece și distant, scria: „ Știi că nu sunt
foarte expansiv, dar, după ce mi -ai dat această veste extr aordinară, am plâns
de fericire și a trebuit să scot o batistă și să-mi șterg ochii în fa ța patronului
meu care era acolo și care nu în țelegea ce mi se întâmplă. ” Marine e fericită că
a putut citi aceste rânduri care îi modifică în parte impresia pe care o are
despre tatăl ei, dar, lucidă, conchide: „A ș fi preferat totu și să fie un pic mai
extravertit uneori. Ani de zile, am avut sentimentul că am crescut lângă o
stâncă. Tatăl meu avea o for ță extraordinară, pe care o admiram, dar care mă
făcea să mă simt v inovată atunci când mă lăsam în voia emo țiilor. Trebuie să
spun că asta mi se întâmpla frecvent, mă îndrăgostesc cu u șurință.”
Mai multă receptivitate și emo ție.
În materie de psihologie, una din întrebările cele mai frecvente se referă
la dificultatea tipic masculină de a fi receptiv la emo țiile altora. Fetele au
această problemă cu tatăl lor, iar femeile, cu bărba ții în general. Asta se
întâmplă fiindcă le e prea frică de propriile emo ții? Pentru că au fost crescu ți în
ideea că, pentru a fi un bărbat adevărat, trebuie să fie mereu capabil să -și
controleze sentimentele și să nu se lase cople șit de ceea ce simte? În acela și
timp, am auzit adesea femei, chiar în situa ții de conflict violent, spunând că
fuseseră bulversate de o emo ție care, în mod brutal și neașteptat, apăruse la
tovară șul lor de via ță. Brusc, o comunicare sensibilă și emo țională devenea

posibilă în ochii lor și din nou totul li se părea mai u șor, chiar și viața de cuplu!
La fel se întâmplă cu fetele. Sensibilitatea, cel mai adesea ascunsă, a tatălui lor
le emo ționează când ea se lasă văzută.
În ceea ce -i prive ște, bărba ții, în general, și tații, în special, acceptă cu
dificultate înclina ția pe care o au femeile, și mai ales fiicele lor, de a -și exprima
emoțiile negative, anxietatea și tristețea. Lamenta țiile pe care ele le preferă în
acest gen de situa ții li se par lipsite de interes: e mai bine, după ei, să încerce
să caute un mijloc de a scăpa de aceste afecte dureroase, chiar dacă acest
mijloc este, obiectiv vorbind, nepotrivit. Câte fe mei nu s -au plâns în fa ța mea de
această lipsă de în țelegere, de această dificultate de comunicare, tipic
masculină! Ta ții nu î și imaginează cât de sus ținută s -ar sim ți fiica lor, atunci
când este nelini ștită, dacă ei i -ar da sentimentul că o în țeleg și că o ascultă,
fără să cadă totu și într -o gândire morbidă. Ei nu prea bănuiesc cât de multă
nevoie ar avea fiica lor să le vorbească, atunci când este deprimată. În loc de
asta, de cele mai multe ori, ei încep să -i repro șeze fie talentul ei de a dramatiza
și lipsa sim țului realită ții, fie plăcerea de a se abandona sau nemul țumirea ei
cronică. Criticile nu fac atunci decât să sporească starea de inconfort, vinovă ția
sau ru șinea pe care ea le încearcă deja. Din fericire, importan ța acordată astăzi
egalită ții sex elor este pe cale de a schimba modul în care ta ții își văd fiica și cel
în care fiicele î și văd tatăl. Dreptul la diferen ță, inclusiv la diferen ța emo țională,
își croie ște drum.
Ceea ce evităm să spunem între o fiică și tatăl ei, unul dintre primele
lucruri trecute sub tăcere, dacă nu cumva primul, este atrac ția care se exercită
între ei. În adolescen ță, dar și după, fiicele simt, fără să și-o explice, o
indispozi ție provocată de o oarecare tulburare. Este adevărat că nici un bărbat,
nici chiar un tată, n u este total insensibil la farmecele feminită ții, chiar dacă
seduc ția umană are multiple fa țete și nu se rezumă, nici pe departe, la seduc ția
sexuală. Fără îndoială, una dintie nemul țumirile cele mai frecvente ale fiicelor,
aceea de a se sim ți permanent co ntrolate de tatăl lor, este legată de această
ambiguitate rela țională. Să luăm cazul lui Agnés, 29 de ani, care î și părăse ște
soțul pentru un alt bărbat de care s -a îndrăgostit. O nelini ștește gândul că
trebuie să le vorbească părin ților ei despre aceasta, dar din motive diferite, îi
este teamă de îngrijorarea mamei ei, de lipsa de în țelegere, de frica zilei de
mâine, de frica ei de insecuritate, în privin ța tatălui, ea se teme, înainte de
toate, de faptul că o va judeca, de decep ția lui, chiar dacă crede c ă el îi va
înțelege mai bine decizia. În plus, ținând cont de dificultă țile financiare pe care
riscă să le aibă, ea are nevoie de asigurarea că va primi ajutorul lui material.
Luându -și inima în din ți, ea îi spune a șadar ce i se întâmplă și îi cere sprijin ul.
Reacția tatălui este cea anticipată, cu o singură excep ție: el o asigură că poate
conta pe el, dar în acela și timp îi propune să vină să locuiască în blocul lor,
unde mai au un mic apartament neocupat. Reac ția lui Agnés ar putea
surprinde, căci ea decl ină oferta tatălui. Ea se explică astfel: ideea de a se sim ți,
prin această apropiere, din nou sub controlul tatălui este insuportabilă; a
suferit mult în trecut din această cauză.
Dincolo de cazurile particulare și de rela țiile personale ale fiecăreia, fiicele
resimt adesea dureros acest control patern. De ce ta ții au, a șadar, această

profundă nevoie de a -și controla fiicele? Răspunsurile sunt probabil numeroase
și, de altfel, nu se exclud. Pentru început, să spunem că, fie că vrea, fie că nu,
un tată no rmal se simte responsabil pentru experien țele neplăcute sau
periculoase pe care le -ar putea cuno ște fiica lui: el „pune atunci în aplicare ”
datoria de a o proteja, cu care se simte învestit. Pe de altă parte, autoritatea
patriahală rămâne puternică în cult ura noastră, chiar dacă ea nu este în mod
oficial recunoscută, în fine, pot fi evocate și alte motive mai pu țin manifeste.
Sunt ta ții stăpâni ți în mod incon știent de o îndoială existen țială, aceea de a nu
fi niciodată siguri de paternitatea lor? Atitudinea față de fiica lor nu se traduce
cumva printr -o lipsă de încredere în „feminin ” – feminin pe care fiica lor îl
întruchipează în mod special? Antropologul Françoise Héritier a subliniat pe
bună dreptate faptul că orice defini ție a „femininului ” este formula tă în termeni
negativi – „femeia nu este. ”, „femeia nu are. ” etc.: ea vede în aceasta nu atât „o
disfunc ție a femininului (fragilitate, talie mai mică, handicapul sarcinii și al
alăptării) ”, cât expresia unei „voin țe de control ” din partea celor care nu di spun
de puterea procreării4. Explica ția psihanalitică propusă de Jean Cournut
merge și mai departe, căci el afirmă: „Nevoia bărba ților de a controla
fecunditatea femeilor nu este decât un indiciu suplimentar al fricii profunde pe
care o au fa ță de femei, f rică fa ță de ceea ce nu în țeleg, de ceea ce nu reu șesc
să. Conceapă în func ționarea erotico -maternă5. ”
Fiecare este liber să adere total la aceste interpretări sau să nu le adopte.
Totuși, dacă ne întoarcem la povestea lui Agnes, motiva ția incon știentă a unui
tată care îi spune fiicei lui: „Vino mai aproape de mine ca să pot controla mai
ușor ceea ce faci ” este cu atât mai edificatoare cu cât Agnes î și părăse ște soțul
pentru un alt bărbat, de care este îndrăgostită, dar cu care este și însărcinată.
Dacă n evoia pe care o resimte acest tată de a -și controla fiica rezultă evident
dintr-o grijă lăudabilă și conștientă de a o proteja, el n -ar avea și o altă
motiva ție mai pu țin clară, aceea de a controla ceea ce el nu are: puterea de a
procrea?
Dificultatea di alogului .
Dificultatea dialogului contemporan între ta ți și fiice este confirmată de
toate studiile pe acest subiect. Această dificultate cre ște pe măsură ce fata se
măre ște. „Nu mă în țelegea. ”, „Nu avea niciodată timp ”, „Aveam centre de interes
mult pre a diferite. ”, „Era gelos pe prietenii mei! ”: iată afirma țiile pe care le aud
adesea atunci când femeile î și evocă adolescen ța. Într -adevăr, începând de la
această vârstă, ele con știentizează lipsa de comunicare cu tatăl lor și o critică.
Oare pentru că au devenit între timp mai independente, pentru că au o privire
mai lucidă asupra rela țiilor umane sau pentru că ele însele se jenează să -i
vorbească tatălui lor, prin „încărcarea ” lor cu propriile lor dificultă ți? Oricum ar
fi, în condi țiile imposibilită ții dialogului, adolescentele î și păstrează problemele
pentru ele. Câteodată, con știenți că ceva nu merge, ta ții încearcă să le oblige să
vorbească, le interoghează cu brutalitate și stângăcie despre ceea ce le
preocupă. Cum nu ob țin nici un răspuns, trag concl uzia că fiica lor opune
rezisten ță sau că le este ostilă, ceea ce îi agasează, a șa că nu mai insistă. Ca
reacție, adolescenta se închide în ea însă și, sim țindu-se și mai neîn țeleasă.
Așadar, se formează un cerc vicios.

Totuși, și țin să o afirm aici sus și tare, trebuie să încetăm să credem că
un dialog între fiice și tați ar fi imposibil și să recunoa ștem dificultatea unui
astfel de demers pentru a o depă și cu bine. Între o fată și tatăl ei, adevăratul
obstacol în calea dialogului este faptul că unul pro iectează asupra celuilalt
propriile sentimente sau gânduri fără a considera necesar să le verifice
autenticitatea. Nu trebuie neapărat să știi totul despre celălalt pentru a -l iubi,
dar nici nu se poate să blochezi orice comunicare. Asta este adevărat pent ru
fete în rela țiile cu tatăl lor, dar și pentru ta ți în rela ția cu fiica lor.
De ce ta ților le e frică de fiica lor .
Există frica pe care o încearcă unii bărba ți în anumite circumstan țe față
de o anumită femeie și există frica funciară pe care o simt toți bărba ții față de
femei, fa ță de „femeie ”, adică acea parte obscură a celuilalt. Despre această
frică de feminin am de gând să vă vorbesc aici, amintind cuvintele lui
Zarathustra, care, întâlnind o femeie bătrână, îi spune: „Totul în femeie este o
enigmă”.
Frica de partea feminină în mod semnificativ, majorită ții bărba ților, chiar
și astăzi, nu le place să se simtă în pozi ție de mamă sau de so ție, adică, potrivit
stereotipurilor care încă mai circulă, în pozi ție pasivă și masochistă. Ceea ce
caută ei în mod spontan este o pozi ție masculină falică, activă și chiar pu țin
sadică. Femeile o știu bine și, în mod inteligent, știu să se împace cu această
trăsătură pentru a ob ține cel mai mare beneficiu, dar, pentru aceasta, este
nevoie de experien ță, iar o fe tiță sau o fată nu o capătă decât progresiv.
Motivele pentru care bărba ții refuză, mai mult sau mai pu țin con știent și,
mai ales, mai mult sau mai pu țin explicit, femininul apar țin mai multor
registre. Explica ția cea mai des avansată este aceea că ei res ping partea
feminină pe care o simt în ei. În această parte feminină mai există încă, pentru
prea mul ți dintre ei, ideea de pasivitate și de masochism, care nu sunt totu și,
în nici un fel, atribute ale femeii. Mai serios vorbind, pentru a defini
specificit ățile feminine, ne orientăm acum mai mult spre expresia emo țiilor,
capacitatea de dialog și de ascultare, precum și exerci țiul rela țiilor umane, mai
deschis spre în țelegere și negociere decât spre ierarhizare, încercarea de
domina ție sau rivalitatea manife stă. Altfel spus, bărba ților care î și exprimă
emoțiile și care cad la învoială cu ceilal ți în loc să le impună punctul lor de
vedere le -ar fi teamă că nu se simt destul de bărba ți și că vor fi aspira ți de
lumea feminină.
Un alt motiv frecvent invocat pen tru a dovedi frica sim țită în fa ța a ceea
ce ține de feminin: nevoia bărba ților, și mai ales a ta ților, de a -și controla frica
de incest sau, în sens mai larg, de violen ță sexuală. În 1912, în ale sale
Contribu ții la psihologia vie ții amoroase, Freud a ava nsat concluzia conform
căreia, pentru ca un bărbat să ac -ceadă la o via ță fericită și liberă, el trebuie să
fi „surmon -tat respectul pentru femeie ” și să se fi „familiarizat cu reprezentarea
incestului cu mama sau cu sora ”. Regăsim aici una din tezele favo rite ale
părintelui psihanalizei, și anume că, la toate fiin țele umane, via ța amoroasă
„originară ” este blocată în beneficiul dezvoltării umanită ții și a civiliza ției.
Pentru Freud, această piedică nu trebuie să fie negată, ci recunoscută și
acceptată, pen tru a fi depă șită. Dacă urmăm această teză, ta ții ar trebui deci să

accepte că au în ei, într -un moment sau altul, fantasme incestuoase cu fiica
lor, pentru a nu le traduce, în primul rând, în act, dar și pentru a nu le refula
în mod excesiv. Dacă le reful ează în exces, ei vor plăti, într -adevăr, un pre ț
mare: o frică nemăsurată de fantasma lor, asociată cu o nevoie de control
imperioasă.
Nu vreau ca fata mea să fie o târfă"
Anne, în vârstă de 14 ani, vine înso țită de tatăl ei. Ea trece printr -o criză
puternică manifestată prin temeri, refuzul de a merge la școală și furie
exagerată. În plus, de ceva timp, este impulsivă și agresivă cu cei doi fra ți mai
mici. Părin ții au încercat să o în țeleagă și au emis mai multe ipoteze, pe care ea
le-a respins una du pă alta. Într -o seară, întorcându -se de la serviciu, tatăl ei se
plânge de o colaboratoare, și Anne începe să -l agreseze verbal în mod violent,
acuzându -l că este ca to ți ceilal ți, un „nemernic ”. Apoi, începe să plângă,
simțindu-se, fără îndoială, vinovată . Eliberarea de acest preaplin sufletesc o
face să le explice pentru prima oară părin ților ei motivele suferin ței ei. Ea le
poveste ște așadar că s -a îndrăgostit nebune ște de un băiat cu doi ani mai mare
decât ea și că el s -a purtat urât cu ea. După ce a fă cut-o să creadă că era la fel
de îndrăgostit, el a părăsit -o brusc pentru altă fată. Era pentru prima dată că
se îndrăgostea; de fapt, este și acum. Ea știe că această situa ție e departe de a
fi ieșită din comun, dar, pentru ea, această primă decep ție sent imentală este o
dramă.
Contrar a ceea ce se întâmplă adeseori, discu ția cu părin ții ei n -o
liniștește pe această adolescentă, și așa se face că a venit la mine împreună cu
tatăl ei. Anne îmi explică destul de calmă că nu reu șește să-l uite pe acest
băiat , că se gânde ște la el fără încetare și că nu va putea să mai suporte mult
timp această situa ție. Această afirma ție mă face să mă tem de un gest violent
din partea ei, fie împotriva propriei persoane, fie împotriva rivalei ei, și îi dau de
înțeles tatălui că îi împărtă șesc îngrijorarea. Or, iată că acest bărbat îmi spune
că nu de aceasta îi e frică cel mai mult și îmi adaugă în prezen ța fiicei lui: „ Știți,
am vrut ca fiica mea să vină la dumneavoastră mai ales fiindcă nu vreau să
ajungă o târfă. De asta mi -e frică mie! ” Sunt extrem de surprins, aproape șocat,
de acest comentariu total nepotrivit. În timp ce această adolescentă trăie ște
primele ei emo ții amoroase, și încă într -un mod deosebit de intens, tatăl ei vede
această explozie de sentimente ca pe o ame nințare, ceea ce spune multe, fără
ca el s -o știe, despre modul în care vede femeile, sexualitatea lor și despre
pericolul pe care ele, inclusiv propria lui fiică, îl reprezintă pentru el.
Prin natura lucrurilor, o fiică este diferită de tatăl ei .
Frica poate fi un factor de valorizare a celuilalt, dar și un factor de
respingere, iar bărba ții ar putea, din acest motiv, să aibă tendin ța să valorizeze
femeile și să încerce, în acela și timp, să le domine. În fa ța fiicei lor, ta ții au, de
asemenea, o dublă tendin ță. În ochii lor, ele sunt produsul genelor lor, dar, și
acest lucru este vizibil, ele posedă, fără nici o îndoială, și genele mamelor lor:
acest împrumut le readuce la feminin și, mai ales, la diferen ța sexelor.
Orice diferen ță are o func ție: ea e ste utilă, căci permite separarea, dar
aruncă în aer în acela și timp certitudinile, mai ales atunci când este
ireductibilă6. Raportarea la diferen ță, pe care orice întâlnire cu Celălalt o

actualizează, este revelatoare pentru ceea ce este fiin ța umană, la bine și la rău.
Și reac ția declan șată riscă să fie cu atât mai puternică, cu cât această diferen ță
este pluralistă și prive ște în acela și timp sexul, vârsta, genera ția și statutul.
Pentru un tată, în mod incontestabil, fiica lui este cea care cristalizează acest
ansamblu de diferen țe, chiar dacă ea este și o prelungire a lui însu și.
În plus, se știe că, la fiin ța umană există mereu în prezent o parte a
trecutului, ceva care este de ordinul repeti ției. Chiar dacă via ța este o carte ale
cărei prime capitole ne rămân celor mai mul ți dintre noi ne rămân
necunoscute, crescând, cu to ții dorim să regăsim timpul pierdut, să gustăm din
agreabilele reîntâlniri cu copilul care am fost, care ne -ar fi plăcut să fim sau
care am crezut că am fost. Fiecare dintre noi î și fabrică astfel amintirile și
nostalgiile lui. Când un tată î și prive ște fiul, prin cuvintele pe care el însu și le-a
pronun țat atunci când era mic, prin gusturile care au fost și ale lui la un
moment dat, prin comentariile pe care le -a auzit la propriii lui părin ți – „Cum
seamănă cu tine! Parcă e ști tu, la vârsta lui. ” – el replonjează, gra ție imagina ției
și memoriei lui, în propria copilărie. O fată, în schimb, în ciuda tuturor
asemănărilor fizice sau a unor trăsături de caracter comune, rămâne mereu
pentru tatăl ei ceea ce el n -a fost niciodată. Când acest gând nu -i mai dă pace,
el poate chiar să justifice o apreciere negativă de tipul: „în orice caz, n -o s-o
înțeleg niciodată; este o fată! ”
De ce fetelor le e frică de tatăl lor în ceea ce le prive ște, fetele, încă din
copilărie, se confruntă cu masculinul întruchipat de băie ței, eventualii fra ți și,
evident, tatăl lor. Ele trebuie foarte devreme să interac -ționeze cu aceste fiin țe
cam ciudate, care vor mereu să aibă mai mult și să facă mai mult, și înva ță
repede să țină sub control această rivalitate, să o dejoace, să o deformeze
utilizând strategii care îi descumpănesc sau îi îndepărtează pe băie ți. Dacă ele
percep în mod intuitiv că tatăl lor apar ține acestei lumi a masculinului căreia
ele îi sunt străin e, ele simt în acela și timp că acest tată e tatăl lor și își doresc
ca el să nu le provoace frică prin latura lui prea virilă.
Tatăl meu, acest străin .
Nu vom face decât să amintim aici cele două cauze majore ale fricii de
tată: am vorbit deja destul d espre ele în paginile acestei căr ți. Există, pe de o
parte, acest statut care îi este dat de societate sau de so ția lui – un tată trebuie
să ocupe o pozi ție simbolică de autoritate, trebuie să fie garantul limitelor
împotriva excesului .
— Și, bineîn țeles, faptul că el reprezintă masculinul în ceea ce are el
străin, diferit, uneori penibil, dacă e să le dăm crezare feti țelor de pe băncile
școlii și, mai târziu, adolescentelor și femeilor, pe care latura revendicativă și
bătăioasă a bărba ților le poate de -a dreptul exaspera. A șa stând lucrurile, este
important să subliniem aici că este primordial ca o fiică să poată depă și această
frică de masculin, pentru a evita, mai târziu, o inhibi ție excesivă în via ță sau,
dimpotrivă, un spirit de răzbunare îndreptat îm potriva tuturor bărba ților, care
duce la epuizare sau la frustrare.
Să învă țăm să ne cunoa ștem.
O fiică are nevoie să -și cunoască tatăl; n -are nevoie să știe tot, n -are
nevoie ca toate zonele de umbră să fie luminate, dar incontestabil ea î și dore ște

foarte tare, într -un moment sau altul din via ța ei, să existe între ei un schimb
de cuvinte, să -și exprime recuno ștința. Să reluăm povestea pasionantă a
actriței Jane Fonda și a tatălui ei, Henri Fonda. Via ța bate filmul, ca prin
magie, și actri ța s-a trezi t într -o bună zi că joacă alături de tatăl ei într -un film
intitulat Casa de lângă lac, care poveste ște dificultă țile de comunicare dintre un
tată, Norman, care este pu țin comunicativ, și fiica lui, Chelsea, care e furioasă
pe el.
Cine trebuie să facă pr imul pas într -o asemenea situa ție? În film, mama
lui Chelsea o face să în țeleagă pe fiica ei că, la un moment dat, copilul este cel
care trebuie să meargă spre părinte: „Uneori trebuie să -l prive ști pe celălalt
foarte atent și să-ți aminte ști că face tot c e-i stă în putin ță.” Să vedem acum ce –
i spune Chelsea tatălui ei, Norman:
— Trebuie să -ți vorbesc, tată.
— A, ai o problemă? Întreabă el pe un ton condescendent.
— Cred că. Dacă am încerca să ne purtăm normal unul cu celălalt.
— Normal? Adică? Răsp unde Norman sec.
— Ca un tată și o fiică. Știi bine.
— Ți-e frică de. Ce am scris în testament, nu? Nu -ți face griji, ți-am lăsat
tot, în afară de corpul meu.
— Nu vreau nimic. E drept că. Ai zice că suntem furio și unul pe altul
dintotdeauna.
— N-am avut niciodată această impresie. Credeam doar că nu ne iubim
prea mult.
— Vreau să fiu prietena ta, spuse ea punând mâna pe bra țul lui
Norman."
Jane Fonda poveste ște că, de fiecare dată când citea scenariul, atunci
când ajungea la acest pasaj sim țea lacrimile inundându -i fața: „Mergeam în
fața camerei să -i spun tatălui meu lucruri pe care nu putusem să i le spun
niciodată în via ța reală. ”
Câte femei, după ce trăiseră momente deosebit de dificile în rela ția pe
care o avuseseră cu tatăl lor, doresc să -i vorbească deschis, sincer – într-un
cuvânt să facă pace! Pentru a găsi calea împăcării, nu există o formulă unică;
asta va depinde de caracter, de situa ție, de cei din anturaj care sus țin acest
demers etc. Să vorbe ști direct cu el, dacă este accesibil, să-i scrii, căci scriitura
ține în acela și timp la distan ță, circumscrie sentimentele și face posibilă cu mai
multă u șurință exprimarea lor sinceră. Este, de asemenea, posibil să iei o
persoană apropiată ca mesager. Toate modalită țile sunt bune pentru a te
apropia de un tată. O fiică poate să -și amelioreze rela ția cu tatăl ei având
curajul să meargă către el, să -i ofere propria lectură a pove știi ei, a a șteptărilor
și decep țiilor pe care le -a interiorizat fără să le poată exprima. La rândul lui,
tatăl trebu ie să fie pregătit ca acest pas să fie făcut către el. Dacă acceptă,
amândoi, și fiica, și tatăl, se vor sim ți ușurați. Nu vor fi șterse automat toate
neînțelegerile, dar drumul reconcilierii va fi deschis.
A se în țelege mai bine, a se cunoa ște mai bine, a comunica mai bine .
Drumul referitor la fiice și tați, pe care v -am propus să -l parcurgem, a
permis explorarea, din copilărie până la vârsta adultă, a rela țiilor care îi fac

fericiți, dar și a celor care îi fac neferici ți. Acest drum a permis totodată
înțelegerea insatisfac ției provocate de o comunicare insuficientă, dar și a
motivelor secretelor reciproce. Acest parcurs are, în mod evident, ca obiectiv o
mai bună comunicare între fiice și tați. Singurul mod de a comunica bine este
de a avea încredere și de a accepta că celălalt nu gânde ște neapărat ca tine.
Psihologul Louis Parez supervizează de mai mul ți ani a șa-numitele „ateliere
tată-fiică”. El se bazează pe ideea că a fi tată, în ziua de azi, este, înainte de
toate, o poveste de suflet. Consulta țiile pe care le fac de mai bine de treizeci de
ani, reunind un tată și fiica lui, nu îmi confirmă decât par țial acest punct de
vedere. De ce?
Desigur, este mereu interesant și benefic pentru o fiică să observe în mod
explicit, chiar dacă ea o știe implicit, că tatăl ei î și poate manifesta, ca și mama
ei, tandre țea și emo țiile și că o face într -un alt registru decât cel clasic, al
autorită ții și al legii. Dar nu trebuie totu și ca tatăl să fie prea fuzionai, să joace
rol de amic. Multe fiice. Și mame se plâng astăzi de acest lucru, mai ales în
situa țiile de custodie alternativă. Ta ții și mamele sunt egali, dar nu simetrici.
Tatăl poate la fel de bine să -și exprime tandre țea și să-și manifeste emo țiile ca
și mama. Dar în cuplu trebuie să existe o în țelegere, și nu o competi ție pentru a
câștiga afec țiunea copilului. Acest lucru e cu atât mai important cu cât de la
emoții și afec țiune se poate aluneca u șor spre problema sensibilită ții și chiar a
sexualită ții. Or, fiecare este gata să răspundă că rela ția tată -fiică trebuie la
acest nivel să fie lipsită de o ambiguitate oricând posibilă. Fantasma incestului
și a violen ței pe care acesta o con ține reprezintă mereu un risc prezent în
mintea fiecăruia. Dificultatea e că, în via ță, când ne gândim la ambiguitate, ne
gândim în mod firesc doar la ambiguitatea senzuală ori sexuală. Ne gândim mai
puțin spontan la ambiguitatea sentimentelor pe care o presupune orice rela ție
umană. Acest lucru este mai ales adevărat în domeniul sentimentelor pe care le
conține orice rela ție tată -fiică: ambiguitate a emo țiilor, a interesului personal, a
locului ocupat de fiecare, a rivalită ții, a complicită ții, a locului acordat celui de –
al treilea protagonist (în acest caz, a locului acordat mamei). Celebrei afirma ții a
cardinalului de Retz: „Nu i eși din ambiguitate decât în detrimentul tău ”, i-aș
substitui, în privin ța rela țiilor tată -fiică, o alta: „Nu negi o ambiguitate oricând
posibilă decât în detrimentul autenticită ții comunicării. ” Dacă un tată știe că
relația cu fiica lui este pentru ea mai complexă decât crede el, iar dacă fata nu
este con știentă de aceasta, acest lucru facilitează în mod paradoxal
comunicarea. Este vorba, a șadar, atât pentru unul, cât și pentru celălalt, să
dezvolte o comprehensiune și o cunoa ștere reciproce, asociind sent imentele cu
cunoa șterea mizelor lor.
Cum să -ți înțelegi fiica .
Unui tată nu -i este deloc u șor să -și înțeleagă bine fiica, aceasta trebuie s –
o știe. Totu și, unele stângăcii și unele gre șeli sunt atât de des denun țate, încât
trebuie să fie posibilă antic iparea lor!
Să nu gânde ști în locul ei .
O fată nu a șteaptă de la tatăl său să gândească în locul ei, ci să -i pese de
ea, să o în țeleagă, iar pentru aceasta, să -și facă timp s -o asculte la orice vârstă
din via ța ei.

Când e mică, î și dore ște ca el să f ie interesat de jocurile ei, să cunoască
numele profesoarei ei, să știe ce vârstă are exact, să -i accepte timiditatea sau
furiile fără să o lase pradă emo țiilor. La începutul adolescen ței, își dore ște ca el
să admită că are o prietenă bună, căreia îi spune totul, că aceasta este ceva
„specific fetelor ”, dar ceva normal, și că este primordial să poată vorbi cu ea la
telefon cel pu țin o oră de zi. Ceva mai târziu, când devine adolescentă, a șteaptă
de la tatăl ei ca el să în țeleagă că vrea să placă și că trăie ște, ca și prietenele ei,
sub dictatura unor canoane ale frumuse ții, ceea ce explică lamentările
obsesiónale privind „silueta ” sau timpul petrecut în baie! Tânără femeie, ea
așteaptă ca el să aibă încredere în alegerile ei amoroase sau să -i spună ce crede
despre aceasta fără să o judece. Mai târziu, o fiică a șteaptă de la tatăl ei să nu -i
țină lec ții despre modul în care î și educă copiii, ci s -o sprijine ascultând -o cu
atenție când vorbe ște de preocupările ei de mamă.
Să-i acorzi aceea și aten ție ca unui f iu.
Fetelor le place să fie tratate ca ni ște fiice, am spus -o de mai multe ori în
această carte, dar ele vor, de asemenea, în privin ța conduitei vie ții lor, să poată
beneficia de aceea și susținere și de acelea și încurajări paterne ca și fiii. De
acum îna inte, ele nutresc acelea și dorin țe de reu șită școlară sau profesională
ca și băie ții: dacă, acasă și pe un plan afectiv, ele țin la diferen țe, în schimb, în
clasă, la studii sau în via ța profesională, ele revendică pe drept cuvânt
egalitatea. Un tată trebu ie să în țeleagă această dorin ță legitimă dacă vrea să -i
poată da fiicei lui ceea ce ea a șteaptă de la el. Din acest punct de vedere, unii
bărba ți mai au mult de lucru pentru a -și schimba optica. Foarte des încă, ta ții
nu cred în competen țele fiicei lor pen tru că este fată. Totu și, evoluăm într -o
societate de servicii care privilegiază valori feminine precum limbajul,
concilierea, parteneriatul sau sensibilitatea. Aceasta este adevărat în domeniul
culturii și al educa ției, dar și în câmpul economic. Un tată trebuie să aibă
aceea și dorin ță de reu șită socială pentru fiica sa ca pentru fiul său.
Să-i înțelegi comportamentul cotidian .
O fată are gusturi, interese și o anumită modalitate de a le exprima care
fac dovada feminită ții ei și care o apropie mai mult de mamă. Aceste
specificită ți feminine seduc un tată, dar pot și să-l agaseze. O feti ță poate avea
chef să -i arate tatălui ei noii pantofi pe care i -a cumpărat mama și îl deranjează
în timp ce acesta cite ște ziarul. Mai târziu, ea poate avea chef să se ui te la un
serial siropos, în timp ce e un meci de fotbal la televizor. O adolescentă îmi
povestea într -o zi că ea nu în țelege absolut deloc de ce se enervează tatăl ei
atunci când o vede sunând -o în fiecare zi pe mama ei la serviciu doar pentru
simpla plăce re de a sporovăi; el nu în țelegea nici de ce, seara, ele î și petreceau
ore întregi pe internet, pe site -u-rile de vânzare prin coresponden ță pentru a
face afaceri bune, adică o pereche de pantofi de cincisprezece euro sau ultimul
tricou din „topul tendin țelor”. „în schimb, conchidea această tânără cu un strop
de amărăciune, el nu găse ște nimic de spus atunci când eu sunt cea care pun
tacâmurile, strâng masa, o ajut pe mama să aranjeze vesela. Și, când îi atrag
atenția că ar putea să ne ajute, el nu răspunde .”
Această mărturisire con ține cele două plângeri principale ale fiicelor cu
privire la comportamentul tatălui lor în via ța cotidiană: lipsa de respect pentru

unele din preocupările lor considerate prea pu țin „serioase ” – hainele, look -ul,
vedetele sau s tările de suflet ale colegelor, de exemplu – și slaba participare la
treburile casnice; trebuie să spunem că, dacă în treizeci de ani bărba ții au
realizat progrese importante, mai rămâne mult de făcut în acest domeniu. O
fată care are fra ți va ține în mod deosebit la ideea ca regulile colective să se
aplice tuturor copiilor și ca tatăl ei să nu dea dovadă de mai multă indulgen ță
pentru fiul lui care î și lasă lucrurile aruncate prin baie sau care uită să -și facă
curat în cameră. În ochii ei, bunele maniere, polite țea și simțul responsabilită ții
sunt calită ți pe care trebuie să le aibă to ți copiii, nu doar fetele.
Să-i înțelegi emo țiile.
Celălalt mare of al fiicelor se referă la domeniul emo țional și afectiv.
Multe dintre ele se plâng că nu pot aborda cu t atăl lor probleme personale
legate de sentimente. Totu și, rolul major al emo țiilor a fost recunoscut științific,
nu doar în creativitate, dar și în anticipare și inteligen ță. Majoritatea ta ților de
astăzi nu sunt din fericire la fel de introverti ți ca prop riii lor ta ți, dar ideea
potrivit căreia exprimarea emo țiilor pap un semn de slăbiciune continuă să
dicteze comportamentul anumitor bărba ți, care, dintr -o dată, se trezesc
descumpăni ți sau jena ți în fa ța manifestărilor emo ționale ale fiicei lor: în
general , ei îi lasă mamei grija de a le face fa ță. Christelle, 14 ani, poate să o
dovedească: „Tatăl meu nu suportă să mă vadă plângând; el pleacă, părăse ște
încăperea fără să spună un cuvânt! Ai zice că nu acceptă ca eu să mă pot
exprima în acest fel. Or, mie îm i face bine să plâng; am nevoie de asta, a șa cum
am nevoie să râd cu prietenele mele! ”
Fiicele și tații nu vorbesc exact aceea și limbă, pentru că, dincolo de
diferen ța de vârstă, există diferen ța de cultură afectivă care îi separă. Această
diferen ță este , în esen ță, o diferen ță de expresie. Ar fi ridicol să gândim că ta ții
și fiicele nu pot împărtă și acelea și emo ții; bucuria, furia, angoasa sau triste țea
nu sunt privilegiul unui sex. În schimb, ta ții și fiicele trebuie să știe că cele
două sexe nu -și expr imă emo țiile și, în special, emo țiile dureroase în acela și fel.
În cazul unui divor ț, de exemplu, o fată î și va exprima teama de a fi abandonată
prin triste țe sau lacrimi, care îl vor pune de altfel în încurcătură pe tatăl ei, cu
atât mai mult cu cât el se simte în general vinovat. Un băiat î și va exprima
această teamă diferit, devenind agresiv la școală sau închizându -se în el însu și.
Triste țea este o altă emo ție mai u șor de exprimat pentru o fată decât pentru un
băiat. Un tată care î și vede fata plângând va fi emo ționat de lacrimile ei și se va
simți vinovat: și totu și, prima lui mi șcare va fi să afi șeze o indiferen ță aparentă
sau să spună vorbe dure. Să te identifici cu sentimentul celuilalt, chiar dacă
acesta îl exprimă altfel, î ți permite să ie și din mu lte impasuri. Să în țelegi cum
fiecare fiin ță umai ^e comunică ceea ce simte și să cuno ști diferen țele inerente
fiecărui sex este esen țial pentru o mai bună convie țuire. Chiar și astăzi, un tată
poate să nu în țeleagă exact ceea ce simte fiica lui: emo țiile pe care le încearcă îi
apropie, dar experien ța intimă pe care o au și mai ales modalită țile de
exprimare pe care le adoptă îi îndepărtează. Totu și, un tată este în măsură să
se pună în locul fiicei lui și să-i perceapă emo țiile și reac țiile: dacă face efor tul
să le decodeze, el va fi capabil de identificare și empatie. Este ceea ce fiica lui
așteaptă de la el.

Să ai încredere în ea .
O fată are nevoie ca tatăl ei să aibă încredere în ea, tot a șa cum un tată
are nevoie ca fiica lui să aibă încredere în el . Nu numai că încrederea umană se
transmite, dar ea reprezintă un sistem care func ționează în oglindă. Mai mult
decât responsabilită țile pe care i le lasă în gestionarea vie ții ei și activită țile
cotidiene, este important ca un tată să pună în discu ție cu fiica lui „teme
serioase ”, de suflet, precum sentimentele pe care le trăie ște sau valorile pe care
le apără.
Când fiica lui este încă copil, școlaritatea reprezintă un excelent domeniu
de aplica ție. O aten ție, ba chiar o supraveghere extremă a activită ții ei și a
notelor pe care le ia, va fi contraproductivă atât pe plan școlar, cât și pentru
dobândirea stimei de sine. Uităm prea des că reu șita se construie ște pe
încrederea în sine. Cu cât ai mai pu țină încredere într -un copil, cu atât lui îi
lipsește înc rederea în el și ajunge chiar să nu mai aibă încredere pur și simplu,
mai ales în ceilal ți și în părin ții lui. Ceea ce am scris în legătură cu rela țiile
mamă -fiică este la fel de adevărat pentru rela țiile tată -fiică. Primesc părin ți –
din ce în ce mai des tați – a căror fiică î și vede rezultatele școlare devenind
foarte slabe în cursul anului. Îngrijorarea părin ților, cea care îi aduce la
consulta ție, are, în general, în prealabil, repercusiuni asupra atmosferei
familiale. Spre deosebire de băiat, fata nu e ste neapărat ostilă întâlnirii cu un
„psi”. Ca și băiatul, ea va spune: „Dacă n -ar fi școala, totul ar merge bine ”.
Adesea, părin ții sunt de acord cu această analiză. În acest gen de situa ții,
căutarea solu ției se face cu acordul fetei, care singură afirmă că vrea să se
reapuce de învă țat. Cu permisiunea părin ților, închei o în țelegere cu ea: „Am
încredere în tine, te pui din nou pe învă țat, dar î ți cer să accep ți de bunăvoie să
vii din nou la mine la sfâr șitul trimestrului următor, ca să văd dacă te -ai ținut
de cuvânt. Dacă da, nu mai e nevoie să vii la mine; dacă nu, înseamnă că ai o
problemă nerezolvată și părin ții tăi au dreptate să vrea ca eu să te văd. ” N-am
fost niciodată refuzat în astfel de cazuri.
Ce concluzie tragem de aici? Ai dreptul să pretin zi încredere din partea
fiicei tale, dar, când situa ția o cere, o vei ob ține mai u șor dacă îi ară ți încredere
printr -o înțelegere bine stabilită. Dacă acest demers nu func ționează, aceasta
înseamnă că încrederea este mult deteriorată sau că problema este l a un alt
nivel. Acest demers și rezultatul lui arată foarte bine ce a șteaptă un copil, în
cazul de fa ță o fată, de la părin ții ei, de la tată în mod special, în astfel de
situa ții, un tată este, de altfel, mai înclinat să aibă încredere în fiica lui decât în
fiul lui. Ceea ce este valabil în privin ța școlarită ții unui copil este și în alte
domenii, și rămâne valabil mai târziu în via ță. Într -un moment dificil al
existen ței ei, o fată va căuta mereu încrederea tatălui ei, inclusiv la o vârstă mai
înaintată. E bine ca ta ții să știe acest lucru.
S-o înțelegi când suferă .
O fată a șteaptă de la tatăl ei, ca și de la mamă, de altfel, să în țeleagă că
ea poate într -adevăr să sufere. La ea, suferin ța se va exprima mai mult prin
dureri de cap, dureri de burtă, acu ze somatice diverse, comportamente
alimentare excesive – bulimie sau anorexie – sau exprimarea manifestă a
angoasei sau a triste ții. Totu și, îi va spune mai cu plăcere mamei despre

triste țea ei sau despre ceea ce o nelini ștește, căci ea știe, intuitiv sau din
experien ță, că tatăl ei nu va avea o reac ție prea grozavă când va auzi despre
grijile ei, că acestuia i se va face chiar frică, fără îndoială, în mod paradoxal
fiindcă este prea afectat de ele.
O fată, ca și un băiat, poate să -și exprime suferin ța sau indispozi ția și
prin a șa-numitele comportamente ex -ternalizate: agresivitate verbală și fizică,
furie și împotriviri constante, la care se adaugă în adolescen ță conduite
periculoase precum consumul de droguri. Există fete mai năbădăioase – se
spune, de a ltfel, despre ele că sunt ni ște băie țoi – tot așa cum există, invers, și
băieți pruden ți. Totu și, și în ziua de azi, aceste conduite externali -zate continuă
să caracterizeze mai mult băie ții decât fetele. Ceea ce nu vrea să însemne că
fetele suferă mai pu țin. În plus, efectul este diferit, în func ție de vârstă, astfel
că distan ța dintre sexe tinde adesea să se mărească în timpul adolescen ței.
Ce anume o face pe o adolescentă să se simtă mai pu țin atrasă de
comportamentele periculoase – cu excep ția risculu i suicidar, care nu este dintre
cele mai mici? Există mai multe explica ții care ne permit să în țelegem interesul
mai scăzut pentru situa ții periculoase al fetelor? În mod incontestabil, fetele
sunt mai pu țin impulsive, mai chibzuite și știu mai bine să ac ționeze la
momentul potrivit. Ele se aruncă mai pu țin decât băie ții, cu ochii închi și, în
ceea ce le atrage. Fără îndoială, ele sunt și mai dispuse să accepte un ajutor
din partea adul ților, și în special a părin ților: capacitatea lor precoce de a -și
exprim a mai bine și de a -și împărtă și sentimentele și emo țiile joacă un rol în
acest sens.
Fetele par, de asemenea, să caute senza ții diferite de ale băie ților. Un
exemplu frapant este modul în care ele alungă plictiseala. Când se plictisesc,
vor căuta pe cine va cu care să vorbească, telefonând celei mai bune prietene,
sau se vor cufunda în lectură, în vreme ce un băiat va dori să ac ționeze.
Raportarea la interioritate nu este aceea și pentru ambele sexe, după cum o
atestă comportamentele alimentare cu probleme, mult mai frecvente la fete
decât la băie ți, care suscită senza ții mai mult în interiorul corpului decât în
exterior și sunt adesea, de altfel, provocate de plictiseală. Fetele par să știe mai
bine să ia în calcul pericolele situa ției și riscurile la care se expun. Încă din
copilărie, ele arată o mai mare capacitate decât băie ții de a ține seama de toate
elementele prezente într -o situa ție dată. Ele ar fi deci mai bine pregătite să
evalueze pericolele unui comportament, ceea ce ar putea să explice mai marea
lor „intui ție”. Înțelegem mai bine de ce suferin ța fetelor, și mai ales a
adolescentelor, se exprimă mai mult prin angoasă, frică sau triste țe decât prin
comportamente periculoase mai mult sau mai pu țin violente, chiar dacă
diferen țele intrasexuale, nu nu mai cele intersexuale, trebuie mereu avute în
vedere.
Să-i înțelegi dorin țele.
O fată vrea ca tatăl ei să în țeleagă ce î și dore ște fără să fie nevoie să -i
spună clar și direct: ea contează pe intui ția lui. Am prezentat în capitolele
precedente ceea ce fetele î și doresc și, dimpotrivă, ceea ce nu vor, la diferite
vârste. O fată nu caută, precum un băiat, să aibă în mod sistematic ultimul
cuvânt și să fie cea mai puternică. Ea trăie ște conflictele în mod foarte diferit:

în timp ce, pentru el, dorin ța de a -l domina pe celălalt este adesea subiacentă,
ea vede aspectul constructiv al antagonismului. Totu și, ceea ce o va înfuria nu
este competi ția, rivalitatea sau dorin ța de a vrea să câ știge cu orice pre ț, ci
faptul de a fi pusă pe planul doi, de a nu fi ascu ltată sau de a sim ți dispre țul pe
care bărba ții, uneori chiar tatăl ei, îl au fa ță de femei. Evident, ca și un băiat,
ea se va sim ți rănită dacă tatăl ei nu -i acordă încredere sau dacă o consideră
incompetentă. La a șa ceva, ea nu va reac ționa neapărat cu b rutalitate, dar va fi
profund afectată: încrederea în el va fi zdruncinată. Câte fete nu -și amintesc,
după ani de zile, de o frază, de un gest, de o distan țare a tatălui lor care le -a
încurajat profund sau, dimpotrivă, le -a rănit!
Este în mod evident mai important să crezi în tine și să accep ți ceea ce
ești decât să -ți dore ști mereu s -o auzi de la altul. Contrar băie ților, care resimt
adesea nevoia de a primi confirmări regulate și explicite în privin ța valorii lor,
fetele au mai degrabă nevoie să nu li s e dea indicii care să le facă să se
gândească la faptul că ele n -au nici o valoare. Această reasigurare o caută ele
în primul rând la tatăl lor, mai mult decât „reamintirea ” constantă a valorii lor,
care riscă să le facă să se gândească că el vrea să le se ducă. O fată a șteaptă
întotdeauna ca tatăl ei să manifeste fa ță de ea o sus ținere afectuoasă și pudică.
Primele emo ții amoroase trimit la ceea ce va diferen ția, întreaga via ță, o
femeie de un bărbat. În acest domeniu, o fată a șteaptă de la tatăl ei să -i
înțeleagă, tot cu pudoare, sentimentele intime și să-i respecte discre ția și
secretele. Orice tată știe că fiica lui este stăpânită de emo ții sentimentale și, în
mod cât se poate de firesc, chiar dacă ea nu o arată, de dorin țe sexuale, dar
este imperativ c a el să evite orice aluzie deplasată la acest lucru sau să încerce
să o supravegheze în mod constant. În adolescen ță, fetele nu vorbesc cu plăcere
de primul lor raport sexual nici chiar cu mama lor – doar 26% dintre ele o fac.
Fetele doresc înainte de toat e, în această perioadă a vie ții lor, dar și mai târziu,
ca tații lor să nu știe tot ce fac ele.
Decât să exercite un control excesiv asupra ac țiunilor copilului său, un
tată ar trebui să știe că ceea ce le diferen țiază pe fete de băie ți sunt
sentimentele care le conduc către actul sexual, mai mult decât actul propriu –
zis. Marea majoritate a fetelor fac dragoste din dragoste (69%). Aproape
jumătate din băie ți – și tații pot de altfel s -o confirme, bazându -se pe propria
lor experien ță – o fac din atrac ție sau din dorin ță fizică; dragostea nu -i
interesează decât pe 38% dintre ei. Se în țelege de ce bărba ții se tem adesea ca
fiicele lor să nu întâlnească băie ți care să nu le respecte: fiindcă au fost și ei
astfel de băie ți în trecut. Totu și, trebuie să semnalăm importan ța și locul
privilegiat pe care îl ocupă în mod constant „sentimentele ” în anchetele despre
viața sentimentală a adolescen ților, inclusiv a băie ților7. În adolescen ță, o fată
va fi lini ștită dacă are o rela ție amoroasă care îi permite să -l descope re pe
celălalt, să împartă cu el interese noi și să înceapă o rela ție sexuală
satisfăcătoare. Prin intermediul acestei rela ții amoroase are loc o întreagă
activitate psihică de deplasare, de substituire, de deta șare – în special fa ță de
tată. Când plăceril e obținute compensează din plin, și chiar prea mult,
pierderea copilăriei sau temerile pe care le avea ini țial, o adolescentă poate „să

se lase în voia ” acestei rela ții amoroase care va fi încununată în mod fericit de
actul sexual.
Devenită femeie, o fii că va continua să -și dorească acela și respect din
partea tatălui ei în legătură cu via ța ei amoroasă și intimă. Ea se va dezvolta
grație bărbatului pe care îl va alege, de care va fi îndrăgostită, care îi va oferi
liniște și care o va iubi. Această rela ție va putea chiar să o elibereze de
conflictele pe care le avea, în mod mai mult sau mai pu țin explicit, cu tatăl sau
cu mama ei. Părin ților le revine sarcina de a accepta, chiar dacă se simt
exclu și, autonomia care o face fericită pe fiica lor.
Un tată tr ebuie să știe că, în mod inevitabil, vine un moment când copilul
lui este în stare să decidă, să aibă propriul său punct de vedere, să emită critici
și judecă ți de valoare. Nu este mereu plăcut s -o auzi, dar lucrurile stau cam
așa: crescând mare, o fiică î l prive ște pe tatăl ei cu un ochi critic. În această
privin ță, fetele și băie ții se comportă diferit. Primele î și manifestă cel mai
adesea opinia cu pruden ță, avansând progresiv câteva critici. Ceilal ți aleg
contestarea sau provocarea prin intermediul jude căților uneori excesive sau
neadecvate. Dar, indiferent de calea aleasă, to ți copiii au nevoie, pentru a -și
câștiga independen ța, să se desprindă de modelul, inegalabil și mult timp
admirat, pe care l -au constituit părin ții lor. Această mi șcare psihică, ce se
produce în adolescen ță, reapare apoi cu ocazia diferitelor evenimente, în special
atunci când se pune problema alegerilor de via ță, fie că acestea se referă la
prieteni, profesie sau sentimente.
Coralie, o tânără de 16 ani, vine la mine la sfatul med icului de la liceu.
Ea este în anul al doilea. De mai multe săptămâni, este stresată, angoasată,
doarme din ce în ce mai prost și nu reu șește să se concentreze la ore. Ea leagă
această indispozi ție de un eveniment precis și important pentru ea. În urmă cu
câteva săptămâni, a întâlnit un student mai mare decât ea care face medita ții
la matematică cu fratele ei. Ea s -a îndrăgostit imediat și nu încetează să se
gândească la el. Totu și, în prezen ța lui, se simte complet paralizată. Băiatul și-a
dat seama de tul burarea ei, a întrebat -o ce se întâmplă, dacă avea probleme.
Ea n-a putut să răspundă. Coralie s -a gândit la tot felul de scenarii și strategii
pentru a -i împărtă și sentimentele, dar n -a îndrăznit să facă nimic. Cu timpul,
ea a început să -și spună că era i mposibil ca dragostea să fie reciprocă. A trecut
prin momente de disperare teribilă, dar nu a vorbit despre asta cu nimeni din
familie. Nu voia ca fratele ei să -și dea seama de ceva ca să nu -și bată joc de ea
și ca să n -o tachineze proste ște, cum face ades ea. Era cât pe ce să -i vorbească
mamei ei, dar nu s -a considerat destul de apropiată de ea pentru a -i spune
lucruri atât de intime. În familia ei, tatăl a fost mereu marele ei confident; e
adevărat, de când era copil. „Era adevărat. ”, rectifică Coralie’cu un suspin. Într –
adevăr, de când s -a îndrăgostit, ea nu mai reu șește să-i vorbească ca înainte. Și
suferă din acest motiv. Are impresia că nu -și mai poate vedea părin ții ca
înainte. „E ca și cum, spune ea, au devenit brusc oameni obi șnuiți. Fiin țe
omene ști normale care nu mai dau sfaturi bune, care nu mai știu să găsească
cuvintele potrivite, care se pot în șela în judecata asupra altora. Chiar și tata a
încetat să mai fie eroul meu preferat, e clar. ”

Ca multe tinere, Coralie î și pusese tatăl pe un piedesta l. Acum, era pe
cale să -l facă să coboare de acolo și această mi șcare o surprindea. Ar fi
preferat, a șa cum ea însă și o mărturisea, ca totul să redevină ca mai înainte,
dar, în acela și timp, în țelegea că nu poate să -și idealizeze părin ții toată via ța, și
în special pe tatăl ei. De și și-a dorit mult timp să -i semene și chiar a avut de
gând să facă aceea și meserie, cea de avocat, ea începe să -și pună, în mod
serios, întrebări. Confruntată cu o idealizare amoroasă, această tânără are
concomitent o decep ție filială, ceea ce nu e o simplă coinciden ță. Dezamăgirea
ei ca fiică este legată de o deplasare a sentimentelor afective: idealizarea tatălui
este proiectată asupra unei alte persoane. Acest proces este curent, atunci
când diferite persoane sunt promovate, rân d pe rând, la rangul de idol sau de
model: pe planul sentimentelor profunde, nu po ți avea decât un singur erou.
După perioada tatălui iubit și idealizat vine deci foarte firesc cea a
„îndrăgostitului ”: sim țind iubire pentru un alt bărbat, Coralie îndepărte ază
modelul patern și deplasează astfel o imagine protectoare sau valorizată și
iubită cu care poate să se identifice.
Tații nu acceptă cu u șurință să fie deposeda ți de imaginea de model
masculin pe care o încarnau până atunci și care este pusă în discu ție în
asemenea momente. Ei trebuie totu și să accepte acest lucru dacă vor să
mențină contactul cu fiica lor, reprezentând un tip de sprijin diferit. O
adolescentă care cre ște mare și care, în plus, se îndrăgoste ște se simte profund
schimbată: ea încetează să mai vadă în tatăl ei refugiul pe care și l-a imaginat
toată copilăria, ea se eliberează în parte de privirea și de tutela lui. Pasiunea
bruscă pentru un băiat serve ște adesea de detonator în acest gen de criză de
emancipare.
În acest punct al vie ții ei, lipsită de reperele ei obi șnuite, o fată nu este
totuși foarte sigură pe sine în noul ei mod de a fi. Judecă țile ei sunt lipsite de
justețe, atitudinile sau discursul sunt lipsite de măsură – mai ales fa ță de
fostele ei modele, acum respinse: părin ții ei; mai ales fa ță de idolul de ieri: tatăl
său. Cantonată foarte mult timp în rolul de „feti ța lui tati ”, ea are chef să
exprime de acum înainte ceea ce gânde ște, fără să știe prea bine dacă chiar o
gânde ște. Un tată trebuie să perceapă această dorin ță de e mancipare în
provocările și „răbufnirile ” fiicei lui, chiar dacă ele nu sunt mereu u șor de
„înghi țit”. El trebuie să -și spună, chiar dacă îl doare uneori, că această
distan țare este necesară și pozitivă, deoarece ea îi permite fiicei lui să devină
adultă. Calmul și inteligen ța emo țională de care va da dovadă în aceste
momente de tensiune sunt primordiale pentru ca fiica lui să -i poată păstra o
imagine idealizată și să-și spună în secret: „De fapt, tatăl meu mă în țelege. ”
Să știi s-o ascul ți.
Când ea era mică, adesea el nu știa cum să facă să -și consoleze mai bine
fiica, chiar dacă și-o dorea mult, și îi lăsa această sarcină so ției lui. Și iată că
ea a crescut mare, î și manifestă autonomia și continuă să -i repro șeze, dar nu
direct de această dată, că nu e alături de ea sau la înăl țimea a ceea ce i se
întâmplă. Pentru un tată, acest repro ș este greu de acceptat deoarece, în
realitate, el dore ște schimbarea, dar a șteaptă ca fiica lui să o ini țieze și să vină
spre el. Ceea ce în sine nu e o metodă gre șită: am auzit uneori fetele spunându –

mi că ele comunicau mai bine cu tatăl lor decât cu mama, care le chinuia cu
întrebările. Nu este totu și majoritatea cazurilor.
Ce presupune această receptivitate pe care o reclamă majoritatea fetelor
din partea tatălui lor? Chiar dacă nu vor ca el să se precipite spre ele atunci
când manifestă semne de angoasă sau de triste țe, chiar dacă se lasă cu
ușurință cuprinse de vinovă ție fiindcă nu sunt destul de puternice, cred ele, în
ochii genitorului lor, fetele î și doresc totu și ca sentimentele lor să fie în țelese,
mai ales cele care le fac să aibă îndoieli sau să sufere. Ele vor să împartă cu
cineva ceea ce simt și le afectează. Este adevărat că ta ții n-au învă țat să-și
împărtă șească sentimentele dureroase: le păstrează în genera l pentru ei. Or, nu
există, fără îndoială, nimic mai lini știtor pentru o fată decât să descopere că
sentimentele fac parte din experien ța umană, că poate să le exprime fără
rușine, chiar de fa ță cu acest tată pe care îl admiră și cu care are o rela ție
pudică. Tatălui îi revine, a șadar, sarcina de a în țelege că poate fi un confident
prețios, având în vedere statutul și aura lui. Această receptivitate atât de
prețioasă trebuie să vină din partea lui.
În func ție de componen ța familiei .
Componen ța familiei este un factor important pentru în țelegerea
raportului fiică -tată. După cum familia are un singur copil sau mai mul ți, după
cum există sau nu un regret la unul dintre cei doi părin ți că nu au și băie ți, și
fete, natura și rețeaua rela țiilor se schimbă.
— Fata singură la părin ți. Rela ția unei fete singure la părin ți cu tatăl ei
poate furniza materia unor romane tulburătoare, precum cel al lui Balzac,
Eugenie Grandet, care prezintă povestea nefericită a unei fete foarte singure,
nevoită să suporte un tată a utoritar și avar. Și în via ță, uneori, statutul fetei
singure la părin ți este greu de suportat, a șa cum o dovede ște destinul Măriei
Bonaparte, fiică unică a unui tată văduv de 24 de ani, pe care ea îl iube ște cu
pasiune. Adesea absent și rezervat, acest bă rbat îi transmite și o curiozitate
intelectuală insa țiabilă. Prin țesă a Greciei și a Danemarcei, fiică a strănepoatei
lui Napoleon, Măria Bonaparte va fi analizată mai târziu de Freud, care o
numea „prin țesa”, și va traduce în franceză unele din operele pă rintelui
psihanalizei. În 1938, ea îl va ajuta pe Freud să părăsească Austria și să plece
în Anglia.
Am constatat adesea că, la sfâr șitul copilăriei sau al adolescen ței, fetele
singure la părin ți investesc intens, mult mai intens decât fetele aflate în a lte
configura ții familiale, în diverse activită ți. Ele sunt în mod incontestabil
motivate de o energie puternică și de dorin ța de reu șită. Acest lucru s -ar datora
unei rela ții privilegiate cu tatăl? O fată singură la părin ți trăie ște în mod
evident acelea și probleme ca și celelalte fete de vârsta ei, dar ea are și
problematica ei specială. În copilărie, a fost răsfă țată, iubită fără limitele pe
care le impune dragostea părintească pentru mai mul ți copii. Această iubire a
venit de la cei doi părin ți, dar am văzut locul esen țial pe care -l ocupă iubirea
tatălui în dezvoltarea fetei. Când este singurul copil, o fată nu este confruntată
cu problema rivalită ții frățești – unii vor spune: nu e destul. Singura rivală este
mama ei – sau mama vitregă.

Dorin ța de reu șită și energia pe care le manifestă adeseori fata singură la
părin ți sunt cu siguran ță datorate, în parte, acestei iubiri a tatălui pe care n -o
mai împarte cu nimeni. Reversul medaliei apare în momentul în care trebuie să
se distan țeze de acest tată pentr u care ea este singura care contează.
Dificultatea unui tată de a -și vedea fiica deta șându -se de el și culpabilitatea
acesteia de a se îndepărta de tatăl ei, care nu -și poate deplasa investirea
asupra unui alt copil, este puternic resim țită. Această preocu pare este și mai
intensă în situa ția, pu țin frecventă, a unui tată care î și crește singur unica
fiică: cum să părăse ști un tată, când e ști singura lui ra țiune de a trăi?
Răspunsul afectiv nu este simplu: în acest caz, mai mult decât în altele, a
comunica î n mod autentic și curajos despre dificultă țile resim țite este un lucru
primordial.
— Fratriile exclusiv feminine. În Regele Lear, Shakes -peare ne aminte ște
cât de mult se poate în șela un tată în privin ța iubirii filiale pe care i -o poartă
fiicele lui; Co r-delia, cea mai rezervată dintre fetele lui, de și îl iube ște profund,
va fi de altfel victima acestei neîn țelegeri. Cel mai adesea totu și, ceea ce
caracterizează puternic un grup de fete este mai mult tendin ța de cooperare și
complicitate8: dacă există co ncuren ță, ceea ce nu este rar, aceasta este mai
mult implicită decât explicită, spre deosebire de ceea ce se observă între băie ți.
Un tată este mereu mul țumit să aibă fete, dar îi este uneori greu să sesizeze
ceea ce le une ște sau le opune. În mod curent, un tată poate rămâne perplex în
fața interesului unanim pe care îl manifestă ele pentru moda feminină, din care
el nu în țelege nimic, în ciuda eforturilor de a încerca să citească revistele
pentru femei care se adună pe măsu ța joasă din salon, dar la fel d e mirat de
disputele lor neîncetate din baie pentru un tub de pastă de din ți rău în șurubat
sau pentru un șampon golit fără permisiune. În cele din urmă, abia atunci
când apare rivalitatea între ele, chiar dacă această rivalitate este pu țin
mascată, un tată își înțelege mai bine fiicele!
Un tată este con știent de avantajul de a fi singurul bărbat din casă: nu
are concurent, nu îi este pusă în discu ție masculinitatea și poate avea, numai
pentru el singur, iubirea so ției și a fiicelor lui. Acasă, totu și, nep utând avea
sprijinul unui băiat, el se va vedea pus în situa ția de a renun ța, chiar din acest
motiv, la meciul de rugby sau la filmul de ac țiune de la televizor care l -ar fi
destins. Chiar dacă, de fapt, el este pu țin mândru de a trece drept un martir al
unei lumi feminine neîndurătoare care îi impune cu orice pre ț legea ei, el se va
simți evident un pic izolat în unele zile. Ar fi păcat totu și să abuzeze de această
postură de bărbat singur și neîn țeles, căci, insistând prea mult, riscă să fie
îndepărtat cu totul de „clanul fiicelor ” sau să fie nevoit să se sprijine pe una din
fete, cea care este cel mai mult ata șată de el sau care se opune cel mai mult
mamei ei, generând astfel inevitabile tensiuni în grupul familial. Între ele, fetele
stabilesc alian țe diferite în func ție de vârstă, de caracter, de afinită ți, care de
altfel sunt variabile în timp. Gelozia care apare între ele sau care se manifestă
la vreuna din ele fa ță de alta poate să -l pună pe un tată în dificultate, dacă el
nu în țelege aceste porniri fi rești sau, mai rău, dacă le accentuează printr -o
preferin ță pe care nu și-o poate ascunde. Și mai mult decât în cazul fra ților,
rivalitatea dintre surori duce la o concuren ță exacerbată dacă „bărbatul casei ”

arată o afec țiune specială, chiar dacă momentană sau justificată de o anumită
acțiune, pentru una din fiice. De altfel, în familiile cu mai multe fete, nu sunt
rare cazurile când una dintre ele î și asumă rolul de băiat și spre ea se întoarce
mai cu plăcere tatăl sau cu ea intră mai direct în conflict. T ații care au mai
multe fiice trebuie să fie foarte vigilen ți în această problemă a geloziei – și unii
dintre ei o fac foarte bine, mai ales când au avut o rela ție complicată cu o soră.
Așa stând lucrurile, dacă trebuie, într -adevăr, să faci totul pentru a -ți repartiza
în mod echitabil afec țiunea și autoritatea între copii, asta nu înseamnă, în
schimb, că trebuie să negi diferen țele de gust și de interes dintre copii și, sub
pretextul de a fi drept, să trimi ți toate fetele la aceea și școală sau să le faci
aceleași cadouri.
— Fratriile mixte. Un frate și o soră pot fi în acela și timp asemănători,
dar și total diferi ți. Camille și Paul Claudel, amândoi celebri, sunt un bun
exemplu. Într -o familie unde coabitează o soră și un frate, recomandarea -tip
pentru o f ată este: „Nu răspunde la provocare! ”, iar pentru un băiat: „N -o necăji
pe sora ta! ” Bănuiesc că aceste două indica ții vor fi mereu repetate în cazul
tuturor fetelor și băie ților. S -ar zice că agresivitatea plute ște în aer! Într -adevăr,
un frate și o soră se dondănesc, se contrazic și se ceartă uneori violent. Vestea
bună e că această situa ție evoluează cu timpul și coniven țele sunt
schimbătoare, ca în basmul fra ților Grimm, Cei șapte corbi, unde o feti ță, după
ce a acaparat iubirea tatălui său în asemenea măsură, încât el a ajuns să -i
transforme pe fra ții ei în corbi, face o călătorie până la capătul lumii pentru a
conjura această soartă. Vestea proastă este că rămân cicatrice sau amărăciuni
persistente care răbufnesc chiar și după mul ți ani, atunci când o soră a ocupat
prea mult, în raport cu fra ții ei, universul afectiv al tatălui.
Cum să -ți înțelegi tatăl .
Dacă fetele a șteaptă ca tatăl lor să le permită să se formeze, știind că,
pentru a relua celebra formulă, nu se nasc femei, ci devin, în special gr ație lui,
ele știu că, la rândul lui, și tatăl lor a șteaptă de la ele anumite calită ți, chiar
dacă nu îi este foarte u șor să spună precis care anume. Pentru a -i ajuta să
vadă mai clar, iată ce mi -au povestit ta ții care mi s -au confesat despre ceea ce
așteaptă de la fiicele lor.
Farmecul discret al modestiei .
Bărba ților le e frică de femei; ta ților le e frică de fiica lor. Să fie pentru că,
zână sau vrăjitoare, femeia, la nivelul cel mai arhaic, este „făuritoare de
destin9 ”? Fără îndoială, dar această fr ică poate surprinde, căci ea nu este deloc
arătată. Ca bărba ți, tații, fie că se apără sau nu de ea, au într -adevăr mai
degrabă tendin ța să se afirme și să domine. Femeile nu ignoră acest cusur
masculin: în cel mai bun caz, ele se amuză, râd de el; dar pot să și sufere
profund din cauza lui. Pe de altă parte, ca ta ți, bărba ții caută să -și așeze pe
baze solide autoritatea; nu de pu ține ori, auzi din gura lor: „Totu și, n-o să-mi
dea mie ordine fiica mea! ”
Fiicele sunt deci confruntate cu o exigen ță complexă : ele trebuie să
recunoască dorin ța de afirmare și de dominare a bărbatului care le este tată,
dar să nu i se supună, acceptând totu și autoritatea pe care el o reprezintă.
Altfel spus, ele știu că nu trebuie să -și afirme prea mult caracterul sau punctul

de vedere, pentru a nu intra în conflict cu el, dar că, în acela și timp, nu trebuie
să se arate prea docile, pentru a putea fi respectate. Cele mai șirete dintre ele
știu să jongleze cu acest registru dublu și găsesc dozajul potrivit între
recunoa șterea, cel puțin aparentă, a autorită ții paterne și afirmarea propriilor
dorin țe.
În general, femeile știu să se arate mai modeste decât bărba ții; ele
consideră că modestia este o calitate și își controlează mândria chiar și în
momentele cele mai importante ale vi eții. Acest farmec discret al modestiei nu
le face să dea înapoi sau să accepte o domina ție care să le facă să sufere; ele o
folosesc ca pe o armă rela țională; să nu caute să domine pentru a -și transmite
în mod eficace mesajul este nu doar abil, dar incred ibil de eficient.
Sensibilitatea celuilalt și afirmarea de sine compun un aliaj pre țios în rela țiile
umane, iar femeile stăpânesc, în general, formula mai bine decât bărba ții. Fără
îndoială, pentru că ele exersează, foarte de timpuriu în via ță, stabilirea celei
mai bune rela ții posibile cu tatăl lor.
Așchia nu sare departe de trunchi în afară de ta ții paranoici, și există și
astfel de ta ți, un tată apreciază faptul de a descoperi ceva din caracterul său la
fiica lui. Este chiar mândru de aceasta: „Este sâ nge din sângele meu! ”, își
spune el. În realitate, toate trăsăturile dominante ale caracterului patern se pot
regăsi la fiica lui, fie că ne gândim la for ța pe care o împart Atena și tatăl ei,
Zeus, la romantismul care -i leagă pe Sissi și pe Maximilian*, l a curiozitatea
intelectuală pe care admira ția pentru un tată de o inteligen ță excep țională a
suscitat -o unor fiice precum Mărie Curie, Mărie Bona -parte sau Christine de
Pizan, prima femeie care a trăit din scris încă din Evul Mediu10. Câte tinere nu
au vis at cu ochii deschi și la povestea frumoasei împărătese și a prin țului ei pe
cal alb, dar și la legăturile strânse care o apropiau de tatăl ei! Câte n -au repetat
această afirma ție celebră: „Tu și eu, dacă n -am fi fost prin ți, am fi fost călăre ți
de circ. ” într-adevăr, Sissi și tatăl ei aveau aceea și latură boemă, excentrică și
nonconformistă, aceea și dragoste pentru natură, totul într -un cadru foarte
riguros – cel al cur ții împăratului Austriei. Am în țelege, fără îndoială,
dificultă țile căsătoriei lui Sissi d acă am privi de aproape rela ția acesteia cu tatăl
ei, pe care îl adora, pe care nu voia să -l renege, chiar dacă trebuia să -și asume
rolul de tânără împărăteasă. N -ar fi mai degrabă vorba de un conflict de
loialitate decât de unul de regalitate?!
Pentru a -i înțelege mai bine unele reac ții, o fiică trebuie să știe că tatăl ei
este în general mândru de asemănarea care îi leagă, atunci când este vorba
despre trăsături de caracter pozitive, ca încrederea în sine, combativitatea sau
atașamentul fa ță de anumite valori. Jane Fonda scrie în legătură cu asta: „Nu e
foarte greu să știu ce am de la tatăl meu. Îi semăn fizic, am ales aceea și carieră
și am în comun cu el trăsături de caracter incontestabile – inclusiv, din
nefericire, tendin ța de a mă închide în mine și de a părea vulnerabilă (m -am
străduit totu și să mă debarasez de acest gen de atitudine). Dar genele paterne
mi-au transmis și soliditatea omului din Middle West, respectul integrită ții,
dorin ța de apărare a celor oprima ți și ura împotriva opresorilor. Cre d că, până
în ziua mor ții sale, tata a purtat în el un sim ț moral legat de pământ și că eu l –
am mo ștenit, și copiii mei la fel. ” Invers, se întâmplă ca o fată să -i repro șeze

tatălui ei de a -i fi transmis o trăsătură de caracter care îi displace sau ca un
tată să încerce sentimente de vinovă ție văzând la fiica lui atitudini negative de a
căror origine se simte răspunzător. Accentuarea acestei culpabilită ți prin critici
acerbe nu duce totu și la nici un rezultat: nu provoacă decât reac ții stângace de
apărare d in partea celui în cauză.
Așa cum un tată poate dori cu ardoare ca fiica lui să -i semene în anumite
privin țe, tot a șa și o fată poate dori să semene cu tatăl ei într -un fel, să aibă
acele calită ți pe care le apreciază la el, să -i facă plăcere arătându -i afinită țile pe
care le au în comun – într-un cuvânt, să vadă în el un model cu care să se
identifice. Într -un moment dificil, ea î și poate aminti de o frază pe care el i -o
repeta adesea și pe care ea și-o însu șise, ca această tânără care, după mult
timp, î l mai auzea pe tatăl ei spunându -i: „Trebuie să știi să accep ți ceea ce ți
se dă ”. Totu și, acest proces de identificare are ni ște limite: mai întâi, pentru că
o fiică are un alt model cu care să se identifice – mama ei; apoi, pentru că ea
trebuie să se con struiască ea însă și, cu propria ei personalitate. Nici un tată
nu-i poate impune fiicei să fie oglinda lui; în caz contrar, el se define ște ca un
tată narcisist, a cărui dorin ță este ca fiica lui să -i semene doar pentru propria
lui plăcere.
Lea suferă că este mereu stăpânită de o dorin ță de competi ție care se
manifestă peste tot – în via ța profesională, în via ța socială, în rela țiile cu
prietenii sau în via ța amoroasă. Fără nici o îndoială, acest spirit de competi ție i-
a permis să -și termine cu brio studi ile și să fie astăzi un cercetător științific
respectat. De la cine l -a moștenit? De la tatăl ei, răspunde ea fără ezitare.
Acesta s -a luptat toată via ța și pentru aceasta ea îl admiră. L -a auzit adesea
spunând: „în via ță, trebuie să fii cel mai bun ”; el adăuga: „Este și mai adevărat
pentru tine, fata mea, pentru că e ști fată ”. Așa stând lucrurile, competi ția nu
face neapărat casă bună cu prietenia și dragostea. Lea se simte în mod
constant în competi ție, chiar și cu iubi ții ei. Ultimul a părăsit -o recent t ocmai
din acest motiv; ea nu reu șește să-l uite: pentru prima dată în via ța ei, nu
reușește să uite un bărbat. Să fie pentru că e foarte îndrăgostită de el? Nu e
sigur. Când analizează situa ția, ea î și spune că se gânde ște la el astfel, adică în
mod consta nt, fiindcă are sentimentul că a pierdut. Acest gând îi este
dezagreabil și îi e ciudă pe tatăl ei că a vrut prea mult ca ea să -i semene.
Mărturise ște: „M -am săturat să -l aud mereu pe tatăl meu spunând: ” îl
biciuie ște pe cel mai bun. „. Î și dă imediat seam a de lapsus* și izbucne ște în
râs:” Scuze, voiam să spun: „Trebuie să fii ”. „Apoi adaugă: ” Vedeți în ce hal m -a
adus tatăl meu!"
Să o po ți revedea mereu în marea majoritate a cazurilor, chiar dacă, din
când în când, rela țiile au fost tumultuoase, ta ții doresc să -și vadă sau să -și
revadă fiica, și această dorin ță persistă de -a lungul întregii lor vie ți. În romanul
său La course du chevau -le-ger, romancierul Jacques Bertrand11 spune
povestea lui Je -remie, care pleacă într -o zi în căutarea tinerei femei a că rei
fotografie nu l -a părăsit niciodată: cea a fiicei lui Mag -dalena. I -a pierdut urma
de mai mul ți ani. El știe că fiica lui are un caracter energic, că îi place să
călătorească și că spiritul ei de aventură o poate duce până la capătul lumii.
Merge pe ur ma ei în Elve ția, în Fran ța, în Portugalia și, în cele din urmă, o

regăse ște la nord de Thailanda, nu departe de frontiera birmaneză, unde ea îi
îngrije ște pe copiii din triburile Hmongs. Acolo se va derula ultima lor întâlnire,
impregnată de umor, pudoare și o mare afec țiune. Acest roman traduce dorin ța
profundă a numero și tați: aceea de a păstra mereu contactul cu fiica lor, chiar
dacă ea s -a îndepărtat de ei. Desigur, există și excep ții, când tensiunile și
conflictele sunt prea puternice, a șa cum am văzu t în capitolul precedent în
legătură cu ta ții care refuză să se împace cu fiica lor după o lungă perioadă de
certuri; dar, în afară de acest caz special, o fată trebuie să știe că tatăl ei o va
iubi până la moarte, uneori cu stângăcie, adesea posesiv, dar, de fapt, mereu
cu multă tandre țe.
Să fii lângă ea și să contezi .
Cum să ai sentimentul că păstrezi încrederea fiicei tale, când aceasta,
lovindu -se de probleme personale, are mai degrabă tendin ța să apeleze la
mama ei sau la al ții, și nu la tine? Ta ții își pun deseori această întrebare. În
realitate, trebuie să distingem între două tipuri de încredere: cea care se aplică
cotidianului – să semnezi un carnet de note, să -i aminte ști ora unei întâlniri,
să-i pregăte ști hainele pentru a doua zi – și cea rez ultând dintr -o sus ținere
profundă, bazată pe în țelegere și dragoste, care lasă să se întrevadă soliditatea
de care e ști capabil pentru tine și pentru celălalt, dacă este cazul. Pentru
primul tip de încredere, este evident că un tată are un rol de jucat, da r, fie că
ne convine, fie că nu, mama e cea care se află adesea în prim -plan. În schimb,
al doilea tip de încredere o fată îl încearcă profund și firesc fa ță de tatăl ei, dar
ea trebuie să știe că încrederea este un sentiment care func ționează în oglindă
și că numai acordând și ea încredere tatălui ei va ob ține beneficii dintr -un
astfel de demers.
Există o anumită situa ție reprezentativă pentru dificultă țile pe care o fată
le poate avea în a se confesa tatălui ei, chiar dacă acesta ar dori ca acest lucru
să se întâmple. Mă refer la necazurile din dragoste. Ta ții se a șteaptă ca fiicele
lor să le vorbească despre acestea mai mult decât o gândesc sau o fac ele. În
mod incontestabil, ele nu se angajează în a șa ceva cu plăcere. Alt semn
probabil de pudoare din partea lor este faptul că preferă fie să încerce să
ascundă problemele, fie să vorbească despre ele cu cele mai bune prietene, cu
surorile sau cu mama lor – solidaritatea în materie de sentimente este mai
frecventă la fete decât la băie ți: tatăl se află ad esea pe ultimul loc. Totu și, toți
tații pe care i -am întâlnit, când erau la curent sau ghiceau ce se întâmplă, mi –
au spus că le -ar fi plăcut să o cru țe pe fiica lor de această suferin ță.
I.
Desigur, un tată se simte adesea neîndemânatic când e vorba să
găsească momentul adecvat sau cuvintele potrivite; î și spune, de asemenea, că
soția lui este mai calificată decât el în acest domeniu. Totu și, dacă are ocazia să
vorbească și nu știe cum să spună ceea ce ar vrea să spună, e mai bine să se
mulțumească să d eclare, chiar cu oarecare pruden ță: „Poate că nu era băiatul
potrivit pentru tine ”, decât să rostească faimoasele fraze: „Ce -ai avut și ce-ai
pierdut! ” sau „Nu e grav, o să -ți treacă ”, pentru că aceste stereotipii nu fac
decât să descalifice sentimentele t răite de fiica lui.

O mamă este adeseori prima care ghice ște ce se întâmplă cu fiica ei. Cu
multă fine țe, ea știe să găsească acele cuvinte care o vor lini ști cel mai bine.
Confiden țele pe care poate să i le facă fiica ei se bazează pe sentimentul, real
sau imaginat, al unei experien țe împărtă șite: el, tatăl, este din categoria
bărba ților, ceea ce nu ajută comunicarea în acele momente. Trebuie știut că, în
special în perioada adolescen ței, fetele consideră că problemele lor sentimentale
le creează dificul tăți importante – 38% dintre fete, fa ță de numai 20% dintre
băieți, conform unei anchete recente12. În domeniul sentimentelor amoroase,
un tată se află nu doar într -o pozi ție mai pu țin bună pentru a deveni
confidentul fiicei lui, dar în mod clar se simte și mai pu țin în largul său. În
general, el va fi stăpânit, în aceste momente afective, de o tendin ță foarte
masculină – în loc să -și facă timp să -l asculte pe celălalt, el caută dintr -o dată o
soluție de rezolvare a problemei, solu ție care, evident, nu exis tă. Ba chiar ar
putea, cu multă stângăcie, să -i repro șeze fetei lui alegerea, devalorizând -o astfel
în mod involuntar. În cel mai bun caz, crezând că -i dă o mână de ajutor, el o va
întreba pur și simplu: „Ce nu merge? ”. „Nimic ”, o să -i răspundă ea, de cele mai
multe ori. Dacă insistă, el va sim ți că riscă să fie respins sau să declan șeze
planșete pe care nu va ști cum să le potolească.
Totuși, în cea mai mare parte a cazurilor, un tată împărtă șește triste țea
fiicei sale, chiar dacă nu o arată, și ar dori într-adevăr ca fiica lui să -i arate
aceea și încredere ca mamei ei. Pur și simplu, el vrea să o asigure că e alături de
ea. Dacă o fată consideră că n -are nimic să -i spună tatălui ei pe acest subiect,
ea trebuie totu și să știe că nici un părinte, nici chiar tatăl ei, nu rămâne
indiferent la necazurile amoroase ale copilului său. Dacă se gânde ște bine, ea
știe că această ruptură este foarte greu de suportat, dar că niciunul din cei doi
părin ți n-are puterea să o scutească de o asemenea experien ță; ea știe că are
nevoie ca părin ții, și în special tatăl, să -i respecte suferin ța fără să o bată la
cap, fără să o culpabilizeze și, bineîn țeles, fără să o ia peste picior. De fapt, în
acest domeniu, ceea ce a șteaptă ta ții de la fiica lor este să nu fie exclu și.
Să fii respectat și să ai dreptul .
Un tată î și acceptă func ția de protec ție față de copii, și, în special, fa ță de
fiica lui, acceptă, de asemenea, să fie criticat sau să încaseze lovituri, în sensul
psihic al termenului, dar în acela și timp are și el dreptu l să aibă a șteptări și
preten ții. Ceea ce în mod clasic, în psihologie, se nume ște „legea tatălui ”, a
cărei func ție este de a vehicula cele trei mari problematici, și anume:
interdic ția, filia ția și transmisia, se referă atât la fete, cât și la băie ți.
I.
Func ția de protec ție pe care și-o asumă un tată este fondată, în mod
pozitiv, pe faptul că el î și iube ște fata și aceasta poate fi vulnerabilă. Este
datoria lui să vegheze la ceea ce se întâmplă în jurul ei pentru a nu fi în pericol;
întrucât fiica lui crește, el acceptă în general faptul că acest mediu se lărge ște.
Totuși, indiferent ce crede ea uneori, un tată rămâne un refugiu privilegiat.
Chiar și atunci când dore ște mai mult decât orice să -și exprime
capacită țile de autonomie, o fiică lucidă sau care se vrea a șa știe, pe undeva, că
are și o nevoie profundă de a sim ți, în apropierea ei, o permanentă sus ținere
atât din partea tatălui ei, cât și din partea mamei ei, chiar dacă exprimată în

feluri diferite. Ea a în țeles totodată în acel moment al vie ții ei că un tată demn
de acest nume, și pe care ea îl respectă pentru acest motiv, încearcă să -și
asume o dublă func ție: cea de sus ținere, dar și cea de autoritate, prin care să -i
înfrâneze excesele, capriciile, furiile, prin care să -i impună ni ște limite atunci
când acest lucru e necesar. În astfel de momente, ta ții au adesea de surmontat
atitudinea sau vorbele agresive ale fiicei lor: ei trebuie să accepte să fie obiectul
unei tensiuni violente dirijate în mod clar împotriva lor. De altfel, chiar dacă nu
sunt în prima linie și sunt cru țați de agresivitatea fiicei lor, ceea ce se mai
întâmplă, le revine totu și obliga ția de a nu accepta, și de a face cunoscut acest
lucru, ca so ția lor să ducă greul: sarcina este grea în ambele cazuri și nu lasă
prea mult loc eschivării.
Desigur, una dintre calită țile esen țiale ale părin ților este de a
„supravie țui” acestei tensiuni agresive: ei nu trebuie să fie preocupa ți profund,
deprima ți sau distru și de această violen ță care ar putea să -i facă să se arate
indiferen ți, ceea ce ar fi un semn de capitulare, sau să rea cționeze la fel. Altfel
spus, părin ții nu trebuie să renun țe la func ția lor; ei nu trebuie nici să renun țe
la ea, nici să se lase afecta ți prea mult. „A supravie țui” presupune capacitatea
de a rămâne sensibil, ba chiar impresionat, în fa ța comportamentelor copilului
tău, oricare i -ar fi vârsta, dar de a continua să te interesezi, să -ți faci griji și,
mai ales, să iube ști.
O fată trebuie să în țeleagă că, dacă ea are drepturi asupra tatălui ei, și el
are asupra ei. Oricine știe, contextul cultural și social al educa ției copiilor s -a
schimbat, s -a trecut de la o educa ție fără îndoială prea strictă, care nu
recuno ștea suficient nevoile, capacită țile precoce ale copiilor și dreptul lor de a
fi asculta ți și recunoscu ți în existen ța lor proprie, la un credo cultural, preluat
cu entuziasm de mijloacele mass -media, în care copiii au sistematic dreptate
sau sunt victime. Or, această nouă greutate care apasă asupra copiilor poate fi
o sursă de angoasă. O fiică trebuie totu și să în țeleagă că un tată are dreptul de
a exercita o anumită autoritate asupra ei, în anumite condi ții.
Fiicele contestă mai pu țin direct decât băie ții autoritatea tatălui, dar și-o
pot manifesta sub forme deghizate evidente. Ele î și vor manifesta opoz iția
printr -o pasivitate aparentă, printr -o tenacitate surprinzătoare având în vedere
miza aparent anodină, prin critici care reiau cu abilitate tezele feministe – și, în
această opozi ție, ele vor profita, mai bine ca oricine, de diferen țele de puncte de
vedere dintre mama și tatăl lor – sau pur și simplu printr -o atitudine de
repliere. Nu voi relua aici în amănunt ceea ce am spus, de altfel, despre
autoritatea părintească în cartea mea despre mame și fii sau în ghidul
adolescentului, dar voi aminti totu și că este necesar să distingem trei tipuri de
autoritate: autoritatea care încurajează, autoritatea care permite și autoritatea
care interzice, adică autoritatea afectivă, autoritatea morală și autoritatea
formală13.
— Autoritatea afectivă este cea care se bazează pe dragoste și pe dorin ța
de fericire și reușită pe care le nutre ști pentru copilul tău. Ea este
„încurajatoare ”, deoarece dă copilului sentimentul că ceea ce realizează bine îi
face bine. Or, și acest lucru ne interesează pe noi aici, această aut oritate

afectivă, încurajatoare, nu este doar apanajul mamei: ea trebuie să fie împăr țită
între tată și mamă.
— Autoritatea morală trimite la imaginile parentale interiorizate, adică la
reprezentările mentale pe care le are copilul despre ceea ceea ce ma ma și tatăl
lui deosebesc ca fiind bine și rău, frumos și urât, drept și nedrept. Ea e cea
care îi permite copilului să -și experimenteze propriile limite și să-și facă
propriile reguli prin identificarea cu regulile pe care părin ții și le-au impus și pe
care le transmit copiilor lor. Acest tip de autoritate este în egală măsură cel
care trebuie să permită transmiterea valorilor morale. Să amintim aici cartea lui
Tahar Ben Jelloun, Le racisme explique a ma fille14, în care un tată îi expune
fiicei lui de 10 ani, Meriem, valorile la care el ține. Evident, în acest domeniu,
un copil va fi deosebit de sensibil la contradic țiile unuia dintre părin ți sau la
contradic țiile dintre părin ți. În aceste cazuri, încă din momentul în care va
putea s -o spună, copilul, și în special fata, nu va întârzia să gândească, și apoi
să-i spună tatălui: „îmi ceri să fac asta, dar tu n -o faci! ” Această observa ție este
dureroasă, fiindcă cel mai adesea este justă.
— Autoritatea formală con ține o anumită parte de arbitrar. Este cea ca re
dictează interdic ția socială și se sprijină pe lege: nu depă șești o linie galbenă,
fiindcă este interzis, dar o po ți dubla cu o linie punctată. Asta nu te împiedică
să-i explici copilului de ce este interzis. Această autoritate, prin arbitrarul pe
care se bazează, presupune, încă și mai mult decât celelalte două, un consens
între cei doi părin ți.
Exerci țiul autorită ții parentale, care înglobează aceste trei aspecte,
trebuie să evite piedicile: renun țarea, defetismul sau neglijen ța, care, foarte
repede, vor fi sim țite de copil, în special de fată în privin ța tatălui ei, ca
indiferen ță, abandon. La polul opus, o autoritate prea rigidă, fixată numai pe
interdic ții formale, nu va permite experien ța dialogului și nu va oferi decât două
soluții: fie revolta d eschisă, mereu u șor de declan șat la un micu ț care cre ște, fie
supunerea și renun țarea. Și într -un caz, și în celălalt, analiza psihologică
progresivă care caracterizează construirea unei vie ți sociale este împiedicată
sau profund modificată. În fine, a tre ia piedică este tocmai cea a unei autorită ți
care n -ar fi exersată decât de unul din cei doi părin ți sau reprezentan ții lor. Să
semnalăm, pentru a încheia acest punct, că autoritatea parentală pune în joc
relațiile cuplului: trebuie insistat pe faptul că p ărinții nu trebuie să se
devalorizeze reciproc, contes -tându -se în mod sistematic.
Pentru a -și înțelege tatăl, o fată trebuie să știe că el dore ște să
îndeplinească toată via ța o func ție paternă care evoluează de -a lungul
existen ței, dar care este mereu prezentă în spiritul și inima lui. Această dorin ță
poate părea, din când în când, apăsătoare, contradictorie, uneori chiar
paradoxală, dar, dacă este manifestată de către tată cu discern ăI.
Mânt, inteligen ță și sensibilitate, ea va fi mereu spre binele f iicei lui.
Să faci pac e „Este totu și tatăl meu! ”, îmi spune, într -o zi, Françoise, după
ce mi -a vorbit mai multe luni despre dificultă țile pe care le avusese cu acest om
din cauza caracterului său autoritar, intransigent, perfec ționist și, uneori, de -a
dreptul injust. Pentru a relua ceea ce spunea Sfântul Augustin, uneori po ți să

ajungi să iube ști „prea târziu ”: când trage de firul ghemului care o leagă de
tatăl ei, o fată constată adesea că puloverul este plin de găuri.
Pentru a reveni la Françoise, în că din adolescen ță, ea i s -a opus puternic
tatălui ei. Director de firmă, acesta era admirat în familie și de to ți prietenii.
Soția lui fusese mereu o femeie supusă, ceea ce fiica ei nu voia deloc să devină.
Françoise î și amintea că a putut să fie mândră d e tatăl ei, dar s -a sim țit mereu
sufocată, și chiar oprimată, de acest bărbat care nu făcea nici o diferen ță între
viața lui profesională și casă. Din momentul în care avusese posibilitatea, chiar
imediat după bacalaureat, plecase să facă studii într -un or aș îndepărtat. Tatăl
ei, nefiind de acord cu alegerea ei, refuzase să -i acopere cheltuielile legate de
școală. Ea se descurcase singură, rămânând în legătură cu mama, fratele și
sora ei, dar refuzând orice contact, chiar și prin telefon, cu tatăl ei. „Mult timp,
îmi poveste ște Françoise, nu l -am mai considerat tatăl meu. Devenise un străin
pentru mine. Mai rău decât un străin: un du șman. ” Când se căsătorise, ea îi
acceptase prezen ța la nuntă, dar aproape că nu -i vorbise. Via ța mergând
înainte, ea ajunsese m ama unei fete și a unui băiat. Uneori regreta că ace ști
copii ai ei nu -și cunosc bunicul. Avea în jurul ei prietene care știuseră să -și
depășească conflictele cu tatăl lor. Era impresionată mai ales de una dintre ele,
cu care vorbea mult despre problemele pe care le aveau cu tatăl lor. Aceasta îi
spusese că tatăl ei nu mai era acela și de când devenise bunic. În urma acestei
mărturisiri, Françoise a început să se gândească serios la rela țiile pe care le
putea eventual relua cu tatăl ei. Atunci a făcut acea a firma ție pe care v -am
relatat -o la început: „Este totu și tatăl meu! ”
Prin intermediul surorii ei, rămasă mult timp mai aproape de părin ții lor
și având un caracter mai supus, contactul a fost reluat. N -a fost u șor la
început, fiecare era neîncrezător și probabil tulburat de această revedere. Dar
Françoise a fost fericită, în sufletul ei, să vadă cât de mândru era tatăl ei de
reușita ei familială și profesională. Ba chiar a fost mândră că a avut ini țiativa
de a se împăca cu el. A fost cu atât mai fericită de acest lucru, cu cât, după
câteva luni, tatăl ei a făcut o criză cardiacă. Atunci, Françoise, care domina
relația, dar care sim țea o reală afec țiune fa ță de el, i -a putut arăta că nu -i mai
purta pică.
Cum să te împaci cu tatăl tău când acesta refuză sa u când moartea îl
împiedică s -o facă? Este o adevărată problemă pentru numeroase fete prinse
într-un conflict care, adesea, le depă șește. Nu este u șor să -ți reconsideri
convingerile, mai ales când ele se bazează pe sentimente adânc înrădăcinate în
suflet. Convingerea unei fete că tatăl ei are defecte care o determină să nu mai
aibă rela ții cu el este un sentiment greu de pus sub semnul întrebării, cu atât
mai mult cu cât el este legat de o profundă decep ție pentru o fiin ță pe care a
adorat -o. Argumentelor r aționale care s -au acumulat pentru a duce la o
asemenea convingere li se adaugă răni afective profunde. Ne dăm seama de
dificultatea de a parcurge drumul în sens invers: nu e vorba strict de a negocia
între două puncte de vedere opuse, ci de a anihila ranc hiuna care le este
asociată. Când o fată și tatăl ei au ajuns să se urască, să se lupte pe termen
lung, pasul spre împăcare nu se face dintr -o dată, ca prin minune. Multe femei
o pot dovedi și numero și tați, de asemenea. Recurgerea la psihoterapie sau la o

adevărată psihanaliză care să refacă, într -o nouă lumină, povestea fiecăruia
este pentru mul ți un ajutor indispensabil.
Debutul acestei analize personale consistă în a căuta consecin țele
distructive ale rupturii dureroase: „Rela ția ofensatoare cu tatăl meu a semănat
dezordine în domeniile cele mai importante ale vie ții mele: cel al feminită ții, al
relației mele cu bărba ții, (.) al sexualită ții, al creativită ții și al încrederii
necesare pentru a -mi croi drumul în via ță. Am în țeles foarte repede, gra ție
meseriei mele de terapeut, că instaurarea unei noi rela ții cu tatăl este o sarcină
importantă pentru femeile care au suferit din cauza rela ției deteriorate cu acest
bărbat. ” Astfel se exprimă Linda Schierse Léonard în cartea ei La Fille de son
pere. Guérir les blessures dans la relation pere -fille15. Să știi să faci pace cu
tatăl tău necesită, într -adevăr, cel mai adesea, un lung proces, care te poate
conduce să faci o terapie sau, dar, se întâmplă mai rar să devii tu însu ți
terapeut, precum această colegă. Prima etapă a acestui „travaliu ” constă în a
analiza consecin țele distructive legate de atitudinea tatălui; a doua etapă î ți
permite să în țelegi ce era – și mai este, dacă el mai trăie ște încă – pozitiv.
A ști să faci pace cu tatăl tău presupune recunoa șterea calită ților lui
ascunse. Împăcarea nu se poate face decât dacă o fată reu șește să-și clarifice
sentimentele, mai contradictorii decât par, dacă acceptă să se confrunte cu ele
și să se repună în discu ție, fără ca prin aceasta să nege ceea ce i s -a păr ut
insuportabil. Când un tată moare, și, uneori după dispari ția lui, împăcarea cu
el se face fără el: este o muncă unilaterală în care fata parcurge tot drumul.
Aceste situa ții confirmă, mai mult decât altele, că o fată și tatăl ei au
nevoie uneori de o viață întreagă pentru a se întâlni cu adevărat. Ele
eviden țiază în acela și timp faptul că o fată, chiar și în afara rela țiilor
complicate, simte aproape mereu nevoia, într -un moment sau altul, să ajungă
la o reconciliere cu tatăl ei, pentru a se putea deta șa definitiv de el și a renun ța
la perioada binecuvântată a copilăriei, în care ea putea să conteze fără limite pe
protec ția și afec țiunea lui. Această nevoie de a se împăca la un moment dat cu
tatăl ei ajută la con știentizarea complexită ții unei pove ști atât de hotărâtoare în
viața oricărei fete, indiferent cine ar fi ea. Ea permite, de asemenea, în țelegerea
paradoxului despre care vorbeam la începutul acestei căr ți: rela ția între o fată
și tatăl ei este o rela ție care cimentează existen ța și care presupun e, în acela și
timp, o via ță pentru ca cei doi să se întâlnească.
Să-ți înțelegi tatăl înseamnă să -i înțelegi pe bărba ți, și invers .
T.
Să-ți înțelegi tatăl î ți permite întotdeauna să -i înțelegi pe bărba ți, să le
înțelegi for ța și slăbiciunea. De asem enea, uneori, în țelegându -l mai bine pe
omul cu care trăie ști, ajungi să -l înțelegi retrospectiv mai bine și pe tatăl tău,
iar povestea cuplului tău te autorizează chiar să -i spui tatălui tău ceea ce nu ai
îndrăznit să -i spui niciodată până atunci. Acestea fiind spuse, întrucât
comunicăm cu atât mai bine cu cât îl în țelegem mai bine pe celălalt, oricine ar
fi el, ceea ce numim de altfel empatie, îmi voi permite să vă sugerez aici câteva
piste care să permită fiecăruia, fiică sau tată, să câ știge ceva timp. Aceste piste
nu le exclud pe altele, unora le convin, altora nu, dar de ce să nu le propun?

— O femeie trebuie, înainte de toate, să accepte că bărbatul sau tatăl ei
nu are probabil aceea și energie ca ea: aparen țele sunt uneori, la acest nivel,
înșelătoa re.
— O femeie trebuie să vadă mai degrabă jumătatea plină a paharului
decât jumătatea goală: ceea ce poate lua drept lene, decontractare excesivă sau
lipsă de maturitate la un bărbat – deci, la tatăl ei – este în acela și timp dovada
incontestabilă a une i reale capacită ți de a se destinde, de a vedea partea bună a
lucrurilor, de a aprecia micile bucurii ale vie ții.
— O femeie trebuie să accepte că teama de a -și pierde timpul – spaimă
frecventă la persoanele ambi țioase – este valabilă pentru serviciu sau pentru
situa țiile de o reală necesitate, dar nu douăzeci și patru de ore din douăzeci și
patru.
— Nu trebuie uitat că un bărbat are ego -ul său. Desigur, n -o dovede ște
mereu sau o face fără să -și dea seama, dar cu cât îi ară ți că apreciezi ceea ce a
făcut, cu atât el va fi mai fericit, se va sim ți iubit și va fi gata să o ia de la capăt.
— Trebuie să -i spui mereu unui bărbat că, dacă faci ceva bun, te a ștepți
ca și el să te încurajeze și să știe să spună ce -i aduci în via ță.
— Trebuie să îndrăzne ști să-i spui, evident cu nuan țe, că e ști afectată
dacă este gelos pe bărba ții care te admiră sau î ți fac curte (în afara cazului în
care ai de -a face cu un gelos patologic).
— Trebuie, de asemenea, să -i spui că nu dore ști ca el să rezolve toate
problemele de care te love ști: de fapt, ai pur și simplu nevoie ca el să te asculte
și să te sus țină.
Cum era ieri și ce va fi mâine:
R.
Viitorul fiicelor .
Modificarea statutului femeilor și bărba ților în ultima sută de ani, și în
special evolu ția progresivă a stereotipurilor legate de func ția maternă și
paternă, au avut o inciden ță puternică asupra istoriei fiicelor și a rela țiilor cu
tatăl lor. Fără a cădea în caricatura „tăticului mămos ”, bărba ții de astăzi sunt
mai apropia ți de copiii lor decât în trecut; ei se ocupă adesea de ei încă de la
naștere, acceptând mai u șor să joace un rol pe care, altădată, îl considerau
prea feminin pentru ei. Această implicare a ta ților nu este lipsită de consecin țe
asupra formării fiicelor, care, sus ținute de o mamă a cărei aut onomie este și ea
mai mare, pot, de acum înainte, să edifice mai bine, sau să exprime mai bine,
bipolaritatea femininului și a masculinului care există în ele, ca în fiecare
dintre noi, de altfel.
Ideea că este datoria bărba ților să exercite autoritatea și să asigure
securitatea materială, lăsând gestionarea câmpului afectiv în grija altora, adică
a mamelor, nu mai este o idee dominantă în ziua de azi. Acum, se pare că ta ții
vor să găsească un oarecare echilibru între aceste diferite aspecte ale vie ții.
Fiicele lor îi observă, îi văd cum ac ționează, îi ascultă și, deși ele percep
diferen țe între cei doi părin ți, se pot identifica mai u șor cu tatăl lor, fără să fie
etichetate mereu drept „băie țoi”. În ceea ce le prive ște pe femei, lupta pentru
paritate nu e ste câ știgată încă, dar se înaintează, chiar dacă, cu pa și mici.
Așteptând o egalitate de șanse efectivă între cele două sexe, se poate cel pu țin

constata că „supermamele ” sunt din ce în ce mai des ni ște „superwomen ” și
invers: tot mai pu ține femei cu func ții foarte importante în lumea profesională,
fie în domeniul func țiilor publice, al activită ților liberale sau al finan țelor,
renun ță la dorin ța lor de maternitate; ceea ce vor este să existe și în afara
muncii lor, fiind femei și mame. Fetele de astăzi po t urma exemplul acestor
femei care vor să nu mai aibă de ales între muncă, pe de o parte, și copii, pe de
alta, pentru a se afirma în via ță și a reu și în diferite domenii, fără a renun ța la
niciunul.
Noii ta ți împart, fără îndoială, mai bine decât strămo șii lor
responsabilită țile părinte ști. Ei asistă la na ștere, schimbă scutecele
bebelu șului, îl duc pe micu ț la cre șă sau la dădacă, se duc la ședințele cu
părin ții, merg la pediatru și chiar la psiholog! Această puternică implicare în
cotidian nu poate să aibă asupra unei feti țe decât un efect pozitiv, care, sim țit
precoce, o va face să nu -și perceapă tatăl, și deci masculinul, ca pe ceva total
străin de ceea ce constituie identitatea ei. Evident că acest lucru nu diminuează
aportul fundamental al mamei. To t ea este cea care rămâne la maternitate cu
bebelu șul, chiar dacă durata s -a redus puternic în beneficiul întoarcerii acasă;
tot ea este cea vizată în primul rând de reclamele la mărcile de lapte sau de
mâncare pentru bebelu și; și tot ea este chemată la școală dacă e o problemă
urgentă de sănătate. În afara unor cazuri particulare – iar eu am întâlnit astfel
de cazuri – un tată, chiar prezent și activ încă din primii ani de via ță, nu devine
pentru feti ța lui, sau chiar pentru fata lui mare, echivalentul une i mame. El
este un bărbat și așa rămâne în ochii ei: pur și simplu, autoritatea pe care el o
exercită și diferen ța esen țială pe care o reprezintă n -ar mai trebui să suscite, ca
înainte, frica și, în special, frica de Celălalt. Probabil că inventatorul
psihanalizei, marele Freud în persoană, s -ar bucura de această evolu ție. Cu
siguran ță, povestea celor trei fiice ale lui, cu destine atât de diferite, n -ar fi fost
aceea și, și nici rela țiile de familie.
Freud și fiicele lui .
Psihanaliza s -a născut, să ne a mintim, din întâlnirea lui Freud cu
suferin ța pe care o prezentau primele lui paciente și care avea legătură cu tatăl
lor sau cu un substitut al acestuia. Cercetarea clasică a lui Lucie R. Constituie
un expozeu precis despre metoda pe care Freud o folose ște înainte de 1895 și
care va duce la tehnica psihanalitică în tratarea cazurilor de isterie patologică
unde locul tatălui este central. Este interesant de notat, apropo de asta că
Freud a con știentizat func ția paternă în mai multe etape. În timp ce, în jur de
1895, are despre ea o reprezentare negativă, considerând -o poten țial
traumatică, el trece apoi, o dată cu complexul Oedip, la imaginea triumfală a
unui tată absolut necesar dezvoltării psihicului, în special feminin, și, în cele
din urmă, teoretizează fantasma uciderii tatălui pe care trebuie s -o opereze
copilul pentru a -și câștiga autonomia. Să mai notăm că, în lucrarea Totem și
tabu, el nu vorbe ște decât despre fii, nu și despre fiice, ca și cum fiicele nu
puteau avea niciodată fantasma uciderii simbo lice a tatălui lor. Ceea ce
diferen țiază fata de băiat „este că fetele sunt mo ștenitoarele unui tată mort, în
timp ce băie ții (.) sunt mo ștenitorii și actorii (mor ții lui)1 ”. Aceasta ar însemna
că băie ții își reprezintă în mod preferen țial tatăl ca o imagi ne idealizată – „Tatăl

meu este perfect! ” – sau ca o imagine devalorizată și distrusă simbolic – „Tatăl
meu este un nimeni! ” – în timp ce fetele ar avea despre tatăl lor o imagine mai
complexă și subtilă?
Să revenim la situa ția personală și familială a l ui Freud însu și. Acesta a
avut șase copii, dintre care trei fete: Mathilde, Sophie și Arma. Legăturile lui cu
fiecare au fost diferite și, dacă nimeni nu neagă că le -a iubit mult, se poate, de
asemenea, considera, privind mai de aproape povestea fiecăreia dintre ele, că el
a justificat prin ceea ce a făcut, prin influen ța sau rela ția stabilită, ceea ce el
însuși a scris în Despre narcisism: „Dacă avem în vedere atitudinea părin ților
afectuo și față de copiii lor, suntem obliga ți să recunoa ștem în ea revivisc ența și
reproducerea propriului lor narcisism. ” 2
Mathilde, nesupusa .
Când s -a născut fata cea mare, Mathilde, în 1887, el le scria soacrei și
cumnatei lui: „ Știți deja din telegrama mea că am o feti ță. Cântăre ște 3 400 g,
ceea ce e foarte onorabil. Si mt deja că o iubesc mult, de și n-am văzut -o încă la
lumina zilei, s -a născut la ora 7 și 45 de minute. Sunt atât de obosit, de parcă
aș fi îndurat eu însumi totul. ” 3. La această primă na ștere, el a rămas alături
de so ția lui, Martha, de la primele dureri până la na ștere și a ales pentru feti ță
numele so ției prietenului său Josef Breuer. Crescând, Mathilde devine un
băiețoi a cărui impertinen ță aproape că îl sperie pe Freud. El atribuie latura
exuberantă a fiicei lui mai mari „educa ției absurde date de bona copiilor. Și
indulgen ței Marthei. Să sperăm că micu ța noastră creatură va scăpa de aceste
influen țe și își va regăsi comportamentul de feti ță”. El nu se pune în nici un fel
în discu ție în ceea ce prive ște latura „insuportabilă și nesupusă ” 4 a fiicei lui.
La vârsta de 10 ani, aceasta se îmbolnăve ște destul de grav. Ea suferă de
„difterie septică ” și tatăl ei subliniază atunci cu multă insisten ță că se arată
„foarte curajoasă ”. Ernest Jones, biograful și discipolul lui Freud, scrie că
Freud însu și i-ar fi p rovocat ameliorarea: „în timpul acestei crize, tatăl,
bulversat, a întrebat -o pe feti ță ce și-ar dori cel mai mult pe lume și ea a
răspuns: ” O căp șună „. În acel anotimp, fructul ăsta era greu de găsit, dar un
magazin foarte cunoscut din Viena vindea a șa ceva. Prima tentativă a copilului
de a înghi ți i-a provocat un acces de tuse care a înlăturat membrana
obstruantă și, a doua zi, feti ța a intrat în convalescen ță. O căp șună – și un tată
iubitor – îi salvaseră via ța.5”
Caracterul dificil al lui Mathilde pa re să se estompeze o dată cu
adolescen ța. Freud notează atunci că ea este „o fiin ță umană împlinită și
evident o adevărată femeie. Acasă, ea devine din ce în ce mai mult o ” mamă de
substitu ție „. Aceste cuvinte i -au făcut pe unii să considere că Freud avea
pentru Mathilde sentimente de tandre țe excesivă și să avanseze ipoteza că era o
legătură între prima lui ” teorie a seduc ției „, menită să explice isteria tinerelor
femei pe care le îngrijea, și ceea ce sim țea el însu și pentru fiica lui. La
adolescen ță, Ma thilde va fi tratată ca orice tânără de familie bună din epocă. Ea
nu poate ie și din casă fără să fie înso țită, fie că mergea la școală, la cursul de
dans, foarte costisitor, sau la teatru. Cum notează Ștefan Zweig în critica pe
care o face ta ților din ace astă genera ție, bărbatul care și-a fondat opera pe
suprimarea tabuurilor sexuale și pe eliberarea sexualită ții feminine î și creștea

propria fiică precum o ” plantă de seră „care se dezvoltă într -o” atmosferă
supraîncălzită superficial".
În cartea ei consa crată familiei Freud, Eva Weissweil -ler apără teza
conform căreia Freud ar fi avut -o ca metresă pe Minna, sora cea mică a so ției
lui. Din punctul ei de vedere, Mathilde ar fi manifestat tulburări nervoase care
aveau legătură directă cu infidelitatea patern ă: „Cum se întoarce din călătoria
făcută în compania lui Minna, starea lui Mathilde se ameliorează, cel pu țin în
aparen ță. Unul dintre cazurile clasice de ” gelozie oedi -piană „sau de ” isterie
feminină „, comparabilă cu cel al Idei, alias Dora, una din prim ele paciente ale
lui Freud? Mai degrabă o formă de protest împotriva infidelită ții flagrante pe
care ea o consideră (.) intolerabilă (.) indescriptibilă. ” Este o repeti ție aproape
exactă a „cazului Ida ”: tatăl o în șală pe mamă cu o altă femeie și fiica est e
disperată din acest motiv. Dacă Mathilde ar fi fost o pacientă anonimă, Freud
ar fi vorbit fără îndoială de isterie și de gelozie oedipiană, fata fiind îndrăgostită
de tată și identificându -se incon știent atât de mult cu mama în șelată, încât are
acelea și simptome.
În orice caz, fermitatea și combativitatea ies învingătoare, și Mathilde
obține de la părin ții ei acordul de a frecventa școala superioară de știință, artă
și literatură, pe care o califică drept „universitate liberă pentru femei ”. Această
alegere nu -i convine decât foarte pu țin lui Freud, care îi cere să -și reducă
numărul de cursuri, pentru a -și proteja sănătatea nervoasă, după cum
motivează el oficial. Mathilde nu se dovede ște convinsă și scrie: „Ar fi minunat
dacă a ș putea câ știga. A ș avea c u ce să îmi plătesc ie șirile în ora ș sau toaletele.
Ar fi frumos să devin independentă, mai ales când nu sunt obligată s -o fac. ” Se
întâmplă atunci ceea ce trebuia poate să se întâmple: la 21 de ani, în ciuda
presiunii tatălui ei de a se mărita de convenie nță, fiica cea mare a lui Freud se
îndrăgoste ște de un tânăr vienez, Robert Hollitscher. Încă o dată, tatăl nu se
arată încântat la aflarea ve știi. Invocând autoritatea paternă, el încearcă să -i
impună fiicei lui o „amânare ”. Iată cum po ți contesta viguros tabuurile și
„morala sexuală civilizată ” în Viena sfâr șitului de secol XIX și să fii în via ța
personală cel mai înfocat apărător al lor!
În ceea ce o prive ște pe Mathilde, ea se logode ște cu iubitul ei în cea mai
mare taină. Freud și soția lui n -au altă alternativă decât să -i dea
binecuvântarea fiicei lor, care le -a spus despre decizia ei când era deja prea
târziu. Viitorul so ț are trăsături fizice total opuse tatălui: „înalt, blond, cu ochii
albaștri, are 33 de ani, dar pare mult mai tânăr, men ționează Mathilde; este
foarte drăgu ț, sensibil, de o mare fine țe a sentimentelor; ne în țelegem bine6. ”
Fiica cea mare a lui Freud se mărită pe 7 februarie 1909, cu mult înainte ca
anul de amânare cerut de tatăl ei să se fi scurs. De și adesea bolnavă, ea se
înțelege „de minune ” cu so țul. Cât despre rela țiile cu tatăl, ei rămân afectuo și
unul cu altul, în ciuda dezacordurilor, Freud acordându -i în continuare o
atenție specială când are probleme de sănătate, ceea ce se întâmplă frecvent.
Fără să poată avea copii, Math ilde va părăsi Viena în mai 1938 și va pleca în
Anglia împreună cu so țul ei. Va fi fericită aici și se va îmbolnăvi mult mai rar
decât la Viena. Ea va deveni ceea ce azi s -ar numi stilistă de modă și își va

deschide, într -un cartier foarte șic din Londra, un magazin de haine care va fi
prosper timp de mai multe decenii.
Freud pare să fi avut mereu o oarecare admira ție pentru fiica lui cea
mare, poate chiar mai multă decât pentru Anna, care este totu și moștenitoarea
lui intelectuală. Tot fa ță de ea î și va manifesta, fără îndoială, cel mai mult
latura sa patriarhală. Intre acest tată și această fiică, există probabil o afinitate
foarte puternică de caracter care îi face să fie foarte apropia ți, dar care îi și
desparte. Ca și mama ei, Martha, Mathilde pare să nu fi fost niciodată
interesată de psihanaliză, dar a urmat, în mod incon știent, preceptele pe care
Freud le propovăduia pentru al ții în materie de eliberare feminină și sexuală.
Ea și-a ales singură so țul și și-a urmat drumul ne ținând cont de opinia
părinților săi; autonomia ei – forța eului – a trecut, a șa cum trebuie, prin
revolta împotriva tatălui și prin omnipoten ța supraeului. De asemenea,
manifestându -și independen ța în raport cu ceea ce prevăzuse Freud pentru ea,
Mathilde s -a deta șat și a suscitat mândria celebrului ei tată.
Sophie: o scumpete de feti ță.
După cum am spus, Freud a mai avut alte două fete, Sophie și Anna.
Într-o fotografie care s -a păstrat, le vedem și pe una, și pe cealaltă ca două
„păpu și fragile și încântătoare, semănând cu dou ă gemene. Rochiile lor albe au
mâneci bufante. Bogatul lor păr negru este strâns cu panglici de mătase sau de
tafta. Anna este preocupată să coasă ceva, Sophie fixează cu îndrăzneală
obiectivul: o copilărie fără probleme, niciodată bolnavă, niciodată obraz nică.
Este imposibil să bănuie ști ce lupte înver șunate aveau loc între ele. O gelozie
feroce le opune, un caz tipic de ” rivalitate între surori „; Anna face totul ca să -i
placă tatălui ei, în timp ce Sophie se aga ță cu tandre țe de mama ei pe care ar fi
vrut s-o aibă numai pentru ea.7 ” Sophie este a doua fiică a lui Freud, născută
pe 12 aprilie 1893. Despre ea, Freud nota: „Feti ța noastră este foarte drăgu ță, a
luat 370 g săptămâna trecută. ” Trei ani mai târziu, când ea este domni șoară de
onoare la o nuntă, el notează din nou: „Ce poate fi mai frumos. O feti ță cu părul
cârlion țat și cu o coroni ță de flori de nu -mă-uita.” Sophie va rămâne mereu
deosebit de feminină și apropiată de mama ei. La 19 ani, călcând pe urmele
surorii ei mai mari, Mathilde, se îndrăgos tește de Max Halberstadt, mai mare
decât ea cu unsprezece ani. Ținând seama de contextul familial și de averea
satisfăcătoare a tânărului, Freud acceptă mult mai u șor căsătoria. El îi scrie
viitorului său ginere, care de altfel îi seamănă, fiind slăbu ț, serios și care e
văzut foarte rar zâmbind: „Eu m -am în țeles într -adevăr mereu bine cu so ția
mea și îi sunt mai ales recunoscător pentru numeroasele și nobilele ei calită ți,
pentru copiii no ștri foarte reu șiți și pentru că n -a fost niciodată nici foarte ie șită
din comun, nici foarte des bolnavă. Sper ca asta să fie o prevestire fericită și ca
micu ța sălbăticiune să devină o so ție bună ”. Se pare totu și că acestui tată i -a
fost cam greu, în fapt, s -o lase să plece pe cea mai frumoasă dintre fiicele sale.
Sophie îi va dărui lui Freud primul nepot, Ernst, în 1914. Acesta pare să
contrazică teoria bunicului despre oralitatea bebelu șului, corespunzând plăcerii
suptului, primul stadiu al sexualită ții infantile. Într -adevăr, băie țelul nu vrea să
sugă la sânul mamei. Ev ident, această problemă se rezolvă, dar războiul bate la

ușă. Prezen ța acasă a scumpei Jui fiice Sophie și a nepo țelului său pare să -i
dea lui Freud, al cărui moral nu e deloc bun, un motiv de a trăi.
În 1920, adică la doi ani de la sfâr șitul primului co nflict mondial, în via ța
lui Freud survine o teribilă nenorocire din care nu -și va reveni cu adevărat
niciodată: fiica lui Sophie, pe care el o numea „copilul răsfă țat de zei ”, moare
brusc, la vârsta de 26 de ani, din cauza unei gripe. Tatăl îi mărturise ște
discipolului său Ferenczi: „Ani de zile, mă pregătisem pentru pierderea fiilor
mei și iată că vine cea a fiicei. În adâncul meu, presim țeam sentimentul unei
lovituri narcisiste profunde și insurmontabile ”. Anul 1920 este unul de cotitură
în via ța și parc ursul intelectual al psihanalistului vienez. Este anul publicării
unei lucrări capitale, Dincolo de principiul plăcerii, care constituie baza a ceea
ce s-a numit a doua teorie a pulsiunilor: în timp ce prima teorie opunea
pulsiunea sexuală celei de autocon servare, aceasta, mai speculativă, opune
pulsiunea de via ță celei de moarte. Elaborarea ei a fost pusă, în general, pe
seama a ceea ce Freud ar fi văzut și înțeles din războiul care ia sfâr șit, mai ales
violen ța și tendin țele criminale sau suicidare, dar și pe seama încercării prin
care ar fi trecut din cauza decesului fiicei lui. Ai zice că opera lui Freud se poate
înțelege, în parte, prin legăturile pe care le avea cu fiicele lui. În 1920, când
survine decesul lui Sophie, Freud are 64 de ani – el a murit la Londra, la 83 de
ani, în 1939. Destinul îl va mai lovi încă o dată cu cruzime. Astfel, în 1923, va fi
rândul fiului lui Sophie, Heinele, să moară de o meningită tuberculoasă. În
acela și an, Freud se operează pentru prima dată de cancer la mandibulă. Va fi
și anul apari ției unei alte căr ți fundamentale: Eul și Se-ul, în care autorul
susține că personalitatea umană are nevoie să țină departe de con știință ceea
ce este insuportabil.
Anna, mo ștenitoarea .
Anna este ultima dintre fiicele lui Freud, ea născ ându -se pe 3 decembrie
1895. Într -o scrisoare pe care o adresează prietenului său Fliess, tatăl
poveste ște: „Dac -ar fi fost vorba de un fiu, te -aș fi anun țat printr -o telegramă,
fiindcă ar fi purtat numele tău. Dar, cum este o fată, pe nume Anna, ți-o spun
mai târziu. Ea și-a făcut apari ția astăzi, către orele 3 și 15 minute, chiar în
mijlocul consulta ției, și pare o femeie micu ță și drăgu ță care, gra ție îngrijirilor
lui Fleischmann (ginecologul), nu i -a provocat nici un rău mamei sale. Acum
amândouă sunt b ine.” Aceste câteva rânduri prevestesc oare destinul Annei?
Lasă ele să se în țeleagă că Freud a ștepta un fiu? Explică de ce ultima dintre
fiicele lui Freud a devenit „fiul spiritual ”, succesorul, dar un succesor puternic
preocupat, cum o să vedem, de ident itatea lui sexuată?
Freud o tratează pe Anna ca pe un adult cu mult înaintea vârstei; el
așteaptă de la ea să fie matură și serioasă, și așa se va întâmpla, să nu intre în
rivalitate feminină cu mama ei, ceea ce ea nu va face. Într -adevăr, pasiunea
Annei este să înve țe. Ea este singura fiică a lui Freud care a avut permisiunea,
foarte tânără fiind, să asiste la reuniunile de miercuri ale „societă ților
psihanalitice ”, singura căreia tatăl său i -a explicat foarte de timpuriu ce este
psihanaliza: „Vezi casel e alea cu fa țade frumoase? I -ar fi spus el. Lucrurile nu
sunt mereu frumoase în spatele fa țadelor. Acela și lucru se întâmplă și cu
ființele omene ști”.

Spre deosebire de sora ei Sophie, cu care este într -o perpetuă rivalitate,
Anna pare deci mai pu țin fem inină și se interesează mai mult de studiile ei.
Asta nu -l împiedică pe tatăl ei să -și manifeste fa ță de ea caracterul autoritar pe
care-l adoptă cu fetele lui și să-i refuze, de exemplu, pregătirea pentru
Gymnasium, care i -ar deschide, totu și, calea spre studiile superioare pe care ea
dorea să le urmeze. Anna nu pare să -i poarte prea mult pică pentru asta; mai
degrabă iubirea domină rela ția pe care o are cu tatăl ei. „î ți lipsesc uneori? ”, îl
întreabă ea într -o scrisoare, după care conchide: „Te îmbră țișez și rămân
pentru totdeauna micu ța ta Anna. ” Fără îndoială, ea știe că această iubire este
reciprocă și că tatăl ei vorbe ște despre ea ca despre fiica lui „foarte dragă și
unică ”. Cu ea va face acea călătorie în doi în Italia în cursul căreia se spune că
ar fi început în mod oficios să o analizeze.
După Italia, Anna devine mai independentă, dar tatăl ei vrea în
continuare să exercite asupra ei un control excesiv, a șa cum o dovede ște
episodul bine cunoscut cu Dr. Jones, prieten și colaborator al lui Freud, care va
fi și viitorul lui biograf. Crezând că Jones are inten ția să-i ceară mâna Armei, ia
pana și-i scrie fiicei lui: „După cum știi, Dr. Jones este un prieten și un
colaborator foarte pre țios. Dar știu că nu este bărbatul care -i trebuie unei
tinere deli cate ca tine. Îi lipsesc tactul și simțul aten țiilor delicate pe care orice
tânără rezervată. Obi șnuită să fie ocrotită, este îndreptă țită să -l aștepte din
partea so țului său. ” Freud îi scrie și colaboratorului lui Jones și, vorbind
despre Anna, declară: „ Ea nu se a șteaptă deloc să fie tratată ca o femeie, căci e
încă departe de a sim ți dorin ța sexuală și are mai degrabă tendin ța să refuze
bărbatul. ” Jones, dându -și fără îndoială seama care e situa ția, declară la
rândul său: „Anna este o personalitate nobil ă și va deveni cu siguran ță o femeie
remarcabilă, dacă refularea sexuală nu -i va face rău. Bineîn țeles, ea vă este
extraordinar de aproape și este unul din acele rare cazuri în care tatăl veritabil
corespunde imaginii tatălui. ” Nici n -ar fi putut să fie ma i clar în privin ța
relațiilor dintre un tată și fiica lui și să denun țe într -un mod mai diplomatic
consecin țele pe care o asemenea rela ție le poate avea asupra vie ții unei femei!
În mod semnificativ, Anna va scrie ea însă și cu o altă ocazie: „De fiecare da tă
când am plecat în altă parte, în Anglia, la Budapesta, peste tot, toată lumea era
foarte drăgu ță. Visez să nu fiu un bărbat ”.
Anna Freud va rămâne dependentă de tatăl ei și supusă autorită ții lui
toată via ța, chiar dacă î și permite uneori o relativă a utonomie, de exemplu
atunci când devine învă țătoare, în ciuda rezervei foarte mari a tatălui ei. În
octombrie 1918, Freud începe analiza ei oficială; aparent, dore ște ca ea să
meargă pe urmele lui. A șa cum îi scrie discipolului său Ferenczi, el o consideră
„cel mai șarmant ” și „cel mai agreabil ” dintre copiii lui, cea care în țelege cel mai
bine psihanaliza, chiar dacă î și face griji pentru alegerile ei sexuale. Totul este
poate prea delicat și prea personal pentru ca să o poată încredin ța pe fiica lui
unuia dintre colaboratori. Oricum, în primăvara lui 1923, Anna începe la
rândul ei să practice psihanaliza. În această perioadă, Freud este operat de o
tumoră canceroasă de care nu se va vindeca niciodată. Să fie alături de tatăl ei
și să-l îngrijească este nou a misiune pe care Anna o va avea până la moartea
lui Freud.

Mic caleidoscop contemporan .
Povestea celor trei fete ale lui Freud, a șa cum au reconstituit -o mai mul ți
biografi, aminte ște, dacă mai era nevoie, că nu este mereu u șor să ai ca tată un
bărbat ilustru, mai ales – și acesta va fi fost destinul Armei – când rela ția
stabilită este una de foarte mare apropiere, care duce la dependen ță fără ie șire.
În schimb, calea aleasă de Mathilde, cea mai modernă dintre fiicele lui Freud,
este incontestabil cea a autonomiei și cea care îi permite unei fete să -și ofere o
șansă de a accede la libertate și la împlinirea a șteptată a vârstei adulte.
Evident, timpurile s -au schimbat și tații din ziua de azi nu se mai
comportă ca Sigmund Freud în secolul al XlX -lea; e i nu au de altfel nici acelea și
drepturi, nici aceea și putere asupra copiilor lor, asupra fiicelor, în special. Am
trecut pe parcursul unui secol și ceva de la autoritatea paternă omnipotentă,
prezentă deja pe vremea romanilor și prorogată prin promulgarea Codului Civil
napoleonian în 1804, la o autoritate părintească exercitată, din 1970,
deopotrivă de ambii părin ți. Această autoritate paternă a avut în mod evident
ecou asupra destinului fiicelor. Câte fete nu -l mai luau încă drept so ț, acum un
secol, pe b ărbatul ales de tatăl lor, câte nu trebuiau să se obi șnuiască având o
căsătorie aranjată, câte nu aveau astfel sentimentul că erau măritate pentru
bani, pentru pământ, pentru un titlu sau pentru o alian ță! Se știe că aceste
practici, și altele încă și mai detestabile, subzistă în unele țări ale lumii. O carte
foarte bine documentată8 a făcut recent inventarul a tot ceea ce, în
nenumărate regiuni ale lumii, trebuie să îndure femeile doar pentru că s -au
născut femei! Această condi ție inacceptabilă ține, în mo d evident, de puterea pe
care bărba ții o au și o păstrează asupra lor și asupra societă ții în care
evoluează. Se știe, de exemplu, că violen țele și discriminările care încep încă
din copilărie le afectează mai ales pe feti țe, care vor fi mai pu țin hrănite, mai
puțin îngrijite și mai pu țin educate – aproape două treimi din cei 127 de
milioane de copii din lume care au vârsta școlarizării, dar nu merg la școală,
sunt fete, conform cifrelor furnizate de Unicef.
În Fran ța, domina ția masculină este mai pu țin fățișă, fiind din ce în ce
mai pu țin prezentă, chiar dacă nu s -au realizat încă to ți pașii, dar femeile se
bat, iar mamele, împreună cu un număr tot mai mare de ta ți, veghează pentru
ca fiicele lor să fie libere. A șa stând lucrurile, basmele citite cu plăce re micu ților
sau transpuse pe micul ecran includ adesea un imaginar care pentru unii
corespunde fantasmelor celor mai profunde, iar pentru al ții vehiculează tot felul
de stereotipii privind destinul promis băie ților și fetelor. Fie că ne gândim pur și
simplu la Cenu șăreasa, la Frumoasa din pădurea adormită sau la Albă -ca-
Zăpada. Este totu și sigur că feti țele nu cred în a șa ceva și că, odată devenite
mari, cred cu atât mai pu țin? Dacă nimeni nu le -a pus în gardă sau nu le -a
trezit con știința, este sigur că e le nu continuă să considere că bărba ții sunt,
prin natura lor, ta ți iubitori și luptători valoro și, femeile mai ales ni ște acrituri
ori vrăjitoare rele, și că salvarea unei fete, cu condi ția ca ea să fie frumoasă,
trece incontestabil prin protec ția și drag ostea unui prin ț pe cât de minunat, pe
atât de fermecător?
Speciali știi în problemele de paternitate ne -au învă țat să distingem între
paternitatea instituită, cea care este stabilită prin lege, paternitatea obi șnuită,

cea consacrată prin uzan ță, și pater nitatea privatizată, cea răspunzătoare de
legătura afectivă și intrafamilială. Aceasta din urmă este cea mai dezvoltată, de
vreo treizeci de ani încoace, poate în detrimentul celorlalte două. Această
evolu ție nu -i prive ște de altfel doar pe ta ți, ci și pe mame. A șa cum remarcă
sociologul francez Francois de Singly, părin ții de azi „nu mai sunt în primul
rând indivizi apar ținând unei genera ții precedente care are rolul de a transmite
genera ției următoare cunoa șterea și experien țele acumulate. Ei sunt de acum
înainte indivizi însărcina ți cu decriptarea și interpretarea nevoilor copiilor, cu
scopul de a -i ajuta să devină ei în șiși9.” Evident, când o societate a fost
obișnuită să -i dea tatălui o func ție de autoritate reală și simbolică, o asemenea
transformare s uscită discu ții, provocând chiar nelini ști.
Pentru unii, a șadar, figura paternă ar fi în declin, ceea ce le -ar face pe
feministe să se bucure, dar i -ar îngrijora pe psihanali ști10. Pentru al ții,
descoperirea recentă a ADNului și testele genetice ar da re lațiilor paterne o
veridicitate inedită, la fel de puternică precum aceea pe care sarcina o dă
relației materne. Ceea ce e sigur este că avem de acum înainte de -a face cu o
pluralitate de figuri paterne care compun un fel de caleidoscop contemporan al
paternității. Să luăm trei din aceste situa ții deosebit de actuale: cea a tatălui
divor țat și a tatălui vitreg, cea a tatălui care î și crește singur fiica și cea a
bunicului aflat în rivalitate cu fiul său. Astăzi, toate configura țiile par posibile,
și fără în doială că Freud nu s -ar fi recunoscut sau regăsit neapărat în ele!
¦
Tați divor țați și tați vitregi .
Cartea lui Dominique Sampiero, La Fetite Presence, este cartea pe care
un tată, care nu este altul decât autorul, i -o scrie fiicei lui de cinci ani d e care
este separat. Părin ții s-au despăr țit, iar Olivia a rămas la Paris cu mama ei.
Întrucât el trăie ște în nordul Fran ței, acest tată se hotără ște să-i ofere în fiecare
zi feti ței prezen ța lui, o „mică prezen ță”, prin intermediul scriiturii. Pentru a
compensa absen ța și depărtarea, pentru a fi acolo, cu orice pre ț, până la capăt,
el îi scrie în fiecare zi. Speran ța care îl înso țește, spune el, constă în faptul că
aceste cuvinte ar putea fi „ca o e șarfă pentru via ța ta de femeie, o rochie lungă
de mătase mov și bleu care se va mula pe fiecare din gesturile tale de mai
târziu, când vei sângera gândindu -te la noi, la copilăria ta prea scurtă, la
această pagină din via ța ta, ruptă, mototolită în trei, tu, eu și mama ta ”.
Nu to ți tații au talentul lui Domini que Sampiero de a atenua, fără a o
alunga, triste țea pe care o încearcă fiica lor când ei pleacă. Femeile care mi -au
vorbit despre separarea de părin ții lor mi -au spus că au suferit profund. Ele
păstrau toate amintirea unei bre șe în via ța lor, chiar și atunci când ruptura
sau divor țul fusese „rezonabil ”. Este normal ca, datorită iubirii pe care le -o
poartă părin ților ei, o fată să reac ționeze la separarea lor. Dincolo de copilărie,
acest eveniment major are uneori consecin țe asupra unor atitudini sau
compor tamente din via ța lor care nu par să aibă, la prima vedere, legătură cu
el, după cum o dovede ște povestea lui Eleonore.
Această femeie drăgu ță lucrează în domeniul financiar de câ țiva ani, dar
se întreabă din ce în ce mai des dacă trebuie să urmeze calea pe care a ales -o și
să se afirme în continuare în cadrul firmei sau să se orienteze spre ceea ce a

atras -o întotdeauna: moda. Eleonore constată că îi e foarte greu să se
hotărască. Pe de o parte, nu vrea să -i trădeze pe cei care au avut încredere în
cariera ei până atunci și au ajutând -o să progreseze. Pe de alta, ea are
sentimentul că nu e liberă și că nu face ceea ce și-a dorit întotdeauna.
Psihanaliza pe care o începe în acest moment de cotitură din via ța ei îi permite
să facă legătura între situa ția ei actuală și ceea ce s -a petrecut, mai înainte, în
viața ei personală, în perioada copilăriei. Astfel, în timpul unei ședințe, ea îmi
poveste ște că nu reu șește să-i spună actualului ei șef de la serviciu că ar dori
să-și schimbe orientarea profesională, tot așa cum nu îndrăznea să -i spună
tatălui ei că nu voia să fie intermediar între el și mama ei atunci când ace știa
se certau adesea din cauza banilor, după divor ț. Ea se referă atunci la
problema care o frământă, cea a alegerilor profesionale, și adaugă spo ntan, fără
să-și dea seama: „Este teribil să fii nevoit să alegi între părin ții tăi, acest lucru
are consecin țe toată via ța.”
Una din întrebările pe care fiicele părin ților divor țați și le pun adesea se
referă la motivele precise pentru care tatăl lor a plecat sau a acceptat ruptura
fără a lupta. Ambivalen ța ce caracterizează rela ția mamă -fiică capătă aici
întreaga ei amploare. Majoritatea femeilor pe care le -am întâlnit, ai căror părin ți
divor țaseră când ele erau mici sau adolescente, mi -au mărturisit că ele
rămăseseră mult timp stăpânite de sentimente contradictorii. Dacă îi repro șau
tatălui lor că nu făcuse fa ță, că nu știuse să găsească acele cuvinte potrivite
pentru men ținerea cuplului sau, invers, că fusese infidel și că nu se gândise
decât la el, el e își priveau adesea cu ochi critic, și chiar dur, și mama, care nu
știuse, după părerea lor, să -i dea „bărbatului ales ” atenția, interesul sau
dragostea pe care acesta le a ștepta.
Dorothée îmi vorbe ște despre divor țul părin ților ei, pronun țat atunci cân d
ea avea 12 ani, și de reac țiile ei de atunci, de furia pe care o sim țise, dar și
despre decep ția, dezgustul și indiferen ța care se amestecau. Îmi vorbe ște și de
un vis pe care tocmai îl avusese: tatăl și mama ei trăiesc într -o casă mare pe
țărmul mării, ei sunt într -o piscină și par foarte ferici ți că sunt împreună. Tatăl
ei înoată într -un mod ridicol și ei îi este ru șine. Deodată, în visul ei, Dorothée
vede că bărbatul care este cu mama ei este chiar logodnicul ei, care are câ țiva
ani în plus fa ță de ea: ei se află pe un vapor frumos în golful Cannes, unde,
când era copil, ea mergea în vacan țe cu părin ții și unde chiar î și propusese să
meargă în curând câteva zile împreună cu iubitul ei. Visul lui Dorothée este
destul de explicit, el împline ște două dorin țe: aceea de a -i reuni din nou pe tatăl
și mama ei, dar și aceea de a reu și ceea ce mama ei n -a reu șit să facă împreună
cu tatăl ei și, deci, de a face mai bine ca ea. La numeroase fete sau femei ai
căror părin ți au divor țat, există, precum la Dorothée, re gretul acestei separări
și dorin ța ca ea să nu fi avut niciodată loc, furia împotriva tatălui lor care a
plecat, dar și sentimentul că mama lor n -a fost la înăl țime.
Să amintim aici că o fată nu are nevoie doar de dragostea și de afec țiunea
tatălui ei, e a așteaptă, de asemenea, ca el să -i acorde locul pe care îl merită în
sânul familiei și, în schimb, să -i explice, foarte clar, motivele alegerii pe care a
făcut -o de a pleca și de a se separa. Ea nu cere totu și să fie luată drept
confidentă sau complice; e a cere pur și simplu, și aș spune în mod legitim, ca

tatăl ei să țină cont de ea în deciziile luate și deci s -o includă în via ța lui. Este
cu atât mai important, cu cât acest bărbat, care este tatăl său, poate avea, la fel
de legitim, dorin ța de a trăi o a ltă poveste de dragoste cu o altă femeie, și
întrucât riscă și el de altfel, mai devreme sau mai târziu, să fie pus în situa ția
de rivalitate cu un alt bărbat: noul partener al so ției lui. Un tată care î și face
timp și se obose ște să-i explice fetei lui mo tivele rupturii cu mama ei î și ajută
fiica să se situeze în noua constela ție familială și să-și găsească locul care îi
revine.
Mireille, de exemplu, afirmă că tatăl ei vitreg nu o suportă, este nedrept
și le preferă, mă asigură ea, pe fiicele lui. Ea cre de că nu este interesat decât de
banii mamei ei, care l -a părăsit pe tatăl ei pentru a trăi cu el și care i -a impus
această alegere fără să o consulte. În acela și timp, ea recunoa ște că îi e frică să
nu semene cu tatăl ei natural, care este un bărbat sensi bil, anxios și nu prea
combativ. Astăzi, ea simte admira ție pentru mama ei, „în ciuda tuturor
defectelor acesteia ”, și durerea la gândul că tatăl ei este singur și nefericit.
Aceste sentimente nu -i vor fi afectat oare calitatea rela țiilor cu tatăl vitreg? Un
tată mai hotărât și mai echilibrat n -ar fi ajutat -o mai mult pe această tânără să
se înțeleagă cu tatăl ei vitreg? E o întrebare pe care putem măcar să ne -o
punem.
Cu unele excep ții, o fată nu a șteaptă de la tatăl ei vitreg să se comporte
ca un tată. Spun cu unele excep ții, fiindcă am întâlnit situa ții în care fiicele
erau fericite ca tatăl lor vitreg să facă aceasta, fie pentru că tatăl lor dispăruse
foarte de timpuriu și acest bărbat manifesta o incontestabilă afec țiune fa ță de
ele, asumându -și total educa ția lor; fie pentru că tatăl fusese deosebit de slab
sau chiar le respinsese. Dar, ca să revenim la cazul cel mai general, după o
perioadă ini țială care poate fi destul de mare, o fată a șteaptă ca tatăl ei vitreg
să se poarte ca un tată vitreg, adică să respecte locul tatălui natural și în
acela și timp să -și ocupe propriul loc, să nu existe a șadar din partea lui nici
tentative de substituire, nici ab ținere. Dacă nu se întâmplă a șa, frecventele
dificultă ți inițiale se agravează într -adevăr și pot lăsa urme durabile. Este
important ca între un tată vitreg și fiica lui vitregă să se construiască o rela ție
de încredere în cadrul căreia părintele natural să nu fie alungat, ci respectat,
fără nici un fel de rivalitate. Nu trebuie ca el să se străduiască să f ie amabil sau
să se facă plăcut: o fată simte imediat, poate și mai mult decât un băiat, lipsa
de autenticitate a sentimentelor; trebuie să fie el însu și, să-și ocupe locul, locul
care îi corespunde, dar numai locul lui. Mamei îi revine sarcina să -i facă s ă
înțeleagă pe copii, inclusiv pe fiica ei, că ea continuă să exercite autoritatea
educativă împreună cu tatăl lor în problemele de fond – sănătate fizică sau
probleme psihologice, orientare școlară, vacan țe, activită ți sportive și culturale
– și că împart e autoritatea cotidiană cu un nou bărbat.
Crescută doar de tată .
Un tată se poate trezi în situa ția de a -și educa singur copiii, cel mai
adesea în urma decesului mamei. În astfel de situa ții, când o fată este cea mai
mare dintre copii, i se atribuie ro lul de substitut matern sau și-l atribuie ea
singură fa ță de fra ții și surorile mai mici. Dacă se simte mândră de asta, ea
poate trăi această responsabilitate ca pe o sarcină: dar tatăl nu trebuie să

conteze prea mult pe ea, chiar dacă o face involuntar, și să-i ușureze munca în
caz de nevoie, apelând mai mult la ajutorul propriilor părin ți, al socrilor sau al
celor apropia ți. La fel, sau poate chiar mai mult, un tată care rămâne singur cu
unica lui fiică trebuie să aibă grijă în mod deosebit să nu a ștepte prea mult de
la aceasta. Când spun „să a ștepte prea mult ”, vorbesc pe plan material,
concret, dar și afectiv. Un tată poate, într -adevăr, să dezvolte o formă de
dependen ță față de unica lui fiică și, din acest motiv, să o facă nu doar să joace
rolul de adu lt, dar și să intre într -un fel de via ță de cuplu din care îi va fi greu
să iasă mai târziu. El poate, de asemenea, mai ales în adolescen ță, să-și
manifeste teama, con știentă sau incon știentă, că ea îl părăse ște, arătându -se
deosebit de sever în privin ța ieșirilor în ora ș, a anturajului sau a modului de a –
și petrece timpul liber, împiedicând -o astfel să devină suficient de autonomă.
Taților, ca și mamelor confruntate cu aceea și situa ție, le revine sarcina de
a găsi dozajul potrivit între func ția simbolică pe care ei trebuie s -o exercite, mai
ales pe planul autorită ții, și respectarea independen ței crescânde a fiicei lor,
care este la fel de necesară ca și construirea identită ții ei. Orice copil are nevoie,
pentru a cre ște, de tandre țe și de repere, dar și de limite și libertate. O
adolescentă care trăie ște singură cu tatăl ei va avea, pu țin mai mult decât
tinerele de vârsta ei, sentimentul că uneori se sufocă. Ea va încerca atunci să
se distan țeze, uneori în mod brutal, cum fac adesea băie ții, alteori într -un mod
mult mai interiorizat, manifestând o timiditate accentuată sau sentimente
depresive care se vor traduce printr -o triste țe evidentă, atunci când nu e vorba
de comportamente alimentare neadecvate. Acestea fiind spuse, adesea se
constată că fetele care au crescut singure cu tatăl lor au devenit mai rapid
autonome și mai combative. Se întâmplă chiar ca ele să se implice și mai mult
în munca lor și să reu șească mai bine decât fetele de aceea și vârstă care trăiesc
cu ambii părin ți, pentru că, procedând ast fel, ele caută să -i facă pe plac tatălui
lor sau să umple un gol legat de absen ța mamei.
Tati și bunici
. Laura este o tânără femeie care a fost foarte marcată de bunicul din
partea tatălui. Păstrează despre el amintirea unui bărbat pasionant, mereu
elegant, înconjurat de prieteni. Î și aminte ște cu plăcere că părin ții îi spuneau
că ea era preferata lui. Nu se îndoie ște de asta, căci memoria ei păstrează
amintiri de fericire, râsete, plimbări împreună cu el. Dacă a ales să facă
Medicina, a făcut -o cu sigur anță pentru că a văzut cât de pasionat era acest om
de meseria lui, cât era de respectat de cei care îl înconjurau și cât se bucura de
viață. Regretul ei este că nu l -a cunoscut mai mult și că n -a avut timp să -i
arate că voia să -i calce pe urme. Dacă se gâ ndește la el, în momentele de
angoasă, de oboseală sau de plictis, acest lucru îi redă curajul, mărturise ște ea.
Dar tatăl, ce importan ță a avut în via ța ei? Mai pu țină, mult mai pu țină:
aveau o rela ție dificilă, spune ea. „Poate că asta explică de altfe l totul, adaugă.
Fără îndoială că n -aș fi avut atâtea probleme cu tatăl meu dacă bunicul n -ar fi
ocupat un asemenea loc. ” încă de când era mică, ea observase admira ția fiului
pentru tată, adică a tatălui ei pentru bunic – el se compara mereu cu acesta
din urmă, dând impresia că n -ar putea niciodată să -l egaleze – dar abia recent
a înțeles cu adevărat rela ția dintre cei doi bărba ți. Ea este convinsă acum că

relațiile strânse cu bunicul trebuie să -l fi agasat pe tatăl ei și că l-a preferat
mereu pe fratele ei , în parte din acest motiv.
În ziua de azi, bunicii rămân tot mai tineri pentru mult timp. Asta îi face,
fără nici o îndoială, să treacă de la statutul de personaje mai îndepărtate și
vorbind pu țin, pe care îl aveau înainte, la o prezen ță mult mai reală. Un
prieten, deja bunic, îmi povestea recent că nepoata lui în vârstă de șapte ani îl
întrebase dacă nu voia să -l înlocuiască pe tatăl ei, cu care aceasta se certase.
Ea își argumentase cererea, cum știu s-o facă de altfel, copiii de azi, spunându –
i că n -ar fi nevoie să fie mai prezent decât tatăl ei, pe care ea îl vedea foarte
puțin, dar că în felul ăsta ar merge mai bine cu școala, fiindcă el, cel pu țin, ar
avea răbdare cu ea. Se vede că, dacă în trecut exista o rivalitate de natură
fantasmatică între tat ă și bunic, acum, datorită longevită ții, această rivalitate
capătă forme mult mai reale în ochii unei feti țe.
Tați de azi, fiice de mâine într -o duminică diminea ță, am asistat la o
scenă pe care a ș vrea să o prezint aici. În timp ce mă plimbam, îl văd de odată
venind spre mine pe patronul unei societă ți interna ționale fran țuzești foarte
mari, pe care -l recunosc imediat. Acest tată, despre care știu că e recăsătorit,
se plimba cu cele două fiice ale lui. Una dintre ele îi arată cu mândrie că știe să
pedalez e pe micu ța ei bicicletă, cealaltă este într -un cărucior pe care tatăl ei îl
împinge cu tandre țe. Acest tată care este șef peste câteva mii de salaria ți pare
pur și simplu mândru și foarte fericit. A ș fi putut asista la asemenea scenă în
urmă cu treizeci d e ani11? Fără îndoială că nu, lumea s -a schimbat într –
adevăr, îmi spun. Intre, pe de o parte, Freud sau chiar ta ții de acum o genera ție
și, pe de alta, noii ta ți, tații divor țați, tații vitregi, ta ții singuri și bunicii de
astăzi nu mai e nici o asemănare, și nu mai în țelegi nimic, cum ar zice unii.
Dar să reluăm pentru a încerca să găsim o legătură.
În 2002, 43% dintre ta ți și-au luat concediu de paternitate. De și Fran ța
nu e Suedia, ta ții se ocupă deci mult mai mult de copiii lor decât o făceau
propriii lor ta ți, chiar dacă, din toate timpurile, au existat cu siguran ță mereu
„tați măm. O și”, anima ți de strania dorin ță de a fi femei12. Nimeni nu poate
nega profundele schimbări care afectează familia, locul celor doi părin ți în via ța
afectivă a copiilor lo r, rolurile masculin și feminin și, evident, statutul femeilor
și, prin aceasta, chiar al fiicelor încă de la na șterea lor. Unora le place să
vorbească despre rolul foarte „ șters” al taților contemporani, dar se poate
sublinia, de asemenea, și rolul poziti v pe care -l joacă ace ști „noi ta ți”. În orice
caz, epoca noastră a în țeles că statutul tatălui, refacerea structurilor
tradiționale ale familiei și emanciparea femeii erau inseparabile. Evolu ția pe
care o cunoa ștem vizează în mod clar apropierea dintre fun cțiile și rolurile
mamei și ale tatălui. Principiile fundamentale ale Codului civil, care a fost mult
timp instrumentul juridic al puterii tatălui și al so țului, au fost contestate de
legea din 13 iulie 1965, care a introdus no țiunea de egalitate între so ți. Să
amintim că legea din 4 iunie 1970 a confirmat și ea că ambii so ți își asumau de
acum înainte împreună conducerea familiei prin „autoritatea părintească ” pe
care o exercită amândoi, suprimând denumirea de „cap de familie ” atribuită
până atunci tatălui . Această transformare a fost subliniată de legea din 8
ianuarie 1993, care instituie principiul conform căruia copilul, fată sau băiat,

indiferent de vârstă, din momentul în care este „capabil de discernământ ” –
noțiune foarte complexă – trebuie să fie co nsultat în legătură cu orice
procedură care îl prive ște, în sfâr șit, și mai recent, dispari ția patronimului nu
este fără legătură cu punerea sub semnul întrebării a func ției simbolice a
tatălui, a mamei și a copilului.
Toate aceste schimbări de drept au manifestări și consecin țe în fapte. Un
studiu cu privire la prezen ța cantitativă și calitativă a ta ților în cre șe, alături de
copii cu vârste cuprinse între 6 luni și 2 ani, arată că „noii ta ți” sunt, în mod
incontestabil, mult mai apropia ți de copiii lor, fete sau băie ți, decât erau
propriii lor ta ți. El eviden țiază că 30% dintre ta ți sunt prezen ți la înscrierea
copilului lor, aproape 60% îi aduc și vin să -i ia, iar 36% participă la procesul de
adaptare. Ace ști „tați noi” se califică ei în șiși drept „foart e afectuo și” (ei sunt
61,8% la copiii de 6 luni și 70%, la copiii de 2 ani), drept „ta ți mă-moși sau
foarte mămo și” (55,8% la copiii de 6 luni și 46,7% la copiii de 2 ani) și mai ales
drept „responsabili ” (80% la copiii de 6 luni și la cei de 2 ani13). În mod
incontestabil, n -am fi găsit asemenea cifre la genera ția anterioară. Aceste date
îi fac chiar și pe exper ții în puericultura și pe cei care lucrează în cre șe să-i
considere pe unii ta ți „prea prezen ți”!
În bunul ei sim ț, opinia generală a șteaptă astă zi de la un tată să fie
„patern ”, adică să -și asume func ția de autoritate reală și simbolică, pe care o
îndepline ște de mult timp, și să fie totodată mai „matern ”, adică mai prezent,
mai disponibil și mai implicat în educa ția copiilor lui. Majoritatea ta ților tineri
contemporani răspund eviden ței acestei a șteptări, ceea ce îi face să intervină,
de exemplu, în alegerea hainelor copilului lor sau să fie mai aten ți la cuvintele
adresate fiicei lor sau la dorin țele pe care le pot eventual proiecta asupra ei. Nu
ne putem decât felicita pentru aceasta, tot a șa cum ne putem bucura că, în
bătălia pentru condi ția femeilor, bărbatul nu mai e perceput cum a fost mult
timp, ca un du șman care trebuie învins. Acum, cel mai bun mod de a se afirma
pentru o femeie nu mai est e să se transforme în femeie virilă, ci să aibă
încredere în ea și să fie ea însă și. Fetele de astăzi au această șansă de a se
sprijini pe experien țele luptei feminine, sau feministe, ale mamelor lor și ale
bunicilor lor, prezervând în acela și timp o femin itate de care sunt mândre. Este
o victorie câ știgată de femei printr -o luptă aprigă, care trebuie salutată la
deplina ei valoare.
Timpurile se schimbă, a șadar, în profunzime. Unii pesimi ști văd în
această evolu ție o diminuare regretabilă a autorită ții tatălui, altădată
omnipotent. Al ții, printre care ne numărăm și noi, preferă să insiste pe
încheierea unui nou „pact de filia ție” cu rezonan țe asupra rela țiilor familiale.
Din punctul meu de vedere, într -adevăr, toate aceste transformări juridice,
sociale și culturale sunt benefice. Sunt convins că fetele de mâine vor găsi în
modelul oferit de cei doi părin ți energia necesară pentru a -și construi via ța
dorită. Acestea fiind spuse, armonizarea rolurilor matern și patern în sânul
familiei nu implică, după părer ea mea, ștergerea a ceea ce a făcut istoria
umană, și anume diferen ța dintre sexe și diferen ța dintre genera ții.
Ascultându -i îndelung pe pacien ții mei, m -am convins că func ția paternă
este necesară subiectivării fiecăruia, atât băie ților, cât mai ales f etelor. Legitima

căutare a parită ții între cele două sexe nu trebuie să ducă la ștergerea
diferen țelor, dimpotrivă. Chiar dacă bărba ții și femeile nu sunt atât de diferi ți
unii de ceilal ți, ei sunt totu și diferi ți: o fată va avea mereu nevoie, pentru a
crește mare, și de un tată, și de o mamă sau, mai exact, de „fathering ” și de
„mothering ”, pentru a folosi termenii atât de dragi psihanalistului englez
Winnicott. Deja, în 1963, cu câ țiva ani înainte de evenimentele din 1968*,
Alexander Mitscherlich, fondato r al Institutului „Sigmund Freud ” din Frankfurt,
anun ța că ne îndreptăm spre o „societate fără tată ” 14. Nu este chiar a șa, dacă
privim societatea noastră actuală, dar, în schimb, e sigur că, dacă ta ții ar lipsi,
această absen ță ar duce cu sine nu numai „f ii rata ți”, ci și „fiice suferinde ” 15.
În ceea ce mă prive ște – și practica mea cotidiană mă face să mă gândesc la a șa
ceva – cine a citit această carte va în țelege că o fată se bazează enorm de mult
pe dragostea și pe autoritatea tatălui ei, cu condi ția ca această autoritate să fie
definită ca puterea de a o face suficient de sigură pe ea însă și, liberă și fericită.
Concluzii .
Tații ocupă un loc esen țial în construirea personalită ții fiicelor, a eului lor
profund, în formarea lor ca femei și, în speci al, în întâlnirile cu bărba ții vieții
lor. Este o rela ție care le cimentează întreaga existen ță. Această rela ție
evoluează cu timpul, ea nu este imuabilă, dar este mereu prezentă în spiritul
unei femei, acolo, undeva, mai mult sau mai pu țin ascunsă. Dacă u n tată o
poate face pe fiica lui să crească în mod armonios, o fată poate și ea, în egală
măsură, să -și schimbe tatăl, și în special să -l facă să fie mai pu țin temător sau
ostil fa ță de lumea feminină. Uneori, ea e singura care poate face asta. Iubirea
tandră și fericită dintre o fată și tatăl ei există, eu am întâlnit -o. Din păcate, și
astăzi ca și ieri, există ta ți care -și pot face fiica să sufere și să fie, profund și
pentru mult timp, nefericită. În cazul unui conflict important sau chiar în cazul
unei veritabile rupturi, am constatat că, mai devreme sau mai târziu, în
majoritatea cazurilor, o fiică va dori să se împace cu tatăl ei. Mai trebuie însă ca
acesta să și accepte. Uneori, e nevoie de o via ță întreagă pentru ca un tată și o
fiică să se regăseasc ă.
În epoca noastră, pentru a fi un „tată bun ”, trebuie să știi că fetele doresc
să fie autonome, vor să ac ționeze și să construiască, să influen țeze cursul
lucrurilor și să dea un sens vie ții lor. Profesia mea m -a făcut să le ascult pe
multe dintre ele. Am încercat să transmit în această carte ceea ce fiecare fată,
fiecare femeie, dar și fiecare tată m -au învă țat despre această rela ție umană.
Relația dintre o fiică și tatăl ei este făcută din sentimente complexe, diferite în
funcție de momentele vie ții, dar cel mai adesea marcate de o pudoare care nu
există ca atare în rela ția mamă -fiică. Paleta acestor sentimente este policromă,
de la dragoste la decep ție, trecând prin bucurie, suferin ță, frică sau chiar furie.
Fie că au cinci, zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci sau șaizeci de ani,
toate fetele sau femeile care mi s -au confesat, amical sau profesional, mi -au
adus o certitudine: ceea ce doresc, înainte de toate, este să fie mândre de tatăl
lor. Altfel spus, pentru a putea să se identifice cu el și să se simtă ele însele
încrezătoare, ele a șteaptă de la tatăl lor dragoste și respect: a șteaptă ca el să le
iubească, să le respecte și să fie respectabil și respectat.

În fine, rela ția unei fiice cu tatăl ei și a unui tată cu fiica lui nu se
desfă șoară fără prezen ța unei mame. Mediatoare, conciliatoare, sprijin, dar
uneori și obstacol, mama joacă un rol fundamental în ceea ce se petrece între
un tată și fiica lui. A fost ea însă și fiica unui tată, toate mamele au fost fiice. O
mamă poate a șadar să cu noască și să fie convinsă de mizele profunde ale
acestei rela ții. Invers, un tată poate juca un rol important în cadrul rela ției
dintre fiica și soția lui. I s -a atribuit adesea, în mod clasic, rolul principal, acela
de a fi separator între mamă și fiică. Cred că acesta este simplificator; și el are
obligația de a avea un rol de mediator, și uneori de conciliator, rezistând
tenta ției de a refuza acest rol. S -a insistat mult pe rivalitatea mamă -fiică în
raport cu tatăl. Această modalitate de a vedea lucruril e este prea simplistă. O
fată va suferi și dacă -și vede tatăl devalorizând -o pe mama ei, deoarece, prin
aceasta, el descalifică lumea feminină căreia ea îi apar ține. Dacă o mamă
trebuie să le permită copiilor ei, fată și băiat, accesul la tatăl lor, un tat ă
trebuie la fel de mult să le respecte mama, în special pentru fiică.
Relația unei fete cu tatăl ei a fost mereu plină, într -un fel, de secrete și
mistere, dar lumea noastră contemporană, în căutarea unei în țelegeri reciproce
și identice pentru fiecare, permite descifrarea unora dintre ele. Această carte se
vrea un mesaj de speran ță: speran ța că între ta ții și fiicele de mâine, chiar dacă
pudoarea continuă să fie prezentă, va exista o mai bună comunicare.

SFÂRȘIT